Analiza Datoriei Publice In Romania In Perioada 2007 2013

CAPITOLUL II – Analiza datoriei publice in Romania in perioada 2007 – 2013

Datoria publică este exprimată în valută ori în moneda națională, în funcție de locul unde aceasta este contractată și de condițile împrumutului. În scopul evaluării datoriei publice a țării noastre, obligațiile exprimată în altă monedă decât moneda națională este calculată în monedă națională, folosindu-se cursul de schimb comunicat de către BNR pentru ultima zi a perioadei pentru care se realizează raportarea.

Datoria publică toatală a unui stat poate fi exprimată în valori absolute – pentru a cunoaște sarcina la care se supne economia statului respectiv față de creditori -, în valori relative, ca procent din produsul intern brut – pentru a se permite comparația în timp și între state – , și ca mărime medie pe cap de locuitor – pentru a se permite în acest mod analize și comparații în spațiu și timp.

Drept urmare este dificil de crezut că aceste cheltuieli pot și se vor diminua în mod semnificativ având în vedere situația economică și costul politic al celor ce guvernează. Atât timp cît deficitul bugetar ca și procent din produsul intern brut depășește rata de majorare a produsului intern brut, raportul dintre produsul intern brut și deficit va avea un trend descendent. Întrun studiu este estimat faptul că datoria publică a țării noastre ca pondere în produsul intern brut va depăși 50 procente până în anul 2020, în condițile în care ultimii 10 ani aceasta, și pe fondul majorării economice, s-a majorat nu doar cu 1,2 procente procentuale. Plata de dobînzii pentru această datorie va presupune diminuări de cheltuieli la care niciun guvern ales nu ar putea să supraviețuiască. Întotdeauna există și soluții, chiar dacă de multe ori soluția poate fi una rea, pentru fiecare problemă. Soluția, cel putin pentru datoriile în lei sunt la îndemâna statului. Din greșeală ori cu voință proprie, a și început să o pună în practică prin majorarea taxei pe valoarea adăugată cea ce a condus la o majorare a inflației anuale – potrivit BNR în primăvara anului 2011 rata inflației ajungea la 8,34% . Așadar, dacă întro societate democratică problema datoriei generează un cerc vicios ce nu poate fi rezolvat sub stabilitatea prețurilor, atunci stabilitatea prețurilor se poate sacrifica. Astfel de exemple se pot da, ca de pildă – după al doilea război mondial, întrun mediu cu o inflație în creștere, datoria națională în Marea Britanie ajungea la circa 150%. Prin anii 70, datorită șocului petrolier, inflația s-a accelerat ajungînd înainte de alegerile din anul 1979 la aproape 25%. Însă cercul vicios s-a rupt printr-o diminuare brutală a datoriei în termeni reali. De la un nivel mai scăzut, diminuarea a continuat în perioada Thatcer, urmând a fi una realizabilă. Înainte ca noul Guvern să înceapă să cheltuiască pe servicii publice, în perioada anilor 2000, ponderea datoriei la 30% din produsul intern brut părea a fi la un nivel sigur.

Managementul datoriei publice este procesul de stabilire și aplicare a unei strategii pentru gestionarea datoriei guvernamentale, de colectare de fonduri necesare, de reglare a costului/obiectivelor de risc, de îndeplinire a oricăror altor obiective de gestionare a datoriei publice stabilite de guvern, cum ar fi dezvoltarea și menținerea unei piețe eficiente și lichide a titlurilor de stat. Într-un context mai larg în ceea ce privește politica publică, guvernele ar trebui să caute să se asigure că atât nivelul, cât și rata de creștere a datoriei publice sunt, în mod fundamental durabile în timp și pot fi întreținute în conformitate cu o gamă largă de situații în contextul în care costul și obiectivele de risc sunt atinse. Managerii datoriei guvernamentale împărtășesc aceeași preocupare ca și consilierii politicilor monetare și fiscal bugetare în ceea ce privește îndatorarea sectorului public la un nivel sustenabil pe termen lung prin aplicarea unei strategii credibile de reducere a nivelurilor excesive ale datoriei publice. Managerii datoriei publice ar trebui să se asigure că autoritățile fiscale sunt conștiente de impactul pe care îl au condițiile finanțării guvernamentale și nivelul datoriei publice asupra costurilor asociate datoriei publice. Exemple de indicatori care să abordeze problema sustenabilității datoriei publice, pot fi rata serviciului datoriei sectorului public și ponderi ale datoriei publice în PIB, venituri fiscale, exporturi, etc.. Fiecare guvern se confruntă cu alegeri de politică în ceea ce privește obiectivele managementului datoriei publice, toleranța preferată la risc, care parte a guvernului ar trebui să fie responsabilă de gestionarea datoriei publice, cum să gestioneze pasivele condiționate (care pot deveni obligații financiare și care se pot materializa în cazul garanțiilor la împrumuturile în valută) și cum să asigure o guvernanță stabilă pentru managementul datoriei publice. În acest context, observăm o creștere a convergenței în managementul datoriei publice globale asupra a ceea ce sunt considerate a fi practici prudente de gestionare a datoriei publice suverane care, de asemenea, reduce vulnerabilitatea la o serie de șocuri financiare. Acestea includ:

recunoașterea beneficiilor obiectivelor clare pentru managementul datoriei publice;

analiza riscurilor în contrast cu considerațiile referitoare la costurile asociate acestora;

separarea și coordonarea obiectivelor și a responsabilităților managementului monetar;

limitarea expansiunii datoriei publice;

nevoia de a gestiona cu atenție refinanțarea și riscurile piețelor, precum și cheltuielile cu dobânda la datoria publică;

necesitatea dezvoltării unei structuri instituționale și a unor politici pentru reducerea costului operațional, inclusiv delegarea clară a responsabilităților asociate printre agențiile guvernamentale implicate în managementul datoriei; și

nevoia de a identifica și gestiona cu atenție riscurile asociate pasivelor condiționate.

Problemele managementului datoriei publice pornesc adesea de la lipsa de atenție a decidenților cu privire la beneficiile unei strategii prudente de gestionare a datoriei și asupra costurilor unui management macroeconomic slab și a nivelurilor excesive ale datoriei publice. În primul caz, autoritățile ar trebui să acorde atenție beneficiilor ce rezultă din folosirea unei strategii prudente de management al datoriei publice și a politicilor care sunt coordonate cu un cadru macroeconomic complet. În cel de-al doilea caz, politicile fiscal – bugetare, monetare sau de schimb valutar neadecvate situației economice generează incertitudine pe piețele financiare în ceea ce privește randamentul viitor al investițiilor exprimate în moneda locală, fapt ce va induce solicitarea de către investitori a unor prime de risc mai ridicate. În special pe piețele emergente sau dezvoltate, debitorii și creditorii, deopotrivă, apelând la angajamente pe termen lung pot sufoca dezvoltarea piețelor financiare și pot împiedica sever eforturile managerilor datoriei publice de a proteja guvernul de riscurile de refinanțare și de schimb valutar.

În plus, datoria slab structurată în termeni de maturitate, monedă sau compoziția ratei dobânzii plus pasivele condiționate mari și nefinanțate au reprezentat factori importanți în inducerea și propagarea crizelor datoriei în multe țări de-a lungul timpului. Crizele din anii ’90 au demonstrat că există o importantă legătură între apariția lor și structura datoriei contractate. Volumul datoriei raportat la PIB, la nivelul fiecărei țări, reprezintă indicatorul cel mai frecvent utilizat pentru a demonstra capacitatea unei țări de a-și respecta obligațiile sale de plată. În țările emergente, care se confruntă de regulă cu crize ale datoriei, raportul ”datorie/PIB” ar trebui să aibă valori foarte ridicate comparativ cu cel al economiilor avansate. Totuși, în medie, nivelul datoriilor din țările emergente nu-l depășește pe cel al țărilor dezvoltate. Criza datoriei în țările emergente se poate manifesta și la un nivel de 30% din PIB. Principala cauză o reprezintă de fapt structura datoriei în funcție de maturitate și de moneda în care a fost contractată. Există o serie de cercetări empirice care demonstrează că datoria publică externă și compoziția pe valute a datoriei publice externe pot influența reducerea sustenabilității datoriei publice . În mod similar, se evidențiază că, în funcție de structura datoriei după maturitate, un volum foarte ridicat al datoriei pe termen scurt poate induce apariția unor crize în țările emergente care au permanent nevoie de lichidități.

De exemplu, indiferent de regimul cursului de schimb sau dacă este implicată datoria publică internă sau externă, crizele au pornit adesea datorită concentrării guvernelor asupra posibilelor economii de costuri asociate cu un volum mare al datoriei publice pe termen scurt sau cu o rată variabilă. Această orientare a expus bugetele guvernelor la șocuri provocate de schimbarea condițiilor piețelor financiare, inclusiv în schimbarea bonității țării atunci când această datorie publică trebuie să fie refinanțată. Mărimea și complexitatea portofoliului datoriei guvernamentale generează adesea un risc substanțial în ceea ce privește patrimoniul statului și stabilitatea financiară a țării. Așa cum a fost subliniat, experiența a impus necesitatea ca guvernele să își limiteze expunerea la riscul de lichiditate și alte riscuri care fac economiile lor vulnerabile la șocurile externe. Prin urmare, buna gestionare a riscurilor de către sectorul public este, de asemenea, esențială și pentru managementul riscurilor altor sectoare din economie„deoarece entitățile individuale din cadrul sectorului privat, de obicei se confruntă cu probleme enorme atunci când gestionarea inadecvată a riscului suveran generează vulnerabilitatea la o criză de lichidități”.

De asemenea, nu trebuie omis faptul că datoria publică este o sursă alternativă de finanțare a cheltuielilor bugetare. Ca urmare, de-a lungul timpului, s-a remarcat această preocupare vis-à-vis de alegerea între contractarea de împrumuturi sau instituirea unui nou impozit pentru finanțarea unor cheltuieli bugetare în creștere.

Fiecare stat își stabilește nivelul cheltuielilor publice și totodată și modalitatea de finanțare a acestora prin impozite sau împrumuturi. Specialiștii în domeniu au păreri diferite și controversate. Aceste opinii ale specialiștilor se referă la opoziția dintre impozit și împrumut, la o asimilare chiar a împrumutului cu impozitul.

Teoria keynesistă se opune teoriei neoclasice asupra rolului pe care statul îl poate juca pe piață și în activitățile economice. Astfel, în economie, raportul dintre cerere și ofertă nu se echilibrează automat, ci cu ajutorul statului, care trebuie să intervină pentru a atenua disfuncționalitățile ce apar pe piață, a reduce fluctuațiile cerere-ofertă în favoarea cererii, promovând o politică de creștere economică.

Prin intermediul politicii sale fiscal-bugetare, statul poate revigora creșterea economică prin măsurile de ajustare fiscală bazate pe relaxarea fiscalității și/sau majorarea cheltuielilor publice cu caracter productiv. Astfel de măsuri sunt necesare mai ales în perioadele de recesiune economică precum cea pe care o parcurgem în prezent. Aceste măsuri vor conduce la creșterea deficitului bugetar și la acumularea de datorie publică. De aceea, în perioadele următoare aplicării acestor măsuri, guvernele vor proceda la ajustări fiscale menite să reducă deficitul bugetar și datoria publică. Astfel de măsuri constau, de obicei, într-un mix între creșterea veniturilor bugetare și/sau reducerea cheltuielilor bugetare.

Argumentele în favoarea creșterii datoriei publice sunt combătute de cele împotriva creșterii îndatorării. Ca urmare, în continuare sunt prezentate principalele motive pentru care statul preferă impozitele în defavoarea împrumuturilor, în ceea ce privește finanțarea cheltuielilor publice:

împrumutul induce un fenomen de iluzie fiscală;

împrumutul reduce investițiile private. Împrumuturile publice determină o scădere a fondurilor disponibile pentru sectorul privat, iar ratele dobânzii vor fi mai ridicate datorită creșterii cererii de credite. Acest fenomen poate conduce și la o scădere a PIB-ului;

datoria publică este o povară pentru generațiile viitoare. Datoria din trecut „încarcă” generațiile actuale și datoria din prezent pe cele viitoare cu plata serviciului datoriei. Dacă datoria a fost creată pentru finanțarea de investiții productive, atunci costul îndatorării va fi împărțit între generațiile care vor beneficia de investiția respectivă;

împrumutul public este o povară asupra guvernelor viitoare întrucât le reduce marja de manevră. În prezent, finanțarea cheltuielilor publice pe bază de împrumut va absorbi o parte din veniturile fiscale din viitor. Plata serviciului datoriei va mobiliza resurse foarte mari, care nu vor putea fi utilizate pentru cheltuielile curente sau de investiții;

datoria văzută ca un instrument de reajustare macroeconomică (politica de relansare Keynesistă). Acest argument se confruntă cu multe probleme înainte de a fi pus în aplicare. Ideea Keynesistă de utilizare a politicii fiscal – bugetare și în mod special a datoriei ca instrument de reajustare economică, generează foarte multe probleme, ceea ce-i reduce încrederea și eficacitatea;

împrumutul este un instrument al statului folosit în scopul de a reduce fluctuațiile economice. Statul poate să reducă fluctuațiile economice de manieră anticiclică și discreționară, acționând asupra cererii efective. Astfel, poate reduce cheltuielile și/sau crește impozitele în perioade de creștere, creând un excedent bugetar sau invers, să crească cheltuielile și/sau să diminueze impozitele în perioada de recesiune, provocând un deficit. Dacă se recurge la împrumuturi pentru relansarea cererii efective, nu se mai ține cont de principiul echilibrului bugetar;

efectul de evicțiune. Acest efect reprezintă un impact negativ al intervenției statului pe piețele monetare și financiare. Acesta se manifestă atunci când există o creștere a cheltuielilor publice cu bunurile și serviciile, care antrenează imediat o reducere a investițiilor. Colectivitățile publice sunt obligate să atragă de pe piață resursele necesare finanțării deficitului lor, chiar dacă devin concurente cu ceilalți debitori de capital de pe piață. Deficitul creat poate conduce la creșterea ratei dobânzii și reducerea investițiilor, respectiv a stocului de capital disponibil pentru generațiile viitoare, care vor suporta și costul ajustărilor fiscale implicit printr-un nivel de trai mai scăzut atâta timp cât statul este îndatorat peste măsură.

Reducerea volumului împrumuturilor se poate realiza prin diminuarea deficitelor publice sau chiar eliminarea lor prin reducerea cheltuielilor și/sau creșterea veniturilor fiscale.

În prezent, guvernele au posibilitatea să apeleze și la alte surse alternative de finanțare precum încasările aferente:

cazurilor depistate de evaziune fiscală;

sumelor din privatizarea unităților economice cu capital de stat;

fondurilor externe nerambursabile.

2.1. Raportul dintre datoria publică internă și datoria publică externă

Datoria publică internă reprezintă partea din datoria publică totală care reprezintă ansamblul obligațiilor financiare ale statului, ce provin din împrumuturi garantate de stat ori contractate direct, de la persoane fizice sau juridice rezidente în România, în lei sau în valută.

Datoria publică externă este alcătuită din partea din datoria publică totală reprezentând ansamblul obligațiilor financiare ale statului, ce provin din împrumuturi garantate de stat ori contractate direct, de la persoane fizice sau juridice nerezidente în România.

Efectul datoriei publice asupra economiei pe termen scurt îmbracă forma dezlocuirii sau stimulării investițiilor, ca urmare a unei politici bugetare expansioniste generatoare de deficit bugetar. Pe măsură ce statul sporește cheltuielile publice, subminează economia națională, cu efect negativ asupra investițiilor. Pe termen lung, datoria publică influențează negativ atât capitalul cât și producția națională. Aplicarea unor politici economice bazate pe mari deficite ale bugetului de stat și pe acumularea unei mari datorii publice decapitalizează economia națională.

În esență, mecanismul formării datoriei publice este următorul: deficitul bugetar generat

de costurile acțiunilor economice și sociale ale guvernului și instituțiilor publice în creștere,

precum și deficitul balanței de plăți externe – cauzat, în principal, de dezechilibrul balanței

comerciale, constiute principalele cauze generatoare de datorie publică.

Cheltuielile publice reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituțiilor publice care se acoperă fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fonduri extra- bugetare sau de la bugetele proprii ale instituțiilor, pe seama veniturilor obținute de acestea. Fenomenul de creștere al cheltuielilor publice, ca urmare a nevoilor financiare crescânde ale statului, a constituit obiectul a numeroase studii. Factorii determinanți ai creșterii cheltuielilor

publice sunt: complexitatea sporită a interacțiunii pieței, pe măsură ce economia devine mai industrializată, ce va genera necesitatea intervenției sectorului public, costul ridicat al acțiunilor publice, elasticitatea pozitivă a cererii în funcție de venituri pentru anumite servicii – educație, recreație și cultură, sănătate și asistență socială ș.a. Dacă sporirea cheltuielilor publice nu este însoțită de creșterea corelativă a veniturilor, statul recurge la împrumuturi, generând datorie

publică.

Deficitul bugetar, asociat lipsei unei veritabile creșteri economice și persistenței deficitului de cont curent al balanței de plăți externe a României au accentuat nevoia de resurse financiare, finanțarea realizându-se pe calea împrumuturilor de stat.

Împrumuturile de stat interne sunt acele împrumuturi contractate de Guvern numai prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, de pe piața financiară internă, din contul curent general al

Trezoreriei Statului, cu BNR, de la bănci comerciale sau de la alte instituții de credit românești,

în condiții rezultate în urma negocierilor.

Împrumuturile de stat externe directe sunt obligații generate de un contract prin care

statul, în calitate de împrumutat, obține fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică, aferente într-o perioadă specificată.

Datoria publică a României, în perioada interbelică era structurată pe două mari

componente: datoria statului față de Banca Națională (datoria publică internă) și datoria

României față de străinătate, impusă prin tratatele de pace (datoria publică externă). Factorii

endogeni care au alimentat în permanență creșterea datoriei publice interne au fost reprezentați de unificarea monetară și cea bugetară, înfăptuirea reformei fiscale, mobilizarea unor resurse

financiare adecvate pe plan intern, stabilirea cu prioritate și eficiență a resurselor bugetare, în

conformitate cu noile cerințe ale economiei din acea perioadă. Factorii exogeni care au afectat

grav bugetul țării noastre în perioada post belică au fost reprezentați de prejudiciile materiale

cauzate particulariilor, departamentelor, orașelor, comunelor și statului rezultate din război,

datoriile externe către aliați, obligațiile impuse României prin tratatele de pace și obligații ale

statului român către persoanele fizice sau juridice prejudiciate în urma războiului. Datoria publică a României în perioada de după al doilea război mondial s-a format treptat, până la începutul anilor 80, moment în care s-a luat decizia rambursării anticipate a datoriei externe. Factorii exogeni ce au alimentat creșterea datoriei publice au fost reprezentați de majorările succesive ale prețului țițeiului, din anii 1973 și 1979 – 1980, nivelul ridicat al dobânzilor percepute la creditele externe, politica bugetară expansionistă a SUA, greșelile săvârșite în orientarea politicilor economice și financiare, acordarea fără discernământ de credite de către băncile private, în ani 70 – 80. Factorii esențiali care au alimentat datoria publică a României, după 1990, au fost: finanțarea deficitului bugetar consolidat, finanțarea datoriei publice interne directe generate de activele neperformante preluate de stat la datoria publică pe bază de legi speciale, finanțarea proiectelor sau activităților de importanță prioritară pentru România sau pentru alte destinații stabilite și aprobate de Guvern, prin emiterea garanțiilor pentru împrumuturi interne acordate de stat în baza legilor speciale și a garanțiilor de stat pentru creditele interne contractate în lei și în valută, finanțarea deficitului balanței de plăți externe, consolidarea rezervei valutare a statului,finanțarea unor proiecte social – economice, sau a altor necesități, din surse externe, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Datoria publică nu poate spori la nesfârșit, trebuind să îndeplinească anumite standarde

privind sustenabilitatea și gradul de îndatorare, standarde stabilite prin Tratatul de la Maastricht

pentru a se asigura că orice țară care intră în uniune este responsabilă din punct de vedere fiscal,

iar pe de altă parte, pentru ca țările membre să fie suficient de “convergente” pentru a garanta o

politică monetară comună. Criteriile bugetare de convergență prevăzute de tratat vizează, pe de o

parte, imposibilitatea utilizării emisiunii monetare – ca modalitate de finanțare a deficitului

bugetar, iar pe de alta, respectarea pragurilor de 3% din produsul intern brut (pentru deficitul

bugetar) și 60% din produsul intern brut (pentru datoria publică). România a respectat aceste

standarde (în ceea mai mare parte a perioadei de după 1990), înscrindu-se în rândul țărilor

europene moderat îndatorate, cu o datorie publică externă sustenabilă. Impactul datoriei publice asupra economiei naționale presupune o analiză complexă, ce corelează problema deficitului public de cheltuielile guvernamentale, veniturile fiscale și datoria publică.

Efectul creșterii datoriei publice asupra investițiilor, pe termen scurt, este evidențiat de

fenomenul specific al dezlocuirii. Teoria dezlocuirii presupune că o politică expansionistă, generatoare de deficit bugetar, va avea drept urmare, dezlocuirea investițiilor private. Efectul negativ major al unei mari datorii publice este substituirea capitalului privat de către datoria publică. Pe termen lung, înlocuirea capitalului a avut un impact negativ asupra creșterii economice și nivelului de trai al cetățenilor. Atunci când statul decide să recurgă la împrumuturi pentru a finanța diferite obiective, trebuie să evite scadențele prea apropiate, care ar genera o presiune deosebită asupra capacității de rambursare, dar și cele prea îndepărtate, care ar genera dobânzi și comisioane semnificative.

Pe de altă parte, recurgerea la împrumuturi de pe piața internă este preferabilă, iar resursele valutare pentru finanțarea deficitului de cont curent ar trebui obținute, într-o proporție cât mai mare, pe seama exporturilor de bunuri și servicii. Astfel dobândite, aceste resurse ar trebui utilizate cu prioritate pentru fiananțarea deferitelor proiecte economice, și mai puțin pentru

acoperirea defecitelor bugetare sau de cont curent.

Totalitatea veniturilor extraordinare atrase de către autoritățile administrației publice

centrale sau locale, ori de către instituțiile publice, adică totalitatea veniturilor extraordinare ale

sistemului bugetar formează Plafonul de îndatorare publică a României, care este votat anual prin lege. Motivul instituirii acestui plafon rezidă în costurile semnificative pe care le-ar genera

depășirea acestei limite de îndatorare, ca urmare a creșterii exagerate a dobânzilor, comisioanelor

și costurilor aferente serviciului datoriei publice, în anul de referință. Stabilirea restricțiilor strucutră sau de dinamică privind datoria publică internă și externă. Conform Tratatului de la

Mastricht, datoria publică totală nu poate depăși 60% din produsul intern brut. Datele relevă

faptul că România prezintă nivelul cel mai scăzut al îndatorării în comparație cu majoritatea

țărilor membre din Uniunea Europeană, dar și cu Statele Unite ale Americi. România este o țară moderat îndatorată, nivelul îndatorării externe fiind cu mult sub limita maximă admisibilă. Sustenabilitatea datoriei publice externe este demonstrata cel mai bine de indicatorul “rata serviciului datoriei”, care exprima raportul dintre serviciul datoriei publice externe si exportul de bunuri si servicii. Datoria publică a României a fost sustenabilă, în majoritatea anilor supuși analizei (1990 – 2006), excepție făcând anul 1999, an care marchează sfârșitul crizei economice începută în 1990, marcată prin creșteri reale negative ale produsului intern brut și prin involuții ale principalilor indicatori macroeconomici.

Finanțele statelor prezintă particularități distincte, de la o țară la alta, în funcție de dezvoltarea economică a fiecăreia, potențialul concurențial al economiei pe piețele externe, soldul datoriei publice interne și externe ș.a. Din acest punct de vedere, finanțarea externă se poate adresa, pe de o parte, țărilor care se găsesc în ipostaza unor importante deficite ale balanței de plăți și ale bugetului, dar și țărilor care nu înregistrează deficit extern, dar care doresc să efectueze anumite investiții în infrastructură sau în diferite proiecte economico-sociale. În situația unui deficit financiar accentuat (al sectorului guvernamental – deficitul bugetar, dar și al sectorului neguvernamental, economia reală), statul poate opta, în locul epuizării rezervei valutare și de aur a țării, pentru ajustare. Ajustarea ordonată presupune o colaborare activă cu Instituțiile Financiare Internaționale, nu numai în ceea ce privește acoradrea de credite, dar și în ceea ce privește elaborarea unor măsuri de ajustare structurală economică. Instituțiile financiare

internaționale abilitate să acorde asistență, dar și credite pentru echilibrarea balanței de plăți sau

pentru diferite proiecte de investiții sunt: Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii

Mondiale.

2.2. Datoria publică internă – mărime, structură, factori de influență

Datoria publică internă reprezintă obligația necondiționată și irevocabilă a statului de a rambursa imprumuturile contractate în monedă națională, de a achita cîștigurile, dobînzile și alte costuri aferente, fiind constiută de imprumuturi șa care se subsriu creditori de pe piața proprie. Datoria publică internă este determinată de:

imprumuturile pe termen scurt, contractate de către stat, de la BNR, pentru a echilibra bugetul de stat și care sunt rambursate în cursul anului;

emisiunea de bonuri de tezaur cu obiectivul de a echilibra bugetul dee stat, rambursabile din resurse bugetare pînă la sfârșitul anului;

plasare de înscrisuri, prin subscripție publică, pe termen mediu și lung, cfu obiectivul de a procura resursele bănești necesare pentru a se acoperi deficitul bugetar annual;

împrumuturile pe termen scurt, constractate de către stat, de la BNR, pentru garanțiile ce sunt acordate de către stat pentru creditele bancare interne primite de anumite unități economice și administrativ – teritoriale cu obiectivul de a satiface anumite necesități de dezvoltare economică;

Totodată, pentru a se stabili în ce măsură economia unui stat va fi afec tată de un grad ridicat al îndatorării, în situația manifestării unor șocuri economice ori financiare externe, sunt elaborați o serie de indicatori, denumiți indicatori de apreciere ai datoriei publice.

Acești indicatori de apreciere a datoriei publice interne sunt dați de:

gradul de îndatorare a statului, ce se determină ca raport procentual între cuantumul datoriei publice și PIB, iar cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât țara este mai îndatorată;

datoria publică internă angajată, ca totalitate a obligațiilor asumate de stat față de creditorii interni și nerambursate în momentul realizării analizei;

datoria publică angajată pe locuitor, văzută ca raport între mărimea absolută a acesteia și numărul locuitorilor unei țări;

serviciul datoriei publice interne în mărime absolută;

ponderea seriviciului datoriei publice interne în PIB sau în totalul cheltuielilor bugetare;

Datoria publică guvernamentală internă efectivă, este o parte a datoriei publice guvernamentale interne, deoarece ea evidențiază obligațiile directe și indirecte ale statului față de creditorii interni, alții decât Trezoreria Statului. Așadar aceasta nu include împrumuturile temporare din disponibilitățile contului curent general al Trezoreriei Statului.

În vederea analizării datoriei publice interne se pot utiliza urmatorii indicatori:

Datoria publică internă înregistrată la nivelul unui an (DPI)

DPI= DPI + DPI

Unde DPI este datoria publică internă directă a statului;

DPI este datoria publică internă garantată de stat.

Serviciul datoriei publice interne ( SDPI)

SDPI=R+Dob

Serviciul datoriei publice interne cuprinde totalitatea plaților efectuate în vederea rambursării datoriei publice interne ce constau în ratele scadente pentru o perioadă de un an (R), precum și din comisioanele, dobânzile și alte costuri aferente datoriei publice interne (Dob) , conform acordurilor sau contractelor de împrumut, la o anumită data sau pentru o perioadă determinată.

Ponderea datoriei publice interne in PIB:

g/PIB = x 100

Ponderea dobânzilor aferente datoriei publice interne în PIB:

g/= X100

Ponderea datoriei publice interne în PIB:

g =X100

Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat:

g = x100

2.2.1. Structura datoriei publice interne

Creșterea datoriei publice interne se realizează cu încadrarea strictă în plafonul de îndatorare publică internă, aprobat de Parlamentul României. Astfel, pentru anul 2007 plafonul de îndatorare publică internă a fost stabilit la sumă de 19.000,0 mil.lei. Gradul de acoperire cu credite interne a acestui plafon a fost la 30 decembrie 2007 de 53,6%. Datoria publică guvernamentală internă ca parte din datoria publică guvernamentală însumează, la data de 30 iunie 2007, 29.858,3 mil.lei și, în conformitate cu prevederile Legii datoriei publice se prezintă după cum urmează :

datoria publică guvernamentală internă directă – generată de deficitul bugetar consolidat și de activele neperformante preluate de stat la datoria publică pe bază de legi speciale: 27.953,7mil.lei;

datoria publică guvernamentală internă garantată – generată de garanțiile pentru creditele interne contractate în lei și în valută: 1904,6 mil.lei

Structura pe instrumente de datorie la nivelul anului 2007: certificate de trezorerie în lei în valoare de 2.664,8 mil. lei ( 9,5% din totalul datoriei publice interne directe); certificate de depozit emise și vândute populației în lei în valoare de 999,3 mil. lei (“ 3,6% din totalul datoriei publice interne directe);obligațiuni de stat finanțare deficit în lei în valoare de 6.081,9mil. lei ( 21,8% din totalul datoriei publice interne directe); obligațiuni de stat legi speciale în valoare de 8.1 mil. lei (0,06% din totalul datoriei publice interne); (împrumut intern contractat de Ministerul Finanțelor Publice în scopul finanțării SN Nuclearelectrica SA pentru finalizarea lucrărilor de investiții la Unitatea 2 CNE Cernavodă, al cărui sold la sfârșitul perioadei a fost de 232,0 mil. lei ( 1,0% din totalul datoriei publice interne); finanțare temporară din contul general al trezoreriei statului în valoare de 17.967,5 mil.lei (date operative) (64,3% din totalul datoriei publice interne).

Structura pe scadențe la nivelul anului 2007 este: titluri de stat pe termen scurt (T<= 1an) în valoare de 3,664.1 mil.lei; împrumuturi din contul general al trezoreriei statului (T<=1an) de 17,967.5 mil.lei; titluri de stat pe termen mediu (1<T<5) undefined valoare de 5.461,1 mil.lei; titluri de stat pe termen lung (T>5 ani) în valoare de 861,0 mil.lei.

Datoria publică la 31 decembrie 2009 în conformitate cu prevederile legale, a fost în valoare de 147,3 mld. lei , din care datoria publică guvernamentală de 136,5 mld. lei reprezintă 92,6% din total datorie publică, în timp ce datoria publică locală de 10,8 mld. lei a reprezentat doar 7,4% din totalul datoriei publice. Creșterea datoriei publice în anul 2009 față de datoria înregistrată la sfârșitul anului 2008 (cu 37,5 mld. lei) a fost determinată de contractarea de împrumuturi pentru finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice conform capitolul 3, precum și datorită emiterii de garanții în cadrul programului guvernamental “Prima Casă”.

Fig. 1 . Evoluția datoriei publice în perioada 2008 – 2009

Structura datoriei publice guvernamentale după tipul datoriei arată că datoria publică guvernamentală contractată direct de stat la sfârșitul lunii decembrie 2009 a reprezentat 92,7 % din total datorie publică guvernamentală, iar datoria publică guvernamentală garantată de stat a

reprezentat 7,3% din această datorie. Datoria guvernamentală directă a crescut cu 7,9% în PIB față de sfârșitul anului 2008 ca urmare a finanțării în proporție de cca 67% a deficitului bugetar prin titluri de stat de pe piata interna, dar si ca urmare a tragerilor efectuate din pachetul financiar extern cu aceasta destinatie. La sfârșitul anului 2009, datoria tranzacționabilă (titluri de stat) reprezenta 40,8 % din totalul datoriei publice guvernamentale, din care 34,1 % erau titluri de stat emise pe piața internă, în creștere cu 14,8% față de 2008. În anul 2009, împrumuturile din disponibilitățile contului current general al trezoreriei statului au scăzut cu 11,5 mld lei față de sfârșitul anului 2008, până la nivelul de 28,1 mld. lei datorită reducerii randamentelor titlurilor de stat în 2009 și utilizării acestora ca principal instrument de finanțare.

Fig. 2. Structura datoriei publice guvernamentale în funcție de durata initială (%) în perioada 2008 – 2009

Creșterea datoriei publice în anul 2010 față de datoria înregistrată la sfârșitul anului

2009 (cu 47,1 mld. lei) a fost determinată in principal de contractarea de împrumuturi pentru finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea datoriei publice, precum și datorită emiterii de garanții în cadrul programului guvernamental “Prima Casă”.

Fig. 3. Evoluția datoriei publice interne în perioada 2009 – 2010

Structura datoriei publice guvernamentale după tipul datoriei arată că datoria publică guvernamentală contractată direct de stat la sfârșitul lunii decembrie 2010 a reprezentat 98,1% din total datorie publică guvernamentală, iar datoria publică guvernamentală garantată de stat a reprezentat 8,2% din această datorie. Datoria publică guvernamentală garantată a crescut ca pondere în total datorie publică guvernamentală în anul 2010 cu 0,9% față de anul 2009, ca urmare a emiterii de garantii in valoare de 5.251,1 mil. lei astfel: garanții acordate în cadrul programului guvernamental „Prima Casa” – 3.929,3 mil. lei; garanții acordate în cadrul programul de reabilitare termică – 0,03 mil. lei; garanțiilor acordate în cadrul programului de sprijin pentru beneficiarii proiectelor în domenii prioritare pentru economia romanească finanțate din instrumente structurale ale UE – 18,9 mil. lei; garanției de stat acordate SC FORD Romania SA – 1.302,9 mil. lei. La sfârșitul anului 2010, datoria tranzacționabilă (titluri de stat) reprezenta 42,3% din totalul datoriei publice guvernamentale, din care 36,5% erau titluri de stat emise

pe piața internă, în creștere cu 5,1% față de 2009.

Fig. 4 . Structura datoriei publice guvernamentale pe tipuri de intrumente la 31 decembrie 2010

Potrivit structurii pe instrumente a datoriei publice guvernamentale în anul 2010, împrumuturile din disponibilitățile contului curent general al trezoreriei statului reprezinta o pondere importanta 18,8%din total datorie in crestere cu 3,3 mld. Lei față de sfârșitul anului 2009, până la nivelul de 31,4 mld. Lei. Aceasta creștere s-a datorat acoperirii în totalitate a deficitelor din anii anteriori astfel incat la finele anului 2010 imprumuturile din disponibilitatile contului Trezoreriei Statului acoperind doar deficitul curent al anului 2010.

Fig.5. Evoluția datoriei interne în perioada 2008 – 2011

Creșterea datoriei publice în anul 2013 față de anul 2012 cu 26,4 miliarde lei a fost determinată în principal de datoria angajată pentru acoperirea necesităților de finanțare a deficitului bugetar și de refinanțare a datoriei publice guvernamentale, dar și pentru consolidarea rezervei financiare în valută la dispoziția Trezoreriei Statului.

Fig.6. Evoluția datoriei publice interne în perioada 2012 – 2013

Datoria publică guvernamentală la 31 decembrie 2013 a fost în valoare de 233,0 miliarde lei, reprezentând 37,1 % din PIB. În continuare ponderea cea mai mare în total datorie publică guvernamentală o reprezintă datoria publică guvernamentală directă (34,8% în PIB), în creștere cu 1,1 % în PIB față de sfârșitul anului 2012, diferența reprezentând-o datoria publică guvernamentală garantată. În cursul anului 2013, datoria publică guvernamentală garantată a crescut ajungând la sfârșitul anului la 14,2 miliarde lei, în special ca urmare a garanțiilor acordate în cadrul programelor guvernamentale.

Garanțiile de stat acordate în anul 2013 au fost în valoare 2.207,4 milioane lei, pentru programe guvernamentale: programul guvernamental „Prima Casă”; programul de sprijin pentru beneficiarii proiectelor în domenii prioritare pentru economia românească finanțate din instrumentele structurale ale UE; programul Mihail Kogălniceanu pentru IMM-uri.

Și în anul 2013, MFP a continuat politica de emitere în principal de instrumente negociabile de datorie, astfel că la sfârșitul anului 2013, ponderea titlurilor de stat a crescut la 66,2 % din total datorie publică guvernamentală, fată de 62,7% la sfârșitul anului 2012. În ceea ce privește titlurile de stat pe termen scurt, acestea au reprezentat 4,4% în total datorie publică guvernamentala, ceea ce a determinat reducerea riscului de refinanțare, principalul risc asociat portofoliului de datorie publică guvernamentală. La sfârșitul anului 2013, 60,3% din portofoliul datoriei publice guvernamentale reprezenta datorie denominată în valută, în principal în Euro (care a reprezentat 82,9% din total datorie publica guvernamentala denominata în valută). Ponderea semnificativ a datoriei în valută în total datorie s-a datorat emisiunilor de euroobligațiuni, în Euro și USD, pe termen lung, emise în vederea diminuării riscului de refinanțare și extinderii duratei medii rămase a portofoliului de datorie.

Fig.7 . Structura datoriei publice guvernamentale pe tipuri de valute în perioada 2012 – 2013

2.2.2. Serviciul datoriei publice interne

Serviciul datoriei publice guvernamentale pentru anul 2009 a fost în valoare de 56,9 mld. lei, din care 55,5 mld. lei reprezintă serviciul datoriei guvernamentale contractate direct de stat și 1,4 mld. Lei reprezintă serviciul datoriei guvernamentale garantate de stat. Din total serviciu, 51,1 mld. lei reprezintă rambursări de rate de capital (include și refinanțările de titluri de stat) și 5,8 mld. lei plăți de dobânzi și comisioane. Din serviciul datoriei publice guvernamentale, cel aferent datoriei contractate de pe piața internă a fost în valoare de 51,1 mld. lei, diferența reprezentând serviciul datoriei contractate de pe piața externă. Creșterea serviciului datoriei contractate de pe piața internă cu 44,6 mld. lei comparativ cu anul 2008, s-a datorat în principal volumului mare de refinanțări de titluri de stat de 47,3 mld. lei față de 5,1 mld. lei înregistrat

în anul 2008

Serviciul datoriei publice guvernamentale pentru anul 2010 a fost în valoare de 46,0 mld. lei, din care 44,7 mld. lei reprezintă serviciul datoriei guvernamentale contractate direct de stat și 1,3 mld. lei reprezintă serviciul datoriei guvernamentale garantate de stat. Din total serviciu, 39,0 mld. lei reprezintă rambursări de rate de capital (include și refinanțările de titluri de stat) și 7,0 mld. lei plăți de dobânzi și comisioane.

Serviciul datoriei publice guvernamentale aferent anului 2013 a crescut cu 1,8 miliarde lei așa cu rezultă din tabelul de mai jos:

Fig. 8. Evoluția serviciului datoriei publice guvernamentale interne în perioada 2012 – 2013