Analiza Diagnostic Privind Agricultura din Romania
CUPRINS
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Introducere
Scopul îl constituie realizarea unei analize diagnostic privind agricultura in România, motiv pentru care am structurat lucrarea pe doua parti: una teoretica si una practica. Lucrarea este structurată pe 3 capitole și se încheie cu concluzii și bibliografie.
Primul capitol analizează agricultura din punct de vedere al importantei pe care o are în cadrul economiei naționale precum și situația actuală a acesteia atât în România cât și la nivel european.
Al doilea capitol tratează politicile agroalimentare: concept, posibile orientări, politica agricolă comunitară și efecte ale alinierii agriculturii României la PAC.
Capitolul trei cuprinde analiza diagnostic privind agricultura din Romania.
Lucrarea conține puncte de vedere referitoare la nivelul actual de dezvoltare economică, agricolă și nonagricolă.
Am fost preocupat în această lucrare de găsirea unei compatibilități între Politica Agricolă Comunitară și starea agriculturii românești. O nouă politică agricolă a României, prin implementarea instrumentelor de dezvoltare a agriculturii și a spațiului rural, trebuie sa ducă, în scurtă vreme, la realizarea acestei compatibilități.
România are nevoie de o agricultură performantă, competitivă, dar și complementară cu agricultura țărilor din Uniunea Europeană. Calitatea spațiului agricol românesc constituie premisa naturală a competitivității produselor românești. Produsele agricole de bază obținute în condiții tehnice medii sunt perfect competitive cu produse similare din alte țări, în unele cazuri chiar superioare calitativ.
PARTE TEORETICA
CAPITOLUL 1 AGRICULTURA:PREZENT ȘI PERSPECTIVE
Succesul eforturilor întreprinse pentru depășirea stării de subdezvoltare economică depinde nu numai de politica de industrializare, ci și de progresele realizate în agricultură, sectorul care deține ponderea cea mai ridicată în produsul intern brut al marii majorități a țărilor “lumii a treia”.
Toate statele au intervenit și continuă să intervină în domeniul agricol pentru a asigura țăranilor sau fermierilor venituri comparabile cu cele ale celorlalte categorii de muncitori, cu toate că succesul acestor acțiuni s-a lăsat mereu așteptat. Instrumentele utilizate erau mereu aceleași: organisme de intervenție, controlul importurilor, subvenții pentru export etc. Cu toate acestea, intensitatea utilizării lor este diferită, în funcție de condițiile proprii.
Fapt este că agricultura concentrează cea mai mare parte a populației active, situație care se va menține încă mulți ani. Pe de altă parte, dezvoltarea acestui sector va determina creșterea veniturilor populației rurale, fenomen care, la rândul său, va avea cel puțin două efecte deosebit de importante: sporirea puterii de cumpărare la sate și frânarea exodului forței de muncă spre oraș – fenomen care agravează considerabil, astăzi, problema urbanizării țărilor în dezvoltare. Dar, înainte de orice, o agricultură corespunzătoare cerințelor societății înseamnă rezolvarea problemei alimentare.
1.1. Agricultura sector vital al economiei globale
Agricultura a fost și rămâne un sector foarte important al economiei, deși, comparativ cu celelalte două mari sectoare – industria și serviciile, ponderea ei se află în continuă scădere în formarea produsului intern brut si in totalul populatiei ocupate. Agricultura, deși și-a pierdut din importanța sa ca vector de creștere economică, rămâne indispensabilă acesteia.
Implementarea parțială a angajamentelor de reducere progresivă a taxelor vamale și de eliminare a barierelor netarifare în scopul liberalizării comerțului mondial, asumate cu ocazia Rundei Uruguay (1995), a întâlnit cele mai mari piedici și conflicte de interese în acest sector. În ultima jumătate de secol, comerțul mondial cu produse agricole a cunoscut o adevărată maree de măsuri protecționiste. În rândul acestora, cea mai ambițioasă și mai originală a fost creația comunitară. Agricultura a constituit unul din fundamentele Comunității Economice Europene, după libera circulație a mărfurilor, dar înaintea celorlalte trei libertăți fundamentale – libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor, fiindu-i consacrate în a treia parte a Tratatului de la Maastricht (care viza politicile comunitare) zece articole (din câteva sute): de la art. 38 la art. 47.
Astfel, domeniul agricol continuă să rămână cel mai protejat și, totodată, cauza multiplelor divergențe între membrii OMC, cauza eșecului lansării a multor runde de negocieri și ale discordiei între marile puteri ale lumii. Regimul comercial protecționist al produselor agricole promovat de SUA este mult devansat de cel al Canadei, Japoniei și UE, cu toate că europenii acuză americanii de protecționism mascat sub forma creditelor ieftine acordate țărilor slab dezvoltate în scopul achiziționării de către acestea din urmă a producției agricole americane în exces [4].
Tabelul nr 1
Media simplă a taxelor vamale aplicate în anul 2010 de primele 4 țări
cu cele mai mari ponderi în comerțul mondial
a anul 1999, b anul 2000. Sursa : OMC – “World Trade Developments”, 2011.
În noul context al economiei globale, sectorul agricol rămâne cel mai controversat subiect de dezbateri, atât în cadrul OMC, cât și în elaborarea politicilor economice naționale sau regionale.
Cea mai inedită construcție de protecție agricolă a fost creată de UE, în iulie 1958, când statele membre CEE au ajuns la un consens privind elaborarea și realizarea Politicii Agricole Comunitare (PAC), cu scopul protejării pieței interne în fața concurenței externe, al corelării politicii prețurilor cu structura producției și al asigurării unor venituri rezonabile agricultorilor. O atenție deosebită trebuie să acordăm acestui mecanism de susținere și protecție a agriculturii europene, cu atât mai mult cu cât în jur de 50% din bugetul UE (aproximativ 40 miliarde de Euro) este alocat pentru PAC, iar aproximativ 30% dintre români lucrează in anul 2005 în sectorul agricol, ceea ce transformă agricultura într-o componentă esențială a procesului de aderare a României [5].
În ce privește situația țărilor Central și Sud-Est Europene din perspectiva integrării în UE se poate afirma că restrucutrarea agriculturii este principala provocare pentru grupul țărilor candidate din Europa Centrală și Orientală (PECO). Deși situația este diferită de la țară la țară, studiul publicat de Directoratul General pentru Agricultură arată că majoritatea țărilor din Europa Centrală și Orientală nu reușesc să fie competitive pe piața celor 15 state membre. Din acest studiu rezultă că pe termen mediu, după adeziune, nu este posibilă menținerea a două tipuri de politici agrare pentru noile și vechile țări. Potrivit raportului, întrebarea fundamentală este în ce mod se poate realiza cu succes tranziția la aplicarea integrală a Politicii Agricole Comune în țările din Europa Centrală și Orientală.
Introducerea de plăți compensatorii nu ar fi o măsură potrivită, cel puțin în faza de tranziție. Aceste ajutoare ar menține actualele structuri fără a garanta un nivel de investiții și restructurare necesar pentru a îmbunătăți gradul de competivitate al agriculturilor țărilor candidate față de cel al celor 15 state membre.
Majoritatea țărilor Europei Centrale și Orientale au dificultăți în a fi competitive pe piața internă a Uniunii Europene, și acest lucru în ciuda protecției tarifare de care beneficiază și a aplicării de norme mai puțin restrictive în domeniul calității și sănătății. În general, țările candidate folosesc în mod mai puțin productiv pământul și munca decât statele membre. Această situație este în mare parte rezultatul investițiilor slabe, al structurilor fragmentare și al metodelor de producție mai puțin intensive. Ca urmare a tranziției, agricultura țărilor candidate este împărțită între marile exploatații agricole și fermele de semi-subzistență. Slaba rentabilitate a sectorului a accentuat și mai mult această situație. Alte piedici pentru o exploatare agricolă calitativă, de tip comunitar apar din faptul că agricultura absoarbe forța de muncă excedentară (șomajul mascat). Acest lucru aduce cu sine presiuni politice și sociale în sectoare cu un grad înalt de ocupare a forței de muncă ca cele din domeniul produselor lactate, cărnii de vacă și de porc. [4]
1.2. situația globală a agriculturii mondiale
În prezent, doar 11% din suprafața terestră a globului, adică aproximativ 1,5 miliarde hectare, este disponibila exploatării agricole. Cât privește suprafețele potențial cultivabile, ele nu depășesc 3 miliarde de hectare. În țările în dezvoltare, numai 36% din aceste terenuri sunt incluse în circuitul agricol. Există însă foarte mari deosebiri de la o zonă la alta: în timp ce în Asia de Sud-Est sunt utilizate 92% din totalul pământului arabil, în America de Sud această cifră nu depășește 15%. În studiul FAO intitulat “Agriculture: Horizon 2000” se arată că până la sfârșitul secolului XX “penuria de pământ a devenit un factor critic limitant pentru aproape două treimi din populația țărilor în dezvoltare”[5].
Într-adevăr, între anii 1980 și 2000, suprafața terenurilor arabile disponibile a scăzut de la 0,37 la 0,25 hectare pe locuitor. Cu toate acestea, producția agricolă mondială a reușit să acopere creșterea cererii determinată de dublarea populației globului între 1960 și 2000, asigurând totodată creșterea nivelului nutriționist al alimentației. Dar insecuritatea alimentară persistă încă în multe regiuni ale lumii, sute de milioane de oameni fiind incă subnutriți. Fără acordarea unei priorități mai mari producției locale, dar și reducerii inechității accesului la hrană, numărul populației subnutrite se va reduce extrem de lent, chiar dacă ponderea în totalul populației globale va cunoaște ușoare creșteri în următorii 30 de ani.
În ultimii 40 de ani prețurile mondiale la orez, grâu și porumb, cerealele de bază în alimentație, au scăzut cu aproximativ 60%, ceea ce sugerează că, la nivel global, producția a depășit cererea mondială. Aceasta din urmă a înregistrat ritmuri de creștere mai lente în ultima decadă (2% anual) față de deceniul anterior (2,4%). Cauzele principale ale acestei reduceri, care se pare că își va menține trendul și în următorul deceniu, constau în reducerea cererii din țările în tranziție, dar și în creșterea ponderii populației care a atins un nivel al alimentației de peste 2.700 kcal./zi la 61% (în această categorie intră China, Brazilia, Indonezia, Nigeria, urmând să intre și India). Evoluții remarcabile s-au înregistrat în China, unde consumul personal a atins o medie de 3.040 kcal./zi, în 1997-1999, cu 10% mai puțin decât în economiile industrializate. Așadar, pentru următoarele trei decenii se estimează o creștere a cererii cu doar 25% [4].
O problemă majoră la nivelul agriculturii mondiale o constituie decalaje între grupele de țări. Există numeroși indicatori de evaluare a decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în dezvoltare în domeniul agriculturii. Unul dintre aceștia îl reprezintă ponderea agriculturii în PIB și în populația activă. În ceea ce privește ponderea agriculturii în PIB, în cazul țărilor dezvoltate, aceasta a scăzut continuu în perioada ulterioară anului 1970. Astfel, de exemplu, în cazul țărilor Uniunii Europene, ponderea agriculturii în PIB s-a diminuat de la 5% în 1973 la 2,5-2,9% în 1989-1994. În cazul SUA, acest indicator, care în 1970 se situa deja la 3%, a scăzut la 2% în 1994. În țările în tranziție din Europa Centrală și de Est, ponderea agriculturii în PIB, deși în reducere, se află totuși la niveluri încă înalte, situate chiar până la 50% din PIB. Populația ocupată în agricultură reprezintă, în cazul Uniunii Europene, 5 – 6% din totalul populației active în anii 1993 – 1994 (față de 11,3% în 1973), iar în cazul SUA doar 3%. Spre deosebire de acestea, în multe țări în dezvoltare din Asia și Africa , populația activă din agricultură deține ponderi de peste 50 – 60% din total, în timp ce în țările central și esîn timp ce în țările central și est-europene ponderea se ridică la circa 20% (în topul acestor țări se situează : România cu circa 35% și Polonia cu 25%). Aceasta explică și faptul că, la mijlocul deceniului trecut, pe plan mondial, populația activă din agricultură continua să se mențină la un nivel ridicat, reprezentând 45% din total, față de 51% în 1980 [4].
Decalaje însemnate se mențin și în ceea ce privește randamentele la ha, gradul de înzestrare tehnică a agriculturii, consumul de îngrășăminte la ha etc, ceea ce a condus la nerezolvarea problemei alimentației pe glob și la așa-numita “mondializare a sărăciei”.
Producția mondială de cereale de exemplu s-a majorat continuu, de la 1.205 milioane tone în 1970 la peste 2.050 milioane tone în 2000, ca urmare atât a creșterii suprafețelor , cât mai ales a creșterii randamentelor la hectar. Rata de autosatisfacere la nivel mondial este distribuită în favoarea țărilor în dezvoltare, care cunosc surplusuri de producție de circa 25%, în timp ce țările în dezvoltare nu reușesc să acopere aproximativ 10% din cererea totală (de la țările Orientului Mijlociu și Africii de Nord care nu acoperă din producție proprie aproape 40% din cererea totală, până la Asia de Sud cu o rată de autosatisfacere de 102%). Astfel, în medie, pe glob, randamentele au crescut de la 1,7 tone de cereale la hectar în 1970, la 2,1 tone la hectar în 1980 și 2,7 kg. la hectar în 1990 [5,115].
Suprafața arabilă mondială a crescut de la 1.376.142 mii ha, în 1970 la 1.441.811 mii ha în 1990, antrenând o majorare a valorii producției mondiale agroalimentare de la 772,6 miliarde dolari în 1970 la 1.200,7 miliarde dolari în 1990. În aceeași perioadă, volumul total al comerțului mondial cu produse agroalimentare a sporit de la 52 miliarde dolari în 1970 (18% din comerțul mondial total) la 327 miliarde dolari în 1990 (10,1%) [4,5].
Țările dezvoltate au obținut la nivel global, în mod tradițional, un surplus în comerțul mondial cu produse agricole. Recordul a fost atins în anul 1977, când soldul comercial pozitiv se situa la 17,5 miliarde dolari. Acest trend s-a modificat ulterior, în defavoarea lor, datorită creșterii superioare a importurilor de produse agricole. Până la mijlocul anilor ’90 acest sold a fost mai adesea negativ decât pozitiv. Recordul de deficit comercial a fost atins în anul 1996 (de 6 miliarde dolari). Acest trend maschează de fapt un tablou complex, cauze care diferă de la un produs la altul sau de la o țară la alta. Declinul drastic al surplusului în comerțul de zahăr, oleaginoase sau produse vegetale, de exemplu, reflectă creșterea consumului și a importului din alte țări dezvoltate, precum și efectele politicilor protecționiste promovate de țările industrializate. Produsele agricole prelucrate cu precădere în țările în dezvoltare și consumate în țările dezvoltate, cum ar fi cazul cafelei sau al cacao, au înregistrat creșteri lente ale consumului și, implicit, a cererii. O a treia cauză principală rezidă și din reducerea prețurilor la produsele agricole, așa cum am menționat anterior [4].
Analizând agricultura și alimentația ca o problemă globală, este necesară o privire generală asupra situației din țările în dezvoltare, unde se află cea mai mare parte a populației planetei și, totodată, cea mai săracă.
În toate perioadele analizate a existat o tendință de creștere generală. Este foarte semnificativă creșterea producției de cereale: față de perioada 1969 – 1971 creșterea a fost de 1,7 ori în 1991 –1992 și va fi de 2,6 ori mai mare, în 2010. Foarte spectaculoasă a fost și creșterea producției de soia: de 12 ori și respectiv de 26 de ori, în aceleași intervale de timp. Randamentul la hectar a sporit constant; la cereale, cea mai mare performanță s-a înregistrat la producția de orez – 2,8 tone/ha între 1998 – 1990, previzionându-se un randament vizibil mai mare în 2010 – 3,8 tone/ha [5].
Dacă este vorba să se dea un exemplu pozitiv privind agricultura țărilor în dezvoltare, el constă în așa-numita revoluție verde. Expresia sugerează utilizarea varietăților de cereale cu randament ridicat (High Response Varieties – HRV) în țările din lumea a treia. Este vorba despre o experiență reușită a colaborării internaționale.
Revoluția verde se bazează pe un pachet tehnologic care, cu condiția folosirii sale corecte, are ca efect creșterea considerabilă a recoltelor. Acest “pachet” constă în:
cultivarea unor soiuri de plante (grâu, orez, porumb, mei) cu randament ridicat (HRV);
folosirea abundentă a îngrășămintelor și pesticidelor;
irigarea terenurilor agricole;
În țările unde a fost asigurat întregul “pachet tehnologic” producătorilor s-a înregistrat o puternică creștere a rezultatelor finale. De exemplu, în 1970, când a debutat programul în India, după ce a fost semănată o treime din suprafețele cultivate cu grâu cu semințe HRV, s-a obținut, în numai un an (1971), o producție dublă în raport cu cea din 1967. Recoltele medii de grâu au sporit cu 40%. În aceeași perioadă, producția de grâu a Pakistanului a sporit cu 60%. Din păcate însă, suprafața medie a zonelor agricole unde s-au utilizat soiuri HRV reprezintă doar 40% din totalul suprafețelor cultivate în țările în dezvoltare [4,5].
Dintre culturile cerealiere, grâul și orezul acoperă mai mult de jumătate din consumul de proteine al țărilor sărace.
Se prevede că cerealele vor rămâne cel mai important grup de produse în țările în dezvoltare, previziune bazată pe ipoteza că tehnicile de producție nu vor suporta schimbări semnificative.[6]
Principalele constrângeri ale creșterii producției agricole în țările în dezvoltare (și nu numai) sunt de ordin natural, dar și economic.
Tehnologia actuală a devenit o resursă prin ea însăși. În legătură cu acestea se cuvine să se acorde atenție problemei asigurării unui transfer eficient de tehnologie către țările în dezvoltare. Acest transfer trebuie efectuat astfel încât să asigure[105,106]:
a) creșterea producției agricole;
b) satisfacerea nevoilor interne de hrană;
c) ocuparea forței de muncă.
O dată cu transferul tehnologiilor agricole trebuie să se ia în considerare necesitatea educării și formării. Obiectivul trebuie să se conformeze celebrului proverb chinezesc : “Dacă îmi dai un pește, voi mânca azi, dacă mă înveți să pescuiesc, voi avea ce să mănânc toată viața”[6].
Țărilor în dezvoltare ar trebui să li se ofere tehnologii agricole pe care ele să le poată aplica, asimila și difuza, în același timp. Această necesitate presupune să se țină cont de condițiile istorice, culturale și sociale din aceste țări. În acest fel, tipul de dezvoltare agricolă nu va fi în mod necesar o imitație a experiențelor țărilor dezvoltate, lucru foarte important pentru sectorul agricol, majoritar în aceste țări și cu tradiții care, nu în puține cazuri, se pot dovedi încă eficiente. Avem în vedere necesitatea unei atenții sporite acordate culturii plantelor tradiționale, adaptate condițiilor pedoclimatice locale. În Sri Lanka, de exemplu, în loc să se folosească soiurile HRV gata obținute, acestea au fost încrucișate cu varietăți locale, bine adaptate la mediu. Aceste varietăți locale ameliorate au fost adaptate de diversele categorii de producători. Ele au necesitat mai puține cunoștințe tehnice, costuri mai mici. Deși recoltele obținute prin această politică au fost mai mici decât cele rezultate din folosirea soiurilor HRV, faptul că ele pot fi folosite pe scară mai largă le conferă un mai mare impact asupra opțiunilor pe termen scurt sau mediu. Mai mult chiar, această “tehnologie adaptată” a dus la o îmbunătățire a alimentației și a ocupării forței de muncă.
1.3. Situația agriculturii românești în perioada de tranziție
Cu 14,8 milioane de hectare teren agricol (62,2% din totalul suprafeței) România este al doilea mare producător agricol în Europa Centrala și de Est, după Polonia, și de un nivel mediu în Europa. Atât solul cât și clima în România ar putea determina o producție agricolă eficientă, dar aspecte negative privind evoluția indicatorilor precum ponderea agriculturii în PIB și ponderea populației agricole în totalul populației ocupate dezvăluie dezechilibre majore în agricultura românească [33].
Figura nr 1
Agricultura în economia românească în intervalul 1998-2005
Sursă: G. Hurduzeu, I. Ionel, L. Luca, Review of Agricultural and Food Trade Romania, FAO
Ultimele date statistice arată că în ultimii trei ani, populația ocupată în agricultură s-a redus continuu ajungând la 28,7% în 2005. Analiza acestor indicatori demonstrează nu numai o evoluție divergentă a acestora dar și un nivel scăzut al productivității și o distribuție dezechilibrată a forței de muncă în cadrul economiei românești.
Figura nr 2
Agricultura: contribuție limitată în PIB
… contrastând cu ponderea populației ocupate în activitatea agricolă
Sursă : G. Hurduzeu, I. Ionel, L. Luca, Review of Agricultural and Food Trade : Romania, FAO
Ponderea deținută de agricultură în economia românească se datorează, printre altele, și abundenței resurselor naturale. Terenul arabil, bogat în cernoziom, reprezintă 63,2% din totalul terenului agricol, permițând cultivarea cerealelor și a altor culturi caracteristice zonei temperate. Sectorul cerealier fiind destul de mare poate să susțină și un sector animalier, dar care este de dimensiuni moderate, specializat în creșterea vitelor, porcilor și a pasărilor.
La capătul a 17 ani de tranziție, agricultura cuprinde aproximativ 30% din populația activă, nereușind totuși să constituie motorul creșterii economice și fiind departe de a fi într-o poziție de «echilibru» pentru a putea face față concurenței externe fără protecția statului.[9]
Agricultura este pentru România una dintre cele mai importante resurse ale dezvoltării, constituind un sector mult mai important decât în țările vecine, cu condiția să devină competitivă și integrata armonios în sectorul agroindustrial. Marginalizată, ea nu a reprezentat o prioritate pentru guvernele post-decembriste, în ciuda declarațiilor oficiale făcute în acest sens și a faptului că restructurarea economiei românești este puternic dependentă de agricultură.
La producția vegetală, o recoltă slabă îndepărtează producătorii români de piețele externe, în timp ce un an agricol bun reface legăturile. Astfel, absența unor piețe de export stabile și a unei reputații a produselor exportate reduce prețul la export. Un alt aspect este legat de lipsa unei infrastructuri specializate în asigurarea fluxurilor unidirecționale de produse agricole, motiv pentru care costurile de transport și depozitare sunt mai ridicate, ceea ce face ca diferența dintre prețurile paritare FOB franco la berd și CIF cost, asigurare, navlu, să fie mai mare în România decât în țările vecine.
În ultimii ani, România a devenit importator net la o serie de produse de bază, cum ar fi carnea de pasăre și porc, zahăr, unele legume și fructe, băuturi, tutun, unele produse alimentare din carne și lapte. Importul agroalimentar al României, dominat de produsele alimentare, băuturi, tutun, produse cu grad ridicat de prelucrare este caracteristic țărilor în curs de dezvoltare și are efecte negative asupra balanței comerciale.
Dezvoltarea rețelelor de supermagazine a dus la sporirea importurilor de produse agroalimentare și la creșterea consumului. Producțiile realizate în ultimii ani la principalele produse agroalimentare în raport cu consumul intern, exclusiv autoconsumul, nu au satisfăcut cererea internă. Spre exemplu, la carne de pasăre sau de porc, consumul depășește producția internă, necesarul asigurându-se, evident, din import. Diferența între consum si producție urmărește fidel situația din industriile producătoare aferente. Producția de carne de porc și pasăre a fost afectată de restructurările din domeniu, care s-au soldat cu închiderea unor mari complexe de creștere a animalelor. O evoluție similară se întâlnește și în cazul zahărului și al conservelor de legume, unde ponderea importurilor a crescut dramatic. La polul opus se află, de exemplu, producția de bere, unde investițiile consistente au condus la o producție internă îndestulătoare.
Totodată, importurile sunt cauzate de faptul că în România nu există încă un lanț de depozitare și conservare a legumelor și fructelor. Ceea ce se produce în vară se consumă imediat, iar în următoarele nouă luni suntem dependenți de importuri.
Creșterea importurilor are influență extrem de negativă asupra agriculturii autohtone, cu atât mai mult, cu cât se importă o gamă de sortimente mai largă de produse agroalimentare ce pot fi obținute din producția internă, care este presată să se restrângă prin renunțarea la unele culturi, orientarea către monocultură sau obținerea unor culturi ale căror producții se vând la prețuri reduse, diminuând astfel valorificarea resurselor interne regenerabile.
Comerțul exterior al României a parcurs mai multe etape de descentralizareliberalizare și s-au adoptat măsuri de politică comercială care nu au produs, de regulă, efecte favorabile dezvoltării pieței interne și sprijinirii exporturilor agricole. Din cauza gradului scăzut de competitivitate a agriculturii și stării economice generale, România nu face față concurenței externe. În condițiile randamentelor scăzute, a costurilor ridicate ale produselor agricole, a lipsei de diversificare a mărfurilor agroalimentare exportate și a gradului redus de prelucrare , s-au pierdut importante piețe de desfacere. Reducerea prețurilor mondiale la principalele produse agricole de export ale României aduce mari prejudicii agenților economici care se mențin cu greu pe piața externă. Lipsa unei politici comerciale anticipative privind protecția pieței interne și instabilitatea condițiilor microclimatice de obținere a recoltelor, ca și lipsa susținerii exporturilor au creat mari dezavantaje în perioada de tranziție. Slaba implicare a factorilor decizionali în politica agricolă și comerțul cu produse agroalimentare au contribuit într-o măsurăși mai mare la eșecul agriculturii românești, deși știința românească cunoaște și poate pune la dispoziție metodologiile și tehnologiile avansate similare celor utilizate în țările în care această ramură a economiei naționale prezintă rezultate deosebit de bune (Danemarca, Belgia, Olanda, Spania, Germania.
În condițiile accentuării liberalizării comerțului agricol mondial, creșterea performanțelor agriculturii și a sectorului agroalimentar în ansamblul său este cea mai importantă măsură de protecție internă. Realizarea unei competitivități ridicate și diversificarea produselor agroalimentare, înainte de aderare la Uniunea Europeană, sunt condiții esențiale pentru menținerea agriculturii naționale ca furnizor principal de produse pentru populație.
Agricultura României a pierdut în perioada de tranziție cote importante la unele produse de pe piața internă, iar contul curent înregistrează deficit pe seama balanței comerciale externe. Din 1990, România are o balanță comercială cu sold negativ la produsele agroalimentare.
Pe de altă parte, nivelul scăzut al exportului de produse agricole (în cea mai mare parte materii prime) determină un nivel redus al încasărilor valutare și implicit al fondurilor ce pot fi alocate modernizării agriculturii. Soldul negativ al balanței comerciale agricole și importul de alimente (și nu importul de mașini și utilaje performante destinate aplicării de tehnologii de vârf) afectează dezvoltarea pe termen lung a agriculturii și cresc dependența de import a consumului intern pentru produse care în mod tradițional au fost asigurate din resurse proprii.
Tabelul nr. 2
Evoluția comerțului exterior al României cu produse agroalimentare în perioada 1990-2003
Sursa: Institutul Național de Statistică, MAPDR
Printre produsele românești de interes pentru exportul în UE care se vor realiza fără taxe vamale de import, în cantități nelimitate se află: ovinele vii, sucul de mere, mierea naturală, unele sortimente de legume și fructe proaspete, uleiul de floarea soarelui și soia, margarina, conservele și sucurile de legume și de alte fructe. Suplimentar eliminării taxelor vamale, la castraveții destinați procesării, s-a obținut eliminarea prețului minim de intrare pentru o cota de 10 mii tone și respectiv reducerea graduală a acestui preț, pentru 4.000 tone castraveți de consum.
În cadrul Sistemului de Susținere și Promovare a Exportului cu finanțare de la bugetul de stat, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale derulează Programul de susținere a exportului de produse agroalimentare, cu o alocație bugetară în 2005 de 423 miliarde lei vechi. Programul vizează utilizarea fondului pentru acordarea de prime la export, la mărfuri cu oportunități de vânzare pe piețele externe și care sunt eligibile în conformitate cu angajamentele asumate de România în Runda Uruguay. Produsele eligibile sunt: vinuri, animale vii, cereale, semințe oleaginoase, uleiuri vegetale, unt și grăsimi vegetale, brânzeturi, carne (bovine, porcine, ovine) și preparate din carne de pasăre, ouă, fructe și legume. Dar, în prima jumătate a anului 2005 producătorii agricoli nu s-au grăbit să ceară prime la export. Interesate s-au arătat doar organizațiile patronale din domeniul viticol și al uleiului. În anul 2004 au fost acordate prime la export doar producătorilor de vin, pentru că numai aceștia au solicitat. Din cei 8.080 hl care puteau fi exportați, cereri s-au depus doar pentru 1.400 hl. În 2004 au fost alocate 3 miliarde lei și s-au utilizat doar 550 milioane lei, fiind acordați 450.000 lei/hl. Dacă în anul 2004 au fost singurii care s-au înscris pentru a beneficia de primele de export, în 2005 producătorii din domeniul viticol nu au depus cereri.
Piețele cerealelor, oleaginoaselor și cărnii/laptelui în România se află într-o fază incipientă de adaptare la economia de piață. Chiar dacă reformele fundamentale sunt acum încheiate, sistemul privat de comercializare și depozitare mai are mult până să devină mai competitiv. În sectorul cerealelor/oleaginoaselor, mulți proprietari de depozite și-au dobândit abia recent bunurile patrimoniale, în general prin metoda MEBO, iar mecanismele de finanțare pentru achiziționarea culturilor de către comercianții și morarii privați nu sunt pe deplin funcționale. Totuși companiile comerciale internaționale au intrat deja pe piața cerealelor/oleaginoaselor și caută în mod activ oportunități, mai ales în comerțul exterior cu cereale.
Continuarea procesului de concentrare a producției și constituirea de exploatații agricole comerciale similare celor din agricultura țărilor occidentale vor avea ca efect o disponibilizare masivă a populației active din gospodăriile de subzistență. În aceste condiții, o prioritate maximă o constituie focalizarea politicilor agricole pe crearea și consolidarea determinanților fundamentali ai competitivității, pe rezolvarea mecanismelor necesare pentru o economie agricolă modernă, utilizând în mod cât mai eficient atât resursele interne cât și fondurile europene dar și timpul care a mai rămas până la aderare.
Creșterea profitabilității agriculturii este de natură să genereze activități economice conexe producției agricole. Sectorul comercial al agriculturii însă trebuie să investească și să se restructureze, reducând diferența de competitivitate față de agricultura UE. Extinderea culturilor și produselor agricole cu valoare adăugată trebuie să constituie o țintă permanentă pentru creșterea competitivității sectorului comercial agricol. Printre aceste culturi trebuie luată din ce în ce mai mult în considerare și producția de culturi ecologice.
Prin dotare, asociere, produse ieftine și de calitate, agenții economici din sectorul agricol pot spera ca vor fi o prezență activă și pe o piață integrată. Altfel, ei riscă falimentul.
În opinia mea, un scenariu pesimist pentru sectorul agricol din România anilor 2008 -2009 ar plasa țara noastră într-o situație de importator net de produse agroalimentare și oarecum similară cu cea a Poloniei, unde, după câțiva ani de la data aderării fermierii de mici dimensiuni și lipsiți de resurse financiare (cei mai numeroși), au dispărut de pe piață iar cei care aveau deja o situație stabilă înainte de data aderării și-au consolidat și mai mult pozițiile.
Un scenariu optimist ar găsi România în orizontul 2008 – 2009 cu productivitate dublă în agricultură, cu un număr de persoane ale căror venituri depind în exclusivitate de agricultură înjumătățit și cu un comerț cu alimente care să respecte normele europene. Totodată, un număr considerabil de producători și procesatori europeni ar putea deschide în România unități de producție agroalimentară, (beneficiind de raportul favorabil dintre costul manoperei și productivitatea muncii- diferențialul de costuri), mare parte din producția obținută fiind destinată piețelor externe, iar România va redeveni un exportator net de produse agroalimentare.
În condițiile accentuării liberalizării comerțului agricol mondial, creșterea performanțelor agriculturii și a sectorului agroalimentar în ansamblul său este cea mai importantă măsură de protecție internă.Realizarea unei competitivități ridicate și diversificarea produselor agroalimentare, înainte de aderarea la Uniunea Europeană, sunt condiții esențiale pentru menținerea agriculturii naționale ca principal furnizor de produse pentru populație.
Atractivitatea sectorului agricol poate fi îmbunătățită printr-un efort susținut și o implicare deplină atât a puterii publice cât și a producătorilor agricoli, direct interesați în buna gestionare a potențialului agricol existent. Romania a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 iar în urma negocierilor care au avut loc cu privire la capitolul 7 (Agricultura) s-a stabilit ca sectorul vegetal respectiv cel zootehnic vor primi sprijin direct 648 milioane euro, respectiv 242 milioane euro[107](vezi figura nr 3 și 4).
Figura nr. 3
Sursa : www.insse.ro/cinferinte/martie 2007
În ce privește perspectivele privind schimburile comerciale după aderarea la Uniunea Europeană am identificat următoarele aspecte:
LAPTE
Pentru 2007-2010 in Uniunea Europeana se preconizeaza un echilibru intre productie si consum deci nu va exista un excedent semnificativ care sa afecteze ca importuri Romania[107].
Figura nr. 4
Sursa : www.insse.ro/cinferinte/martie 2007
BRANZA
Pentru perioada 2007-2010 Comisia Europeana prognozeaza un excedent de 100 000 tone /an in UE-25 dar un deficit de 200 000 tone/an in noile state membre[107].
Romania are un potential de export estimat de 5 000 tone/an cu conditia respectarii standardelor de calitate si prezentare comunitare.
UNT
Deficit estimat UE -15 intre 154 000 tone ( 2007) si 168 000 tone ( 2010),
Excedent estimat UE-10 intre 83 000 tone (2007) si 67 500 tone ( 2010).
Reducerea in medie cu 10% a pretului la unt in UE-15 va determina scaderea productiei in UE-15 si cresterea importurilor comunitare[107].
Exista un potential de export al Romaniei pe piata UE-15 in situatia atingerii capacitatii maxime de procesare in 2007.
CARNE PUI
Deficit UE-15 intre 400 000 tone (2007) si 600 000 tone ( 2010)
Surplus UE-10 de 900 000 tone/an in 2007-2010
Directionare a exportului de carne pui din UE-10 catre UE-15[107]
Potential export Romania ca urmare a alinierii unitatilor de procesare la cerintele UE si a investitiilor straine.
CARNE PORC
Surplus UE -15 2007-2010 1,5 milioane tone/an
Deficit UE-10 2007-2010 estimat 200 000 tone/an ca urmare a scaderii productiei probleme de calitate, preturi mai mari ca media europeana)[107].
SITUAȚIA ROMÂNIEI :
Media importurilor ( 2002-2003): 80 000 – 100 000 tone
Obiective ale sectorului:
1.Acoperirea necesarului de consum intern fara importuri ca urmare a:
Excedentului de porumb, orz, ovaz care va permite mentinerea/cresterea efectivelor platilor directe aferente culturilor vegetale care asigura furajarea efectivelor
Mentinerii/cresterii capacitatii de procesare ca urmare a modernizarii si restructurarii unitatilor de procesare
Fondurilor provenite din fondurile de dezvoltare rurala
2.Posibila diminuare a importurilor romanesti din UE-15 ca urmare a redirectionarii importurilor din UE-15 in noile state membre (din 2004)
CARNE VITA
Deficit Uniune Europeana 200 000 tone/an in perioada 2007-2010[107].
Potential export Romania : 22 681 tone ( 2003), 120 000 tone estimat ( 2007)
Tabel nr. 3
Dezvoltare rurala – milioane EURO
Sursa : www.insse.ro/cinferinte/martie 2007
Figura nr 5
Sustinerea agriculturii – milioane EURO
Sursa : www.insse.ro/cinferinte/martie 2007
În concluzie România va beneficia în perioada 2007-2009 de sprijin financiar în valoare de 4037 milioane Euro.
Alte efecte pozitive ale aderării:
Accesul pe o piață de 450 milioane de consumatori;
Stimularea schimburilor comerciale intracomunitare ca urmare a eliminării barierelor tarifare, administrative și tehnice;
Posibilitatea creșterii exporturilor în actualele state membre;
Creșterea prețurilor produselor agricole și implicit a veniturilor producătorilor agricoli
Diversificarea și creșterea calității produselor agricole pe piața românească;
Creșterea cererii de produse agricole a Uniunii Europene la: lapte și produse din lapte, brânză, carne de pasăre, legume și fructe proaspete, vin, animale vii, carne de porc și conserve;
Posibila creștere a investițiilor străine din agricultură.
Dintre pericolele care pot să apară aș aminti în primul rând pe acele ce se referă la persistența ineficienței din agricultura româneasca, lipsa investițiilor din agricultură și tehnologizare care ar duce la o slabă competitivitate a produselor românești pe piața comunitară și la o invadare a pieței autohtone cu prduse mai ieftine și de calitate superioară.
1.4. Perspectivele agriculturii mondiale
Suprafața actuală utilizată pentru producția vegetală în țările în dezvoltare (fără China) atinge 760 milioane hectare, din care 120 milioane ha irigate. Aceste 760 milione hectare nu reprezintă decât 30% din suprafața totală a terenurilor disponibile pentru a fi cultivate (2,57 miliarde ha). Circa 92% din cele 1.800 milioane hectare apte pentru agricultură sunt situate în Africa Sub-Sahariană (44%) și America Latină (48%). În schimb, în Asia de Sud, Orientul Apropiat și Africa de Nord nu există nici un fel de posibilitate de a se extinde suprafața terenurilor cultivate cu produse agricole. Circa 60% din cele 1.800 milioane hectare sunt localizate într-un număr mic de țări : Brazilia (27%), Zair (9%), Angola, Argentina, Bolivia, Columbia, Indonezia, Mexic, Mozambic, Peru, Republica Centrafricană, Sudan, Tanzania, Venezuela, Zambia (toate cele 15 țări – 36%) [4,5].
O mare parte din aceste “rezerve teoretice” este împădurită (45%). Ele nu sunt în mod real disponibile pentru agricultură. Din această cauză, cele mai credibile prognoze sunt cele care avansează pentru anul 2010 o creștere a suprafeței agricole (fără China) la 850 milioane hectare, cu 90 milioane mai mult decât în 1996. Această creștere se va realiza în mod deosebit în Africa Sub-Sahariană și America Latină. Suprafețele irigate în țările în dezvoltare ar putea crește în anul 2010 cu circa 23 milioane hectare [4].
Creșterea producției vegetale în țările dezvoltate în perioada 1997 – 2010 este prognozată la 2,4% pe an, comparativ cu 2,9% în perioada 1970 – 1990. Conform prognozelor experților FAO, producția de grâu și orez va crește, de asemenea, într-un ritm mai lent în perioada 1997 – 2010 decât în cele două decenii anterioare, ceea ce ar putea agrava în anumite zone deficitele alimentare datorate și creșterii rapide a populației și degradării potențialului productiv al terenurilor cultivate. Producția mondială de cereale/locuitor va ajunge în anul 2010 la 327 kg față de 342 kg în perioada 1984 – 1986. Se apreciază că, pe viitor, nevoile de consum ale țărilor dezvoltate vor ajunge la 620 kg/locuitor (45% din consumul mondial). În anul 2010 populația mondială va ajunge la 7,0 – 7,2 miliarde locuitori, comparativ cu 6 miliarde în 2000, 5,3 miliarde în 1990 și 3,7 miliarde locuitori în 1970 [5].
Posibilitatea ca producția de cereale să fie mărită cultivându-se mai mult pământ practic a dispărut. Suprafața mondială cultivată cu grâu a crescut de la 587 milioane de hectare, în 1950, până la întinderea maximă de 732 milioane de hectare, din 1981 – sporind cu 25%. De atunci, totuși, suprafața cerealieră s-a restrâns la 690 milioane hectare – cu aproape 60% – pământul fiind convertit pentru utilizări neagricole, abandonat datorită eroziunii solului sau fiind ocupat de alte plante de cultură ca soia. Nu este de așteptat ca, în următoarea jumătate de secol, suprafața de pe care se recoltează cereale să se schimbe prea mult, câștigurile și pierderile compensându-se reciproc.
Creșterea suprafeței de pe care se recoltează cereale a avut loc, în ultimii 50 de ani, prin defrișarea unor noi întinderi pentru agricultură și prin extinderea irigațiilor, ambele îngăduind ca pământul arid să fie introdus în circuitul agricol și, de asemenea, facilitând răspândirea cultivării multiple. În zona indiana Punjab, de pildă, datorită irigării și soiurilor cu maturizare timpurie, culturile duble cu grâu de iarnă și orez sunt, în prezent, obișnuite. În mod similar, grâul de iarnă și porumbul au devenit culturi de vară pe suprafețe întinse în China. Aceste progrese au compensat în parte restrângerea ogoarelor prin convertire către scopuri neagricole, prin erodarea solului și ca urmare a altor forme de degradare.
Este posibil ca în următorii 50 de ani să mai aibă loc mici extinderi ale suprafețelor cultivate. În Africa există posibilități de lărgire a suprafețelor cultivate din bazinul râului Congo, în special în zonele marginale, iar în Asia insulele periferice ale Indoneziei permit, într-o anumită măsură, intensificarea cultivării, deși, ca în Brazilia, pământul adițional este de obicei de tip marginal. Aproape toată această suprafață are, în mod inerent, o fertilitate scăzută, ceea ce implică eforturi deosebite pentru menținerea productivității. Alte țări pierd teren cultivabil datorită degradării ; Kazahstanul, de exemplu, a abandonat aproape jumătate din suprafața cerealieră între 1980 și 1998, ca urmare a eroziunii și a altor forme de degradare, lăsând-o să se transforme din nou în pășune naturală. Și alte țări din Asia Centrală, Africa de Nord, ca și țările andine din America Latină pierd teren cultivabil prin degradare. Penuria de apă devine o barieră mai importantă.
În acest context redresarea agriculturii africane apare ca o necesitate stringentă. Vorbind despre agricultura țărilor în dezvoltare este necesar să deschidem o largă paranteză pentru situația din Africa. Am convingerea că dacă problema agrară pe acest continet va fi rezolvată, atunci se va face cel mai important pas către eradicarea subdezvoltării pe planeta noastră [4].
Fapt este că, începând cu anul 1950, producția de cereale africană s-a dublat; atunci de ce există totuși criză? Nu credem că pot fi acceptate argumentele de sorginte malthusiană care sunt vehiculate în literatura de specialitate. Este adevărat că în perioada postbelică, în Africa, creșterea demografică a înregistrat cel mai ridicat ritm din lume. Dar tot atât de adevărat este și faptul că producția agricolă a rămas în urmă, deși s-ar fi putut realiza ritmuri de creștere superioare celor ale populației. Experții FAO au apreciat că în Africa există posibilitatea hrănirii unei populații de 34 de ori mai mari decât cea din 1975 [53].
Fără îndoială, țăranul african lucrează într-un mediu adesea ostil. Africa este continentul cu cel mai mare deșert din lume (Sahara), aflat în continuă extensie, dar și cu alte zone deșertice care sustrag agriculturii importante suprafețe de teren (Kalahari în sud, Namibia în est). Mai există apoi și regiunea Sahelului, care traversează continentul imediat sub Sahara și care include țări ca Senegalul, Mauritania, Mali, Niger, Ciad, Republica Centrafricană, Sudanul; este o zonă de stepă cu un regim pluviometric extrem de neregulat, bântuită de secetă. Cercetătorii au ajuns la concluzia că în trecut, într-o perioadă de 87 de ani care se încheie în anul 1954, Sahelul a cunoscut peste 50 de ani de criză a producției agricole.
În regiunile ecuatoriale, unde ploile sunt uneori prea abundente, solul nu suportă lucrul cu tractorul, iar prezența muștei țețe face imposibilă utilizarea vitelor ca forță de tracțiune a plugului. În aceste condiții, sapa rămâne principala unealtă de muncă.
Condițiile naturale vitrege reprezintă una dintre principalele cauze ale situației precare a agriculturii africane. Ele pun țăranul african într-o poziție incomparabil mai dezavantajoasă în comparație cu cel din Asia sau America Latină. Independent de acest factor, trebuie spus că înseși măsurile de politică economică și socială întreprinse, pe parcurs, de un stat sau altul, n-au fost întodeauna orientate în cele mai bune direcții.
După obținerea independenței, confruntate cu greaua moștenire de la regimul colonial, majoritatea guvernelor africane au neglijat agricultura, considerând-o un sector înapoiat. Cu toate că jumătate din populația africană trăiește în țări unde peste 80% din mâna de lucru este utilizată în agricultură, acest sector a primit numai o zecime din totalul investițiilor guvernamentale. În schimb, sumele plătite de numeroase state pentru importul de arme au crescut mai rapid decât oricare alt capitol de cheltuieli bugetare [4].
În dorința de a obține devize străine, statul a încurajat producția de export, în detrimentul celei tradiționale care acoperă necesitățile de consum ale celei mai mai părți a populației (meiul, sorgul, maniocul ș.a.). Din aceleași motive s-a pus accentul pe crearea unor mari gospodării, dar nu diversificate, ci strict specializate; monocultura – practicată acum de tinerele state – a mărit, în continuare, dependența față de evoluția pieței mondiale, atât de instabilă. Un exemplu edificator în acest sens oferă Sudanul – considerat cândva “hambarul lumii arabe”. La Kenana a fost creată cea mai mare fermă din lume pentru exploatarea trestiei de zahăr. Când proiectul a fost pus în aplicare, în 1974, prețul mondial al zahărului ajunsese la 665 de lire sterline tona, pentru ca atunci când a devenit operațional, în 1979, prețul unei tone să scadă la numai 93 de lire sterline. Culturilor pentru export le-au fost repartizate cele mai bune terenuri, beneficiind, totodată, de aproape întregul efort al statului pe planul construirii unor infrastructuri – drumuri, antrepozite, sau cel al cercetării științifice agricole.
Nu se poate spune că în Africa nu s-au înregistrat progrese pe linia modernizării agriculturii. Statul și-a dat seama că în condițiile naturale date, irigațiilor le revine un rol fundamental. Dar, fie sub imperiul grabei, fie sub cel al penuriei de capital, s-a neglijat, în mare măsură, importanța unui drenaj corespunzător. Urmarea este că mari suprafețe de teren sunt amenințate de salinizare. În 1982 s-a ajuns la concluzia că aproape toate terenurile irigate din valea Nilului s-ar afla într-o asemenea situație. Tot datorită irigațiilor necontrolate, în zonele tropicale și ecuatoriale au apărut maladii parazitare. Canalele de irigații necimentate sunt propice, în aceste zone, proliferării unor paraziți acvatici care pătrund prin pielea muncitorilor agricoli.[5]
Iată, în mare, trecute în revistă, câteva din principalele cauze ale precarității agriculturii africane. În aceste împrejurări, productivitatea muncii în orezării și cultura porumbului a scăzut aproape continuu, iar în cea a meiului și sorgului, două alimente de bază, este în stagnare de peste o generație. Randamentul cerealier la hectar reprezintă dpar 39% din cel realizat în America Latină.
Țările în dezvoltare de pe continentul african beneficiază de o imensă suprafață, de aproape 2,9 miliarde de hectare, din care 783 milioane sunt terenuri de “culturi fluviale”. Se apreciază că Africa posedă 40% din potențialul hidroenergetic al planetei: Nilul – cel mai lung fluviu din lume, Zairul – al doilea fluviu ca debit de pe glob, Nigerul, Zambezi, Senegalul ș.a. Lacurile cu apă dulce, adevărate mări interioare, vin să întregească acest potențial: Victoria – peste 68.000 km2 și 80 m adâncime, Tanganika, Malawi, Mobutu Sese-Seko etc. Cu alte cuvinte, Africa deține un uriaș potențial agricol nevalorificat, în cea mai mare parte.
Așa stând lucrurile, factorul hotărâtor al redresării îl va constitui politica statului, schimbarea atitudinii sale față de agricultură. Declarațiile despre importanța acestui sector, bunele intenții se cer traduse în măsuri bine chibzuite. Și atunci ce-i de făcut?
Un câștig poate fi conștientizarea factorilor de decizie din Africa în legătură cu necesitatea reorientării radicale a strategiei de dezvoltare. Planul de acțiune de la Lagos, adoptat, în aprilie 1980, de către Adunarea șefilor de state și de guverne a Organizației Unității Africane (O.U.A.) recomandă statelor membre nu numai să-și bazeze industrializarea pe prelucrarea materiilor prime indigene – în bună parte agricole, ci să dezvolte și agricultura, în așa fel încât Africa să poată realiza autosatisfacerea nevoilor alimentare până în anul 2008. Creșterea masivă a investițiilor în sectorul agricol va fi relizată printr-o reorientare a acestora. Planul de acțiune mai recunoaște necesitatea unui sprijin sporit acordat micilor producători, prin credite și aprovizionarea oportună cu factori de producție
Se impune o îmbinare judicioasă a proiectelor pe termen lung cu cele pe termen scurt. Astfel, pe lângă o politică susținută consecvent pentru dezvoltarea unei infrastructuri ecologice și a unei infrastructuri de cercetare și de popularizare, se impun programe de urgență menite să frâneze eroziunea solului și să conserve fertilitatea. Un rol important revine și politicii de prețuri, nestimulatoare până în prezent. Majoritatea micilor producători africani este formată din țărani săraci cărora, după ce și-au satisfăcut nevoile de consum proprii, nu le mai rămâne aproape nimic pentru a reinvesti în pământ. Munca lor grea se cuvine recompensată.
Vor trebui reabilitate culturile tradiționale și, o dată cu ele, formulele autohtone de alimentație. Astăzi sunt redescoperite virtuțile sistemelor alimentare existente cândva pe continent, dar care au fost abandonate ca urmare a trecerii la o agricultură pusă în serviciul obiectivelor înguste de rentabilitate comercială. Va fi necesar, în acest scop, să se revizuiască distincția uzuală dintre plantele utile și cele inutile, dintre animalele domestice și cele sălbatice. În Kenya, de pildă, s-a constatat că animalele sălbatice ale savanei pot furniza mai multe proteine decât animalele domestice crescute pe pășuni, greu de întreținut în afara zonelor temperate. De altfel, un ansamblu diversificat de animale sălbatice permite să se economisească terenurile destinate producerii plantelor direct comestibile. Știința agricolă redescoperă astăzi “culturile amestecate”, mult timp abandonate și denigrate chiar în Occident: combinații de genul porumb – sorg, sau porumb – arahide și-au dovedit deja eficiența. Combinațiile cu caracter complex se dovedesc fructuoase: creșterea animalelor – cultura plantelor, piscicultură – zootehnie etc. În funcție de conținutul combinației, devin posibile numeroase formule de reciclare a deșeurilor organice.Dar, în ultima analiză, cei care decid soarta producției agricole sunt țăranii. De aceea, către ei va trebui îndreptată atenția principală. Înainte de a trece la elaborarea unui plan, se impune consultarea producătorilor direcți, cunoașterea nevoilor și aspirațiilor lor. În acest context, nici o strategie agricolă rațională nu va putea ignora rolul femeii – principala lucrătoare a câmpului și mamă a generațiilor viitoare. Femeile au nevoie să li se ofere posibilitatea de a inova, adică exact ceea ce li se refuză în prezent în marea majoritate a țărilor africane [5].
Sunt necesare, așadar, acțiuni hotărâte în direcția creșterii prestigiului social al muncii agricole. Fără acest lucru, marea cotitură în agricultură nu se va înfăptui, nici în Africa și nici în vreo altă regiune în dezvoltare.
Închei spunând că nicăieri în lume agricultura singură nu soluționează problema alimentației populației, dacă nu este organizată în structuri moderne si nu este integrată în mod organic în ramurile industriale adiacente care o susțin, cele din amonte și cele din aval și dacă nu sunt modernizate infrastructurile rurale.
CAPITOLUL 2 POLITICI AGROALIMENTARE
Agricultura este sectorul care a fost supus de-a lungul timpului numeroaselor intervenții, denumite politici agricole, în vederea asigurării securității alimentare a populației la nivelul fiecărei țări și a adaptării acestui sector la exigențele pieței.
Politicile agroalimentare vizează ansamblul sectorului agroalimentar și au ca scop satisfacerea nevoilor alimentare și nutriționale ale populației, prin intervenții și orientări ale diferitelor activități și fluxuri care au loc de-a lungul filierelor agroalimentare sau anumitor componente ale acestora. Obiectivul central al politicilor agroalimentare îl constituie rezolvarea într-o manieră cât mai echilibrată a problemei alimentare [91].
Politicile agricole, ca politici sectoriale, cuprind un ansamblu de decizii privind obiectivele fundamentale în domeniul agriculturii, acțiunile, mecanismele și instrumentele prin care guvernele intervin în scopul reglementării relațiilor cerere-ofertă pe piața produselor agroalimentare [16].
Este greu de susținut că se aplică politici agroalimentare complexe și coerente, undeva, în lumea de azi, pe toate verigile sistemului agroalimentar. Abordarea este secvențială și selectivă, iar tendința rămâne cea care rezultă ca urmare a unor seturi de politici care produc efecte asupra pieței și în măsură tot mai mare produc efecte forțele pieței, în condițiile liberalizării schimburilor agricole.
Politicile agroalimentare sunt strâns legate de politicile macroeconomice care determină capacitatea de cumpărare a consumatorilor, de potențialul agricol al unei țări, de nivelul atins în asigurarea securității alimentare, de gradul de stabilizare al veniturilor.
Politicile agroalimentare promovează formarea unor sisteme agroalimentare integrate la nivel național și în măsură crescândă la nivel regional. Particularitățile cererii de consum alimentar, ale producției agroalimentare din fiecare țară, ale comercializării produselor, ale surselor de finanțare și ale unor factori locali determină abordări specifice ale politicilor agroalimentare și modalități diferite de integrare regională.
2.1 Conceptul și obiectivele politicilor agroalimentare
Politicile agroalimentare cuprind trei componente care în epoca modernă sunt abordate independent, și anume[6]:
Politici agricole și de dezvoltare rurală;
Politici alimentare;
Politici nutriționale.
Politicile agricole și de dezvoltare rurală au numeroase particularități naționale și zonale, se concep și se aplică diferit la nivelul exploatațiilor agricole, a activităților economice și sociale din mediul rural și în raporturile pe care agricultura le are cu agenții economici din amonte și din aval. Politicile agricole ocupă primul loc în preocupările statelor lumii. În ultimele decenii, politicile agricole se abordează tot mai mult în interdependență cu politicile de dezvoltare rurală și de protecție a mediului.
Politicile agricole si de dezvoltare rurala din Romania elaborate dupa 1989 au avut in vedere o serie de obiective:
Trecerea la economia de piata functionala
Racordarea acestor politici la cerintele UE
Integrarea acestor politici in cadrul politicilor existente in UE
Politicile alimentare cuprind un set de măsuri cu caracter restrictiv sau/și orientativ cu privire la calitatea produselor destinate consumului uman, minimizarea costului social al alimentației, eliminarea sărăciei și a subconsumului populației.
Politicile alimentare sunt îndreptate spre asigurarea satisfacerii nevoilor calitative, asigurarea igienei prin respectarea criteriilor de calitate în toate filierele agroalimentare în vederea satisfacerii necesităților biologice complexe ale consumatorilor.
Principalele instrumente de politică alimentară sunt subvențiile la consumator pentru asigurarea accesului la hrană a populației cu venituri reduse și măsurile de protecție a consumatorilor. Protecția consumatorilor se asigură pe baza elaborării și respectării standardelor pentru alimente existente în comerțul național și internațional, care cuprind criterii obligatorii privind calitatea, valoarea nutritivă, puritatea. Există o tendință de apropiere a standardelor naționale de cele internaționale, pe baza negocierilor și ratificarea înțelegerilor din comerțul internațional cu produse alimentare, menite să asigure protecția consumatorilor.
Încă de la crearea Comunității Europene s-a stabilit ca obiectiv prioritar aplicarea unor politici alimentare comune. Extinderea spre Est a UE presupune adoptarea Aquis-ului comunitar de către toate țările care vor adera, iar acesta cuprinde numeroase reglementări cu privire la produsele alimentare.
Politicile nutriționale au ca scop ameliorarea calității rațiilor alimentare în vederea satisfacerii nevoilor nutriționale ale populației, protecția consumatorului și reducerea riscurilor privind sănătatea. Aceste politici sunt strâns legate de politicile alimentare, de veniturile populației, de prețurile produselor și au la bază norme privind nutrienții necesari menținerii sănătății omului.
Politicile nutriționale diferă pe țări și regiuni ale lumii, în funcție de nivelul de dezvoltare economică, de climă, de resurse locale, de modele istorice de consum. În ultimele decenii a crescut puternic preocuparea pentru alimentația ecologică, bazată pe materiile prime provenite din exploatațiile agricole care produc în sisteme de agricultură ecologică. De asemenea au crescut preocupările pentru folosirea tehnologiilor de prelucrare ecologică, pentru depozitarea, transportul și distribuția alimentelor cu respectarea normelor privind alimentația sănătoasă.
Realizarea politicilor alimentare și nutriționale depinde în mare măsură de politicile agricole. Afirmarea necesității existenței unor politici alimentare și nutriționale naționale și internaționale a fost exprimată încă din anul 1937 și aparține autorilor Raportului Final al Comitetului pentru Nutriție al Ligii Națiunilor de la Geneva.
Conceperea și aplicarea unor politici alimentare și nutriționale a evoluat însă lent până în anii '70, când finalizarea unor lucrări de cercetare a permis instituțiilor de specialitate printre care se număra și Divizia pentru Nutriție și Politici Alimentare din cadrul F.A.O.- să propună așa-numita „planificare alimentară”.
Criza alimentară din anii 1973-1974 a intensificat dezvoltarea strategiilor de planificare alimentară multisectorială și nutrițională, care urmăreau identificarea și nominalizarea grupurilor sociale afectate, a cauzelor malnutriției și a modalităților de prevenire a acestora. S-a încercat combaterea malnutriției prin măsuri tehnice, ca de exemplu: misiuni de experți în planificare alimentară organizate în țările Lumii a Treia, seminarii regionale și cursuri de formare a cadrelor guvernamentale. Toate acestea au eșuat, întrucât nu au luat în considerare repartiția produselor în economie și necesitatea unor reforme sociale profunde. Eșecul politicilor alimentare din acești ani a permis însă reorientarea acțiunilor ulterioare ale organizațiilor internaționale, trecându-se de la acțiuni naționale la proiecte locale (abordarea „triplu A” a UNICEF-ului: Analysis-Action-Assement, tehnici de supraveghere nutrițională, sisteme de alertă rapidă care cercetează semnalele ce anunță catastrofe inevitabile) .
Multe țări dispun astăzi de mijloace eficace pentru elaborarea politicilor alimentare și nutriționale: centrele de cercetare nord-americane dispun de o vastă documentație și de bănci de date privind starea sanitară, nutrițională, socială și politică a unei însemnate părți a populației mondiale; în Anglia au fost dezvoltate tehnici adaptate cerințelor politicilor nutriționale; în S.U.A., cercetarea politicilor alimentare, a malnutriției și prevenirea situațiilor de foamete este finanțată de agențiile de dezvoltare și beneficiază de puternice suporturi informatice.
În elaborarea și fundamentarea politicilor alimentare și nutriționale sunt utilizate normele de nutriție ale populației, utile pentru evaluarea volumului și structurii necesarului de alimente-bază, respectiv resursele agroalimentare necesare pentru a fi transformate în alimente direct ingerabile. Se pot stabili astfel și volumul și structura nutrienților necesari. Pe această bază se pot contura și stimula politici agricole adecvate pentru crearea disponibilităților de materii prime agroalimentare.
Politicile alimentare vizează asigurarea nevoilor alimentare ale populației, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. În cadrul politicii alimentare se delimitează două direcții de intervenții: una, care privește aprovizionarea și calitatea produselor, cealaltă, care vizează direct consumatorul și capacitatea sa de consum.
Guvernele, prin intermediul acestor intervenții, urmăresc atingerea unor obiective ca:
stabilizarea prețurilor alimentelor față de fluctuațiile prețurilor internaționale, în cazul țărilor net importatoare de produse alimentare;
limitarea presiunii inflaționiste prin controlul prețurilor alimentelor;
compensarea sau reducerea nivelului prețului cu amănuntul pentru anumite mărfuri;
asigurarea unui anumit nivel nutrițional al populației subnutrite;
stabilizarea prețurilor alimentelor pentru grupele vulnerabile cu o capacitate slabă de cumpărare
Adoptarea legislației alimentare la progresele realizate de știința și tehnica mondială este o preocupare majoră a UE în procesul de gestiune a piețelor agricole. Nivelul ridicat de protecție a sănătății se bazează pe intervenții rapide, menite să elimine riscurile îmbolnăvirilor și pe o legislație severă.
La nivel comunitar, se promovează sistematic o politică a calității alimentelor pentru oameni și animale. La vechile reglementări Uniunea Europeană a adăugat, în, 1991 și 1992, reglementări noi privind producția biologică și indicațiile geografice care atestă produsele agricole și alimentare.
Organizația Mondială a Comerțului stabilește reguli la nivel internațional pentru protejarea sănătății oamenilor, a plantelor și animalelor. Toate aceste reglementări se regăsesc în orientarea politicilor agricole, alimentare și nutriționale ale fiecărei țări, zone economice și trebuie respectate în schimburile internaționale.
În elaborarea unor politici alimentare și nutriționale reale s-au implicat treptat organismele publice și asociațiile de consumatori. Efecte pozitive ale politicilor alimentare și nutriționale nu pot fi realizate decât atunci când acestea sunt bine elaborate, implementate și susținute.
Spre exemplu, în S.U.A., în ultima perioadă, s-a înregistrat o creștere a consumului de legume și fructe (consumul de broccoli proaspăt a crescut de peste nouă ori în douăzeci de ani), datorită campaniilor de informare care recomandau creșterea consumului de fructe și legume proaspete și micșorarea consumului de carne și grăsimi pentru reducerea frecvenței apariției cancerului.
Figura nr.6
Premisele realizării securității alimentare
Sursa: www. FAO.org
S-a observat o saturare a consumului de produse tropicale, puterile publice intervenind în definirea substituenților produselor clasice importate din Lumea a Treia intertropicală și înlocuirea lor cu produse din Nord (izosiropul din amidon de porumb, înlocuitori de grăsimi cu valoare energetică scăzută). Pe piața americană oferta de porumb a crescut, scăzând prețul, ceea ce a determinat guvernul să asigure protecție, impunând cote severe pentru importatori. Cantitatea de izosirop consumată de americani a depășit-o pe cea a zahărului din trestie și sfeclă de zahăr, paralel cu creșterea consumului de edulcoranți, datorită apariției de noi produse în acest sector alimentar [22].
Recomandările privind reducerea consumului de grăsimi saturate a dus la scăderea consumului de ulei de cocos și palmier, bogate în astfel de grăsimi, fiind oprită și utilizarea lor la fabricarea unor produse alimentare. Uleiurile tropicale pot fi înlocuite, parțial sau total, cu uleiuri din producțiile locale, mai puțin bogate în acizi grași saturați.
O altă formă de politică alimentară caracteristică țărilor industrializate o reprezintă campaniile de informare a publicului, care influențează modul de consum. Acestea au avut ca rezultat scăderea consumului de carne de vită și creșterea celui de pește și pui, scăderea consumului de ouă, datorită conținutului mare în colesterol.
Țările industrializate se caracterizează prin supraconsum de grăsimi, de proteine de origine animală și prin consum insuficient de fibre alimentare. Toate acestea au dus la apariția unor maladii ale „civilizației” ca: diabetul, obezitatea, boli cardio-vasculare, diverse forme de cancer [22].
În Europa se estimează că aproximativ 60% din cauzele mortalității se datorează regimurilor alimentare incorecte. De aceea, se impune ca politicile alimentare să vizeze într-o manieră explicită modificarea și corectarea regimurilor alimentare.
Politicile alimentare implementate influențează și determină de multe ori și direcția de dezvoltare a tehnologiilor alimentare, ele trebuind adaptate pentru obținerea noilor produse (de exemplu obținerea înlocuitorilor de grăsimi cu valoare energetică redusă). Fabricarea acestor substituenți afectează însă exportatorii de oleaginoase din țările tropicale. Astfel, politicile alimentare ale țărilor bogate influențează țările sărace.
Prin prisma acestor considerente este necesar să se țină cont de caracterul tot mai complex al politicilor alimentare și nutriționale din țările industrializate, care vizează găsirea unui consens între producătorii naționali, consumatori, importatori și exportatori, răspunzând imperativelor comerțului exterior și alianțelor politice, cât și restricțiilor ecologice actuale[23].
Examinarea politicilor alimentare din țările Lumii a Treia este indisolubil legată de cea a relațiilor întreținute cu economiile dominante. Acestea nu au ținut cont de necesitatea asigurării unei producții locale de alimente bază pentru populația autohtonă, determinând dependența acestor țări de importurile din țările industrializate. În unele cazuri s-a ajuns chiar la schimbarea modului tradițional de alimentație (exemplul Senegalului). Situația nu s-a schimbat nici după cucerirea independenței, guvernele păstrând orientările agricole anterioare, ceea ce a redus posibilitatea implementării unor politici alimentare adaptate specificului național, orientate către un anumit grad de autosatisfacere a consumului sau de securitate alimentară.
La ora actuală, politicile alimentare din țările Lumii a Treia se caracterizează prin[4] :
deteriorarea progresivă a termenilor de schimb dintre țările bogate și cele sărace, deci o putere de cumpărare în diminuare a producătorilor și consumatorilor;
reducerea piețelor pentru produsele tropicale (zahăr, amidon, uleiuri), antrenată de o saturare a consumului alimentar în economiile occidentale;
dezvoltarea în țările industrializate a substituenților pentru produsele clasice (zahăr, materii grase, cafea, cacao), care riscă închiderea piețelor alimentare din Lumea a Treia;
devalorizare a alimentelor de bază (tuberculi, rădăcinoase, sorg și mei) și înlocuirea lor cu importuri;
evoluție a obiceiurilor în consumul alimentar din țările sărace în mare parte tributară evoluției consumului din țările bogate și o juxtapunere a două tipuri de patologii: maladii ale abundenței (sau ale civilizației) și cele ale sărăciei (maladii infecțioase, malnutriții și carențe specifice).
Aceste politici nu pun în discuție adevăratele cauze ale sărăciei și sunt tributare practicilor comerțului internațional, ceea ce face imposibilă implementarea unei politici naționale independente [94].
Nici politicile nutriționale din aceste țări nu sunt suficiente, limitându-se la programe de combatere a unor carențe specifice, care nu înlătură însă cauzele care le determină, deci nu pot reprezenta soluții acceptabile pe termen lung [94].
Politicile alimentare care privesc populațiile afectate de subconsum trebuie să conțină măsuri de reformă agrară, politici de preț, control al aprovizionărilor și reforme de structură a producției, completate cu intervenția în plan nutrițional pentru combaterea efectelor sărăciei.
Astfel, se poate afirma că politicile alimentare și nutriționale influențează semnificativ extinderea sau limitarea accesului populației la sursele de alimente [45].
Organizațiile internaționale trebuie să aibă drept scop principal repartizarea adecvată a resurselor existente, pentru că așa cum afirma și Malassis, în anul 1986, „politica de echilibru alimentar este o componentă a politicii de dezvoltare globală. Eșecul uneia antrenează inevitabil eșecul celeilalte. Politicile nutriționale în vederea ameliorării nivelului nutrițional al unor categorii sociale defavorizate trebuie considerate ca politici de asistență temporară”.
2.2 Orientări posibile în sfera politicilor agroalimentare
Depășirea stărilor actuale impune – în opinia mea – situarea în centrul politicii agricole – ca obiectiv strategic fundamental – restructurarea reală și profundă a sectorului agroalimentar privită ca un ansamblu de procese economico-sociale interdependente, care trebuie să vizeze cu prioritate: consolidarea proprietății private, întronarea simțului de proprietate și a responsabilității în alocarea și gestionarea resurselor; facilitarea concentrării capitalului funciar și de exploatare în exploatații/întreprinderi agricole viabile (în condițiile unei economii în mod obiectiv tot mai deschise) concomitent cu formarea și dezvoltarea surselor de venituri alternative în zonele rurale, ca premisă esențială a depășirii barierelor în calea ieșirii din activitățile agricole a surplusului actual de resurse de muncă; crearea unui mediu economic favorabil pentru desfășurarea eficientă, pe baze concurențiale, a activităților agricole, inclusiv prin formarea de condiții și stimulente efective pentru economisire în gospodăriile rurale și realizarea de plasamente private de capital provenite din cadrul sau din afara sectorului agroalimentar; dezvoltarea relațiilor de parteneriat în protecția și conservarea mediului natural din spațiul rural.
Pentru a infăptui acest obiectiv strategic fundamental – a cărui finalitate o reprezintă o ajustare sistemică și structurală a sectorului agroalimentar în măsură să pună pe deplin în valoare potențialul agroproductiv conferit de resursele naturale și, pe de altă parte, să creeze sau consolideze avantajele competitive ale agriculturii românești – va trebui să fie subordonat un sistem coerent de obiective partiale/derivate printre care menționăm[90]:
formarea unei structuri agricole competitive, constituită dintr-o masă preponderentă de exploatații/întreprinderi viabile sprijinite de o infrastructură adecvată și un sistem funcțional de servicii specifice;
crearea condițiilor indispensabile pentru remunerarea echitabilă, stimulativă, a capitalului angrenat în sectorul agroalimentar – dezvoltarea preponderentă a agriculturii pe baza resurselor proprii și a capitalului privat atras din țară și străinătate;
stabilizarea și creșterea producției agroalimentare în concordanță cu potențialul agroproductiv și avantajele competitive ale României; cointeresarea producătorilor agricoli în obținerea, cu caracter permanent, a unui surplus semnificativ de produse agroalimentare valorificabile în condiții de eficiență pe piața internă și piețele internaționale;
limitarea și diminuarea treptată a sărăciei din mediul rural;
creșterea veniturilor agricole;
dezvoltarea și diversificarea activităților economice care generează venituri alternative în spațiul rural;
dezvoltarea complexă, integrală a comunicațiilor rurale;
consolidarea capacității de întreținere – conservare și regenerare a mediului natural.
În condițiile actuale, în procesul de înfăptuire a acestui sistem unitar de obiective derivate din obiectivul strategic fundamental care, în ultimă instanță, vizează creșterea semnificativă a competitivității produselor și a producătorilor agricoli români – acționează două restricții obiective majore (puse, de altfel, în evidență deja pe parcursul lucrării) și anume: timpul care a mai rămas la dispoziție pentru pregătirea unei integrări de succes a agriculturii României în structurile Uniunii Europene; posibilitățile relativ restrânse de susținere financiară prin resurse publice a acțiunii guvernamentale în sfera sectorului agroalimentar.
Pe acest fond general, o problemă majoră o reprezintă alternativele de alocare preponderentă a resurselor bugetare limitate: pentru nevoile curente ale activității de producție sau spre crearea și consolidarea premiselor unei creșteri agricole competitive (formarea și dezvoltarea determinanților fundamentali ai competitivității dinamice). Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că orientarea spre prioritatea acordată nevoilor curente sau soluționării problemelor fundamentale ale competitivității dinamice determină în măsură însemnată și orientările de bază ale acțiunii guvernamentale în ceea ce privește cadrul legislativ și instituțional.
Argumente pro și contra pot fi identificate în cazul fiecărei alternative. Orientrea spre nevoile curente ale producției agricole ar putea contribui la o relansare rapidă a producției agricole. În condițiile existenței unor piețe funcționale, această creștere ar avea ca urmare sporirea resurselor financiare ale producătorilor agricoli și ale bugetului de stat. Din nefericire, actualmente, astfel de piețe lipsesc. Sporul de producție riscă să nu își găsească desfacerea în condiții satisfăcătoare pentru producătorii agricoli, să nu genereze stimulente reale pentru reluarea activității economice și, în lipsa acestora, să apară noi solicitări pentru resurse bugetare. Obținută în condițiile actualei structuri agricole caracterizată prin profunde dezechilibre structurale și o eficacitate scăzută de alocare/utilizare a resurselor – creșterea menționată ar fi din ce în ce mai greu de susținut. Pe măsura trecerii timpului, a deschiderii progresive a economiei românești ar solicita un volum tot mai mare de resurse bugetare alocate sub formă de subvenții de producție, stocare, comercializare (pe piața internă și piețele externe) a produselor agricole. În momentul în care aceste resurse bugetare, tot mai însemnate, n-ar mai putea fi asigurate, consecința ar fi diminuarea sau, în condiții extreme, prăbușirea creșterii agricole. Tratativele din cadrul OMC aduc deja la ordinea zilei apropierea acestui moment. Ținem să subliniem din nou faptul că preferința acordată prezentului în detrimentul viitorului riscă să lipsească agricultura românească de premisele esențiale ale unei creșteri agricole durabile într-o economie tot mai deschisă, în mod obiectiv.
Prioritatea acordată formării bazelor competitivității dinamice[28], fără îndoială, nu poate fi însoțită pe termen scurt de rezultate spectaculoase în planul creșterii produsului agricol, ca dealtfel și în cel al ajustării structurale a sectorului. Referindu-ne la acest din urmă aspect, ar fi naiv să credem că forțele inerțiale care persistă, (deja de prea mult timp), în procesul de ajustare structurală a agriculturii românești (restricții și blocaje în formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale, structura deformată a exploatației agricole, deficiențele de comportament, blocajele la ieșirea din activitățile agricole și, nu în ultimul rând, resursele financiare modeste care pot fi alocate pe baze neinflaționiste pentru susținerea procesului de ajustare structurală) pot fi "anihilate"/depășite pe termen scurt. Experiența agriculturii mondiale – în speță a țărilor Uniunii Europene – o atestă în mod convingător. Dar, și în aceste condiții, fiecare pas realizat într-o viziune sistemică (orientată pe termen lung) ar aduce o contribuție trainică la edificarea bazelor unei reale creșteri agricole (competitive și durabile), în măsură să susțină procesul de dezvoltare a ramurii într-o economie tot mai deschisă. În opinia noastră, efortul merită și trebuie realizat astăzi, când restricțiile care derivă din obligațiile asumate în plan internațional lasă încă suficient loc pentru promovarea prin intermediul susținerii bugetare a unor obiective/acțiuni de ajustare structurală specifice stadiului actual de dezvoltare a agriculturii românești.
În acest context coordonatele principale ale principiilor politicilor agricole și de dezvoltare rurală pe care le sugerez sunt:
Mutarea accentului de la politicile intervenționiste de stimulare directă a ofertei (subvenții pentru reluarea ciclurilor anuale de producție, reglementarea piețelor prin politici de susținere financiară a procesului de stabilizare a acestora, subvenții pentru export etc.) la cele structurale, adică sprijinirea formării și funcționării la parametri de eficacitate a unor exploatații agricole de dimensiuni medii prin intermediul mecanismelor pieței, dezvoltarea cadrului instituțional și a infrastructurii necesare funcționării piețelor rurale și finalizarea cât mai urgentă a privatizării unităților economice din mediul rural, la care statul este majoritar.
Mutarea accentului de la politica exclusiv agricolă la o politică de dezvoltare rurală reală, în scopul facilitării ocupării în sectoare neagricole din mediul rural, în paralel cu reducerea ocupării în agricultură.
În perspectiva pregătirii condițiilor pentru integrarea țării noastre în Uniunea Europeană, promovarea unei acțiuni guvernamentale preponderent de tipul politicii agricole de "seră", ar însemna, astăzi, o percepție încă medievală a timpului, cu alte cuvinte, irosirea timpului în locul folosirii lui eficiente alături de resursele bugetare în mod obiectiv limitate.
În aceste condiții, soluția pare fi reprezentată de o politică agricolă pragmatică (care încorporează în forme vizibile elementele caracteristice tipului de politică agricolă orizontală/neutrală) în care intervenția guvernamentală este îndreptată cu prioritate spre favorizarea apariției și dezvoltării forțelor pieței și corijarea deformărilor pe care le-ar genera aceasta, ca și spre susținerea procesului de ajustare structurală la nivelul întreprinderii/exploatației agricole.
În viziunea prezentată reperele fundamentale ale intervenției guvernamentale, în esență, ar fi orientate spre identificarea factorilor și a acțiunilor care promovează cel mai bine, pe de o parte, formarea, dezvoltarea și stabilizarea piețelor concurențiale/veniturilor producătorilor agricoli, iar pe de altă parte, procesul de ajustare structurală la nivelul exploatației/întreprinderii agricole (inclusiv ameliorarea semnificativă iar în final soluționarea problemelor capitalizării și echipării tehnice a unităților agricole) susținerea în plan legislativ, instituțional și, după caz, prin intermediul unui sistem eficace de alocare a resurselor bugetare, crearea ansamblului de condiții favorizante necesare înfăptuirii celor de mai sus.
2.3. Posibile direcții prioritare în acțiunea guvernamentală
În conturarea unor direcții prioritare în acțiunea guvernamentală, punctul de plecare îl constituie un adevăr unanim recunoscut, și anume, faptul că, sensul și dinamica evoluției sectorului agricol sunt determinate și la rândul lor influențează starea mediului macroeconomic. Asigurarea echilibrelor macroeconomice fundamentale – și în acest context formarea/consolidarea disponibilităților de a munci; economisi și a investi; constituirea unui mediu economic predictibil (inclusiv pe baza unor reglementări clare și stabile) – etc. reprezintă premise indispensabile ale demarării procesului de consolidare a sectorului analizat și de asigurare a unei creșteri agricole durabile.
2.3.1. Formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale
În prezent, după cum s-a reliefat deja, în sectorul agroalimentar mediul concurențial este subdezvoltat și puternic distorsionat în defavoarea producătorilor agricoli. Pentru o gamă largă de produse agroalimentare piețele continuă să fie segmentate (oferta fiind destinată preponderent unor piețe locale) și lipsite de o legătură corespunzătoare cu piețele internaționale. Semnalele "palide" pe care le emit actualele piețe nu oferă reperele indispensabile pentru orientarea structurii de producție spre cererea reală prezentă și viitoare. Această situație exercită o puternică înrâurire nefavorabilă asupra producției agricole: lipsește producătorii agricoli de stimulente/resursele necesare extinderii și/sau intensificării activității economice, pe de o parte prin inexistența unor canale funcționale de cunoaștere a cererii și de desfacere a producției – în special în cazul ofertei pulverizate a marii majorități a gospodăriilor țărănești – iar, pe de altă parte, prin "dictatul" cumpărătorilor, ca urmare a predominării în profil teritorial a unor poziții de monopol local ale angrosiștilor. În lipsa organizării ofertei, gospodăriile țărănești nu dispun de forța necesară pentru a se opune puterii angrosiștilor. Ca urmare, în cazul unei recolte normale, frecvent produsele sunt subevaluate la poarta fermei iar în numeroase situații nu își găsesc desfacerea în perioada critică a recoltării, moment în care producătorii agricoli resimt acut lipsa resurselor financiare pentru stingerea datoriilor (față de băncile comerciale, furnizori etc.) și reluarea ciclului de producție. În lipsa unor spații de depozitare adecvate sau a mijloacelor financiare necesare "închirierii" acestora, însemnate stocuri de produse sunt supuse unui inevitabil proces de degradare. Nu constituie o excepție nici situațiile, în care, o parte a produselor agricole sunt deturnate de la valorificarea lor firească spre alte utilizări (de exemplu grâul de panificație spre furajarea animalelor).
În cazul input-urilor necesare desfășurării activității de producție, cele mai mari dificultăți sunt generate producătorilor agricoli de slaba dezvoltare a pieței serviciilor specifice (în speță a lucrărilor mecanice) și a piețelor financiare, a creditului rural (servicii de retail banking). Pentru alte categorii de input-uri (cum ar fi de exemplu produsele fitosanitare) costurile – cu evidente implicații asupra procesului de creștere agricolă – sunt puternic grevate de pulverizarea cererii (atrage după sine în mod inevitabil costuri mai ridicate de tranzacționare) și de nivelul ridicat al adaosurilor comerciale. Acestea din urmă se explică cel puțin parțial, prin marja de protecție pe care sunt obligați să o adopte dealerii în fața riscului de neplată la termen sau chiar de imposibilitatea recuperării contravalorii produselor furnizate pe credit (o practică larg răspândită în prezent ca urmare a stării de decapitalizare a producătorilor agricoli) cu plata la recoltare. În lipsa unor canale funcționale de desfacere a produselor în frecvente cazuri producătorii agricoli nu își pot onora obligațiile contractuale față de furnizori și băncile comerciale.
O contribuție favorabilă la formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale ar putea să o aducă[21]:
Organizarea ofertei prin dezvoltarea cooperației rurale în sfera aprovizionării, prelucrării și desfacerii produselor agricole[11]. Apariția și dezvoltarea cooperației rurale moderne în țara noastră, în acord cu principiile de funcționare și modalitățile de organizare practicate în țările vest-europene este condiționată atât de adoptarea Legii cooperației rurale (Legea cooperativelor agricole), cât și de acordarea de către puterea publică a unui sprijin financiar în etapa inițială de înființare a cooperativelor pentru crearea infrastructurii de producție și de comercializare[8];
Formarea și consolidarea piețelor la termen (forward) și a piețelor bursiere a contractelor la termen și a altor titluri de credit;
Facilitarea procesului de consolidare a unor asociații profesionale reprezentative și funcționale ale producătorilor agricoli;
Promovarea unui ansamblu de acțiuni/măsuri de demonopolizare a cererii prin formarea unei "mase critice" de autentici angrosiști – reducerea barierelor de intrare a noilor operatori privați pe piață; fluidizarea tranzacțiilor pe piețele cerealelor și implicit a fluxurilor monetare de la producătorii agricoli la silozuri, și, în final, comercianți și bursele de mărfuri prin crearea condițiilor necesare implementării sistemului certificatelor de depozit; dezvoltarea infrastructurii de comercializare; acțiuni de promovare a produselor românești pe piețele internaționale; consolidarea și dezvoltarea burselor de mărfuri etc.
Acțiuni menite să asigure creșterea transparenței piețelor, în primul rând prin formarea unui sistem informațional cu privire la piețele specifice, cuprinzând date care ar urma să fie puse la dispoziția producătorilor agricoli în mod sistematic și – după caz operativ – prin intermediul Agenției Naționale de Consultanță Agricolă.
Crearea unui sistem de control al piețelor sub raportul standardelor de calitate și controlul originii produselor.
Voi încheia acest subpunct oprindu-mă, chiar și tangențial, la problematica formării și dezvoltării piețelor financiare în mediul rural, actualmente o restricție majoră în procesul creșterii agricole (în condițiile gradului ridicat de decapitalizare a producătorilor agricoli și a posibilităților extrem de restrânse de formare a capitalului). În vederea deblocării acestor piețe, în opinia noastră, ar fi de dorit:
facilitarea procesului de extindere a ariei de acoperire a băncilor comerciale în mediul rural prin: finanțarea unor studii/proiecte privind oportunitățile/restricțiile și proiecția situației financiare a filialelor/punctelor de lucru care ar fi înființate de o bancă privată în mediul rural;
elaborarea tehnologiei adecvate de furnizare a serviciilor financiare producătorilor agricoli, întreprinderilor mici și foarte mici din zonele rurale; sprijin financiar (direct/indirect), pentru înființarea unei rețele de filiale/puncte de lucru pilot în zonele rurale;
reglementarea condițiilor care ar face posibile crearea unor mici bănci comerciale private cu acoperire locală;
susținerea procesului de formare și dezvoltare a creditului mutual agricol;
sprijinirea procesului de îmbunătățire a ofertei și a calității serviciilor de asigurare (a recoltei sau/și a veniturilor producătorilor) inclusiv prin formarea și dezvoltarea sistemului de asigurări mutuale;
dezvoltarea pieței leasing-ului pentru bunurile de capital;
facilitarea procesului de sporire a fluxului de capital în mediul rural prin crearea cadrului de reglementare care oferă posibilitatea implicării intermediarilor financiari nonbancari în asigurarea resurselor necesare producătorilor agricoli;
facilitarea procesului de realizare a unui sistem funcțional de finanțare a culturilor agricole pe baza contractelor la termen (forward) și a pieței instrumentelor financiare.
2.3.2. Relansarea procesului investițional
În condițiile actuale, unul din factorii limitativi ai capacității de performanță a producătorilor agricoli și implicit a procesului de creștere agricolă în România îl reprezintă volumul și starea calitativă (gradul de uzură fizică și morală) a stocului de capital fizic. Situația extrem de nefavorabilă existentă în acest domeniu constituie rezultatul atât al evoluției istorice a agriculturii noastre cât, mai ales, al restricțiilor și blocajelor în calea procesului investițional, care s-au manifestat pe parcursul întregii perioade de după anul 1989. Ca urmare, în cadrul exploatației/întreprinderilor agricole, nevoile investiționale sunt stringente și cuprind o gamă largă de obiective: dotarea cu tractoare și mașini agricole; înzestrarea cu utilaje pentru mecanizarea lucrărilor în zootehnie; modernizarea/extinderea plantațiilor horticole; formarea infrastructurii de producție și de prelucrare a produselor agricole; achiziționarea de animale de reproducție; achiziționarea de terenuri agricole etc. La cele menționate, într-un cadru mai larg, în zonele rurale în vederea creării condițiilor necesare pentru eliberarea din activitățile agricole a resurselor de muncă excedentare, se adaugă obiective specifice de investiții în măsură să ofere locuri de muncă și implicit surse de venituri alternative. Fără soluționarea acestor probleme fundamentale ale procesului de ajustare structurală – strict legată de relansarea procesului investițional – este dificil de imaginat posibilitatea sporirii semnificative a capacității de performanță a producătorilor agricoli români, premisa esențială a unei creșteri agricole competitive și durabile. În același timp – în prezent – posibilitățile de formare a capitalului în unitățile agricole sunt restrânse iar în largi segmente ale acestora practic inexistente; în fostele IAS (atâtea câte au mai rămas) și în numeroase societăți/asociații ca o consecință a structurii difuze a drepturilor de proprietate, care a generat posibilitatea unui comportament economico-financiar deformat și a facilitat grave deficiențe manageriale; în gospodăriile țărănești ca urmare a dimensiunilor reduse ale volumului activității economice; în toate categoriilor de unități agricole ca efect al inexistenței unor piețe funcționale. Într-o situație relativ mai favorabilă se află exploatațiile agricole organizate pe principiile firmei private (un grad de capitalizare mai ridicat la constituire, obiective clar definite, un management mai performant).
S-a ajuns astfel ca evoluția unui spectru larg de unități agricole să aibă loc într-un autentic cerc vicios: lipsa de performanță economică generează lipsa resurselor pentru formarea capitalului iar aceasta din urmă perpetuează și amplifică performanțele economice scăzute. Depășirea situației actuale este condiționată de ieșirea din cercul vicios reliefat. Analiza economică sugerează ca posibile soluții:
formarea condițiilor necesare pentru creșterea gradului de economisire în cadrul ramurii;
formarea premiselor indispensabile pentru atragerea pe baze concurențiale a capitalului privat din afara sectorului agricol din țară și străinătate.
În ceea ce privește prima direcție de acțiune – creșterea economisirii în cadrul sectorului – în prezent promovarea acestei alternative depinde de mai mulți factori între care:
Asigurarea stabilității macroeconomice (iar, în acest context, stăvilirea procesului inflaționist se detașează ca o prioritate de maximă urgență).
formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale ale bunurilor agroalimentare și a input-urilor necesare producătorilor agricoli. În absența unor piețe concurențiale funcționale, în pofida liberalizării prețurilor produselor agroalimentare, câștigul în productivitate din cadrul sectorului agricol urmează calea unei repartizări/distribuții inechitabile, în favoarea sectoarelor furnizoare de input-uri și a agenților de preluare a bunurilor agroalimentare. Și în acest caz, consecința o reprezintă "dijmuirea" posibilităților de economisire în cadrul sectorului agricol;
promovarea unei profunde reforme a întreprinderii: finalizarea cât mai rapidă a procesului de privatizare a fostelor IAS; clarificarea incertitudinilor și a confuziilor care derivă din structura difuză a relațiilor de proprietate în cadrul societăților/asociațiilor agricole – în planul comportamentului economico-financiar și a celui managerial; concentrarea capitalului funciar și de exploatare în gospodării individuale competitive și viabile într-o economie tot mai deschisă (proces care în mod inevitabil înseamnă reducerea drastică a numărului actual de gospodării țărănești). Acțiunile relevate sunt menite să sporească performanța economico-financiară a exploatațiilor/întreprinderilor agricole și pe această bază să ofere posibilitatea asigurării resurselor necesare nu numai pentru reluarea ciclului anual de producție ci și pentru economisire;
potențarea resurselor financiare ale exploatațiilor/întreprinderilor agricole prin resurse bugetare alocate sub formă de alocații bugetare pentru o gamă mai largă de proiecte investiționale destinate unor obiective bine definite, de natură să contribuie în mod direct la sporirea capacității de performanță a unităților agricole. Mobilizarea acestor resurse de către unitățile agricole ar trebui să aibă loc pe baze concurențiale (concurs de proiecte cofinanțate de producători agricoli), într-o competiție deschisă, nediscriminatorie față de anumite categorii de agenți economici.
dezvoltarea relațiilor de leasing inclusiv prin elaborarea unui cadru legislativ stimulativ; ar contribui pe de o parte la potențarea resurselor existente în cadrul unităților agricole iar pe de altă parte prin sporirea gradului de acces a producătorilor agricoli la capitalul necesar ar stimula procesul de economisire;
formarea unor piețe financiare (în primul rând a creditului) funcționale în zonele rurale; oferă posibilitatea colectării disponibilităților bănești, fluidizării circuitelor monetare, reducerii costurilor de tranzacționare a capitalului; sporirii gradului de acces a producătorilor agricoli la sursele de capital etc. stimulând astfel propensiunea spre economisire.
Atragerea de capital privat din afara sectorului agricol este dependentă de transformarea acestui sector într-o zonă atractivă pentru plasamente de capital. În această ordine de idei, alături de formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale, o contribuție decisivă o prezintă constituirea unui mediu economic predictibil și stabil, care, la rândul lui, este condiționat (în contextul asigurării stabilității macroeconomice) de promovarea unor politici agricole transparente cu obiective, instrumente și acțiuni bine definite și stabilite pe termen mediu/lung. Schimbarea frecventă a orientărilor, accentelor și a măsurilor de politică agricolă – în special în domeniul susținerii financiare a producătorilor agricoli – a constituit una din restricțiile majore în calea plasamentelor private de capital în sectorul agricol. O influență favorabilă ar putea să exercite acordarea de garanții guvernamentale (în limita unor plafoane care nu periclitează stabilitatea macroeconomică) pentru proiecte de investiții în zonele rurale care ar putea fi realizate cu parteneri străini, în principal, privind dotarea cu utilaje și formarea infrastructurii de producție și comercializare.
Relansarea procesului investițional în agricultura românească este dependentă de adoptarea unei legi bine concepute a creditului rural. La baza acestei Legi, în opinia noastră, ar trebui să fie situat un ansamblu de principii în măsură să asigure pe de o parte un suport pentru eradicarea cât mai rapidă a profundelor dezechilibre structurale din agricultura românească (la nivelul exploatației/întreprinderii agricole și a piețelor specifice), iar pe de altă parte premisele utilizării cu maximă eficiență a resurselor bugetare. Mai concret avem în vedere:
Edificarea unui mecanism de alocare a resurselor bugetare destinate susținerii producătorilor agricoli prin alocații bugetare care ar favoriza propensiunea spre creditul pe termen mediu/lung destinat investițiilor în detrimentul creditelor curente pentru producție.
Sprijinirea agricultorilor pentru achiziționarea de input-uri pentru nevoile curente ale procesului de producție (unul din obiectivele de bază ale creditelor pe termen scurt), așa cum o atestă experiența internațională ca dealtfel și realizările și neîmplinirile politicii agricole din România, poate avea loc mult mai eficient prin intermediul uneia sau a alteia din formele de realizare a plăților directe către producătorii agricoli; plăți corelate cu îndeplinirea anumitor standarde de performanță economică. Această discuție pornește de la evidența faptului că orice subvenționare a prețului resurselor de producție (și în orice formă s-ar realiza) induce distorsiuni în organismul economic. În același timp nu putem să nu avem în vedere necesitatea atenuării și eradicării cât mai curând posibil a gravelor deficiențe structurale care penalizează drastic competitivitatea producătorului agricol și a produselor românești pe piața internă și piețele internaționale. În aceste condiții până la soluționarea problemelor majore ale procesului de ajustare structurală a sectorului agricol, considerăm oportună acordarea de alocații bugetare semnificative destinate procesului investițional (pe proiecte deschise cu obiective bine definite). Nutrim convingerea că beneficiile relansării procesului investițional vor fi mai mari decât efectele negative generate de distorsiunile induse.
Accesul la alocațiile bugetare destinate investițiilor să fie asigurat pe baze concurențiale, nediscriminatorii, tuturor categoriilor de producători agricoli în raport cu performanța economică/profitabilitatea proiectelor propuse pentru finanțare.
Introducerea în prevederile Legii a unor criterii de selectare prealabilă a câștigătorilor (și implicit a perdanților) de tipul mărimii întreprinderii definite prin suprafața de teren utilizată sau efectivele de animale existente nu ar face altceva decât să discrimineze anumite categorii de întreprinderi (chiar dacă s-ar dovedi profitabile) în favoarea altora îngreunând astfel mult procesul de ajustare structurală a agriculturii românești.
În afara susținerii financiare a obiectivelor de investiții din cadrul exploatațiilor/întreprinderilor agricole s-ar impune extinderea prevederilor Legii la ansamblul activităților din zonele rurale care pot contribui la:
– formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale ale bunurilor agroalimentare și ale factorilor de producție;
– diversificarea ocupațională în zonele rurale
În fine, dar nu și în ultimul rând, considerăm de mare actualitate elaborarea și promovarea unui proiect de Lege privind creditul mutual agricol o misiune tipică pentru Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului. Acest din urmă proiect de Lege ar putea fi integrat în cuprinsul proiectului Legii creditului agricol. Nu trebuie omis nici faptul că relansarea procesului investițional poate fi și este deja susținută prin valorificarea cât mai deplină a oportunităților create de Programul SAPARD. Dar și în acest domeniu exterior oricât ar fi de important hotărâtor rămâne efortul propriu.
2.3.3.Formarea unei structuri agrare performante
Structura agrară constituită în anii perioadei de tranziție – dominată de gospodării țărănești, în mare parte de subzistență alături de foste IAS, societăți/asociații agricole și exploatații agricole organizate pe principiile firmei private -, s-a dovedit ineficientă sub raportul alocării/utilizării resurselor și ca atare, incapabilă să susțină un real proces de creștere agricolă.
În aceste condiții, pentru corijarea semnificativă și, treptat, schimbarea radicală a structurii agricole existente în prezent, se pune întrebarea dacă și în ce măsură s-ar dovedi oportună aplicarea unei politici agricole cu o preponderentă tentă verticală în favoarea anumitor categorii de unități agricole și, evident, în defavoarea altora.
Opțiunea spre o politică agricolă cu o pronunțată tentă verticală în favoarea anumitor categorii de întreprinderi – alternativa pentru care, se pare că, într-o anumită perioadă, au înclinat preferințele actualei politici agricole – devine discutabilă din momentul deciziei care trebuie adoptată în legătură cu criteriul sau setul de criterii pentru selectarea câștigătorilor (și implicit a perdanților) în procesul de alocare a resurselor bugetare. Prin prevederile Legii exploatației (Legea nr.166.2002) politica agricolă a fost orientată spre favorizarea așa numitelor exploatații comerciale[28].
Fără îndoială, concentrarea resurselor bugetare limitate pe direcții prioritare de acțiune este necesară. Considerăm însă că orientarea politicii agricole spre "exploatațiile comerciale" nu este în măsură să susțină în mod adecvat ieșirea din actuala situație nefavorabilă întrucât:
Se pierde din vedere faptul că în cadrul uneia și aceleiași categorii de exploatații (în speță "mare", "mică") există la timpul prezent unități profitabile și neprofitabile sau pe termen mediu potențial profitabile sau potențial ineficiente. Criteriul dimensiunii evaluate prin prisma suprafeței sau al efectivului de animale nu constituie singurul element determinant al profitabilității și a viabilității diferitelor categorii de exploatații; potențialul de formarea capitalului constituind un criteriu mult mai relevant;
Dimensiunea exploatației agricole este apreciată în funcție de suprafața de teren sau efectivele de animale, un criteriu insuficient de relevant. Mult mai oportună ar fi evaluarea mărimii exploatației în funcție de potențialul economic sau de nivelul integrării acesteia în fluxurile și circuitele piețelor. De altfel, aceste criterii sunt utilizate în țările cu o agricultură dezvoltată. În Uniunea Europeană dimensiunea exploatației este apreciată în raport cu mărimea venitului (marja brută a exploatației) iar în SUA în funcție de cifra de afaceri (dimensiunea vânzărilor).
Intrarea într-o societate/asociație agricolă atrage după sine, în mod inevitabil, creșterea nivelului de mecanizare a lucrărilor agricole și, pe această bază, reducerea gradului -și așa scăzut- de ocupare a timpului de muncă al familiei, cu consecințe evidente în planul asigurării mijloacelor de subzistență. Desigur, s-ar putea replica faptul că prin extinderea procesului asociativ în producția primară nivelul recoltelor va spori semnificativ și pe aceste baze veniturile agricultorilor asociați, venituri care vor genera resurse pentru ocuparea timpului de muncă în gospodăria individuală prin practicarea creșterii animalelor sau a altor activități agricole cum ar fi de exemplu legumicultura. Lăsând deoparte caracterul pregnant optimist al unei astfel de evaluări, în argumentația prezentată se pierd din vedere câteva elemente esențiale ca de exemplu:
constituirea de noi asociații de producție nu atrage după sine în mod imediat si comasarea terenurilor. Soluția vehiculată în rândul unor specialiști agricoli privind participarea unui proprietar agricol (a cărui suprafață de teren este fragmentată în 3-4 parcele de exemplu) la mai multe asociații de producție este iluzorie și ar duce la fărâmițarea capitalului de exploatare a celui în cauză. În plus nu ia în considerare posibilitatea ca într-un anumit perimetru determinat să existe proprietari de terenuri care nu doresc să intre într-o asociație agricolă. Și în condițiile în care formarea solelor mari este problematică atunci avantajul scontat în ceea ce privește creșterea productivității muncii în procesul de executare a lucrărilor mecanice nu poate fi valorificat decât parțial, cu consecințe directe asupra nivelului costurilor și implicit al veniturilor membrilor asociați ;
extinderea activităților în zootehnie (în ipoteza în care am presupune că venitul obținut din asociația agricolă de producție asigură și furajele necesare) ca dealtfel și a celor horticole sunt condiționate de existența în gospodăriile țărănești a unei infrastructuri de producție adecvate (fără să mai reliefăm și importanța existenței unor piețe de desfacere funcționale) care din nefericire astăzi este foarte slab reprezentată iar gospodăriile țărănești dispun de puține resurse pentru formarea acesteia ca de altfel și pentru achiziționarea de efective matcă.
În aceste condiții, se pare că procesul de formare a fermei familiale – forma de organizare predominantă în țările Uniunii Europene – a fost trecut pe un plan secundar de către decidenții politicii agricole.
Din cele prezentate nu am dori să se înțeleagă faptul că am considera inoportună existența unor exploatații mari și de foarte mari dimensiuni în agricultura României. Astăzi există deja numeroase societăți agricole/exploatații organizate pe principiile firmei private de mari dimensiuni care își desfășoară activitatea în condiții de performanță economico-financiară. Fără doar și poate aceste unități își au rolul și locul lor într-o agricultură performantă. Dar, în același timp, nu putem crede (nu avem nici un argument care să susțină astăzi) că viitorul agriculturii României îl reprezintă numai întreprinderile de mari dimensiuni și, eventual, latifundiile. Împotriva unei asemenea structuri agrare pledează întreaga experiență istorică a agriculturii europene și experiența mai recentă a țărilor din America Latină. Astăzi încă se discută în cercurile formatorilor de opinie și a decidenților în politica agrară în sensul separării nete a problemei proprietății de problema formei de exploatare a terenului agricol. Fără îndoială că privită pe termen scurt sau în perspectiva medie a timpului distincția este clară. Abordate însă într-o perspectivă pe termen lung diferențele se estompează. Acționează în acest sens instaurarea unei macrostabilități durabile (sau în alți termeni formarea unui mediu economic stabil și predictibil pe termen lung) și promovarea unor politici agricole clare, cu obiective, și instrumente bine definite pe termen mediu și lung, intrarea în "cote normale" a presiunilor pe piața muncii, dezvoltarea ocupațiilor și implicit a surselor de venituri alternative în zonele rurale etc. În acest context piața funciară în componenta care vizează vânzarea-cumpărarea de terenuri va cunoaște o dezvoltare semnificativă, ceea ce va conduce în mod firesc la concentrarea proprietății funciare și pe această bază nu este exclusă renașterea latifundiarilor (un mod de organizare a producției agricole respins de actuala structură agrară din Uniunea Europeană).
Având în vedere cele relevate considerăm oportun că pentru formarea unei structuri agricole performante jaloanele de bază ale politicii agricole să fie îndreptate spre[91]:
Finalizarea cât mai urgentă a privatizării fostelor IAS – atâtea câte au mai rămas – ca premisă a restructurării acestei categorii de unități economice spre exploatațiile agricole performante.
Aplicarea fără tergiversări a prevederilor Legii nr.1/2000 cu amendamentele adoptate prin Ordonanța de urgență a Guvernului (Nr. 102/27 iunie 2001) privind modificarea și completarea Legii nr.1/2001 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.18/1991 și ale Legii nr.169/1997, precum și modificarea și completarea Legii nr.18/1991, republicată.
Orientarea eforturilor în politica agricolă spre formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale a factorilor de producție și a bunurilor agroalimentare (direcțiile posibile de acțiune au fost relevate în paragrafele anterioare).
Promovarea unei politici nediscriminatorii de relansare a procesului investițional, o politică care să ofere tuturor producătorilor agricoli șanse egale în accesul pe baze strict concurențiale la resursele bugetare disponibile. Subliniem și cu acest prilej necesitatea adoptării unei Legi a creditului agricol orientată spre stimularea propensiunii pentru credite pe termen mediu și lung și pe această bază facilitarea procesului investițional în exploatațiile agricole și toate activitățile din zonele rurale în măsură să contribuie la formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale și crearea de noi locuri de muncă în ocupații alternative față de cele agricole.
Conceperea și implementarea unei politici de dezvoltare integrată a comunităților rurale ca premisă a ridicării uneia din restricțiile semnificative în calea ieșirii resurselor de muncă excedentare din activitățile agricole, premisă a concentrării capitalui funciar și de exploatare în unități agricole competitive și viabile.
2.3.4. Facilitarea procesului de creștere a productivității marginale a resurselor de muncă din zonele rurale
După cum s-a reliefat deja pe parcursul lucrării una din caracteristicile agriculturii românești din perioada actuală – o trăsătură distinctivă accentuată în anii tranziției – o constituie existența unui însemnat surplus al resurselor de munca[26]. Perpetuarea acestui surplus al resurselor de muncă constituie o puternică barieră în calea competitivității și, implicit, a bunăstării producătorilor agricoli. Fără diminuarea semnificativă și, în timp, eradicarea acestui handicap – față de țările UE și statele vecine aflate în stadii mai avansate de integrare în UE – este dificil de crezut că în România ar putea fi identificate și promovate soluții viabile, dar mai ales suportabile sub raport social, în ceea ce privește: concentrarea capitalului funciar și de exploatare în unități agricole competitive într-o economie tot mai deschisă; sporirea gradului de înzestrare/modernizare tehnică a exploatațiilor agricole; creșterea prețului muncii etc.
Toate aceste elemente constituie factori ai competitivității dinamice a producătorului agricol român a cărui rol este bine cunoscut și ca atare nu necesită nici un fel de comentarii suplimentare.
Pe plan social perpetuarea suprapopulației agricole conjugată cu slaba dezvoltare a activităților/ocupațiilor alternative în zonele rurale și a găsit exprimarea în stare de sărăcie, larg extinsă, în zonele rurale[84].
Depășirea situației actuale nu este nici simplă și nici nu poate avea loc printr-un “asalt” sau o politică de companie. Bariere puternice de natură economică și socială restricționează drastic ieșirea din activitățile agricole a unui număr însemnat de producători. Printre acestea pe primul plan se situează posibilitățile extrem de modeste – existente în prezent – de practicare a unor ocupații alternative în zonele rurale. Această situație este determinată de un complex de factori și împrejurări nefavorabile din ruralul românesc în ceea ce privește: starea infrastructurii fizice (de producție și socială), structura de vârstă, gradul de instruire și nivelul de pregătire profesională a resurselor de muncă, posibilitățile existente de formare profesională; accesul la resursele de producție și piețele de desfacere a produselor obținute, starea mediului concurențial etc În aceeași ordine de idei se impun reliefate și consecințele nefavorabile ale persistenței bine cunoscute abordări simpliste, agrocentriste, în conceperea strategiei și, implicit, a politicilor de dezvoltare rurală.
În aceste condiții pentru depășirea situației actuale, în opinia mea, acțiunile guvernamentale conjugate cu cele ale diferiților donatori internaționali ar avea surse reale de reușită într-un mediu în care:
Ratele de schimb, regimul comercial și cel fiscal nu sunt distorsionate în defavoarea agriculturii sau, într-un cadru extins, a spațiului rural;
Prin cheltuielile publice nu se acordă un tratament preferențial zonelor urbane sau anumitor activități, în speță agriculturii;
Sectorul public se manifestă ca un complement al celui privat;
Piețele input-urilor, produselor agricole și factorilor de producție sunt concurențiale;
Tuturor tipurilor de exploatații (unități) agricole li se oferă șanse egale de a intra în competiția pentru mobilizarea resurselor.
Problematica dezvoltării rurale poate fi abordată cel puțin prin două modalități extreme de acțiune: la un pol, eforturile de a stabili priorități și asumarea responsabilității în alocarea resurselor să fie lăsate în seama autorității centrale (guvernului), care deține și informații globale și poate lua măsuri în consecință; măsurile pe care le presupune această strategie centralizată comportă însă riscul de a nu atinge efectiv segmentele de populație cele mai vulnerabile, din cauza lipsei unor instrumente de intervenție adaptate culturii/specificității locale; la celălalt pol, o strategie descentralizată, bazată pe capacitatea comunităților locale de a formula priorități care să aibă ca efect creșterea economică. Ar fi prea simplu să afirmăm că vreuna dintre cele două tipuri de abordare a fost validată de practică drept infailibilă, dar se pare că opțiunea pentru soluționarea problemelor de jos în sus se dovedește mai viabilă.
2.4. Politica Agricolă Comunitară
Problema aderării României la UE a făcut și va continua să facă să curgă multe râuri de cerneală. Dezbaterile pro și contra nu se referă la aderarea efectivă, care este dorită de toate forțele politice românești, ci la costurile și beneficiile (de orice natură) ce ar urma să apară în urma aderării. Totodată, criteriile stabilite de UE pentru aderare stârnesc vii controverse care își găsesc izvoarele în deosebirile de viziune cu privire la atingerea acestor criterii, la adoptarea și la modul de implementare a măsurilor necesare pentru armonizarea legislației românești, inclusiv a celei economice, cu cea a UE.
Dezbaterile cu privire la UE, numită deseori și construcție europeană, sunt ample și adesea profunde. “Europa este un continent verbal în care există și se întreține un interes pentru politică”[6] sau, parafrazând, se poate spune că există și se întreține un interes pentru polemică….Multe aspecte sunt mai mult sau mai puțin clare, dar este o certitudine că, Europa, voit unită în diversitatea sa reală, este totuși divizată de diverse probleme, de la cele social-politice la cele strict economice, neluând în considerare și interdependențele dintre acestea.
2.4.1 Politica agricolă comunitară: apariție și evoluție
Tratarea separată a problemelor economice de cele politice poate conduce la obținerea unor concluzii false, neconforme cu realitatea; astfel se poate afirma pe bună dreptate că “problemele economice au fost politizate, iar sistemele politice sunt tot mai preocupate de problemele economice”[22].
John Kenneth Galbraith susținea că, în mod normal, “într-o societate sănătoasă și rațională, strategia și acțiunea nu se subordonează ideologiei, doctrinei. Acțiunea trebuie să se bazeze pe regulile ce guvernează fiecare caz”[24]. Dacă pornim de la această premisă, atunci doctrinele și ideologia sunt cele care se subordonează acțiunilor care vizează, într-o mai mică sau mai mare măsură, interesele societății. Este oare cazul UE? Deciziile luate și concretizate în politicile economice ale acesteia sunt corecte față de toți cei implicați sau afectați de acțiunile UE? Care sunt obiectivele reale (și nu declarate) urmărite de decidenții politici?
Deplasarea centrului de greutate al științei economice în ultimul secol este foarte clară. Caracterul explicativ a fost parțial abandonat pentru a face loc caracterului aplicativ. Astfel, contribuția științei economice în exercitarea puterii devine cu mult mai clară. Contribuția este interpretată ca o funcție instrumentală – nu mai servește înțelegerii sau îmbunătățirii sistemului economic, ci scopurilor acelora care dețin puterea în cadrul sistemului. Este necesară o delimitare terminologică: deși există o multitudine de opinii cu privire la înțelesul acordat “puterii” preferăm “definiția” dată de J.K. Galbraith: “Puterea este capacitatea unui individ sau a unui grup de a-și impune altora propriile obiective”[24].
Unii autori[29] propun împărțirea perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial în trei etape, în funcție de influențele pe care teoria economică le-a avut asupra politicilor economice aplicate în diferite țări sau regiuni. Această etapizare are ca scop prezentarea contextului istoric în care UE a luat naștere și a evoluat. Se va putea observa astfel legătura dintre contextul mondial și cel specific al UE.
a) Prima etapă, a reconstrucției, între 1945 și 1970, s-a caracterizat printr-o accentuare a problemei creșterii economice și, implicit, a creșterii rolului statului în sprijinirea progresului și înfăptuirii bunăstării generale și a dreptății sociale. Tot în această perioadă se verifică validitatea keynesismului (și implicit a dirijismului) în diferite țări, susținându-se despre acestea că reprezintă fundamentul economic al unei politici economice realiste. Aceasta i-a condus pe unii reprezentanți ai gândirii economice să admită că teoria keynesistă și politica dirijistă trebuie acceptate în mod oficial. Astfel, ideea intervenției statului în economie a fost agreată, ea transformându-se în această primă etapă într-o regulă normală de conduită economico-socială.
Pe de altă parte, în țările cu economie planificată, hipercentralizată, a fost admisă numai gândirea economică și politică marxistă împinsă cu timpul spre un dogmatism pronunțat. În aceeași perioadă s-a dezvoltat gândirea economică radicală care critica atât liberalismul și marxismul tradițional, cât și dirijismul care, împreună, au minimalizat problemele specifice (ale subdezvoltarii în special).
b) Etapa a II-a, a crizelor, între 1971 și 1990. După aproape douăzeci de ani de politică economică dirijistă s-a obținut aparent tot ceea ce se dorea: înlăturarea instabilității și ciclicității în economie, însoțită de o creștere economică susținută și fără recesiuni grave. Deceniul al optulea a început însă cu un șoc petrolier, urmat la câțiva ani de un al doilea șoc, care, împletindu-se cu sistemul de crize globale sub numele generic de “criza economică mondială”, demonstrau că economia contemporană se confrunta cu dificultăți funcționale și structurale mai serioase și mai complexe decât cele la care se referea J.M. Keynes. Comparând cele două crize economice, din anii ’30 și ’70, economista britanică Joan Robinson a ajuns la concluzia că prima “s-a născut din eșecul teoriei neoclasice, care nu a putut să explice nivelul ocupării”, iar cea de-a doua “s-a născut dintr-o teorie care nu a putut să explice conținutul ocupării”[58].
c) Etapa a III-a, a reformelor după anul 1990, a început cu spectaculoasa răsturnare a comunismului în țările din Estul și Centrul Europei. Opțiunile social-politice și culturale ale ultimului deceniu au exclus, mai mult sau mai puțin ferm, ingerința statului în economie, datorită incapacității demonstrate a acestuia de a organiza economia în mod stimulator și eficient, prin acțiunile lui încălcând în mod grosolan drepturile omului și libertățile democratice universal recunoscute.
Delimitarea acestei etape de cea anterioară este necesară datorită modificărilor structurale în sistemele economico-politice ale unui număr însemnat de țări. Aceste schimbări au ridicat, inevitabil, problema reformulării și reconsiderării relațiilor, de orice tip, ale țărilor democrate cu cele în care lua naștere un nou sistem de conducere și de organizare a societății.
Originile PAC trebuie depistate în ambițiile politice ale câtorva oameni de a constitui o comunitate europeană pornind de la națiuni separate. “Presiunile” pentru o astfel de realizare au provenit din câteva puncte diferite. În perioada imediat următoare celui de-al doilea Război Mondial a apărut în Occident o nouă amenințare la adresa păcii, din partea fostului aliat URSS. Întrucât R.F. Germania se situa la intersecția geografică a Vestului cu Estul, SUA și Marea Britanie erau de părere că aceasta ar trebui reintegrată în grupul statelor occidentale. Exista în plus și temerea, printre câțiva dintre foștii aliați, că o Germanie total independentă ar putea pune în pericol pacea instaurată pe continent. Ministrului de externe al Franței, Robert Schuman, i s-a dat sarcina de a găsi modalitatea prin care ar putea fi realizată această introducere a Germaniei într-o structură europeană “mai extinsă”. Planul său a susținut înființarea unei comunități economice care sa includă Franța și Germania, dar care să cuprindă orice altă țară europeană care ar fi dorit să facă parte din această structură. Ideea a fost simplă: între aceste state au existat două războaie majore în decursul unei jumătăți de secol, consecințele acestor conflagrații fiind devastatoare. Dacă ele ar putea fi puse să colaboreze, într-o formă integrată, pentru a rezolva problemele comune, dacă economiile lor ar deveni interdependente și legate prin comerț, dacă ar fi încurajate prin desființarea barierelor (de orice fel), atunci posibilitatea unui viitor război ar fi cu mult redusă, sau chiar eliminată. Întâmplarea a făcut ca o problemă economică presantă să le atragă atenția – restructurarea industriilor cărbunelui și oțelului, aceasta corespunzând condițiilor și dorințelor celor care propuneau crearea unei structuri europene supranaționale. Supraoferta împinsese deja prețurile la niveluri scăzute, existând pericolul repetării modelului industrial interbelic al creării de carteluri.
De aceea noțiuni precum „unitate politică și economică” ocupau un loc central în viziunea despre Europa a unor oameni ca A. Spinelli, J. Monet și R. Schuman. Cea mai eficientă cale de creare a unei comunități a națiunilor a fost aceea de concentrare asupra identificării soluțiilor colective pentru probleme specifice, dar posibil a fi rezolvate; soluția identificată a fost cea a reconstrucției sau restructurării industriei oțelului și, mai târziu, a agriculturii și alimentației. Totuși, întemeietorii Comunității Europene au realizat faptul că, în afara unei cooperari practice, mai era nevoie de unele baze instituționale la nivel comunitar. Crearea acestor noi instituții comunitare a fost interpretată de unele state membre ale Comunității ca o pierdere a autorității lor în procesul decizional politic. Cu toate acestea, era clar că simpla cooperare nu era suficientă pentru crearea unei Comunități în adevăratul sens al cuvântului. Deși au existat divergențe cu privire la mijloacele prin care obiectivele urmau să fie atinse, progresul UE a fost condus încă de la început de necesitatea unei cooperari mai strânse într-o largă serie de domenii: economic, social, securitate, apărare etc. Aceasta implică o cooperare mai accentuată în ceea ce privește modalitățile de luare a deciziilor – cooperarea politică, și în conlucrarea în și între instituțiile Uniunii, create special pentru implementarea diferitelor politici. Cronologia este presărată cu declarații de intenție pentru o integrare mai accentuată, obiective colective pe termen lung de natură economică și politică, și de acorduri la care s-a ajuns în diferite stadii ale procesului de construcție a UE.
Bazele constitutive ale UE marchează o progresie în ceea ce privește politicile care trebuiau aplicate conform principiului comunitar: s-a pornit cu restructurarea producției de cărbune și oțel, a urmat agricultura și energia atomică, pentru ca mai apoi, gradual, să se constituie o piață comună, unică, pentru bunuri și servicii în cadrul celor 12 state membre (până în 1992). A urmat ulterior transformarea Comunității Economice Europene în UE, în 1993, odată cu ratificarea Tratatului de la Maastricht de către parlamentarii tuturor statelor membre, iar în final s-a ajuns la o cooperare monetară parțială, sub forma monedei unice, și, probabil, la o Constituție Europeană.
Cu toate acestea, evoluția amintită a suferit și unele eșecuri, cum a fost acela al respingerii de către Adunarea Națională a Franței, în 1954, a ideii unei Comunități Europene a Apărării, subiect care a revenit în actualitate la mijlocul anilor ’90. Mai sunt încă dispute asupra unor aspecte cum ar fi: (a) domeniile în care ar trebui dezvoltată o nouă cooperare (de ex. politica externă, politica de apărare, politica fiscală – până acum neconstituind subiect al vreunei politici comune); (b) modul în care ar trebui luate deciziile, și în special, măsura în care instituțiile UE ar trebui să preia din puterile pe care le dețin instituțiile naționale (de ex. puterea relativă a Parlamentului European și a Parlamentelor naționale, rolul Consiliului Europei și al Comisiei Europene în crearea și impunerea legislației); (c) adoptarea Constituției Europene și recunoașterea acesteia de către toate Statele Membre. Disputele în acest domeniu opun opiniile divergente între cei care doresc o structură cu adevarat federalistă și cei care preferă o cooperare mai puțin strânsă între statele membre; (d) echilibrul între procesul decizional la nivel central, implicat de instituțiile UE, și de cel la nivel local, implicat de instituțiile naționale.
Agricultura este privită de către UE ca ocupând un loc special în structura sa economică și socială. Drept urmare, se consideră că ea se confruntă și cu probleme la fel de speciale. De aceea, UE susține că sărăcia relativă a unei proporții ridicate a populației agricole și rurale a ei necesită o politică protecționistă de prețuri combinată cu o politică pe termen lung care să vizeze dezvoltarea rurală, mai ales în zonele periferice și mai puțin dezvoltate. Guvernele statelor membre, împreună cu guvernele celorlalte state dezvoltate ale lumii au recunoscut faptul că agricultura este afectată de probleme economico-sociale speciale care, în mod normal, nu afectează celelalte sectoare[52].
Un aspect distinctiv al agriculturii, de care politica agricolă și alimentară trebuie să țină cont în mod special, este natura ciclică a producției agricole. Astfel, în absența unui sprijin oficial, prețurile la produsele agricole tind să scadă, în timp ce prețurile la materiile prime și la alte produse industriale, pe care fermierii trebuie să le achiziționeze, cresc. Astfel, nivelul de trai al fermierilor a trebuit să fie menținut la același standard cu cel al partenerilor lor din mediul urban. Calea prin care se urmărea egalizarea nivelurilor de trai o constituia susținerea creșterii productivității în agricultură. Mai departe, apariția surplusurilor în plan intern și sporirea cantităților exportate, rezultate din creșterea productivității, au condus la cheltuieli bugetare inacceptabil de mari ce trebuiau efectuate pentru susținerea prețurilor. În același timp, susținerea venitului în spațiul rural a fost încurajată oficial, prin intermediul valorii adăugate prin fermele specializate, la produsele agricole finale, precum și la activitățile neagricole (turismul rural). Inițial, aproximarea prețurilor produselor alimentare era considerată ca având o contribuție importantă la costurile salariale industriale armonizate, formând astfel o bază pentru lărgirea pieței comune a bunurilor industriale. Deși cu trecerea timpului cheltuielile alimentare au ajuns să reprezinte un procent din ce în ce mai mic din cheltuielile totale efectuate de indivizi, acest mod de gândire este în continuare valabil.
De aceea, unul dintre scopurile inițiale ale PAC a fost de a eficientiza activitățile fermierilor și de a le asigura un venit comparabil cu cel al “partenerilor” lor din industrie, în același timp asigurându-se securitatea alimentară mult dorită, la prețuri rezonabile. În articolul 39 al Tratatului de la Roma sunt stabilite următoarele 5 obiective ale PAC: “a) creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic și prin asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole și a utilizării factorilor de producție, și în special a forței de muncă; b) asigurarea unui nivel de trai acceptabil pentru comunitatea agrară, în special prin creșterea veniturilor individuale ale agricultorilor; c) stabilizarea piețelor; d) asigurarea securității alimentare; e) asigurarea că produsele ajung la consumatori la prețuri rezonabile”, obiective avute în vedere și în prezent. În același articol 39 se indicau și punctele sensibile care trebuiau avute în vedere în momentul conceperii metodelor pentru aplicarea acestor obiective: “i) natura particulară a activității agricole, care rezultă din structura socială a agriculturii și din disparitățile structurale și naturale între diversele regiuni agricole; ii) necesitatea unor ajustări adecvate graduale; iii) faptul că în Statele Membre agricultura constituie un sector strâns legat de întreaga economie”[93].
Originea acestei politici agricole comunitare poate fi regăsită în refuzul majorității celor 6 state membre inițiale de a accepta un sistem comercial liber care să conducă la o reducere a susținerii veniturilor fermierilor lor. La Conferința pregătitoare de la Messina, din 1955, s-a decis, după discuții aprinse, ca agricultura să fie inclusă în sistemul “pieței comune”. Odată luată această decizie, partenerii trebuiau să decidă dacă vor aplica în cazul agriculturii numai regulile generale ale liberului schimb și concurenței, deja stabilite pentru industrie, sau dacă trebuiau stabilite reguli separate pentru sectorul agricol.
Rezultatul acestor discuții l-a constituit formularea unor reguli separate, speciale, pentru agricultură, în principal datorită importanței acordate susținerii veniturilor agricole de către țările cu o agricultură dezvoltată. Ca urmare, în textul final al Tratatului de la Roma, încheiat la 5 martie 1957, statele semnatare au convenit instituirea unei combinații între aceste reguli speciale și aplicarea generală a principiilor pieței comune în agricultură. În Tratat, se specifică faptul că agricultura este supusă regulilor comerciale și competiționale care se aplică în Comunitatea Europeană. Dar aceste reguli comerciale generale sunt abandonate sau modificate în multe cazuri, prin aplicarea articolelor 38-47 ale Tratatului. În mare măsură aceste articole au fost elaborate și utilizate cu rol de “portiță de scăpare”, ceea ce permite stabilirea de restricții monetare, organizații de piață, precum și instituirea de controale asupra mișcării bunurilor care, din punct de vedere economic, sunt contrare principiilor liberului schimb care guvernează restul Tratatului. Această libertate de a interveni în comerțul agricol este stipulată în articolul 38 al Tratatului de la Roma, în care se prevede că piața comună se va extinde asupra agriculturii (regulile prevăzute pentru stabilirea pieței comune sunt aplicabile produselor agricole), “cu excepția dispozițiilor contrare ale articolelor 39-46 inclusiv” (Tratatul de la Roma, art. 38, paragraf 2)[93].
Clauza a treia a articolului 40 conferă autorităților Comunității Europene “puteri sporite” pentru “a atinge obiectivele PAC”. De fapt, aceasta reprezintă punctul cheie al legislației comunitare de bază în ceea ce privește politica agricolă. “Organizarea comună……poate include toate măsurile necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite în articolul 39, în special reglementări ale prețurilor, subvenții pentru producerea și comercializarea diferitelor produse, sisteme de stocare și păstrare, mecanisme comune de stabilizare a importurilor și exporturilor”.
Din punct de vedere legislativ, UE, poate face, cel puțin din punct de vedere teoretic, aproape orice pentru a reglementa comerțul cu produse agricole în cadrul Comunității sau în relațiile comerciale cu țările terțe. Această “putere supranaturală” este consolidată printr-o clauză-cheie suplimentară din cadrul articolului 42: “Regulile relative la concurență sunt aplicabile producției și comerțului cu produse agricole doar în măsura determinată de către Consiliul de Miniștri, în cadrul dispozițiilor și conform procedurilor prevăzute în articolul 43”, care prevede înființarea organizațiilor pieței comune pentru producția agricolă.
Semnatarii Tratatului de la Roma au conferit Consiliului de Miniștri, prin intermediul articolului 43, puterea necesară pentru a înființa un sistem de sprijinire a pieței comune. Clauza-cheie din acest articol stipulează: “Organizația comună prevăzută în articolul 40, paragraful 2, poate substitui organizațiile piețelor naționale, în condițiile prevăzute în paragraful precedent, de către Consiliu, care statuează cu majoritatea calificată”. Articolele 39 și 43 conferă Consiliului de Miniștri și Comisiei Europene puterea de a stabili PAC. Articolul 39 asigură justificarea; articolul 43 asigură baza pentru legislația necesară regelementării acestui aspect.
Toate reglementările care vizează organizarea comună a piețelor pentru produsele agricole au fost și sunt în continuare asigurate de către Consiliul de Miniștri în baza autorității conferite de articolul 43. În 1962 au fost formulate elementele de bază ale politicilor comune pentru cereale, carne de porc, ouă, carne de pasăre, fructe, legume și vin. În următorii doi ani au fost adăugate reglementări de bază pentru organizarea pieței produselor lactate, a cărnii de vită, uleiurilor și grăsimilor vegetale.
Inițial, coordonarea și armonizarea politicilor de preț de către cele 6 state membre, s-au axat pe protecția împotriva importurilor realizate la prețuri scăzute. Acordurile referitoare la organizațiile de piață de la începutul anilor ’60 au stabilit principiile tuturor sistemelor viitoare de organizare a pieței. Nivelurile comune ale prețurilor ce urmau a fi aplicate nu au fost convenite decât după câtva timp (odată cu prețurile comune pentru cereale care au fost stabilite la 1 iulie 1967); sistemele comune de prețuri pentru principalele produse au fost stabilite până la sfârșitul anului 1971[42].
Pentru a înțelege și explica evoluția PAC ar trebui menționate împrejurările în care a apărut și s-a dezvoltat aceasta politică:
(a) în perioda postbelică, mai mulți ani la rând, s-au înregistrat deficite la aproape toate produsele agricole importante. Această penurie și relațiile tensionate între est și vest (Războiul Rece) au condus la situația în care aspectul strategic al agriculturii[16] a jucat un rol-cheie;
(b) importanța macroeconomică, structura socială și economică a sectorului agricol, precum și condițiile naturale de producție variau semnificativ de la o regiune la alta și de la o țară la alta. De atunci, importanța economică a agriculturii, din punct de vedere al forței de muncă ocupate și al contribuției la formarea PNB a scăzut continuu, dar contrastele și diferențele dintre diversele condiții agricole s-au accentuat pe măsura continuării procesului de extindere a UE;
(c) încă înaintea Tratatului de la Roma, cele mai multe dintre statele care urmau să semneze Tratatul își dezvoltaseră politici agricole naționale care constau în sisteme de susținere specifică, organizații de piață și reglementări de susținere a prețurilor. N-ar trebui să surprindă faptul că anumite instrumente și concepte de politică agricolă, care erau foarte bine implementate și cunoscute, au fost preluate și ajustate la noua dimensiune a unei piețe și politici comune.
După semnarea Tratatului și intrarea lui în vigoare la 1 ianuarie 1958, s-a căzut de acord asupra desfășurării unei Conferințe care să traseze “liniile directoare” ale PAC. Această Conferință s-a desfășurat la Stresa, în luna iulie 1958, în centrul discuțiilor situându-se ferma familială care, în opinia participanților, trebuia menținută ca o caracteristică a agriculturii europene. De aceea, toate “forțele disponibile” trebuiau utilizate pentru creșterea eficienței și competitivității fermelor familiale. De asemenea, trebuia găsit echilibrul între capacitățile de producție și cele de desfacere (echilibrul producție-consum), luând în considerare posibilitățile importului și exportului. În același timp, trebuia stabilită o relație între politica de perfecționare a structurilor agricole și politica de piață. Eforturile de îmbunătățire a nivelului productivității trebuiau completate printr-o politică a prețurilor care să evite încurajarea supraproducției, dar să mențină producția constantă sau să-i asigure o creștere a competitivității.
Probleme deosebite au găsit totuși statele membre, uneori, profund divizate: contribuția agriculturii europene la acoperirea cererii și modul în care aceasta face față importurilor din țări terțe, problemele excendentelor și mijloacele de atingere a echilibrului între producție și consum, forma, dirijistă sau liberală, de organizare a piețelor, nivelul prețurilor europene, în special pentru cereale, reglementarea concurenței și subvențiile acordate producătorilor. Cu ocazia conferinței menționate nu s-a realizat decât un inventar al divergențelor de interese și de opinii pe care Comunitatea trebuia să le aplaneze în viitor.
Deși Conferința de la Stresa a subliniat importanța deosebită a îmbunătățirii structurale și dezvoltării rurale, de-a lungul primei decade a PAC s-a urmărit, în principal, crearea unei piețe agricole comune și punerea la punct a unei politici de prețuri.
Conform termenilor Tratatului de la Roma, lucrările conferinței Statelor Membre trebuia să constituie punctul de plecare pentru stabilirea propunerilor privind politica agricolă comună, care se regăsea in Tratat ca fiind o obligație a Comisiei Europene. Propunerile Comisiei Europene, din 30 iunie 1960, constituie un document de bază pentru înțelegerea dezvoltării imprimate de acest organ independent politicii agricole comune. Cu această ocazie au fost descrise cu precizie mecansimele ce puteau fi aplicate. În ceea ce privește definirea acestei politici, documentul explicitează principiile stabilite în Tratatul de la Roma sau în Conferința de la Stresa, dar se dovedește a fi foarte prudent în legătură cu deciziile concrete care trebuie luate, cu toate că doctrina de inspirație era suficient de clară. Dar concluzia cea mai importantă a fost că se impun reforme structurale: prețurile trebuie să fie suficient de remuneratorii pentru producători; Comunitatea nu poate și nici nu trebuie să fie autarhică, apropierea prețurilor trebuie să fie progresivă, dar totală; nivelul lor final trebuie să fie stabilizat deasupra prețurilor mondiale.
În data de 20 decembrie 1960, Consiliul de Miniștri respinge restricțiile cantitative și formele de organizare rigidă a schimburilor comerciale și a piețelor, adoptând următoarele principii fundamentale ce merită a fi reținute: libera circulație a produselor agricole în interiorul Pieței Comune, un nivel comun al prețurilor, stabilirea unei politici comerciale comune pentru produsele agricole, adoptarea „prelevărilor” ca instrument principal al apropierii politicilor agricole naționale (prelevarea intracomunitară) și egalizarea prețurilor interne și a celor de import (prelevările la periferia Comunității), coordonarea și stimularea măsurilor naționale de ameliorare a structurilor. Pentru punerea în practică a acestui program au fost necesari opt ani. Întâmplarea a făcut ca această implementare să se sincronizeze cu evenimentele externe care au avut un efect stimulant: trecerea la 1 ianuarie 1962 și 1966 la etapa a doua și a treia prevăzute în Tratatul de la Roma, demararea negocierilor cu Marea Britanie pe 28 ianuarie 1963, negocierile din cadrul Rundei Kennedy a GATT[57].
La mijlocul anului 1961, Comisia Europeană a transmis Consiliului de Miniștri primele proiecte de „reglementări” ale pieței. Acesta le-a adoptat pe 14 ianuarie 1962, concomitent cu exprimarea dorinței de a trece la cea de-a doua etapă: piețele cerealelor și a produselor derivate, carnea de porc, pasăre și ouă au fost organizate; schimburile intracomunitare de vin, fructe și legume au fost facilitate; se definește principiul finanțării comunitare. Reglementările au intrat în vigoare la 1 iulie 1962. La sfârșitul aceluiași an, Consiliul de Miniștri adoptă încă o rezoluție relativă la coordonarea politicilor naționale de structură.
În același timp, Consiliul de Miniștri înaintează Comisiei Europene primele directive pentru Runda Kennedy. Pe data de 15 decembrie 1964, pentru a evita repetarea în fiecare an a negocierilor delicate privind armonizarea prețurilor, Consiliul de Miniștri decide realizarea pieței unice începând cu 1 iulie 1967. Pe 30 martie 1965, Comisia Europeană a transmis Consiliului de Miniștri o completare la reglementarea financiară din 1964. Cu această ocazie, Comisia Europeană a sugerat conferirea unui caracter cu mult mai important instituțiilor europene: astfel, incepând cu 1967, acestea ar fi trebuit să aibă resurse bugetare proprii (contribuții sau prelevări, după cum prevedea și reglementarea din 1962, din taxele și drepturile vamale), puterile Parlamentului European și cele ale Comisiei Europene urmau să fie sporite în detrimentul Consiliului de Miniștri.
Această propunere, oneroasă pentru țările care contribuiau financiar, dar tentantă din punct de vedere financiar pentru Franța, survenea la doar câteva luni după alegerile prezidențiale și în momentul trecerii la cea de-a treia etapă (in care urma ca, pentru a decide, Consiliul de Miniștri să nu mai necesite majoritatea voturilor, ci numai majoritatea calificată) declanșează o gravă criză. Franța întrerupe negocierile la 30 iunie 1965; acestea au fost reluate doar la 30 ianuarie 1966 după ce, într-o declarație comună, statele membre au luat act de dezacordul lor asupra regulei majorității calificate. A fost totuși stabilit un acord de abia pe 11 mai 1966, convenindu-se asupra reglementării problemelor financiare până în 1970. Până atunci, Comisia Europeană urma să aibă suficient timp pentru redactarea unor noi propuneri.
Spre sfârșitul anilor ’60, mai mult de 90% din producția agricolă a Comunității celor 6 se încadra în schema organizațiilor pieței comune, iar nivelurile prețurilor în statele membre erau în mare măsură armonizate.
Întrucât costurile de producție din interiorul Comunității, erau în cele mai multe dintre cazuri, mai mari decât în celelalte țări mari producătoare agricole (SUA, Australia, Argentina etc.) și datorită dorinței de a asigura venituri ridicate și stabile agricultorilor din Comunitate, au fost puse în practică mecanisme specifice care să ridice prețurile la producătorii din Comunitate, la un număr de produse, considerate esențiale, deasupra nivelurilor prețurilor de pe piața mondială. Protecția vamală, susținerea prețurilor interne prin intervenții sau prin plăți compensatorii și, mai ales în ultimii ani ai perioadei, subvențiile la export, au fost principalele instrumente utilizate pentru atingerea obiectivului mai sus amintit. Efectul stimulator pe care prețurile interne ridicate l-au avut asupra producției agricole nu a fost perceput ca o problemă majoră, întrucât Comunitatea era o “regiune de deficit” și un importator net pentru mai toate produsele agricole principale.
În prima jumătate a anilor ’60 au fost introduse primele măsuri, destul de restrânse și dispersate, care vizau îmbunătățirea structurilor agricole și creșterea eficienței. O primă încercare reală de dezvoltare a unei politici structurale comune a fost decisă la începutul anilor ’70 și a constat în așa-numitele directive socio-structurale: ajutoare pentru investiții destinate modernizării exploatațiilor agricole, promovarea instruirii profesionale, scheme “pre-pensionare” și ajutoare pentru reconversia profesională pentru fermierii care doreau părăsirea activităților agricole, ajutoare pentru tinerii fermieri care aveau pregătirea profesională adecvată pentru începerea unei afaceri proprii etc. În spatele acestor măsuri s-a aflat tot timpul idealul urmărit, legat mai mult sau mai puțin de politica de piață, și anume dezvoltarea fermei familiale eficiente și competitive. Mai târziu, s-au adăugat și măsurile care vizau îmbunătățirea prelucrării și comercializării produselor agricole, măsuri care constau, în principal, în ajutoare pentru investiții. Prima abordare „teritorială” a avut loc la jumătatea anilor ’70 când s-a introdus schema de susținere a regiunilor montane și a altor zone defavorizate. În sfârșit, au fost introduse măsuri și programe regionale specifice pentru regiunile cu o economie slab dezvoltată, care urmăreau în primul rând îmbunătățirea infrastructurilor rurale.
În ciuda tuturor acestor diferite abordări, instrumente și măsuri, implementarea și dezvoltarea unei politici structurale comune au întâmpinat numeroase dificultăți. În unele țări, directivele au fost transpuse foarte lent în legislațiile naționale și în practică datorită intereselor și așteptărilor diferite, în majoritatea cazurilor opuse, precum și a handicapurilor instituționale și administrative. Întrucât măsurile politicii de piață sunt finanțate până la 100% din bugetul Comunității, contribuția financiară a acesteia la măsurile de politică structurală este limitată la un anumit procentaj (25% în anii ’70 și la începutul anilor ’80). Astfel, statele membre au trebuit să finanțeze o parte însemnată a acestor măsuri din bugetele lor naționale. Aceasta a condus din nou la apariția unor probleme, mai ales în țările mai puțin dezvoltate, și a tentației de a rezolva problemele sociale și structurale prin intermediul politicii de prețuri și de piață.
Primul deceniu al PAC a constituit un succes: între 1962 și 1972, producția agricolă a crescut, Europa celor 6 a atins “independența economică” mult dorită, iar prețurile la consumatori au fost menținute la niveluri rezonabile. Datorită progresului tehnic, și ca o consecință a eforturilor continue de modernizare, raționalizare și intensificare a producției agricole, au apărut surplusuri din ce în ce mai mari de produse agricole. Acestea, la rândul lor, au condus la o creștere rapidă a cheltuielilor de intervenție și subvențiilor la export în sectorul agricol. Prețurile interne au scăzut până la nivelurile de intervenție, iar veniturile agricole au devenit instabile. Noile probleme legate de mediu au atras atenția populației asupra rolului, uneori negativ, pe care agricultura îl joacă sau l-ar putea juca în acest context. Ca urmare, atât politica de preț cât și cea structurală au trebuit adaptate la aceste schimbări. Reformele au început efectiv în anii ’80, iar desfășurarea lor deja de-a lungul a 20 de ani și continuarea acestora ridică în mod firesc următoarea întrebare: despre ce fel de reformă este vorba? Pentru a sugera câteva răspunsuri la această întrebare, ar trebui explicate condițiile care au condus la apariția problemelor mai sus amintite.
Dificultățile cu care cele 6 state membre s-au confruntat inițial, au fost legate, în primul rând, de creșterea productivității în agricultură, ceea ce reprezintă de fapt eficiența cu care sunt folosite resursele, și în special forța de muncă. Se credea că dacă această productivitate ar spori, atunci producția internă de alimente ar fi avut un trend crescător. De asemenea, veniturile din agricultură ar fi fost cu mult sporite, iar resursele, mai ales forța de muncă. ar fi putut să fie transferate în industriile în care produsul marginal era mai ridicat (astfel urma să se asigure creșterea eficienței întregii economii). Principalul instrument pentru atingerea acestor obiective l-au constituit prețurile mai mari pentru produsele obținute de agricultorii din Comunitate, susținute prin taxarea importurilor produselor aduse din afara Comunității. Cu trecerea timpului, această situație, și în special utilizarea instrumentului de susținere a prețurilor, a condus la apariția unui număr de dificultăți, multe dintre acestea fiind legate de “povestea succesului” îmbunătățirii productivității în agricultură. Aceste dificultăți includ:
Gradul crescut al auto-satisfacerii necesarului de produse agricole și alimentare.
Necesitatea unei restructurări agricole pe termen mai lung.
Costurile susținerii pieței
Opoziția în ceea ce privește reformarea fundamentală a PAC.
Extinderea în timp a perspectivei politicii agricole
Primul plan financiar pentru PAC prevedea alocarea unei treimi din buget pentru FEOGA, în vederea implementării unor măsuri structurale. Aceste măsuri urmăreau crearea unor unități agricole mai mari prin comasarea celor mici existente (susținându-se superioritatea expoloatațiilor de mari dimensiuni) și promovarea eficienței și viabilității fermelor astfel constituite.
Oricum, în afară de câteva directive limitate din 1964, s-a făcut foarte puțin în acest sens. În 1970, Planul Mansholt, ca primă încercare de reformă, propunea utilizarea unor prețuri mai flexibile, pentru a se asigura un echilibru între cererea și oferta de produse agro-alimentare. Conform planului amintit, 5 milioane ha urmau a fi scoase din producție și 5 milioane persoane ar fi trebuit să părăsească sectorul agricol în anii ‘68-70. Planul s-a dovedit prea radical pentru a fi acceptat politic; acest plan a fost considerat ca fiind destructiv pentru multe familii de agricultori, reprezentând in același timp o îndepărtare de la politica de sprijin a pieței.
În 1972 au fost adoptate trei directive ale Consiliului de Miniștri, având ca punct de plecare Planul Mansholt; aceste directive vizau: (1) modernizarea agricolă; (2) acordarea de asistență tehnică sectorului agricol; (3) pregătirea personalului din agricultură în vederea deprinderii de noi aptitudini. Sumele alocate înfăptuirii acestor directive au fost folosite în zonele agricole din partea de nord a Comunității[36].
Prima lărgire a UE (1973) a adus în atenția autorității comunitare trei motive pentru care PAC trebuia reformată:
1) în ceea ce privește sprijinul prețurilor de piață, Regatul Unit al Marii Britanii, având calitatea de mare importator de produse alimentare, urma a fi un perdant net în ceea ce privește bugetul agricol. În consecință, se aștepta ca Marea Britanie să-și exercite influența în sensul diminuării sumelor alocate pentru susținerea prețurilor produselor agricole;
2) lărgirea de la 6 la 9 membri din 1973 a schimbat structura sectorului agricol în UE. În timp ce suprafața productivă a crescut cu aproximativ 50%, numărul fermelor a crescut cu numai 15%. În urma acestei extinderi, dimensiunea medie a unei ferme a crescut cu 30%, aceasta conducând la reconsiderarea conceptului de eficiență, acordându-se mai multă atenție obiectivelor de redistribuire a veniturilor în favoarea sectorului agricol;
3) Comunitatea Economică Europeană a devenit, prin extinere, una dintre marile puteri pe pieța mondială a produselor agricole[17]. "Cei 9" contribuiau cu aproximativ o treime la totalul comerțului mondial cu produse agroalimentare. În același timp, după prima extindere a UE, s-a resimțit din plin:
(a) pe de o parte, creșterea gradului de autosatisfacere la un număr mai mare de produse agricole;
(b) pe de altă parte, creșterea gradului de autosatisfacere la un număr ridicat de produse agricole a avut drept consecință apariția surplusurilor crescătoare astfel încât UE a trebuit să recurgă din ce în ce mai mult la subvenționarea exporturilor, pentru a le putea vinde pe piețe externe. Ca rezultat, cheltuielile PAC s-au dublat între mijlocul anilor '70 și mijlocul anilor '80[12].
În această situație au apărut presiuni adiționale asupra costurilor PAC datorită creșterii cheltuielilor cu sumele monetare compensatorii (MCA), ca urmare a unei repetate instabilități valutare și, după 1980, în urma aderării Greciei. Veniturile reale ale fermierilor au scăzut cu 10% între 1978 și 1980, iar între 1975 și 1980, numărul fermelor din UE s-a diminuat cu aproximativ 3% pe an[95].
2.4.2. Reforma PAC în contextul extinderii UE
Reforma PAC adoptată în 1992 nu a rezolvat toate problemele agricole ale UE. Aplicarea mecanismelor propuse necesită o perioadă îndelungată de timp. Eficacitatea unora, precum reducerea prețurilor garantate, depinde de evoluția prețurilor mondiale, asupra cărora UE are un control foarte limitat. În același timp, PAC conține unele contradicții. Pe de o parte, se încurajează tehnologiile de creștere intensivă și ingineria genetică, toate acestea determinând randamente mult mai ridicate la produsele zootehnice și apariția unor soiuri de cereale mult mai productive. Pe de altă parte, UE încearcă să reglementeze producția și să limiteze dreptul de a produce.
Dacă UE urmărește să aibă un sector agricol performant, producând bunuri de consum într-o economie de piață liberă, după cum solicită și statelor candidate, ea trebuie să accepte regulile pieței și, în particular, regulile competitivității. Or, UE dorește, de asemenea, ca agricultorii să-și asume o funcție de serviciu public în materie de gestiune și conservare a satelor, ceea ce, implică, cu siguranță, noi costuri. Pe termen lung, noua formulă PAC va supraviețui contradicțiilor sale, opinează experții UE[56].
Tehnologiile vor câștiga în continuare importanță și vor furniza metode de producție mult mai complexe și specii de animale și soiuri de plante cu randamente superioare, dar nu se vor limita la a fi un simplu mijloc de productivitate sau un garant al uniformității producției, ci urmează să contribuie și la promovarea metodelor extensive de producție.
În ciuda reformei, va continua tendința de concentrare a activității agricole în regiunile cele mai favorabile ale UE. Terenurile scoase din producție nu au fost abandonate, reforma PAC cuprinzând și programe de împăduriri și de gestiune a terenurilor, crearea de parcuri și rezervații naturale etc.
Se apreciază că, partea din bugetul UE alocată agriculturii este cu mult prea mare (circa 50%). Se poate considera că UE are alte priorități, precum crearea de locuri de muncă, asigurarea competitivității produselor, dezvoltarea societății informaționale etc. Situația va fi afectată de aderarea unor noi țări, întrucât e puțin probabil ca PAC să mai poată fi finanțată la același nivel ca până în prezent. Prin urmare, dacă suma absolută de susținere va fi menținută la aceeași valoare, atunci Statele Membre existente înainte de 1 mai 2004, vor primi mai puțin, față de noile State care vor beneficia de susținerea oferită de UE. În afara acestor necunoscute, se poate adăuga incertitudinea referitoare la îndreptățirea ca noile State Membre să beneficieze de compensații din moment ce agricultura acestora nu a fost afectată de anterioarele reforme ale PAC…
În cadrul Agendei 2000, Comisia Europeană a definit obiectivele viitoarei PAC, după cum urmează: securitatea și calitatea alimentelor; asigurarea unui nivel de trai decent pentru fermieri; integritatea obiectivelor de protecție a mediului; crearea de locuri de muncă substituente și alte surse de venituri pentru fermieri; simplificarea legislației UE. Pentru atingerea acestor obiective, Comisia Europeană își propune adâncirea și extinderea reformei PAC din 1992, concomitent cu schimbarea mecanismului, de la prețuri de sprijin pe produs la plăți compensatorii directe la fermieri.
Reducerile prețurilor de intervenție au fost următoarele: lactate – reducerea cu 10% a prețurilor de intervenție pentru unt și lapte pudră degresat, concomitent cu noua primă pentru vacile de lapte, de 70 euro/cap; carne de vită – reducerea prețurilor de intervenție cu 30% în anii 2000-2002, când s-a eliminat de altfel intervenția, menținerea sprijinului pentru depozitele private și creșterea primelor pentru anumite categorii de bovine (cu 70 euro/cap de vacă doică, cu 223 euro/cap de tăuraș și o nouă primă de 70 euro/cap de vacă de lapte); cereale – reducerea cu 20% a prețului de intervenție din anul 2000 și creșterea plăților compensatorii până la nivelul de 78 euro/tonă[84].
La 9 februarie 1999, miniștrii agriculturii din cele 15 țări ale UE de la acea dată au început discuțiile asupra delicatei reforme a PAC, care reprezintă punctul cel mai dificil de rezolvat în cadrul reformei bugetului comunitar. Agenda 2000, care constituie cel mai important proiect de reformă după crearea Pieței Comune prevede reducerea subvențiilor acordate celor 10 milioane de agricultori din UE. Sindicatele agricultorilor s-au opus și se opun în continuare unui astfel de proiect; nici Franța nu a fost și nu este în continuare de acord cu proiectul de reformă a PAC, atâta vreme cât ea este una dintre țările care primește mai mult decât contribuie la bugetul UE. Dominique Strauss-Kahn, ministrul francez de finanțe la acea dată, a declarat că "Nu vrem un acord cu orice preț", precizând, în același timp, că Franța nu va accepta nici un acord care ar repune în chestiune fundamentele integrării europene, îndeosebi susținerea agriculturii. Poziția Parisului era susținută de Belgia, Luxemburg, Irlanda și Portugalia. În schimb, ministrul de finanțe britanic la acea dată, Gordon Brown, a apreciat că reforma politicii agricole va permite consumatorilor să economisească cel puțin 12 miliarde de euro pe an, ceea ce putea fi privit ca un lucru pozitiv, dacă se ținea cont de bunăstarea consumatorilor. Dar, după cum s-a apreciat anterior, o parte din această sumă urma, conform estimărilor, să fie atrasă de către industriile de distribuție și desfacere. Majoritatea țărilor din UE susțin ideea unei reduceri a prețurilor garantate de Bruxelles, adică a sprijinului indirect acordat agricultorilor de către Comunitatea celor 15.
Finalizarea negocierilor asupra Agendei 2000 a reprezentat "o condiție sine qua non" a extinderii UE către Est. Șeful diplomației germane, Joschka Fischer a insistat în fața Parlamentului European asupra necesității de a se evita "un infarct instituțional" al UE.
Negocierile de aderare și aderarea propriu-zisă a celor 10 țări din Europa Centrală și de Est a constituit o etapă importantă pentru PAC, având în vedere că la suprafața agricolă de 140 mil. ha a celor 15 țări membre ale UE dinainte de 1 mai 2004 s-au adăugat 60 de mil. ha, iar la cei 380 de mil. de locuitori s-au adăugat 105 mil. din noile țări care au aderat.
Pentru noile State Membre, agricultura continuă să reprezinte un sector principal, ea ocupând o pondere importantă în populația activă și în PIB; în schimb, acest sector se caracterizează, comparativ cu cel din țările UE, printr-o productivitate scăzută, venituri reduse și se află în plin proces de restructurare și modernizare. Integrarea agriculturii acestor țări în PAC se consideră a fi extrem de dificilă, necesitând o lungă perioadă de tranziție atât înainte, cât și după aderare, pentru a nu dezechilibra structurile existente ale PAC[42].
Pentru noile State Membre, agricultura a fost și rămâne un important sector economic; astfel, în 2002, producția agricolă a reprezentat, în medie, 6,8% din PIB în cele 10 țări, comparativ cu numai 1,7% în UE. Cele 10,3 mil. de persoane ocupate în agricultura țărilor respective reprezintă, în medie, 22,5% din totalul forței de muncă. În UE, lucrau în agricultură 7,5 mil. persoane, adică 5% din forța de muncă totală. Iar productivitatea în agricultură a celor 10, măsurată prin valoarea adăugată de fiecare lucrător, este de numai 11% din nivelul celor 15. Extinderea PAC asupra celor 10 va costa UE cca 18 mld. Euro anual, din care două treimi "plăți compensatorii directe la producători".
În noile State Membre, prețurile la produsele agricole sunt cu 10-45% mai mici decât cele din UE. Ca urmare, apare următoarea dilemă: a) dacă se va aplica PAC așa cum era ea în înainte de 1 mai 2004 (și în special sistemul de susținere a prețurilor) în noile țări membre, există riscul unei importante creșteri a producției agricole, în condițiile în care Europa de Vest înregistrează deja mari excedente agricole; b) noile State Membre vor trebui să facă mulți pași către o agricultură competitivă, ceea ce presupune însemnate costuri. Se estimează că în Polonia, de exemplu, în comparație cu celelalte 9 țări, prețul adaptării sectorului agricol la normele comunitare va fi cel mai ridicat. Astfel, suma necesară, între 2000 – 2003, pentru adaptarea într-o proporție relativ acceptabilă a agriculturii la cea impusă de cerințele comunitare, a fost de 26 mld. zloți, adică 6 mld. Euro. Jumătate din sumă a fost suportată de către exploatațiile agricole și agroindustriale. Banii au fost investiți în special pentru ameliorarea nivelului fitosanitar și veterinar al fermelor agricole, ca și pentru filiera de transformare industrială a produselor agricole. Restul de 3 mld. Euro a fost suportat de stat și de administrațiile locale.
2.4.3. Situația actuală a reformei PAC
În iunie 1999, Consiliul Europei a căzut de acord, la Berlin, asupra unui nou plan de reformă a PAC în perioada 2000-2006, axat pe reducerea cheltuielilor bugetare, respectiv a subvențiilor la producție și export, precum și pe modernizarea structurilor agricole în vederea evitării supraproducției.
Începerea negocierilor de aderare în martie 2000 și cu țările plasate la acea vreme în "valul" al doilea (România, Bulgaria, Slovacia, Letonia, Lituania și Malta), apoi recesiunea economică ce s-a produs în 2001-2002 au "întârziat" demersurile Comisiei Europene pe linia reformei PAC decise la Berlin, punând-o chiar sub semnul întrebării.
La 10 iulie 2002, Comisia Europeană a prezentat celor 15 țări membre, spre dezbatere, un nou proiect de reformă a PAC, intitulat "Reformă la jumătatea drumului", având ca termen de realizare sfârșitul anului 2003. În opinia lui Franz Fischler, membru al Comisiei Europene, responsabil cu problemele agriculturii, măsurile de reformă propuse vizau necesitatea adaptării PAC la extinderea UE din 2004 și la constrângerile intervenite în urma reuniunii ministeriale a OMC de la Doha (noiembrie 2001).
Acest nou proiect de reformă a PAC s-a dorit a fi un compromis între cei care susțin abandonarea acestei politici și înlocuirea ei cu una nouă și cei care vor să nu se schimbe principiile de bază. Pe de o parte, se află Germania, prima țară contribuabilă netă la bugetul UE (cca. 10 miliarde de Euro), care dorește o reducere drastică a cheltuielilor destinate finanțării PAC, urmată de Marea Britanie, Olanda, Suedia și Danemarca. Pe de altă parte, se situează Franța, principala țară beneficiară a aplicării PAC (9,2 miliarde Euro în 2001), care respinge orice modificare a bugetului PAC, ea fiind susținută de Spania, Italia, Grecia și Portugalia (țări care beneficiază și ele din plin de sume mari de la bugetul UE). Franța s-a opus, încă de la început, accelerării propuse de Comisia Europeană. La începutul lunii septembrie a anului 2002, președintele Jacques Chirac, în cadrul unui interviu, a reafirmat, că se opune unei reforme a PAC înainte de 2006 și că nu va accepta ca lărgirea UE să servească drept pretext pentru realizarea unei reforme anticipate în 2003-2004.
Principalele noutăți ale acestui proiect de reformă a PAC sunt următoarele[59]:
a) Decuplare: pentru prima dată Comisia Europeană propune o rupere a legăturii între nivelul producției și cel al subvențiilor. Astfel, susținerea producției va fi înlocuită printr-un ajutor financiar unic la veniturile agricultorilor. Acesta va fi calculat la un nivel "istoric" al subvențiilor ce revin fiecărei exploatații agricole. Obiectivul este de a simplifica sistemul și de a favoriza "orientarea producției spre cerințele pieței, lăsând acestor ferme orice latitudine în alegerea activităților lor agricole", se precizează în proiectul Comisiei Europene. Sunt vizate în special culturile de cereale, orez și cartofi, precum și creșterea bovinelor și a ovinelor, inclusiv produsele lactate.
b) Plafon maxim: potrivit noilor propuneri, în principiu, o fermă nu poate primi mai mult de 300.000 de Euro pe an drept ajutoare directe, la care se adaugă o cotă-parte legată de numărul de angajați.
c) Modulare: începând cu 2004, o reducere anuală cu 3% va fi aplicată plăților directe, care însumau 500 milioane de Euro, sumă ce va fi destinată, începând cu 2005, finanțării dezvoltării rurale, respectiv fermelor cel mai puțin intensive.
d) Franchize: cca. 75% din exploatațiile agricole din UE vor fi exonerate de la reducerile de ajutoare directe, ca urmare a aplicării unui sistem de "franșiză" în cazul fermelor foarte mici (familiale) puțin subvenționate și marilor ferme cu forță de muncă numeroasă.
e) Eco-condiționalitate: pentru a intensifica integrarea preocupărilor de protecție a mediului în PAC, acordarea ajutoarelor directe va fi subordonată respectării normelor în materie de mediu înconjurător, de securitate alimentară și de sănătate. În caz de nerespectare a acestor norme, plățile directe vor fi reduse proporțional cu riscul sau pagubele produse.
f) Prețuri: Comisia Europeană propune o reducere cu 5% a prețurilor de intervenție la cereale (deja diminuate cu 15% pe doi ani) și o scădere cu 50% la orez. De asemenea, se dorește a se pune capăt achizițiilor de intervenție, care "încarcă" bugetul agricol comunitar.
g) Buget: Comisia Europeană propune "bugete constante", reformele inițiate neantrenând economii decât de cea 200 milioane euro pe an până în 2006[96].
Între problemele cele mai controversate și disputate în legătură cu comerțul mondial sunt cele ale comerțului cu produse agricole. Controversele și disputele sunt determinate de păstrarea celor mai înalte taxe vamale la import, de folosirea pe scară iargă a subvențiilor la producători și la export, de existența unei bariere vamale tehnice (standarde de calitate, condiții fitosanitare etc), de problemele spinoase referitoare la dovezile de origine a mărfurilor, de monopolurile de import și de export etc. Ceea ce frapează cel mai mult în acest domeniu este faptul că, pe lângă nivelul ridicat al restricțiilor vamale, UE practică și un nivel ridicat al subvențiilor, ceea ce îi permite să vândă produsele la prețuri mult mai scăzute decât producătorii agricoli din alte țări, mai puțin dezvoltate, țări care nu pot să-și permită să ducă o politică agricolă asemănătoare, din cauza constrângerilor bugetare.
Mai trebuie menționat că în ultimii 20 de ani, deși remunerarea medie a muncii agricole, pe ansamblul țărilor din UE, a crescut cu 30%, venitul net pe agricultor – în termeni reali – a sporit, în aceeași perioadă, cu numai 1,1%. O asemenea discrepanță a constituit, de fapt, baza obiectivă pentru transferarea unei părți din bugetele naționale spre agricultură sub diferite forme: ajutoare, compensații, subvenții etc. Ajutoarele publice (naționale) pentru agricultură au fost – în ultimii ani – de cea 1000 euro pe persoană salariată. Dacă se adaugă cheltuielile legate de secțiunea "Garanții", care se referă la politica prețurilor și a pieței, și de secțiunea "Orientare", respectiv ajutor structural și regional, a Fondului european de orientare și garanție agricolă (FEOGA), se ajunge la un total de susținere de cea 3300 euro pe persoană salariată. O mare parte din această sumă este consacrată măsurilor de susținere a pieței. Practica acordării subvențiilor pentru agricultură în UE s-a extins și la nivelul țărilor componente. Ponderea subvențiilor acordate agriculturii în valoarea adăugată a sectorului respectiv a fost de 6-7% în Belgia, 9-10% în Franța, 7-8% în Țările de Jos, 8-14% în Germania etc.
Practicarea unui nivel ridicat de subvenții, dublată de o politică fermă de sporire a productivității fermelor agricole și de îmbunătățire a calității produselor în țările din UE, asigură un grad de competitivitate producătorilor agricoli, aceștia devenind capabili să concureze chiar și pe acei producători care au protecție vamală relativ ridicată, dar care însă nu se pot bucura de un regim corespunzător de subvenții.
PARTEA A II A
ANALIZA DIAGNOSTIC PRIVIND AGRICULTURA IN ROMANIA
3.1 Considerații privind viitoarea reformă PAC
PAC reprezintă un instrument politic cu influențe potențiale deosebite. Ea ar trebui utilizată pentru a promova susținerea agriculturii la scară largă, iar revizuirea ei pe termen mediu poate constitui premisa lansării unei reforme cuprinzătoare până în anul 2007. În prezent, o reformă fundamentală a PAC este mai mult decât necesară, întrucât ea a fost elaborată, inițial, în special cu scopul de a asigura auto-suficiența alimentară în perioada postbelică. Acest obiectiv a fost atins cu succes prin promovarea inputurilor industriale și a sistemelor de producție. În schimb, în ultimii 25 de ani, agricultura UE s-a caracterizat prin un surplus de producție, poluarea mediului și utilizarea nesustenabilă a resurselor. Recentele situații dificile din agricultură și alimentație au accentuat faptul că modelele curente de producție alimentară amenință nu numai mediul, dar în mod direct și sănătatea consumatorilor, ceea ce a condus la o serioasă criză de încredere. Concomitent, există critici bine fundamentate cu privire la rolul UE in comerțul global cu produse agricole și în special la adresa practicii de "aruncare" a surplusurilor de producție pe piețele țărilor în curs de dezvoltare. Prin urmare, care ar trebui să fie principalele obiective pe termen lung ale PAC?
VECHILE OBIECTIVE. La momentul formulării PAC, obiectivul principal al acesteia era pur cantitativ, lucru lesne de înțeles pentru acel timp. Principala problemă a statelor membre era de a asigura auto-suficiența alimentară, iar aceasta a fost atinsă prin mecanizare, prin utilizarea pe scară largă a inputurilor chimice și, în general, prin industrializarea agriculturii. După aproape 40 de ani, situația agriculturii UE este fundamental diferită. Prioritățile actuale sunt reprezentate de reducerea surplusurilor de producție și de diminuarea consecințelor negative ale utilizării inadecvate ale progresului tehnic, cum ar fi depopularea rurală, degradarea calității mediului și calitatea discutabilă a alimentelor. Cu toate acestea, până în prezent, obiectivele agricole ale PAC nu au fost niciodată cu adevărat revizuite. Obiectivul "creșterii productivității" încă mai guvernează pachetul de politici al PAC și ocupă primul loc în totalul cheltuielilor. Au fost adăugate noi obiective, introducându-se în special noi programe referitoare la condițiile de agri-mediu sau dezvoltare rurală. Din păcate, noile obiective se limitează doar la programele amintite. Nu există nici o scuză și nici un argument care să poată justifica menținerea creșterii cantitative ca obiectiv primar al PAC. Cantități mai mult decât suficiente sunt produse în UE, iar mecanismele de piață asigură bazele creșterii continue a producției agricole. Cele mai recente ajustări ale PAC au avut ca obiectiv reducerea și nu dezvoltarea sprijinului acordat pentru creșterea productivității, ceea ce evidențiază o neconcordanță între obiective și realitate.
NOILE OBIECTIVE. Obiectivele PAC urmăresc, în principal, calitatea produselor agricole la care cetățenii UE ar trebui să se aștepte și, în particular, calitățile pe care piețele nu le pot crea de la sine. Sustenabilitatea ecologică este una dintre calitățile fundamentale la care consumatorii ar trebui să se aștepte din partea PAC. Deși poate fi foarte dificil sau chiar imposibil de identificat ce este și ce nu este ecologic, există totuși unele limite ecologice referitoare la modul în care trebuie condusă agricultura. În plus, sustenabilitatea ecologică este calitatea cea mai puțin probabil de asigurat de la sine de către piață.
Sustenabilitatea economică și socială sunt în mod egal necesare, dar considerabil diferite. Factorii sociali și economici, spre deosebire de limitele ecologice, pot fi controlați și modificați prin decizii umane. Astfel se poate și trebuie create condițiile economice și sociale care să faciliteze agricultura ecologică sustenabilă. Dezvoltarea sustenabilă a fost recunoscută și prin Tratatul de la Amsterdam ca obiectiv general al UE. Mai mult, concluziile Consiliul de la Gothenburg din iunie 2001 au indicat faptul că printre obiectivele viitoare ale PAC ar trebui să se regăsească și dezvoltarea sustenabilă.
Securitatea alimentară. PAC trebuie să sprijine și să promoveze securitatea alimentară tuturor consumatorilor, atât celor din UE, cât și celor din țările în curs de dezvoltare.
Calitatea produselor. Multiplele aspecte ale calității produselor sunt promovate în mod activ prin acordarea unei atenții deosebite legăturii dintre alimente și sănătate.
Transparența. Consumatorii au dreptul de a obține toate informațiile despre conținutul și originea alimentelor, ceea ce presupune mai multe relații directe între producători și consumatori.
Dezvoltarea rurală. PAC trebuie să asigure viabilitatea economică, pe întreg teritoriul UE, a întregii diversități a fermelor, tipurilor de producție, tradițiilor culturale etc.
In afara acestor noi propuneri, trei dintre vechile obiective ale PAC trebuie menținute și urmărite: veniturile fermierilor – asigurarea unui standard ridicat de viață întregii comunități agricole; prețurile produselor alimentare – prețuri rezonabile pentru consumatori / contribuabili; stabilitatea piețelor – eliminarea fluctuațiilor de mare amploare ale prețurilor și asigurarea unui mediu relativ stabil de formare a acestora.
3.2 Ajustările structurale în economia agroalimentară la rigorile Uniunii Europene – oportunități și factori critici
Tranziția la economia de piață pare să fi fost mai lungă decât se aștepta inițial în țările central și est-europene. Numeroase studii de caz și cercetări[40] referitoare la principalii determinanți și la trendurile ajustărilor structurale în economia agroalimentară a acestor țări au relevat acest fapt. În parte, prelungirea a fost cauzată de situația economică din multe țări ale zonei, care s-a deteriorat într-o mare măsură de la începutul procesului de tranziție și care n-a atins încă momentul de referință considerat a fi 1989[39]. S-a admis aproape în mod unanim, că guvernele, deci decidenții politici, vor avea de jucat un rol semnificativ în transformarea eficientă a economiilor naționale.
Din punct de vedere teoretic, putem opina că sensul și viteza tranziției de la o agricultură de tip colectivist la una de tip individual, cu o puternică notă familială, pot fi explicate ținând cont atât de momentul de referință cât și de susținerea și stimularea startului spre agricultura individuală. La rândul său, startul a fost determinat de: a) comasarea în utilizarea pământului, ceea ce din păcate nu s-a întâmplat în România din cauza unor motive pur psihologice (teama țăranilor de a se asocia după experiența colectivizării); b) arendarea sau vânzarea terenului agricol; în aceeași măsură piața funciară românească este în curs de formare datorită unui simț dezvoltat al proprietății în rândul țăranilor care își doreau pământul cu orice preț; c) raportul dintre avantajele și dezavantajele agriculturii individuale, agricultura individuală, chiar dacă reprezintă baza agriculturii europene, are în continuare și o serie de dezavantaje[98].
Trebuie subliniate avantajele majore ale agriculturii de tip individual: costuri de tranzacție reduse, munca prestată putând fi astfel mai bine monitorizată; un mai bun control al alocării resurselor care poate determina o eficiență crescută. În același timp, agriculturii de tip individual îi este asociată și o serie de dezavantaje reprezentate de lipsa economiilor de scală în managementul riscului, informației, creditului, procurării de input-uri, marketingului și producției, considerate drept costuri de oportunitate pentru părăsirea agriculturii colectiviste.
Dintre principalele restricții în dezvoltarea agriculturii de tip individual pot fi menționate următoarele: modele instituționale incomplete care se referă la lipsa instituțiilor de credit și de finanțare, precum și la existența unor instituții de susținere subdezvoltate; capitalul uman este destul de slab pregătit, iar sistemele de instruire agricolă, cercetare și extensie sunt adesea lipsite de eficiență; drepturile de proprietate și legislația aferentă au în continuare un statut destul de incert.
Cei mai importanți factori critici care afectează ajustarea fermelor familiale la schimbările structurale și care le fac mai puțin eficiente și competitive își au originea în: a) mediul macroeconomic al fermelor și în măsurile de politică agricolă adoptate de către decidenții politici, și b) mediul microeconomic al exploatațiilor agricole.
Dintre factorii critici care pot fi încadrați în categoria mediului macroeconomic putem aminti: reformele generale și sectoriale adesea contradictorii și insuficiente, absența unei politici sociale sau instituirea uneia care nu viza și mediul rural, intervenția statului în reglementarea prețurilor și a ratelor de schimb, instabilitatea sectorului datorită și lipsei promovării unei politici de export substanțiale[32]. Simultan, se manifestă și numeroși factori care aparțin domeniului politicilor agricole: lipsa sau definirea și implementarea, uneori, inadecvată a politicilor regionale și structurale, discriminarea fermelor familiale pe piața capitalului și a creditului, precum și în sfera decizională de formulare a politicilor agricole, controlul incomplet al privatizării și reconstituirii dreptului de proprietate și activelor aparținând exploatațiilor agricole, neasigurarea susținerii accesului la piețele funciare și statutul juridic neclar al exploatațiilor agricole, lipsa unor politici echilibrate referitoare la transparența informațiilor care vizează piața agricolă (în general) internă și externă.
Principalele puncte sensibile ale sectorului agroalimentar și rural pot fi sintetizate astfel: ponderea încă dominantă a agriculturii în economia rurală, contrar tendințelor din vestul, dar și din estul european; gradul redus de dezvoltare al economiei rurale neagricole și implicit nivelul redus al surselor alternative de ocupare și venit pentru populația rurală; nivelul scăzut de dezvoltare al infrastructurii și al serviciilor pentru aceste zone; insuficienta implicare a instrumentelor de valorificare a potențialului rural agro-mediu; dificultăți în domeniul operaționalității capacității administrativ – instituționale de valorificare a potențialului ruralului, generate în principal de insuficiența resurselor financiare de antrenare.
Un studiu recent, desfășurat sub egida Comisiei Europene, a prezentat o analiză SWOT a agriculturii în cele 10 țări care au aderat recent la UE. Utilizând aceleași criterii propuse de autorii studiului, am introdus în analiză și situația României.
Tabel nr 4
Analiza SWOT a agriculturii noilor țări membre ale UE din Centru si Estul Europei (și România)
Conform celor prezentate în tabelul de mai sus, România, alături de Slovacia și Estonia, are ca puncte tari condițiile naturale, cunoștințele profesionale și potențialul de dezvoltare al agriculturii. Acest potențial poate reprezenta în același timp și un punct slab dacă se ține cont și de rezultatele negocierilor. Din acest punct de vedere, România nu va beneficia de susținere financiară decât pentru jumătate din suprafața agricolă. În schimb, România ar putea avea foarte mult de câștigat de pe urma dezvoltării fermelor ecologice, precum și a păstrării tradițiilor în practicarea agriculturii. Dintre punctele slabe pot fi amintite: proprietatea funciară foarte fragmentată care împiedică utiizarea optimă, din punct de vedere tehnic, a terenurilor agricole, nivelul redus al mecanizării fermelor datorită nivelului redus al investițiilor în agricultură, nivelul redus al educației tehnice a fermierilor, în școli de specialitate.
În cazul României, oportunitățile sunt reprezentate de extinderea pieței organice și de posibilitatea diversificării activităților cu caracter neagricol în mediul rural. Din punct de vedere al constrângerilor, ne putem referi, în primul rând, la suprafața agricolă care nu va beneficia de susținere financiară din partea UE, după aderare. Astfel, producția de pe aproximativ 7 milioane ha. va trebui comercializată la prețuri mai mari decât cea de pe suprafața care va fi susținută financiar. O consecință a acestei măsuri ar putea fi reprezentată de pierderea unei părți a forței de muncă calificate din mediul rural.
CONCLUZII
Agricultura a fost și rămâne un sector foarte important al economiei, deși, comparativ cu celelalte două mari sectoare – industria și serviciile, ponderea ei se află în continuă scădere în formarea produsului intern brut și în totalul populației ocupate. Agricultura, deși și-a pierdut din importanța sa ca vector de creștere economică, rămâne indispensabilă acesteia.
Agricultura este pentru România una dintre cele mai importante resurse ale dezvoltării, constituind un sector mult mai important decât în țările vecine, cu condiția să devină competitivă și integrata armonios în sectorul agroindustrial. Marginalizată, ea nu a reprezentat o prioritate pentru guvernele post-decembriste, în ciuda declarațiilor oficiale făcute în acest sens și a faptului că restructurarea economiei românești este puternic dependentă de agricultură.
În ultimii ani, România a devenit importator net la o serie de produse de bază, cum ar fi carnea de pasăre și porc, zahăr, unele legume și fructe, băuturi, tutun, unele produse alimentare din carne și lapte. Importul agroalimentar al României, dominat de produsele alimentare, băuturi, tutun, produse cu grad ridicat de prelucrare este caracteristic țărilor în curs de dezvoltare și are efecte negative asupra balanței comerciale.
Dezvoltarea rețelelor de supermagazine a dus la sporirea importurilor de produse agroalimentare și la creșterea consumului. Producțiile realizate în ultimii ani la principalele produse agroalimentare în raport cu consumul intern, exclusiv autoconsumul, nu au satisfăcut cererea internă. Spre exemplu, la carne de pasăre sau de porc, consumul depășește producția internă, necesarul asigurându-se, evident, din import. Diferența între consum si producție urmărește fidel situația din industriile producătoare aferente. Producția de carne de porc și pasăre a fost afectată de restructurările din domeniu, care s-au soldat cu închiderea unor mari complexe de creștere a animalelor. O evoluție similară se întâlnește și în cazul zahărului și al conservelor de legume, unde ponderea importurilor a crescut dramatic. La polul opus se află, de exemplu, producția de bere, unde investițiile consistente au condus la o producție internă îndestulătoare.
În România importurile sunt cauzate de faptul că nu există încă un lanț de depozitare și conservare și prelucrarea a produselor agroalimentare. Creșterea importurilor are influență extrem de negativă asupra agriculturii autohtone, cu atât mai mult, cu cât se importă o gamă de sortimente mai largă de produse agroalimentare ce pot fi obținute din producția internă, care este presată să se restrângă prin renunțarea la unele culturi, orientarea către monocultură sau obținerea unor culturi ale căror producții se vând la prețuri reduse, diminuând astfel valorificarea resurselor interne regenerabile.
În comerțul exterior al României s-au produs mai multe etape de descentralizare liberalizare și s-au adoptat măsuri de politică comercială care nu au produs, de regulă, efecte favorabile dezvoltării pieței interne și sprijinirii exporturilor agricole. Din cauza gradului scăzut de competitivitate a agriculturii și stării economice generale, România nu face față concurenței externe. În condițiile randamentelor scăzute, a costurilor ridicate ale produselor agricole, a lipsei de diversificare a mărfurilor agroalimentare exportate și a gradului redus de prelucrare, s-au pierdut importante piețe de desfacere. Reducerea prețurilor mondiale la principalele produse agricole de export ale României aduce mari prejudicii agenților economici care se mențin cu greu pe piața externă. Lipsa unei politici comerciale anticipative privind protecția pieței interne și instabilitatea condițiilor microclimatice de obținere a recoltelor, ca și lipsa susținerii exporturilor au creat mari dezavantaje în perioada de tranziție. Slaba implicare a factorilor decizionali în politica agricolăși comerțul cu produse agroalimentare au contribuit într-o măsurăși mai mare la eșecul agriculturii românești, deși știința românească cunoaște și poate pune la dispoziție metodologiile și tehnologiile avansate similare celor utilizate în țările în care această ramură a economiei naționale prezintărezultate deosebit de bune (Danemarca, Belgia, Olanda, Spania, Germania etc.).
În condițiile accentuării liberalizării comerțului agricol mondial, creșterea performanțelor agriculturii și a sectorului agroalimentar în ansamblul său este cea mai importantă măsură de protecție internă. În aceste condiții, pentru ca procesul de integrare in UE să nu se transforme într-un blocaj al agriculturii, în opinia mea, o prioritate de maximă stringență o constituie focalizarea politicii economice, în speță a politicii agricole, pe crearea și consolidarea determinanților fundamentali ai competitivității.
Dacă în viitorul apropiat nu vor interveni ameliorări semnificative în ceea ce privvște starea mediului concurenșial, potențialul economic și comportamentul agenților economici există riscul ca România să devină cu preponderență o piață de desfacere pentru agricultorii din țările UE. Măsura care se impune în acestă situație este conturarea unor politici agroalimentare care să aibă în vedere:
mutarea accentului de la politicile intervenționiste de stimulare directă a ofertei (subvenții pentru reluarea a ciclurilor anuale de producție, reglementarea piețelor prin politici de susținere financiară masivă, substanțiale subvenții pentru export) la cele structurale (promovarea consecventă a reformei întreprinderii, formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale)
transferarea accentului de la politica exclusiv agricolă la o politică de dezvoltare rurală reală, în scopul facilitării ocupării în sectoarele neagricole din mediul rural și pe această bază reducerea ocupării resurselor de muncă în agricultură;
În viziunea prezentată, reperele fundamentale ale intervenției guvernamentale, în esență, ar fi orientate spre:
identificarea factorilor și acțiunilor care promovează cel mai bine, pe de o parte, formarea, dezvoltarea și stabilizarea piețelor concurențiale/veniturilor producătorilor agricoli, iar pe de altă parte, procesul de ajustare structurală la nivelul exploatației/întreprinderii agricole;
susținerea în plan legislativ, instituțional și, după caz, prin intermediul unui sistem eficace a resurselor bugetare, crearea ansamblului de condiții favorabile pentru punerea în practică a celor de mai sus.
Astfel, pentru conturarea unor politici agroalimentare adecvate consider că se impun urmatoarele:
1.Formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale. În prezent sectorul agroalimentar mediul concurențial este subdezvoltat și puternic distorsionat în defavoarea producătorilor agricoli. Pentru o gamă largă de produse alimentare piețele continuă să fie segmentate și lipsite de o legătură corespunzătoare cu piețele internaționale. Această situație are un efect negativ asupra procesului de creștere agricolă. În lipsa organizării pieței gospodăriile țărănești nu dispun de forța necesară pentru a se opune puterii angrosiștilor.
În cazul inputurilor necesare desfășurării activității de producție, cele mai mari dificultăți sunt generate producătorilor agricoli de slaba dezvoltare a pieței serviciilor specifice (lucrări mecanice) și a piețelor financiare, a creditului agricol. În aceste condiții o contribuție favorabilă la formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale ar aduce:
Organizarea ofertei prin dezvoltarea cooperației rurale în sfera aprovizionării, prelucrării și desfacerii produselor agricole;
Facilitarea procesului de formare și consolidare a unor asociații profesionale funcționale ale producătorilor agricoli pe produse sau grupe de produse;
Acțiuni menite să asigure creșterea transparenței piețelor prin formarea unui sistem informațional cu date care să fie puse la dispoziția producătorilor agricoli;
Crearea unui sistem de control al piețelor sub raportul standardelor de calitate
Acordând atenția cuvenită procesului de formarea și de dezvoltare a piețelor concurențiale ale produselor agroalimentare este necesară consolidarea unui set de masuri prin care să se urmărească creșterea și stabilitatea veniturilor producătorilor agricoli.
2.Relansarea procesului investițional. Unul din factorii limitativi ai capacității de performanță a producătorilor agricoli și implicit a procesului de creștere agricolă în România îl reprezintă volumul și starea calitativă a stocului de capital fizic. Ca urmare nevoile investiționale sunt stringente și cuprind o gamă largă de obiective: dotarea cu tractoare și mașini agricole, înzestrarea cu utilaje pentru diverse lucrări, modernizarea plantațiilor horticole, formarea infrastructurii de producție și de prelucrare a produselor agricole, achiziționarea de terenuri agricole și materiale de reproducție. La cele menționate, într-un cadru mai larg, în zonele rurale, în vederea creării condițiilor necesare pentru eliberarea din activitățile agricole a resurselor de muncă excedentare, se adaugă obiective specifice de investiții în măsură să ofere locuri de muncă și implicit surse de venituri alternative.
Pentru a ieși din această situație există următoarele situații:
Formarea condițiilor necesare pentru creșterea gradului de economisire în cadrul ramurei
Formarea premiselor indispensabile pentru atragerea pe baze concurențiale a capitalului privat din afara sectorului agricol
Elaborarea unei legi bine concepute a creditului rural. În opinia mea, această lege ar trebui să aibă la bază o serie de principii care să asigure pe de o parte, un suport pentru eradicarea cât mai rapidă a profundelor dezechilibre structurale din agricultura românească, iar pe de altă parte, premisele utilizării cu maximă de eficiență a resurselor bugetare(utilizate pentru subvenționarea dobânzii și nu pentru a asigura lichidități din care băncile comerciale să acorde credite subvenționate).
3.Facilitarea procesului de creștere a productivității marginale a resurselor de muncă în zonele rurale. Cercetări empirice au pus în evidență faptul că pentru o serie de produse reprezentative, productivitatea marginală a muncii în agricultură nu diferă semnificativ de zero. Această concluzie oferă temeiul pe care se poate afirma faptul că relansarea procesului de creștere agricolă este posibilă și se impune să aibă loc în condițiile unei diminuări accentuate a populației active imobilizate în agricultură ca premisă a sporii productivității marginale a resurselor de muncă și implicit de creștere a eficacității procesului agricol. Printr-o pondere de cca 35% a populației active ocupate în agricultură, România deține în prezent, o poziție unică comparativ cu UE și alte țări Central și Est europene care au aderat la UE unde populația ocupată în agricultură deține aproximativ 4,7%.
Pe plan social, perpetuarea suprapopulației agricole, conjugată cu slaba dezvoltare a activităților alternative, și-a găsit exprimarea în starea de sărăcie, larg extinsă în zonele rurale.
Depășirea situației actuale nu este nici simplă nici nu poate fi depășită printr-o politică de „campanie”. Imprimarea unui nou curs al stărilor din mediul rural este condiționată de un ansamblu de împrejurări favorabile și factori favorizanți între care:
Asigurarea și consolidarea stabilității macroeconomice
Relansarea durabilă a procesului de creștere economică și nu în ultimul rând acordarea locului cuvenit strategiei de dezvoltare rurală
4. Formarea unei structuri agrare performante Structura agrară constituită în anii tranziției s-a dovedit ineficientă sub raportul alocării/utilizării resurselor și ca atare incapabilă să susțină un real proces de creștere agricolă.
Actuala politică agricolă s-a orientat spre dimensiunea intreprinderii evaluata prin prisma unui criteriu unic: suprafața de teren aflată în exploatare sau efectivul de animale existent. Acest criteriu nu constituie singurul determinant al profitabilității și al viabilității diferitelor categoriide exploatații. Mult mai oportună ar fi evaluarea mărimii exploatației în funcție de potențialul economic sau de nivelul integrării acesteia în fluxurile și circuitele piețelor.
Având în vedere cele relevate consider ca politica agricolă în România ar trebui să se îndrepte spre:
Finalizarea cât mai urgentă a privatizării a fostelor IAS-uri și trecerea lor în exploatații agricole performante
Orientarea eforturilor în politica agricolă spre formarea și dezvoltarea piețelor concurențiale a factorilor de producție și a bunurilor agroalimentare
Promovarea unei politici nediscriminatorii de relansare a procesului investițional, o politica care să ofere tuturor producătorilor șanse egale pe baze strict concurențiale în accesul la resursele bugetare disponibile. Subliniez aici necesitatea adoptarii legii creditului rural pentru impulsionarea sistemului investițional
Conceperea și implementarea unei politici de dezvoltare integrată a comunităților rurale ca premisă a ridicării uneia din restricțiile semnificative în valea ieșirii resurselor de muncă excedentare din activitățile agricole, premisă a concentrării capitalului funciar și de exploatare în unități agricole competitive și viabile.
În cadrul politicilor agroalimentare un loc important îl ocupă politicile nutriționale. Acestea au ca scop ameliorarea calității rațiilor alimentare în vederea satisfacerii nevoilor nutriționale ale populației, protecția consumatorului și reducerea riscurilor privind sănătatea.
Politicile nutriționale diferă pe țări și regiuni ale lumii, în funcție de nivelul de dezvoltare economică, de climă, de resursele locale, de modelele istorice de consum.
BIBLIOGRAFIE
1.Barbu, G., Sărăcia și impactul său asupra generațiilor tinere – “CALITATEA VIEȚII”- Revistă de Politici Sociale – Anul 7, nr.1-2/1996, pag.114
2.Blythe, J., Comportamentul consumatorului, Editura Teora, București, pag.11-17
3.Brata, A., Jelev, Viorica, Politica agricola comunitara si economia agroalimentara, Editura Universitatii din Oradea, 2005
4. Brata Anca, Politici agroalimentare in Romania, Editura Universitatii din Oradea, 2008
5.Brown, R., Opțiuni dificile. Confruntarea cu perspectiva crizei alimentare, seria „Probleme globale, Editura Tehnică, București, 1997.
6. Bulgaru, M., Dreptul de a mânca, Editura Economica, 1996
7.Burloiu, P., Managementul resurselor umane, Editura Lumina Lex, București 1997, pag.302
8.Cătoiu, I., Teodorescu N., Comportamentul consumatorului – Teorie și practică, Editura Economică 1997, pag.167
9.Chircă, C., Teșliuc, D., (coordonatori), De la sărăcie la dezvoltare rurală, Banca Mondială și Comisia Națională pentru Statistică, București, 1999.
10.Csosz, I., Economia industriei alimentare, Editura Agroprint Timisoara,1997
11.Curta, Lisette, Comportamentul consumatorului, Institutul de Economia Comerțului Interior și a Turismului – Oficiul de Informare Documentară pentru Comerț Interior, București, 1979
12.Davidovici, I., Gavrilescu, D., (coordonatori) Economia creșterii agroalimentare, Editura Expert, București 2002, cap.IV.
13.Dumitru, D., Dezvoltarea agriculturii si realizarea obiectivului strategic, nr. 27/1992, Editura C.I.D.E., Bucuresti,1992
14.Dumitru, D., Agricultura Romaniei, tendinte pe termen mediu si lung, Editura Expert, 1997
15.Teodoroiu, F., Agricultura-resurse si eficienta, Editura Expert, 2002
16.Galbraith, K., Stiința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1982
17. Gavrilescu D., Giurca D., Economie agroalimentara, Editura Expert, Bucuresti, 2000
18.Gavrilescu D., Giurca D.,Economie agroalimentara-delimitari, premise, anticipari, Editura Expert, 1996
19.Keynes,M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București, 1970, pag.141
20. Kinney, T., Agricultural Research Issues for the 1990s, September 1989, p. 182
21.Kotler, Ph., Managementul Marketingului, Editura Teora, pag. 236
22.Kotler,Ph., Amstrong, G., Saunders, J., Wong, Veronica, Principiile marketingului, Editura Teora, București, pag.655
23.Milin, Ioana Anda – – Piata produselor agricole – Trecut – prezent – perspective, Editura Eurostampa, Timisoara, 2006;
24.Miron, MihaIela, Comportamentul consumatorului – Evoluție, determinări, realități și perspective", Editura ALL, București, 1996
25.Muresan, T., Buciuman, E., – Hrană pt 6 miliadre, Idei contemporane, Editura Politică1986
26.Neculau, A., Psihologie sociala – Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iasdi 1996, pag. 414
27.Negrut, C., Politici Agroalimentare Comparate, Editura Solness, 2002
28.Otiman, P., I., Dezvoltarea rurală durabilă în România Editura Academiei Române, București, 2006
29.Vincze, Maria, Politici agricole în lume. Teorie și realitate, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj, 1999, p. 176
30.Zahiu L ., Dachin A., Politici Agroalimentare Comparate, Editura Economica,2001
31.Zahiu, L., Toncea, V., Lapușan, A., Toderiu, F., Dumitru, M., Structurile agrare și viitorul politicilor agricole, Editura Economică, București, 2003, p.258.
32.European Commission, The Agricultural Situation in the Community, 1993, Report, Brussels, Luxembourg, 1994
33.European Commission, EC Agricultural Policy for the 21st Century, Brussels, Luxembourg, 1994
34.European Parliament, Fact Sheets on the European Parliament and the Activities of the E
35.European Commission, The Agricultural Situation in the European Union: 1999 report. Brussels and Luxembourg, 2001, p. 214
36.Comisia Europeană, Raportul Periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea aderării la UE 2004, Bruxelles, octombrie, 2004, p. 80
37.http:// www.fao.org
38.http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/sica/5.htm
39.http://www.svedu.ro/curs/marketing/c4.html
40.http://www.caspis.ro/sărăcie.htm , page 3 of 12
41.http://www.caspis.ro/sărăcie.htm, page 4 of 12
42.http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/sica/5.htm , – Sica Stanciu – “Bazele generale ale marketingului. Comportamentul consumatorului” page 4 of 34
43.http://www.svedu.ro/curs/marketing/c4.html, page 2 and 4 of 10
44. www.insse.ro
45.www.mapam.ro/cercetare
46.www.mie .ro
BIBLIOGRAFIE
1.Barbu, G., Sărăcia și impactul său asupra generațiilor tinere – “CALITATEA VIEȚII”- Revistă de Politici Sociale – Anul 7, nr.1-2/1996, pag.114
2.Blythe, J., Comportamentul consumatorului, Editura Teora, București, pag.11-17
3.Brata, A., Jelev, Viorica, Politica agricola comunitara si economia agroalimentara, Editura Universitatii din Oradea, 2005
4. Brata Anca, Politici agroalimentare in Romania, Editura Universitatii din Oradea, 2008
5.Brown, R., Opțiuni dificile. Confruntarea cu perspectiva crizei alimentare, seria „Probleme globale, Editura Tehnică, București, 1997.
6. Bulgaru, M., Dreptul de a mânca, Editura Economica, 1996
7.Burloiu, P., Managementul resurselor umane, Editura Lumina Lex, București 1997, pag.302
8.Cătoiu, I., Teodorescu N., Comportamentul consumatorului – Teorie și practică, Editura Economică 1997, pag.167
9.Chircă, C., Teșliuc, D., (coordonatori), De la sărăcie la dezvoltare rurală, Banca Mondială și Comisia Națională pentru Statistică, București, 1999.
10.Csosz, I., Economia industriei alimentare, Editura Agroprint Timisoara,1997
11.Curta, Lisette, Comportamentul consumatorului, Institutul de Economia Comerțului Interior și a Turismului – Oficiul de Informare Documentară pentru Comerț Interior, București, 1979
12.Davidovici, I., Gavrilescu, D., (coordonatori) Economia creșterii agroalimentare, Editura Expert, București 2002, cap.IV.
13.Dumitru, D., Dezvoltarea agriculturii si realizarea obiectivului strategic, nr. 27/1992, Editura C.I.D.E., Bucuresti,1992
14.Dumitru, D., Agricultura Romaniei, tendinte pe termen mediu si lung, Editura Expert, 1997
15.Teodoroiu, F., Agricultura-resurse si eficienta, Editura Expert, 2002
16.Galbraith, K., Stiința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1982
17. Gavrilescu D., Giurca D., Economie agroalimentara, Editura Expert, Bucuresti, 2000
18.Gavrilescu D., Giurca D.,Economie agroalimentara-delimitari, premise, anticipari, Editura Expert, 1996
19.Keynes,M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București, 1970, pag.141
20. Kinney, T., Agricultural Research Issues for the 1990s, September 1989, p. 182
21.Kotler, Ph., Managementul Marketingului, Editura Teora, pag. 236
22.Kotler,Ph., Amstrong, G., Saunders, J., Wong, Veronica, Principiile marketingului, Editura Teora, București, pag.655
23.Milin, Ioana Anda – – Piata produselor agricole – Trecut – prezent – perspective, Editura Eurostampa, Timisoara, 2006;
24.Miron, MihaIela, Comportamentul consumatorului – Evoluție, determinări, realități și perspective", Editura ALL, București, 1996
25.Muresan, T., Buciuman, E., – Hrană pt 6 miliadre, Idei contemporane, Editura Politică1986
26.Neculau, A., Psihologie sociala – Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iasdi 1996, pag. 414
27.Negrut, C., Politici Agroalimentare Comparate, Editura Solness, 2002
28.Otiman, P., I., Dezvoltarea rurală durabilă în România Editura Academiei Române, București, 2006
29.Vincze, Maria, Politici agricole în lume. Teorie și realitate, Editura Presa Universitară Clujană, Cluj, 1999, p. 176
30.Zahiu L ., Dachin A., Politici Agroalimentare Comparate, Editura Economica,2001
31.Zahiu, L., Toncea, V., Lapușan, A., Toderiu, F., Dumitru, M., Structurile agrare și viitorul politicilor agricole, Editura Economică, București, 2003, p.258.
32.European Commission, The Agricultural Situation in the Community, 1993, Report, Brussels, Luxembourg, 1994
33.European Commission, EC Agricultural Policy for the 21st Century, Brussels, Luxembourg, 1994
34.European Parliament, Fact Sheets on the European Parliament and the Activities of the E
35.European Commission, The Agricultural Situation in the European Union: 1999 report. Brussels and Luxembourg, 2001, p. 214
36.Comisia Europeană, Raportul Periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea aderării la UE 2004, Bruxelles, octombrie, 2004, p. 80
37.http:// www.fao.org
38.http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/sica/5.htm
39.http://www.svedu.ro/curs/marketing/c4.html
40.http://www.caspis.ro/sărăcie.htm , page 3 of 12
41.http://www.caspis.ro/sărăcie.htm, page 4 of 12
42.http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/sica/5.htm , – Sica Stanciu – “Bazele generale ale marketingului. Comportamentul consumatorului” page 4 of 34
43.http://www.svedu.ro/curs/marketing/c4.html, page 2 and 4 of 10
44. www.insse.ro
45.www.mapam.ro/cercetare
46.www.mie .ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Diagnostic Privind Agricultura din Romania (ID: 135550)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.