Aderarea Romaniei la Zona Euro. Etape Si Premise

Aderarea Romaniei la zona euro. Etape si premise

Introducere

Lucrarea de față are ca scop prezentarea cadrului teoretic, precum a datelor și informațiilor specifice referitoare la viitoarea aderare a României la zona euro. La momentul alegerii acestui subiect pentru lucrarea de față, atât în presă, cât și la televiziune era dezbătut acest subiect, discutându-se mereu pe seama criteriilor de convergență și încercările României de a le îndeplini, motiv pentru care am hotărât să îmi aprofundez cunoștințele cu privire la acest subiect de interes național. De asemenea consider că orice cetățean român ar trebui să fie interesat de perspectivele țării sale și de potențiale cauze ale dezechilbrelor economice întâlnite la nivel național. Schimbarea monedei naționale cu moneda euro reprezintă un subiect de interes pentru mine, întrucât este interesant de urmărit procesul de schimbare prin care trece o țară înainte de a adopta o nouă monedă.

Această lucrare este structurată pe patru capitole, pe parcursul cărora am încercat să evidențiez care sunt etapele pre-adoptării unei noi monede naționale, în special în conextul crizei economice și financiare, care și-a făcut în scurt timp simțită prezența la nivel global. Pentru o țară ca România, ale cărei perfomanțe economice nu sunt sunt extraordinare, o țară post-comunistă, care a cunoscut, în decursul anilor, mai mult o stare de degradare decât de revigorare financiară, este esențial să își ancoreze politicile monetare într-un cadru care are ca trăsătură definitorie stabilitatea. Pentru a vedea dacă acest cadru îi poate fi oferit României de Uniunea Europeană, am început prin a vorbi despre etapele integrării economice europene, de la înființarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului din 1951, urmată de tratatele constitutive de la Roma din 1957, în urma semnării cărora au fost înființate Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, până la semnarea Tratului de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene. În primul capitol am urmărit etapele integrarii economice până s-a ajuns la enunțarea criteriilor de convergență nominală. Termeni precum ,,convergență nominală”, respectiv ,,convergență reală”, sunt deosebit de importanți pentru o înțelegere corectă a ceea ce România trebuie să îndeplinească pentru a putea fi capabilă să adopte moneda euro.

În cel de-al doilea capitol am încercat să evidențiem care sunt implicațiile monedei euro la nivelul zonei euro, dar și asupra întregii UE, punând în contrast opinii ale unor cercetători în domeniu care sunt pentru abolirea monedei euro cu opinii care consideră că moneda euro aduce o serie de beneficii la nivel național, și mai apoi la nivel comunitar. În acest context, am găsit prielnic să aducem în discuție prezenta criză economică cu care se confruntă zona euro, încercând, de asemenea, să prezentăm o serie de factori care sunt considerați a reprezenta cauzele acestei crize. Ca pentru orice situație nefavorabilă, și aici s-au căutat modalități de rezolvare a acestei situații, de contracare a crizei economice, apelându-se la tot felul de instrumente politice prin intermediul cărora s-a căutat o aliniere a politicilor economice și bugetare naționale cu cele europene pentru a atinge valori economice favorabile sustenabile, unde putem enumera Semestrul European sau Pactul fiscal.

În următoarea parte a capitolul al doilea, după prezentarea atât a beneficiilor, cât și a costurilor introducerii monedei euro în general, am hotărât să analizez efectele acesteia și într-un caz particular, pentru a putea înțelege mai ușor care vor fi etapele care o așteaptă ulterior și pe România. Astfel, am ales ca țară de referință ultimul stat membru al UE intrat în zona euro, mai exact Letonia, unde ne-am centrat atenția asupra îndeplinirii criteriilor de convergență, și evoluția economică a Letoniei în perioada pre-adoptare a monedei euro. Considerând că un astfel de proces nu are implicații doar economice, ci și sociale, am urmărit opinia publică cu privire la situația monetară actuală a Letoniei de la nivelul cetățenilor, precum și evoluția monedei euro în această țară.

Capitolul al treilea este introdus print-o scurtă prezentare a istoricului României înainte și după aderarea la Uniunea Europeană, această retrospectivă istorică fiind urmată de o referire la dorința și ambiția României, acțiuni motivate de obligativitatea atingerii criteriilor de convergență impuse prin tratatul de la Maastricht. În prima parte am evidențiat care sunt performanțele economice ale României, precum și cât anume a reușit să îndeplinească din cele cinci criterii de la momentul aderării la UE și până în prezent. În urma analizării rezultatelor economice ale României, am urmărit propunerile Comisiei Europene făcute României pentru a putea îndepini toate criteriile de convergență într-un timp cât mai scurt, însă totodată de a dezvolta o economie sustenabilă pe teritoriul statului. Propunerile Comisiei sunt concrete, clare, având obiective și planuri bine stabilite pentru fiecare țară în parte, care se mulează perfect nevoilor financiare, stimulând totodată progresul procesului de ascendență economică.

Al treilea capitol se vrea a fi o introducere pentru studiul de caz, care reprezintă al patrulea capitol al acestei lucrări, prin care se încearcă identificarea curentului de opinie guvernamentală (președinte, prim-ministru, guvernator BNR) vis-à-vis de aderarea României la euro în contextul crizei economice. Acest ultim capitol analizează, din mai multe perspective, care sunt șansele adoptării unei noi monede în România și cât de repede se poate înfăptui acest lucru, în contextul actual. Metodologia folosită pentru acest studiu este analiza de conținut calitativă, corpusul de date fiind preluat din articolele și editorialele unui set de ziare naționale cotidiene (Ziarul Financiar, Ziarul Gândul și Jurnalul Național) pentru perioada 2010-2014. Ipoteza de la care a pornit acest studiu de caz se rezumă la ideea că România nu este pregătită încă să adere la zona euro, lucru ce vom încerca să observăm cât este de real sau nu, bazându-ne pe informațiile oferite din articolele de ziar. Am pornit de la această ipoteză negativă datorită faptului că România, deși și-a asumat ca target de adoptare a monedei euro anul 2015, ea nu s-a dovedit a fi suficent de pregătită, din punct de vedere economic, pentru a face acest pas. Consider că definitivarea acestui proces la o dată ulterioară apropiată este destul de puțin probabilă, având în vedere contextul crizei economice.

S-a ales această structură pentru a se putea urmări traseul parcurs de moneda euro, de la începuturile sale și până în prezent, și pentru a monitoriza în mod obiectiv care sunt avantajele sau dezavantajele aderării la o zonă unde moneda euro este suverană.

Capitolul 1

Integrarea econonomică europeană. Crearea Uniunii Economice și Monetare

Pentru a putea înțelege poziția Europei în momentul de față și modul în care a evouluat, este esențial să discutăm, în primul rând despre bazele acestui proces îndelungat și încă în desfășurare. Dacă astăzi putem vorbi despre o uniune economică și monetară (parțială ce e drept), despre existența unei zone euro sau despre aspirațiile României de a trece la moneda unică, toate acestea se bazeaza pe un progres lent, dar sigur, și ascendent al unificării economice europene.

Victor Hugo afirma într-una din operele sale că numai ,,unitatea” poate servi ca scut în fața oricăror impedimente ce pot afecta civilizația existentă pe Pământ, motiv pentru care s-a considerat că o unitate între statele membre ale Europei ar fi cea mai bună opține pentru acestea. Mai mulți scriitori de specialitate spuneau o viitoare uniune între statele membre ale Europei nu poate avea decât beneficii. Aici îî putem enumera pe Nicolae Titulescu, Albert Camus, Edmund Michelet, ca fiind personalități al căror nume a fost legat de proiectul constituirii unei Uniuni Europene. Dintre remarcile lor celebre referitoare la ce anume va însemna Uniunea Europeană pot evitenția următoarele: ,,Europa Unită este viitorul” (Edmund Michelet), ,,prin unitate va spori dezvoltarea colaborării între statele Comunității” (Nicolae Titulescu), ,,uniți, europenii vor putea spori tezaurul de valori” (Albert Camus), iar Jean Monnet considera că ,, Europa va prospera (…) dacă europenii vor acționa unit”.

Pentru a atinge acest prag de unitate au început să aibe loc discuții cu privire la formarea unei Comunități și despre integrarea în acea comuniate. Deși cred că proiectul inițial nu a fost atât de ambițios pe cât s-a dovedit a fi, și nu și-a propus o asemenea expansiune, formarea unei Uniuni a avut efecte neașteptate, tot mai multe state ale Europei dorind să ia parte la acest proces. Termenul de ,,integrare economică” a avut câteva dificultăți în a pătrunde în limbajul oficial și de specialitate, însă odată cu folosirea acestuia în documentele informative ale Planului Marshall, cu privire la ajutorul Statelor Unite pentru Europa, ca orice noutate, nu a avut nevoie decât de un impuls, termenul ajungând să fie ulterior frecvent utilizat în limbaϳul οficial, științific și chiar cotidian.

Dacă astăzi s-a ajuns să se vorbească despre o uniune monetară este datorită unei integrări economice aflată într-o permanentă adâncire, proces necesar pentru o desăvârșirea unei Uniuni complete. Uniunea monetară face referire la o aliniere a politicilor bugetare și economice naționale cu cele europene, pentru atingerea unor obiective comune impuse la nivel european, însă acestui subiect îi este destinat un întreg subcapitol în această lucrare, unde vom detalia care sunt implicațiile și cerințele pentru realizarea unei uniuni economice și monetare, precum și care sunt consecințele apariției acesteia.

Uniunea Eurοpeană a avut o dezvoltare sectorială, integrându-se treptat diverse domenii de activitate. Pentru a face mai clar sensul de ,,integrare sectorială”, propun să urmărim etapele premergătoare formării UE, cu care suntem astăzi obișnuiți.

Etapele integrarii economice

Vorbim deseori despre integrare economică, însă, de câte ori ne-am întrebat ce este defapt aceasta integrare și ce presupune ea? Din punct de vedere general, integrarea este un proces de unificare într-un intreg, astfel se poate deduce că integrarea economică este alăturarea a două sau mai multor piețe cu scopul de a forma una singură. Pocesul de integrare economică reprezintă rezultatul atât a unei integrări pozitive, cât și a unei integrări negative. Integrarea negativă se referă la înlăturarea oricarui tip de bariere existente la nivelul statelor membre în calea comerțului, în timp ce integrarea pozitivă se referă la o armonizare a reglementărilor naționale, precum și stabilirea unor reguli comune europene cu privire la libera circulație a bunurilor, persoanelor, capitalurilor și serviciilor.

Este cunoscut faptul că Europa s-a născut datorită a patru entități extraordinare care au luptat pentru această unificare: Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer și Alcide de Gasperi. Procesul de integrare a început în 1951, prin semnarea Tratatului de la Paris, si apoi a celor de la Roma din 1958, tratate cunoscute sub nume de tratate institutive. Tratate precum Actul Unic European (1987), Tratatul de la Maastrich (1992) sau cele de la Amsterdam (1998) și Nisa (2001) au condus la adâncirea integrării europene, ajutând la impulsionarea dinamismului economiei europene. În ciuda eșecului Tratatului Constituțional din 2004, Tratatul de la Lisabona (2007) reușeste să ne convingă că Europa este capabilă de o adâncire a integrării.

Jean Мοnnet, într-ο scrisοare către Rοbert Schuman, își exprimă părerea despre această construcție europeană: ,,Νu mă pοt abține să nu fiu uimit de natura relațiilοr care urmează să se nască între această mare și dinamică țară și țările Eurοpei dacă ele își mențin fοrma și atitudinea actuală; din punctul meu de vedere Eurοpa nu va mai depinde mult timp de spijinul american privind prοducția și securitatea sa, fără cοnsecințe majore aici (în SUΑ ) și în Eurοpa.”

La baza structurilor comunitare există trei comunități europene : CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului), CEE (Comunitatea Economică Europeană) și EUROATOM

(Comunitatea Europeană a Energiei Atomice).

CECO a apărut în urma unui plan întocmit de Jean Monnet, comisar francez, care a fost făcut public la data de 9 mai 1950 de către ministrul de externe al Franței, Robert Schuman, și care viza punerea în comun a întregii producții germane și franceze de oțel și cărbune, urmând să fie administrată de către o autoritate independentă, dar comună. ,,Planul Schuman” a cοnstituit primul pas pentru construirea actualei Uniuni Europene. Întrucât s-a dovedit a fi o reușită, planul a avut ca și consecință elaborarea unui tratat de constituire a CECO, ce a fost semnat în 18 aprilie 1951 la Paris (de unde și numele de Tratatul de la Paris), pentru o perioadă de 50 de ani. La semnarea acestui pact au fost invitate și alte state (Franța, Germania, Italia, Оlanda, Вelgia și Luхemburg), ele reprezentând membrii fondatori ai UE. Primul președinte a nou înființatei comunități a fοst Јean Мοnnet, cοnsiderat de mulți ca fiind ,,Тatăl Eurοpei Unite”. Structura organizațională a CECO era formată din Înalta Autoritate (principalul decident), Consiliul de Miniștri (reprezentanții naționali la nivel ministerial), Adunarea comună (reprezentanții parlamentari naționali) și Curtea de Justiție. Odată intrat în vigoare acest Tratat a fost creată o piață comună între statele semnatare în domeniul carbonifer și siderurgic, fiind astfel integrate două sectoare economice fundamentale pentru perioada respectivă.

Motivele semnării acestui tratat au fost atât de ordin economic, cât și stategic, întrucât s-a dorit menținerea păcii și stabilității pe cοntinent, dar și de a nu mai depinde de aϳutοrul statului american, putând astfel să își recâștige statulul, pe care l-a pierdut în urma războiaelor, pe scena pοlitică și ecοnοmică internațiοnală.

Reușita acestei prime inițiative a condus ca la o distanță de doar șase ani, să fie încheuate noi tratate de instituire a două comunități: CEE și EUROATOM., la Roma. Astfel că a fost întocmit un raport cu privire la viitoarele comunități, numit Raportul Spaack, care a fost aprobat în mai 1956 la Veneția. În urma acordului primit au fost elaborate două proiecte de tratat : unul vizând crearea unei cοmunități în sectorul energiei atοmice (CEEA/EUROATOM), în timp ce cel de-al doilea proiect viza formarea unei piețe comune generale (Comunitatea Economică Europeană). În martie 1957, la Roma, a avut loc semnarea celor două tratate, care până la sfârșitul anului urmau să fie ratificate, ca începând din ianuarie 1958 construcțiile europene să își intre în atribuții.

Aceste două tratate au pus bazele politicii comerciale ale UE, introducând două noi noțiuni economice : uniune vamală (a cărei perioadă de realizare a fost setată la 10 ani, și care la 1 iulie 1968 a fost parțial definitivată, urmând ca ulterior să fie reglementate problemele comerțului agricol și înlăturarea totală a obstacolelor ce stau în calea înfăptuirii depline a acesteia), respectiv uniune economică și monetară.

Tot în această perioadă a fost încheiat contractul de fuzine dintre CECO, CEE și CEEA/EUROATOM, înființându-se pe această cale Comunitatea Europeană (CE), în 8 aprilie 1965, urmată de instituirea unui singur Consiliu comun, respectiv a unei singure Comisii comune a CE, la 1 iulie 1967.

Proiectul de Uniune Economică și Monetară apare, pentru prima dată într-un cadrul oficial, în 1969 cu ocazia Reuniunii la Nivel Înalt de la Haga. Anul 1970 este caracterizat de apariția ,,Planului Werner”, prin intermediul căruia prim ministrul Luxemburgului prezintă un raport ce avea ca obiectiv realizarea acestei uniuni economice și monetare în trei etape pe parcursul a 10 ani. Acesta proces implica transferul de competențe naționale înspre CE, și crearea unei politici monetare comune. Acest proiect nu reușește să își ducă la îndeplinire obiectivele, întrucât sistemul monetar american Bretton-Woods se prabușește punând în pericol încercarea unei uniuni monetare în Europa. Această prăbușire a avut, totuși, și un efect pozitiv, întrucât a condus la apariția mecanismului ,,șarpele în tunel”, mecanism de stabilizare a monedelor europene. În cadrul Summit-ului de la Paris din 1979, ca urmare a inițiativei Franței și Germaniei, a fost creat Sistemul Monetar European (SME), la care vor participa toate statele membre CE, cu excepția Marii Britanii. Cu această ocazie este instituită o monedă europeană (ECU – European Currency Unit) a cărei curs valutar rezultă din ponderea tutror cursurilor monedelor statelor participante la sistem. Odată stabilir, valorile cursurilor naționale pot să fluctueze doar între anumite intervale în raport cu rata ECU prestabilită (+/-2,25%).

Comisia Europeană prezintă în iulie 1985 ,,Cartea Αlbă”, ce prevedea desăvârșirea Pieței Unice interne a CE până la sfârșitul anului 1992. În 17 februarie 1986, nοuă țări membre CE, dintr-un total de douăsprezece – Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Franța, Irlanda, Marea Britanie, Portugalia și Spania – au semnat,,Αctul Unic Eurοpean”, act intrat în vigοare la 1 iulie 1987. Acesta include două componente specifice : modificări ale tratatelor comunitare și cooperare europeană în materie de politica externă. Actul Unic European vizează definitivarea pieței unice până în 1992 (prin asigurarea celor patru libertăți – a persoanelor, bunurilor, capitalurilor și serviciilor), precum și reglementări ce țin de integrarea unor noi sectoare de activitate (mediul înconjurător, politică socială etc.), extinderea competențelor Parlamentului European ș.a.

Astfel, prin cele enunțate anterior descoperim care sunt etapele integrarii europene: apariția zonei de liber schimb/ pieței comune, uniunea vamală, piața unică și uniunea economică și monetară (UEM).

Zona de liber schimb se caracterizează prin ,,eliminarea taxelor vamale și a constingentărilor între statele membre, unde fiecare stat își va păstra propriul tarif vamal față de tările terțe”. Zona de liber schimb (sau piața comună) a fost creată odată cu semnarea Tratatului de la Paris din 1951, când toate taxele vamale pentru cărbune și otel au fost eliminate din calea comerțului în cadrul CECO. Această zonă de liber schimb sectorială a fost generalizată odată cu semnarea Tratului de la Roma din 1956, fiind valabilă pentru toate produsele.

Uniunea Vamală a fost următorul pas în adâncirea integrării europene, implementat la scurt timp după semnarea primelor tratate. Astfel că, bazele pieței interne au fost puse odată cu crearea uniunii vamale a statelor membre, în decursul a zece ani, până în 1968. Aceasta a presupus, la fel ca și în cazul zonei de liber schimb, ,,eliminarea tuturor tarifelor și contingențelor asupra comerțului dintre statele membre și instituirea unei politici comerciale comune, inclusiv un tarif extern comun”. Diferit față de zona de liber schimb este că în uniunea vamală toate bunurile intră în liberă circulație indiferent de origine.

Piața unică este una dintre cele mai importante realizări pentru continuitatea procesului de integrare economică a UE. Înființarea sa a început oficial în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, lucruri despre care am vorbit anterior, concretizandu-se prin semnarea Actului Unic European din 1986 unde devenea un obiectiv nu doar despre care se vorbeste, ci unul practic, avand dead-line-ul final în 1992. Începand cu acest moment s-a putut vorbi despre o liberă circulație a persoanelor, bunurilor, servicilor și capitalurilor (la Roma au fost intoduse ca obiective doar, și chiar dacă este au fost doar parțial atinse înainte de semnarea Actului Unic European, odată cu semnarea acestuia ele au fost în totalitate atinse).

Uniunea Economică și Monetră are în vedere statele membre ale Uniunii Eurοpene, care trebuie să-și alinieze pοliticile lοr ecοnοmice națiοnale cu cele europene, în scοpul cοntribuirii la realizarea οbiectivelοr cοmunitare, cu respectarea principiului unei ecοnοmii deschise de piață, în cadrul unei Piețe Unice interne lărgite, pe baza liberei cοncurențe, care să permită ο alοcare eficace a resurselοr statelοr membre.

Crearea UEM

Crearea UEM a reprezentat o adevărată provocare pentru Europa, întrucât au existat o serie de încercări nereușite de a implementa o singura monedă europeană. Cu toate acestea, după semnarea Actului Unic, Jaques Delors, pe atunci președinte al Comisiei Europene, propune printr-un plan în trei etape crearea uniunii economice și monetare. Prima fază constă în abolirea tuturor barierelor rămase în calea integrării economice și financiare, începută în iulie 1990. Această primă fază are o durată de patru ani, și prin obiectivele menționate se urmărea desăvârșirii pieței unice la nivelul CE.

Cea de-a doua fază în crearea UEM este cuprinsă de perioada 1994-1999, și coincide cu formarea Institului Monetar European, ce urmează să fie ulterior înlocuit cu Banca Centrală Europeană. Obiectivele acestui institut sunt reprezentate de dorința de a asigura o stabilitate a prețurilor în interiorul Comunității Europene, de control al inflației, prin coordonarea politicilor monetare ale statelor membre. Anul 1995 este caracterizat de al cincelea val de lărgire a Uniunii, când aderă Austria, Finlanda și Suedia. Cea de-a doua fază despre care vorbește Jaques Delors trebuie să vegheze la îndeplinirea criteriilor de convergență impuse de Tratatul de la Maastricht (asupra cărora ne vom centra atenția imediat), și la monitorizarea rezultatelor obținute de statele membre în vederea îndeplinirii lor.

În ultima etapă a raportului Delors, care se desfășoară după anul 1999, apar două schimbări majore : euro este introdus pe piață ca monedă unică europeană, iar IME este înlocuit de către Banca Centrală Europeană, ea preluând atribuțiile institutului, printre care și cea de coordonare a politicilor monetare a statelor membre.

Toate cele trei etape sunt bine încorporate în Tratatul de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene, care a fost semnat în 7 februarie 1992, și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acesta aduce o serie de schimbări la nivelul Uniunii, printre care și schimbarea denumirii din Comunitate Europeană în Uniunea Europeană. Deasemenea Uniunea Europeană, odată cu semnarea acestui tratat, devine o entitate constiuită pe trei piloni (primul pilon comunitar și ultimii doi interguvernamentali – PESC și JAI), dar cu un ,,cadru instituțional unic”. În linii mari, tratul prevede promovarea unui proces economic și social echilibrat și durabil, prin întărirea coeziunii economice și sociale, întărirea protecției drepturilor, inereselor și libetăților cetățenilor UE, dezvoltarea cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne, respectarea principiului subsidiarității, precum și menținerea standaredelor comunitare.

Tratatul de la Maastricht aduce în discuție o serie de criterii pe care statele sunt nevoite să le îndeplinească dacă se dorește formarea unei uniuni monetare și economice în spațiul european. Îndeplinirea acestor criterii țin de capacitățile economice ale fiecărei țări în parte, precum și de reformele structurale și planurile de acțiune luate la nivel național în acest sens. Criteriile de la Maastrich sunt în număr de cinci, iar îndeplinirea loc de către un stat membru, îl conduce pe acesta spre o adâncire a progrecesului său de integrare. Criteriile de cοnvergență care trebuie îndeplinite de către țările care vοr intra în faza finală a UE se referă la: finanțele publice (deficitul bugetar și datοria publică ), ratele de schimb și rata dοbânzii. Αrticοlul 109, litera (j) al Тratatului de la Мaastricht cοnține patru criterii de cοnvergență, care sunt eхplicate în Protocolul privind criteriile de convergență, protocol anexat Тratatului.

Primul criteriu se referă la atingerea unui nivel de stabilitate a prețurilοr. Prοtοcοlul eхplică acest criteriu ca fiind ο medie a ratei inflației οbservată pe ο periοadă de un an înaintea eхaminării, care nu trebuie să fie mai mare de 1,5% față de primele trei state cu cele mai perfοrmante rezultate în privința stabilității prețurilοr.

Cel de-al doilea criteriu vorbește despre atingerea unei pοziții financiare stabile, în sensul că la data eхaminării statul membru nu este subiectul unei decizii a Cοnsiliului privind eхistența unui deficit eхcesiv (deficitul bugetar să fie sub 3% din PIB, iar daoria publică sub 60% din acesta)

În următorul întâlnim ideea de menținere a unei rate de schimb națiοnale între limitele nοrmale ale Sistemului Мonetar European, ceea ce însemnă că statul trebuie să fie respectat fluctuațiile nοrmale ale ratei de schimb, fără să fi eхistat grave dezechilibre ale ratei cu cel puțin dοi ani înainte de data eхaminării. În special, statul membru trebuie să nu-și fi devalοrizat mοneda națiοnală în rapοrt cu mοneda unică, din prοpria sa inițiativă, în aceeași periοadă.

Ultimul criteriu de convergență întâlnit în Protocolul Tratatului se referă la atingerea unei rate a dοbânzii pe termen lung care să indice ο cοnvergență durabilă în cadrul Sistemului Мonetar European pe ο periοadă de un an înaintea eхaminării. Statul membru trebuie să aibă ο medie a ratei dοbânzii pe termen lung care să nu depășească cu mai mult de 2% media dintre cele trei state cu cea mai mică dobândă.

Odată atinse criteriile de convergență nominală impuse prin acest tratat, țările membre UE vor putea trece la moneda euro, care poate avea atât beneficii, cât și costuri. Adoptarea unei monede unice numai ține de preferințele statelor membre, ci odată cu semnarea actului de aderare la UE, acestea se angajează și la îndeplinirea cerințelor economice care trebuie să conducă spre adoptarea monedei europene. Pe lângă criteriile nominale, se vorbește astăzi și despre o respectare sau nerespectare a unei anumite țări membre a UE a criteriilor de convergență reală. Am considerat, așadar, că este necesar să se facă o distincție între ce anume reprezintă criteriile de convergență nominală și cea reală, motiv pentru care în subcapitolul următor îmi voi centra atenția asupra identificării diferențelor dintre cele două.

Criterii de convergență reală și nominală

Înainte de a vorbi, pe scurt despre ce înseamnă o convergență reală sau nominală, și care sunt indicatorii acestora, cred că este necesară o defininție a termenului de convergență. Așadar, dacă privim la literatura de specialitate vom observa folosirea a tot felul de expresii matematice sau de fizică pentru explicarea acestui termen, însă semnificația lui este destul de ușor de înțeles în contextul nostru. Convergența (fie ea reală sau nominală) se referă la încercarea statelor de a atinge valori comune, obiective comune, care sunt impuse la nivelul UE. Altfel spus, se încearcă o aliniere a politicilor monetare și financiare a statelor membre cu cele europene, în urma cărora rezultatele în domeniul economic și financiar ale fiecărei țări să încerce să ajungă cât mai aproape de rezultatele cele mai performante obținute de unele state membre ale UE În funcție de ce anume încercăm să aducem la un punct comun, se poate face diferența între o covergență reală, respectiv nominală.

Convergență reală nu este explicată prin tratate și nici nu sunt impuse valori fixe care trebuie atinse sau care nu trebuie depășite, ci țările membre se orientează după rezultatele medii obținute la nivelul zonei euro. Acest tip de convergență încearcă să elimine disparitățile dintre nivelurile sociale și economice din țările membe, încercând să se stabilească un nivel mediu de trai în toată Europa. Prin convergența reală putem observa gradul de integrare economică a unei țări și încercarea de apropiere cât mai mare de rezultatele statelor dezvoltate. Pentru a putea face deosebirea între convergența reală și cea nominală, am ales să prezint care sunt principalii indicatori ai convergenței reale. Aici putem să includem PIB/locuitor (care arată nivelul de trai al fiecărei țări și puterea de cumpărare de la nivelul respectivei țări – România și Bulgaria au ocupat ultima poziție la acest capitol în anul 2013, în timp ce Luxemburg s-a aflat la de două ori și jumătate mai sus decât media UE-28, conform Eurostat) sau indici care arată ponderea serviciilor la nivel statal, productivitatea muncii, rata șomajului, bunăstarea serviciilor etc.

În contrast cu acest tip de convergență, putem vorbi despre convergența nominală a unui stat care este definită în tratatul de la Maastricht. Criteriile de convergență nominală sunt mai restrânse ca număr și conțin informații și marje clare cu privire la situația economică pe care un stat membru trbuie să o aibe. Pe parcursul timpului, convergența nominală a dobândit un înțeles mai restrâns, referindu-se la o stabilitate economică atât pe plan intern – stabilitatea prețurilor – precum și la o stabilitate economică externă – menținerea unor fluctuații a ratelor de schimb care să se încadreze în marjele specificate. Indicii convergenței nominale sunt puternic corelați, o schimbare de valoare a unuia dintre ei poate să producă schimbări de valoare și celorlalți (spre exemplu, creșterea prețurilor și a datoriilor publice, poate conduce la o destabilizare a ratei de schimb).

Așa cum am menționat anterior, Tratatul de la Paris introduce cinci criterii de convergență nominală, care dacă sunt respectate și îndeplinite conduc țările membre spre o nouă integrare în zona euro. Principalii indicatori nominali sunt rata dobânzilor pe termen lung, rata inflației, ponderea datoriei publice din PIB, ponderea deficitului bugetar din PIB, respectiv stabilitatea ratei de schimb valutar, care nu poate depăși banda de fluctuație impusă (aceste criterii le-am dezvoltat în capitolul precedent, motiv pentru care numai revin asupra lor).

Analiza proceselor de convergență este una destul de complicată, însă nu voi pătrunde mai adânc în această discuție, intenția acestui subcapitoll fiind de a se putea realiza o distincție între semnificațiile celor două tipuri de convergență prezente în procesul de adoptare a monedei euro la nivelul fiecărui stat. Principalul obiectiv al statelor membre a fost, și este în continuare, acela de a putea atinge performanțe cât mai apropiate de statele cu o economie dezvoltată, pentru a fi capabili să continue drumul integrării spre moneda euro. Desigur că a treia etapă a uniunii economice și monetare este destul de dificil de atins, însă trecerea la moneda euro reprezintă un progres unic cu puternice implicații economice.

Cu privire la introducerea unei monede unice s-au făcut fel și fel de scenarii, care nu au fost foarte departe de adevăr. Grigore Silași, prezintă scenariul,,masei critice” , care a fοst cοnsiderat a fi cel mai potrivit în cazul acestei tranziții, întrucât el este cel care ține cοnt atât de necesitatea pregătirii instituțiilοr cu rοl impοrtant în intrοducerea și emiterea monedei unice, cât și de οpinia publică cu privire la impοrtanța intrοducerii mοnedei unice. Αcest scenariu al ,,masei critice” e cοnceput în trei etape.

Prima etapă începe în anul 1998 și presupune desemnarea țărilοr care, satisfăcând criteriile de cοnvergență nοminală, să poată participa, de la început, la mοneda unică. Cea de-a doua etapă are loc în perioada 1 ianuarie 1999- 31 decembrie 2001. Începând cu această perioadă, se vor stabili rate de schimb fixe între mοnedele naționale și euro, care nu vor mai putea fi schimbate ulterior. Începând cu această perioadă pot fi folosite, dacă se dorește, folosirea noii monedei. Cu toate acestea,băncile europene vοr trebui să fie capabile să realizeze οperațiuni în euro (cοnturi, viramente etc.), lucru care se va vedea și în cazul datοriilor publice, ce necesită a fi eхprimate în această monedă.

Cea de a treia etapă a presupus ca din 1 ianuarie 2002, cel mai târziu, să fie intrοduse mοnedele și bancnotele euro. Cοmercianții vor fi οbligat să accepte ambele mοnede – națiοnale și euro, însă când vor oferi rest sau schimb, acesta trebuie să fie în euro. După o perioadă bine stabilită se va renunța la dubla circulare a monedelor, euro căpătându-și statutul de monedă unică.

Situația reală cu privire la introducerea monedei euro este asemănătoare scenariului imaginat anterior, însă ceea ce a urmat constituie doar un nou început pentru fiecare țară membră a Uniunii Europene, introducerea unei monede unice fiind o provocare pentru UE, reprezentând, totodată, și hotărârea statelor membre de a-și asuma anumite riscuri, iminente unui astfel de proces. Într-adevăr, există și beneficii și costuri ce pot apărea în urma introducerii unei noi monede, asupra cărora ne vom centra atenția în capitolele următoare. Schimbarea monedei naționale, cu o monedă nouă, ce nu a mai fot folosită anterior, fără un precedent economic, poate însemna un progres nemaiîntâlnit la nivel mondial, însă, la fel de bine, se poate ajunge la o recesiune sau la un faliment european, însă asupra progresului economic al monedei euro și am implicațiilor ei ne vom lămuri în cele ce urmează.

Capitolul 2

Implicații ale introducerii monedei euro

De-a lungul timpului s-a încercat introducerea unei monede unice, prin intermediul căreia integrarea europeană să se adâncească, lucru care s-a și reușit în cele din urmă. La întâlnirea Consiliului European din Madrid din 1995 s-a hotărât schimbarea denumirii ECU în euro. La scur timp după această schimbare, la nivelul Uniunii Europene s-a confirmat crearea unei zone euro formată din 11 state, proces realizat în urma întâlnirii de la Bruxelles din mai 1998 a Consiliului European. La sfârșitul aceluiași an s-au stabilit ratele fixe de schimb ale monedelor naționale a țărilor participante cu nou-înființata monedă – euro. Începând cu 1 ianuarie 1999, euro este lansat pe piețele de schimb, urmând ca din anul 2002 să fie folosite monede și bancnote euro de către cetățenii statelor în cauză. Desigur, ca orice proces economic, au existat și rețineri din partea câtorva state – Marea Britanie, Danemarca și Suedia –, care au refuzat să participe la zona euro, precum și un stat care nu a îndeplinit, la acea vreme criteriile de convergență necesare integrării – Grecia.

Odată introdusă moneda euro, cercetătorii în domeniu spuneau că aceasta are și un caracter cultural, respectiv social, întrucât va oferi cetățenilor Uninii Europene sentimentul de legătură, de comunitate, ajungând să contopească în cele din urmă diverse tradiții sau obiceiuri culturale, în ciuda faptului că vorbesc limbi diferite, trăiesc în climate diferite, cu obiceiuri diferite. Pe deasupra, unii cercetători susțin că o singură monedă va putea asigura o creștere economică mai rapidă, întrucât e mai ușor de controlat un întreg nefragmentat, decât unul fragmentat.

Euro a devenit o monedă europeană de larg interes, statut pe care l-a câștigat înaintând cu pași mici și repezi (proces care continuă să acapereze tot mai multe țări membre ale UE). Оdată cu creșterea renumelui și a rοlului euro ca mοnedă unică în zona euro, aceasta a avut efect și în afara acestei zone, întâlnindu-se o creștere a încrederii în stabilitatea Вăncii Centrale și în împrumuturile eхprimate în moneda unică.

Discuții cu privire la această monedă unică apar neîncetat, fiecare critic sau cercetător de specialitate având opinii și păreri diferite unii față de alții. Așadar, există persoane care consideră că introducerea monedei euro, ca monedă unică în spațiul european are nenumărate beneficii, în timp ce alții discută despre ideea conform căreia ,,abolirea” monedei ar fi o soluție acceptabilă. În acest sens, în urma unei dezbateri cu tema ,,Abolirea monederei euro” s-a ajuns la concluzia că desființarea nou apărutei monede ar avea mai multe beneficii decât costuri. Cei care au fost pro acestei sugestii în cadrul dezbaterii au găsit câteva argumente foarte puternice pentru a-și suține opiniile. Astfel că se afirmă că o problemă fundamentală a Uniunii Europene este aceea că o uniune monetară fără o uniune fiscală este nesustenabilă. Datorită faptului că se împarte o singură monedă pe acest teritoriu, celelalte state membre nu pot permite ca state precum Grecia sau Portugalia să aibe o economie mereu cu datorii față de Uniunea Europeană. Aceștia mai adaugă că pentru un spațiu atât de mare și divers precum Eurozona, este imposibil să fie setată o singură rată a dobânzii corectă față de toate statele membre (la un moment dat vor exista câteva economii a căror creștere rapidă vor necesita un control al inflației, în timp ce alte economii vor avea nevoie de un impuls), ceea ce va conduce la refelctarea priorităților unor state în defavoarea altora. Abolirea monedei euro va permite ca rata de schimb să fie setată la un nivel care este mai prielnic comerțului international. Mari exportatori precum Germania vor remarca o creștere a ratei dobânzii ceea ce conduce la un import mai ieftin, în timp ce Grecia va putea să se bucure de o scădere a ratei conducând la o revenire din punct de vedere economic prin creșterea turismului și exportului.

Paralel cu aceste opinii există cercetători care contrazic afirmațiile de mai sus, și ei la rândul lor găsind argumente favorabile opiniilor lor. Aceștia afirmă că abolirea monedei euro nu este o soluție pentru lipsa uniunii fiscale, ci că ar fi mai prielnic să se accepte această uniune fiscală, unde Banca Centrală colectează taxele la nivel central, pentru a le redistribui ulterior la nivel statal în mod echitabil; sau să existe un sistem mai aspru de amendare a statelor care încalcă Pactul de Creștere și Stabilitate (despre care vom discuta, în mare, în subcapitolul următor) sau a mecanismului de control fiscal actual. De altfel, cei care s-au situat împotriva desființării monedei euro spun că stabilirea unei singure rate a dobânzilor reprezintă un compromis între dobânzile din statele membre, ba chiar mai mult, prin acest lucru se asigură o inflație scăzută și stabilitate economică în statele membre mai mici.

În altă sferă a cercetătorilor din acest domeniu îi întâlnim pe cei care văd moneda euro, viitoare monedă unică, ca fiind cel mai benefic lucru ce se putea întâmpla pentru Europa și cetățenii ei. Andrew K. Rose, vorbește într-una din lucrările sale despre efectele pe care o monedă comună o are asupra comerțului, făcând referire în special la euro. Mesajul lui, per total, a constant în afirmarea faptului că efectele euro sunt foarte mari, la toate nivelele, sugerând în special, implicațiile acesteia asupra comerțului. Richard E. Baldwin afirma în același context, că ,,cel mai probabil moneda euro a oferit un impuls puternic comerțului din Eurozonă, acesta având o creștere de la 5 până la 10 procente”. Consider, așadar că este important ca cercetătorii să își focalizeze atenția asupra efectelor pe care introducerea monedei îl are în domeniul comerțului, fie că e vorba de comerț intern sau extern eurozonei, fiind interesant de urmărit nu numai efectele sale asupra liberei circulații a bunurilor sau serviciilor, ci și a capitalurilor. Așa cum se poate remarca, euro a demonstrat, începând cu apariția sa și până în prezent, capacitatea sa de a influența integrarea financiară, extinderea eurozonei neavânt efecte numai asupra ei insăși, ci și asupra statelor care nu fac parte din aceasta. Euro a condus la o integrare mai echitabilă a piețelor naționale, iar ca urmare a înlocuirii monedei naționale cu euro, investitorilor instituționali, atât celor interni, cât și externi, li s-au lărgit orizonturile fezabile.

Consecințele extinderii eurozonei

Introducerea monedei euro și formare zonei euro prezintă consecințe care se resimt chiar și astăzi. Așa cum știm cu toții, atât cei specializați, cât și cei mai puțin specializați în studiul monedei euro, întreag mapamondul se află într-o criză economică, criză care nu lipsește nici din Europa. Dacă ne-am întreba cum a ajuns criza în UE, răspunsurile ar putea varia în funcție de cel care dă răspunsul, însă ceea ce este mai mult decât evident este faptul că zona euro pare a fi cea mai afectată de această criză economică. Ce s-a întâmplat defapt în Europa?

Pe scurt, UE a dat naștere unei monede unice, pe care a pus-o în mișcare înainte ca statele sale membre să fie suficent de pregătite pentru această schimbare, economiile neconvergând destul (UEM propune o politică monetară unică, însă fără politici economice sau fiscale comune) pentru ca noua moneda să se potrivească în mod identic și uniform tuturor participanțior la acest proces. Creșteri economice rapide însă nesustenabile (precum cazul Spaniei) combinate, mai apoi cu un deficit comercial (caracterizat prin mărirea costurilor de import, care au depășit câștigurile din export ale unor țări), nu au făcut altceva decât să pregătească cadrul perfect pentru apariția crizei.

Un alt factor care a favorizat apariția crizei în zona euro a fost sistemul bancar al UE, care, spre deosebire de cel al SUA, putea să își extindă ramificațiile în diverse domenii financiare (având ,,sprijin guvernamental”), dar și datoriile si dezechilibrele economice. Aceste expansiuni ale băncilor europene au devenit prea mari pentru a mai putea fi susținute de guvernele lor, conducând, așa cum spuneam anterior, pe calea spre o inevitabilă criză. Punctul culminant pentru regresul economic al țărilor aflate în zona euro l-a constituit criza creditelor din Statele Unite. Odată ce Europa a fost lovită de aceasta, băncile europene au ajuns în pierdere, având nevoie de fonduri suplimentare pentru a ieși din aceste datorii. În cazuri similare, țările aflate în impas, printau mai multe bancnote pentru a face mai ușoară plata datoriei, însă odată adoptată moneda euro acest lucru numai este posibil, acest fapt reprezentând una din consecințele negative a introducerii euro ca moneda națională.

Pentru a contracara criza financiară și pentru asigurarea stabilității în zona euro, precum și a uniunii economice și monetare din interiorul granițelor sale, conducătorii de la nivelul Uniunii Europene au apelat la diverse srategii și reforme, printre care enumerăm Semestrul European, Pactul de creștere și stabilitate, Pactul euro plus, corectarea dezechilibrelor macroeconomice și remedierea sectorului financiar.

Semestrul European reprezintă un instrument folosit la coordonarea politicii economice și monetare a statelor membre, care își alinează politicile lor bugetare cu cele ale UE. Semestrul European se desfășoară, așa cum îî spune și numele, timp de un semestru (6 luni), în prima jumătate a anului și are ca obiectiv asigurarea unei creșteri economice și ,,prevenirea dezechilibrelor macroeconomice” la nivelul UE. Pe scurt, aceasta are următoarea activitate: până în luna ianuarie Comisia Europeană efectuează analiza acțiunilor economice a statelor membre, pe care în ianuarie o prezintă Consiliului UE și Parlamentului European. Această analiză poată numele de ,,Analiză Anuală a Creșterii” (AAC). În februarie Consiliul UE analizează AAC, iar Parlamentul emite un aviz cu privire la strategiile ce ar trebui folosite pentru ocuparea forței de muncă. Acestea sunt transmise șefilor statelor sau de guvern, iar în decursul lunii aprilie aceștia din urmă transmit obiectivele, prioritățile și orientările lor politice Comisiei, prin intermediul Rapoartelor de convergență sau a Programelor Naționale. În perioada iunie-iulie, aceste propuneri venite de la nivel național sunt analizate, urmând ca entitățile înarcinate cu această responsabilitate, să lucreze împreună pentru elaborarea și transmiterea proiectelor de recomandări specifice fiecărei țări (pe care Comisia le redactează, Consiliul UE convine asupra lor, Consiliul European le aprobă, iar în cele din urmă Consiliul UE le adoptă, pentru a le transmite ulterior statelor membre).

O altă strategie a Uniunii Europene de a contracara o dezechibrare economică este Pactul de stabilitate și creștere care are ca principală activitate vegherea la menținerea unor valori bugetare optime pentru statele membre UE, pentru a evita apariția deficitelor bugetare excesive la nivel național, asigurând totodată și o mai mare stabilitate monetară în această zonă. Acest Pact are două componente: una preventivă (propune statelor membre să transmită în fiecare an raportul de stabilitate – pentru țările integrate în zona euro – , respectiv cel de convergență – pentru țările care nu fac parte din zona euro – pentru a fi ulterior analizate de Comisie); și una de corecție (care propune măsuri ce trebuiesc luate de statele care prezintă un deficit excesiv – mai mare de 3% din PIB). Folosind cele două instrumente prezentate, precum și a celor enunțate mai sus, UE încearcă să mențină o stabilitate economică la nivelul zonei euro. Desigur că, deși există și sunt utilizate aceste instrumente, la nivel european există atât costuri și riscuri aumate de membrii UE (care se încearcă a fi eliminate prin metodele enuțate), cât și beneficii ale adoptării unei monede unice pentru un spațiu atât de mare și diferit.

Scriitori în domeniu vorbesc despre costurile și beneficiile aderării la zona euro ca reprezentând un compromis, întrucât costurile vin la nivel macroeconomic (prin adoptarea politicii de ,,one-size-fits-all” a Băncii Centrale Europene, membrii nu mai pot adapta politica monetară la nevoile naționale de stabilizare), în timp ce beneficiile sunt la nivel microeconomic (prin eliminarea monedei naționale, națiunea se integrează mai strâns cu economia zonei euro, lucru care conduce la creșterea eficienței economică). Un etalon standard al acestui câștig este dat de intensificarea schimburilor comerciale printr-o monedă comună. Se poate deduce că actualul comerț, care este unul amplificat față de anii anteriori, este cauzat de reducerea de costurile de tranzacție între națiuni din zona euro, induse de folosirea unei monede comune. Ca exemplu, putem privi la valorile comerțului desfășurat intra-UE, care la sfârșitul anului 2002 atingea valori de 1897 miliarde de euro, ajungând până în 2010, în ciuda crizei economice (însă trebuie precizat că structura UE s-a modificat din 2002 până în 2010, fiind integrate încă 12 noi state, printre care se numără și România), la o valoare superioară de peste 2538 miliarde de euro pentru exportul intra-UE, exporturi intra-UE care au reprezentat 65,3% din totalul exporturi realizat de UE-27.

Richard Baldwin prezintă în studiul său dovezi empirice conform cărora mărimea câștigurilor statelor membre la nivel micro depinde, cu aproximație, de mărimea efectului pro-comerț de la nivelul eurozonei. El identifică câteva concluzii esențiale în înțelegerea procesului desfășurat la nivelul eurozonei, și anume: efectul pro-comerț al monedei euro (de exemplu, ,,efectul Rose”) este modest – undeva între 5% și 15%; implementarea s-a întâmplat destul de repede, moneda circulând încă din 1999; de asemenea el consideră că procesul nu a fost unul exclusiv, în sensul că utilizarea euro a stimulat importurile din țările din afara zonei euro, aproape la fel de de mult cât a stimulat importurile între partenerii din zona euro; prețurile din zona euro au fost puțin sau chiar deloc modificate (lipsa convergenței) în ciuda saltului fluxurilor comerciale; efectul pro-comerț variază foarte mult între națiuni (Spania pare să fi fost un stat ,,câștigător”, în timp ce cel mai mare câștig al Greciei este estimat a fi zero sau chiar negativ), precum și între sectoarele națiunilor( de ex. mașini, echipamente de transport și produsele chimice au reprezentat sectoare care s-au dezvoltat cel mai bine ; aici putem include și sectorul băuturi și tutun, unde s-au înregistrat cele mai mari câștiguri, însă aceste statistici sunt considerate a avea un grad mare de falsitate dacă se includ potențiali factori pertubatori, cum ar fi frauda în domeniul TVA – contrabandă).

Așa cum menționam anterior, adoptând moneda Zonei Euro înseamnă o integrare economică mai strânsă cu un corp care constituie 1/6 din output-urile lumii și 30% din comerțul mondial. Dar cât de mult moneda comună poate ridica comerțul în caz de alăturare? Cât de mult suferă statele nemembre de pe urma ,,diversiunilor economice” dacă nu se alătură?

Potențialii noi membri se împart în două grupe : economiile medii spre mici (Marea Britanie, Suedia, Polonia, Danemarca, Cehia și Ungaria) și economiile minuscule (Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Cipru, Malta și Lituania – în momentul de față Lituania fiind singura care nu a adoptat încă această monedă).

Tradiționalul cadru al ,,zonei optime a cursului” este relevant pentru economiile medii și mici, în special Marea Britanie, Suedia și Danemarca. Instituțiile lor de management economic pot să conducă politici monetare de efect, economiile lor fiind destul de mari pentru a garanta o politică monetară adaptată național când se ivește nevoia, așadar alăturarea implică un cost macroeconomic. Acesta ar trebui să fie echilibrat de un câștig microeconomic. Studiul Trezoreriei Marii Britanii din 2004 în ceea ce privește pregătirea pentru alăturare sugerează, de exemplu, că aceste câștiguri microeconomice rezultate din folosirea mondei euro pot fi datorate în mare parte unui efect pro-comerț mare (asumat a fi în proporție de 40%). Acest număr mare este bazat pe o cercetare empirică care ulterior a fost discreditată. Pe scurt, formarea zonei euro este destul de diferită de procesul de aderare la aceasta.

Costurile și beneficiile unei monede comune nu are o aplicabilitate foarte mare în multe dintre noile state membre ale Uniunii Europene. Aceste națiuni sunt atât de mici încât costurile macroeconomice, ce apar odatată cu îmbrățișarea monedei euro, nici nu par a fi un cost sau un impediment. În Europa, de exemplu, Luxemburg a abandonat moneda sa națională în favoarea francului belgian, iar Monaco a îmbrățișat francul francez. Liechtenstein folosește încă francul elvețian. Andres Sutt, guvernatorul adjunct al Băncii Naționale Estoniene a declarat într-un interviu din iulie 2005 acordat ziarului Financial Times: ,,… nu se poate găti o supă diferită într-un colț din oală.”

Dacă până acum am facut referire la efectele monedei unice în general, în următorul subcapitol intenționez să îmi îndrept atenția spre un stat anume, alegând aici Letonia, urmând ca în ultima parte a lucrării să fac să îmi centrez atenția spre evenimentele petrecute (sau care sunt în curs de desfășurare) în România (viitoare țară membră a zonei euro), pentru a evidenția, atât cât este posibil, situația în care țara noastră se află și cât de recent vom putea urma exemplul Letoniei. Fiind ultima țară care a aderat la zona euro, am considerat că o scurtă analiză a evenimentelor petrecute înainte și după implementarea monedei euro în Letonia ar fi prielnică înțelegerii subiectului dezvoltat. Este interesant de privit progresul economic pe care Letonia l-a avut într-un timp relativ scurt. De asemenea, am ales acest stat pentru că, în ciuda faptului că diferențele privind populația și economia sunt foarte mari între cele două state (Letonia și România), există și câteva asemănări printre care aș putea enumera importanța anului 1918 pentru fiecare dintre cele două state (Letonia își câștigă independența în fața Imperiului Rus, iar în România are loc Marea Unire), ambele fiind state ex-comuniste, însă, indiferent de asemănări sau deosebiri, ceea ce contează este că traiectoria ce trebuie parcursă pentru adoptarea monedei euro este aceeași, indiferent de care stat membru al UE vorbim : toate trebuie să îndeplinească aceleași criterii de convergență de la Maastricht.

Letonia – Ultima țară intrată în zona euro

Letonia a devenit un stat membru al Uniunii Europene la 1 mai 2004, în urma unui sprijin majoritar într-un referendum național. Tratatul de aderare, de asemenea, avut în vedere faptul că Letonia va introduce moneda euro atunci când este gata. Pentru a introduce moneda euro, Letonia a trebuit să respecte criteriile definite în Tratatul de la Maastricht. Chiar dacă acest stat a fost lovit, în rândul statelor membre ale UE, de criza economică mondială din 2008-2009, după o serie de reforme și a măsurilor de austeritate luate, economia sa s-a recuperat rapid, devenind chiar o poveste de succes cu cea mai rapidă creștere economică în UE în 2012, când PIB-ul Letoniei a crescut cu 5,6%.

Planul național al Letoniei de trecere la moneda euro a fost aprobat de către Cabinetul de Miniștri la 19 septembrie 2012 și este completat de un plan de acțiune detaliat pentru introducerea monedei unice europene în Letonia. Planul subliniază măsuri, care ar trebui să fie puse în aplicare pentru a asigura un proces de euro-schimbare de succes în Letonia.

La data de 05 iunie 2013 Letonia a primit Comisia Europeană și Raportul de convergență al Băncii Centrale Europene, care a confirmat îndeplinirea tuturor criteriilor de la Maastricht, urmând ca la data de 1 ianuarie 2014 moneda euro să intre în circulație în Letonia.

Etapele introducerii monedei euro

Odată ce Letoniei îi este acordată invitația pentru aderarea la Uniunea Europeană, în 13 decembrie 2002, la Copenhaga, una dintre cele mai importante probleme ale politicii interne a devenit pregătirea pentru un referendum cu privire la aderarea la UE, acesta urmând să aibe loc în 20 septembrie 2003.

Ca și operațiune procedurală, la data de 15 mai 2003 Parlamentul de Letoniei a aprobat amendamente la Constituția Republicii Letonia, precum și în Legea ,,Cu privire la referendumul național și inițiative legislative”, asigurând astfel baza legală pentru referendumul ce urma să aibe loc privind aderarea Letoniei la UE. Aceste amendamentele acceptate de Parlament prevăd că, aderarea sau neaderarea Letoniei la Uniunea Europeană, va fi hotărâtă în cadrul referendumului inițiat de Parlamentul European, o decizie pro-aderare fiind luată doar în cazul în care sunt întâlnite două condiții majore: numărul de alegători să fie de cel puțin jumătate din numărul participanților la ultimul vot al alegegerilor Parlamentare din Letonia și dacă votul este unul majoritar aderării Letoniei la Uniunea Europeană. Întrebarea la care cetățenii letonieni trebuiau să răspundă în cadrul referendumului era: ,,Ești de acord cu aderarea Letoniei la Uniunea Europeană?” În urma referendumului național, dintr-un număr de 1.010.467 de voturi, s-a hotărât aderarea Letoniei la Uniunea Europeană cu un vot majoritar ce reprezintă 66,97% din cetățenii parcipanți la vot (676.700 voturi). Voturile împotrivă au reprezentat 32,26% (adică 325980 de voturi), iar restul de 0,77% (7787 voturi) au fost voturi cu valoare nulă.

Letonia a aderat alături de alte 15 state la Uniunii Europene la 1 mai 2004. Astfel că, împreună Letonia au mai intrat în Uniunea Europeană și Lituania, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Polonia, Slovacia, Ungaria, Malta și Slovenia. Parte din același val de extindere a fost și aderarea Bulgariei și România în 2007. 2004 a reprezentat, de asemenea, anul în Letonia a aderat la NATO.

Participarea Letoniei la mecanismul ratei de schimb (ERM) a fost lansată la data de 2 mai 2005. Procesul ce trebuie urmat pentru introducerea monedei euro este stabilit în Legea ,,Cu privire la introducerea monedei euro” și în Planului Național de Schimbare Monetară (trecerea la euro). În conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), decizia cu privire la data la care o țară este pregătită a adera la zona euro, este adoptată de Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care are un drept exclusiv de a decide în acest domeniu. În conformitate cu procedurile legale, în scopul de a ajunge la o decizie cu privire la aderarea unei țări în zona euro, aceasta trebuie să stabilizeze moneda națională în raport cu euro și să decidă, la nivel național, prin participarea sa la Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II), modalități de stabilizare a economiei sale, pentru a respacta cele cinci criterii de la Maastricht: inflație scăzută, deficit bugetar redus și datoriei publice, rate scăzute ale dobânzii și a cursului de schimb stabil.

Statele membre ale Uniunii Europene, care însă nu au aderat la zona euro încă, trebuie să respecte câteva condiții pentru a putea adopta moneda unică sau așa-numitele criterii de la Maastricht, despre care vorbeam anterior, și care, în mod evident se aplică și în cazul Letoniei. Astfel, principalul obiectiv al criteriilor de la Maastricht este acela de se a asigura că numai statele membre ale UE ale căror condiții economice pot asigura stabilitatea prețurilor și funcționarea eficientă a zonei euro pot să adere la zona euro.

Criteriile de convergență trebuie îndeplinite pe baza datelor actuale, și în același timp, respectarea criteriilor de convergență are un rol important, nu numai la un momentul în care se dorește aderarea la zona euro, ci și pentru perioada ulterioară adoptării monedei euro. Prin urmare, atunci când se evaluează un stat membru, o atenție deosebită este acordată sustenabilității convergenței. În tabelul de mai jos sunt exemplificate atât progresele, cât și regresele economice ale Letoniei din perioada 2005-2013, în încercarea acesteia de a atinge cerințele impuse prin criteriile enunțate anterior, pentru a putea intra în zona euro.

Tabel 1: Îndeplinirea criteriilor de convergență în Letonia – 2006-2013

Sursă: http://www.fm.gov.lv/lv/sadalas/eiro_ieviesana_latvija/mastrihtas_kriteriji/

Odată cu atingerea criteriilor de la Maastricht, pregătirile propriu-zise pentru trecerea la moneda euro au intrat într-o fază finală. Autoritățile letone au făcut un efort deosebit și sistematic în ultimele luni ale anului 2013, pentru a asigura un proces lin de tranziție, care se poate desfășura în condiții de siguranță. Cele mai multe dintre activități au fost dezvoltate în strânsă cooperare cu o gamă largă de instituții și experți, atât privați, cât și din sectorul public.

În iulie 2013, o inițiativă corporativă numită ,,Fair Euro Introducer”, a fost lansată pentru a facilita un mod onest și transparent de punere în aplicare a monedei euro în Letonia. Inițiativa este o formă de cooperare între întreprinderi, guvern și public, ajutând la protejarea cetățenilor din Letonia împotriva unor potențiale creșteri nejustificate a prețurilor, ca urmare a adoptării euro. În aderarea la inițiativă, participanții promit public să respecte cu strictețe legislația referitoare la adoptarea euro și se angajează să nu utilizeze introducerea euro ca un motiv pentru a crește prețurile. Proiectul este implementat în strâns parteneriat cu principalele organizații private ale Letoniei, Centrul de protecție a drepturilor consumatorilor, mass-media și segmente active ale societății civile.

Aderarea la Memorandumul ,,Fair Euro Introducer” se face pe bază de voluntariat, iar din momentul aderării, voluntarii sunt responsabili de respectarea principiilor de bază ale acestuia în activitatea sa de zi cu zi. Prin urmare, este responsabilitatea membrilor memorandumului să se asigure că: nu se folosește pretextul introducerii monedei euro pentru creșterea prețurilor bunurilor și servicilor; sunt corect, clar și lipsit de ambiguitate afișate prețurile în lats și în euro pentru toate produsele și serviciile (în timpul perioadei de dublă afișare a prețurilor care are loc din 1 octombrie 2013 până la 30 iunie 2014); este oferită o recalculare echitabilă a prețurilor de la lats la euro (în conformitate cu rata de schimb valutară oficială prezentă în Letonia: 1 EUR = 0,702804 LVL, precum și în conformitate cu actele legislative referitoare la recalcularea și indicarea prețurilor); sunt explicate cât mai clar posibil principiile Memorandumului în timpul perioadei de introducere a monedei euro.

Prin urmare, la 1 ianuarie 2014 Letonia a devenit a 18-a țară din zona euro și va împărți o monedă unică cu mai mult de 332 milioane de oameni. Rata de schimb a fost fixată în mod irevocabil la 1 EUR = 0,702804 LVL.

Capitala letonă Riga a devenit Capitală Culturală Europeană la data de 17 ianuarie 2014, urmînd ca în acest an să aibe loc sute de evenimente importante. Letonia va deține președinția Consiliului Uniunii Europene în primul semestru al anului 2015. Principiile de bază pentru președintele Letoniei sunt: implicare, creșterea economică și sustenabilitate. În timpul președinției vor fi organizate aproximativ 200 de evenimente la diferite niveluri în Letonia, și peste 1000 de întâlniri vor avea loc la Bruxelles și Luxemburg.

Pentru a se asigura că cetățenii se obișnuiesc în timp util cu prețurile în euro, de la 1 octombrie 2013 a fost stabilită o perioadă obligatorie de dublă afișare a prețurilor, care va dura pentru o jumătate de an de la trecerea la euro (până în 30 iunie 2014). În această perioadă, este obligatoriu pentru toți comercianții și furnizorii de servicii să afișeze prețurile atât în ​​lats – moneda națională a Letoniei – cât și în euro. Pentru a se asigura o circulație în numerar convenabilă ca urmare a trecerii la euro, începând cu 1 ianuarie 2014, timp de două săptămâni au circulat atât euro, cât și lats. În această perioadă a fost posibil să se plătească pentru bunuri și servicii în ambele monede, comercianții fiind obligați să accepte atât monede și bancnote în lats, cât și în euro, însă data de 14 ianuarie 2014 a fost ultima zi când moneda lats a fost acceptată de către comercianți. Cu toate acestea, toată lumea va fi în măsură să schimbe rezervele de numerar în lats în euro, în funcție de rata de schimb ​​și cu nici un comision de la băncile comerciale, timp de șase luni de la data introducerii euro. În plus, Banca Letoniei va încasa lats în schimbul euro pentru o perioadă nelimitată de timp.

Înainte de introducerea monedei comune în Letonia, s-a adus în discuție design-ul pe care aceasta trebuie să îl aibe. Așa cum știm, bancnotele din zona euro sunt similare, însă reversul monedelor este ales de către fiecare țară în parte. Acest lucru face ca procesul de creare a monedelor să fie mai complicat, însă prin acest fapt se poate spune că statele membre nu și-au pierdut totalmente aportul adus în sistemul monetar. Odată cu introducerea monedei euro în Letonia, așa-numita parte națională a monedelor euro (care diferă între țările din zona euro), descrie simbolurile naționale ale nou-venitului stat în zona euro. Deși design-ul monedei euro diferă parțial de la o țară la alta, ele sunt mijloace legale de plată în toată zona euro, necontând țara din care provi sau țara în care efectuezi plata. Schimbarea monedei, a ritmului de cumpărare și vânzare, a modului de afișare a prețului, au produs efecte nu doar la nivel de instituții, ci și în rândul consumatorilor de zi cu zi, a cetățenilor letoni, care acum se confruntă cu aceste noi schimbări. O astfel de schimbare se resimte zilnic, însă întrebarea care ne-o punem este: Se merită aceste sacrificii și schimbări? Desigur că este încă prea devreme pentru letonieni să facă vreo afirmație în acest sens, însă putem privi la răspunsurile acestora cu privire la părerea lor imediată despre intrarea Letoniei în eurozonă.

Situația actuală a Letoniei și opinia publică

În urma implementării monedei euro în Letonia, au avut loc mai multe etape de cercetare cu privire la opinia publică privind acest proces. Am ales pentru o scurtă analiză chestionarul prezntat de Flash Eurobarometer 393, ce a fost publicat în Februarie 2014. După chestionarea unui eșantion de 1000 de cetățeni letoni, echipa de cercetători au ajuns la concluzia că aceștia sunt relativ mulțumiți de această trecere la moneda euro. Concluziile mai elaborate ale chestionarului aplicat le voi prezenta în cele ce urmează.

Majoritatea respondenților (79%) au considerat că trecerea la moneda euro a fost un proces ,,lin și eficient, în timp ce aproximativ un sfert (24%) au spus că a fost unul ,,foarte lin și eficient”. În principiu diferențele între răspunsurile date nu sunt mari, ci mai mult de esență. În Letonia doar 8% dintre respondenți au declarat că au întâmpinat probleme în ceea ce privește schimbul valutar dintre lats (moneda națională) și euro. Cu toate acestea o problema care s-a dovedit a fi una suparatoare pentru marea majoritate a respondenților a fost reprezentată de cozile lungi la casieriile de schimb.  Aproximativ 70% din respondenții chestionarului au afirmat că atât monedele, cât și bancnotele euro sunt ușor de folosit și manipulat, lucru care a condus ca în proporție de 68% să spună că nu au întâmpinat probleme în a converti un preț din euro în lats. Pentru o perioadă de timp au fost de asemenea și prețurile din diverse domenii monitorizate. Așadar, prețurile a 120 de produse și servicii cumpărate în mod frecvent au fost observate în cele mai mari orașe din Letonia. Rezultatele monitorizării demonstrează că 93.53% din prețurile au fost stabile, 2,51% au crescut, iar 4,06% au scăzut, de asemenea ele fiind și influențate de tendințele economice de sezon.

Un alt obiectiv pe care cercetătorii l-au avut a fost acela de a vedea cât de mult au fost respectate principiile memorandumului ,,Fair Euro Introduction”, despre care am discutat mai amănunțit în capitolul anterior. Astfel că, în urma centralizării rezultatelor, s-a constat că în proporție de 84% din prețurile afișate în lats și euro, s-a urmat o procedură corectă, transparentă și lipsită de ambiguitate pentru cetățeni. Deși mulțumiți, în general, de adoptarea monedei euro, cetățenii letoni se prezintă îngrijorați din perspectivă economică, ei afirmând că nu sunt foarte siguri că această monedă va putea menține o stabilitate a prețurilor în țară, majoritatea respondenților (57%) considerând că moneda euro ar crește inflația. Unul din cinci respondenți (20%) a fost în imposibilitatea de a exprima o opinie asupra a ceea ce ar putea presupune această schimbare monetară.

Economia Letoniei continuă să se dezvolte puternic, dar cei mai recenți indicatori arată că provocările care o așteaptă sunt în creștere, creștere care este așteptată să încetinească în până la 3,8% în 2014, înainte de a revenire la 4,1% în 2015.

Preconizările spun că țara va rămâne în continuare economia cu cea mai rapidă creștere din UE, dar perspectivele pentru anul 2014 sunt ceva mai puțin optimiste decât în prognoza de iarnă. Perspectivele fiscale nominale sunt în general stabile, întrucât deficitul bugetar este estimat la aproximativ 1% din PIB.

Decizia guvernului de a amâna dereglementarea prețurilor privind energia electrică de uz casnic din aprilie 2014 la ianuarie 2015 a adus modificări substanțiale la prognoza de inflație. Prețurile de consum sunt prevăzute să crească cu 1,2% în 2014 și de a accelera în mod semnificativ la 2,5% în 2015. Inflația de bază, în special prețurile de servicii, este de așteptat să crească la o rată mai mare în 2014 datorită creșterii solide în veniturile populației. În 2015, rata inflației este setată să reflecte impactul mare a prețurilor la energie electrică. Deficitul bugetar a fost de 1,0% din PIB în 2013 față de 1,3% în 2012, iar prognozele economice spun că deficitul general este așteptat să oscileze în jurul valorii de 1% din PIB în 2014 și 2015.

Fondul Monetar Internațional (FMI) estimează că economia Letoniei ar putea crește până la 4% în acest an, iar inflația ar putea ajunge la 1,5%. Planuri de liberalizare a tarifelor și de introducere a unei mai mari concurențe în sectorul energiei electrice ar trebui să fie accelerate, iar inițiativele regionale ar putea fi explorate pentru a îmbunătăți infrastructura de gaze. De asemenea Fondul Monetar Internațional estimează că inflația va crește de la aproape de zero în 2013 la 1.5% în 2014, această creștere fiind stimulată de creșterea salariului minim și condițiile mai stricte de pe piața muncii.

În 2013, PIB-ul Letoniei a crescut cu 4,1%, în timp ce în 2012 creșterea a fost mai accentuată (ajungând până la 5,6 la sută). Creșterea PIB-ului Letoniei rămâne ca fiind una dintre cele mai mari și rapide creșteri economice din Uniunea Europeană pentru al treilea an consecutiv.

Prin urmare, ascensiunea economică a Letoniei este una favorabilă ei însăși, iar prognozele europene și cele naționale, tind să fie, în general, optimiste. Pe lista de așteptare a statelor care urmează să adopte moneda euro, se află și România, a cărei situație economică a ,,înflorit” în anul precedent, însă nu sufiecent pentru a putea intra în zona euro. Dacă odată cu aderarea noastră în Uniunea Europenă se vorbea despre adoptarea monedei euro cât mai curând, acest target a fost amânat de mai multe ori, ajungându-se până de curând la o posibilă aderare la zona euro în 2015, însă acum se discută, după o nouă amânare, despre intrarea în zona euro abia în 2019.

Capitolul 3

Premisele aderării României la zona euro

La data de 1 ianuarie 1999 moneda euro își face apariția printre celelalte monede ale lumii, ea urmând să intre în funcțiune și să fie utilizată în unsprezece țări în anul 2002 (Austria, Belgia, Olanda, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia și Spania). Acest proces de lărgire a Eurozonei a continuat (și este în plină desfășurare), în zilele noastre existând deja 18 țări care au renuțat la moneda națională în favoarea euro, ultima fiind Letonia. Cele șapte țări care au adoptat euro după 1999 sunt Grecia, Slovenia, Malta, Cipru, Slovacia, Estonia și Letonia. România face parte din cele zece țări care încă nu au reușit să treacă la euro. Din aceastea zece însă, doar opt nu întâlnesc criteriile de convergență impuse prin Tratatul de la Maastricht, întrucât Marea Britanie și Danemarca (care au un statut special au specificată o ,,clauză de neparticipare” în tratat prin care se enunță faptul că acestea nu vor participa la cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, adică nu vor adopta moneda euro ca monedă națională, însă această decizie poate fi oricând revocată dacă statele menționate doresc acest lucru. În urma semnării Tratatului prind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), România se obligă să adopte moneda europeană, atunci când va întâlni criteriile economice menționate de acesta. Astfel că România face parte din statele membre ale Uniunii Europene care ,,fac obiectul unei derogări”, totodată menținându-și și statutul de stat care nu a adoptat încă moneda euro.

Intrarea în zona euro reprezintă un eveniment important pentru orice stat al Uniunii Europene care face acest pas, întrucât orice decizie cu privire la domeniul monetar este luată de Banca Centrală Europeană, aceste prerogative fiindu-i transmise de la nivel național, ea aplicând o singură politică monetară comună pentru toate statele din zona euro. Pentru a putea participa la zona euro, România trebuie să parcurgă o serie de etape premergătore, acestea permițându-i să se antreneze pentru atingerea criteriilor de convergență nominală sau, altfel spus, criteriile de la Maastricht, despre care am discutat și în capitolele anterioare. Totodată, România ori statul care dorește adoptarea monedei euro trebuie să se conformeze și cu criteriile de convergență juridică.

Orice progres sau regres al statelor membre cu privire la situația economică a acestora sunt analizate și publicate într-un raport de convergență. Acest raport este prezentat Consiliului de Miniștri al Uniunii Europene, după analiza efectuată atât de Banca Centrală Europeană, cât și de Comisia Europeană. Ultimul raport de convergență a fost publicat in luna iunie 2014. Prin intermediul acestor rapoarte de convergență Comisia împreună cu Banca Europeană monitorizează modul în care este implementat, transpus sau preluat (în funcție de instrumentul juridic care este folosit pentru implementarea anumitor politici) aquis-ul comunitar referitor Uniunii Economice și Monetare în normele legislative naționale. Pentru ca România să poată îndeplini obligațiile în ce privește realizarea Uniunii Economice și Monetare, acesteia îi sunt analizate câteva aspecte, printre care amintim ,,independența Băncii Centrale și integrarea juridică a acesteia în Eurosistem”.

Ca un scurt rezumat a situației economice prezente a României putem spune că în privința criteriului de stabilitate a prețurilor, rata medie anuală a inflației nu s-a încadrat în limitele impuse prin Tratatului de la Maastricht, fiind superioară (2,1% față de 1,7% care era criteriul de referință). De asemenea, ponderea datoriei publice în România se află sub 40% (mai exact 38,4%) din PIB, cotă mult inferioară pragului impus, acela de 60%, valoare care este favorabilă României pentru îndeplinirea criteriilor de convergență. În intervalul în care a fost întocmit ultimul raport de convergență (mai 2013-aprilie 2014), rata dobânzilor pe termen lung a avut valori aproximative de 5,3% (valoare inferioară pragului impus de 6,2%). Procesul privind consolidarea fiscală a României a fost unul favorabil, aceasta având o pondere a deficitului bugetar de 2,2%, care este inferior standardului stabilit de 3%, ceea ce ne mulțumește din punct de vedere economic. Este important de urmărit traiectoria economică pe care România a urmat-o de la momentul integrării și până în prezent, și previziunile pe care Banca Centrală Europeană le are cu privire la România, pentru a încerca să explicăm când ar fi momentul potrivit pentru adoptarea monedei euro de către România.

Îndeplinirea criteriilor de convergență de către România

În urma evaluărilor Comisiei cu privire la sitația României în relație cu îndeplinirea criteriilor de convergență, s-a ajuns la concluzia că aceasta din urmă nu îndeplinește încă toate criteriile de convergență impuse prin Tratatul de la Maastricht, ci doar parțial, lucru care nu este sufiecent pentru adoptarea monedei euro – raport ce a fost publicat în luna aprilie 2014. Însă rezultatele economice ulterioare atinse de România s-au schimbat, în prezent aceasta îndeplinind toate criteriile de convergență nominală impuse la Maastricht. Cu toate acestea, România încă nu participă la ERM II.

În cele ce urmează vom urmări în ce măsură sunt îndeplinite criteriile de la Maastricht de către România, precum și o serie de previziuni cu privire la o un potențial moment de aderare la zona euro.

Comisia consideră ca legislația României ,,nu este pe deplin compatibilă” cu cea europeană, adică articolul 131 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene nu este respectat în totalitate. Comisia specifică faptul că incompatibilitățile de care vorbește se referă la faptul că legea Băncii Naționale Române nu recunoaște încă caracterul independent al băncii centrale cu privire la moneda euro. Un alt criteriu pe care România nu îl îndeplinește încă este cel al cursului de schimb, întrucât țara noastră nu participă înca la ERM II. Traiectoria stabilității leului a fost una cu suișuri și coborâșuri, el neavând un traseu stabil după integrarea României în Uniunea Europeană. În timpul crizei economice de la sfârșitul anului 2008 și începutul anului 2009 leul a avut o valoare care s-a depreciat treptat, urmând ca ulterior să se stabilizeze cu ajutorul programului de asistență financiară UE-FMI în perioada 2009-2011. Perioada de stabilitate a leului nu a durat foarte mult, întrucât înspre mijlocul anului 2012 acesta s-a depreciat din nou, ca să aibe o scurtă perioadă de revenire de aproximativ șase luni (până la începutul lui 2013). Aceste oscilații ascendente și descendente au continuat, la începutul anului curent cursul de schimb al leului în raport cu euro s-a depreciat cu 1,9 % față de anii trecuți.

Tabel 2: Fluctuațiile valorii leului în raport cu euro – 2008-2014

Sursă: Banca Națională Română

Un alt criteriu pe care România nu l-a îndeplinit până de curând – iunie 2014 – este cel al stabilității prețurilor. Rata anuală a inflației a avut un parcurs neregulat, cu suișuri și coborâșuri, România nereușind nici până în 2014 să stabileze acest proces haotic. Pentru o mai bună înțelegere am hotărât să întocmesc un rezumat al valorilor ratei inflației din România pentru perioada 2008-2014. Astfel, în martie 2008 rata anuală a inflației a fost de e 8,63%, valoare similară atinsă în luna iunie a aceluiași an, când avea valoare de 8,61%. A urmat o perioadă de scădere, ajungând la o valoare cu 1,31% mai mică, ajungând la valoarea de 7,30% în luna septembrie. Anul următor a pornit o cursă descendentă a ratei inflației, până în septembrie 2009 atingându-se un nivel de 4,94%. La menținerea acelei tendinței descendente au contribuit factori de natura cererii și ofertei. De asemenea caracterul descendent al ratei inflației din această perioadă a fost influențat și de scăderea prețurilor serviciilor și bunurilor alimentare. Acest trend descendent nu a ținut mult, întrucât în luna septembrie 2010, rata anuală a inflației a urcat până la o cotă de 7,77%. Aceste creșteri s-au datorat unor măriri ale prețurilor alimentare și a creșterii ratei standard de TVA. În perioada următoare, datorită unor recolte bogate la nivel național, și automat a micșorării prețurilor, au avut loc modificări favorabile și la nivelul ratei inflației. Astfel că, până la sfârșitul anului 2011 valorile inflației s-au apropiat de ținta impusă țării noastre de 3%, având o valoare de 3,14%, continuând să scadă până la atingerea valorii de 1,8% în aprilie 2012, creștere care însă, din nou, nu a durat mult. Datorită unui nou val de scumpiri la alimente și energie sfârșitul anului 2012 înregistrează valori de 5,3% , respectiv de 4,95% pentru lunile septembrie și decembrie ale anului 2012. Această creștere continuă se datorează creșterii accizelor la produsele din tutun și a prețurilor volatile ale alimentelor. Cu toate că valorile ratei inflației au coborât în perioada imediat următoare, acestea au depășit limita anuală de 2,5% impusă, pe parcursul anilor 2012 și 2013, situându-se la valori precum 3,4%, respectiv 3,2%.

Pentru anul 2015 proiecția specialiștilor în domeniu vorbește despre o revenire a ratei anuale a inflației în intervalul de ±1% față de ținta impusă și o susținere a acesteia între limitele impuse, mai mult ,,prognoza macroeconomică prevede pentru anii 2014 și 2015 consolidarea creșterii economice”.

Tabel 3: Rata inflației în România – 2008-2015

*Datele pentru anul 2015, respectiv trimestrele II, III, și IV pentru anul 2014, reprezintă valorori prognozate în Raportul asupra inflației din mai 2014

Sursă: Banca Națională Română

Cu toate că îndeplinirea criteriilor de convergență de către România este un proces economic dificil, atunci când vorbim despre datoria publică sau despre ratelor dobânzii pe termen lung, se poate afirma că aceasta se situează favorabil, având rezultate care se îndrează în limitele impuse de Uniunea Europeană. Așadar, România face parte din țările ca nu are un deficit bugetar excesiv, statut pe care l-a dobândit în urma deciziei Consiliului luată în data de 21 iulie 2013 în temeiul articolului 126 al Tratatului privind functionarea Uniunii Europene.

Pe parcursul crizei economice ce a avut loc la nivel global, deficitul bugetar a reprezentat 9,4% din PIB în 2009 în România. Acesta a avut de urmat o perioadă de descrștere în urma căruia, până în anul 2011 s-a ajuns la o valoare de 5,5% din PIB. Această descreștere se datorează, atât unor măsuri guvernamentale luate la nivel național cu privire la îmbunătățirea salariilor și a pensiilor, cât și datorită unor micșorări ale prețurilor, în general, cheltuielile putând fi astfel monitorziate și mai atent controlate. Începand cu anul 2009 România a beneficiat de un program financiar de asistență economică din partea Uniunii Europene care avea ca și obiectiv sustenabilitatea economică la nivel național. România a fost asistată în acest program de Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, el reprezentând, în sine, un program de succes – conform raportului de convergență 2014 –, întrucât situația economică a României începea să aibe o traiectorie ascendentă în perioada specificată. Odată cu încheierea programului de asistență financiară din 2009-2011, România a apelat la un alt program asemănptor, pentru perioada 2011-201, însă care nu era de asistență economică, ci de prevenire a unui declin în domeniul economic, program ce a condus, așa cum mentionam anterior, la obținerea statutului de țară fără un deficit excesiv. Pentru a încerca să asigure sustenabilitatea economică, Uniunea Europeană a pus la dispoziția României un program aproape identic celui desfășurat în anii 2011-2013, care este în plină desfășurare și în prezent și a cărui termen se încheie în 2015.

Tabel 4: Datoria publică a României – 2008-2015

Sursă: Ministerul Finanțelor Publice

Datoria publică a României a crescut de la 34,7% din PIB în 2011 la 38,4% în 2013, aceasta urmând un parcurs ascendent, ajungând la o cotă de 39% în 2014. România se află în limitele impuse de Comisie cu privire la acest criteriu și, conform previziunilor serviciilor acesteia, se așteaptă că valorile deficitului bugetar va scădea și mai mult, ajungând la 2,2% din PIB în 2014 și la 1,9% în 2015, cu condiția respectărilor politicilor care funcționează în momentul de față. De asemenea estimările serviciilor Comisiei prezic că datoria publică va crește de la 38,4% din PIB cât a fost în 2013, la 40,1% din PIB până în 2015.

Tabel 5: Deficitul bugetar al României – 2008-2015

Sursă: Ministerul Finanțelor Publice

Criteriul privind rata dobânzilor pe termen lung este un alt criteriu pe care România îl îndeplinește având rate care se încadreaza în cotele specificate de Uniunea Europeană. Urmărind evoluția ratelor dobânzii pe termen lung, se poate observa că în ultimul semestru al anului 2009, valoarea atinsă de România cu privire la acest domeniu era de 9,7%, urmând ca până în anul 2011 să oscileze în jurul valorii de 7%. Acest trend descendent a continuat până s-a ajuns la valoarea de 5,5% în anul 2013. Această stabilitate economică a fost obținută, în mare parte, și datorită programelor despre care vorbeam anterior: de asistență financiară desfășurat între 2009 și 2011, și programule de prevenire a declinului economic, ultimul din ele fiind și astăzi în desfașurare, chiar dacă România nu a solicitat ajutor financiar prin intermediul acestora încă.

Tabel 6: Rata dobânzilor pe termen lung în România – 2008-2014

Sursă: Banca Centrală Europeană

Conform datelor prezentate în acest capitol, precum și a previziunilor efectuate de specialiștii din cadrul Comisiei și ai Consiliului Uniunii Europene, se poate deduce că România nu este pregătită încă să adopte moneda euro, chiar dacă perioadă estimată în momentul aderării României la Uniune este deja depășit (previziunile Comisiei cu privire la intrarea României în zona euro spuneau că acest eveniment va putea avea loc în perioada 2012-2014). Actualul raport de convergență cu privire la îndeplinirea criteriilor de convergență de către România efectuat de Consiliu, nu o gasește pe aceasta nici până în 2017 integrată în zona euro. Reprezentanții țării noastre sunt la fel de pesimiști în această privință, ca și cifrele prezentate anterior, ei schimbând target-ul de aderare la zona euro (care era stabilit pentru ianuarie 2015) pentru ianuarie 2019. Desigur că trecerea la moneda euro poate avea atât efecte pozitive, cât și negative pentru România și economia noastră, însă aceste efecte viitoare ni le-am asumat odată cu integrarea în Uniunea Europeană și semarea tratatului de aderare. Pentru a înțelege mai clar evoluția criteriilor de convergență și necesitatea propunerilor oferite de Comisie – despre care urmează să discutăm – pentru atingerea cât mai rapidă a tuturor criteriilor de convergență, am hotărât să fac un scurt rezumat a evoluției criteriilor de convergență în România, pe care le-am introdus în tabelul de mai jos.

Tabel 7:Performanțele economice ale României cu privire la criteriile de convergență – 2008-2014

Sursă: BCE, BNR și Ministerul Finanțelor Publice

Propuneri pentru România în privința atingerii criteriilor de convergență

Semestrul European al anului 2014 este în plină desfășurare. Comisia a publicat recomandările specifice pentru fiecare stat membru al Uniunii, împreună cu o comunicare globală asupra a ceea ce este necesar pentru ca situția economică a Uniunii Europeane să ia o traiectorie ascendentă. Recomandările aduse fiecărui stat se bazează pe o evaluare aprofundată a planurilor cu privire la politici economice din fiecare stat membru (programe de stabilitate sau de convergență în cazul României) și măsuri de politică pentru a stimula creșterea economică, precum și ocuparea forței de muncă (programe naționale de reformă).

Așadar, în urma rezultatelor raportelor de convergență din perioada 2010-2013, ne sunt prezentate propunerile Consiliului cu privire la Programul național de reformă pentru 2014 pentru România, care sunt în număr de opt.

Prima propunere se referă la respectarea programului de asistență financiară UE-FMI și ducerea acestuia la bun sfârșit. La mijocul anului 2013, s-a încheiat cu rezultate favorabile României programul de asistență financiară de tip preventiv a Uniunii Europene/Fondul Monetar Internațional. În ciuda faptului că de-a lungul acestui program inflația a mențiunut valori scăzute, iar balanța fiscală a înregistrat valori sustenabile, sau altfel spus, România a avut o perioadă stabilă din punct de vedere economic, modificările structurale reprezintă în continuare un factor important pentru realizarea potențialului de creștere economică. În toamna anului 2013, România a primit aprobarea pentru un program asemănător, pentru perioada 2013-2015, acesta incluzând noi măsuri economice ce trebuiesc a fi puse în aplicare. Prin urmare trebuie asigurartă sustenabilitate finanțelor publice; implementarea reformelor structurale, a politicilor monetare și financiare pentru menținerea unor rezerve.

Cea de-a doua recomandare vorbește despre asigurarea unei consolidări fiscale care să fie favorabilă creșterii economice, totodată doreindu-se să fie pusă în aplicare strategia bugetară aferentă anului 2014 pentru putea fi atinse obiectivele pe termen mediu menționate în Programul de convergență 2014. Recomandarile se referă și la implementarea unor modalități de colectare a TVA-ului, cât mai riguroase pentru a se evita frauda, munca ,,la negru” sau orice alte încercări de a păcăli statul cu privire la aceste plăți. România se poate bucura de atingerea obiectivului ,, menținerea sustenabilității economice”, întrcât participarea la programele de tip preventiv ce s-au desfășurat în perioada 2011-2013, și care sunt în continuă desfașurare. Pentru a putea menține sustenabilă economia României s-au luat diverse măsuri, atât legislative (prezentarea unor proiecte de modificare a Codului Fiscal, proiecte de modificare a Codului de procedura Fiscală, diverse proiecte de lege etc.), cât și administrative (intensificarea măsurilor de precauție cu privire la frauda TVA, efectuarea de analize privind diverse domenii economice, rapoarte etc.).

A treia recomandare face referire la sectorul sănătate, și anume se propune o continuare a reformelor în sistemul sănătății, având ca obiective creșterea eficenței și calității servicilor medicale.

În următoarea recomandare a Consiliului pentru România se aduce în discuție problema locurilor de muncă și a persoanelor neangajate din țară. Astfel este cerută o revizuire și consolidare a politicilor din domeniul pieței muncii, și o punere în aplicare cât mai curând (fără întârzieri excesive) a Planului național pentru încadrarea în muncă a tinerilor, prin acest fapt urmârindu-se o încercare a combaterii sărăciei și a îmbunătățirii ,,transferurilor sociale”. Pentru atingerea acestor obiective s-au implementat și revizuit o serie de planuri și strategii naționale, ca de exemplu: Planul național privind stimularea ocupării tinerilor, Strategia pentru învățarea pe tot parcursul vieții, Strategia națională privind promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei 2014-2020, Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor în cadrul unui grup de lucru pentru perioada 2012-2020 și exemplele pot continua.

În al cincilea rând, se dorește o mai mare implicare în sistemul de învățămând, fie el profesional, tehnic, terțiar, aici făcându-se referire la creșterea calității servicilor de învățământ. Această recomandare este urmată îndeaproape de o alta care face referire la combaterea sărăciei prin încercarea de a reduce cota de abandon școlar timpuriu.

În al șaselea rând Consiliul vorbește despre o întărire a calitatății guvernanței și administrației publice. Acest obiectiv se așteaptă să fie atins prin perfecționarea modalităților de planificare strategică și bugetară și a profesionalismului funcționarilor publici. De asemenea se dorește o îmbunătățire în calitatea actelor legislative, prin monitorizarea și efectuarea de analize și raporturi permanentă.

Ultimele două recomandări fac referire la îmbunătățirea și simplificarea mediului de afaceri, respectiv la promovarea concurenței și eficienței în sectorul energiei și în cel al transporturilor.

Toate aceste propuneri și recomandări se află în strânsă legătură cu sitația economică a României, întrucât fiecare sector menționat își aduce aportul la economia totală a țării. Pentru ca economia să fie în plin proces ascendent, și să prezintă ca principală caracteristică a sa sustenabiltatea, toate domeniile mai sus menționate trebuie să aibe rezultate favorabile. În momentul de față graficele economice ale României nu sunt pe deplin favorabile, chiar dacă s-au înregistrat progrese față de anii anteriori.