Analiza Comparativă în Procesul de Elaborare al Constituției României

ANALIZA COMPARATIVĂ ÎN PROCESUL

DE ELABORARE AL CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI

CUPRINS

I. Introducere

II. Aspecte generale legate de elaborarea Constituției. Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate

1. Aspecte generale legate de elaborarea Constituției României

2. Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate

III. Evoluția Constituțiilor României

IV. Adoptarea Constituției din anul 1991

V. Modificări și completări aduse Constituției

VI. Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Constituția, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic principal al dreptului constituțional. Trebuie precizat însă că valoarea și importanța sa nu se limitează doar la acest rol. Ea stă la baza unui întreg curent de gândire, apărut în perioada iluministă și continuat inclusiv după cel de-al doilea razboi mondial, cu relevanță atât pentru domeniul juridic, cât și cel pentru cel politic și filosofic. Pretutindeni astăzi adoptarea constituției este un mare eveniment politic, social și juridic al vieții statale. Iar aceasta, pentru că în constituție sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale si juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și le apără.

Poporul, spunea Hegel, trebuie să aibă față de constituția lui sentimentul dreptului sau și al stării sale de fapt: "fiecare popor îsi are constituția care i se potrivește și care i se cuvine". Valoarea, conținutul și semnificațiile constituției au fost clar exprimate în actele constituționale și constituțiile care au deschis drumul procesului constituțional.

Importanța cred că reiese din însăși valoarea sa juridică. Constituția dă însăși forma statului și îl definește pentru fiecare teritoriu delimitat de granițe. Fiind "deasupra tuturor", constituția numită și superlegalitate, organizează și dictează formele de guvernământ și relațiile interumane. Ea marchează apariția statului de drept, punând și guvernanții sub incidenta regulilor juridice.

Cuvantul "constituție" derivă din limba latină în care "constitutio" înseamnă "așezare cu temei", "organizare". In timpul imperiului roman, prin acest termen erau desemnate legile date de către împărat, chiar dacă ele nu se refereau la organizarea și funcționarea statului. Termenul "constituție" a fost utilizată pentru a desemna legea fundamentală mult mai târziu, în secolul al-XVIII-lea în perioada pregatirii revoluției burgheze. In această accepțiune legea fundamentala a statului cuprindea normele de bază ale organizari statului burghez, inclusiv o serie de drepturi și libertăți proclamate ca imuabile de teoreticienii revoluției burgheze. Cuvântul "constituție" a fost folosit pentru prima dată pentru a desemna o lege fundamentală, la 1787, în America și apoi în 1791, în Franța.

Adoptarea constituției a devenit astfel un eveniment de importantă capitală pentru societatea umană, ea marcând victorii și împliniri de aspirații și sentimente sociale morale. Aceasta deoarece constituția a fost și este concepută, într-o viziune mai largă, ce excede juridicului, nu numai ca o lege fundamentală, ci și ca o realitate politică și statală ce se identifică cu chiar societatea pe care o creează sau o modelează și pentru care adoptarea sa dobândește semnificația unei adevărate revoluții.

Constituția, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic principal al dreputului constituțional. Trebuie precizat aici că valoarea și importanța sa să nu se limiteze doar la acest rol. Ea stă la baza unui întreg curent de gândire, apărut în perioada iluministă și continuat inclusiv după cel de-al doilea război mondial, cu relevanță atât pentru domeniul juridic, cât și pentru cel politic și cel filozofic. Astfel, constituționalismul și-a propus initial să înlocuiască din rândul izvoarelor de drept și mai ales de drept constituțional cutuma, ce permitea o largă putere discriționară deținătorului puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu Constituția, care avea drept principal rol limitarea puterii suveranului și încadrarea sa in limitele stabilite de norme juridice cunoscute și cu forța juridică supremă în stat. Prin urmare, încă de la apariția sa, Constituția a fost considerată și analizată prin opoziție cu absolutismul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii. O dată acest scop îndeplinit, constituționalismul a continuat să aibă un rol important și eminamente progresist pe scena istorică, el propunându-și garantarea eficientă a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului. Mișcarea constituționalistă a stat la baza dezvoltării fenomenului constituției în lume și a permis răspândirea sa tot mai largă, precum și aprofundarea consecințelor juridice ale acesteia.

Obiectivul general al prezentei lucrări îl reprezintă prezentarea importanței constituției pentru fiecare popor precum și legătura acesteia cu istoria țării respective.

Obiectivul specific este reprezentat de prezentarea constituțiilor României, evoluția acestora de-a lungul timpului, inclusiv proiectul de revizuire din 2014, comparativ cu legile fundamentale din celelalte țări ex-comuniste din regiune.

Cercetarea constituțiilor României ridică următoarele întrebări:

are Constituția României legături strânse cu celelalte constituții din țările ex-comuniste din regiune?

are Constituția României legături strânse cu istoria poporului nostru, exemplificând necesitățile juridice ale acestuia?

exprimă Constituția României nevoile juridice ale românilor și în ce măsură modificările constituționale sunt utile poporului român?

Metodologia prezentei lucrări este reprezentată de:

analiza comparativă a Constituției României cu constituțiile celorlalte țări ex-comuniste din regiune;

analiza documentară a constituțiilor României, evoluția acestora de-a lungul timpului, până în prezent.

„Procesul de elaborare a Constituției exemplifică o utilizare „investivă” a energiilor eliberate în mod normal după colapsul vechiului regimul”, comunist, în țările din Europa Centrală și de Est, care au trecut de la comunism la democrație.

Jon Elster, Claus Offe și Ulrich K. Preuss în „Institutional design in post-communist societies” descriu politicile constituționale în țările ex-comuniste din Europa Centrală și de Est, o analiză comparativă între aceste politici, diferite în fiecare țară din această regiune și despre „Discuțiile la masa rotundă” (Round Table Talks).

O analiză similară fac și Stephen White, Judy Batt și Paul G. Lewis în „Developments in Central and East European politics”, insistând asupra tranziției la post-comunism, precum și o analiză aprofundată a instituțiilor politice și guvernelor post-comuniste în țările Europei Centrale și de Est.

Eleodor Focșeneanu, în cartea sa „Istoria Constituțională a României”, a dorit să aducă puțină lumină în domeniul constituționalismului autohton, punând la dispoziția cititorului fapte concrete, reale, din istoria constituțională a românilor. Pe parcursul lucrării sale autorul folosește ca resurse bibliografice documente istorice, texte cu caracter constituțional și pasaje din Monitorul Oficial, punând practic istoria reală sub ochii cititorului. Prin această lucrare autorul încearcă, după o jumătate de secol de comunism, să readucă în atenția cetățenilor români, adevăratul parcurs constituțional românesc și adevăratele valori constituționale. Eleodor Focșeneanu reușește prin această lucrare să demonstreze că statul național român are la bază o continuitate constituțională de peste un secol.

Antonie Iorgovan și ceilalți autori, în cartea „Constituția României revizuită”, menționează că: „O Constituție este rezultatul unor condiționări istorice, politice, sociale și economice specifice. Importanța ei pentru funcționarea democratică a instituțiilor statului și a societății este esențială, de vreme ce prin Constituție se reglementează atât drepturile fundamentale ale cetățeanului, cât și principiile de organizare și funcționare a puterilor în stat. Tocmai de aceea, dreptul constituțional modern a impus principiul stabilității constituționale, potrivit căruia modificarea legii fundamentale a unui stat trebuie să intervină la intervale mari de timp, în funcție de transformările ce au loc la nivelul societății, de periodicitatea și intensitatea lor”.

Ce poate fi mai interesant în domenul dreptului în general și în domeniul dreptului constituțional în particular decât analiza modului de elaborare a legii fundamentale a unui stat, Constituția, după care sunt elaborate toate celelalte legi, precum și comparația acestui proces cu procese similare din alte țări, aflate în aceeași regiune geografică, dar totuși mai mult sau mai puțin diferite.

Constituția unei țări este strâns legată, cum precizează toți autorii menționați mai sus, de istoria acelui popor, reflectând practic calitățile și defctele acelui popor, caracterul său.

Aspecte generale legate de elaborarea Constituției. Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate. 

Aspecte generale legate de elaborarea Constitutiei Romaniei

Inlaturarea puterii de stat comuniste prin revolutia din decembrie 1989 a creat premisele elaborarii unei noi constitutii care sa puna bazele ordinii democratice a statului de drept .

Principalele evenimente politice care au precedat elaborarea unei noi constitutii au fost urmatoarele:

– Constituirea Frontului Salvarii Nationale , în decembrie 1989 ;

– Organizarea Consiliului FSN in Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala, in februarie 1990 ;

– Elaborarea unui decret – lege , in martie 1990 ;

– Primele alegeri democratice libere pentru alcatuirea Parlamentului si desemnarea Presedintelui Romaniei , la 20 mai 1990 .

Etapele elaborarii Constitutiei Romaniei

Etapele elaborarii Constitutiei Romaniei au fost urmatoarele:

– Adoptarea unor acte legislative in perioada decembrie 1989 – mai 1990 ;

– Parlamentul ales la 20 mai 1990 se transforma in Adunare Constituanta

– Redactarea proiectului Constitutiei ;

– Dezbaterea proiectului in Adunarea Constituanta ;

– Votarea Constitutiei de catre Adunarea Constituanta , la 21 noiembrie 1991 ;

– Supunerea Constitutiei , referendului national ;

– Intrarea in vigoare a Constitutiei la 13 decembrie 1991 cand a fost abrogata Constitutia din anul 1965.

Caracterul democratic al elaborarii Constitutiei Romaniei

Constitutia Romaniei a fost elaborata de o putere constituanta alcatuită democratic , prin alegeri generale , vot universal , egal, direct , secret , liber exprimat.

Ea a fost supusa referendului national .

Posibilitatea revizuirii Constitutiei

O constitutie poate fi revizuita , daca normele pe care le contine nu mai corespund noilor realitati economice , sociale , politice .

Elaborarea Constituției în Europa Centrală și de Est. Aspecte comparate. 

În comunism constituțiile nu au jucat un rol important. Deși în toate țările la care mă voi referi în continuare constituțiile au fost oficial în vigoare, ele nu au avut menirea de a constrânge și de a obliga elitele aflate la putere, având foarte puțin de a face cu ideea de bază a constituționalismului. Constituționalismul este sursa filozofică și întruchiparea instituțională a libertății politice (Mcllwain 1966, Friedrich 1974), libertate care, în mod evident, nu a fost principiul inerent al regimurilor comuniste de tip sovietic. Astfel, după 1989 constituțiile au evoluat în embleme de eliberare politică, în majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est, post-comuniste. În același timp, ele au fost redescoperite ca simboluri ale renașterii acestor țări ca națiuni suverane independente. Așadar, provocarea a constat în a găsi un echilibru între libertatea politică și suveranitatea națională, sub presiunea creării unui sistem politic și economic nou. Cu toate acestea, această sarcină a fost rezolvată. Simplul fapt că aceste constituții au avut din nou importanță în țările din Europa Centrală și de Est e Est, post-comuniste. În același timp, ele au fost redescoperite ca simboluri ale renașterii acestor țări ca națiuni suverane independente. Așadar, provocarea a constat în a găsi un echilibru între libertatea politică și suveranitatea națională, sub presiunea creării unui sistem politic și economic nou. Cu toate acestea, această sarcină a fost rezolvată. Simplul fapt că aceste constituții au avut din nou importanță în țările din Europa Centrală și de Est este o realizare majoră în procesul de tranziție.

Procesul de reconstrucție instituțională a început în mod normal cu elaborarea unei noi constituții. Constituțiile conțin meta-reguli ale unui sistem acceptat de majoritatea grupurilor care susțin noul regim. Al treilea val de democratizare în Europa după 1989 a condus la o situație paradoxală: meta-regulile trebuiesc fixate în timp ce fundațiile acestora nu au fost consolidate încă sau convenite de către multe forțe politice importante ale regimurilor de tranziție. În plus față de tranzițiile anterioare, constituția scrisă, care reprezintă o revenire la democrație după o perioadă de dictatură, a fost o promisiune pentru viitor. Problemele procesului de elaborare a constituțiilor în condițiile unei neconsolidări instituționale au fost oarecum mai puțin dificile datorită orientării autorilor acestora către modelele vestice, cel mai frecvent cele din Franța și Germania. Dar rezultatul final a fost remarcabil de coerent, în principal datorită moștenirilor sistematice din constituțiilor socialiste ale vechiului regim. O excepție a fost introducerea conceptului de “drepturile omului” – în contrast cu drepturile sociale positive. Majoritatea constituțiilor recunosc în prezent drepturile absolute, necunoscute în perioada comunistă.

În unele țări procesul de tranziție a fost caracterizat prin negocieri pluraliste care însă nu au dus la elaborarea unei constituții noi și a trebuit modificată cea veche. Dar au fost de asemenea multe regimuri autocratice, precum cele din statele CSI (Comunitatea Statelor Independente) în acest grup. Țările în care s-a văzut o ruptură clară față de vechiul regim și-au impus idei constituționale, fie pe baza unui forum democratic (Republica Cehă, Slovacia, Lituania) fie prin activitatea comuniștilor reformiști care au rămas la putere în prima perioadă a tranziției (România, Bulgaria, Albania, Serbia). Dar, în al doilea caz, o nouă constituție nu înseamnă neapărat un nou sistem constituțional. Când țările noi au fost create datorită dezintegrării regimurilor comuniste multi-etnice, precum în țările Baltice sau în statele fostei Yugoslavii, imboldul creării unei noi constituții a fost puternic. Noile democrații au dorit să sublinieze vechile lor tradiții, și nu doar în preambul, precum în Slovacia sau Croația. Doar în două state Baltice, Estonia și Letonia, dorința de continuitate a condus la opțiunea alternativă. Ei au modificat constituția pre-sovietică, abolită în urma anexării sovietice din 1940, cu scopul de a demonstra continuitatea statalității lor democratice.

Ungaria și Polonia au demonstrat un paradox în plus: cu cât este mai democratică majoritatea cetățenilor care au determinat sistemul la concesii în favoarea opoziției, cu atât mai puțin radical a fost gradul de inovare constituțională în prima fază de tranziție. Republica Cehă, pe de altă parte, cu o consolidare rapidă a constituției și având tradiții economice de piață mai puternice între cele două războaie mondiale, a făcut mai puține progrese în domeniul reformei economice.

Între toamna anului 1989 și toamna anului 1992, toate țările fost-comuniste, cu o excepție, au adoptat noi constituții. Această excepție este Cehoslovacia, unde eșecul creării unei constitutii noi a fost strâns legat de eșecul de a menține țara unită. Ungaria a creat o nouă constituție în 1989-1990 prin mai multe amendamente, care s-au adăugat până au format un document cu totul nou. Bulgaria a adoptat constituția în iulie 1991, Slovacia în luna septembrie 1992, iar Republica Cehă în decembrie 1992. Înainte de procesul de elaborare a constituției au fost “Discuții la Masa Rotundă” în Ungaria, Bulgaria, și Czechoslovakia.

Primăvara anului 1989 a fost decisivă și fatidică pentru comunism, o perioadă de confruntare între regimurile și opozițiile democratice în curs de dezvoltare. În China, regimul a zdrobit opoziția și a dat timpul cu mult inapoi. În Polonia, “Discuțiile la Masa Rotundă” între Solidaritate și regim au pus în mișcare un proces de domino care în termen de un an, a dus la căderea tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est. Ca parte a acestui proces, “Discuții la Masa Rotundă” au avut loc, în ordine cronologică, în Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia și Bulgaria.

În Ungaria, “Discuțiile la Masa Rotundă” din vara și toamna anului 1989 au fost inspirate de exemplul polonez . Înfrângerea zdrobitoare a comuniștilor în alegerile poloneze din iunie 1989 a fost un șoc pentru comuniștii din regiune. Tacticile adoptate de Solidaritate, în special insistența privind publicitatea, a inspirat de asemenea, negociatorii în opoziția maghiară. Totuși, pasivitatea Uniunii Sovietice în fața cutremurului polonez a sugerat maghiarilor că o intervenție militară era puțin probabilă. Din contră, opoziția maghiară a avut dezavantajul că nu a fost bazată pe o organizare eficientă, precum Solidaritatea. La fel ca în Bulgaria , opoziția în Ungaria își avea originea în grupuri de presiune ecologice. Până la “Discuțiile la Masa Rotundă” cateva partide politice au apărut, dar nu cu un fundament civic care să le facă o amenințare pentru Solidaritate. Ele ar putea, cel mult, profita de frica regimului de demonstrații de masă cu ocazia diferitelor comemorări. De asemenea, grupurile de opoziție au fost divizate, iar unele au refuzat să semneze acordul final al “Discuțiilor la Masa Rotundă” .

În Bulgaria, cadrul pentru “Discuțiile la Masa Rotundă” diferă într-o privință importantă. Singură dintre toate regimurile comuniste din Europa de Est, Bulgaria nu poartă puternice sentimente anti-sovietice. Dimpotrivă, rușii sunt văzuți dintr-o perspectivă prietenoasă, din cauza a ceea ce a fost perceput ca rolul progresiv al Rusiei în eliberarea Bulgariei de "jugul turcesc." Pentru că nu a fost perceput ca trădător de interes național și al independenței naționale, partidul comunist a avut un sprijin popular mult mai puternic decât în altă parte. Prin urmare, “Discuțiile la Masa Rotundă” , la fel ca în Polonia (deși din motive diferite), au luat forma unor negocieri reale, mai degrabă decât un dictat unilateral de termeni din partea opoziției.

În Ungaria, constituția în vigoare a fost adoptată în octombrie 1989 printr-o serie de amendamente individuale. În Bulgana și Cehoslovacia, “Discuțiile la Masa Rotundă” au fost urmate la scurt timp de alegerile din iunie 1990 de noi Adunări, cu sarcina de a scrie constituții cu totul noi. Aceste Adunări, de asemenea, au servit ca legislaturi obișnuite. Adunarea din Bulgaria a reușit în sarcina sa, adoptând o nouă constituție în iulie 1991. Adunarea din Cehoslovacia a eșuat, și tara s-a despărțit în toamna anului 1992. Republica Cehă și Slovacia au adoptat apoi noi constituții în septembrie și, respectiv, decembrie 1992.

În Ungaria, întâlnim singurul exemplu din regiune de constituție democratică durabilă creată de către un parlament care nu a fost ales în mod democratic. Prin toamna anului 1989, comuniștii maghiari au fost complet demoralizați, printr-o serie de evenimente interne și externe. Părțile emergente, susținute de ministrul justiției Kalman Kulcsar, au folosit ocazia pentru o serie de reforme constituționale care au stabilit noi reguli ale jocului politic. Schimbarea cea mai fundamentală a fost crearea unui sistem multi-partid și a unor alegeri competitive libere. O Curte constituțională – care mai târziu a devenit o instituție foarte puternică – a fost înființată. A fost creată o președinție, care, deși puternică pe hârtie, are tendinta de a pierde într-o luptă continuă cu primul ministru. Există unele reminiscențe ale ideologiei comuniste.

În Cehoslovacia, ar fi putut exista aceeași oportunitate. Având în vedere victoria morală covârșitoare a Forumului Civic și starea precară a comuniștilor, ar fi fost posibil să se ajungă la elaborarea unei noi constituții într-un timp scurt. În acest fel, destrămarea țării ar fi putut fi evitată. Dar acestea sunt doar speculații, cu beneficiul retrospectivei. Când, în ianuarie 1990, s-a luat decizia de a avea alegeri pentru un parlament care ar adopta o nouă constituție, frica unei destrămări nu era încă cristalizată.

Pentru a înțelege escaladarea conflictelor cu privire la natura federatiei, este important să se cunoască opțiunile care au fost dezbătute, de exemplu, prin luarea în considerare a alternativelor prezentate în sondajele de opinie. În iunie 1990, acestea au fost:

stat comun, cu puteri mari investite în administrația publică centrală;

stat comun cu puteri mari investite în guvernele ceh și slovac; confederație;

două state complet independente.

Alternativele s-au schimbat treptat. Inițial, dezbaterea prevedea împărțirea puterii între guvernul federal și cel național. Apoi, principala opoziție a fost între o federație (așa cum este definită de amendamentul din 12 decembrie) și o confederație mai puțin structurată. În cele din urmă, ideea confederației a fost treptat diluată astfel încât, în final, a devenit aproape imposibil de distins din crearea a două state independente.

În Bulgaria, Marea Adunare Națională și-a început activitatea în ceea ce privește noua constituție în vara anului 1990. Dintre toate adunările constitutive din regiune, aceasta a fost singura în care majoritatea membrilor erau comuniști (Frontul Salvării Naționale din România a avut un statut similar, dar mult mai ambiguu). Prin urmare, procesul de elaborare a constituției a fost dominat de Partidul Socialist Bulgar, format din foști comuniști. Partidul Socialist Bulgar a întârziat lucrările comisiei constituționale, într-o încercare reușită de a amâna următoarea rundă a alegerilor dincolo de data stabilită, respectiv în luna mai 1991. În semn de protest față de aceste tactici și împotriva proiectului constitțional pregătit de socialiști, 39 de membri ai Uniunii Forțelor Democratice de opoziție au ieșit din Adunare la 14 mai 1991. Când constituția a fost adoptată, la 12 iulie 1991, după o grevă a foamei ținută fără succes de unii membri ai opoziției, a fost prima constituție în întregime nouă adoptată în regiune. Nu a avut loc nici un referendum popular pentru ratificarea constituției, în mare parte din cauza temerilor socialiștilor că „Grupul celor 39”, susținut de Președintele Zhelev, ar mobiliza populația împotriva sa.

Legiuitorul a lucrat extrem de rapid în ultimele etape, din cauza termenului limită din 17 iulie stabilit de către președinte. În consecință, documentul are multe ambiguități și incoerențe.

În Slovacia, consituția adoptată la 1 septembrie 1992 a fost ultimul document într-o serie de proiecte de constituții pentru Republica Slovacă în cadrul Federației. Această continuitate a condus, printre altele, la păstrarea de către slovaci a proiectului de lege Federal de drepturi în constituția lor. Citind Constituția, pare mai mult nevoia de a pune ceva la un loc în grabă, având mai multe ambiguități. Cea mai neobișnuită prevedere o reprezintă cea care permite parlamentului să revoce președintele cu o majoritate de trei cincimi (aceeași necesară pentru a-l alege) pentru "comportament menit să distrugă regimul democratic și constituțional." Astfel, Parlamentul are puterea de a alege și de a revoca atât primul ministru cât și președintele. Deși el însuși vulnerabil față de parlament, președintele poate demite primul ministru din proprie inițiativă, nu doar când guvernul nu mai beneficiază de încrederea parlamentului.

Se poate observa că adunări constitutive unilaterale au tendința de a crea constituții unilaterale, în timp ce adunări bicamerale elaborează constituții bicamerale.

Adunarea Republicii Cehe unicamerale a creat totuși o constituție bicamerală, pentru motivele declarate de Jiri Pehe:

În luna decembrie 1992 Parlamentul ceh a adoptat o constituție care asigură crearea Parlamentului bicameral ceh. Camera superioară – Senatul – urma să fie constituită în întregime din deputați cehi din Adunarea Federală după destrămarea Federației. Decizia Parlamentului de creare a Senatului a fost văzută, în special de mass-media, ca un imbold oferit deputaților Adunării Federale de a adopta o lege constituțională de abolire a federației. S-a argumentat că, în lipsa unui asemenea imbold, deputații Parlamentului federal, de frica pierderii mandatelor, ar respinge legea, iar acest lucru ar anula eforturile de a destrăma pașnic Cehoslovacia.

În cele din urmă. după o dispută îndelungată între Președintele Havel și Primul ministru Klaus, Senatul a fost constituit până la sfârșitul anului 1996, iar alegerile au avut loc în noiembrie 1996. În acest timp, Camera inferioară și-a îndeplinit atribuțiile, în conformitate cu prevederile constituționale.

„Înainte de anul 1989, reintroducerea unei a doua Camere nu a fost luată în discuție în Europa Centrală și de Est. Dar când președintele a exercitat puteri care amenințau să ducă la un impas politic în Polonia, ideea unui contra-echilibru consolidat sub forma Senatului a câștigat putere (EECR, toamna 1992, p. 13). Cu toate acestea, ca și în alte siteme semi-prezidențiale, Camera secundă nu s-a aflat în poziția de a îndeplini o funcție realizabilă, în principal în ceea ce privește funcționarea unei a doua camere federaliste (precum în Rusia, Yugoslavia și Bosnia-Herțegovina). Camera secundă continuă să existe în Polonia, România și Republica Cehă, cu toate acestea, Slovenia a stabilit, de asemenea, o cameră corporativă sub forma unui „Consiliu de Stat” care reprezintă o combinație a intereselor regionale și funcționale. Nu a fost nici un accident în faptul că Republica Cehă a avut probleme în stabilirea unui Parlament bicameral.”

Aspecte comparate privind structura și prevederile constituțiilor

Domeniul de aplicare și caracterul drepturilor individuale

Toate constituțiile menționate conțin o listă extinsă de drepturi. Oamenii de știință clasifică în mod general drepturile fundamentale în drepturi negative și drepturi pozitive. Primele includ drepturile care protejează individul împotriva acțiunilor statului față de libertatea sa, cum ar fi dreptul la viață, la libertate și proprietate, la libertatea religioasă, libertatea de exprimare etc. Drepturile pozitive sunt, dimpotrivă, pretențiile legale ale individului la prevederile legale sau la anumite beneficii, precum educație, adăpost, asistență medicală gratuită, securitate socială sau oportunitatea unei munci plătite. Acestea mai sunt numite și drepturi sociale și economice.

Drepturile negative

Toate constituțiile menționate conțin drepturile negative tradiționale ale individului față de stat, și anume drepturile la viață, libertate și proprietate. Totodată, caracterul lor negativ a fost extins printr-o dimensiune pozitivă și de protecție. Astfel, în Constituția Bulgară dreptul la viață este încorporat într-o garanție de stat pentru protecția vieții umane și pedepsirea oricărui atentat la viața omului.

În Republica Cehă și în Slovacia problema avortului, care a provocat multe disensiuni în țări foarte diferite, precum Polonia, Germania și Statele Unite ale Americii, a fost lăsată deschisă. În ambele țări, „viața umană merită să fie protejată înainte de naștere”, fără a fi definit momentul exact când viața umană începe. Astfel, în Republica Cehă, Legea Cehoslovacă din 1986 care permite avortul în primele 12 săptămâni după concepție la cererea femeii insărcinate este încă în vigoare și nu este privită ca încălcând constituția. În Ungaria, Curtea Constituțională continuă o direcție procedurală. Ea a susținut reglementările Ministrului Sănătății din era comunistă cu privire la avort ca fiind neconstituționale și în neconcordanță cu Art. 54 deoarece constituția necesită norme cu privire la avort care să fie adoptate de parlament.

În constituțiile studiate garanțiile pentru proprietatea privată au mers, de asemenea, mult peste noțiunea pur liberală a dreptului indivizilor de a poseda bunuri și de a dispune de ele. Proprietatea a fost recunoscută ca o instituție socială complexă. Acest lucru este exprimat cel mai elocvent în constituția Ungariei unde dreptul la proprietate nu este prevăzut în capitolul privind drepturile fundamentale și îndatoririle, ci în primul capitol care conține „Dispoziții generale”, considerat de bază pentru întreg sistemul politic. Economia Ungariei este definită ca o economie de piață „în care proprietatea publică și privată trebuiesc respectate în mod egal și să se bucure de o protecție egală” și în care dreptul de întreprindere și al liberei concurențe economice sunt protejate. În Bulgaria, acest aspect instituțional este definit în regula conform căreia economia trebuie să fie „bazată pe libera inițiativă economică”. Constituția Slovaciei prevede că economia trebuie să se bazeze pe „principiile unei economii orientate spre social și ecologic”, în care nța este protejată și încurajată. O regula asemănătoare lipsește din Constituția Republicii Cehe.

Separația dintre stat și biserică a fost subliniată în mai multe constituții. Potrivit interpretării predominante acest lucru nu mai reprezintă un atac la exercitarea liberă a religiei. Doar în Constituția Bulgariei, în art. 13.3 este prevăzută expresia „religia tradițională a Republicii”.

Cele mai multe abuzuri ale sistemelor comuniste au fost enumerate și interzise, cum ar fi munca forțată, cenzura (Slovenia, art.1), și pedeapsa cu moartea (România, art. 22.3; Slovacia, art. 15.3; Slovenia, art. 17; Republica Cehă, art. 6.3). Dreptul la viață este prevăzut logic prin scoaterea în afara legii a pedepsei cu moartea (Bulgaria, art. 28; Estonia, art. 16).

Reacția împotriva pericolelor totalitariste au condus la tendința de a include prevederi precum scoaterea în afara legii a reglementărilor care limitează emigrarea (Polonia, art. 52; Rusia, art. 27; Slovacia, art. 23) sau interzicerea deportării, torturii sau experimentelor medicale pe ființe umane (Estonia, art. 18).

Garanții instituționale

În ceea ce privește dreptul de proprietate, în timp ce constituțiile Ungariei și Bulgariei stabilesc „dreptul la proprietate”, Carta Cehă și constituția Slovaciei prevăd că toate persoanele „au dreptul să dețină proprietăți”.

Conform Art. 15 din Constituția Ungariei statul trebuie „să protejeze instituțiile căsătoriei și familiei”, similar prevederilor existente în constituțiile altor țări.

Drepturile pozitive

Toate constituțiile studiate conțin prevederi despre dreptul la muncă, la prestații de șomaj și la educație. În timp ce Constituția Ungariei prevede „dreptul la ocrotirea sănătății fizice și mentale la cel mai înalt nivel posibil” celelalte constituții prevăd dreptul la ocrotirea sănătății prin diferite scheme de asigurare publică.

Cele mai multe dintre aceste drepturi nu sunt justificate, deoarece ele necesită opțiuni politice de către ramurile legislativă și executivă ale guvernului. Astfel, Carta Cehă și Constituția Slovacă menționează clar că drepturile pozitive pe care le acordă „pot fi solicitate doar în domeniul de aplicare al legilor care implementează aceste dispoziții”, Constituțiile Ungare și Bulgare sunt mai puțin explicite și mai puțin sistematice. În ceea ce privește dreptul la asistență medicală, securitate socială, educație Constituția Ungariei specifică mijloace instituționale prin care drepturile trebuie să fie realizate (de ex. de către instituții medicale, asigurări sociale, școli primare și secundare) în timp ce dreptul la muncă,la un salariu egal pentru muncă egală, sau de a se odihni, de a petrece timpul liber, dreptul la concediu plătit nu conțin nici un mecanism de punere în aplicare.

Instituții politice constituționale

În toate țările menționate mai sus, căderea comunismului a fost urmată firesc de elaborarea unor constituții noi.

În timp ce în unele țări elaborarea noii constituții s-a datorat unor negocieri pluraliste, precum în Rusia (1993), în Republica Cehă (1992), Ungaria, Albania și Polonia (în cazul acestor din urmă 3 state a avut loc doar o reformă a vechii constituții), în altele grupul politic dominant și-a impus ideile constituționale, precum în Lituania (1992), Yugoslavia (1992), România (1991), Croația (1990), Bulgaria (1991), Slovenia (1991), Slovacia (1992) și în multe state din CSI (Comunitatea Statelor Independente) – unde constituția a fost creată prin reformarea celei vechi.

Totodată, în timp ce în unele țări Constituția a devenit operațională datorită Parlamentului, precum în Germania (1949), Ungaria (1989), Polonia (1992), Republica Cehă, Slovacia și Letonia (1992), în altele datorită Adunărilor – Franța (1947) și Italia (1948), sau unui referendum – Spania (1978), Franța (1958), Lituania, România, Estonia și Rusia.

În Ungaria, întâlnim singurul exemplu din regiune de constituție democratică durabilă creată de către un parlament care nu a fost ales în mod democratic, datorită reminiscențelor ideologiei comuniste.

În Bulgaria, Constituția a fost adoptată, la 12 iulie 1991, de către Marea Adunare Națională, unde majoritatea membrilor erau comuniști.

În Slovacia, constituția a fost adoptată de Parlament la 1 septembrie 1992, având mai multe prevederi neobișnuite, precum posibilitatea Parlamentului atât de a alege cât și de a revoca președintele și primul ministru, precum și posibilitatea președintelui de a demite primul ministru din proprie ințiativă și nu doar când guvernul a pierdut încrederea Parlamentului.

În general adunări constitutive unicamerale au tendința de a elabora constituții unicamerale, iar adunări bicamerale constituții bicamerale. În schimb, în Republica Cehă, în luna decembrie 1992, Parlamentul unicameral a adoptat o constituție care asigură crearea Parlamentului bicameral ceh. Asta după ce, după căderea comunismului in Cehoslovacia, inițial s-a incercat adoptarea unei constituții care să mențină țara unită, încercare eșuată.

Constituțiile ungare si bulgare, referindu-se la principiul egalității cetățenilor, stipulat în toate constituțiile franceze de dupa 1791, specifică că nici o parte a poporului nu trebuie să uzurpeze de suveranitatea națională și că nu sunt permise un partid unic sau o ideologie unică.

De asemenea constituțiile ungare și slovace prevăd că poporul își exercită suveranitatea prin reprezentanții aleși cât și direct.

Constituția cehă este singura dintre cele menționate care exclude orice formă de democrație directă.

Toate constituțiile menționate mai sus stabilesc forma parlamentară a guvernării. În timp ce Constituția ungară declară Adunarea Națională “organul suprem al puterii de stat și reprezentării populare”, celelalte constituții stabilesc parlamentele ca principalele corpuri legislative.

Toate constituțiile menționate prevăd dreptul parlamentului de a alege șeful guvernului, chiar dacă în forme diferite.

În Ungaria primul ministru este ales prin votul majorității membrilor Adunării Naționale la propunerea președintelui. Ceilalți membri ai guvernului ungar sunt în schimb numiți și demiși de către președinte la propunerea primului ministru. Președintele este ales de către Adunarea Națională. Astfel, legitimitatea sa derivă din aceeași sursă ca a primului ministru. În ciuda acestei legitimități parlamentare, funcțiile și puterile sale sunt remarcabile. Astfel președintele este capabil să declare stare de război sau stare de urgență, în timp ce Adunarea Națională nu poate face acest lucru. În perioadă de criză, președintele instituie și conduce Consiliul Apărării, care cuprinde majoritatea puterilor legislative și executive ale statului.

Bulgaria este o altă țară în care Parlamentul alege primul ministru la propunerea președintelui, necesitând majoritatea simplă a membrilor prezenți, cvorul fiind de jumătate pus unu dintre membrii parlamentului. Demiterea primului ministru este mai dificilă, necesitând majoritatea absolută a membrilor parlamentului. Președintele apare aici ca fiind supralegitimat în comparație cu competențele sale, fiind ales prin vot popular direct și jucând un important rol de arbitru în conflictele potențiale dintre parlament și guvern. Principala sa putere vis-a-vis de Adunarea Națională este dreptul său de veto, dar, acesta putând fi contracarat de majoritatea membrilor, este suspensiv. Președintele are puteri mai slabe față de guvern întrucât majoritatea actelor sale necesită contra-semnătura primului ministru sau a ministrului în cauză.

În Slovacia și Republica Cehă, primul ministru nu este ales de parlament ci numit de președinte. Cu toate acestea, președintele poate numi miniștrii doar după ce au fost numiți de primul ministru. Votul de învestire a guvernului necesită majoritatea absolută a reprezentanților prezenți, cvorumul fiind doar de o treime din membrii Camerei Deputaților, cel mai mic cvorum dintre toate constituțiile studiate. Totuși, votul de neîncredere a guvernului necesită majoritatea membrilor parlamentului în ambele țări. Însă sunt și diferențe între constituțiile celor două țări. De exemplu, în Republica Cehă miniștrii numiți la sugestia primul ministru pot fi demiși doar la propunerea sa, în timp ce în Slovacia membrii guvernului pot fi demiși atât la propunerea primului ministru cât și în urma unui vot de neîncredere. Doar votul împotriva primului ministru duce la demiterea întregului guvern. În timp ce nici una din constituțiile celor două țări nu prevăd un vot constructiv de neîncredere, se poate ivi situația în care nici un guvern să nu primească votul de încredere, iar în acest caz un mecanism de rezolvare a crizei este necesar. Soluția adoptată de Constituția cehă constă în dreptul președintelui, la propunerea președintelui Camerei Deputaților, de a dizolv Camera Deputaților după a treia încercare eșuată de numire a guvernului. În Republica Cehă, președintele nu este vulnerabil la sancțiunile Camerei Deputaților. Spre deosebire de această situație, în Slovacia rolul președintelui într-o criză politică este foarte slab. Conform prevederilor art. 102, lit. d, președintele poate dizolva parlamentul, după consultarea președintelui acestuia, după refuzul de a acorda un vot de încredere guvernului de trei ori. În mod surprinzător, acest drept există doar în cele 6 luni de alegeri, lasând toate crizele ulterioare nerezolvate.Mai mult, președintele este vulnerabil la sancțiunile Parlamentului, care poate iniția oricând o moțiune pentru demiterea sa, pe motiv ca „urmărește distrugerea regimului democratic și constituțional în Republica Slovacă”.

III. EVOLUȚIA CONSTITUȚIILOR ROMÂNIEI

Definiția Constituției

            În istoria omenirii, începând cu secolul al XVIII-lea, s-a impus CONSTITUȚIA ca lege fundamentală a unui stat. Constituția reflectă, în primul rând, noua concepție despre guvernare care a dus la prăbușirea absolutismului monarhic, concepție potrivit căreia suveranitatea aparține națiunii, iar reprezentanții acesteia o pot exercita numai în conformitate cu un sistem strict de reguli, și în special cu respectarea libertății individuale.

            În secolul al XVIII conceptul de "Constituție" a fost înțeles într-o  viziune largă, ce excede accepțiunea juridică și anume, ca o realitate politică și statală ce se identifică cu societatea respectivă. Aceasta pentru că, în constituție sunt consacrate, ca manifestare supremă a voinței naționale, principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, principii derivate din valorile fundamentale pe care statul trebuie să le apere și să le promoveze. Iată de ce, adoptarea constituției a devenit un important eveniment politic, social și juridic în viața statelor moderne. Rezultă că, noțiunea de Constituție se referă la un fenomen complex, cu fațete filozofice, sociologice, politice și juridice, fenomen care a fost denumit constituționalism.

            Cuvântul "constituție" provine din limba latină, atât de la substantivul constitutio, cât si de la verbul constituo, constituere, care au mai multe semnificații, în speță însemnând "a orândui", "a așeza cu temei". În antichitatea romană, constitutio, sub aspect tehnico-juridic desemna fie o lege (constituțiile imperiale), fie un complex de legi care reglementau diferite domenii de organizare și activitate a statului, denumite și legi fundamentale.

Cu timpul, începe sa fie preferată expresia "constituție" pentru a desemna legile de organizare a statului, ca legi fundamentale, aparând la un moment dat, ideea unei singure legi fundamentale. Această idee se desăvârșește în secolul al XVIII-lea (secolul luminilor), când lupta împotriva absolutismului monarhic face necesară adoptarea unei Carte fundamentale care să fixeze drepturile cetățenilor și "regulile jocului" referitoare la putere. Aceasta va fi Constituția, care definind regulile fundamentale de funcționare a statului și garantând drepturile fundamentale ale cetățenilor, apare ca o "barieră" în calea arbitrariului puterii.

Subliniem faptul că întotdeauna o constituție va avea o încărcătură politică dictată de prezența și echilibrul unor forțe politice, precum și de fluctuația raporturilor dintre ele.

            Concepția juridică actuală asupra constituției se poate exprima în două sensuri diferite: în sens material  și în sens formal.

            În sens material,(dupa obiectul, materia reglementării) constituția este ansamblul normelor fundamentale care

a)       reglementează relațiile sociale privind constituirea, competența și funcționarea organelor de stat;

b)       consfințește, mai mult sau mai puțin explicit, principiile sistemului social;

c)       consacră și garantează drepturile cetățenilor, mai mult sau mai puțin detaliat, în funcție de realitățile existente în diferitele țări în momentul adoptării constituției, precum și obligațiile fundamentale ale cetățenilor.

Facem precizarea că, urmând structurile moderne, Constituția României, enunță materiile ce privesc drepturile și libertățile înaintea altor problematici, fundamentând prin aceasta însemnatatea omului – cetățean și alegător – pe al carui consimțământ se întemeiază însăși legitimitatea autorităților politice și a întregului eșafodaj al puterilor statului.

            În sens formal, constituția este ansamblul reglementărilor, indiferent de obiect:

a)     elaborate în scris;

b)      de un organ anume constituit (adunarea constituantă);

c)      potrivit unei proceduri specifice, de o exigență deosebită.

Aceste elemente de ordin formal conferă constituției stabilitatea și forța juridică supremă.

            Utilizarea unilaterală a acestor criterii, conduce la definiții unilaterale, care nu exprimă suficient de corect fenomenul. Astfel, singur, criteriul formal exclude posibilitatea existenței unor norme constituționale sau chiar a unor constituții nescrise, ceea ce contravine realității. La rândul său, criteriul material, aplicat pur și simplu, nu asigură supremația constituției asupra legii ordinare.

În concluzie, cumulând cele doua criterii, definim constituția, în sensul contemporan al termenului, ca fiind actul juridic normativ suprem, exprimat de regulă în formă scrisă, care cuprinde normele ce reglementează relațiile sociale fundamentale privind instaurarea, menținerea și exercitarea puterii, act adoptat, de obicei, printr-o procedură specifică menită să-i confere forța juridică supremă. Precizăm că, în ansamblul normelor constituționale, un loc important îl ocupă normele ce consfințesc, explicit sau implicit, principiile fundamentale ale sistemului social și normele care definesc și garantează drepturile și stabilesc îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.

Formele Constituției

          Constituțiile cuprind reglementări care se pot prezenta sub doua forme ce nu se exclud reciproc, și anume:

            – norme cutumiare, alcatuind împreună o constituție cutumiară;

            – norme codificate într-un document oficial și solemn, formând constituția scrisă.

            A.Constituția cutumiară. Este constituția nescrisă care se impune prin uzanăe, obiceiuri, precedente cu privire la constituirea, competența și funcționarea organelor puterii, inclusiv sub aspectul raporturilor dintre aceste organe, precum și dintre ele și cetățeni.

În literatura de specialitate există un curent formalist exclusivist care neagă atât "cutuma constituționala" cât și "constituția cutumiară". Realitatea istorică impune însa un alt adevăr. Până în sec.XVIII, când s-a cristalizat conceptul de constituție și s-a impus elaborarea ei în formă scrisă, organizarea politică a diferitelor state s-a realizat mai mult prin cutume. Este adevarat că acum modelul constituției cutumiare aparține unei perioade apuse, dar norma constituțională cutumiară continuă sa coexiste cu cea scrisă, îndeplinind o funcție completivă. Cu alte cuvinte, relația dintre dreptul scris și dreptul cutumiar nu este una de oponență, ci de completare. Cel mai bun exemplu, în acest sens, îl constituie dreptul constituțional cutumiar englez.

            Pentru a fi în prezența unei norme constituționale cutumiare, trebuie îndeplinite câteva condiții:

            a) repetarea constantă, ceea ce înseamna multiplicarea identică a acelorași atitudini, având același sens, când sunt întrunite aceleași condiții (repetitio);

            b) durata; repetarea aceleeași atitudini trebuie să se întindă pe o perioadă de timp relativ îndelungată. Ex. pentru formarea regimului parlamentar englez a trebuit să treacă un secol și jumătate.

            c) claritatea; aceasta impune ca atitudinile, faptele să nu fie susceptibile de mai multe interpretări sau de echivocuri;           

            d) consensul; din punct de vedere subiectiv, atitudinea respectivă trebuie să fie percepută ca legală, conformă cu o  normă juridică, atît de catre autorități, cît și de către corpul social (opinio necessitatis).     

            Constituția cutumiară este o constituție flexibilă, în continuă mișcare de adaptare la cerințele vieții sociale, dar, uneori, și greu de determinat și de aceea incomodă. În fapt, este greu de păstrat, perioade îndelungate, sensul originar al cutumei și este greu, de asemenea, de stabilit când anume o cutumă a căzut în desuetudine sau când s-a format o noua cutumă.

            În legatură cu normele constituționale cutumiare, există două reguli cu valoare de principii:

            1) Cutuma nu poate modifica sau abroga o norma constituționala scrisă, pentru că dacă am admite o asemenea situație am ajunge la un rezultat absurd: regula constituțională cutumiară se poate forma prin violarea repetată a constituției scrise;

            2) Cutuma completează constituția scrisă și sprijină interpretarea acesteia, cu condiția ca rolul completiv și interpretativ să se manifeste la modul exigent și consecvent (altminteri s-ar ajunge la denaturarea constituției scrise)

            B. Constitutia scrisă. Aceasta este forma modernă de constituție și își propune să substituie unor fapte disparate, uneori fără o coerență evidentă, o ordine juridică clară, sistematică, rațională și, declarat, voluntară.

            Originile noțiunii moderne de constituție, ce semnifică o manifestare de voință sub formă de act scris, oficial, sistematic, solemn, relativ rigid, clar și precis, adoptat de regulă, cu respectarea unui ritual legislativ distinct, se află în mișcarea constituționalistă apărută în Franța secolului XVIII, cu toate că prima constituție scrisă a fost Constituția statului Virginia din 1776. În contextul stării de spirit a Revoluției franceze a apărut evidentă necesitatea înlocuirii cutumelor vagi și incerte, generatoare de abuz, prin constituția scrisă, văzută ca instrument eficient de protecție în fața puterii, dar și ca un important mijloc de educație morală și politică, prin intermediul caruia individul este ridicat la rangul de cetățean.

Constituțiile "nescrise" reflectă tradiții bogate și o experiență dintre cele mai notabile, în special de ordin parlamentar și a organelor justiției, dar ele nu pot să suplinească existența unui corp de reguli precise, reunite într-un singur document sistematic și integrator, de natură să ofere prezentarea structurii politice a țării în ansamblul sau, a drepturilor cetățenești, a modalităților și practicilor prin care se înfăptuiesc raporturile dintre puterile statului.

            În concluzie,

            – constituția cutumiară are o flexibilitate care îi permite continua adaptare la realitate, însa, uneori, este greu de determinat, ceea ce facilitează abuzul;

            – constituția scrisă are incontestabilul avantaj al preciziei și coerenței, și este mai eficace decât cea cutumiara dacă respectă două condiții esențiale: de a exprima cu adevarat voința supremă a națiunii și de a fi percepută ca atare; de a urma dinamica socială. În caz contrar, constituția scrisă devine o ficțiune sau un anacronism.

Elaborarea și adoptarea Constituției

            În legatură cu  elaborarea și adoptarea constituției prima problemă care se pune este de a ști cine este puterea constituantă sau în alți termeni, de a stabili  care este  organul îndrituit să elaboreze  și să adopte constituția . Practica statelor demonstrează  că această putere  se poate prezenta în  doua moduri: Putere constituantă originară și putere constituantă instituită sau derivată.

            A. Puterea constituantă originară

            Puterea constituantă originară este o putere primară, care crează o noua ordine de drept, ca expresie a unei noi concepții filosofice și politice. Ea este forma de manifestare a puterii constituante atunci:

–          când apare un stat nou

–          cînd se produce o revoluție care înlătură sistemul existent  pentru a-l  înlocui cu altul nou.

            Constituirea și manifestarea unei asemenea puteri implică rezolvarea a două probleme de o complexitate practică deosebită: prima – determinarea titularului puterii constituante originare,  și a doua – legitimitatea operei sale constituționale.

            1. În legătura cu prima problema, doctrina apreciaza ca titularul puterii constituante originare este conducerea grupului care a creat statul sau care a înfaptuit revolutia , avînd ca obiectiv , printre altele , instituirea unei noi ordini politico-juridice.

            2. Legitimitatea operei constituționale, adică atitudinea  corpului social de a  recunoaște și accepta constituția elaborată de cei ce și-au asumat puterea constituantă originară, este determinată de însuși faptul istoric savârșit. Cu alte cuvinte, în această situație, se transformă un fapt istoric într-o noua ordine de drept.

            B. Puterea constitutantă instituită sau derivată

            Este acea putere constituantă a cărei organizare și funcționare sunt stabilite printr-o constituție preexistentă. O astfel de putere nu va avea posibilitatea de a adopta o noua constituție, ci numai de a o revizui pe cea existentă. Ea este deci o putere condiționată prin reguli constituționale prestabilite, atât cu privire la organizarea și funcționarea ei, cât și cu privire la prerogative.

            Analiza elaborării și adoptării constituției se axează pe trei elemente principale:

            a) cine are inițiativa elaborării constituției ?

            b) cine este puterea constituantă, autoritatea competentă să o elaboreze și să o adopte ?

            c) care este modul de adoptare ?

            Folosind aceste elemente drept criterii de clasificare, vom identifica trei procedee de elaborare și adoptare a constituției:

            1) Procedeul monocratic;

            2) Procedeul democratic;

            3) Procedeele mixte.

            Procedeul monocratic conduce la așa-numita constituție acordată sau Carta concedata. Aceasta este o constituție acordata de monarh, ca stapân absolut, supușilor sai. În acest caz inițiativa și puterea constituantă aparțin regelui. Doctrina apreciază că acesta este cel mai rudimentar procedeu de adoptare a constituției și că aparține istoriei. Ex. Constituția franceza acordată de Ludovic al XVIII-lea, în 1814.

            Procedeul democratic conduce la așa-numita constituție convenție. În acest caz, inițiativa aparține forțelor politice care întruchipează, la momentul respectiv, ideea de drept și de justiție și este opera unei adunări reprezentative special constituite, denumită convenție sau adunare constituantaă Denumirea "convenție" exprimă acordul intervenit între membrii societății, pentru a-și desemna reprezentanții care să elaboreze și să adopte constituția.

În acest caz, avem de-a face cu o adunare reprezentativă supremă, întrucât ea stabilește competențele puterilor statului, inclusiv ale parlamentului. Constituția convenție este o invenție americană. Începând cu prima constituție scrisă din 1776 (Constituția statului Virginia), constituțiile statelor federate americane, precum și Constituția Statelor Unite ale Americii au fost operele convențiilor.

Constituția-convenție a cunoscut perfecționari succesive, de la apariția ei și până în prezent. Astfel, observându-se la un moment dat că, dacă Adunarea constituantă poate hotărâ suveran, ea poate intra în dezacord cu cei care au ales-o, s-a adus corectivul referendumului. Aceasta înseamnă că, dupa adoptarea ei de catre convenție, cu majoritate calificată, constituția este supusă ratificării populare. De regulă, constituția intră în vigoare pe data referendumului, evident dacă rezultatul acestuia este favorabil, fără a mai fi necesară promulgarea de catre șeful statului. Exemplu de astfel de constituție: Constituția română din 1991, revizuită în 2003.

            În ceea ce priveste procedeele mixte se disting doua categorii:

            1) combinația monocrație – democrația directă;

            2) combinația monocrație – democrație reprezentativă.

            1) În primul caz se obțin așa-numitele constituții Statut sau plebiscitare. Inițiativa acestor constituții aparține monarhului, puterea constituantă, de asemenea, însă cu amendamentul acceptării de catre popor prin plebiscit. Puterea monarhului se manifestă și prin faptul că intrarea în vigoare se face prin sancțiune regală. Există două diferențe esențiale între referendum și plebiscit, deși, în materia adoptării constituției, ambele reprezintă o modalitate de consultare a cetățenilor. În cadrul plebiscitului însă, spre deosebire de referendum, nu se poate vorbi de o voință reală a întregii națiuni, deoarece pe de o parte poporul, este reprezentat printr-un corp electoral restrâns, iar pe de alta parte acest corp electoral este controlat de monarh, fiind practic pus în situația de a accepta voința acestuia. Exemplu : Constituția dictaturii regale din România, supusă plebiscitului din 24 februarie 1938.

            2) Combinația monocrație – democrație reprezentativă a produs așa-numitele constituții pact.  Constituția pact este rezultatul unui acord dintre rege și parlament, considerat ca reprezentant al poporului. De regulă, clauzele acestui pact, care exprimă o diminuare a puterii regale în favoarea parlamentului, au fost impuse monarhului dupa anumite mișcări revendicative sau cu ocazia ocupării unui tron vacant. Exemple : Constituția Franței din 1830, când Louis Phillippe d'Orleans este chemat pe tronul vacant, iar acesta acceptă Charta propusă de Parlament ; Constituția României din 1866.

Constituțiile din România

  Constituția din 1866

Prima constituție românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 -1914) și a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel mai democratic la nivel european.

Structurată pe titluri, secțiuni, capitole și articole, Constituția înscrie următoarele principii de bază: suvernanitatea națională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.

De menționat faptul că, deși România era sub suveranitatea imperiului Otoman, Constituția nu făcea nicio referire la acest aspect juridic internațional, de dependență față de Poartă.

Constituția prevedea că “Principatele unite formează un singur stat cu numele de România” și că teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi înstrăinat) și indivizibil (nu putea fi împărțit).

Cele trei puteri publice – executivă, legislativă și judecătorească -, se specifica în Constituție, “emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune”.

Puterea executivă o exercita domnitorul și guvernul, având la bază principiul monarhiei ereditare, pe linie masculină și prin ordinul de primogenitură (primul născut în familie).

Constituția acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi și revoca miniștrii și înalții funcționari publici; conducător suprem al armatei; sancționează (aprobarea unei legi de către șeful statului pentru a dobândi un caracter executiv) și promulgă legile (a oferi un caracter executoriu unei legi), acordă amnistie (iertarea pedepsei și înlăturarea răspunderii penale) și grațiere (scutirea totală sau parțială de executarea pedepsei, menținând însă condamnarea), are drept de veto absolut (drept de a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve Parlamentul (cu condiția să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decorații și grade militare; semnează convenții comerciale vamale și altele asemenea …

Puterea legislativă este colectivă, formată din domn și Parlament (numit Reprezentanța Națională). Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea Deputaților și Senat) și, datorită votului cenzitar (dreptul de vot este acordat cetățenilor în funcție de averea, veniturile, capitalul bancar sau industrial de care dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaților avea, inițial, 4 colegii, ulterior 3, iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile și are drept de interpelare parlamentară (procedura parlamentară prin care deputații pot să ceară explicații unui membru al guvernului sau întregului guvern); Adunarea Deputaților are și un atribut special: discută și votează bugetul de stat (aspect nou față de actele cu valoare constituțională anterioare).

Puterea judecătorească se exercita de către Curți de Judecăți și Tribunale; instanța supremă esteÎnalta Curte de Casație; hotărârile și sentințele lor se pronunță în virtutea legii și se exercită în numele domnului.

Principiul responsabilității ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt contrasemnate de miniștrii (de resort), fiind singurii răspunzători.

Principiul drepturilor și libertăților cetățenești înscrie: libertatea conștiinței, cuvântului, presei, de asociere și întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea individuală vizează prezumția de nevinovăție; articolul 7 acorda cetățenie română (“Împământenire”) doar creștinilor, iar proprietatea privată este considerată sacră și inviolabilă (exproprierea se făcea în situații excepționale de interes public, cu acordul domnitorului și cu dreaptă despăgubire); dreptul la educație (Învățământul primar este obligatoriu și gratuit).

Concluzie: Constituția din 1866, prin prevederile și principiile care stau la baza ei, poate fi considerată una dintre cele mai liberale din epocă.

CONSTITUȚIA DIN 1923

Imediat după finalizarea primului război mondial, s-a ridicat problema integrării provinciilor Ardeal, Basarabia și Bucovina în cadrul statului național unitar român. Acest lucru aducea după sine o altă problemă legată de Constituție. Constituția din 1866 fusese modificată în anii 1917-1918 în legătură cu cele două mari revendicări ale poporului român: votul universal și reforma agrară.

Partidul Național – Liberal (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926), condus de Ion I.C. Brătianu, va organiza alegeri pentru Adunarea Constituantă în luna martie a anului 1922. Aceste alegeri vor fi câștigate de către naționali-liberali, care vor avea 222 de mandate, astfel aveau posibilitatea de a depune proiectul pentru adoptarea unei noi legi fundamentale. Partidele aflate în opoziție, Partidul Țărănesc (condus de Ion Mihalache) și Partidul Național (condus de Iuliu Maniu) vor contesta aceste alegeri și, pe data de 3 martie 1923, se vor constitui în „Opoziția unită”, având drept scop lupta împotriva Constituției propusă de P.N.L., precum și susținerea unui proiect propriu de Constituție. Proiectul Constituției a fost adoptat în Adunarea Deputaților în ziua de 26 martie 1923 (fix la 3 luni de la data depunerii în plenul Adunării), într-o atmosferă tensionată. Despre aceste lucruri, Nicolae Iorga consemna următoarele lucruri: „Un miros de fosfor se răspândește în sală la votarea Constituției . Majoritatea se ține vitează, lumea din tribune fuge, Ion Brătianu mulțumește pentru vot.” Chiar un deputat țărănist aruncase în sală cu o sticlă cu gaze lacrimogene, astfel că după deputații, după ce depuneau bila în urnă, părăseau în grabă incintă.

Astfel, după ce Adunarea Deputaților (cu 262 de voturi pentru, 9 abțineri și 8 contra) și în Senat (cu 137 de voturi pentru, 3 abțineri și 2 contra) propunerea va fi votată, la 28 martie, regele Ferdinand va semna Constituția, urmând a fi publicată în „Monitorul Oficial” următoarea zi (29 martie). În aceeași zi (29 martie), Ion Mihalache va citi o declarație de la tribuna Adunării Deputaților prin care declara în numele Opoziției Unite că legea fundamentală este „de drept nulă. Ceea ce este foarte interesant este faptul că după câțiva ani, naționalii și țărăniștii nu numai că vor recunoaște această Constituție, ci vor guverna pe baza ei, dar vor deveni și apărători ai acesteia.

Constituția din 29 martie 1923 avea 138 de articole și era împărțită în 8 titluri: I. – Despre teritoriul României; II. – Despre drepturile românilor; III. – Despre puterea statului; IV. – Despre finanțe; V. – Despre puterea armată; VI. – Dispozițiuni generale; VII. – Despre revizuirea Constituției; VIII. – Dispozițiuni tranzitorii. Mulți specialiști sunt de acord că de fapt această Constituție apare doar ca o revizuire a celei din 1866. Din cele 138 de articole, 20 sunt modificate sau transformate, 7 articole sunt introduse, 25 conțin modificări de redactare sau adaosuri, iar 76 dintre articole sunt menținute.

Noua Constituție stabilea (titlul I) că „Regatul României este un Stat național, unitar și indivizibil” (art.1), iar „teritoriul României este nealienabil” (art.2).

În cel de-al doilea titlu al Constituției erau prevăzute drepturile românilor. După o prezentare sintetică în art.5, au fost enumerate în articole distincte: egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea individuală, libertatea conștiinței, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de petiționare, dreptul de a-i acționa în justiție pe funcționarii publici. De asemenea, legea fundamentală proclama votul universal, egal, direct, obligatoriu și secret, dar dreptul de vot era executat pe baza legislației electorale anterioare. În art. 6 se prevedea că femeile și militarii putea vota doar pe baza unor legi speciale, votate cu majoritate de două treimi.

O importantă modificare a Constituției a fost și cea a art. 7, care desființa restricțiile de până atunci ale naturalizării și dând posibilitatea evreilor să se manifeste politic, nu numai economic și cultural. Astfel, scena politică devenea accesibilă și pentru evrei, care începuseră să aibă acces în viața politică încă din 1919.

Ca formă de guvernământ, România este proclamată monarhie constituțională „puterile constituționale ale regelui sunt creditare în linie coborîtoare directă și legitimă a Maiestății Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și exclusiunea perpetuă a femeilor și coborîtorilor lor (art.77).” O altă importantă modificare se găsește la art. 19, care proclamă naționalizarea zăcămintelor miniere precum și a bogățiilor subsolului. Constituția garantează proprietatea de orice natură, precum și creanțele asupra statului.

Noua lege fundamentală din anul 1923 consacra principiul democratic al separării puterilor în stat. Puterea legislativă era exercitată colectiv de Rege și Reprezentanța Națională (Parlamentul) formată din Senat și Adunarea Deputaților. Puterea executivă este încredințată Regelui, prin intermediul guvernului, cu precizarea că nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu era contrasemnat de un ministru. Puterea judecătorească se exercită de organele ei, iar hotărârile lor se pronunță în virtutea legii și se execută în numele Regelui.

Puterea legislativă (reglementată în art. 42-76) era formată, pe de o parte, de Rege, după cum am văzut, dar și de către Parlament. Deputații trebuiau să fie cetățeni români, sa aibă exercițiul drepturilor civile și politice, a avea vârsta de 25 ani împlinită și a avea domiciliul în România. Senatul se compunea din senatori aleși și senatori de drept. În prima categorie, intrau senatorii aleși de cetățenii care aveau vârsta de 40 de ani împlinită, precum și de membrii consiliilor comunale și urbane (câte unul de fiecare județ), de membrii Camerelor de Comerț, de Industrie, de Muncă și de Agricultură – câte unul din fiecare circumscripție electorală și pentru fiecare categorie; de fiecare Universitate – câte un senator, ales prin votul profesorilor. În cea de-a doua categorie intrau moștenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniți, având drept de vot deliberativ de la vârsta de 25 de ani împliniți, Patriarhul Țării, mitropoliții ortodocși și cel unit, episcopii eparhiali ai ambelor biserici românești, capii confesiunilor recunoscute de Stat dar având cel puțin 200.000 credincioși, câte unul din fiecare confesiune, președintele Academiei Române, dar și reprezentantul superior al musulmanilor din Regat. La această listă, conform art.72, în categoria senatorilor de drept, intrau și acele persoane care au exercitat o funcție superioară în stat.

Cât despre partea legislativă, trebuie să menționăm faptul că s-a creat un organ legislativ, numit Consiliul Legislativ, care avea drept scop să ajute, în mod consultativ, opera legislativă. Acesta era creat prin art. 76 și consultarea acestuia era obligatorie.

Inițiativa legislativă putea aparține, fie executivului (regelui), fie parlamentarilor. Proiectul de lege se discuta mai întâi în comisia de specialitate, apoi în comisiile reunite, după aceea urmând a fi discutat în plen. Urmau discuții, dezbatere, iar la final, votarea pe articole; votul putea fi deschis, prin ridicare și ședere, prin viu grai sau închis, adică prin scrutin închis cu bile.

Despre Parlament se mai poate spune că avea drept de control asupra puterii executive. În cazul în care acest organ nu era mulțumit de activitatea Guvernului sau a unor miniștrii, puteau apela la moțiunea de cenzură. În final, prin art. 54, parlamentarii se bucurau de imunitate parlamentară: „ Nici unul din membrii uneia sau ceileilalte Adunări nu poate fi urmărit sau prigonit pentru opiniunile și voturile emise de dânsul în cursul exercițiului mandatului său.”

Puterea executivă (reglementată în art. 77-100) era exercitată de către Guvern în numele regelui. Modul în care erau miniștrii nu era stabilit foarte clar prin Constituție. O lege în acest sens (pentru organizarea ministerelor) a fost publicată abia la 2 august 1929. Serviciile statului erau grupate pe ministere, iar miniștrii erau numiți pe ministere. Prin lege erau stabilite 10 ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Finanțe, Ministerul de Externe, Ministerul de Justiție, Ministerul Instrucțiunii Publice și a Cultelor, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Ministerul Industriei și Comerțului, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. Șeful Guvernului era președintele Consiliului de Miniștri.

Puterea judecătorească (reglementată în art. 101-107) se exercita prin organele ei. Aceasta avea în atribuții exercitarea controlului constituționalității legilor și controlul actelor cu caracter administrativ. Exista o singură Curte de Casație și Justiție, iar judecătorii erau inamovibili(de neînlocuit). Era instituit și un juriu în materie criminală și pentru delictele politice și de presă.

În sistemul constituțional al României, Regele ocupa un loc central. După cum am văzut în art. 77, puterile sale erau pe linie ereditară. În momentul în care acesta se urca pe tronul României, depunea următorul jurământ: „Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile lui naționale și integritatea teritoriului.”

Prin art. 88 din legea fundamentală din 29 martie 1923, se stabileau prerogativele suveranului. Acestea erau: regele putea numi și convoca pe miniștrii săi; sancționa și promulga legi; putea refuza sancționarea sa; putea ierta sau micșora pedepsele în materie criminală, în afară de ceea ce se statornicea în privința miniștrilor; nu putea suspenda cursul urmăririi sau a judecății; nu putea crea o funcție specială fără vreo lege specială; era capul armatei; conferea gradele militare conform legii; avea dreptul de a bate monedă; putea încheia convenții necesare pentru comerț, navigație și alte lucruri cu statele străine, însă acestea trebuiau supuse mai întâi puterii legislative. De asemenea, regele deschidea sesiunea Adunărilor legislative. Constituția avea la bază la principiul „regele domnește, dar nu guvernează”, însă, în fond, nu exista vreo ramură a activității de stat unde regele să nu aibă vreo implicație.

Prin art. 129 și art. 130, se proclama modul prin care Constituția se putea revizui. România, având o Constituție de tip rigid, putea modifica legea fundamentală doar prin îndeplinirea unor anumite formalități.

CONSTITUȚIA DIN 1938

Odată cu venit la putere, regele Carol al II-lea va impune un nou guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea, constituit în noaptea de 10/11 februarie 1938. Cu o zi înainte, avusese loc, la sediul „Asociației finanței și marii industrii” din București, o întrunire la care se stăruia asupra îndepărtării guvernului Goga-Cuza. Totodată, începând cu luna februarie a aceluiași an, Carol își va instaura regimul autorității personale.

Printre măsurile imediate ale regelui, se poate nota proiectul unei noii Constituții. Acest proiect a fost consultat și aprobat de Consiliul de Miniștri în data de 20 februarie, apoi s-a decis ca acest proiect să fie supus votului cetățenilor. Votul era făcut prin „declarațiunea verbală înaintea biroului de votare”, ținându-se liste separate pentru cei ce votau împotrivă. Despre acest plebiscit din 24 februarie, Radu Rosetti relatează următoarele lucruri: „24 febr. Fost la așa-zisul plebiscit și votat nu. De fapt este o vastă farsă: funcționarii sunt aduși pe căprării cu liste nominale, toți aceia care au nevoie de guvern – și cine nu are? – sunt amenințați într-un chip sau altul. Pentru a face presiuni asupra restului cetățenilor, sunt amenințați cu amenzi, etc., dacă nu vin la vot. Când am spus nu și la mirarea funcționarului am repetat acest nu, sala întreagă s-a întors spre mine. Atât de nepregătiți au fost ca cineva să spună nu, încât nu găseau lista pe care se înscriau cei ce votau nu […]. Mi s-a cerut a semna ceea ce am făcut.” Potrivit datelor oficiale, s-au înregistrat 4.297.581 voturi pentru și 5.843 contra (adică 0,13 %).

Constituția a fost promulgată la 27 februarie 1938, în prezența membrilor Guvernului. Este demn de menționat discursul ținut de către președintele Consiliului de Miniștri: „Astăzi s-a distrus hidra cu 29 de capete electorale care ne-a învrăjbit fără nici un folos pe toți spre paguba tuturor și a țării. Astăzi s-a rupt păienjenișul de pe ochii cetățenilor României întregite, ca să vadă de unde vine mântuirea: de la eroica hotărâre a Majestății Tale și de la înțelegerea rosturilor țării și adevăratele ei interese. Astăzi s-au mai distrus zarva, certurile, bătăile electorale și chiar omorurile și în locul lor se va întrona liniștea, munca, pacea și unirea, pecetluite pe frățeștile îmbrățișări ale poporului, ca în timpurile legendare.”

Noua Constituție avea 100 de articole, purtând aceleași titluri ca precedenta legea fundamentală (excepție făcând titlul II – Despre datoriile și drepturile Românilor), păstrând multe articole din aceasta. În fapt, Constituția consfințea regimul autoritar al lui Carol al II-lea și principiul monarhiei active. Prin art. 30, Regele era declarat „capul statului”, fiind unic organ de conducere, celelalte fiindu-i subordonate.

Astfel se poate declara că regele avea în competența sa: inițiativa legilor (art. 31 alin. 7), sancționarea și promulgarea legilor (art. 31 alin. 4), dreptul de a face în orice privința „decrete cu putere de lege” în timpul când adunările legiuitoare erau dizolvate și în intervalul dintre sesiuni (art. 46 alin. al VII-lea), dreptul de a avea singur inițiativa revizuirii Constituției, cu consultarea prealabilă a Parlamentului (art. 97) și era declarată persoană inviolabilă. De asemenea, putea dizolva ambele adunări deodată sau numai una din ele. Pe deasupra, se păstrau și prerogativele din fosta Constituție.

Principiul separării puterilor în stat era formal păstrat. Deputații erau aleși de cetățenii români care aveau vârsta de 30 de ani și care practicau una din următoarele meserii: agricultura și munca manuală; comerțul și industria; ocupații intelectuale. Senatorii erau de drept sau numiți de rege ori aleși prin vot universal. Guvernul, respectiv miniștrii care îl alcătuiau, avea răspundere politică exclusiv în raport cu regele. Miniștrii au devenit, astfel, simpli funcționari numiți sau revocați după bunul de plac al regelui. De asemenea, aceștia erau obligați să răspundă la întrebările puse de Adunarea Deputaților sau Senat. Despre puterea judecătorească, se poate spune că a fost văduvită de principiul inamovibilității judecătorilor care puteau fi sancționați prin decret – regal de șeful statului.

În legătura cu drepturile românilor, unele sunt restricționate cum ar fi: libertățile de propagandă („nu este îngăduit nici unui Român a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului […].”), propaganda politică sau interdicția preoților de a folosi autoritatea spirituală în propaganda politică (art. 8), acestea din urmă fiind clar îndreptate împotriva legionarilor. Pentru prima dată, se oferea dreptul de vot femeilor. Dreptul de proprietate, de orice natură, precum și creanțele asupra Statului sau particularilor erau declarate inviolabile și garantate ca atare. Astfel se redau o parte a resurselor bogățiilor subsolului, naționalizate prin Constituția din 1923.

Datoriile cetățenilor erau următoarele, conform Constituției din 1938: supunere perpetuă, credință, unele servicii personale precum serviciul militar, etc, contribuții pentru întreținerea serviciilor necesare colectivității. De asemenea, o importantă măsură luată de Constituție era introducerea pedepsei cu moartea prin art. 15.

Constituția din 1948

Adoptată în urma abdicării forțate a regelui Mihai  (30 decembrie 1947) și a proclamării Republicii Populare Române, o “democrație populară” impusă, Constitutia din 1948 evidențiazăinstituționalizarea comunismului prin transformarea treptată a societății românești după modelul stalinist.

Alcătuită după modelul Constituției sovietice în vigoare, Constituția din 1948 a avut un caracter provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, și a reprezentat instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.

Constituția prevedea: mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere; comerțul intern și extern trece sub controlul statului; planificarea economiei naționale.

În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare Națională(M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător față de M.A.N. Guvernul este organul executiv și administrativ și dă seama în fața M.A.N. și a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni.

Instanțele judecătorești sunt Curtea Supremă, tribunalele și judecătoriile populare; se suprimăinamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcția pe care o ocupă) judecătorilor.

Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputați, de către Marea Adunare Națională.

Consecințe: se naționalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări și de transport; au fost naționalizate o mare parte a clădirilor și locuințelor; se face o nouă reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar) și se hotărăște trasformarea socialistă a agriculturii.

Constituția din 1952

Constituția din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române față de Uniunea Sovietică.

Prin capitolul introductiv, Constituția pune la baza existenței statului român dependența față de Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii noastre externe”.

Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este regimul democrației populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul democrat popular este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.

Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniștri. Justiția este realizată de către Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale și tribunalele populare, și de către tribunalele judecătorești, înființate prin lege.

Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Națională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N. alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.

Titlul “Drepturile și datoriile fundamentale aie cetățenilor” subliniază preponderența statului asupra cetățeanului și accentuează mai mult datoriile decât drepturile.

Dreptul la muncă și învățătură, dreptul de supraviețuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii. Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și mitingurilor (element de noutate), libertatea demonstrațiilor de masă se exercita “în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului democrației populare”.

“Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea P.M.R.

În această Constituție se vorbește pentru prima dată despre proprietatea socialistă și de “rolul conducător al partidului”.

Constituția din 1965

România este republică socialistă, teritoriul fiind “inalienabil și indivizibil “.

Constituția Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român, în întreaga viață a societății.

Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Națională, singurul organ legiuitor.

În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcția de președinte al R.S.R., iar atribuțiile deținute până atunci de Consiliul de Stat reveneau șefului statului.

IV. ADOPTAREA CONSTITUȚIEI DIN ANUL 1991

Evenimentele premergătoare adoptării Constituției din 1991

Revoluția română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații, care au schimbat regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat și execuția lui Ceaușescu și a soției sale Elena. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție violentă. Lunga perioadă de dictatură și abuzuri s-a încheiat la 22 decembrie 1989, prin victoria Revoluției Române începute la 16 decembrie 1989 la Timișoara, dictatorul fiind acuzat de genocid și executat împreună cu soția sa.

În cazul revoluției, voința poporului a fost exprimată în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naționale din 22 decembrie 1989. Aspirațiile celor care au înfăptuit revoluția, s-a concentrat în mod neechivoc pe ideea instituirii unei democrații reale, a reașezării instituțiilor statului pe temelia promovării valorilor statului de drept, precum și pe o nouă concepție cu privire la drepturile omului și la libertățile cetățenești, ca și la mecanismele juridice de garantare a acestora. Primul act important al puterii este Decretul-lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea si funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale.

Adoptarea Constituției

În legătură cu adoptarea actualei Constituții a României, s-a considerat că ar fi fost mai bine ca, după evenimentele din decembrie 1989, să fi fost repusă Constituția din 1923, cum s-a procedat prin Decretul-lege nr.1626 din 31 august 1944, fiindcă Constituția din 1923 a fost considerată cea mai democratică din istoria constituțională a României.

Constituția adoptată în 1991, a fost creată pentru a se consacra trecerea de la sistemul comunist la organizarea de tip democratic a acestuia după 1989. În acest sens Parlamentul, ales democratic în anul 1990, s-a constituit ca Adunare Constituantă și a numit o comisie specială pentru elaborarea proiectului de Constituție. Constituția a fost adoptată de Parlament în 21 noiembrie și aprobată prin referendum popular în data de 8 decembrie 1991. Elaborată într-o concepție modernă, Constituția României este legea fundamentală a statului român, formată din norme juridice, învestite cu forță juridică supremă și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politce a cetățenilor, reinstaurând democrația parlamentară și pluralismul politic în România după o întrerupere de aproape jumătate de secol.

Criticile aduse noii Constituții

Deși se recunoaste unanim necesitatea respectării Constituției, ca fiind o cerință de bază a afirmării statului de drept spre care tinde societatea noastră, încă de la adoptarea acesteia au fost numeroase criticile care i s-au adus. Cele mai frecvente critici care se aduc Constituției din 1991 se referă la ignorarea tradițiilor constituționale românești (mai ales cele din perioada interbelică), la imobilismul și rigiditatea excesivă privind posibilitățile de modificare și revizuire a textului constituțional, la evitarea folosirii denumirii de "puteri ale statului", înlocuită cu "autorități publice", și lipsa de reglementare a principiului separației puterilor în stat. Contestări există chiar și cu privire la introducerea noilor instituții – Curtea Constituțională, Avocatul Poporului, considerate ca fiind străine specificului constituțional românesc.

Constituția României din 1991 a fost deseori criticată mai ales de Eleodor Focșeneanu, care în lucrările sale încerca să demonstreze caracterul ilegal al proclamării republicii, și a subliniat deficiențele legii fundamentale. Chiar a afirmat că din cauza nerespectării anumitor procedee și formalități, Constituția din 1991 nu este în vigoare. Credea că Consiliul Provizoriu de Unitate Națională și-a depășit atribuțiile legale prin instituirea implicită a funcției de președinte al României, iar forma de guvernământ nu a fost votată prin referendum explicit, ci implicit (cetățenii nu au avut posibilitatea de a se exprima separat asupra formei de guvernământ: monarhie sau republică). Tot el afirma că: „Constituția din 1991 se caracterizează prin ruptura totală cu tradiția constituțională democratică românească și lipsa unei concepții unitare, ea fiind rezultatul unei alăturări de texte luate în mod separat din mai multe constituții europene și chiar din Convenția europeană a drepturilor omului din 3 septembrie 1953 și, în consecință, deși unele din ele au un conținut acceptabil în sine, absența unei legături coerente a dus la un rezultat mediocru.”

Critica lui viza și Frontul Salvării Naționale, afirmând că din lipsa concurenței și cu ajutorul unor partide mai mici, „a impus legile pe care le dorea și chiar Constituția, realizând un fel de dictatură a majorității parlamentare.” Era de părere că ar fi fost optim repunerea în vigoare a Constituției din 1923.

Ideile lui Focșeneanu au fost combătute și a fost subliniată necesitatea adoptării unei noi constituții după 1989, respectiv cea din 1991. În conținutul Constituției din 1991 era necesar să se reflecte exigențele realităților de acum și nu cele care au determinat adoptarea Constituției din 1923. Constituția din 1991 a reformulat sistemul constituțional românesc, reflectând realitățile statale și juridice din prezent, ceea ce Constituția din 1923 nu putea face. Totodată Constituția din 1991 cuprinde o declarație de drepturi și libertăți care este de esența oricărei constituții. Dezvoltarea instituției drepturilor fundamentale s-a realizat după ce Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Declarația universală a drepturilor omului, la 10 decembrie 1948, cu ani buni după adoptarea Constituției din 1923. Ar fi fost greu să se readucă în actualitate reglementări constituționale vechi de aproape șapte decenii. Cu toate acestea Constituția din 1991 a valorificat numeroase dispoziții ale Constituției din 1923. „Pe cale de consecință, Constituția din 1923 nu poate fi repusă în vigoare întrucât realitățile pe care le-a consacrat în urmă cu aproape șapte decenii erau altele decât cele de astăzi.”

Prezentarea Constituției din 1991

Constituția din 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea și funcționarea statului și societății românești pe baze democratice. Ea consacră reinstaurarea democrației constituționale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic pluralist. Desigur, Constituția adoptată la sfârșitul anului 1991, la doi ani de la Revoluție, reflectă condițiile în care a fost elaborată, precum și ideile, concepțiile forțelor majoritare din Adunarea Constituantă, care au adoptat-o la 21 noiembrie 1991, validate de rezultatele referendumului din 8 decembrie al aceluiași an. Conținutul normativ al Constituției este structurat din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în șapte titluri, unele având capitole și secțiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. Primul articol sintetizează elementele definitorii ale statului, ca apoi în următoarele trei articole să se reglementeze, pe rând, suveranitatea, teritoriul și populația. În legătură cu teritoriul, acesta este organizat administrativ în comune, orașe și județe. În acest titlul există dispoziții privitoare la partidele politice și la sindicate, la dobândirea și pierderea cetățeniei române. Articolul șase, intitulat Dreptul la identitate, garantează drepturile minorităților. Constituția exprimă apartenența obiectivă și subiectivă a statului român la comunitatea internațională, precum și dorința de a se integra armonios în aceasta, prin dezvoltarea relațiilor pașnice. Legea fundamentală identifică simbolurile naționale și precizează modalitatea legislativă de a stabili sigiliul și stema țării. Drapelul, ca semn distinctiv al statului român, a fost stabilit de articolul 124 al Constituției din 1866, prevăzut și în Constituția din 1923. Legea nr.10/1990 a proclamat ziua de 1. Decembrie, ca ziua națională a României, iar prin Decretul-lege nr.40/1990 s-a aprobat imnul de stat: „Deșteaptă-te române” („Un răsunet”), versurile fiind scrise de Andrei Mureșanu, muzica de Anton Pann. Totodată este precizat în articolul 13 și 14 limba oficială și capitala țării.

Cel de-al doilea titlu consacră drepturile și libertățile fundamentale ale omului care include drepturile și libertățile sociale economice, drepturile și libertățile social politice și îndatoririle fundamentale. Astfel îndatoririle devin garanții ale drepturilor, deoarece pentru a avea, trebuie mai întâi să creezi, să produci. Acest titlu este împărțit în patru capitole. Primul capitol precizează egalitatea în drepturi, drepturile cetățenilor români, străini precum și drepturile apatrizilor. Este reglementat extrădarea și expulzarea, stabilind că cetățeanului român nu i se pot aplica aceste măsuri grave. În privința tratatelor internaționale privind drepturile omului, în articolul douăzeci se precizează, că se acordă prioritate reglementărilor internaționale, în cazul unor neconcordanțe între ele și reglementările interne. Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Constituția nu apără orice interese, ci numai pe acelea care se întemeiază pe drept, cutumă, în general pe izvoarele de drept.

Cel de-al doilea capitol prezintă și explică drepturile și libertățile fundamentale. Inventarul acestor drepturi începe cu reglementarea și garantarea a trei drepturi fundamentale: dreptul la viață (cel mai natural drept al omului), dreptul la integritatea fizică și psihică. Drepturile și libertățile sunt înșirate în cele 28 articole, între care drepturi care protejează integritatea, intimitatea persoanei, drepturi privind libera exprimare, învățătura, dreptul de vot și de a fi ales. Aceste drepturi au la bază Declarația universală a drepturilor omului din 1948.

Capitolul al treilea întrunește îndatoririle fundamentale a cetățenilor, fidelitatea față de țară, apărarea țării, contribuțiile financiare, precum și exercitarea drepturilor și a libertăților. Ultimul capitol, cel de-al patrulea, este dedicat în întregime Ombudsman-ului, numit Avocatul Poporului. Această instituție este unipersonală. Conform art.55 alineatul 1 din Constituția României, este numit de Senat pentru patru ani (după revizuire mandatul s-a prelungit cu un an, astfel durata activității sale este de cinci ani). Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate, în condițiile stabilite de legi. Instituția are dreptul să facă anchete, să audieze și să ia declarații de la conducătorii autorităților administrației publice sau servicii publice, aflate sub autoritatea acestor autorități ori de la orice alt funcționar care poate furniza informații utile rezolvării cererilor. Avocatul Poporului nu poate îndeplini nici o funcție publică sau privată.

Titlul trei conține reglementări referitoare la Parlament, Președintele României, Guvern, Administrația Publică și Autoritatea Judecătorească. Este de evidențiat că legiuitorul a utilizat termenul de “autoritate" pentru a înlocui consacratul termen de "putere". Acest titlu conține șase capitole, dintre care anumite au și secțiuni, precum capitolele care vizează funcționarea și atribuțiile: Parlamentului (având trei secțiuni), Administrației publice (cu două secțiuni) și Autoritatea Judecătorească (cu trei secțiuni). Acest titlu prezintă rolul, modul de funcționare a acestor instituții, precum și raporturile dintre ele. Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării,fiind format dinCamera Deputaților și Senat având un mandat de patru ani, care se prelungește prin lege organică în caz de război sau catastrofă. Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării,mandatul lui fiind de patru ani (cinci ani după revizuire). Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Guvernul este condus de primul-ministru, care nu poate fi revocat de președinte. Administrația publică cuprinde Administrația publică centrală de specialitate precum și Administrația publică locală. În legătură cu Autoritatea Judecătorească art.124, alineatul 1 din Constituție precizează următoarele: Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, potrivit legii. Președintele și ceilalți judecători ai Curții Supreme de Justiție sunt numiți pe o perioadă de 6 ani. Ei pot fi reinvestiți în funcție. Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii.

Cel de-al patrulea titlu privește economia și finanțele și cuprinde norme referioare la economie, proprietate, sistemul fiscal, bugetul public național, impozitele și taxele, Curtea de Conturi. În România controlul financiar este exercitat de Ministerul Finanțelor Publice, de Corpul de control al primului-ministru și de Curtea de Conturi. Curtea de Conturi este o instituție supremă de control financiar în domeniul gestionării resurselor financiare ale statului, de sorginte parlamentară și care are atribuții de control, de jurisdicție și de informare a Parlamentului asupra modului de desfășurare a activității sale.

Titlul cinci privește modul de organizare și funcționare al Curții Constituționale. Această instituție garantează supremația Constituției, prin vegherea asupra constituționalității legilor, tratatelor. Soluționează conflicte juridice de natură constituțională, veghează la respectarea procedurii în ceea ce privește alegerea și suspendarea Președintelui. Curtea Constituțională este compus din nouă judecători, dintre care trei sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei judecători de Președinte, cu un mandat de nouă ani. Deciziile pe care le ia această instituție sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Titlul șase se referă la revizuirea Constituției stipulând procedura revizuirii și limitele sale, conturând caracterul rigid al Constituției. Ca așezământ scris și sistematic, este rigidă, în sensul că ea admite revizuirea, dar numai printr-un sistem tehnic prestabilit, vizând inițiativa revizuirii. Articolul 148 se referea la o serie de domenii, care nu puteau forma obiectul revizuirii: caracterul național, independent, unitar și indivizibil, forma republicană de guvernământ, integritatea teritorului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială a statului. Totodată se specifică, că nici o revizuire nu poate fi făcută, dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor ori a garanțiilor acestora. Între interdicțiile de revizuire a fost inclusă și forma republicană, lucru care a fost criticată. Deținătorul puterii supreme în stat este poporul, care învestește celelalte autorități cu exercițiul puterii în sectoarele de activitate proprii. El e singurul care poate decide forma de guvernământ, la un moment dat al etapei istorice de dezvoltare politică și social-economică. Profesorul Vasile Gionea afirma: “Nu poate un Parlament, de o anumită factură și orientare politică, să stabilească restricții legislative pentru Parlamentele viitoare.”

Titlul șapte conține dispoziții finale și tranzitorii, privind intrarea în vigoare a Constituției, conflictul temporal de legi, instituțiile existente și viitoare.

V. MODIFICĂRI ȘI COMPLETĂRI ADUSE CONSTITUTIEI

Revizuirea Constituției din 1991

Conform Constituției revizuirea poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care să provină din cel puțin jumătate din județele țării și din fiecare județ și municipiul București cel puțin de 20.000 de semnături. Legea de revizuire este adoptată de Parlament, separat în cele două camere ale Parlamentului, cu o majoritate calificată. Pentru adoptarea definitivă a legii, acesta trebuie aprobată prin referendum.

Proiectul de revizuire a Constituției adoptat în Parlament a fost supus unui referendum pe 18 și 19 octombrie 2003. Prezența la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanți au votat pentru modificarea Constituției. Totuși, procentele au fost contestate de organizațiile de monitorizare, ce au raportat abuzuri (folosirea neconstituțională a urnelor volante și permiterea unor cetățeni a vota de mai multe ori). Nici una dintre aceste reclamații nu a putut fi dovedită, însă. Constituția revizuită a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003. Mai mult de jumătate din articole au suferit modificări mai mici sau mai mari. Cele mai importante schimbări sunt:

Gratuitatea învățământului de stat nu mai este garantată necondiționat (ci numai conform legii).

Minoritățile naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție.

Proprietatea privată este garantată și ocrotită de lege.

Mandatul Președintelui este de 5 ani.

Obligativitatea stagiului militar se stabilește prin lege organică.

Imunitatea parlamentară este limitată.

După aderarea României la Uniunea Europeană cetățenii țărilor membre ale UE vor avea dreptul de a alege și de a fi aleși în scrutinul local (dacă sunt rezidenți ai localității respective).

Intrarea în Uniunea Europeană și NATO nu va fi votată prin referendum, ci de către Parlament.

În urma revizuirii s-a schimbat și întinderea Constituției, ajungând la 156 articole și opt titluri. Schimbări au fost introduse în fiecare titlu, schimbând sau introducând articole sau alineate noi. Titlul șase conține reglementări privind integrarea euroatlantică, titlul șapte revizuirea Constituției, iar ultimul capitol (capitolul opt) conține dispozițiile finale și tranzitorii. O schimbare majoră în forma Constituției o reprezintă introducerea capitolului șapte, privind integrarea în UE și NATO, care nu apărea în Constituția din 1991 înainte de revizuire. Dacă înainte nu era precizat explicit principiul separtației puterilor în stat, după 2003 articolul 1 în alineatul 4 din Constituție formulează clar acest principiu.

Constituția României din 1991 a adus un număr important de elemente noi, calitativ diferite, față de constituțiile anterioare. Astfel, printre contribuțiile actualei Constituții se înscrie consacrarea largă a drepturilor și libertăților cetățenești, recunoașterea superiorității dreptului internațional, crearea unui mecanism de control al constituționalității legilor, eficient și cât se poate de modern, repunerea în drepturi a unor instituții tradiționale precum Consiliul Legislativ, înființarea unor noi instituții -similare celor din unele state democratice- având ca scop asigurarea protecției drepturilor cetățenești, cum este instituția Avocatul Poporului.

În ciuda faptului că modificarea obligatorie a Constituției în pragul integrării în Uniunea Europeană a fost considerată o oportunitate istorică de a corecta o serie de neajunsuri ale formei adoptate în 1991, reforma constituțională din 2003 nu a reușit să rezolve tensiunile fundamentale generate de funcționarea instituțiilor statului

Deși Constituția României poate fi încadrată în categoria celor rigide, având în vedere majoritățile extraordinare cerute în acest sens, revizuirea acesteia din 2003 – ca și cea preconizată a se produce în următorii ani, pledează în favoarea instabilității regimului constituțional ex-comunist, o cauză des invocată în acest sens fiind decalajul dintre constituția formală și cea materială. Rămâne, totuși, întrebarea, dacă decalajul este datorat inadecvării normei constituționale sau, poate, nerespectării literei și spiritului ei.

Proiectul de revizuire a Constituției din 2014

Proiectul de revizuire a Constituției a fost adoptat în unanimitate, în cea de-a doua etapă a procesului de modificare a legii fundamentale, cea mai mare modificare adusă de parlamentari fiind reconfigurarea celor două camere ale Legislativului. Astfel, în noul proiect de revizuire a Constituției, Camera Deputaților este decizională în aproximativ 90% din cazuri, în timp ce Senatul preia atribuțiile de numire a tuturor șefilor instituțiilor care sunt sub control parlamentar, iar puterea de decizie se limitează la administrația publică, la tratatele internaționale și la împrumutri externe.

După ce au fost criticați pentru amendamentul adoptat care transforma Parlamentul în "forul suprem de dezbatere și de decizie a națiunii", parlamentarii au decis să renunțe de această dată la el, alegând să rămână la actuala formă a articolului din Constituție.

Posibilitatea dizolvării Parlamentului a fost și ea ușor modificată, în sensul în care, potrivit noului proiect de revizuire, legislativul poate fi dizolvat dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a trei solicitări de învestitură. Totodată, următorul alineat al aceluiași articol 89, rămâne tot interpretabil, chiar dacă parlamentarii au încercat să evite acest lucru prin adăugarea sintagmei "și în situația în care".

Art.89. (1) Președintele dizolvă Parlamentul și în situația în care o hotărâre în acest sens este adoptată cu votul a două treimi dintre membrii fiecărei Camere".

Amendamentul care obligă practic orice persoană să se prezinte în fața unei comisii parlamentare atunci când e chemată s-a menținut, dar s-a precizat că magistrații sunt exceptați de la această obligativitate, pentru a se elimina suspiciunea că puterea judecătorească ar putea fi obligată să dea explicații puterii legislative.

Art. 64. (41) Orice persoană de drept public, orice persoană juridică privată și orice persoană fizică,cu excepția magistraților, are obligația de a se prezenta, direct sau prin reprezentant legal, după caz, în fața unei comisii parlamentare, în urma invitației scrise primite din partea acesteia, cu respectarea principiului separației puterilor în stat. Activitatea comisiei parlamentare nu se poate substitui organelor judiciare.

O altă serie de modificări făcute la Constituție în vara lui 2013, care a iscat valuri de nemulțumiri, este și cea care privește atribuțiile președintelui. În cea de-a doua rundă de dezbateri pentru revizuirea Constituției, parlamentarii i-au dat înapoi șefului statului doar dreptul de a iniția un referendum pe probleme naționale, fără a mai fi nevoie de aprobarea Parlamentului.

Art.90. (1) Președintele României sau cel puțin 250.000 de cetățeni cu drept de vot pot cere poporului să-și exprime voința, prin referendum, cu privire la probleme de interes național, cu excepția celor referitoare la revizuirea Constituției”.

”Inițierea referendumului se aprobă de Parlament, prin hotărâre, cu votul majorității membrilor săi”, a fost eliminată.

De asemenea, în vechiul proiect de revizuire, președintele era scos din mecanismul de cerere a a începerii urmăririi penale a unui membru al guvernului, Parlamentul având "dreptul exclusiv" de a face acest lucru. Acum, acest amendament a fost eliminate.

Art.109. (2) Parlamentul, în ședință comună a celor două Camere, are dreptul exclusiv de a cere urmărirea penală a prim-ministrului și a membrilor Guvernului, pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. În cazul aprobării cererii de urmărire penală a membrilor Guvernului, prim-ministrul înaintează Președinților celor două Camere ale Parlamentului o cerere motivată de suspendare din funcție a acestora. Suspendarea din funcție se decide în ședința comună a celor două Camere. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui de drept din funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În privința desemnării premierului și numirii miniștrilor, situația a rămas la fel, președintele neavând decât rolul de a accepta propunerile făcute de partidul sau alianța care a câștigat alegerile.

Art.103. (1) Președintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianța politică care a participat la alegeri, care a obținut cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor. În cazul în care există mai multe formațiuni politice care au participat la alegeri și care au obținut același număr de mandate, Presedintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianța politică care a participat la alegeri, care a obținut cel mai mare număr de voturi, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

Art.103.- (4) În cazul în care candidatul pentru funcția de prim-ministru își depune mandatul, nu se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obține votul de încredere, Președintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv alianța politică care a participat la alegeri, care a obținut al doilea cel mai mare număr de mandate parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

Art.103.- (5) În cazul în care cel de-al doilea candidat la funcția de prim-ministru își depune mandatul, nu se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obține votul de încredere, Președintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de o coaliție de formațiuni politice parlamentare, care însumează majoritatea absolută a mandatelor parlamentare, potrivit rezultatului oficial al alegerilor.

Art.103.- (6) În cazul în care cel de-al treilea candidat la funcția de prim-ministru își depune mandatul, nu se prezintă în fața Parlamentului pentru acordarea votului de încredere în termenul prevăzut sau nu obține votul de încredere, Președintele va dizolva Parlamentul.

O altă schimbare operată de membrii comisiei pentru revizuirea Constituției vizează moțiunile de cenzură împotriva Guvernului. În forma veche, partidul sau alianța care iniția o astfel de moțiune era obligată să vină și cu propunerea de premier, această prevedere fiind eliminată.

Tot în noul proiect de revizuire, membrii comisiei au dat liber la folosirea probelor obținute ilegal doar în cazul în care sunt în favoarea acuzatului, potrivit unei completări la un amendament adoptat în prima fază a lucrărilor pentru modificarea legii fundamentale.

"Este interzisă folosirea unei probe obținute ilegal, cu excepția cazului în care aceasta este folosită în favoarea celui acuzat", se arată în noua formă a alineatului 14, articolul 23 din proiectul de revizuire, la propunerea senatorului PSD  Ioan Chelaru.

Mai mult, în cadrul dezbaterilor privind modificarea legii fundamentale, parlamentarii din comisie au eliminat un amendament care dădea posibilitatea procurorilor de a dispune interceptarea comunicațiilor pentru 48 de ore.

"În cazul în care există urgență deosebită în luarea uneia dintre măsurile prevăzute la alin.(3), procurorul poate să dispună prin ordonanță, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, luarea măsurii pe o perioadă de  cel mult 48 de ore. Îndată după luarea măsurii, procurorul se adresează instanței de judecată competente care decide asupra măsurii dispuse de procuror și, dacă s-a cerut, asupra luării măsurii în continuare. Dacă măsura dispusă de procuror este infirmată, instanța va dispune, când este cazul, distrugerea probelor obținute, care se realizează de către procuror pe bază de proces-verbal, ce se depune la instanță", se arată în amendamentul adoptat în vară, în prima tură de dezbateri pentru modificarea Constituției, la articolul 28, care face referire la secretul trimiterilor poștale și a comunicărilor.

Parlamentarii au scos din textul Constituției, la a doua discutare a proiectului, prevederea potrivit căreia în prezent "competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție". În aceste condiții, la Înalta Curte de Casație și Justiție nu vor mai ajunge decât, în fazele de atac, dosarele judecate în primă instanță la Curțile de Apel. Chiar și în această situație este evitat însă completul de cinci judecători, decizia luându-se în cel de trei judecători ai Curții Supreme.

Judecatorii Curtii Constitutionale au decis ca 26 de articole si alineate din proiectul de revizuire a Constitutiei elaborat de comisia parlamentara condusa de Crin Antonescu sunt neconstitionale.

"Sperăm ca cei care sunt îndreptățiți să hotărască cu privire la modificarea Constituției, deci Parlamentul, să țină seama de ce am spus noi aici. Acolo unde nu sunt obligați să țină seama, vom verifica legea după ce trece prin parlament, dacă se respectă decizia Curții sau nu. În rest, este alegerea lor să țină seama sau nu de recomandările făcute", a declarat Augustin Zegrean.

Articolul privind desemnarea premierului, neconstituțional

Judecătorii Curții Constituționale a României (CCR) au declarat neconstituțională prevederea din propunerea de revizuire a Legii fundamentale care viza modificarea articolului 103, în sensul că Președintele îl desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul propus de partidul politic, respectiv de alianța politică care au obținut în alegeri cele mai multe mandate parlamentare.

De asemenea, judecătorii Curții au constatat neconstituționalitatea completării articolului 70, alin 2, lit e) referitoare la încetarea calității de deputat sau de senator la data demisiei din partidul politic sau formațiunea politică din partea căreia a fost ales sau la data înscrierii acestuia într-un alt partid sau formațiune politică.

Și modificarea operată articolului 133 referitoare la creșterea numărului reprezentanților societății civile în rândul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii a fost declarată neconstituțională.

Cu unanimitate de voturi, judecătorii Curții au constatat și neconstituționalitatea completării aduse articolului 23, alin. 1 din Constituție cu un nou alineat, alin. 13 prim, referitor la folosirea în instanță a probelor obținute în mod ilegal numai în favoarea acuzatului.

Tot cu unanimitate de voturi a fost constatată și neconstituționalitatea eliminării tezelor a doua și a treia ale alin. 2 al articolului 72 referitoare la competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de urmărire și trimitere în judecată, respectiv la competența de judecată a ÎNCJ cu privire la senatori și deputați.

Judecătorii Curții Constituționale au decis că și modificarea adusă articolului 135 (alin. 2, lit d), referitoare la exploatarea resurselor de producție în condiții de maximă eficiență economică și cu acordarea accesului nediscriminatoriu tuturor celor interesați, este neconstituțională.

De asemenea, cu majoritate de voturi, judecătorii CCR au declarat neconstituțională și completarea articolului 6 din Constituție cu un nou alineat (alin. 1 prim), privitor la instituirea posibilității reprezentanților legali ai minorităților naționale de a înființa, potrivit statutului minorităților naționale adoptat prin lege, organe proprii de decizie și executive, precum și completarea articolului 12 cu alineatul 4 prim referitor la utilizarea simbolurilor proprii ale minorităților naționale.

Și modificarea adusă articolului 28 din Constituție, referitor la secretul corespondenței, a fost constatată ca fiind neconstituțională.

De asemenea, cu unanimitate de voturi s-a decis și neconstituționalitatea modificării aduse articolului 110, alin. 1 din Constituție, referitor la durata mandatului Guvernului.

CCR recomandă rescrierea articolelor declarate neconstituționale.

VI. CONCLUZII

Spre deosebire de alte state, Constituțtia Romaniei a suferit multe modificări, deși mai tânără în timp. Cu toate acestea valoarea sa istorică are o semnificație profundă surprinzând și reflectând cu detaliu cadrul juridic în care se desfășoară societatea vremurilor trecute și actuale.

Din constituțiile anterioare se pot  reface astfel imagini ale vremii pe  diverse planuri, iar comparând acele recente se poate distinge chiar evoluția societății și a individului.

Importanța Constituției României rezultă din primele sale articole, care definesc statul ca fiind unul „național, suveran și independent, unitar și indivizibil” (art. 1), forma de guvernământ, respectiv „republica” (art. 2) precum și din prevederile art. 5, unde se prevede că „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”

Având în vedere că întreaga legislație românească este supusă controlului constituționalității, atributul exclusiv al Curții Constituționale, rezultă din aceasta caracterul primordial al constituției, care trebuie să cuprindă pe scurt toate caracteristicile unui stat modern, adaptat realităților sociale, economice și politice, care să se integreze armonios în cadrul celorlalte state ale Uniunii Europene, dintre care multe au un avans democratic vizibil, precum și toate drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, fără de care nu putem vorbi de dezvoltarea unui stat democratic.

Având în vedere cele menționate mai sus, rezultă implicit atenția pe care trebuie să o acordăm procesului de elaborare a constituției, instituțiilor implicate în acest proces fundamental, precum și rolului final decizional, care aparține cetățenilor acestei țări, cu drept de vot, care au datoria să studieze toate prevederile constituționale, să le înțeleagă, înainte de a a-și exprima decizia cu privire la modificarea constituției, cu ocazia referendumului.

Totodată, în procesul de elaborare sau modificare a constituției, trebuie să ținem seama de demersurile similare care au avut sau au loc în alte state, în primul rând pentru a observa cum instituții similare au înțeles să modifice organizarea statului, instituțiilor sale, respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, și în al doilea rând pentru a putea adapta aceste modificări realităților sociale și economice din țara noastră.

Bibliografie

Angela Banciu, Istoria vieții constituționale în România 1866-1991.

Enciclopedia României, vol. I, coord. Gheorghe Buzatu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituțional roman, Ed. Hyperion XXI, București, 1993.

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida – Constituția României-comentată și adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1992.

Călinoiu Constanța, Constituția României:comentată și adnotată.

Ionescu Cristian, Constituția României comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudența Curții Constituționale.

Cernea Emil, Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006.

Curpăn Vasile, Sorin, România la cumpăna istoriei (Tratat de istorie, politică și drept),Editura StudIS, Iași, 2012.

Prof.univ.dr. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu -Revizuirea Constituției-Istoric. Drept comparat. Documente. Opinii, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Jon Elster, Claus Offe, Ulrich K. Preuss , Institutional in Post-communist Societies.

Eleodor Focșeneanu -Istoria constituțională a României 1859-1991, Editura Humanitas, București, Ediția a II-a revizuită, 1998.

Istoria Românilor în date, , ediția a II-a revăzută și adăugită, coord. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2007.

Antonie Iorgovan, Constituția României, comentată și adnotată -în colaborare.

Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituției.

Antonie Iorgovan, Constituția României,revizuită,comentarii și explicații.

Antonie IORGOVAN, Drept constitutinal si institutii politice. Teorie generala, Ed. "Galeriile J. L. Calderon", Bucuresti, 1994.

Cadart Jacques, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I, Ed. Economica, Paris, 1990.

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu -Interpretarea Constituției-Doctrină și practică, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Ioan Muraru, Gheorghe Iancu -Constituțiile Române-Texte. Note. Prezentare comparativă- Ediția a III-a, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1995.

Istoria României în texte, coord. Bogdan Murgescu, Editura Corint, București, 2001.

Negoiță, Florin, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene si Dreptul intern român, în lumina dispozitiilor constitutionale revizuite, Revista Româna de Drept comunitar, nr. 2/2004.

Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Academia Româna, Secția de Științe Istorice și Arheologie, coord. Ioan Scurtu, secretar Petre Otu, Editura Enciclopedică, București, 2003.

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999.

Ioan Stanomir, Nașterea Constituției.

Ortansa Stângă, Valentina Puiu, Geneza Constituției României 1991.

Elena Simina TĂNĂSESCU, Cronica jurisprudentei Curtii Constitutionale a României pe anul 2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004.

Ioan VIDA, Obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale pentru instantele judecatore# 12512i814m 1;ti -factor de stabilitate a constitutiei sia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004.

VRABIE Genoveva, Organizarea politico-etatica a României, Drept constitutional si institutii politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iasi,1996.

Stephen White, Judy Batt, Paul G. Lewis, Developments in Central and East European Politics.

Www.constituția.ro. (sursă web)

Constituția României din 1991-revizuită în 2003 prin Legea de revizuire din 2003.

Proiectul de revizuire a Constituției din 2014.

Bibliografie

Angela Banciu, Istoria vieții constituționale în România 1866-1991.

Enciclopedia României, vol. I, coord. Gheorghe Buzatu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2010.

Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituțional roman, Ed. Hyperion XXI, București, 1993.

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida – Constituția României-comentată și adnotată, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1992.

Călinoiu Constanța, Constituția României:comentată și adnotată.

Ionescu Cristian, Constituția României comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudența Curții Constituționale.

Cernea Emil, Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc, ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006.

Curpăn Vasile, Sorin, România la cumpăna istoriei (Tratat de istorie, politică și drept),Editura StudIS, Iași, 2012.

Prof.univ.dr. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu -Revizuirea Constituției-Istoric. Drept comparat. Documente. Opinii, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Jon Elster, Claus Offe, Ulrich K. Preuss , Institutional in Post-communist Societies.

Eleodor Focșeneanu -Istoria constituțională a României 1859-1991, Editura Humanitas, București, Ediția a II-a revizuită, 1998.

Istoria Românilor în date, , ediția a II-a revăzută și adăugită, coord. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, București, 2007.

Antonie Iorgovan, Constituția României, comentată și adnotată -în colaborare.

Antonie Iorgovan, Odiseea elaborării Constituției.

Antonie Iorgovan, Constituția României,revizuită,comentarii și explicații.

Antonie IORGOVAN, Drept constitutinal si institutii politice. Teorie generala, Ed. "Galeriile J. L. Calderon", Bucuresti, 1994.

Cadart Jacques, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. I, Ed. Economica, Paris, 1990.

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache, Gheorghe Iancu -Interpretarea Constituției-Doctrină și practică, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Ioan Muraru, Gheorghe Iancu -Constituțiile Române-Texte. Note. Prezentare comparativă- Ediția a III-a, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1995.

Istoria României în texte, coord. Bogdan Murgescu, Editura Corint, București, 2001.

Negoiță, Florin, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2013.

Corneliu Liviu POPESCU, Raporturile dintre Dreptul Uniunii Europene si Dreptul intern român, în lumina dispozitiilor constitutionale revizuite, Revista Româna de Drept comunitar, nr. 2/2004.

Istoria Românilor, vol. VIII, România Întregită (1918-1940), Academia Româna, Secția de Științe Istorice și Arheologie, coord. Ioan Scurtu, secretar Petre Otu, Editura Enciclopedică, București, 2003.

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999.

Ioan Stanomir, Nașterea Constituției.

Ortansa Stângă, Valentina Puiu, Geneza Constituției României 1991.

Elena Simina TĂNĂSESCU, Cronica jurisprudentei Curtii Constitutionale a României pe anul 2003 (I), Revista de drept public, nr. 1/2004.

Ioan VIDA, Obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale pentru instantele judecatore# 12512i814m 1;ti -factor de stabilitate a constitutiei sia practicii judiciare, Pandectele Române, nr. 3/2004.

VRABIE Genoveva, Organizarea politico-etatica a României, Drept constitutional si institutii politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iasi,1996.

Stephen White, Judy Batt, Paul G. Lewis, Developments in Central and East European Politics.

Www.constituția.ro. (sursă web)

Constituția României din 1991-revizuită în 2003 prin Legea de revizuire din 2003.

Proiectul de revizuire a Constituției din 2014.