Analiza Economico Financiara la S.c. Tigi Marg S.r.l
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
1.1. Modalități de formare a capitalului
1.2. Optimizarea structurii financiare a întreprinderii
1.2.1. Structura financiară a întreprinderii și criterii de optimizare a acesteia
1.2.2. Alte teorii privind structura financiară și costul capitalului
1.2.3. Structura financiară și dezvoltarea întreprinderii
CAPITOLUL 2 DATE GENERALE DESPRE SOCIETATEA ANALIZATĂ
1.1 Prezentarea societății SC TIGIMARG SRL
1.2 Obiectul principal de activitate al societății
1.3 Structura organizatorică
1.4 Analiza SWOT a societății
CAPITOLUL 3 ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA LA SC TIGIMARG SRL
3.1 . Analiza rezultatelor economico-financiare din perioada 2011-2013
3.2. Analiza mărimii și structurii patrimoniului
3.2.1. Dinamica și structura activelor
3.2.2. Dinamica și structura pasivelor
3.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri
3.4. Analiza corelației Fond de Rulment – Nevoia de Fond de Rulment – Trezoreria Netă
3.5. Indicatori financiari
3.5.1. Indicatori de profitabilitate
3.5.2. Indicatori sau indici de lichiditate și solvabilitate ( ai echilibrului financiar)
3.5.3. Indicatori privind creanțele și datoriile
3.5.4. Indicatori privind activitatea
3.5.5. Indicatori privind imobilizările de capital
3.5.6. Aprecierea viabilității și stării de sănătate a firmei
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Performanțele obținute de o întreprindere sunt informații prețioase pentru majoritatea utilizatorilor, fiind esențiale în economiile bazate pe investiții private.
În domeniul economic, conceptul de performanță acoperă accepțiuni diferite, cum ar fi creștere, rentabilitate, productivitate, randament. Furnizarea de informații despre rezultatele obținute de întreprindere în urma desfășurării activității sale pentru îndeplinirea obiectului său de activitate revine situațiilor financiare anuale ale întreprinderii.
Prin intermediul acestora sunt oferite informații unei sfere largi de utilizatori cum ar fi: investitorii, actuali sau potențiali, salariații, creditorii, furnizorii și alți creditori comerciali, clienții, conducătorii întreprinderilor respective, care vor lua decizii economice bazate pe analiza acestor informații.
Nevoile informaționale ale fiecărei categorii de investitori se concretizează astfel: investitorii vor evalua posibilitățile de cumpărare, vânzare sau păstrare a acțiunilor întreprinderii; salariații vor avea informații privind stabilitatea și profitabilitatea întreprinderii luând decizii privind considerarea altor oportunități profesionale sau schimbarea locurilor de muncă; creditorii vor determina capacitatea de plată a întreprinderii stabilind majorarea, reducerea sau păstrarea în continuare a nivelului creditelor și împrumuturilor acordate; furnizorii și ceilalți creditori comerciali vor evalua gradul de solvabilitate al întreprinderii pronunțându-se asupra inițierii de noi legături comerciale, acordarea sau anularea facilităților comerciale; clienții vor lua decizii privind cumpărarea produselor firmei și colaborări pe termen lung, iar conducătorii întreprinderii iau decizii privind operațiunile pe care urmează să le întreprindă pentru bunul mers al întreprinderii.
Majoritatea informațiilor cerute de utilizatorii de informații sunt cuprinse în contul de proft și pierdere, iar cu cât acesta este mai detaliat, cu atât va fi mai transparent pentru utilizatorul informației financiare.
Existența profitului, obținerea lui de către întreprinzători ridică și problema justificării acestuia, ca o formă de venit distinctă a societății. Deși unii denigrează profitul, considerându-l un câștig imoral obținut de clasa capitaliștilor nu pot fi neglijate funcțiile pe care le îndeplinește acesta în cadrul societății. Considerat de mulți specialiști drept motor al societății noastre, profitul constitue motivația obiectivă a întreprinzătorilor și proprietarilor firmelor. „Motivația producătorului este perspectiva profitului, pe care caută într-o perioadă nespecificată de timp să-l maximizeze”.
În această perspectivă se poate spune că toate firmele indiferent de mărimea sau forma lor își organizează și desfășoară activitatea sub semnul profitului, urmărind profitul care de departe se prezintă ca fiind criteriul cel mai important de apreciere a activității globale a acestora și, desigur, singura sursă de dezvoltare a lor.
Prin aceasta, profitul contribuie și la satisfacerea în perspectivă a unor nevoi potențiale de consum de bunuri și servicii, constituind acel element ce impulsionează pe întreprinzător în organizarea producției de noi bunuri și servicii.
CAPITOLUL 1
STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
În general, problema structurii financiare este abordată pe baza unei delimitări globale între ansamblul datoriilor și capitalurilor proprii. Teoria financiară spune că structura financiară optimă este aceea care corespunde unei combinări a resurselor astfel încât să se minimizeze costul capitalului.
Problematica conceptului de capital a ocupat și ocupă spații largi în literatura economică, prin rolul său deosebit de important în ansamblul factorilor de producție, capitalul deține o poziție privilegiată în toate abordările teoretice care vizează modul de desfășurare a activitații firmelor. Capitalul se formeaza la înființarea firmei, se modifică prin creșterea sau diminuarea lor pe parcursul desfașurării activității și se lichidează la încetarea existenței firmei.
Putem aprecia capitalurile ca fiind totalitatea surselor de finanțare de care dispune firma și pe care le poate utiliza pentru procurarea tuturor elementelor patrimoniale de activ.
Capitalul întreprinderii se constitue din diverse surse și se utilizeaza conform unei raționalitați proprii, aspecte care influențează eficiența și deci, diferențierea întreprinderilor cu același profil de activitate și cu un nivel asemănător al capitalului avansat in circuitul economic. De aceea, structura financiară, costul mediu al capitalului utilizat și modul de gospodărire în funcționarea mecanismului financiar al întreprinderii, prezintă o importanță deosebită pentru aceasta.
Capitalul întreprinderii, după natura lui se împarte în: capital real și capital fictiv sau financiar.
Capitalul real este cel care își găsește reflectarea în bilanțul întreprinderii, materializat după sursele de proveniență sau după modalitațile de folosință.
Capitalul fictiv sau financiar este determinat de capitalul real ca urmare a modului de ciculație al instrumentelor prin care se constitue (acțiuni, obligațiuni) sau instrumentelor prin care este utilizat (titluri de credit sau efecte comerciale: cambii, bilete la ordin, cecuri, etc.). Prin modul de negociere a acestor instrumente pe piața capitalurilor se înregistrează fie un câștig de capital determinat de diferența între cursul de vânzare și cel de cumpărare în cazul acțiunilor sau obligațiunilor ca titluri de reflectare a capitalului real (capitalul social sau credite pe termen mediu și lung), fie o stingere succesivă de obligații determinată de un act comercial inițial, caz în care se comportă ca și capitalul lichid în cazul efectelor comerciale andosate pe piața.
Structura bilanțieră a capitalului întreprinderii
Tabel 1.1.
Capitalul total al firmei, urmărit dupa sursele de proveniență este reflectat de elementele de pasiv ale bilanțului. Odată procurat, acesta este utilizat prin plasamente pe termen lung și plasamente pe termen scurt în așa-numitele active.
Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar plasamentele de capital pe termen scurt în active circulante.
Activele imobilizate sunt concretizate în imobilizari necorporale, corporale si financiare. Ele mai sunt cunoscute si sub denumirea de utilizări durabile, corespunzând în general, resurselor stabile, adică capitalurilor permanente ale întreprinderii. Fiind plasamente pe termen lung, ele participă la mai multe cicluri de exploatare și, ca regulă generală, își transferă o parte din valoarea lor asupra utilităților create în firma, în mod treptat, pe durata lor de serviciu, prin procesul de amortizare.
Active circulante prezintă plasamente de capital pe termen scurt, mai mic de un an, în elemente necesare desfășurării neîntrerupte a procesului de fabricație sau comericializare al firmei.
În cadrul activelor circulante se disting patru sugrupe în funcție de gradul de lichiditate, respectiv rapiditatea cu care se transformă în disponibilități bănești:
stocuri care cuprind: imobilizările de capitaluri în stocuri de materii prime și materiale consumabile, materiale de natura obiectelor de inventar, producție în curs de execuție, produse, mărfuri cu durata de imobilizare determinată de specificul proceselor de aprovizionare, producție, desfacere;
creanțe în care se cuprind: creanțele față de clienți, efectele de primit de la clienți, furnizorii-debitorii pentru prestări de servicii și executări de lucrări, avansurile acordate personalului și alte creanțe în legatură cu personalul, asigurările sociale, protecția socială și conturile asimilate, bugetul statului, fondurile speciale și asimilate;
investițiile pe termen scurt cuprind: acțiunile și obligațiunile cumpărate în vederea speculării și câștigului la bursă, precum și titlurile de credit deținute în vederea încasării la termen;
casa și conturi la bănci reprezintă forma lichidă a activelor circulante.În urma încasărilor realizate din vânzarea producției, din activitați financiare sau extraordinare și a onorării obligațiilor față de furnizori, creditori, bugete, salariați, firma trebuie să dețină un minim de disponibilități banești, minim de trezorerie, în orice moment, pentru a face față plăților urgente și neprevăzute sau a interveni la bursele de valori și mărfuri în vederea realizării unor plasamente renatbile sau constituirii unor stocuri de materii prime și mărfuri în cazul modificărilor previzibile de prețuri.
Prezentarea structurii bilanțiere a capitalului după sursele de constituire și după modalitațile de folosință are drept criterii pe cel al exigilbilității și respectiv al lichidității.
Potrivit criteriului exigibilității, al scadențelor, capitalul total este evidențiat începând cu elementul cel mai greu exigibil, cu durata de scadență cea mai îndepărtată, capitalul social și rezervele legale, apoi datoriile pe termen mediu și lung cu o scadență relativ îndepărtată și continuă, cu datoriile pe termen scurt care au o scadență relative apropiată.
Potrivit criteriului lichidității, pentru elementele de active, plasamentele încep cu elemnetele durabile, cu durată de folosință relativ mare și lichiditate scăzută, activele imobilizate, se continuă cu stocurile de active circulante cu durată de imobilizare relative mică și lichiditate relative crescută, se continuă cu investițiile financiare pe termen scurt cu lichiditate crescută și se încheie cu disponibilitățile bănești din casă și de la bancă ca formă a lichidității.
Capitalul total după sursele de constituire prezintă următoarea structură:
Capitalul social este condiția fundamentală a înființării unei firme, această noțiune fiind ”inseparabilă de cuvântul societate”,costituind pentru firmă și acționari sau asociații săi baza juridică în relațiile cu terții.
Capitalul social desemnează ansamblul de acționari sau asociați la înființarea firmei sau pe parcursul funcționării acesteia, aporturi care trebuie apoi vărsate în contul firmei, și este divizat într-un număr de acțiuni sau părți sociale.
Primele de capital reprezintă excedentul sau plusul de valoare dintre: valoarea de emisiune a aporturilor în numerar, valoarea contabilă în cazul fuziunii prin absorbție, valoarea de aport pentru subscrierile noi în natură,valoarea de conversie și valoarea nominală a acțiunilor sau a părților sociale.
Alte surse proprii ve apropiată.
Potrivit criteriului lichidității, pentru elementele de active, plasamentele încep cu elemnetele durabile, cu durată de folosință relativ mare și lichiditate scăzută, activele imobilizate, se continuă cu stocurile de active circulante cu durată de imobilizare relative mică și lichiditate relative crescută, se continuă cu investițiile financiare pe termen scurt cu lichiditate crescută și se încheie cu disponibilitățile bănești din casă și de la bancă ca formă a lichidității.
Capitalul total după sursele de constituire prezintă următoarea structură:
Capitalul social este condiția fundamentală a înființării unei firme, această noțiune fiind ”inseparabilă de cuvântul societate”,costituind pentru firmă și acționari sau asociații săi baza juridică în relațiile cu terții.
Capitalul social desemnează ansamblul de acționari sau asociați la înființarea firmei sau pe parcursul funcționării acesteia, aporturi care trebuie apoi vărsate în contul firmei, și este divizat într-un număr de acțiuni sau părți sociale.
Primele de capital reprezintă excedentul sau plusul de valoare dintre: valoarea de emisiune a aporturilor în numerar, valoarea contabilă în cazul fuziunii prin absorbție, valoarea de aport pentru subscrierile noi în natură,valoarea de conversie și valoarea nominală a acțiunilor sau a părților sociale.
Alte surse proprii cum sunt rezervele constituite în scopul asigurării unor măsuri suplimentare de protecție împotriva pierderelor pentru firmă și creditorii acesteia. Rezervele create în firmă reprezintă profituri afectate, în mod durabil, firmei până la decizia contrară a organelor competente.Acestea pot fi de trei feluri: legale, statutare sau contractuale, alte rezerve.
Datorii pe termen mediu și lung
Datorii pe termen scurt reprezintă o componentă dinamică a capitalului total al întreprinderii, determinată de nevoi temporare de finanțare, solicitate de ciclul operațiunilor de exploatare sau financiare, sau ca urmare a politicii de credit commercial acordat clienților.
Stabilirea unei structuri de finanțare optime, adică a unui raport corespunzător între capitalurile împrumutate și cele proprii, reprezintă o problemă de gestiune financiară cu implicații directe în mărimea eficienței și a controlului întreprinderii.
1.1. Modalități de formare a capitalului
Capitalurile proprii reprezintă ansamblul finanțărilor pe care proprietarii firmei le-au adus în firmă fie prin aporturi directe (constituirea și sporirea capitalului social), fie indirect, prin renunțarea integrală sau parțială la remunerarea ce li s-ar fi cuvenit sub formă de dividente, respective prin autofinanțare.
Sursele proprii ale firmei au: fie origine externă (constituirea și sporirea capitalului social), fie origine internă (autofinanțarea, alte surse asimilate capitalurilor proprii și alte surse de capital).
Capitalul social își găsește reflectarea într-un număr de acțiuni, produsul dintre numărul de acțiuni emise de o firmă și valoarea nominală a acestora reprezentând capitalul social al firmei. Constituirea capitalului social se face prin libera asociere a deținătorilor de disponibilități bănești sau bunuri în număr limitat, stabilit prin statut sau prin subscripție publică, în funcție de nevoia de capital imediată sau la termen, societatea comercială emite acțiuni, certificate de investiții sau bonuri de subscripție.
Forma cea mai răspândită de constituire a capitalului social este emisiunea de acțiuni.
Acțiunea reprezintă un titlu de valoare care atestă deținătorului acesteia dreptul de proprietate asupra unei părți din capitalul social al firmei emitente, împreună cu alte drepturi sociale și patrimoniale. Ele dau dreptul de încasare anuală a unui dividend în funcție de mărimea profitului net realizat de întreprindere și de proporția de distribuire hotărâtă de adunarea generală a acționarilor.
Deoarece mărimea anuală a dividentelor nu este aceeași, acțiunile mai sunt denumite și valori cu venit variabil. În statutul societății comerciale, acționarii fondatori prevăd forma acțiunilor: nominative sau la purtător și valoarea nominală a acestora. Însă, această valoare este plătită, de regulă de aceștia la înființare, deoarece, ulterior, prin subscripție publică pe piața financiară prin negociere, în funcție de cererea și oferta de acțiuni, se stabilește un preț sau curs al acțiunilor mai mic sau mai mare decât aceasta.
Nevărsarea diferenței în termen, atrage după sine pierderea calității de acționar. Capitalul social prevăzut la înființarea societății comerciale poate fi modificat ulterior, în funcție de necesitățile și politica de finanțare a acesteia.
Capitalul social este sursa de capital cu exigibilitatea cea mai îndepărtată, nedefinită, până la lichidiatatea firmei, caz în care acționarii sunt ”îndestulați după ceilalți creditori”. Finanțarea prin aportul de capital în numerar și în natură conferă aportatorului calitatea de asociat sau acționar, de coproprietar al unei părți din capitalul social și el nu-și va recupera fondurile investite de la societatea comercială decât după lichidarea acesteia, din partea rămasă după onorarea creditorilor. Recuperarea capitalurilor investite înainte de lichidarea societății se face prin vânzarea părților sociale sau acțiunilor altor persoane.
În cazul societăților în nume colectiv, societăților în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni, creditorii societății se vor îndrepta mai întâi împotriva societății pentru obligațiile acesteia, iar dacă societatea nu le plătește în termen de cel puțin 15 zile de la data punerii în întârziere, aceștia se vor îndrepta împotriva asociaților în societatea în nume colectiv și asociaților comanditați în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni, care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile sociale.
Sporirea capitalului social se realizează pe parcursul activității și constă dintr-un aport în numerar care contribuie la îmbunătățirea lichidității firmei și a structurii financiare a acesteia, respectiv a raportului datorii/capitaluri proprii, fie printr-o simplă regularizare contabilă fără mișcare de fonduri în cazul încorporării rezervelor firmei. Sporirea capitalului social se realizează, în mod normal, prin următoarele procedee:
a. Emisiunea de noi acțiuni
Calea cea mai întâlnită de sporire a capitalului social o reprezintă aportul în numerar. Această modalitate este decizia Adunării Generale extraordinare a Acționarilor, de regulă, când nu există modalități de finanțare mai acceptabile sau nu mai există posibilitatea de îndatorare datorită structurii financiare existente.
Sporirea capitalului social prin aportul în natură, are ca efect sporirea numărului de acțiuni ce are ca substanță un activ real și nu monetar. Deși nu îmbunătățește lichiditatea firmei, îmbunătățește raportul datorii/capitaluri proprii ce se reflectă pozitiv în poziția viitoare a creditorilor financiari, respectiv băncilor finanțatoare.
Punerea în circulație a acțiunilor se realizează prin intermediul unor bănci comerciale cu sucursale și filiale pe întreg teritoriul, sau prin intermediul unor ghișee speciale, înființate în cadrul unităților poștale. În economiile occidentale, pentru mărirea rapidității subscrierii mai multe bănci pot forma Sindicatele financiare de emisiune, care, în funcție de răspunderile asumate, pot fi de următoarele tipuri:
sindicate de plasament, care nu-și asumă responsabilitatea vânzării integrale a emisiunii, ele intermediind plasamentul între firma emitentă de acțiuni și potențialii cumpărători;
sindicate de angajare fermă, care subscriu întreaga emisiune, după care o plasează pe cont propriu pe piața financiară, câștigând din diferența de preț;
sindicate de garantare, care garantează vânzarea integrală a emisiunii.
b. Încorporarea de rezerve, profituri nerepartizate sau prime de emisiune
Este o modalitate de sporire a capitalului social care nu afectează structura financiară, ci numai structura capitalurilor proprii, prin care creșterea capitalului social și reducerea cu aceeași sumă a rezervelor, rezultatelor și fondurilor proprii.
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor și rezultatelor se poate realiza prin două modalități: fie prin creșterea valorii nominale a acțiunilor existente, fie prin creșterea numărului de acțiuni care se distribuie gratuit acționarilor.
c. Conversia datoriilor
Cunoscută și sub denumirea de consolidarea datoriei, aceasta presupune creșterea capitalului social prin încoporarea datoriilor sau transformarea pe termen scurt în datorii pe termen mediu și lung, caz în care are loc creșterea capitalurilor permanente ale firmei.
d. Plata dividendelor în acțiuni
Modalitatea de distribuire a dividendelor sub formă de acțiuni este asimilată, din punct de vedere juridic, unei sporiri a capitalului social în numerar. Majorarea capitalului social în această manieră se face numai cu aprobarea Adunării Generale a Acționarilor prin emisiunea de noi acțiuni sau prin creșterea valorii nominale a acținuilor existente.
e. Fuziunea prin absorbirea totală sau parțială a altei firme are ca efect cumularea părții de capital social al firmei absorbite.În țara noastră, problematica fuziunii unei firme de către o altă firmă este prevăzută de legislația în vigoare.
Autofinanțarea determină creșterea capitalurilor proprii prin reținerea în totalitate sau în parte a sumei cuvenită ca remunerație anuală a acționarilor pentru acoperirea nevoilor de finanțare ale firmei și a sumei corespunzătoare participării activelor imobilizate la crearea noilor utilități sub forma amortizării.
Amortizarea corespunde cotei din profitul net capitalizate în firmă și amortizării activelor imobilizate.Autofinanțarea este aptitudinea firmei de a-și finanța utilizările durabile, rambursarea creditelor pe termen mediu și lung, creșterea necesarului de fond de rulment ca urmare a creșterii capacității de producție pe seama fondurilor proprii ca parte a capitalurilor proprii.
Autofinanțarea exprimă capacitatea de acumulare internă a unei firme care, după ce și-a plătit furnizorii, proprii producători și a vărsat impozite, obține un profit care va servi, în același timp, ca remunerare a capitalurilor angajate și va permite investiții care să contribuie la menținerea sau mărirea competitivității firmei.Prin urmare, autofinanțarea are ca scop principal finanțarea investițiilor de orice natură,iar creșterea acesteia are drep consecință consolidarea structurii financiare a firmei.
Nivelul autofinanțării este influențat de doi factori: capacitatea de autofinanțare și dividendele distribuite acționarilor.
Capacitatea de autofinanțare este un surplus monetar net global rezultat din confruntarea veniturilor care generează încasări cu cheltuielile care generează plăți din întreaga activitate a firmei în decursul unui exercițiu financiar. Caracterul net este dat de faptul că acest indicator se determină după deducerea impozitului pe profit, iar globalizarea rezidă din faptul că este degajată de întreaga activitate a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin doua metode: metoda deductivă (scăderii) și metoda aditivă (adunării).
Prin metoda deductivă se evidențiază modalitatea de constituire a indicatorilor, iar metoda aditivă arată elementele constitutive ale capacității de autofinanțare.
Capitalurile proprii constituite sunt, adeseori, insuficiente pentru acoperirea nevoii globale de finanțare a întreprinderii și atunci aceasta este nevoită să apeleze la alte mijloace: emisiunea de obligațiuni, credite bancare pe termen lung sau scurt, credite furnizori și alte datorii din exploatare. Capitalurile obținute din aceste surse formează nivelul de îndatorare, care în funcție de factorul timp, ar putea fi clasificată în:
A. Îndatorare pe termen mediu și lung
B. Îndatorare pe termen scurt
↓
↓
↓
Fig.1.1 Schema adoptării deciziei de îndatorare
A. Îndatorarea pe termen mediu și lung are ca scop asigurarea întreprinderii cu capitaluri permanente și se realizează prin următoarele instrumente:
Creditul bancar pe termen mediu și lung se acordă de regulă, de băncile comerciale pentru un interval de timp cuprins între 1-25 ani pe baza unor garanții temeinice și a unei documentații economice bine fundamentate.
Creditul obligatar se obține prin emisiunea de obligațiuni,titluri de valoare care dau dreptul la o dobândă anuală deținătorului lor, care este creditorul întreprinderii.
Obligațiunile pot fi de mai multe feluri: obligațiuni clasice, obligațiuni indexate, obligațiuni participative, obligațiuni cu fereastră, obligațiuni convertibile în acțiuni, obligațiuni cu bonuri de subscripție de acțiuni.
Leasingul este o tehnică de finanțare pe termen mediu și lung ca o alternativă la credite care permite societății comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoie să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască capitaluri proprii. Prin operațiunea de leasing, o parte denumită locator/finanțator transmite pe o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părți denumită utilizator, la societatea acestuia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale.
În literatura și practica financiară, leasingul îmbracă trei forme: vânzarea și leaseback; leasingul operațional; leasingul financiar.
vânzare și leaseback, prin care o întreprindere care deține pământ, clădiri sau echipamente vinde proprietatea asupra acestora societății de leasing și încheie un contract de închiriere.
lesingul operațional, încheiat pe perioade mai scurte decât durata de funcționare așteptată și prin care locatorul se obligă să asigure întreținerea și service-ul bunului contra unor costuri cuprinse în chirie sau facturate separat.
leasingul financiar, prin care nu se asigură servicii de întreținere, iar durata contractului este apropiată de durata de amortizare a bunului.
B. Îndatorarea pe termen scurt este calea de finanțare prin care se acoperă nevoile temporare de capitaluri ale întreprinderii.
Îndatorarea pe termen scurt se realizează până la un an prin următoarele instrumente:
Creditele bancare pe termen scurt sunt: creditele de trezorerie, creditele pe bază de creanțe comerciale, credite pentru stocuri cu destinație specială, creditele pentru nevoi temporare.
Finanțările nebancare pe termen scurt se referă la creditul comercial furnizori, creditele pe bază de bilete de trezorerie sau bonuri de casă, avansurile de la clienți, finanțări de la grup.
Creditele pe bază de bilete de trezorerie sau bonuri de casă se obține de întreprindere prin emiterea și plasarea în public a biletelor de trezorerie sau bonurilor de casă cu scadență până la un an și cu o dobândă atrăgătoare pentru deținătorii de disponibilități bănești.
Finanțarea prin îndatorarea pe termen scurt se realizează și prin împrumuturi de la grupul din care face parte întreprinderea și prin avansurile primite de la clienți în scopul achiziționării materiilor prime necesare începerii fabricației produsului într-un procent convenit din prețul negocierii în contract.
Îndatorarea pe termen scurt prezintă atât avantaje cât și limite. Creditele pe termen scurt se acordă rapid, oferind suplețe în finanțarea nevoilor întreprinderii, sunt mai puțin costisitoare,dar pot expune întreprinderea la riscul de insolvabilitate, în situația în care este nevoită să rambuseze sume mari la termene apropiate.
Subvențiile sunt sume primite de anumite întreprinderi, în special ,regiile autonome ale statului de la buget, în cadrul politicii financiare de subvenționare a anumitor ramuri, sectoare de activitate sau produse vitale pentru economia natioanlă și populație.
1.2. Optimizarea structurii financiare a întreprinderii
1.2.1. Structura financiară a întreprinderii și criterii de optimizare a acesteia
În general, teoria financiară spune că structura financiară optimă este aceea care corespunde unei combinări a resurselor astfel încât să se minimizeze costul capitalului.
Cele două categorii de surse de finanțare a activității prezentate (capital propriu și capital împrumutat) se completează reciproc, existând anumite proporții între acestea care trebuie respectate, deoarece apelarea la împrumuturi într-o măsură necontrolată antrenează o serie de riscuri pentru întreprindere, punând în pericol întreaga activitate a acesteia.
De aceea, se impune permanent o urmărire atentă, de către conducerea întreprinderii, atât a proporțiilor dintre capitalurile proprii și cele împrumutate, cât și a respectării corelațiilor dintre acestea și valoarea elementelor de activ, pentru a se asigura, pe de o parte un nivel de autonomie și stabilitate financiară liniștitor, iar pe de altă parte o rentabilitate financiară sporită.
Proporțiile diferite în care o firmă apelează la finanțări prin capitaluri proprii sau prin capitaluri împrumutate, precum și modul în care aceste resurse financiare se materializează în capital productiv, definesc structura financiară a întreprinderii.
Pentru găsirea structurii financiare optime, întreprinderea poate acționa pe trei direcții: analiza ratelor de structură financiară, urmărirea structurii financiare în corelație cu costul capitalului, stabilirea efectelor structurii financiare asupra rentabilității.
Optimizarea structurii financiare, respectiv a proporțiilor optime de finanțare prin capitaluri proprii și împrumutate se poate realiza prin două modalități:
1. Analiza ratelor structurii financiare;
2. Teoria lui Modigliani și Miller.
1. Analiza ratelor structurii financiare
Ratele structurii financiare sunt parametri de orientare pentru conducerea firmei în ceea ce privește influența costului surselor de finanțare asupra nivelului eficientei, dar și indicii pentru potențialii creditori în ceea ce privește riscul redobândirii capitalurilor împrumutate.
În acest sens, sunt calculate și interpretate mai multe rate de structură financiară,dintre care cele mai importante sunt:
Solvabilitatea patrimonială, reprezintă gradul în care firma poate face față obligațiilor de plată și se calculează ca raport între capitalul propriu și totalul pasivului din bilanțul contabil al firmei:
Solvabilitatea patrimonială este considerată bună, când rezultatul obținut depășește 30%, indicând ponderea surselor proprii în totalul pasivului firmei.
Rata autonomiei financiare este dată de raportul dintre capitalul propriu și capitalul permanent:
Acest raport oglindește măsura în care firma își utilizează capitalurile proprii și exprimă gradul sau de independență față de creditorii permanenți. Din considerente impuse de normele bancare, în relațiile de credit cu firma, acest raport trebuie să fie mai mare sau egal cu 0,5. Cu cât acest raport este mai mic, cu atât firma depinde mai mult de creditorii săi și cu cât este mai mare, cu atât gradul de independență financiară este mai ridicat.
Rata datoriilor financiare (datoriilor pe termen mediu și lung) este o rată complementară cu rata autonomiei financiare și este dată de raportul dintre datoriile pe termen mediu și lung și capitalul permanent:
În continuare, firma poate beneficia de o îndatorare pe termen mediu și lung în măsură în care această rată este mai mică de 0,5.
Rata datoriilor este o rată care ține cont de ansamblul datoriilor și este dată de raportul dintre datoriile totale și activele totale, fiind considerată o rată de stabilitate.
Rata capitalului propriu față de activele imobilizate exprimă condițiile de finanțare a imobilizărilor:
Lichiditatea generală (globală) reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile și se calculează conform relației:
Lichiditatea generală se apreciază ca fiind favorabilă atunci când are o mărime supraunitară (cuprinsă între 2 și 2,5). Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât firma este pusă mai bine la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.
Lichiditatea imediată exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități:
Rata solvabilității generale este dată de raportul dintre activele totale și datoriile curente:
Securitatea financiară – reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității, comparând resursele proprii cu datoriile pe termen mediu și lung:
În cazul în care capitalurile proprii sunt mai mici decât datoriile la termen, adică S.f. este subunitară, capacitatea teoretică de împrumut a firmei este saturată. De aceea, normele bancare recomandă un raport supraunitar.
Gradul de îndatorare arată limita până la care firma este finanțată din alte surse decât capitalurile proprii. Așadar, acesta indică măsura în care angajamentele sale pe termen scurt, mediu și lung sunt garantate de capitalurile proprii ale întreprinderii.
Putem vorbi de:
grad de îndatorare generală:
grad de îndatorare financiară:
În aprecierea rezultatului obținut pentru acest indicator, se are în vedere faptul că banca participă la finanțarea unui agent economic alături de proprietari, dar nu poate risca mai mult decât aceștia, întrucât beneficiul pentru bancă este dobânda și nu dividendul.
Tabel 1.2.1. Scala pentru aprecierea gradului de îndatorare
Pe măsură ce nivelul îndatorării crește, are loc o scădere a cursului acțiunilor pe piață. Băncile vor pretinde o rată a dobânzii mai ridicată care să le asigure o primă de risc mai ridicată, urmând ca la un nivel de îndatorare considerat critic să întrerupă creditarea. Totodată, creșterea îndatorării va diminua progresiv randamentul firmei, acționarii fiind nevoiți să renunțe, într-o proporție mai însemnată, la dividende și să capitalizeze profitul ca premisă a creșterii dividendului în viitor.
Complementar, în analiză pot fi utilizate și rate ajutătoare care nu se referă strict la structura pasivului bilanțului și anume:
gradul de autofinanțare brută = Autofinanțare brută/Investiții, rata exprimă cât din valoarea investițiilor este acoperită din resursele interne ale firmei(profit net și amortizare);
gradul de autofinanțare netă = Autofinanțare netă/Investiții, rata exprimă cât din valoarea investițiilor este finanțată din profitul net destinat dezvoltării;
rata investițiilor = Investiții/Valoarea adăugată, rata exprimă tendința firmei de a investi, apreciind dezvoltarea firmei ca urmare a politicii de investiții;
rata de reținere a resurselor proprii = Autofinanțare brută/Valoarea adăugată, rata exprimă înclinația spre economisire a firmei, respectiv spre capitalizare în raport cu bogăția creată de ea.
Interpretarea fiecărei din aceste rate sugerează unul sau altul din aspectele importante ale finanțării și structura acestei finanțări. Însă, pentru creșterea gradului de exactitate a rezultatelor analizei și, implicit, a fundamentului viitoarelor decizii, este necesară și calcularea de indicatori agregați care să exprime multicriterial influența diverselor surse de finanțare și, în același timp, să stabilească, mai real, poziția firmei pe piată.
2. Teoria lui Modigliani și Miller
În 1958 profesorii Franco Modigliani și Merton Miller au publicat ceea ce sa numit cel mai cel mai bun articol de finanțe scris vreodată în care au prezentat teoria lor cu privire la structura capitalului.
Acest model a fost expus în două ipoteze:
în ipoteza absenței impozitării când structura financiară nu are nici un efect asupra costului mediu ponderat al capitalului;
în ipoteza impozitării, când, datorită deductibilității dobânzilor în calculul impozitului pe profit, pe măsură ce firma folosește capital împrumutat, costul mediu ponderat scade și valoarea de piață a acesteia crește, atingând valoarea maximă atunci când finanțarea se face aproape în exclusivitate prin împrumuturi.
În absența impozitării
Cei doi cercetători au pornit de la câteva ipoteze simplificatoare: finanțarea firmelor se realizează integral din capitaluri proprii, fluxurile de venituri ale firmelor se întind pe un orizont infinit de timp, valoarea medie a acestor fluxuri în timp sau profitul mediu pe unitatea de timp este finit și reprezintă o variabilă aleatoare cu o distribuție de probabilitate subiectivă, firmele pot fi împărțite în clase cu "venit echivalent", astfel încât venitul aferent acțiunilor unei firme dintr-o clasă este perfect corelat cu venitul obținut de către orice altă firmă în aceeași clasă.
Raționamentul lui Modigliani și Miller se bazează pe procesele de arbitraj care se produc pe piața financiară în cazul în care există posibilități de profit fără risc și când piața este în dezechilibru. Astfel, când piața se află în dezechilibru, investitorii vor vinde acțiuni la firma îndatorată și vor cumpăra la firma neîndatorată până la eliminarea posibilităților de profit.Această eliminare se produce atunci când valorile celor două firme sunt egale și echilibrul pe piață este realizat.
Așadar, concluzia celor doi cercetători (econometriști), Modigliani și Miller este aceea a neutralității structurii financiare în absența impozitării, respectiv costul mediu ponderat al capitalului este independent de structura financiară. Întotdeauna, câștigul permis de contractarea unor împrumuturi cu o rată a costului mai mică este în întregime absorbit de costul suplimentar antrenat de prima de risc financiar cerută de acționarii firmei îndatorate ca urmare a riscului financiar pe care-l încorporează.
În această variantă, decizia de finanțare nu determină modul de împărțire a câștigului între acționari și creditori, iar noțiunea de structură financiară optimală își pierde relevanța.
În ipoteza impozitării
Structura financiară nu mai este neutră, deoarece dobânda fiind deductibilă în calculul profitului impozabil, structura financiară influențează valoarea firmei.Deci, prin îndatorare este posibilă creșterea valorii firmei.
Pentru confirmarea concluziilor acestei ipoteze se pornește de la modul de formare a profitului net la firme și, mai ales, de la ilustrarea consecințelor impozitării valorii celor două categorii de firme neîndatorate și îndatorate.
Tabel 1.2.2. Incidența impozitării asupra profitului net apare astfel:
Optimizarea structurii financiare, în condițiile impozitării profitului, constă în îndatorarea, pe cât posibil, la maximum. Însă rata rentabilității pretinsă de acționari este mai mare pentru a acoperi și riscul financiar al îndatorării.
Pentru maximizarea valorii întreprinderii îndatorate trebuie să se urmărească realizarea unui compromis între valoarea actualizată a economiilor de impozit pe dobânzile plătite și pierderile antrenate de valoarea actualizată a costului de faliment.
Determinarea costului mediu ponderat minim al capitalului, care să aibă în vedere măsurarea riscului de faliment și care să permită maximizarea valorii întreprinderii este o încercare complicată.Aceasta se realizează de cele mai multe ori de o manieră pragmatică.Managerii întreprinderii trebuie să caute și în urma analizelor să stabilească acea structură financiară care să realizeze obiectivul maximizării valorii întreprinderii.
Pentru fundamentarea deciziei de formare a structurii financiare a unei întreprinderi cotate la bursă, considerăm un scenariu în trei ipoteze: 0% ,25% sau 50% grad de îndatorare, în baza datelor de evidență și a calculelor, rezultând următoarea situație:
Tabel* 1.2.3
Structura de capital care minimizează costul mediu ponderat al capitalului este de 50% capitaluri proprii și 50% împrumuturi.Acest lucru se reflectă și în valoarea întreprinderii, ce înregistrează o creștere datorită efectului de levier al îndatorării.Creșterea ar fi fost și mai evidentă dacă cota de impozit pe profit ar fi mai mare, respectiv dacă avantajul fiscal, economia de impozit determinată de deductibilitatea dobânzii rezultată ar fi mai mare.
1.2.2. Alte teorii privind structura financiară și costul capitalului
În legătură cu corelația dintre structura financiară și costul capitalului investit, în literatura de specialitate au fost elaborate mai multe teorii:
a. Teoria ”clasică” a structurii financiare a întreprinderii
Reprezintă prima teorie referitoare la relația dintre costul capitalului firmei și structura acestuia.Potrivit acestei teorii există o structură financiară optimă care minimizează costul capitalului.Aceasta este dată de acel nivel al îndatorării de la care atât costul capitalului propriu, cât și costul capitalului împrumutat încep să crească.
Pe abscisă este reprezentată ponderea capitalului împrumutat în totalul capitalului firmei, iar pe ordonată este reprezentat costul diferitelor categorii de capital. Până la o anumită limită de creștere a îndatorării (S), costul capitalului împrumutat(Rd) rămâne nemodificat, atâta timp cât creditorii nu percep nici o expunere semnificativă la creșterea nivelului de neonorare a obligațiilor firmei față de aceștia.Dacă îndatorarea depășește acest prag, creditorii apreciază că aceasta a atins o proporție critică și orice credit va fi taxat cu o rată a dobânzii mai mare pentru acoperirea riscurilor.
Teoria clasică a structurii capitalului susține că nu numai creditorii se tem de un nivel prea ridicat al îndatorării, ci și acționarii, care peste o anumită limită (S) vor solicita dividende mai mari pentru acoperirea riscurilor.
Principala critică a acestei teorii se referă la faptul că acționarii și creditorii nu au o percepție identică asupra riscului.Astfel, în realitate nivelul îndatorării de la care ei cer o remunerare mai mare a capitalurilor investite nu este același pentru fiecare din cele două categorii de investitori, decât cu totul întâmplător, ceea ce face ca structura optimă a capitalului să se situeze într-o zonă de minim și maxim, aspect care va fi soluționat prin teoria modernă.
b. Teoria ”modernă” a structurii capitalului
Această teorie rezolvă problemele practice cu care se confruntă teoria clasică și evită necesitatea unor prezumții nerealiste ca în teoria lui Modigliani și Miller.
Potrivit acestei teorii, acționarii acceptă un nivel redus al îndatorării (S1) fără să-și crească pretențiile vis-a-vis de remunerarea capitalurilor proprii.Peste această limită acționarii încep să reacționeze la o creștere a îndatorării și vor cere o remunerare crescătoare cu o rată constantă, până la un nivel al îndatorării (S'1). Dacă totuși managerii firmei continuă să crească ponderea capitalurilor împrumutate în capitalul total, acționarii, apreciind că a fost depășit un anumit prag critic, vor crește în mod exponențial exigențele în raport cu creșterea îndatorării.
În privința capitalului împrumutat și costul acestuia începe să crească atunci când creditorii apreciază că nivelul îndatorării este prea ridicat (depășește un anumit prag S2).Reunind evoluția costului capitalului propriu cu evoluția costului capitalului împrumutat obținem evoluția costului capitalului investit:
Spre deosebire de teoria clasică care evidențiază structura optimă într-un punct corespunzând unei valori definite a îndatorării, teoria modernă permite să se obțină o zonă optimă corespunzând unui interval al gradului de îndatorare.Această zonă se găsește între limitele S1 și S'1 pentru care costul mediu ponderat al capitalului este minimDin această analiză rezultă că întreprinderea poate acționa pentru reducerea costului capitalurilor utilizate prin optimizarea structurii sale financiare.
1.2.3. Structura financiară și dezvoltarea întreprinderii
Conținutul gestiunii financiare este determinat de dezvoltarea sistemului financiar global, dar este de asemenea determinat și de dezvoltarea întreprinderii însăși. Transformarea gestiunii financiare în diferite stadii de dezvoltare a întreprinderii va fi mai întâi pusă în evidență prin referire la modelul ciclului de viață al întreprinderii și apoi în cadrul unei comparații între stadiile dezvoltării întreprinderii și fazele dezvoltării mediului său financiar global.
În diferitele etape ale ciclului lor de viață, întreprinderile sunt confruntate cu nevoi de finanțare specifice. Dar ele degajă surse de fonduri în condiții care se modifică și care impun probleme de ajustare financiară în termeni proprii fiecărui stadiu de dezvoltare a lor.
Formularea obișnuită a modelului ciclului de viață pentru o întreprindere pune în evidență succesiunea a patru etape tipice pe plan comercial, strategic,tehnic,financiar.
Fig.1.2.3. Ciclul de viață al întreprinderii
În faza de demaraj (pornire), întreprinderea cunoaște o creștere moderată și încă instabilă a producției și vânzărilor.Rezultatele sale sunt cel mai adesea negative, ținând cont de costurile fixe pe care le suportă și de imputarea acestora asupra unui volum de producție încă restrâns.
În termeni financiari, rezultatele nu asigură resurse interne suficiente. Întreprinderea e constrânsă să solicite sprijin extern în condiții defavorabile date de slaba sa notorietate, de rezultatele încă mediocre și de incertitudinile care există asupra dezvoltării sale viitoare.Dacă accesul la resurse apare încă precar în această fază, întreprinderea este, pe de altă parte, confruntată cu nevoi de finanțare ridicate, legate în special de investiții, necesare pentru demarajul producției și vânzărilor.Această fază apare dominată de necesitatea căutării de fonduri externe.Pentru gestiunea financiară, problema esențială constă în căutarea mijloacelor de finanțare care să-i permită menținerea solvabilității, finanțarea cheltuielilor curente și a investițiilor necesare pentru demaraj.
În faza de creștere, întreprinderea care a depășit incertitudinile demarajului cunoaște o creștere rapidă a producției și a vânzărilor.În termeni financiari,această creștere înseamnă o sporire a nevoilor de finanțare legate de investițiile necesare pentru extinderea capacităților, și de nevoile de fond de rulment (sau de capital circulant) determinate de necesitatea constituirii de stocuri și pentru creditarea clienților. Resursele de autofinanțare rămân insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, pentru că rezultatele sunt încă limitate de mărimea cheltuielilor fixe determinate de demaraj și de creșterea activităților.În schimb, întreprinderea este de acum înainte bine plasată pentru obținerea de finanțări externe, în special bancare.
Pentru gestiunea financiară, faza de creștere rămâne deci dominată de preocuparea pentru echilibrul financiar, și în consecință, de grija de a stăpâni creșterea nevoilor de capital fix și de fond de rulment, și de obținerea unei acoperiri suficiente cu resurse externe.
În faza de maturitate, întreprinderea cunoaște o creștere lentă a producției și a vânzărilor. Nevoile sale de finanțare cunosc în continuare o puternică reducere, pentru că întreprinderea nu mai este interesată să crească volumul capitalului fix și circulant. Pe de altă parte, nivelul ridicat al producției permite acoperirea din plin a cheltuielilor fixe și degajă abundente resurse de autofinanțare. În această fază de maturitate, gestiunea financiară e confruntată cu o nevoie de finanțare redusă. Frecvent întreprinderile ajunse la maturitate prezintă o situație de supralichiditate. Ele trebuie atunci să-și pună mai mult probleme de plasament sau de investire a excedentelor lor, decât probleme de căutare de finanțări suplimentare.
Faza de declin se caracterizează prin reducerea producției, a vânzărilor și a rezultatelor. Pentru gestiunea financiară, declinul pune mai întâi probleme de dezinvestire și de orientare spre activități noi. Abandonarea activităților compromise poate permite eliberarea de resurse susceptibile a fi investite în noi activități care oferă perspective favorabile. Dacă problema eliberării resurselor nu este tratată la timp, întreprinderea se expune unei eroziuni accelerate a activităților și a rezultatelor sale. Dacă nu se orientează rapid spre alte activități ea riscă să nu mai poată reinvesti resursele și să piardă orice posibilitate de depășire a dificultăților.
Derularea ciclului de viață astfel descris apare la prima vedere ca un proces inexorabil și liniar. Însă observarea evoluției efective a întreprinderilor arată că drumurile urmate sunt în realitate mult mai complexe. Pe de o parte, ciclul de viață al majorității întreprinderilor este marcat de fenomene de discontinuitate cum sunt, accelerarea îmbătrânirii, declinul prematur, sau din contra prelungirea fazei de creștere, existând frecvente exemple de asemenea evoluții neliniare. Pe de altă parte, ciclul de viață nu se derulează într-un mod uniform, ci poate să comporte reîntoarceri datorate inițiativelor întreprinderii. Astfel, relansarea fazei de creștere, atunci când maturitatea pare deja în curs, sau stoparea declinului constituie două exemple de reacție voluntară și combativă susceptibile să împiedice derularea inexorabilă a etapelor ciclului de viață
CAPITOLUL 2
DATE GENERALE DESPRE SOCIETATEA ANALIZATĂ
1.1 Prezentarea societății SC TIGIMARG SRL
SC Tigimarg SRL este o societate agricolă cu răspundere limitată și are ca principal obiect de activitate producția vegetală.
Societatea este înregistrată la Registrul Comerțului, din data 06.03.2003.
SC Tigimarg SRL este situată din punct de vedere administrativ în comună Glăvănești, la 167 km de județul Bacău. Teriotoriul unității se află situat în sudul colinelor Tutovei, în Podișul Bârladului, parte a Podișului Moldovenesc.
În toamna anului 2013, la S.C Tigimar SRL suprafața agricolă a crescut la 1836 ha.
Principalele produse ale societății sunt:
porumbul, în anul 2012 s-au produs aproape 3000 tone de porumb pe 110 ha cultivate;
sfecla de zahăr, este a doua cultură în firma ca eficiență; în 2012 s-au cultivat 100 ha.
grâul, este cultura care ocupă cea mai mare suprafață în structură;
rapița pentru ulei ocupă 300 ha din suprafață;
cartof, orzoaica, ovăzul sunt culturi care întregesc paleta pentru asigurarea unei rotații și a unui asolament tehnologic necesar.
1.2 Obiectul principal de activitate al societății
Obiectul principal de activitate al societății este agricultura reprezentată prin cultură și depozitarea cerealelor și a altor produse agricole, completat de activități secundare precum panificația și comerțul.
O preocupare permanentă a societății o constituie mărirea suprafețelor agricole cultivate și aplicarea tehnologiilor agrotehnice pentru valorificarea corespunzătoare a terenurilor și obținerea de producții ridicate.
Pentru realizarea unor culturi superioare calitativ și cantitativ producția agricolă se realizează cu mijloace de producție moderne și performante.
1.3 Structura organizatorică
Structura organizatorică cuprinde departamente de execuție și control fiind realizată pe principiul structurii ierarhic funcționale.
Societatea este condusă de un Director general, care este și administratorul firmei cel care administrează bunurile firmei, reprezintă firma față de clienți , furnizori, autorități locale precum și alte persoane cu care intră în contact în interes de serviciu.
Asigură aprovizionarea cu mijloace fixe și consumabile;
Asigură serviciile/utilitățile firmei;
Administrează sediul firmei;
Asigură asistența administrativă pentru noi proiecte.
Compartiment economic – condus de Directorul economic
Asigură evidența contabilă la nivel de firmă;
Achită la timp datoriile către stat.
Compartimentul personal – condus de Directorul economic
Analizează necesarul de personal la nivel de firmă;
Organizează selecția, recrutarea de personal;
Evaluează personalul;
Asigură formarea profesională în funcție de nevoile firmei/salariatului;
Asigură salarizarea personalului;
Asigură evidența contractelor de muncă, cărților de muncă etc.
Compartimentul comercial – coordonator Director comercial
Asigură aprovizionarea cu mărfuri conform cerințelor firmei;
Asigură desfacerea la termen conform contractelor încheiate;
Asigură depozitarea produselor în spații proprii.
Analizează piața de produse/servicii;
Identifică nevoia de produse/servicii;
Analizează poziția pe piață a firmei
Analizează satisfacția clienților în urma prestării serviciilor.
Compartiment întreținere și reparații – coordonator Șef sector întreținere și reparații
Întocmesc proiecte de lucrări;
Asigură lucrări de construcții și reparații la imobilizările firmei;
Asigură operații de mecanizare și reparații pentru utilajele proprii.
1.4 Analiza SWOT a societății
Analiza SWOT constituie cea mai importantă tehnică managerială utilizată pentru înțelegerea poziției strategice a unei întreprinderi/organizații. Analiza SWOT începe cu scrierea unei liste cu puncte curente : puncte de forță dar și puncte de slăbiciune, privind starea unei întreprinderi/organizații.
PUNCTE TARI
societatea beneficiază de o structură organizatorică bine reprezentată;
angajații sunt mereu instruiți;
terenul de care dispune societatea;
societatea prin produsele sale și prețurile atractive ale acestora, are o imagine; favorabilă pe piață, situându-se printre liderii de piață la nivelul județului
reclamă și publicitate suficientă pentru produsele existente și pentru lansarea produselor noi;
PUNCTE SLABE
nu există sector pentru cercetare;
costuri ridicate pe perioada ierni;
la nivel național societatea nu are o poziție bine conturată;
nu exista un sistem propriu de distribuție.
OPORTUNITĂȚI
mărirerea suprafeței agricole;
consolidarea poziției de lider de piață pe plan regional;
AMENINȚĂRI
perioada economică actuală nu este una favorabilă;
apariția unor noi societăți agricole la nivel zonal;
În finalul analizei SWOT se pot desprinde câteva concluzii:
societatea. TIGIMARG dispune în mare parte de resursele umane, materiale și financiare pentru realizarea unor produse competitive atât pentru piața internă cât și pe piața externă dar și pentru desfășurarea unei activități profitabile;
o atenție sporită se va acorda retehnologizării, realizării unor produse la care raportul calitate-preț să fie optim, studiului pieței de desfacere, satisfacerii depline a nevoilor clienților și fidelizării acestora, precum și pregătirea personalului în vederea desfășurării unor activități optime.
CAPITOLUL 3
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA LA SC TIGIMARG SRL
3.1 . Analiza rezultatelor economico-financiare din perioada 2011-2013
Pentru a realiza o analiză economico–financiară a S.C Tigimarg Srl.. s-au luat în calcul câțiva indicatori relevanți: veniturile, cheltuielile, rezultatul exercițiului, cifra de afaceri.
În tabelul nr. 3.1. sunt prezentate rezultatele economico-financiare (exprimate în prețuri curente) ale activității desfășurate de societate în perioada 2011-2013.
Tabelul nr. 3.1.
Rezultatele economico–financiare ale societății în perioada 2011-2013
-mii lei- prețuri curente-
Pentru a putea interpreta evoluția acestor indicatori, ținând cont de particularitățile economiei românești în tranziție (inflația, instabilitatea economică în general), am încercat să eliminăm influența inflației și să actualizăm datele din bilanț (exprimate în prețuri curente) cu ajutorul indicilor medii generali ai prețurilor de consum în perioada 2011- 2013.
Luând ca bază anul 2013, evoluția indicatorilor profit, cifră de afaceri, venituri, cheltuieli (exprimați în prețuri comparabile), este prezentată în tabelul nr. 3.2.
Tabelul nr. 3.2.
Evoluția principalilor indicatori economico–financiari în perioada 2011-2013
-mii lei – prețuri comparabile 2013
După cum rezultă din datele tabelului nr. 3.2. și din figura nr. 3.1., pe parcursul perioadei analizate, în pofida unei ușoare creșteri în 2013 comparativ cu 2012 cifra de afaceri a avut o evoluție descendentă – diminuându-se față de 2011 cu 15% în anul 2012 și cu 14% în 2013.
Rezultatul brut al exercițiului – concretizat în profitul brut, deși cu o tendință generală de scădere față de anul 2011 (cu 55,7% în anul 2012 și cu 47,6% în 2013), a înregistrat o creștere de 577.578 mii lei (18%) în anul 2013 fața de 2012, fapt ce poate sugera o ușoară tendință de redresare a societății.
Datoriile societății au avut o evoluție descendentă pe toată perioada analizată, reducându-se cu aprox. 13,55% în anul 2012 comparativ cu anul 2011 iar în anul 2013 cu aprox. 39,69% față de 2011 și cu 30,23% față de 2012.
Pentru a evidenția creșterea vânzărilor și a profitului societății în anul 2013 față de anul 2012, am utilizat 2 indicatori relevanți – în prețuri comparabile anului 2013:
– indicele privind creșterea vânzărilor
– indicele de creștere a profitului
Din calculul acestora a rezultat:
– indicele privind creșterea vânzărilor (calculat ca raport între CA în 2013 și CA în 2012), indică o creștere a cifrei de afaceri cu 1,4% în anul 2013 comparativ cu anul 2012, fenomen ce poate fi considerat favorabil pentru societate.
– indicele de creștere a profitului, înregistrează o majorare a profitului brut în anul 2013 comparativ cu anul 2012 cu aproximativ 18 puncte procentuale – lucru de asemeni favorabil pentru SC Tigimarg S.RL..
3.2. Analiza mărimii și structurii patrimoniului
Analiza financiară și aprecierea corectă a datelor din structura bilanțurilor contabile presupune compararea acestor rezultate, atât în dinamincă cât și în structură, exprimate în prețuri comparabile.
3.2.1. Dinamica și structura activelor
Activul bilanțului cuprinde valorile neamortizate ale bunurilor economice, alături de disponibilitățile firmei și drepturile de creanță asupra terților. Toate aceste elemente sunt grupate în funcție de gradul lor de lichiditate – în ordinea inversă a lichidității lor – iar ponderea acestora variază de la un exercițiu financiar la altul. Potrivit datelor furnizate de firmă, situația elementelor de activ este prezentată în tabelul nr.3.3.
Tabelul nr. 3.3.
Evoluția activelor în perioada 2011-2013
-mii lei- prețuri comparabile 2013
Analiza în dinamică a principalilor indicatori de activ (tabelul nr. 3.3 și 3.4) pune în evidență următoarele:
Activele imobilizate au înregistrat o evoluție descendentă pe toată perioada analizată, datorită în principal diminuării valorii lor de intrare cu amortizarea.
Tot o evoluție descendentă au înregistrat și activele circulante, determinată în principal de reducerea stocurilor al căror nivel a scăzut cu aproximativ 49,55% în anul 2013 comparativ cu anul 2012.
Creanțele, deși înregistrează în 2013 o ușoară tendință de scădere față de 2011 și 2012 (cu 8,83% și respectiv 4,8%) se mențin totuși la un nivel ridicat.
Disponibilitățile au avut o evoluție oscilantă: în anul 2012 față de 2011 au crescut de 2,49 ori, iar în 2013 nivelul acestora a fost de 1,7 ori mai mare comparativ cu 2011 în pofida faptului că ele înregistrează o scădere cu 32% față de 2012.
Conturile de regularizare s-au diminuat considerabil: de aproximativ 7,3 ori în 2012 comparativ cu 2011, de peste 8,3 ori în anul 2013 comparativ cu 2011 și cu circa 13% față de 2012.
Pe fondul evoluției înregistrate de aceste elemente componente, activele totale ale firmei s-au diminuat pe tot parcursul perioadei analizate, astfel: în anul 2012 comparativ cu anul 2011 s-au redus cu aproximativ 29,19%, iar în anul 2013 cu aproximativ 44,38% față de 2011 și cu aproximativ 21,46% față de 2012.
Tabelul nr. 3.4.
Dinamica activelor societății (%)
Tabelul nr. 3.5.
Structura activului în perioada 2011-2013 (%)
După cum rezultă din tabelul nr. 3.5.și din figura nr. 3.3. ponderea cea mai mare în structura activului o dețin pe tot parcursul perioadei analizate activele circulante, care, în intervalul analizat, au avut o ușoară tendință de creștere (de la 53,96% în 2011 la 66,47% în 2013).
Figura nr. 3.1. Structura activului în anul 2013
3.2.2. Dinamica și structura pasivelor
În timp ce activele erau grupate în ordinea inversă a gradului lor de lichiditate, structurile de pasiv sunt clasate în ordinea crescătoare a exigibilității lor și cuprind toate obligațiile, angajamentele asumate.
Situația elementelor de pasiv este redată în tabelul nr.3.6.
Tabelul nr. 3.6.
Evoluția pasivelor în perioada 2011-2013
-mii lei – prețuri comparabile 2013
Tabelul nr. 3.7.
Dinamica pasivelor societății în perioada 2011-2013 (%)
Evoluția în dinamică a elementelor de pasiv ( tabelul nr. 3.6., 3.7. și figura 3.4.) scoate în evidență următoarele aspecte:
Față de anul 2011, valoarea pasivului S.C. Tigimarg SRL.. a scăzut de peste 1,5 ori în 2012 și în 2013.
Pe parcursul celor 3 ani, capitalul social nu a înregistrat modificări în volum (ca număr de acțiuni); valoarea lui s-a depreciat însă sub influența inflației.
Datoriile societății s-au diminuat pe parcursul celor 3 ani, iar în cadrul acestora elementele componente au variat ca pondere, în fiecare an altfel; ponderea cea mai mare în totalul datoriilor o dețin împrumuturile și datoriile asimilate (aprox.45%), urmate apoi de alte datorii (aprox.36%); furnizorii și conturile asimilate reprezintă 18% din datoriile totale ale SC Tigimarg SRL
Comparativ cu anul 2011, conturile de regularizare și asimilate s-au redus de peste 3,7 ori în anul 2013.
În totalul pasivelor, ponderea cea mai mare o dețin datoriile (aproximativ 49%), urmate de capitalurile proprii (45%), provizioanele pentru riscuri și cheltuieli (4%) și conturile de regularizare și asimilate (2%).
Tabelul nr. 3.8.
Structura pasivului în perioada 2011-2013 (%)
Figura 3.2. Structura pasivului în anul 2013
3.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri
Un model de analiză factorială îl reprezintă exprimarea cifrei de afaceri în funcție de: numărul de salariați, productivitatea muncii, gradul de valorificare a producției fabricate.
Formula de calcul:
unde:
– numărul de salariați (N);
– productivitatea muncii (Qf/N);
– gradul de valorificare a producției fabricate (CA/Qf).
– valoarea mijloacelor fixe din cadrul unității (Mf);
– valoarea mijloacelor fixe productive (Mf’).
Tabelul nr. 3.9. Indicatori privind cifra de afaceri
Variația cifrei de afaceri se datorează influenței:
– numărului de salariați
– influența productivității muncii
– influența gradului de înzestrare tehnică
– influența ponderii mijloacelor fixe productive
– influența randamentului activelor fixe productive
– influența gradului de valorificare a producției vândute
Variația cifrei de afaceri în anul 2012 față de anul 2011 este de:
Schema sinoptică a influenței factorilor asupra variației cifrei de afaceri față de perioada precedentă este următoarea:
Figura 3.3. Schema sinoptică a cifrei de afaceri
Creșterea cifrei de afaceri din activitatea de bază, cu peste 1.581 mii lei, s-a realizat în special datorită sporirii influenței factorului productivitatea muncii (Qf/N) cu 7.282,0393 mii lei. Această majorare a cifrei de afaceri este influențată și de factorul gradul de valorificare a producției fabricate (CA/Qf) cu aproximativ 2.411,6714 mii lei. Reducerea numărului de salariați (N) de la 1673 în 2012 la 1550 în 2013 a avut o influență negativă asupra cifrei de afaceri de -8.113,7107 mii lei.
Influența factorului productivitatea muncii asupra modificării absolute cifrei de afaceri, se datorează în principal factorului randamentul activelor fixe productive (Qf/Mf’) care este de + 39.084,5407 mii lei. O influență negativă asupra productivității muncii au avut-o gradul de înzestrare tehnică (Mf/N) cu -26.404,7722 mii lei, precum și ponderea activelor fixe productive (M’f/Mf) cu -5.397,7792 mii lei.
3.4. Analiza corelației Fond de Rulment – Nevoia de Fond de Rulment – Trezoreria Netă
Analiza funcțională a situației financiar patrimonială este centrată pe fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă.
Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent destinată și utilizată pentru finanțarea activității curente de exploatare.
FR = active circulante – datorii pe termen scurt
Nevoia de fond de rulment este un element de activ ce reprezintă activele circulante ce trebuie să fie finanțate din fondul de rulment;
NFR = stocuri + creanțe – obligații pe termen scurt
Trezoreria netă reprezintă partea din fondul de rulment care depășește nevoia de fond de rulment și este constituită din activele circulante lichide care staționează între 2 rotații.
TN = FR – NFR
Tabelul nr. 3.10.
Indicatori privind fondul de rulment
– mii lei prețuri comparabile 2013-
Din datele prezentate în tabelul nr. 3.10. rezultă că SC Tigimarl SRL. a înregistrat un fond de rulment pozitiv în perioada analizată, ceea ce semnifică un excedent de lichidități potențiale sau marjă de siguranță față de riscurile activității viitoare.
În ceea ce privește nevoia de fond de rulment, acest indicator înregistrează valori pozitive pe toată perioada analizată, ceea ce semnifică faptul că necesitățile temporare sunt mai mari decât sursele temporare posibile de mobilizat.
Trezoreria netă – calculată ca diferență între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment – a înregistrat, cu excepția anului 2012, valori pozitive, ceea ce semnifică o autonomie financiară a societății pe termen scurt.
Cum fondul de rulment se utilizează pentru acoperirea parțială a activelor circulante (îndeosebi stocurile), prezintă importanță două rate: rata de finanțare a capitalului circulant și rata de acoperire a stocurilor, calculate după relațiile:
În tabelul nr. 3.11. este prezentat nivelul acestor indicatori în perioada 2011-2013:
Tabelul nr. 3.11.
Indicatori financiari
Rata de finanțare a capitalului circulant, cu excepția anului 2012, se încadrează în limitele normale (50%).
Rata de acoperire a stocurilor se încadrează in limitele normale pe tot parcursul perioadei analizate (2/3 din valoarea stocurilor).
3.5. Indicatori financiari
Pentru realizarea unei analize-diagnostic financiare cât mai relevante, pe lângă indicatorii absoluți și relativi de volum sau de rezultate, este necesară o analiză riguroasă a indicatorilor și indicilor specifici de apreciere a performanțelor și viabilității societății comerciale SC Tigimarg SRL
Indicatorii de standing financiar evidențiază relațiile dintre diferitele date de bilanț și ale conturilor de rezultate. Acești indicatori permit compararea performanțelor firmei atât în timp, cât și cu alte firme din domeniul său de activitate.
3.5.1. Indicatori de profitabilitate
Indicatorii de profitabilitate reflectă eficiența economică globală a societății, eficiența cu care sunt consumate resursele materiale, financiare, umane în procesul de producție, măsurarea gradului în care capitalul propriu aduce profit.
Pentru calculul acestori indicatori s-au utilizat datele din tabelul nr. 3.12.
Tabelul nr. 3.12.
-mii lei- prețuri comparabile
În urma calculelor efectuate, situația principalilor indicatori de profitabilitate este redată în tabelul nr. 3.13.
Tabelul nr. 3.13.
Evoluția indicatorilor de profitabilitate în perioada 2011-2013
(%)
În ansamblu, indicatorii de profitabilitate au înregistrat aproximativ aceeași evoluție, respectiv o scădere în anul 2012 urmată de o creștere în anul 2013.
Rezerva de profit net, cu o evoluție fluctuantă, înregistrează în anul 2013 o creștere cu 0,7 puncte procentuale față de 2012, ceea ce reflectă tendința de îmbunătățire a eficienței societății; nivelul său rămâne însă sub cel al anului 2011.
Ca urmare a evoluției pozitive a profitului brut în 2013 comparativ cu anul 2012, a cărei creștere a devansat-o pe cea a cifrei de afaceri, rata profitului a crescut de la 2,90% în 2012 la 3,37% în 2013, deci cu aproximativ 0,5 puncte procentuale, ceeea ce scoate în evidență faptul că societatea a reușit să-și asigure o structură mai bună a producției comparativ cu anul precedent; cu toate acestea, rata profitului se situează mult sub nivelul anului 2011.
Creșterea randamentului activelor totale cu aproximativ 2,5 puncte procentuale în 2013 comparativ cu anul 2012, s-a datorat în principal creșterii profitului brut cu cca.18% și diminuării activelor cu mai mult de 20%. Acest lucru reflectă o îmbunătățire a performanței economice globale a SC Tigimarg SRL., precum și a eficienței utilizării mijloacelor materiale și financiare alocate desfășurării activității, comparativ cu anul anterior.
Rentabilitatea economică a crescut de peste 1,7 ori în 2013 față de 2012, fapt ce reflectă o sporire a eficienței și profitabilității societății.
A crescut, de asemenea, considerabil și eficiența utilizării capitalului propriu și social, creștere determinată în principal de creșterea profitului net, nivelul acestor indicatori fiind cu cca.4,5 și respectiv 15,6 puncte procentuale mai mare în anul 2013 comparativ cu anul precedent.
Pe ansamblul perioadei, cu excepția ratei rentabilității capitalului social, chiar dacă în anul 2013 indicatorii de profitabilitate înregistrează o tendință de creștere comparativ cu anul 2012, nivelul lor rămâne inferior celor al anului 2011.
3.5.2. Indicatori sau indici de lichiditate și solvabilitate ( ai echilibrului financiar)
Lichiditatea se referă la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani într-o perioadă scurtă. Lichiditatea se determină ca raport între elementele de activ, în sensul că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub formă de lichidități în conturile de disponibilități și cât pot să devină lichide într-o perioadă imediată.
Solvabilitatea se referă la capacitatea societății de a-și onora plățile la termenele scadente. În acest caz intervine comparația dintre elementele de activ și cele de pasiv, între disponibilități și obligații.
Datele pentru calculul indicatorilor de lichiditate și solvabilitate sunt prezentate în tabelul nr.3.14.
Tabelul nr. 3.14.
-mii lei- prețuri comparabile 2013
Tabelul nr. 3.15.
Indicatorii de lichiditate și solvabilitate în anii 2011, 2012 și 2013
(%)
Principalele concluzii rezultate din analiza evoluției indicatorilor de lichiditate (tabelul 3.8., figura 3.7.) sunt următoarele:
Nivelul indicatorului ratei lichidității generale a avut o evoluție oscilantă, după scăderea puternică din anul 2012 înregistrând o creștere de peste 3 ori în 2013 față de 2012, și aceasta din cauză că datoriile pe termen scurt s-au redus cu mai mult de 40%. Raportul este favorabil, când valoarea sa este cuprinsă între 200- 250%. Faptul că, exceptând anul 2012, pe parcursul celorlalți ani nivelul său s-a situat deasupra testului limită favorabil, arată că societatea are o capacitate ridicată de onorare a obligațiilor curente.
Rata lichidității parțiale a înregistrat o creștere de peste 3,4 ori în 2013 comparativ cu anul 2012. Nivelul indicatorului este favorabil când tinde către valoare 100% ceea ce înseamnă că societatea are o capacitate mare de a-și onorara obligațiile pe termen scurt exigibile din creanțe și disponibilități, fără a apela la vânzarea stocurilor.
Nivelul ratei autonomiei financiare globale se situează cu mult peste cel considerat favorabil (capitalul propriu ≥ cu 1/3 din pasivele firmei), ceea ce semnifică o capacitate mare de autofinanțare a societății.
3.5.3. Indicatori privind creanțele și datoriile
În activitatea financiară a societății este importantă cunoașterea evoluției creanțelor și datoriilor, deoarece acestea influențează capacitatea de plată.
Creanțele sunt drepturi bănești potențiale pe termen scurt ale întreprinderii ce decurg din relațiile cu diverse persoane fizice și juridice, realizabile la anumite termene. Aceste drepturi bănești potențiale pot fi generate de relațiile comerciale cu clienții sau de cele necomerciale cu personalul,statul, asociații și alți debitori.
Datoriile exprimă valoarea resurselor străine folosite de întreprindere într-o perioadă mai mare sau mai mică de timp, rezultate din relațiile acesteia cu furnizorii, băncile, statul, propriul personal.
Pentru calculul acestor indicatori s-au utilizat datele din tabelul nr. 3.16.
Tabelul nr. 3.16.
-mii lei- prețuri comparabile 2013
Tabelul nr.3.17. Indicatorii privind creanțele și datoriile în perioada 2011-2013
Analiza indicatorilor privind creanțele și datoriile relevă următoarele aspecte semnificative:
Scăderea perioadei de recuperare a creanțelor în 2013 față de 2012 (de la circa 55 zile la 52 zile), precum și a perioadei de rambursare a datoriilor (cu mai mult de 31%) reprezintă un factor pozitiv în activitatea societății comerciale S.C. Tigimarg SRL ținând cont de blocajul financiar existent în economia românească.
Valorile considerate drept ideale de către specialiști pentru perioada de recuperare a creanțelor se situează între 0 și 30 de zile. În cazul SC Tigimarg SRL., în pofida tendinței de scădere a perioadei, valorile acestui indicator sunt mult peste cele normale, societatea analizată nefăcând nici ea excepție în raport cu situația specifică economiei românești în tranziție, în care blocajul financiar se situează la cote apreciabile.
Rata de îndatorare globală înregistrează o creștere cu circa 10 puncte procentuale în anul 2012 comparativ cu 2011, urmată apoi de o ușoară diminuare a sa în anul 2013 (cu aproximativ 6 puncte procentuale). Pe ansamblul perioadei nivelul său se menține sub cel al testului limită de situație favorabilă (< 100%), ceea ce constituie un aspect favorabil pentru activitatea firmei.
Rata de îndatorare la termen, a avut o evoluție oscilantă pe toată perioada analizată (scădere în 2012, urmată de creșterea sa în 2013 comparativ cu anul anterior). Tendința este însă de scădere comparativ cu anul 2011, datorită reducerii datoriilor pe termen mediu și lung de circa 1,9 ori în 2013 comparativ cu 2011.
Gradul de îndatorare ne arată proporția în care firma este finanțată din alte surse (împrumuturi) decât din fondurile proprii. În perioada analizată, cu excepția anului 2012, datoriile totale ale societății reprezintă mai puțin de 50% din activele totale ale firmei, fapt ce semnifică că ele se mențin în limite normale dacă avem în vedere valoarea testului limită (<100) și reprezintă un fenomen pozitiv.
3.5.4. Indicatori privind activitatea
Pentru calculul indicatorilor privind activitatea SC Tigimarg, s-au utilizat datele din tabelul nr. 3.18.
Tabelul nr. 3.18.
Tabelul nr. 3.19.
Indicatorii privind activitatea SC Tigimarg în perioada 2011-2013
În condițiile scăderii cifrei de afaceri cu cca. 15,1% în anul 2012 față de 2011 și a reducerii numărului de personal cu numai 4,01%, productivitatea muncii (figura 3.9) scade de la 74.599 la 65.961 mii lei/ salariat (cu aproximativ 11,58%) în prețuri comparabile cu cele ale anului 2013. Se remarcă apoi tendința de creștere a nivelului acestui indicator în anul 2013 (la 72.215 mii lei/ salariat), în condițiile creșterii cifrei de afaceri cu numai 1,4% și reducerii personalului cu aproximativ 7,35%, fapt ce reflectă o eficiență ridicată cu care este cheltuit factorul muncă.
Eficiența utilizării activelor înregistrează o creștere pe toată perioada analizată, și aceasta datorită în principal faptului că activele totale ale societății s-au redus în mai mare măsură (de 1,8 ori) în anul 2013 comparativ cu 2011 decât s-a diminuat cifra de afaceri (de 1,16 ori).
Reducerea stocurilor pe toată perioada analizată (cu 31,27% în 2012/2011, 44,38% în 2013/2011 și cu 21,46% în 2013/2012) și evoluția oscilantă a cifrei de afaceri (reducerea cu aprox. 15,13% în 2012 față de 2011 urmată de o creștere ușoară de 1,14% în 2013 comparativ cu anul 2012) au contribuit la reducerea vitezei de rotație a acestora pe toată perioada analizată. (de la 84 zile în anul 2011 la 49 zile în anul 2013).
3.5.5. Indicatori privind imobilizările de capital
Indicatorii privind imobilizările de capital reflectă situația patrimoniului economic al societății și nivelul imobilizărilor de fonduri.
Pentru calculul acestor indicatori s-au utilizat datele din tabelul nr.3.20.
Tabelul nr. 3.20.
-mii lei- prețuri comparabile 2013
Tabelul nr. 3.21.
Indicatori privind imobilizările de capital
(%)
Analiza evoluției acestor indicatori relevă:
– rata activelor imobilizate, cu o evoluție descrescătoare în perioada analizată ( de la 35,86% în 2011 la 31,35% în 2013) reflectă un grad mediu de investire a capitalului în cadrul societății.
– rata activelor circulante, cu o evoluție crescătoare pe toată perioada analizată, poate fi apreciată ca fiind favorabilă din punctul de vedere al flexibilității societății și capacității sale de a dispune de lichidități în condițiile necesității de adaptare la exigențele mediului înconjurător.
– rata stocurilor s-a diminuat pe toată perioada analizată, fenomen favorabil ce pune în evidență o flexibilitate mare a SC Tigimargîn desfășurarea activității. Ținând cont de relația echilibrului structural, în anul 2013 comparativ cu anul 2012:
unde :
ICA = indicele cifrei de afaceri
IS = indicele stocurilor
Rezultă că echilibrul structural este respectat.
Rata creanțelor înregistrează o creștere pe tot parcursul perioadei analizate (cu mai mult de 63% în 2013 față de 2011), ceea ce reflectă o înrăutățire a relațiilor de decontare cu clienții.
3.5.6. Aprecierea viabilității și stării de sănătate a firmei
Simptomele semnificative sunt acele situații care reprezintă diferențe apreciabile față de prevederile planului sau a rezultatelor obținute de firmele competitoare.
Din evaluarea principalilor indicatori de rezultate și în urma calculului indicatorilor de standing financiar au rezultat simptomele semnificative prezentate în tabelul nr. 3.22.
Tabelul nr. 3.22.
Principalele simptome pozitive și negative ale activității SC Tigimarg SRL
CONCLUZII
DIAGNOSTICAREA este una dintre cele mai uzuale metode de management.
Poate fi folosită de manageri situați pe orice nivel ierarhic în structura organizatorică a firmei.
Investighează cu prioritate trecutul și prezentul firmei și prezentul firmei și pe această bază “pregătește” viitorul său strategic și tactic.
Esența DIAGNOSTICĂRII o reprezintă punctele forte și slabe evidențiate cauzal și recomandările de amplificare a potențialului de viabilitate economică și managerială.
Rezultatul diagnosticării îl constituie STUDIUL DE DIAGNOSTICARE al cărui conținut respectă elementele (exigențele) metodologice impuse de știința managementului.
Situațiile care declanșează folosirea diagnosticării și implicit realizarea studiului de diagnosticare sunt:
– restructurarea firmei;
– remodelarea managerială de ansamblu a acesteia;
– privatizarea;
– fundamentarea și elaborarea strategiei;
– producerea oricărui alt eveniment major în “viața” firmei.
DIAGNOSTICAREA GLOBALĂ (de ansamblu) a agentului economic poate genera DIAGNOSTICĂRI PARȚIALE, la nivel de componente procesuale (funcțiuni, activități) ori structural-organizatorice (compartimente).
STUDIUL DE DIAGNOSTICARE este rezultatul unui scenariu metodologic structurat în următoarele etape:
– pregătirea cercetării (etapă pregătitoare);
– culegerea și înregistrarea de informații referitoare la firmă, la situația sa economico-financiară, comercială, managerială etc.(documentarea preliminară)
– analiza viabilității economice și manageriale;
– determinarea potențialului de viabilitate;
– evidențierea cauzală a principalelor puncte forte și slabe;
– formularea recomandărilor de amplificare a potențialului de viabilitate.
Pregătiți cu atenție DIAGNOSTICAREA firmei sau a componentelor sale majore-procesuale ori structurale- în sensul precizării obiectivelor urmărite, a echipei realizatoare, a perioadei investigate și a termenului de realizare a studiului, a responsabililor în ceea ce privește furnizarea de informații și participarea la definirea punctelor forte, slabe și recomandărilor.
Asigurați o INFORMARE COMPLETĂ ȘI COMPLEXĂ a realizatorilor studiului de diagnosticare prin facilitarea accesului la principalele documente (situații informaționale sintetice și analitice), prin participarea la interviuri ori prin răspunsuri corecte, serioase la întrebările regăsite în chestionare.
DIAGNOSTICAREA ECONOMICĂ insistă pe:
– analiza potențialului material, uman și financiar;
– analiza cheltuielilor;
– analiza rentabilității;
– analiza patrimonială.
Analiza permite, pe de-o parte, depistarea unor simptome pozitive și negative și, pe de altă parte, determinarea potențialului de viabilitate economică și managerială al firmei.
PUNCTELE FORTE și SLABE evidențiate cauzal, reprezintă unul din elementele de spcificitate ale diagnosticării.
Orice studiu de diagnosticare se concretizează în RECOMANDĂRI. Acestea nu sunt decizii, ci doar intenții, “puneri de probleme”, direcții în care este necesar să se intervină decizional pentru a diminua sau elimina cauzele care au generat punctele slabe, ori pentru a generaliza cauzele provocatoare de puncte forte. Recomandările trebuie axate pe cauzele care provoacă puncte forte și slabe. În felul acesta se asigură legătura cu STRATEGIA, în sensul că recomandările se pot “transforma” în OBIECTIVE, dar mai ales, în OPȚIUNI STRATEGICE.
BIBLIOGRAFIE
Budugan, D.,Georgescu, I.,Bețianu, L., Contabilitate de gestiune, Ed. CECCAR, București, 2007
Corneliu Russu, Mădălina Albu, Diagnosticul și strategia firmei, Editura Tribuna Economică, București, 2005
Corneliu Russu, Mădălina Albu, Diagnosticul și strategia firmei, Editura Tribuna Economică, București, 2005
D.A. Constantinescu, A.M. Ungureanu, Mirela Dimofte, Adina Ghenciu, Emilia Breban, Management strategic,Colecția Națională, București, 2000
Dumitru Mărgulescu, Gheorghe Vâlceanu, Irina Daniela Cișmașu, Claudia Șerban, Analiza economico-financiară, Editura Fundației România de Mâine, București. 1999
Dumitrean Emilian,Toma C-tin , Iustin Haliga, Contabilitate financiară suport de curs Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iasi 2010
Dumitrean, Emilian – Contabilitate financiară, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2008
Feleagă, N., Feleagă, L., Contabilitate financiară . O abordare europeană și internațională, Ed. Economică, București ,2007
Feleaga Niculae, Feleaga (Malciu) Liliana, Contabilitate financiară – o abordare europeană și internațională, vol. I și II, Editura Infomega, București, 2008.
Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei: teorie și aplicație, Editura Tehnică, București, 2001
Mihalciuc, Camelia – Contabilitate financiară aprofundată, Curs pentru învățământ la distanță,2008, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava
Pântea ,I.P., Managementul contabilității românești , vol 1 și 2, Ed. Intelecredo , Deva ,1998.
Pisleag Ana, Diagnosticul financiar al întreprinderii Teorie si aplicatii.Editura Matrix Rom, Bucureti 2002
Petcu M., Analiza economico financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București, 2003
Pisleag Ana –Conta financiară curentă Editura Alma Mater Sibiu 2011
Pântea Iacob, Petru, prof. Bodea, Gheorghe – Contabilitatea financiar românească,
conformă cu directivele europene, ediția a doua, Editura Inteleredo, Cluj Napoca, 2008
17. Mereuță, Calotă Crișan, Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de tranziție, Editura Tehnică, București, 1994
18. Ristea Mihai si colab., Contabilitatea societăților comerciale, vol. I si II, Editura Universitară, Bucuresti, 2009.
19. Ristea, M ., coordonator , Contabilitatea financiară a intreprinderii , Ed. Universitară, București,2005
20.Staicu, Florea în articolul Diagnosticul intern-premisă a investiției unei firme, publicat în revista “Tribuna economică”, nr. 13/2002
21.Tabara Niculai, Modernizarea contabilității și controlul de gestiune, Editura Tipo Moldova, Iași, 2006.
22.Toma, C., Managementul contabilității financiare, Editura TipoMoldova, Iași, 2012
23.Horomnea, Emil;coordonator, Tabara, Neculai; Budugan, Dorina; Georgescu, Iuliana; Betianu, Leontina; Dicu, Roxana – Introducere în contabilitate, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2010
24.Dinu, Eduard – Rentabilitatea firmei în practică, Editura ALL Black, 2004
25.Zorlențan T., Burduși E., Căprărescu G., Managementul Organizației, Editura economică, București, 1998
26.Vintilă, Georgeta Gestiunea financiară a întreprinderii,Editia a III)a, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureti, 2003.
27.CECCAR-Cartea expertului contabil și acontabilului autorizat, Editura CECCAR 2013
Legislație:
1.Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009, pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, M. Of. nr. 766 si 766 bis din 10 noiembrie 2009, intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2010.
2.Ordinul Ministerului Economiei si Finanțelor nr. 3512/2008, privind documentele financiar-contabile, M. Of. nr. 870, din 23 decembrie 2008.
3. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2226/2006 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de către persoanele prevăzute la art.1 din Legea contabilității nr.82/1991, M. Of. nr. 1056 din 30 decembrie 2006.
4. Legea contabilității nr. 82/1991 (r4). Republicată în M.Of. nr. 454 din 18 iunie 2008.
5. Sursa internet -CHELTUIELIDEDUCTIBILE.FISC.RO/OG 8/2013/Contabilul .ro
BIBLIOGRAFIE
Budugan, D.,Georgescu, I.,Bețianu, L., Contabilitate de gestiune, Ed. CECCAR, București, 2007
Corneliu Russu, Mădălina Albu, Diagnosticul și strategia firmei, Editura Tribuna Economică, București, 2005
Corneliu Russu, Mădălina Albu, Diagnosticul și strategia firmei, Editura Tribuna Economică, București, 2005
D.A. Constantinescu, A.M. Ungureanu, Mirela Dimofte, Adina Ghenciu, Emilia Breban, Management strategic,Colecția Națională, București, 2000
Dumitru Mărgulescu, Gheorghe Vâlceanu, Irina Daniela Cișmașu, Claudia Șerban, Analiza economico-financiară, Editura Fundației România de Mâine, București. 1999
Dumitrean Emilian,Toma C-tin , Iustin Haliga, Contabilitate financiară suport de curs Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iasi 2010
Dumitrean, Emilian – Contabilitate financiară, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2008
Feleagă, N., Feleagă, L., Contabilitate financiară . O abordare europeană și internațională, Ed. Economică, București ,2007
Feleaga Niculae, Feleaga (Malciu) Liliana, Contabilitate financiară – o abordare europeană și internațională, vol. I și II, Editura Infomega, București, 2008.
Ion Verboncu, Ion Popa, Diagnosticarea firmei: teorie și aplicație, Editura Tehnică, București, 2001
Mihalciuc, Camelia – Contabilitate financiară aprofundată, Curs pentru învățământ la distanță,2008, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava
Pântea ,I.P., Managementul contabilității românești , vol 1 și 2, Ed. Intelecredo , Deva ,1998.
Pisleag Ana, Diagnosticul financiar al întreprinderii Teorie si aplicatii.Editura Matrix Rom, Bucureti 2002
Petcu M., Analiza economico financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București, 2003
Pisleag Ana –Conta financiară curentă Editura Alma Mater Sibiu 2011
Pântea Iacob, Petru, prof. Bodea, Gheorghe – Contabilitatea financiar românească,
conformă cu directivele europene, ediția a doua, Editura Inteleredo, Cluj Napoca, 2008
17. Mereuță, Calotă Crișan, Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de tranziție, Editura Tehnică, București, 1994
18. Ristea Mihai si colab., Contabilitatea societăților comerciale, vol. I si II, Editura Universitară, Bucuresti, 2009.
19. Ristea, M ., coordonator , Contabilitatea financiară a intreprinderii , Ed. Universitară, București,2005
20.Staicu, Florea în articolul Diagnosticul intern-premisă a investiției unei firme, publicat în revista “Tribuna economică”, nr. 13/2002
21.Tabara Niculai, Modernizarea contabilității și controlul de gestiune, Editura Tipo Moldova, Iași, 2006.
22.Toma, C., Managementul contabilității financiare, Editura TipoMoldova, Iași, 2012
23.Horomnea, Emil;coordonator, Tabara, Neculai; Budugan, Dorina; Georgescu, Iuliana; Betianu, Leontina; Dicu, Roxana – Introducere în contabilitate, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2010
24.Dinu, Eduard – Rentabilitatea firmei în practică, Editura ALL Black, 2004
25.Zorlențan T., Burduși E., Căprărescu G., Managementul Organizației, Editura economică, București, 1998
26.Vintilă, Georgeta Gestiunea financiară a întreprinderii,Editia a III)a, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureti, 2003.
27.CECCAR-Cartea expertului contabil și acontabilului autorizat, Editura CECCAR 2013
Legislație:
1.Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009, pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, M. Of. nr. 766 si 766 bis din 10 noiembrie 2009, intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2010.
2.Ordinul Ministerului Economiei si Finanțelor nr. 3512/2008, privind documentele financiar-contabile, M. Of. nr. 870, din 23 decembrie 2008.
3. Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2226/2006 privind utilizarea unor formulare financiar-contabile de către persoanele prevăzute la art.1 din Legea contabilității nr.82/1991, M. Of. nr. 1056 din 30 decembrie 2006.
4. Legea contabilității nr. 82/1991 (r4). Republicată în M.Of. nr. 454 din 18 iunie 2008.
5. Sursa internet -CHELTUIELIDEDUCTIBILE.FISC.RO/OG 8/2013/Contabilul .ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Economico Financiara la S.c. Tigi Marg S.r.l (ID: 135634)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.