Analiza Aplicarii Politicilor Antiinflationiste In Romania
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
DOMENIUL: ADMINISTRAREA AFACERILOR
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAREA AFACERILOR REGIONALE
Analiza aplicării politicilor antiinflaționiste în România
în perioada 2005 – 2014
Cuprins
INTRODUCERE
Cap. 1. Politica monetară antiinflaționistă – conținut, clasificare, aplicabilitate
1.1. Clasificarea politicilor antiinflaționiste
1.2. Politica monetară antiinflaționistă
1.2.2. Țintirea directă a inflației
1.2.3. Țintele intermediare
1.2.4. Instrumentele politicii monetare
1.2.5. Critici la adresa politicii monetare activiste
Cap. 2. Coordonatele conceptuale și modalități de aplicare ale altor politici antiinflaționiste
2.1. Politica bugetară antiinflaționistă
2.2. Politica structurală antiinflaționistă
2.3. Politici de control a cererii agregate și de stimulare a ofertei agregate
Cap. 3. Analiza principalelor categorii de costuri ale aplicării politicilor antiinflaționiste
Cap. 4. Concluzii și recomandări
Bibliografie
INTRODUCERE
Am ales această temă deoarece mă preocupă menținerea unei rate a inflației cât mai scăzute atât la nivelul țării și al Uniunii Europene, cât și la nivelul întregului pământ.
Pentru a putea discuta despre o analiză a aplicării politicilor antiinflaționiste și despre impactul acestora asupra inflației, trebuie să știm înainte de ce le utilizăm, care este cauza apariției lor și care sunt efectele urmărite prin intermediul acestora.
Din punctul de vedere al lui Pierre Bezbakh, ,,Inflația este un proces de creștere cumulativă și autoîntreținere a nivelului general al prețurilor de consum, un mecanism care provoacă variații multiple de lungă durată, generează el însuși cauzele permanenței sale și se exprimă prin majorarea celei mai mari părți a prețurilor”.
În gândirea keynesistă, inflația este apreciată în privința fluxurilor macroeconomice reale. ,,Odată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a mări în continuare investițiile va declanșa o tendință de creștere nelimitată a prețurilor curente, oricare ar fi înclinația marginală spre consum, adică ne vom afla într-o situație de inflație autentic”(J.M.Keynes).
Există autori care privesc inflația ca un proces general – atemporal și aspațial. ,,Există inflație atunci când nivelul general al prețurilor este în creștere continuă, mai mult sau mai puțin rapidă” (Raymond Barre). Alți autori consideră că inflația este o modificare anormală a prețurilor. ,,Inflația constă în acea stare a economiei în care crește continuu și anormal indicele general al prețurilor, respectiv vând are loc o creștere suplimentară a lor față de cea garantată de starea generală a comerțului și mai rapidă decât ieșirile reale, decât producția țării(Silverman și Curzon).
În înțelegerea lui Victor Jinga, ,,inflația este o maladie a monedei, ci stări latente, virulente, explozive, anarhice. Durează întotdeauna mult și foarte mult, e contagioasă, produce suferințe, injustiții, lasă urme, deseori grave”.
Urmărind logica naturală a lucrurilor, am început să redactez lucrarea cu o scurtă clasificare a politicilor antiinflaționiste.
Deoarece pe teritoriul României cea mai vizibilă politică antiinflaționistă a fost și este politica monetară, în primul capitol am detailat fiecare etapă a aplicării acestei politici. Totodată, pentru a completa politica monetarp antiinflaționistă, am prezentat și analizat modalitățile de aplicare a altor politici antiinflaționiste, cum ar fi: politica bugetară, politica structurală și politicile de control a cererii și ofertei agregate.
Totodată, J.M.Albertini nu identifică inflația cu creșterea prețurilor, ci o consideră o formă specială de sporire a prețurilor: ,,creșterea inflaționistă a prețurilor presupune o sporire a prețurilor naționale mai puternică decât cea a prețurilor internaționale, o asemenea creștere având efecte economice și sociale ,patologice pentru ansamblul economiei naționale, iar Laider D.E.W. și Parkin M.J. consideră că ,,inflația este un proces de creștere continuă a prețurilor sau, prin echivalență, de depreciere continuă a valorii banilor.
În vederea reducerii sau stopării efectelor inflației, specialiștii au dezvoltat măsuri, politici antiinflaționiste.
Politica antiinflaționistă desemnează un ansamblu de măsuri economice ce vizează aducerea procesului inflaționist în limite normale, stabilizarea macroeconomică, precum și modalitățile de trecere de la aceasta la creșterea economică autentică (Dobrotă Niță).
Pentru ca statele să poată aplica aceste politici, acestea sunt nevoite să intervină în economie. Keynes credea în rolul regulator al statului în economie, firește, într-una capitalistă, nu comunistă. Susținând rolul economic al statului în economie el nu a contestat rolul motor al interesului personal sau pe cel regulator al mecanismului concurenței și pieței.
Economiștii preocupați de acest aspect au identificat cele mai utilizate politici antiinflaționiste: politica bugetară, politica monetară, politica comercială, politica structurală, politici de control a cererii agregate și de stimulare a ofertei agregate, politica fiscală. Am afirmat acest fapt deoarece sunt frecvent studiate de către autorii-economiști pe care i-am studiat până în prezent.
Pentru a observa evenimentele petrecute pe teritoriul României am analizat costurile aplicării politicilor antiinflaționiste prin intermediul bunăstării sociale, a ratei șomajului, a ratei inflației, a consumului și a investițiilor. Toate aceste elemente demonstrează faptul că aceste costuri ale inflației sunt substanțiale și că pe termen lung ar putea fi chiar necesare pentru menținerea unei rate a inflației cât mai scăzute.
În vederea realizării lucrării de față m-am documentat din diverse cărți de specialitate puse la dispoziție de Biblioteca Universității din Oradea, surse electronice și diverse documente puse la dispoziție de către Banca Națională a României.
Cap. 1. Politica monetară antiinflaționistă – conținut, clasificare, aplicabilitate
1.1. Clasificarea politicilor antiinflaționiste
Politica antiinflaționistă desemnează un ansamblu de măsuri economice ce vizează aducerea procesului inflaționist în limite normale, stabilizarea macroeconomică, precum și modalitățile de trecere de la aceasta la creșterea economică autentică.
Dacă se ține cont de faptul că procesul inflaționist implică treceri permanente de la un tip de inflație la altul, de la un grad de intensitate la altul și de la un sens de evoluție la altul, aducerea inflației în limite normale are extrem de multe concretizări.
Generalizată în economiile contemporane, inflația a impus ample dezbateri teoretice și experiențe practice pentu a fi redusă și pusă sub control în vederea menținerii în limite considerate normale: să favorizeze creșterea economică reală cu sacrificii minime din partea agenților economici.
Conceptul de politică antiinflaționistă nu se limitează la o măsură sau alte menite să acționeze împotriva inflației, ci implică un ansamblu coordonat vizând acest obiectiv. Începând cu perioada de după Primul Război Mondial, s-au elaborat, în țările europene, numeroase planuri și strategii de combatere a inflației, care vizau contracararea acestui flagel al societății moderne. S-a înfăptuit o suită întreagă de reforme moderne în țările dezvoltate ale Europei și în celelalte țări sub influența necesităților stringente de a stabiliza banii și de a asigura premisele unei dezvoltări economice ordonate, ale unui ritm de creștere cât mai bun.
În condițiile de după Al Doilea Război Mondial, în rezolvarea problemelor legate de inflație, guvernele s-au putut baza pe teoriile keynesiste și experiența practică în domeniu mult mai amplă reprezentată mai apoi de doctrinele monetariste.
Politica antiinflaționistă nu a decurs însă niciodată numai dintr-o singură orientare doctrinară, politicile adoptate s-au dovedit a fi foarte diverse.
Politice antiinflaționiste pot fi structurate după mai multe criterii:
După instrumentele folosite:
Politica monetară antiinflaționistă;
Politica bugetară antiinflaționistă;
Politici structurale antiinflaționiste;
După doctrina social-economică ce stă la baza lor:
Politici de control ale cererii agregate, care se desfășoară cu folosirea preponderentă fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare. Acestea la rândul lor se împart în funcție de mijloacele utilizate pe termen scurt în:
politica blocării masei monetare;
politica de blocare a cheltuielilor publice;
politica de blocare a veniturilor și costurilor;
Politici de stimulare a ofertei agregate, care în funcție de mijloace utilizate pe termen scurt se împart în:
politica sporiri productivității și întăriri concurenței;
politica reducerii costurilor;
După intensitatea și sensul procesului:
Politici de luptă cu criza antiinflaționistă, respectiv cu hiperinflația și efectele ei;
Politici de prevenire a hiperinflației și de menținere a inflației monetare normale sub controlul factorilor responsabili;
După obiectivele imediat urmărite:
Programe pentru prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suportă anumiți factori economici de pe urma inflației – indexarea salariilor și a altor categorii de venituri;
Programe și măsuri pentru reducerea inflației prin minimizarea costurilor sociale ale acesteia.
Având în vedere tipologia complexă a politicilor antiinflaționiste, faptul că alegerea unui tip de politică se rezumă în special la fixarea obiectivelor și la alegerea instrumentelor adecvate pentru înfăptuirea obiectivelor propuse, vom analiza politicile antiinflaționiste după încerca să facem referire și la celelalte tipuri de politici menționate mai înainte.
1.2. Politica monetară antiinflaționistă
O componentă a politicii economice generale a unei țări este politica monetară. Ea constă în acțiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobânzii, în scopul stabilizării macroeconomice.Controlul masei monetare sau al ratei dobânzii urmărește stimularea creșterii economice, stabilitatea prețurilor, reducerea ratei inflației, astfel încât să se ajungă la utilizarea cât mai completă a factorului de muncă, la echilibrul balanței de plăți externe.
La sfârșitul secolului XX, în condițiile în care comunismul a dispărut aproape complet și strategiile impuse de stat sunt peste tot înlocuite cu reforme orientate spre piață, există un consens în ceea ce privește faptul că prosperitatea și creșterea economică sunt create de firmele private și piețele concurențiale. În aceste împrejurimi, guvernul joacă un rol decisiv în crearea condițiilor ce oferă putere deplină pieței, prin intermediul politicilor fiscale, al politicilor din domeniul comerțului, al mediului înconjurător, și prin rolul său în constituirea infrastructurii necesare realizării acestor obiective.
Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe cea a ratei dobânzii. Autoritatea monetară poate reduce cererea agregată prin diminuarea ofertei de monedă, astfel încât să rezulte mai puțină lichiditate. Totodată, la același efect se poate ajunge și prin ridicarea ratei dobânzii și scumpirea creditului. Dacă împrumuturile scad, atunci și cheltuielile de consum vor fi mai mici.
Politica monetară, definită ca ansamblul de acțiuni care utilizează controlul ofertei de monedă de către banca centrală ca instrument de realizare a obiectivelor generale ale politicii economice, este una dintre cele mai importante priorități ale guvernelor.
S-a impus o nouă orientare axată pe ideea că inflația târâtoare – creșteri 3-4% ale prețurilor – este importantă pentru creșterea economică prin intermediul pieței, iar politica monetară este cel mai important factor de realizarea a acestui obiectiv. Politica monetară s-a dovedit a fi cel mai flexibil instrument care poate asigura stabilitate pe termen scurt prin faptul că piețele monetare anticipează schimbările de politică monetară înainte ca ele să fie anunțate.
În materie de politică monetară se disting do monetară, definită ca ansamblul de acțiuni care utilizează controlul ofertei de monedă de către banca centrală ca instrument de realizare a obiectivelor generale ale politicii economice, este una dintre cele mai importante priorități ale guvernelor.
S-a impus o nouă orientare axată pe ideea că inflația târâtoare – creșteri 3-4% ale prețurilor – este importantă pentru creșterea economică prin intermediul pieței, iar politica monetară este cel mai important factor de realizarea a acestui obiectiv. Politica monetară s-a dovedit a fi cel mai flexibil instrument care poate asigura stabilitate pe termen scurt prin faptul că piețele monetare anticipează schimbările de politică monetară înainte ca ele să fie anunțate.
În materie de politică monetară se disting două orientări importante. Una este aceea care pune accentul pe cantitatea de masă monedă, avându-l în frunte pe Milton Friedman și discipolii săi din cadrul școlii de la Chicago. Cealaltă este orientarea postkeynesistă, care are drept țintă controlul investițiilor, considerate factorul major al evoluției venitului național, iar rata dobânzii, instrumentul de stimulare a acestora. În viziunea lor, oferta de monedă determină rata dobânzii, care la rândul ei influențează totalul investițiilor, nivelul activității economice și venitul național.
Monetariștii s-au situat la polul opus față de keynesism. Ei s-au declarat adepții autoreglării prin forțele pieței, contestând faptul că statul ar putea fi un factor de echilibru. Pentru monetariști, politica fiscală are un rol minor, pe prim-plan aflându-se politica monetară. În cadrul acesteia, lupta contra inflației devine prioritară, în raport cu lupta împotriva șomajului. Reducerea ratei inflației poate determina echilibrul și folosireamai completă a forței de muncă pe termen lung. În concepția monetaristă, lupta contra inflației trebuie dusă prin reducerea cheltuielilor bugetare și crearea de monedă în proporții mai mici.
Banca Centrală – principala autoritate monetară
Rolul elaborării și aplicării politicii monetare revine Băncii Centrale. Evoluția lor poartă amprenta istoriei propriei țări. Așa se explică deosebirile existente.
Dacă ne referim la proprietatea asupra capitalului Băncii Centrale, în Marea Britanie el este deținut de stat, în Statele Unite, de băncile private comerciale, iar în Japonia de acționarii privați.
Deosebiri de la o țară la alta apar și în legătură cu independența Băncii Centrale față de puterea politică. În Statele Unite, Sistemul Federal de Rezerve (FED) se bucură de o independență relativă. În Japonia, Banca Centrală este pusă sub supravegherea Ministerului de Finanțe. În Germania, datorită statutului acordat prin legea votată în 1957, Bundesbank beneficiază de o independență de invidiat. La rândul ei, Banca Angliei, ca instituție publică, colaborează cu Trezoreria în probleme de emisiune monetară.
Acțiunea Băncilor Centrale asupra ofertei de lichidități ridică problema alegerii agregatului monetar.
Compoziția masei monetare este eterogenă. Agregatele monetare pun în evidență acest lucru. În concepția Băncii Franței, ele includ ,,în afara mijloacelor de plată toate plasamentele pe care agenții nefinanciari le consideră drept rezerve imediat disponibile ale capacităților de cumpărare și care pot fi convertite ușor și rapid în mijloace de plată…”. Deși de la o țară la alta, se remarcă unele deosebiri de conținut, totuși, în linii generale, pot fi reținute următoarele componente ale agregatelor monetare:
M1 – totalitatea monedelor metalice și a biletelor emise de Banca Centrală + depozitele la vedere în moneda națională;
M2 – M1 + libretele bancare ordinare și cele de economii;
M3 – M2 + plasamentele la termen emise de instituții de credit și de Tezaur care nu sunt negociabile, activele în devize străine care nu pot fi utilizate direct în tranzacții interne,
M4 – M3 + bilete de trezorerie și bonurile de Tezaur negociabile, deținute de agenții nefinanciari rezidenți.
După cum se poate observa, M1 reprezintă accepțiunea restrictivă a masei monetare, în timp ce M4 este definirea sa în sensul larg. Mai trebuie precizat faptul că în ansamblul masei monetare, moneda centrală are o pondere reducă. De exemplu, în Franța, în septembrie 1993, moneda centrală nu reprezenta decât 16% din valoarea totală a agregatului M1. Rezultă că cea mai mare parte a masei monetare în circulație nu este creația Băncilor centrale, ci a băncilor comerciale, a instituțiilor de credit, în general. Pentru a estima masa monetară și a acționa asupra ei, Băncile Centrale recurg la unul sau altul dintre agregatele menționate. În prezent, autoritățile monetare din majoritatea marilor țări dezvoltate privesc cu predilecție către agregatul M3. În ultimii ani, în țările occidentale, controlul lichidităților a funcționat bine și chiar foarte bine.
Analiza politicii monetare face distincție între obiective, ținte intermediare, instrumente și indicatori:
Obiectivele întruchipează și cuprins scopurile fundamentale ale politicii monetare;
Țintele intermediare se substituie obiectivelor fundamentale;
Instrumentele reprezintă variabilele pe care decidenții le pot utiliza și controla direct;
Indicatorii oferă informații despre starea trecută și prezentă a obiectivelor sau despre evoluția lor posibilă în viitor.
1.2.1 Obiectivele politicii monetare
În efectuarea opțiunilor de politică monetară, un impact considerabil îl au următoarele principii macroeconomice asupra cărora controversele sunt minime:
Produsul intern brut real fluctuează în jurul unui trend crescător în majoritatea economiilor. Trendul ascendent este determinat cu precădere de latura de ofertă a economiei. Fluctuațiile concrete ale produsului intern brut real în jurul trendului său rezultă ca urmare a modificărilor pe latura de cerere a economiei;
Nu există un compromis pe termen lung între inflație și șomaj. Consecința principiului este că accelerarea expansiunii monetare se regăsește pe termen lung doar în creșterea inflației, fără niciun efect în sensul reducerii șomajului;
Al treilea principiu este acceptarea compromisului pe termen scurt între inflație și șomaj;
Anticipațiile reprezintă un factor al impactului politicilor macroeconomice. Acestea răspund la modificarea politicilor macroeconomice și le influențează efectele. Dacă politica monetară este credibilă, atunci costul pe termen scurt al dezinflației este mai redus;
Al cincilea principiu constă în încadrarea politicilor macroeconomice într-un proces sistematic bazat pe reguli și nu pre discreționism. Dezbaterile aplicării principiului în politica monetară au câștigat în complexitate, evoluând de la regula simplă privind stabilitatea ratei masei monetare la funcția de reacție a băncii centrale, indicând răspunsul dezirabil al instrumentelor la obiective, ținte și indicatori.
Putem afirma că obiectivul principal al politicii monetare este stabilitatea prețurilor, deoarece prin intermediul acesteia se urmărește o inflație cât mai scăzută care ajută la promovarea eficienței și creșterii economice pe termen lung.
O inflație ridicată este în detrimentul oricărei țări. Printre costurile inflației ridicate putem număra următoarele:
expansiunea peste măsură a sistemului financiar datorită faptului că persoanele fizice și juridice folosesc părți din ce în ce mai mari din resursele lor pentru a evita efectele inflației asupra lichidităților lor;
putem adăuga susceptibilitate crizei financiare, sistemul financiar fiind mai fragil datorită dificultăților de adaptare la inflația ridicată;
funcționarea deficitară a pieței bunurilor și a pieței muncii, prețurile nemaiavând rolul de măsurare a valorii economice relative a bunurilor și a serviciilor;
costurile de modificare frecventă a prețurilor;
costurile de monitorizare a prețurilor furnizorilor și concurenților;
efectele asupra distribuției.
Având în vedere aceste aspecte, Stanley Fisher, în lucrarea „The Role of Macroeconomics Factors in Growth”, apreciază că stabilitatea macroeconomică, incluzând controlul inflației este o condiție necesară pentru creșterea economică.
Este evident că perioadele caracterizate de o inflație rapidă sunt foarte distructive, însă, problema dacă inflația monetară are sau nu efect negativ asupra pieței continuă să rămână o problemă controversată. Nu putem aprecia cu certitudine că există o legătură directă între inflație și performanțele economice. O serie de studii econometrice asociază inflația ridicată cu o productivitate scăzută și cu rate de creștere economică scăzute.
În unul dintre cele mai citate articole legate de comparația internațională a ratelor de creștere, Stanley Fisher trage concluzia că, în medie, o creștere de 1% a ratei inflației poate să coste economia cu mai mult de 0,1 din rata sa de creștere. Așa cum rezultă din studiile economiștilor, efectul asupra ratei de creștere variază în funcție de rata inflației. Michael Sarel a demonstrat că efectele negative ale inflației cresc foarte mult dacă rata inflației este foarte mare, dar aceste efecte sunt nesemnificative la o rată a inflației sub 8%. În același context, Michael bruno și Easterley William apreciază că doar crizele inflaționiste, situațiile în care inflația atinge cote foarte mari, au efecte negative semnificative asupra creșterii economice. Cu toate acestea, conform unor studii recente, creșterea economică poate fi încetinită semnificativ sub influența impredictibilității schimbărilor de preț asociate cu inflația chiar și atunci când aceasta este scăzută.
1.2.2. Țintirea directă a inflației
Dată fiind marea responsabilitate ce le revine, de-a lungul ultimilor ani, băncile centrale din țările democrate industrializate au reușit să-și îndeplinească sarcinile cu succes. Însă obținerea unor rezultate economice pozitive de-a lungul unei perioade de timp nu garantează păstrarea acestei evoluții și în viitor. Băncile centrale se străduiesc să conceapă strategii care să păstreze avantajele anilor precedenți și care să determine stabilitate și în viitor. De-a lungul ultimului deceniu, dintre aceste strategii, una deosebit de interesantă a stârnit un interes deosebit în rândul băncilor centrale, precum și în rândul economiștilor monetariști, și anume țintirea inflației.
Acest tip de abordare a politicii monetare a dat rezultate remarcabile în țări cu economie de piață matură printre care Noua Zeelandă, Canada, Marea Britanie, Suedia, Finlanda, Israel, Spania, Australia. Recent, Japonia a anunțat intenția de a adopta măsuri referitoare la inflație, majoritatea elementelor acestor strategii fiind regăsite în politica Germaniei și Elveției. În SUA, țintirea inflației și-a atras susținători influenți, atât în cadrul Sistemului Rezervelor Federale, cât și în afara acestuia. Un proiect lansat de către Bill Saxton, „Price Stability Act of 1997” explică obiectivele luate de către FED în privința inflației.
Statele care au adoptat strategia țintirii inflației dispunea de premisele necesare pentru succesul politicii antiinflaționiste. Totodată, poate fi observată aceeași condiționare în cazul unor economii în tranziție sau în curs de afirmare. Astfel, în ultima parte a anilor `90, au optat pentru țintirea inflației Cehia, Polonia, Brazilia, Chile. În toate cazurile menționate, în momentul adoptării inflației ca țintă directă, rata anuală a creșterii prețurilor nu depășea 10%.
În anul 2005, Banca Națională a României a abordat o nouă modalitate de a ține inflația sub control ca strategie de politică monetară. Aceasta a fost adoptată în august 2005, după finalizarea unui proces de pregătire, a cărei ultimă etapă a constituit-o crearea și testarea funcționării cadrului de analiză economică și de decizie a politicii monetare specific țintirii directe a inflației. Concomitent au fost satisfăcute și celelalte cerințe și criterii care condiționează eficacitatea acestei strategii:
coborârea ratei anuale a inflației sub nivelul de 10 la sută;
acumularea unui câștig de credibilitate de către banca centrală și consolidarea acestuia;
întărirea independenței de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului Statut al BNR) și de facto a BNR;
restrângerea dominanței fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală și ameliorarea coordonării dintre politica fiscală și cea monetară;
relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului și reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuațiile acestei variabile;
însănătoșirea și întărirea sistemului bancar și relativa creștere a intermedierii bancare;
sporirea transparenței și a responsabilității băncii centrale, precum și a ariei și intensității comunicării BNR cu publicul și piețele financiare, inclusiv în ceea ce privește aspectele legate de noua strategie de politică monetară și de pregătirea adoptării ei;
conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice și a mecanismelor de funcționare a economiei necesară identificării și creșterii eficacității canalelor de transmisie monetară.
Demersurile BNR de creare a cadrului organizatoric și tehnic necesar implementării noii strategii de politică monetară au durat 16 luni și au beneficiat de asistență tehnică acordată de Fondul Monetar Internațional și de Banca Națională a Cehiei.
Grafic 1.2.2.1. Evoluția inflației din România în perioada 2005-2013
Sursa: realizat de autor pe baza datelor colectate de pe http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx , accesat la data de 10.03.2014;
Țintirea inflației este denumirea de ansamblu dată politicilor monetare caracterizate prin anunțarea publică a unor scopuri cantitative oficiale referitoare la rata inflației pe unul sau mai multe orizonturi de timp și prin recunoașterea explicită a faptului că scopul primordial al politicii monetare pe termen lung este atingerea unui nivel stabil al inflației.
Strategia de țintire directă a inflației adoptată în România de BNR se caracterizează prin:
exprimarea țintei de inflație în termenii headline inflation (indicele prețurilor de consum), având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator și nevoia de a asigura transparența și credibilitatea deciziilor de politică monetară;
stabilirea țintei ca punct central încadrat de un interval de variație (+/-1 puncte procentuale) în scopul ancorării eficace a anticipațiilor inflaționiste;
anunțarea unor ținte anuale de inflație pentru un orizont mai lung de timp (inițial 2 ani), ceea ce accentuează perspectiva necesară pe termen mediu a politicii monetare;
continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb;
definirea exante a unui set restrâns de circumstanțe ("circumstanțe excepționale"), independente de influența politicii monetare, care condiționează responsabilitatea BNR pentru atingerea țintei de inflație;
stabilirea țintei de inflație de către BNR în consultare cu guvernul.
Printre alte trăsături importante ale țintirii inflației se numără eforturile susținute ale autorităților monetare de a comunica, de a face publice planurile și obiectivele lor, și în multe cazuri, chiar și mecanismele utilizate, care au rolul de a întări convingerea că banca centrală este capabilă să atingă aceste obiective.
În practică, țintirea inflației nu constituie o regulă, ci mai degrabă un cadou pentru politica monetară. Dezvoltând și urmărind ideile Școlii de la Chicago, economiștii monetariști au caracterizat strategiile de punere în practică a politicilor monetare ca reguli sau recomandări, fiind automate, necesitând în mică măsură analize macroeconomice din partea autorităților monetare. Se poate spune că orice disciplină impusă prin reguli este de regulă costisitoare, deoarece privează banca centrală de abilitatea de a se ocupa de împrejurări neobișnuite sau neprevăzute.
Țintele de inflație din țara noastră sunt exprimate în termenii variației anuale a indicelui prețurilor de consum și sunt stabilite ca punct central încadrat de un interval de variație de +/-1 puncte procentuale.Similar experienței altor bănci centrale din regiune care implementează politica monetară în contextul strategiei de țintire directă a inflației, evoluția naturii și valorile țintelor de inflație stabilite de BNR până în prezent se caracterizează prin două etape distincte:
etapa țintelor de inflație coborâtoare, stabilite pe un orizont temporal de doi ani ca valori anuale aferente lunii decembrie (2005-2012), parcurgerea ei având ca argument major necesitatea consolidării dezinflației și a atingerii unei rate anuale a inflației sustenabile pe termen mediu;
etapa unei ținte staționare multianuale de inflație, compatibilă cu definiția de stabilitate a prețurilor pe termen mediu în economia românească (începând cu anul 2013); este o perioadă intermediară menită să asigure trecerea la etapa țintei continue de inflație pe termen lung – compatibilă cu definiția de stabilitate a prețurilor adoptată de BCE.
Tabel 1.2.2.1. Ținta de inflație în România
Sursa: http://www.bnr.ro/Tintele-de-inflatie-3325.aspx , accesat la data 10.03.2014;
Conform acestei clasificări tradiționale a tipurilor de politici, în opoziție cu strategiile bazate pe reguli se află abordare politicilor sub formă de recomandări. O bancă centrală care se bazează în elaborarea politicilor sale pe recomandări nu își ia angajamente publice referitoare la obiectivele sale sau la acțiunile sale viitoare, iar dacă o face, prezentarea va fi în termeni generali. Va avea posibilitatea de a modifica politica monetară de la o lună la alta sau de la o săptămână la alta în funcție de condițiile cerute.Susținătorii acestei strategii afirmă că formularea politicilor bazate pe recomandări conservă flexibilitatea și lasă băncii centrale posibilitatea de a riposta la informații noi și neașteptate.
Distincția dintre reguli și recomandări a jucat un rol major în dezbaterile despre politica monetară. Cu toate acestea, nu există reguli absolute pentru politica monetară. Chiar și etalonul de aur a fost suspendat în timpul războaielor și al altor evenimente, înainte de a eșua complet în timpul Marii Depresiuni.
Țintirea inflației are beneficii importante pentru țările care o folosesc. Aceste țări au atins rate ale inflației și tare ale dobânzii mai mici, ca rezultat al așteptărilor referitoare la o rată scăzută a inflației. Totuși, nu există dovezi clare care să arate că țintirea inflației reduce costurile economice, dar politica monetară este mult mai bine înțeleasă de public prin intermediul acestei țintiri.
1.2.3. Țintele intermediare
Prin ținte intermediare se definește un concept sau un agregat reprezentativ unui ansamblu de comportamente asupra căruia autoritatea monetară estimează că poate avea influență și asupra căruia acționează când dorește să atingă un obiectiv final.
Ținta intermediară trebuie să întrunească trei condiții:
evoluția să fie cunoscută în perioada vizată;
evoluția să fie corelată cu aceea a unei variabile reale, considerată ca obiectiv final;
evoluția sa să fie controlabilă de către banca centrală, care dispune de instrumentele necesare.
Tipuri de ținte monetare intermediare ale politicii monetare antiinflaționiste:
ținte cantitative;
rata dobânzii;
rata (cursul) de schimb.
Țintele cantitative urmăresc controlul masei monetare în scopul respectării normelor de progresie considerate neinflaționiste. În acest sens, se pot realiza două controale:
controlul creditului intern;
controlul schimbului extern al masei monetare.
Diverse tipuri de agregate, care pot constitui obiective cantitative ale politicii monetare, sunt reprezentate fie ca nivel, fie ca dinamică, în cadrul acestei diversități distingându-se trei categorii de agregate:
agregate ale masei monetare;
agregate ale monedei Băncii Centrale sau bazei monetare,
agregate ale finanțării sau îndatorării.
Reglare prin rata dobânzii
Criteriul stabilității producției susține țintirea masei monetare în contextul în care există fluctuații semnificative pe piețele bunurilor determinate de exemplu, de variația prețurilor relative. Dacă cererea de bani este instabilă, atunci țintirea ratei dobânzii induce variații mai mici ale producției comparativ cu țintirea masei monetare. Dacă cererea de bani este relativ stabilă, atunci minimizarea variației producției impune țintirea masei monetare. Însă, dacă obiectivul fundamental al politicii monetare nu este stabilitatea producției, ci a prețurilor, atunci țintirea ratei dobânzii prezintă riscul agravării inflației în fazele de expansiune și are loc accentuarea dezinflației în fazele de recesiune.
Țintirea ratei de schimb
Autonomia politicii monetare reprezintă capacitatea băncii centrale de a ținti masa monetară sau rata dobânzii. Managementul ratei de schimb presupune posibilitatea atenuării fluctuațiilor conjuncturale ale acesteia prin intervenții ale băncii centrale pe piața valutară.
Pe fundalul libertății fluxurilor internaționale de capital, o economie nu poate cumula autonomia politicii sale monetare cu managementul ratei de schimb, deoarece autonomia politicii monetare este cu atât mai redusă, cu cât managementul ratei de schimb este mai activ. Politica monetară internă dispare complet atunci când rata de schimb este fixă și nu există nicio restricție în calea fluxurilor internaționale de capital. Politica monetară internă este complet autonomă în condițiile flotării libere a cursului de schimb.
Experiența unor țări din Europa Centrală este deosebit de utilă pentru a urmări varietateași evoluția utilizării țintelor intermediare antiinflaționiste. De exemplu, în Polonia, de-a lungul anilor `90, țintele antiinflaționiste au fost: cursul valutar și rata dobânzii, iar din ianuarie 1999 a fost adoptată țintirea directă a inflației.
1.2.4. Instrumentele politicii monetare
Dacă obiectivele politicii monetare în țările dezvoltate sunt asemănătoare, instrumentele de acțiune pot diferi în funcție de circumstanțe. În prezent, printre cele mai importante și mai des utilizate instrumente de intervenție a Băncilor Centrale se află:
Operațiunile pe ,,piața deschisă” – sunt în majoritatea țărilor dezvoltate, cel mai important procedeu utilizat de către Băncile Central pentru a influența cantitatea lichidităților în circulație. Dacă Banca Centrală dorește să restrângă masa monetară, atunci ea vinde băncilor comerciale titluri de valoare aflate în portofoliul său contra lichidități. în condițiile în care băncile comerciale resimt nevoia de lichidități, atunci Banca Centrală procedează la cumpărarea titlurilor oferite spre vânzare de către acestea; în astfel de cazuri, are loc a creare netă de monedă centrală. Și într-un caz și în celălalt, este vorba despre o acțiune directă asupra cantității;
Acțiunea Băncii Centrale asupra rezervelor obligatorii ale Băncilor comerciale – este un mijloc de reglare a funcționării economiei, folosit în mod curent. Acționând asupra acestor rezerve, hotărând majorarea sau reducerea lor, Băncile Centrale determină o variație în sens invers a posibilităților acordării de credite bancare și deci crearea de monedă pe care le au băncile comerciale;
Taxa reescontului – În funcție de sensul ratei de scont, se modifică volumul creditului și costul său. Dacă are loc o creștere a ratei reescontului, aceasta va determina o descurajare a operațiunilor, iar dacă va scădea taxa reescontului, aceasta va determina creșterea volumului de credite acordate;
Modificarea ratei dobânzii – Banca Centrală are dreptul de a modifica rata dobânzii directoare, adică prețul oficial cerut pentru acordarea de credite. Dacă acest preț este mic, atunci cererea de credite crește, mărindu-se posibilitățile de investiții și, pe această bază, ale relansării economiei. Rezultatul depinde de elasticitatea cererii de credite în raport cu ratele dobânzii. În același timp, variația ratelor dobânzii are repercusiunii asupra relațiilor externe. Creșterea lor atrage capitalurile străine, ceea ce conduce la o mărire a cererii de monedă națională, influențând favorabil rata de schimb.
Vânzarea-cumpărarea de monedă străină – Prin vânzarea de monedă străină, banca centrală diminuează oferta de monedă, iar prin cumpărarea monedei străine rezultate în urma exporturilor sporește oferta de monedă;
Operațiuni cu devize – în cazul unor tensiuni importante pe piața monetară, Banca Centrală poate recurge la modificarea parității, prin devalorizarea sau revalorizarea monedei naționale. În acest fel, în funcție de cursul de schimb oficial, sunt influențate intrările și ieșirile de devize. În situația unor atacuri monedei naționale pe piața de schimb valutar soluția constă în vânzarea sau cumpărarea de devize, în contrapartidă cu moneda națională.
Mecanismul rezervelor minime obligatorii permite managementului pieței monetare având două obiective principale:
crearea sau menținerea unui deficit de lichiditate pe piață;
evitarea fluctuațiilor mari ale dobânzilor pieței monetare. În același timp, se realizează controlul expansiunii creditului cu influență imediată asupra dimensiunii agregatelor monetare.
Transferuri din conturile guvernamentale – Pentru creșterea ofertei de monedă, banca centrală în colaborare cu Trezoreria ca transfera suma prestabilită dintr-un cont în alt cont la vedere în sistemul băncilor comerciale. Rezultatul este creșterea rezervelor obligatorii și a capacității de creditare a băncilor comerciale.
Băncile Centrale trebuie să vegheze la menținerea cursului de schimb al monedei naționale respective. Pentru a face față acestei obligații, ele apelează la propriile rezerve de schimb formate din aur și devize, poziții de rezervă la FMI, drepturi speciale de tragere asupra resurselor FMI.
Succesul politicii monetare depinde de respectarea unor condiții, printre care:
repartizarea, mai mult sau mai puțin uniformă, a efectelor sale asupra ansamblului agenților economici;
corelarea creșterii masei monetare cu cererea care decurge din câștigul anual de productivitate în economia reală;
controlul sever al împrumuturilor bancare, al creării de monedă și al cererii globale, în scopul realizării stabilității prețurilor;
corelarea politicii monetare cu politica bugetară.
Politicile monetare și cele bugetare nu trebuie aplicate în mod separat. Soluțiile bugetare le influențează pe cele monetare și invers. Schimbările și coordonarea dintre cele două politici sunt necesare pentru a reuși un policy mix – politica monetară și cea bugetară – adică o politică în stare să permită realizarea în același timp, a obiectivului intern de creștere neinflaționistă, cu un nivel superior de folosire a forței de muncă și, totodată, a obiectivului extern – o balanță de plăți echilibrată. Prin policy mix se urmărește gestiunea cererii agregate, prin căutarea unui dozaj optim între politica monetară și cea bugetară.
1.2.5. Critici la adresa politicii monetare activiste
Acum 30 de ani, cei care elaborau politicile monetare, precum și majoritatea economiștilor au susținut politicile monetare „active”, definite ca politici care au ca scop menținerea nivelului producției, dar și reducerea șomajului. Susținătorii politicilor activiste cred că, pe termen lung, există o legătură între inflație și șomaj, cunoscută sub numele de „Curba Philips”. Conform acestui punct de vedere, autoritățile monetare pot menține rata șomajului la un nivel scăzut acceptând o anumită rată a inflației și invers.
Aproximativ în aceeași perioadă, au apărut mai multe modele economice referitoare la economia SUA, care aveau ca scop furnizarea unor informații cantitative utile celor care elaborau și implementau politici economici stabilizatoare. Mulți economiști erau de părere că politicile monetare cu caracter activ pot fi utile în menținerea unui grad mare de ocupare pe o perioadă cât mai mare de timp. Din păcate, acest rezultat dorit nu s-a obținut. Ciclul economic nu s-a încheiat în anii `60, așa cum au previzionat unii dintre cei optimiști susținători ai politicii active. Într-adevăr, recesiunile din 1973-1974 și 1981-1982 au fost cele mai severe de după război. Inflația nu a dispărut: sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 au fost afectate de rate în creștere și fluctuante ale inflației, atât în SUA, cât și în multe alte țări, politicile monetare active nu numai că au eșuat, dar au și generat presiuni inflaționiste care nu au putut fi micșorate decât cu un cost economic generat.
Evoluția gândirii economice a contribuit la reducerea importanței acordate politicilor activiste. Trei direcții de dezvoltare a științei au avut o mare influență în acest sens, și anume:
critica monetaristă a lui Milton Friedman, în special faptul că el a observat că politica monetară funcționează cu „întârzieri lungi și variabile”;
concluzia la care au ajuns pentru prima dată Milton Friedman și Edmund Phepls, cum că nu există legătură pe termen lung între inflație și șomaj;
înțelegerea la un grad mai ridicat a importanței credibilității băncii centrale asupra eficienței politicii monetare.
Milton Friedman, fondatorul școlii de gândire macroeconomică, cunoscută sub denumirea de „Monetarism”, nu s-a îndoit niciodată asupra efectelor puternice pe care politica monetară le poate avea în economie. Numai că aceste efecte se fac simțite cu întârzieri lungi și variabile și cu toate că politica monetară este un instrument puternic, aceasta nu poate fi folosită cu o precizie mare.
Criticile lui Friedman au scos în evidență că întârzierile de politică, chiar dacă sunt lungi și variabile, nu elimină posibilitatea unui activism eficient, ele fac doar ca economia să fie, din punct de vedere tehnic, mai greu de controlat. Politicile s-ar putea dovedi mai puțin eficiente în aceste condiții, după cum a observat și Friedman, dar obținerea unei stabilități economice pe termen scurt prin politici active ar fi preferabilă în locul unei politici pasive.
În schimb au apărut numeroase argumente împotriva paradigmei controlului optimal (metode matematice folosite în ghidarea rachetelor) al politicii monetare. Robert E. Lucas Jr., laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1995, a subliniat că există o diferență între rachete și oamenii care fac parte dintr-o economie, și anume, că oamenii, spre deosebire de rachete, încearcă să înțeleagă și să previzioneze acțiunile celor care elaborează politici. Lucas a demonstrat că aceste metode de control optimal pot fi imposibil de folosit pentru elaborarea de politici, dacă nu țin cont de posibilitate ca populația să aibă, în condițiile în care politicile se modifică, alte așteptări viitoare. Așteptările populației în ceea ce privește viitorul au o importanță deoarece ele afectează comportamentul prezent. În consecință, elaborarea politicilor se bazează pe elemente de joc strategic între cei care elaborează politici și populația.
Punctul de vedere al lui Lucas a avut un impact major în elaborarea politicilor macroeconomice, cu toate că există un anumit grad de incertitudine în ceea ce privește relevanța sa empirică. O altă explicație a faptului că există întârzieri lungi și variabile între momentul implementării unei politici și rezultate se bazează pe tendința politicienilor de a manipula mai mult decât este necesar pârghiile politicilor monetare încercând să controleze economia și evoluție ei în sensul dorit de aceștia. Astfel, din cauza interacțiunii dintre întârzierile lungi ale politicilor și orizonturile electorale scurte, politicile monetare activiste pot duce la rezultate nefavorabile.
Un alt argument împotriva politicilor active a fost adus tot de Friedman, în discursul său ca președinte al Asociației Economiștilor Americani din 1967. În prelegerea sa, Friedman a criticat prezumția că reducerea permanentă a șomajului s-ar putea realiza acceptând o anumită rată a inflației. De fapt firmele doresc să producă mai mult pentru că inflația neașteptată duce la scăderea costului real al producției. Cu toate acestea, Friedman a subliniat că muncitorii nu vor ignora interesele lor economice și pe măsură ce își dau seama că inflația a crescut vor cere creșterea salariului pentru a compensa reducerea puterii de cumpărare. Pe măsură ce rata de creștere a salariilor ajunge să fie egală cu rata de creștere a prețurilor, profirul marginal al firmelor și nivelul producției vor reveni la normal.
Cu privire la succesul politicii monetare, părerile economiștilor sunt împărțite.Printre cei din tabăra criticilor, unul dintre cei mai cunoscuți este John Kenneth Galbraith. El consideră că politica monetară a fost preferată, în bună parte, datorită ,,avantajului aplicabilității” punerii sale în practică, în comparație cu alte politici, ea fiind aplicabilă prin ,,simple decrete”, sustrăgându-se dezbaterii în cadrul parlamentului. Guvernele care recurg la această politică ar manifesta ,,prea puțină simpatie pentru sindicate”, plasând înaintea șomajului alte priorități. În opinia sa, politica monetară ar favoriza marile companii în detrimentul celor mici.
Fapt este că un accent mai mare pe politica monetară au pus guvernele cu orientare ,,de dreapta”, conservatoare, prin care administrațiile Thatcher, în Marea Britanie, Reagan, în Statele Unite, Kohl, în Germania. Sunt și opinii după care politica monetară ar fi avut ,,un grad de relevanță mare în cadrul economiilor mici”.
Fără îndoială că adepții monetarismului pot privi cu satisfacție către Uniunea Europeană, adică acolo unde, de la începutul anului 1999, s-a trecut la o politică monetară comună, o dată cu lansarea monedei unice – euro. Este cel mai mare succes de până acum al ideilor monetariste. Cele 12 state care alcătuiesc Uniunea Monetară au reușit să îndeplinească criteriile de convergență stabilite la Maastricht în anul 1993, printre care cele mai importante sunt tocmai criteriile cu tentă monetaristă: stabilitatea prețurilor prin jugularea inflației, cât și controlul ratei dobânzii. Specialiștii sunt unanimi în a recunoaște că acest lucru se datorează necorelării dintre politica monetară europeană și politicile bugetare.
Prin intermediul politicii monetare se vor obține efecte vizibile în momentul în care publicul va înțelege comportamentul băncii centrale, astfel că producția și gradul de ocupare nu vor fi mai mari decât în alta situație, dar inflația ar putea fi mai mare, fără efecte pozitive.
Dacă populația va înțelege acest comportament, inflația menținută la un anumit nivel dorit va deveni o parte componentă a sistemului, dar fără efectele dorite în ceea ce privește producția sau șomajul, acestea menținându-se pe un trend crescător sau se mențin.
Cap. 2. Coordonatele conceptuale și modalități de aplicare ale altor politici antiinflaționiste
2.1. Politica bugetară antiinflaționistă
Componentă a politicii economice generale a unei țări, politica bugetară reprezintă acțiunea statului prin intermediul bugetului său. Acțiunea se produce prin combinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale și de fixare a unui anumit nivel al deficitului public. În toate țările, proiectul de buget este supus dezbaterii parlamentare.
Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie, având finalități exclusiv economice și sociale, și implicând utilizarea cheltuielilor publice.
Politica bugetară se referă în principal la modalitățile ce stau la baza colectării veniturilor statului de la contribuabili. Politica bugetară a unui stat, prin taxele și impozitele practicate, are influențe asupra tuturor contribuabililor perrsoane fizice sau juridice prin faptul că poate atenua sau nu puterea de cumpărare și cea de investire a acestora din veniturile proprii, frânând dezvoltarea economică de ansamblu și sufocând economia prin lipsa banilor.
De la Keynes și până azi, gestiunea bugetului public este considerată cel mai important mijloc de care dispune statul pentru a influența conjunctura economică în diferitele ei faze.În economie, a căuta regularitatea perfectă reprezintă o utopie. Ceea ce se poate obține este însănătoșirea organismului economic, atunci când cunoaște momente de criză. Statul supraveghează evoluția economiei și intervine după caz, fie printr-o politică de rigoare, atunci când se produce o ,,supraîncălzire”, fie printr-o politică de relansare în momentele de depresiune.
,,Supraîncălzirea” este caracteristică țărilor dezvoltate cu economie de piață. Despre ea se poate vorbi atunci când, pe fondul unei creșteri a activității economico-financiare, inflația devine puternică, importurile depășesc considerabil exporturile, iar datoria publică întrece așteptările. Această fază se caracterizează printr-un exces al cererii în raport cu oferta. Tocmai de aceea se impune o ,,sterilizare” a părții în exces. În scopul clamării situației, se recurge la o politică de rigoare, prin prelevări fiscale, reducerea cheltuielilor publice și a deficitului bugetar.
O privire de ansamblu asupra politicii bugetare poate să ne ofere sinteza indicatorilor din bugetul de stat al României în următorul tabel.
Tabel nr. 2.1.1.–Sinteza bugetelor de venituri și cheltuieli ale României în perioada 2005-2013
Sursa: realizat de autori pe baza informațiilor culese de pe https://statistici.insse.ro/shop/ și http://www.bnro.ro/Publicatii-periodice-204.aspx, accesate la data de 07.04.2014;
Politica de formare a veniturilor a constat în cea mai mare parte din impozite indirecte, TVA și accize, ocupând o pondere de de la 63% din anul 2005 până în anul 2013 din totatul veniturilor. Impozitul pe profit a suferit creșteri considerabile în ultimii ani datorită creșterii cotei de impozitare, dar și ca urmare a atragerii unui număr mai mare de investitori în ultimii ani având o pondere de 20% din totalul veniturilor.
Componența cheltuielilor bugetare este formată în cea mai mare parte din cheltuielile curente care sunt: plata salariilor în sistemul bugetar și finanțarea tuturor ramurilor bugetare: sănătatea, învățământul, siguranța națională, etc..
Dacă însă economia cunoaște o perioadă de încetinire, caracterizată prin reducerea cererii globale și a investițiilor, prin creșterea șomajului, atunci se recurge la politica de relansare. Este de înțeles că măsurile ce sunt luate se vor situa la polul opus față de cele caracteristice politicii de rigoare; creșterea cheltuielilor publice și a deficitului bugetar va avea rolul cel mai important.
Execuția bugetului revine guvernelor și Tezaurului public, în principal. Acesta din urmă este instrumentul de politică bugetară al guvernului. În contul său curent de la Banca Centrală sunt vărsate toate veniturile bugetului. Tezaurul public finanțează cheltuielile statului, asigură ajustarea veniturilor și cheltuielilor, precum și operațiuni de trezorerie, ca amortizarea datoriei publice.
Politicile fiscale de combatere a inflației presupun modificarea cheltuielilor publice sau a veniturilor din impozite și taxe.
Efectele negative ale inflației pot fi limitate dacă se evită obținerea de deficite bugetare, lucru posibil prin limitarea emisiunii monetare fără acoperire, ca urmare a depășirii veniturilor bugetare de către cheltuielile aferente. Această sarcină este foarte dificilă în condiții de război, catastrofe naturale, dar și în condiții de crize economice, cum este și situația în care ne aflăm în acest moment.
Ideea a fost reformulată și de către M. Friedman, care este de părere că singurul mijloc de care dispune guvernul pentru a lupta contra inflației constă ,,în a cheltui mai puțin și în a fabrica mai puțină monedă”, dar în acest caz se va avea de ales între șomaj și inflație, între creștere economică și încetinirea acesteia.
În funcție de obiectivele urmărite de politica economică, politica bugetară poate să influențeze deciziile gospodăriilor, populației și ale întreprinderilor, astfel încât politica bugetară deține o paletă largă de instrumente: cumpărări de bunuri și servicii, prestații sociale, subvenții, care sunt mult mai flexibile decât o intervenție autoritară precum este fixarea prețurilor sau limitarea cantităților.
Relația sector public-sector privat este bilaterală; inițiativă pleacă din ambele părți. Marile companii fac un adevărat lobby pe lângă guvernele respective pentru a căpăta comenzi. În această parte, ne preocupă sublinierea rolului activ al statului în viața economică și consecințele sale.
În ceea ce se proconizează a fi viitoarea cea mai mare putere economică din lume, China, intervenția statului în economie și existența a numeroase întreprinderi de stat, aceasta a reușit să treacă peste criza economică mondială izbucnită în 2007 fără a-i fi afectată economia. PIB-ul țării crește de la an la an, dar nu într-um mod spectaculos, ci sigur, cu 1%-2%.
Prin acțiune statală directă înțelegem stabilirea unor relații de piață nemijlocite între sectorul public și cel privat, din inițiativa puterii publice. În aproape toate marile țări dezvoltate, îndeosebi în SUA, statul intervin direct pentru stimularea sectorului privat, a spiritului de întreprindere. Prin intermediul ,,marilor programe”, guvernul orientează activitățile întreprinderilor în ceea ce privește resursele, procedeele și liniile de fabricație; și cum „marile programe” antrenează un număr mare de întreprinderi legate între ele prin filiere de producție sau prin mecanisme de subcontractare, această orientare poate influența atât ritmul activității economice generale, cât și structura industrială. Unii văd în acest lucru un important mijloc de intervenție economică care ar putea deveni mai eficace decât politica conjuncturală, bazată pe instrumente monetare și fiscale.
Recurgerea la politica bugetară pentru a lupta împotriva inflației se bazează pe ipoteză că majorarea prețurilor are la origine un exces al cererii globale.
Obiectivul global al politicii bugetare antiinflaționiste este reducerea cererii globale acționând asupra următoarelor componente: consumul privat, investițiile, cheltuielile publice etc.:
Acțiunea asupra consumului privat, care este parte componentă a cererii globale, în sensul reducerii acestuia, poate consta în:
Blocajul salariilor. Consumul privat depinde în mare măsură de mărimea venitului net și venitului real.
Creșterea impozitelor directe și indirecte. Dacă se urmărește sporirea veniturilor la bugetul de stat are loc o creștere a impozitelor pe venituri, care va determina restrângerea consumului.
Reducerea creditului de consum.
Acțiunea asupra investițiilor, în sensul reducerii lor, poate avea, pe termen lung, dezavantaje majore, determinate de următoarele aspecte:
În primul rând, investiția de productivitate este la originea unei scăderi a costurilor de producție și a unei integrări a progresului tehnic, care pe termen lung pot determina reducerea prețurilor.
În al doilea rând, investiția de capacitate mărește potențialul productiv, determinând astfel creșterea producției de bunuri și servicii și duce la reducerea tensiunilor inflaționiste.
Acțiunea asupra cheltuielilor publice, în sensul reducerii lor, este însoțită de asemenea de o serie de riscuri:
Reducerea numărului și a capacităților piețelor publice pentru întreprinderi înseamnă o activitate economică mai redusă și un șomaj mai mare.
Salariile celor care muncesc sunt indexate și își urmează drumul.
Numărul mare de șomeri își intensifică presiunea asupra costurilor prin sporirea cotizațiilor ce trebuie vărsate pentru ajutorul de șomaj.
Una dintre preocupările organelor responsabile din țările dezvoltate este raționalizarea politicii bugetare. Într-o lume a competiției internaționale intense, administrațiile sunt în căutarea unei mai mari eficiențe printr-o utilizare mai riguroasă a resurselor de care dispun. Aparatul de stat ar trebui administrat ca și întreprinderile private, astfel încât pentru fiecare unitate de investiție să se obțină un rezultat cât mai bun. Transpunerea în practică a acestei idei este cu atât mai importantă cu cât asistăm la o tendință generală de creștere rapidă a cheltuielilor bugetare.
Această nouă manieră de abordare a gestiunii bugetare își are originea în metoda propusă de Robert McNamara, încă din anii 1960, în calitatea sa de Secretar de Stat al Apărării SUA și este cunoscută sub denumirea „Planning Progamming Budgeting System” – PPBS. Metoda își propune să introducă rentabilitatea în decizi bugetară și în organizarea aparului de stat. Ea a fost extinsă la întreaga administrație americană printr-o circulară a președintelui Johnson.
PPBS este o metodă de gestiune integrată și de planificare descendentă. Această metodă are ce punct de plecare însăși finalitățile guvernamentale, fiecare dintre acestea fiind definită în cea mai operativă manieră posibilă. Desigur, aplicarea metodei PPBS în diferite țări a întâmpinat dificultăți, date fiind deosebirile existente pe plenul condițiilor administrative și instituționale, al raporturilor dintre sectorul public și cel privat, al gradului de descentralizare administrativă.
Dintre măsurile care fac obiectul politicilor guvernamentale antiinflaționiste reținem:
Deflația: monetară, financiară, de credit;
Revalorizarea;
Devalorizarea;
Manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii;
Reducerea impozitelor și taxelor indirecte;
Indexarea prețurilor;
Reducerea deficitelor bugetare.
În ultimii 30 de ani, fiscalitatea, cheltuielile și deficitele bugetare au crescut într-un ritm rapid în majoritatea țărilor dezvoltate. Aceste evoluții au determinat guvernele să-și mărească preocupările pentru reforma fiscală și pentru reducerea deficitelor publice.
În funcție de loc și de timp, de natura inflației și mai ales de amplitudinea fenomenului, fiecare stat își construiește strategia care i se potrivește cel mai bine. Chiar dacă unele măsuri fac corp comun în aproape toate politicile guvernamentale, este important de reținut că politica antiinflație capătă nuanțe specifice, în funcție de perimetrul căreia i se circumscrie. La fel se face și în România. Confruntată cu o inflație dură, ea își cauă soluțiile care să răspundă cel mai bine specificului ei economic.
Cea mai puternică dintre constrângerile politicii bugetare s-a dovedit a fi presiunea cheltuielilor publice. Din 1960 și până la începutul anului 1998, cheltuielile administrațiilor publice, în ansamblul acestor țări au crescut cu aproape 50%. Această creștere importantă este imputabilă, în cea mai mare parte, transferurilor, restul împărțindu-se între consumul public și vărsămintele de dobânzi pentru datoria publică.
Politica bugetară ar trebui să se mulțumească cu urmărirea realizării unui buget echilibrat,facilitând redistribuirea veniturilor și realocării resurselor și ocupându-se producția și gestionarea eficientă a bunurilor publice ce nu pot fi încredințate inițiativei private.
Presiunea fiscală reprezintă, de asemenea, o importantă constrângere pentru politica bugetară. Trebuie spus însă că în ultimii 30 de ani ea a fost mai puțin intensă în comparație cu cea a cheltuielilor publice. Ritmul de creștere a prelevărilor fiscale obligatorii a fost mai lent în țările dezvoltate, datorită tendinței de a s recurge și la finanțarea cheltuielilor prin împrumuturi.
Economiștii Alexandru Tașnadi și Claudiu Doltu, rețin o comparație făcută sugestiv de către Milton Friedman „inflația este ca alcoolismul. Când te apuci de băutură sau de tipărit prea mulți bani, mai întâi se manifestă efectele pozitive, în timp ce efectele negative apar mai târziu. De aceea, în ambele cazuri există tentația de a exagera, cu vinderea însă, lucrurile stau pe dos. Când te oprești din băut sau din tipărit mai mulți bani, efectele negative apar primele. și abia apoi, cele pozitive. De aceea e atât de greu să suporți tratamentul”.
Trebuie reținut că în UE se află în vigoare din decembrie 1997 un cod de conduită privind fiscalitatea, în virtutea căruia statele membre sunt angajate să respecte principiile concurenței loiale în acest domeniu, să nu practice „dumping”-ul fiscal.
În ceea ce privește deficitul bugetar, în prezent, spre deosebire de perioada dominației ideilor keynesiste, există o cvasiunanimitate asupra importanței reducerii sale. În țările membre ale UE, sub constrângerea Tratatului de la Maastricht și a Pactului de Stabilitate și creștere, guvernele au adoptat o strategie de reducere a deficitului public ținând seama de limita impusă de 3% din PIB. Statele care nu respectă disciplina bugetară, promovând o politică fiscală expansionistă, pot fi sancționate. În SUA, în 1985, Congresul a adoptat o nouă strategie – The Gramm-Rudman Act – prin care se limitează deficitul bugetar, în scopul eliminării sale până în 1992. Cu toate acestea, de abia în 1996, pentru prima dată după 29 de ani, se reușește realizarea unui buget excedentar.
La începutul anilor `70, în SUA apare un nou curent cunoscut sub denumirea de ,,economie de ofertă” care vine în combaterea curentului keynesist, fiind considerat chiar un ,,sens invers” al keynesismului. Apărut la Chigaco și dezvoltat de către profesorul Arthur Betz Laffer și a găsit adepți în întreaga lume anglo-saxonă. Aceștia sunt împotriva intervenției statului printr-o creștere conjugată a cheltuielilor publice și prelevărilor obligatorii, deoarece ar putea conduce la demotivarea întreprinzătorilor. Laffer demonstrează că dincolo de o anumită limită presiunea fiscală se traduce printr-o pierdere de venituri bugetare. Când rata impozitării depășește un anumit prag, creșterea economică se sufocă.
Dezavantajarea statului, reducerea și raționalizarea impozitelor, stimularea directă a ofertei prin incitarea factorilor de producție exprimă sensul acestei teorii. Agenții economici trebuie lăsați să acționeze ei înșiși.
Politica bugetară poate să prezinte unele obstacole determinate de faptul că este lipsită de flexibilitatea necesară reglajului proceselor economice datorită existenței decalajelor de timp între conceperea unei acțiuni și efectele acesteia.
2.2. Politica structurală antiinflaționistă
Răspunsul la întrebarea „Cui se datorează creșterile inflaționiste din țările oocidentale după al doilea război mondial” a fost formulat prin ipoteza inflației structurale de către P. Streeten, W. Baumol, G. Maynard și W. Ryckegem, ipoteză testată empiric în câteva țăridin occident; astfel, s-a formulat ideea că această tendință inflaționistă s-ar datora unui număr de 4 factori de natură tehnologică și comportamentală: diferența de productivitate dintre sectorul industrial și sectorul serviciilor, o rată uniformă de creștere a salariilor nominale în cele două sectoare, existența unor elasticități diferite în funcție de preț și de venit pentru sectorul producției și o flexibilitate limitată a prețurilor și salariilor; astfel, în urma acțiunii celor 4 factori principali se consideră că apar presiuni de natura costurilor în sectorul serviciilor, presiuni generatoare de inflație prin costuri.
Lupta împotriva inflației este considerată, în sensul menținerii creșterii prețurilor, între anumite limite, de unde predominanța obiectivelor cantitative și a politicilor conjuncturale.
Din punctul de vedere al lui Nicolae Moroianu, inflația structurală presupune o situație gravă din economie în care cererea și oferta agregată se modifică în sens contrar: cererea agregată crește, iar oferta agregată scade.
Inflația structurală presupune o elasticitate redusă în funcție de preț și o elasticitate mare în funcție de venit a cererii pentru produsele din sectorul serviciilor.
Politica structurală antiinflaționistă cuprinde:
Politica veniturilor;
Politica prețurilor.
Politica veniturilor încearcă un scurtcircuit prin care procesul lent de reducere a ratei salariului să se schimbe într-un proces rapid, prin lege sau prin convingere. Politica veniturilor este o politică care încearcă să reducă rata salariului și creșterile prețurilor prin acțiune directă.
Indexarea salariilor și a altor categorii de venituri are ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariații și alte categorii de persoane cu venituri fixe. Indexarea reprezintă o tehnică ce permite evoluția crescătoare a veniturilor în funcție de creșterea prețurilor pentru a influența puterea de cumpărare a veniturilor. Există indexarea totală, practicată foarte rar, datorită decalajului existent momentul creșterii prețurilor și cel al creșterii veniturilor compensatorii; și indexarea parțială, practicată mai des, care înseamnă indexarea veniturilor cu o anumită cotă procenuală din rata inflației.
Printre măsurile de politică a veniturilor adoptate, în sectorul public și în sectorul economic proprietate de stat se numără:
Fixarea de către guvern a nivelului tarifar orar sau lunar prin rețele de tarifare de salarii, la care se adaugă sporurile legale;
Stabilirea de către guvern, ori prin negociere a nivelului salariului mediu lunar, precum și a modului și a cuantumului de indexarea a salariilor în raport cu rata inflației;
Aplicarea unor impozite progresive pe salarii sau a unor taxe penalizatoare asupra excesului de salarii;
Stabilirea unor plafoane maxime de salarii.
Prin politica prețurilor se face o trecere succintă în revistă a acestora, putând identifica următoarele experiențe:
Intervenția autorităților publice, după anii `60, în domeniul politicii de prețuri, a vizat în mod deosebit apărării puterii de cumpărare. Astfel, s-a recurs la politica marjelor maximale pentru produsele și serviciile care dețineau o pondere însemnată în bugetul familiei;
Accentul în politica de prețuri din anii `70 a fost mutat pe combaterea inflației. În această perioadă se recurge în unele state (Statele Unite în 1971 și Marea Britanie în 1972) la înghețarea prețurilor prin stabilirea de prețuri maximale;
Aplicarea politicii de prețuri după anii `80 începe să devină selectivă, prin acordarea unor derogări pentru anumite sectoare de activitate;
Începând cu anii `90, se revine la sistemul de declanșare a majorării prețurilor, care a constituit și constituie instrumentul esențial al politicii guvernamentale în domeniul prețurilor.
Inflația structurală poate să provină și din anticipările incorecte asupra structurii viitoare a cererii, ceea ce generează neconcordanțe între structura materială a cererii și cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta, se va declanșa o creștere a prețurilor care se vor generaliza în întreaga economie.
Modalitățile de intervenție a statului în domeniul prețurilor sunt diferite de la o țară la alta. Prin intermediul acestei intervenții se poate încetini inflația pe termen scurt, dar pe termen mediu și lung această politică nu este eficientă, deoarece duce la concurența neloială, reducerea profiturilor și alte efecte negative care se reflectă atât în comportamentul producătorilor, cât și în cel al consumatorilor.
2.3. Politici de control a cererii agregate și de stimulare a ofertei agregate
Restabilirea echilibrului cerere-ofertă reprezintă una din condițiile esențiale necesare în lupta contra inflației. Căile pot fi găsite fie prin a reduce excesul de cerere tensionat pentru politica de prețuri, fie prin impulsionarea ofertei.
Cererea agregată poate fi redusă prin diminuarea și temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor și taxelor, ridicare ce are ca efect reducerea cheltuielilor de consum personal. Măsurile arătate sunt tipice pentru politica deflaționistă.
Politicile antiinflaționiste ce vizează controlul cererii agregate se derulează prin folosirea unor instrumente fiscale și a unor instrumente monetare adecvate, dintre care amintim: blocajul monetar, blocajul cheltuielilor publice, blocajul veniturilor și costurilor:
Politica blocării masei monetare constă n restricționarea creșterii masei monetare. Blocajul masei monetare se obține direct prin limitarea creditului, prin înscrierea sa în anumite limite, prin politica banilor scumpi, prin ridicarea ratei dobânzii.
Politica blocării cheltuielilor publice este privită ca fiind o măsură antiinflaționistă pentru că una dintre cauzele inflației o constituie tocmai creșterea accelerată a acestor cheltuieli. Blocajul cheltuielilor publice determină existența unui număr mai mic de piețe publice pentru sectorul privat, ceea ce înseamnă o activitate mai redusă a acestui sector și un șomaj mai ridicat.
Politica blocării veniturilor și a costurilor salariale reprezintă o altă modalitate de a controla și restricționa cerea agregată. Prin aplicarea acestei politici se urmărește anihilarea sau atenuarea anumitor cauze declanșatoare ale inflației.
Politica antiinflaționistă de stimulare a ofertei are în vedere adaptarea structurală și creșterea volumului de bunuri și servicii oferite de economie la nivelul dat al cererii interne. Datorită faptului că măsurile adoptate vizează unele cauze ale creșterii prețurilor, politicile antiinflaționiste de stimulare a ofertei agregate au efecte durabile și profunde:
Politicile pentru creșterea și restructurare producției pe baza capacităților existente – prin adaptarea sa la cererea pieței și prin îmbunătățirea eficienței factorilor de producție, prin politici de creștere a productivității și întăririi concurenței. Esențiale și definitorii sunt acele măsuri și pârghii economico – financiare care stimulează creșterea productivității factorilor de producție și reducerea costurilor în vederea creșterii producției și ofertei pe cale intensivă.
Politici pentru ridicarea ratei de creștere pe termen lung a capacităților de producție – acestea privesc demersurile care să stimuleze economisirea și investițiile interne, precum și politicile menite să stimuleze creșterea influxurilor de capital străin sub formă de investiții sau împrumuturi.
Politica antiinflaționistă de stimulare a ofertei, are drept scop reducerea ritmului de creștere a costurilor. Aceasta contribuie la oprirea diminuării ofertei agregate și chiar la creșterea acesteia. Procesul poate fi demarat și întreținut prin restrângerea influențelor monopolurilor asupra prețurilor și veniturilor. Restrângerea arătată se poate obține pe diferite căi:
diferite forme de control asupra prețurilor;
măsuri menite să restrângă activitatea și puterea sindicatelor;
politici de promovare a concurenței și decontrol al concentrărilor economice;
politici de creștere a productivității.
Susținerea ofertei se poate realiza înlăturând toate cauzele care conduc la scăderea producției. Punerea la timp în funcțiune a obiectivelor de investiție, asigurarea unor reforme economice coerente, încadrarea eficientă în structurile comerțului internațional răspund aceluiași obiective, și anume stimularea apetitului pentru muncă și stimulării producției.
În SUA și în țările din Europa Occidentală se promovează politica ofertei, care are ca scop asigurarea prin stimularea investițiilor și a producției a unei oferte de bunuri și servicii crescută în raport cu cererea de bani care există. Astfel se acționează pentru împiedicarea creșterii prețurilor sau pot chiar să determină o scădere a prețurilor, în cazuri excepționale.
Politica reducerii costurilor și de menținere a marjelor de profit, acționează în vederea stopării reducerii ofertei agregate sau în sensul creșterii ei, astfel încât procesul poate fi demarat și întreținut prin căutarea unor căi eficiente de reducere a costurilor: găsirea unor înlocuitori pentru energia și materia primă scumpă, o politică de salarizare fondată numai pe criterii economice, distribuirea rațională a venitului național pe categorii și grupuri socio-profesionale, o politică de plusprodus rezonabilă care să încadreze câștigurile agenților economice ca și veniturile statului în limite acceptabile și profitabile pentru ei, dar suportate și de către societate, blocarea pețurilor.
Astfel, excesul, dezechilibrat, de cerere poate fi temperat prin:
întârzierea cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate;
înghețarea salariilor;
încurajarea economisirii prin dobânzi mari la depuneri și asigurarea unui climat de stabilitate economică și politică;
mărirea impozitelor și taxelor directe care scade veniturile;
reducerea cheltuielilor publice;
oferta unor bunuri de folosință îndelungată sau de lux care absorb veniturile populației;
micșorarea creditelor acordate firmelor;
creșterea ratei dobânzilor.
Inflația redistribuie avuția dintre debitori și creditori. Inflația aduce avantaje pentru capitalișt sub formă de profit, în defavoare celor care au ca singură sursă de venit salariile. Aceasta este argumentată de faptul că prețurile cresc mult mai repede și se răspândesc cu o rapiditate mai mare decât salariile, care există probabilitatea ca în loc să crească, se reduc. Astfel că pentru o menținere o ratei inflației cât mai scăzute, statul recurge la blocarea prețurilor, la mărirea impozitelor și chiar la reducerea salariilor, așa cum s-a întamplat și în România ultimilor ani.
Cap. 3. Analiza principalelor categorii de costuri ale aplicării politicilor antiinflaționiste
Inflația este generată de mecanismele de funcționare a economiei, astfel că, aceasta are la rândul său efecte puternice și vizibile, pe multiple planuri, asupra economiei și a intereselor tuturor agenților economici. Nu putem stabili cu exactitate care sunt consecințele și efectele inflației.
Atât în actul de consum, cât și în cel al economisirii, inflația participă la schimbarea comportamentului individual. Inflația poate să accelereze ritmul cumpărărilor, reducându-se astfel economisirea.
Unul dintre costurile inflației este reprezentat de pierderea bunăstării sociale. În cazul țării noastre, România, pentru a trece cu puține pierderi materiale peste criza economică, a fost nevoie de o alegere: pe cine sacrificăm? Inflația sau Șomajul. S-a ales să se sacrifice șomajul în favoarea încercării de a menține o inflație cât mai scăzută, în jurul cotei de 3,5%.
În următorul tabel sunt prezentate atât economiile, cât și creditele populației României, dar și cotele inflației și a șomajului.
Tabel 3.1. Activele financiare ale populației României în perioada 2005 – 2014
Sursa: realizat de autor pe baza informațiilor colectate de pe http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx ,
la data de 08.05.2014;
Din graficul de mai jos putem observa că din anul 2005 și până în anul 2010 creditele gopodăriilor populației au fost mereu mai mari decât economiile excepție făcând anul 2007, fapt pe care îl putem pune pe seama aderării României la Uniunea Europeană, iar oamenii au avut o anumită teamă de necunoscut, dar și pe declanșarea crizei economice, care în rândul populației s-a simțit mai târziu.
Începând cu anul 2010 criza economică declanșată și-a făcut simtiță prezența și pe teritoriul României, iar instituțiile de credit au început să fie mult mai atente la modalitățile de acordare a creditelor, deoarece de la ușurința acestora de a fi acordate a început această criză, în care ne aflăm.
Totodată, în anul 2010, guvernul României a recurs la o serie de măsuri pentru a face economii la nivelul bugetului statului și pentru a nu face inflație. Astfel că s-au redus salariile tuturor bugetarilor cu 25%, s-au redus pensiile și șomajul cu 15% și s-a mărit TVA de la 19% la 24%. Aceste măsuri se observă și pe graficul de mai jos, unde se observă că depozitele au crescut cu aproximativ 200000 mil. lei, fiind sceptici cu privire la viitor, iar creditele au scăzut aproximativ cu acceași sumă.
Grafic 3.1. Depozitele gospodăriilor populației versus Creditele gospodăriilor populației în perioada 2005 – 2014 în România
Sursa: realizat de autor pe baza informațiilor colectate de pe http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx ,
la data de 08.05.2014;
După cum am menționat și anterior, la nivelul României, s-a decis ca în perioada imediat următoare declanșării crizei economice rata inflației să intre pe un trend descendent sau cel puțin să se mențină. Pentru ca aceasta să fie posibilă, rata șomajului a crescut considerabil.
De la un procent de 4,1% în anul 2007, când rata șomajului a înregistrat cea mai mică cifră din ultimii 10 ani, în anul 2009 rata șomajului a înregistrat o cotă de 7,8%, cea mai mare din ultimii 10 ani. Se observă cum șomerii au fost cei ,,sacrificați” în favoarea menținerii unei inflații cât mai aproape de cota impusă de Uniunea Europeană, și anume 3,5%. S-a dorit menținerea acesteea la o cotă cât mai scăzută și din punctul de vedere al monedei naționale, leul, aderând la moneda euro.
În acest caz, costul inflației a fost reprezentat de concedierea unui număr de 709389de persoane în anul 2009 din care 578280 din mediu privat, iar din numărul total de șomeri 435497 primeau indemnizații. Mai puțin de o treime din totalul numărului de șomeri au fost diponibilizați din mediul public, restul fiind din mediul privat, ceea ce denotă faptul că o parte din întreprinderile din România, ori s-au închis, ori s-au micșorat.
Totuși, rata șomajului a început să mai scadă, astfel încât în prezent aceasta se menține constantă, cu un foarte mic trend ascendent începând cu anul 2012, în jurul cifrei de 5,5%.
Grafic 3.2. Rata inflației versus Rata șomajului
Sursa: realizat de autor pe baza informațiilor colectate de pe http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx ,
la data de 08.05.2014;
Un alt cost al creșterii inflației înregistrat la nivelul țării este reprezentat de scăderile înregistrate la consum și investiții, ignorându-se impactul inflației asupra capitalului fix. Teoria este lansată de Th. Cooley, G. Hansen și R. Benabou. În modelul de bază, actorii economici decid cât lucrează, cât consumă și cât investesc pentru a menține reală cererea de bani; un cadru de tip numerar în avans îi obligă să plătească pentru achiziționarea de bunuri de consum în fiecare perioadă cu dețineri anterioare de monedă. Agenții economici lucrează mai puțin, iar combinația unei furnizări scăzute a forței de muncă și un capital mai scăzut înseamnă și o producție mai scăzută. Cu cât este mai mare rata inflației, cu atât este mai redusă cererea reală de monedă, iar de aici rezultă scăderea consumului.
Tabel 3.2. Creditele acordate societăților vs Depozitele societăților din România
În perioada 2005 -2014
Sursa: realizat de autor pe baza informațiilor colectate de pe http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx,
la data de 13.05.2014;
O dată cu mărirea prețurilor bunurilor și serviciilor, societățile simt bruc reducere veniturilor, astfel încât se văd obligați să se împrumute de la o societate financiară pentru a reuși să își acopere cheltuielile și pentru a se menține pe piață. Deși, acest credit are rolul de a aduce profit în continuare societății, acesta reduce profitul firmei, care se poate afla într-un punct în care, inevitabil, va trebuie să declare falimentul.
Banca Națională a României a reușit să mențină o rată a inflației cât mai scăzută, dar creșterea ușoară a acesteia o dată cu declanșarea crizei financiare a dus la un dezechilibru pe piața din România. Creditarea mult prea facilă a dus la ,,falimentul” populației care s-a făcut simțit pe piața economică din România. Cererea de bunuri și servicii a scăzut, societățile rămânând cu marfa pe stoc ne mai având cui să o vândă.
Mediul economic inflaționist a viciat comportamentul economic al întreprinderilor, mutând centrul preocupărilor de la activitatea productivă către conservarea patrimoniului. Un efect nociv al acestei orientari l-a constituit acumularea de stocuri, peste nevoile curente ale producției. Această presiune asupra resurselor generează noi tensiuni inflaționiste.
Grafic 3.3. Creditele vs Depozitele societăților din România
Sursa: realizat de autor pe baza informațiilor colectate de pe http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx ,
la data de 08.05.2014;
După cum se observă și în graficul de mai sus creditele luate de către întreprinderile din România depășesc cu mult depozitele acestora. Doar în anii 2005 – 2006 depozitele societăților au depășit creditele. Această discrepanță o putem pune atât pe seama crizei economice care a debutat la nivel mondial în anul 2007, dar și pe seama aderării României la Uniunea Europeană. Prin aderare s-au deschis oportunitățile de a absorbi fonduri europene, iar creditele au crescut considerabil.
Creditele sunt într-o continuă creștere datorită îndatorării foarte mari a populației, în timp ce depozitele s-au menținut constante din anul 2010 până în anul 2013, de când s-a sesizat o creștere. Pot afirma că aceste depozite se datorează și ,,revenirii” salariilor la nivelul din 2010 înainte ca acestea să fie micșorate. Atât populația, cât și societățile au profitat de acest lucru și încep să economisească pentru a nu se afla încă o dată în imposibilitatea de a supraviețui acestei crize sau a uneia viitoare.
Investițiile interne au suferit puternic datorită inflației. Incertitudinile privind costul resurselor cuplat cu costul ridicat al acestora înhibă potențialii investitori. Un efect al costului ridicat în lei pentru programe de investiții îl reprezintă apelul la credite în valută, soluție fructificată mai ales în anul 2012, când totalul creditelor în valută a crescut la circa 722 milioane euro.
Pe teritoriul țării noastre criza s-a simțit mai târziu, astfel încât împrumuturile au luat amploare și în această perioadă, fără să se țină seama de criza declanșată. O dată ce inflația a crescut, măsurile luate de guvern au diminuat considerabil veniturile populației, iar aceasta a dus la scăderea consumului care a provocat în lanț scăderea producției, disponibilizarea personalului, rezultând blocarea economiei la nivel național și chiar mondial.
Deși se observă o creștere excesivă a creditelor obținute de către societăți și persoane fizice, acestea s-au obținut foarte greu. Dosarele de creditare trebuia și trebuie să fie complexe, cerându-se o mulțime de acte pentru a dovedi proveniența veniturilor și este necesară și existența unui girant. Aceste condiții au apărut o dată cu declanșarea crizei economice care a apărut tocmai unei creditări mult prea facile pe bază doar de buletin.
Totodată, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a declarat în luna februarie a anului 2014 că ,,acum este momentul ca România, într-o manieră echilibrată, să stimuleze consumul. Să mergem spre 4% creștere economică fără să stricăm echilibrul atins cu atât de mare greutate. Este necesară stimularea consumului sănătos, nu excesiv. Să sperăm că odată cu venirea primăverii să crească mai mult optimismul și înclinația pentru consum”, în conferința de prezentare a raportului trimestrial asupra inflației.
Prin această declarație a dat de înțeles băncilor comerciale să acorde mai multe credite pentru a influența consumul și pentru a avea creștere economică în perioadele care urmează. În 2014, pentru România, se estimează o încetinire a creșterii PIB, până la circa 2,3%. În urmă cu un an, guvernatorul BNR spunea că este important să fie acceleratăcreșterea economică pentru a diminua diferențele dintre România și celelalte țări din UE.Mai exact, pentru a recupera decalajele, România ar avea nevoie de dublarea procentelor de creștere, dar fără afectarea deficitului bugetar, inflației și a deficitului de cont curent.
Este dificil de apreciat dacă există o legătură directă între inflație și performanțele economiei în general. Înflația este determinată de interacțiunea dintre mai multe forțe. De prea puține ori se întâlnesc variații ale inflației care sunt legate de factori cum ar fi șocurile ofertei sau instabilitatea politică. Astfel, este dificil de apreciat corect diferite efecte ale inflației asupra performanțelor economiei.
Literatura de specialitate oferă puncte de vedere diferite cu privire la influența inflației asupra creșterii și dezvoltării economice. Se conturează puncte de vedere care scot în evidență efectele ,,benefice” ale inflației moderate asupra creșterii economice. Implicațiile cantitative ale acestor efecte negative ale inflației asupra creșterii economice sau a productivității sunt considerabile.
Incertitudinea sau variabilitatea inflației determină o reducere a producției și a numărului de locuri de muncă. Milton Friedman susținea faptul că variabilitatea inflației are un efect nefavorabil asupra activității economice prin faptul că îi determincă pe agenții economici să nu fie atât de dornici să intre în relații pe termen lung. Deoarece nu toți actorii economici reușesc să se adapteze la o variabilitate mai mare a inflației, aceasta duce la o reducere temporară sau de lungă durată a producției și a locurilor de muncă, iar în lanț, se ajunge la cerere de forță de muncă redusă și la un șomaj ridicat.
Am putea spune că din cele menționate anterior, costurile inflației sunt destul de substanțiale, iar ideile lui M. Friedman capătă un înțeles. Cu cât efectele inflației pe termen lung asupra creșterii economice sunt mai mari, cu atât mai mult guvernele și organele în cauză ar trebui să se concentreze asupra menținerii unei inflații cât mai scăzute și asupra stabilității prețurilor practicate.
Cap. 4. Concluzii și recomandări
Aplicarea politicilor antiinflaționiste în România ultimilor 10 ani a fost mult mai vizibilă de către tot cetățeanul de rând, de aici și dorința de analiza modalitatea și costurile suportate de către țară pentru a ajunge și menține o inflație cât mai scăzută. Cu atât mai mult cu cât o dată cu declanșarea ultimei crize economice, guvernul României a ales să reducă substanțial cheltuielile, prin aceasta diminuând considerabil veniturile populației. Importanța alegerii acestei teme de studiu este dată chiar de aceste alegeri pe care conducătorii țării le-au făcut în perioada aleasă pentru studiu, lăsând cetățeanul mereu pe ultimul loc.
În vederea analizării acestor politici, am structurat lucrarea în 3 capitole. Primul capitol cuprinde o scurtă clasificare a politicilor antiinflaționiste, dar accentul este pus pe politica monetară antiinflaționistă aplicată pe teritoriul României. În politica monetară antiinflaționistă, rolul suprem îi revine Băncii Centrale care și-a propus ca obiectiv țintirea inflației și menținerea acesteia în jurul cotei de 3,5%. Prin intermediul politicii monetare se vor obține efecte vizibile în momentul în care publicul va înțelege comportamentul băncii centrale, astfel că producția și gradul de ocupare nu vor fi mai mari decât în alta situație, dar inflația ar putea fi mai mare, fără efecte pozitive.
Dacă populația va înțelege acest comportament, inflația menținută la un anumit nivel dorit va deveni o parte componentă a sistemului, dar fără efectele dorite în ceea ce privește producția sau șomajul, acestea menținându-se pe un trend crescător sau se mențin.
În cel de-al doilea capitol am prezentat și alte politici antiinflaționiste, cum ar fi: politica bugetară, politica structurală și politica de control a cererii agregate și de stimulare a ofertei agregate. Prin intermediul politicii bugetare am observat cât de mult s-au redus atât cheltuielile, cât și veniturile publice, prin reducerea veniturilor populației și prin creșterea concomitentă a taxelor și impozitelor. Datorită ultimei soluții găsite, economia ,,neagră” s-a mărit, statul încasând mult mai puține taxe și impozite.
Prin intermediul politicii structurale se constată faptul că o dată cu reducerea veniturilor atât în domeniul public și privat, dar și prin creșterea prețurilor, productivitatea întreprinderilor a început să scadă. Acest fapt duce la o serie de consecințe negative în lant: reducerea numărului de angați, reducerea impozitelor plătite către stat. Prin intermediul politicii cererii și a ofertei agregate am evidențiat intensitatea cu care s-a dorit menținerea unei inflații cât mai scăzute. Au fost mărite dobânzile, birocrația necesară obținerii unui împrumut, iar cheltuielile au fost reduse cât de mult s-a putut. Prin aceasta s-a ajuns la blocarea masei monetare. Totodată, s-a urmărit și menținerea productivității pe termen lung, prin încercarea de a atrage investiții străine și de a menține competitivitatea.
Inflația redistribuie avuția dintre debitori și creditori. Inflația aduce avantaje pentru capitalișt sub formă de profit, în defavoare celor care au ca singură sursă de venit salariile. Aceasta este argumentată de faptul că prețurile cresc mult mai repede și se răspândesc cu o rapiditate mai mare decât salariile, care există probabilitatea ca în loc să crească, se reduc. Astfel că pentru o menținere o ratei inflației cât mai scăzute, statul recurge la blocarea prețurilor, la mărirea impozitelor și chiar la reducerea salariilor, așa cum s-a întamplat și în România ultimilor ani.
În ultimul și cel de-al treilea capitol ,,Analiza principalelor categorii de costuri ale aplicării politicilor antiinflaționiste” am început cu o prezentare a pierderii bunăstării sociale ca urmare a dorinței menținerii inflației cât mai scăzute. Se poate observa că șomajul a fost sacrificat în favoarea inflației, în anul 2010 acesta atingând limita maximă din ultimii 10 ani. S-a demonstrat faptul că investițiile și creditele au scăzut, iar depozitele persoanelor fizice și ale societăților ,care au supraviețuit și supraviețuiesc crizei, au crescut, acestea fiind ca o prtecție economică pentru perioadele următoare.
Deoarece nu toți actorii economici reușesc să se adapteze la o variabilitate mai mare a inflației, aceasta duce la o reducere temporară sau de lungă durată a producției și a locurilor de muncă, iar în lanț, se ajunge la cerere de forță de muncă redusă și la un șomaj ridicat.
Guvernele și băncile centrale ale țărilor care se confruntă cu inflația recunosc următoarele avantaje și rațiuni ale stabilității prețurilor:
Ancorează sistemul prețurilor;
Permite funcționarea eficientă a sistemului de prețuri;
Promovează stabilitatea prețurilor și stabilitatea economică;
Elimină efectele deformatoare ale interacțiunii inflației cu sistemul de impozitare;
Promovează transparența, responsabilitatea și credibilitatea.
În lupta cu inflația, fiecare țară trebuie să aplice politicile antiinflaționiste care îi sunt cele mai potrivite. O țară cu economie dezvoltată nu poate să impună un model de aplicat pentru țările mai slab dezvoltate sau pentru cele care sunt în curs de dezvoltare. Alegerea și implementarea unei măsuri trebuie să se bazeze pe situațiile existente în fiecare țară și să adopte măsuri specifice fiecărei etape.
Astfel, putem afirma faptul că băncile centrale au adoptat țintirea inflației comunică mult mai bine atât cu conducerea statelor, cât și cu populația, iar obiectivele urmărite trebuie să fie cât mai transparente, simple și explicate.
În urma celor prezentate, părerea noastră este că stoparea fenomenului inflaționist constă în realizarea unei corelații în ceea ce privește:
limitarea intervenției statului prin privatizarea economiei;
limitarea cheltuielilor publice;
eliminarea deficitelor bugetare;
creșterea vitezei de circulație a banilor;
stimularea concurenței;
planificarea macroeconomică la nivel de economie națională;
stimularea investițiilor;
câștigarea încrederii populației și a sindicatelor;
atragerea investitorilor străini;
creșterea rezervelor valutare ale țării;
menținerea autonomiei băncii centrale;
dezvoltarea piețelor de capital.
Toate aceste măsuri se aplică în țările care se confruntă cu un fenomen inflaționist activ. Aceste măsuri pot să constituie o grijă permanentă a guvernelor, deoarece acoperă mai multe programe electorale prin intermediul cărora se asigură stabilitate economică.
Ca o primă recomandare, și poate cea mai importantă, ar fi planificarea și programarea economiei României pe o perioadă mai mare de 10 ani. Având aceste planuri, fiecare persoană politică sau delegată să se ocupe de o anumită problemă ar ști ceea ce s-a făcut, ceea ce se face și ceea ce urmează să se facă într-o anumită privință.
Banca Națională a României este singura care își urmează obiectivul urmărit încă din anul 2005, și anume țintirea inflației. În orice domeniu la nivel macroeconomic ar trebui urmată o asemenea politică, deoarece s-a demonstrat faptul că doar așa poate funcționa ordonat și logic un organism economic. După cum am prezentat și în capitolele anterioare, rata inflației și-a atins cota urmărită, iar pe viitor se preconizează o menținere a acesteia.
Grafic 4.1. Proiecția inflației anuale și intervalul de incertitudine asociat
Sursa: http://www.bnr.ro/Proiectii-BNR-4351.aspx , accesat la data de 08.05.2014;
Dacă în fiecare domeniu economic s-ar urma o asemenea planificare, fiecare pas făcut ar fi clar și concis pentru toată lumea; conducătorii țării, guvernanții, parlamentarii, inclusiv cei de la nivelul Uniunii Europene, dar nu în ultimul rând cetățenii, ar ști ceea ce urmează să se întâmplă și poate ar fi mult mai chibzuiți. Să nu uităm că această criză s-a declanșat pe fondul împrumurilor excesive de la nivelul întregului glob care nu au mai putut face față necesităților mult prea mari ale populației.
Dorința de a menține o rată a inflației cât mai scăzute este dată și de o posibilă aderare la moneda euro a României, fapt care se amână, din punctul nostru de vedere, tot de către oamenii politici pentru a putea jongla cu schimbul valutar la importul și exportul de produse și servicii. Chiar dacă pe termen scurt populației îi va fi mai greu să se acomodeze și să lupte cu salariile și prețurile în euro, pe termen lung întreaga economie ar putea lua având. Cel mai mare beneficiu pe care l-ar avea România o dată cu aderarea la moneda euro, ar fi atragerea de investiții străine, deoarece acestea ar duce și la creșterea salariului mediu și astfel economia s-ar relansa.
Conform Programului de Convergență al României pentru perioada 2013-2016, se așteaptă ca tendința de creștere să se apropie de potențialul său durabil cu o creștere medie a Pib-ului de 2,5% anual. Acest scenariu se bazează pe o ameliorare a performanței în toate sectoarele industriale cu potențial mare de export și în sectorul de construcții, unde investițiile prevăzute în infrastructură reprezintă un potențial semnificativ pentru creșetere. Inflația va continua să scadă în perioada 2014-2016, atingând 2,3%, cu o medie anuală de 2,5%. Ocuparea forței de muncă va crește în aceeași perioadă cu o rată medie anuală de 1,2%, iar numărul de angajați va crește cu 0,9%. Rata șomajului se va reduce cu aproximativ 2%, în timp ce rata ocupării forței de muncă în rândul populației cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani va crește cu 6,5%. Teoretic s-au făcut toate demersurile pentru ca aceste cifre să poată fi atinse, trebuie doar să așteptăm să vedem modalitatea în care vor reacționa persoanele cu putere de decizie în acest caz.
Din punctul nostru de vedere, aceste măsuri nu vor fi luate niciodată, sau cel puțin nu în curând, pe teritoriul României pentru că acestea depind de alegerile guvernamentale pe care le face populația, dar și politicienii la rândul lor.
Economia României este planificată pe cel mult 5 ani, pe durata unui mandat electoral, și nicidecum în forma în care se dorește în primul rând de populație, dar și de Uniunea Europeană, care are programe de peste 5 pentru toate țările membre.
Bibliografie
Albertini J.M., Les rousges de l’economie nationale, Les editions ouvrieres, Paris, 1988;
Andersen Pale, Green David, Macroeconomic Policies and Growth, In Andersen Palle, Dwyer Jacqueline, Green David, eds. Productivity and Growth, Sydney: Reserve Bank of Australia, 1995;
Băcescu Marius, Băcescu Cărbunaru Angelica, Macroeconomie și politici macroeconomice, Ed. All Beck, București, 2000;
Benabou R., Commnet on The Welfare Costs of Moderate Inflation, ,,Journal of Money, Credit and Banking”, 1991;
Bernanke Ben, Laubach Thomas, Mishkin Frederic, Posen Adam, Inflation Targeting, Princeton University Press, Princeton , New Jersey, 1999;
Blaug Mark, Teoria economică în retrospectivă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992;
Brăileanu Tiberiu, Monetarismul în teoria și politica economică, Institutul European, 1998;
Bruno Michael, Easterley William, Inflation Crises and Long-Run Growth, Journal of Monetary Economics, 41 (1):3-26, 1998;
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie – Manual universitar, Ed, Economică, 1999;
Cooley Th., Hansen G., The Welfare Costs of Moderate Inflation, ,,Journal of Money, Credit and Banking”, 1991;
Dobrotă Niță, Economie politică, Ed. Economică, București, 1997;
Dodescu Anca, Statul și economia de piață, Ed. Economică, București, 2000;
Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2002;
Eichengreen Barry, Golden Fetters: The Gold Standard and the Great Depression, 1919-1939, New York și Oxford, Oxford University Press, 1992;
Fisher Stanley, The Role of Macroeconomics Factors in Growth, Journal of Monetary Economics, 32(3):485-512, 1993;
Friedman Milton, Schwartz Anna, A Monetary History of the United States, 1867-1960, Princeton, Princeton University Press, 1963;
Friedman Milton, Inflation et systemes monetaires, Ed. Calmann-Levy, Paris, 1976;
Friedman M., Nobel Lecture: Inflation and Unemployment, Journal of Political Economy, 1977;
Friedman Milton, The Role of Monetary Policy, American Economic Review, 1968;
Galbraith J.K., Salinger Nicole, Tout savoir ou presque sur l'economie, Ed. Du Seuil, Paris, 1987;
Hess Gegory, Morris Charles, The Long Run Costs of Moderate Inflation, Federal Reserve Bank of Kansas City, Economic Review, 1996;
Iancu Aurel,Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck, București, 1998;
Ignat I., Pohoață I., Clipa N., Luțac Gh., Economie politică, Ed. Economică, București, 1998;
Ionescu C. Lucian, Problema ancorei monetare în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Banca Națională a României, „Caiete de studii”, mai 2000;
Isărescu Mugur, Reflecții Economice, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată și Consensuală, Ed. Expert, București, 2001;
Issing Otmar, Is Monetary Targeting in Germany Still Adequate? în Horst Siebert, Monetary Policy in an Integrated World Economy: Symposium, 1995;
Jinga Victor, Moneda și problemele ei contemporane, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981;
Judson Ruth, Orphanides, Athanasios, Inflation, Volatility and Growth, Board of Governors of Federal Reserve System Finance and Economics Discussion Series, no.96/16, 1996;
Laider D.E.W., Parkin M.J., Inflation, A Surwey, 1975, reprodus după Frisch, Helmuth, Teorii ale inflației, Ed. Sedona, Timișoara, 1997;
Lucas Robert E. Jr., Econometric Policy Evaluation: A Critique, Carnegie-Rochester Conference Series on Public Policy, 1976;
Manolescu Gheroghe, Consolidarea economiei de piață. diagnoze, priorități, perspective, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Ed. Expert, București, 2001;
Manolescu Gheorghe, Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe, Ed. Expert, București, 2001;
Moroianu Nicolae, Inflația contemporană, Ed. Economică, București, 2003;
Negucioiu Aurel, Economie politică, vol. I, II, Ed. ,,George Barițiu”, București, 1998;
Olah Gheorghe, De ce nu este România o țară dezvoltată?, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013;
Pop-Cohuț Ioana, Inflația în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Ed. Economică, București, 2005;
Romer David, Advanced Macroeconomics, The McGraw-Hill Companies, Inc., 1996;
Samuel Paul, Solow Robert, Analytical Aspects of Antiinflation Policy, American Economic Review, 1960;
Sarel Michael, Nonlinear Effects of Inflation on Economic Growth, IMF, Staff Papers, 43 March, 1996;
Saxon Jim, Lessons From Inflation Targeting Experience, Join Economic Committee Report, February 1997;
Solow Robert, Is There a Core of Usable Macroeconomics We Should All Belive In?, „The Ameican Economic Review”, (87) May, 1997;
Tașnadi A., Doltu C., Mirajul neoclasicismului, Ed. Economică, București, 2001;
Tașnadi A., Doltu C., Monetarismul, Ed. Economică, București, 1996;
Taylor John, A Core of Practical Macroeconomics, „The Ameican Economic Review”, (87) May, 1997;
Târhoacă Cornel, Politica monetară în condiții de incertitudine. Provocări pentru România, în „Caiete de studii”, Banca Națională a României, mai 2000;
Turliuc Vasile, Politici monetare, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Țugui Alexandru, Inflația – Concepte, teorii și politici economice, Ed. Economică, București, 2000;
http://www.anofm.ro;
http://www.bnr.ro;
http://ec.europa.eu;
https://statistici.insse.ro/shop/;
http://www.tradingeconomics.com/china/indicators;
http://www.zfcorporate.ro;
http://www.ziare.com;
http://www.fonduri-ue.ro.
Bibliografie
Albertini J.M., Les rousges de l’economie nationale, Les editions ouvrieres, Paris, 1988;
Andersen Pale, Green David, Macroeconomic Policies and Growth, In Andersen Palle, Dwyer Jacqueline, Green David, eds. Productivity and Growth, Sydney: Reserve Bank of Australia, 1995;
Băcescu Marius, Băcescu Cărbunaru Angelica, Macroeconomie și politici macroeconomice, Ed. All Beck, București, 2000;
Benabou R., Commnet on The Welfare Costs of Moderate Inflation, ,,Journal of Money, Credit and Banking”, 1991;
Bernanke Ben, Laubach Thomas, Mishkin Frederic, Posen Adam, Inflation Targeting, Princeton University Press, Princeton , New Jersey, 1999;
Blaug Mark, Teoria economică în retrospectivă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992;
Brăileanu Tiberiu, Monetarismul în teoria și politica economică, Institutul European, 1998;
Bruno Michael, Easterley William, Inflation Crises and Long-Run Growth, Journal of Monetary Economics, 41 (1):3-26, 1998;
Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie – Manual universitar, Ed, Economică, 1999;
Cooley Th., Hansen G., The Welfare Costs of Moderate Inflation, ,,Journal of Money, Credit and Banking”, 1991;
Dobrotă Niță, Economie politică, Ed. Economică, București, 1997;
Dodescu Anca, Statul și economia de piață, Ed. Economică, București, 2000;
Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2002;
Eichengreen Barry, Golden Fetters: The Gold Standard and the Great Depression, 1919-1939, New York și Oxford, Oxford University Press, 1992;
Fisher Stanley, The Role of Macroeconomics Factors in Growth, Journal of Monetary Economics, 32(3):485-512, 1993;
Friedman Milton, Schwartz Anna, A Monetary History of the United States, 1867-1960, Princeton, Princeton University Press, 1963;
Friedman Milton, Inflation et systemes monetaires, Ed. Calmann-Levy, Paris, 1976;
Friedman M., Nobel Lecture: Inflation and Unemployment, Journal of Political Economy, 1977;
Friedman Milton, The Role of Monetary Policy, American Economic Review, 1968;
Galbraith J.K., Salinger Nicole, Tout savoir ou presque sur l'economie, Ed. Du Seuil, Paris, 1987;
Hess Gegory, Morris Charles, The Long Run Costs of Moderate Inflation, Federal Reserve Bank of Kansas City, Economic Review, 1996;
Iancu Aurel,Bazele teoriei politicii economice, Ed. All Beck, București, 1998;
Ignat I., Pohoață I., Clipa N., Luțac Gh., Economie politică, Ed. Economică, București, 1998;
Ionescu C. Lucian, Problema ancorei monetare în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Banca Națională a României, „Caiete de studii”, mai 2000;
Isărescu Mugur, Reflecții Economice, Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată și Consensuală, Ed. Expert, București, 2001;
Issing Otmar, Is Monetary Targeting in Germany Still Adequate? în Horst Siebert, Monetary Policy in an Integrated World Economy: Symposium, 1995;
Jinga Victor, Moneda și problemele ei contemporane, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981;
Judson Ruth, Orphanides, Athanasios, Inflation, Volatility and Growth, Board of Governors of Federal Reserve System Finance and Economics Discussion Series, no.96/16, 1996;
Laider D.E.W., Parkin M.J., Inflation, A Surwey, 1975, reprodus după Frisch, Helmuth, Teorii ale inflației, Ed. Sedona, Timișoara, 1997;
Lucas Robert E. Jr., Econometric Policy Evaluation: A Critique, Carnegie-Rochester Conference Series on Public Policy, 1976;
Manolescu Gheroghe, Consolidarea economiei de piață. diagnoze, priorități, perspective, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice, Ed. Expert, București, 2001;
Manolescu Gheorghe, Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe, Ed. Expert, București, 2001;
Moroianu Nicolae, Inflația contemporană, Ed. Economică, București, 2003;
Negucioiu Aurel, Economie politică, vol. I, II, Ed. ,,George Barițiu”, București, 1998;
Olah Gheorghe, De ce nu este România o țară dezvoltată?, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013;
Pop-Cohuț Ioana, Inflația în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Ed. Economică, București, 2005;
Romer David, Advanced Macroeconomics, The McGraw-Hill Companies, Inc., 1996;
Samuel Paul, Solow Robert, Analytical Aspects of Antiinflation Policy, American Economic Review, 1960;
Sarel Michael, Nonlinear Effects of Inflation on Economic Growth, IMF, Staff Papers, 43 March, 1996;
Saxon Jim, Lessons From Inflation Targeting Experience, Join Economic Committee Report, February 1997;
Solow Robert, Is There a Core of Usable Macroeconomics We Should All Belive In?, „The Ameican Economic Review”, (87) May, 1997;
Tașnadi A., Doltu C., Mirajul neoclasicismului, Ed. Economică, București, 2001;
Tașnadi A., Doltu C., Monetarismul, Ed. Economică, București, 1996;
Taylor John, A Core of Practical Macroeconomics, „The Ameican Economic Review”, (87) May, 1997;
Târhoacă Cornel, Politica monetară în condiții de incertitudine. Provocări pentru România, în „Caiete de studii”, Banca Națională a României, mai 2000;
Turliuc Vasile, Politici monetare, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Țugui Alexandru, Inflația – Concepte, teorii și politici economice, Ed. Economică, București, 2000;
http://www.anofm.ro;
http://www.bnr.ro;
http://ec.europa.eu;
https://statistici.insse.ro/shop/;
http://www.tradingeconomics.com/china/indicators;
http://www.zfcorporate.ro;
http://www.ziare.com;
http://www.fonduri-ue.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Aplicarii Politicilor Antiinflationiste In Romania (ID: 135235)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.