Actul Infractional DIN Perspectiva Exploratorie

Economie

Actul Infractional DIN Perspectiva Exploratorie

Byadmin ianuarie 1, 2024

ACTUL INFRACȚIONAL DIN PERSPECTIVĂ EXPLORATORIE

CRIMINALUL ORGANIZAT ȘI CRIMINALUL NEORGANIZAT

CRIMINALUL ÎN SERIE

CUPRINS

INTRODUCERE

SECȚIUNEA I: ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACȚIONAL

Analiza psihologică a actului infracțional

Fazele actului infracțional

Faza preinfracțională

Faza infracțională propriu-zisă

Faza postinfracțională

Felurile actului infracțional

Actul infracțional premeditat (infractorul organizat

Actul infracțional nepremeditat (infractorul neorganizat

SECȚIUNEA II: TIPOLOGII CRIMINALE : INFRACTORI ORGANIZAȚI ȘI INFRACTORI NEORGANIZAȚI

1. Trăsăturile esențiale ale tipologiilor criminale

Particularități psihologice : analiza psihologică a comportamentului criminal

Caracteristicile personalității infractorului organizat și ale infractorului neorganizat

Profilul infractorului organizat și al infractorului neorganizat

SECȚIUNEA II : MOTIVUL ȘI RAȚIUNEA DE A UCIDE

1. Determinarea motivației

Cauzele și condițiile criminalității infractorilor (organizați și norganizați

Criminalul in serie

SECȚIUNEA IV : STUDIU DE CAZ

ANEXE

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Prezenta lucrare este una cuprinzătoare, analizând din punct de vedere doctrinar, psihologic, juridic, dar și din punct de vedere al dreptului comparat tema cu titlul ,, Actul infracțional din perspectivă exploratorie. Criminalul organizat și criminalul neorganizat. Criminalul în serie”.

Psihologia judiciară este o ramură distinctă a psihologiei, însă cu o puternică infuență în domeniul dreptului. Este o disciplină cu caracter pragmatic ce are ca obiect de studiu ființa umană implicată în drama judiciară, având ca utilitate interpretarea corectă a caracterului acesteia. Deasemenea are ca scop descoperirea mijloacelor psihologice care ajută la descoperirea adevărului într-o cauză, precum și pentru prevenirea și evitarea erorilor judiciare.

Această lucrare, prin tema prezentată, încearcă să evidențeze pe cât posibil rolul important pe care psihologia îl are în cadrul dreptului penal. Criminalitatea este o problemă cu care societatea se confruntă din totdeauna, iar cunoașterea cu precăderea a aspectelor psihologice legate de încălcarea normelor penale este extrem de importantă.

Lucrarea este structurată în patru capitole, dintre care, ultimul prezintă un studiu de caz. Primul capitol, intitulat ,,Analiza psihologică a actului infracțional”, care la rândul său este împărțit în trei sub capitole, în care am prezentat din punct de vedere psihologic dar și juridic, actul infracțional și formele acestuia.

În cel de-al doilea capitol, ,, Tipologii criminale: infractori organizați și înfractori neorganizați ”, am analizat comparativ, în cele patru subcapitole cele două tipologii prin prezentarea caracteristicilor principale ale criminalilor organizați si neorganizați.

Capitolul trei, ,, Motivul și rațiunea de a ucide” , prezintă din perspectivă psihologică, motivația care îl detrmină pe individ să comită o fapta antisocială, precum și punerea în aplicare a planului infracțional. Ultimul subcapitol al acestui capitol prezintă trăsăturile caracteristice și modul de acționare al criminalului în serie, ca și categorie distinctă.

Ultima secțiune, introdusă în scopul de a evidenția și a susține informațiile prezentate în lucrare, conține cinci cazuri penale soluționate, ale căror protagoniști sunt criminali deosebit de gravi sau criminali în serie.

Cât privește actul infracțional din perspectivă exploratorie, acesta se bazează pe componenta psihologică a omului legii. O importanță deosebită o are interpretarea și observarea de către acesta a motivațiilor, intențiilor, habitudinilor, raționamentelor logice, sensul și organizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului psihologic al infractorului.iminali în serie.

Prin această lucrare am vrut să evidențiez faptul că, psihologia judiciară, îi atrage magistratului atenția asupra importanței pe care o au cunoașterea psihologică a individului ce a săvârșit o faptă penală și întelegerea complexității sale. În domeniul infracționalității, psihologia, ajută la cunoașterea individului, fiind concentrată pe cunoașterea personalității umane, dând posibilitatea organului statului să decidă asupra soartei acestuia și să facă încadrarea corespunzătoare. Putem spune astfel că, psihologia participă astfel la înfăptuirea actului de justiție.

SECȚIUNEA I

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACȚIONAL

1.Analiza psihologică a actului infracțional

Fiind un fenomen foarte coplex, fenomenul infracțional trebuie studiat din punct de vedre teoretic, doctrinar, social dar nu in ultimul rând și din punct de vedere psihologic. Astfel pentru a aborda acest subiect sunt necesare cunoștințe ample în diferite domenii precum: criminologie, psihologie judiciară, medicină legală, statistică infractională, psihiatrie criminală.

Porivit Noului Cod Penal, actul infracțional reprezintă ,, fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care săvârșit-o “. Deducem de aici ca infracționalitatea trebuie tratată individual deși constituie un fenomen infracțional social. Este vorba despre o faptă comisă de o ființă umană, practic o acțiune umană determinată de anumiți factori psihologici.

Ca fenomen social, putem spune că actul infracțional este o demoralizare și degradare a societății ca urmare a utilizării avutului-public în scop personal. Se urmărește obținerea unor bunuri neavenite, a unor foloase materiale necuvenite in defavoarea societății prin diferite forme de fraudă. Cele mai frecvent întâlnite forme de fraudă din ultima perioadă sunt cele de fals, înșelăciune, sechestrare de persoane, fiind comise sub cele mai diverse și inovative forme.

Factorii psihologici ce pot determina caracterul infracțional sunt multiplii, însă în România, potrivit unor cercetări s-a constatat că principala cauză o constituie problemele economico-sociale, caracteristice perioadei de tranziție. Deasemenea este considerată cauză importantă și legislația lacunară, ce ar trebui să aibă în primul rând scop de prevenție dar și de pedepsire, corelată cu supraîncărcarea sistemului relativ neorganizat al justiției penale, limitează efectul măsurilor preventive și represive ducând la un sistem slab organizat și la mărirea ratei criminalității în România.

Înțelegerea fenomenului infracțional implică cunoașterea unor pluralități de cauze interne și externe. Cele interne țin de natura umană și de personalitatea infractorului iar cele externe sunt cele de natură socială precum economia, cultura, educația, justiția, etc. Toate aceste cauze au un rol important în deducerea motivelor ce duc la svârșirea unor fapte penale și în descoperirea unor metode noi de combatere a criminalității, insă partea care ne intersează în mod deosebit este latura internă.

Partea internă, latura psihologică a fenomenului infracțional, nu poate insă fi înțeleasă pe deplin fară a face o corelație cu latura externă. Există o interacțiune și interdependență între acești doi factori. Asftel, orice tip de act infracțional, sau fie el chiar și unul doar comportamental, are la bază rezultatul acțiunii cauzale reciproce dintre elemntele personalității individului și elementele de ambianță.

În ceea ce privește elementele personalității individului, acestea pot fi înclinate sau nu spre un comportament infracțional, închegând sau nu o personalitate infracțională . Ambianța, mediul înconjurător poate fi de natură pozitivă sau negativă. Poate să influențeze prin a spori caracterul infracțional al persoanei și prin a o determina sa comită fapte prevăzute de legea penală sau dimpotriva poate fi un mediu favorabil dezvoltării armonioase și normale a unei persoane.

Actul infracțional conservă și dezvoltă toate configurările și funcțiile psihice de la cele cocnitiv-motivaționale și până la cele afectiv-volitive, fiind astfel determinat de o serie de neliniști de ordin emoțional și volitiv.

Persoana care comite actul infracțional este una incapabilă de a-și reprima sentimentele imediate și impulsurile, ce nu are capacitatea de a renunța la a-și staisface imediat anumite trebuințe chiar și in ciuda efectelor negative pe care acțiunile sale le-ar avea. Acestui tip de persoană îi lipsește cu desavarșire simțul civic, simțul răspunderii dar și cel al responsabilității, fiind inapt să conștientizeze gravitatea urmărilor pe care l-ar avea faptele sale.

O analiză strict psihologică a actului infracțional ar presupune urmărirea pas cu pas a personalității infractorului, schimbările comportamentale ale acestuia, atitudinea față de faptă pe toată perioada prgătirii săvârșirii infracțiunii, a săvârșirii propriu-zise, precum și după săvârșirea infracțiunii. Să fie urmărit îndeaproape pentru a putea determina motivația, voința, inteligența.

Realizându-se diferite studii și cercetarii, de-a lungul timpului, s-a constatat, că pe lângă trăsăturile psihologice ale infractorului, există și anumite trăsături fizice care ajută la evidențierea acestuia. Aceste trăsături reprezintă mai degraba anomalii și deficiențe anatomo-fiziologice precum: asimetrie craniană, maxilare proeminetnte, frunte și bărbie proeminente, conformație specifică a degetelor sau sensibilitate scăzută la durere .

În funcție de numărul de anomalii identificate la faptuitor acesta poate fi caracterizat ca fiind tipul de criminal perfect sau imperfect. Dacă sunt descoperite intre 5 și 6 trăsături infractorul este încadrat în tipul criminalului perfect, dacă sunt descoperite între 3 și 4 va fi încadrat în tipul criminalului imperfect.

Aceste caracteristici nu reprezintă prin ele însele trăsături generatoare de criminalitate. Pot exista persoane care să posede aceste anomalii sau trăsături și să nu aibă caracter infracțional. Însă ajută la descoperirea temperamentelor umane care sunt predispuse la a săvârși infracțiuni, precum și la indentificarea infractorilor prin coroborare cu alte prbe și indicii.

O viziune clară și completă asupra ansamblului de piese care conturează actul infracțional, nu poate fi prezentată decât printr-un ansamblu de păreri bazat pe un anumit sistem referitor la conduita și manifestările psihocomportamentale.

2. Fazele actului infracțional

Luarea inițiativei de a săvârși o infracțiune și concretizarea în însăși săvârșirea ei reprezintă un proces ce antrenează personalitatea infractorului în întregime, astfel se contureză trei faze infracționale prin care se delimitează atitudinea și comportamentul infractorului în funție de stadiul în care se află.

Faza preinfracțională, faza infracțională propriu-zisă și cea postinfracțională, instituite în scopul de a delimita situațiile comportamentale din anumite perioade ale comiterii infracțiunii sunt necesare pentru a mărgini concret comportamentul infracțional .

2.1. Faza preinfracțională

,,Faza preinfracțională reprezintă un ansamblu de circumstanțe exterioare personalității infractorului care prevede actul infracțional ( evenimentul care determină apariția ideii infracționale și circumsanțele în care infracțiunea se pregătește și se realizează ).

Această fază se caracterizează print-un proces lăuntric intens, problema psihologică oscilând îmtre coeficientul de risc și miză. Personalitatea infractorului este antrenată printr-o serie de sinteze și analize ale motivelor pentru care să comită fapta. Deasemena, în această fază, se pun bazele premisei subiective ale săvârșirii faptei, realizându-se o corelație între împrjurările existente și valențele declanșatoare,

Situația preinfracțională implică două elemente componente importante și anume:

evenimentul ce detremină momentul inițial al procesului infracțional și pune bazele ideii infracționale ce se înfiripă în mintea infractorului;

împrejurarea în care se pregătește comietrea faptei prevazute de legea penală precum și realizarea infracțiunii.

Așa cum am precizat și mai devreme, ca orice act comportamnetal, și actul infracțional este rezultatul îmbinării factorilor interni ce sariția ideii infracționale și circumsanțele în care infracțiunea se pregătește și se realizează ).

Această fază se caracterizează print-un proces lăuntric intens, problema psihologică oscilând îmtre coeficientul de risc și miză. Personalitatea infractorului este antrenată printr-o serie de sinteze și analize ale motivelor pentru care să comită fapta. Deasemena, în această fază, se pun bazele premisei subiective ale săvârșirii faptei, realizându-se o corelație între împrjurările existente și valențele declanșatoare,

Situația preinfracțională implică două elemente componente importante și anume:

evenimentul ce detremină momentul inițial al procesului infracțional și pune bazele ideii infracționale ce se înfiripă în mintea infractorului;

împrejurarea în care se pregătește comietrea faptei prevazute de legea penală precum și realizarea infracțiunii.

Așa cum am precizat și mai devreme, ca orice act comportamnetal, și actul infracțional este rezultatul îmbinării factorilor interni ce structurează personalitatea infractorului și factorii externi , din ambianță. Și în cazul fazei preinfracționale se manifestă același fenomen, ieșind la suprafață partea din nucleul central favorabilă comportamentului infracțional, conturând personalitatea criminală, care coroborată cu factorii externi favorabili duc la infiriparea ideii de a comite fapta.

Această idee, nu rămâne doar la stadiul de idee, ifractorul folosid toate resursele psihice în scopul de a o concretiza, participă cu intreaga sa ființă, utilizându-și întregul arsenal motivațional și afectiv-cognitiv în vederea unei reușite. Hotărârea de a pune în act planul său este precedată de o serie de procese de sinteză și analiză, precum și de expunere de motive plauzibile.

Psihicul infractorului, în această etapă este influențat de cunoașterea senzorială și de prelucrarea informațiilor provocatoare de motivații cu caracteristici de aceeași natură dar opuse una celeilate, structurate după modelul unor sinteze aferent-evolutive. Astfel acestea influențează deliberarea asupra scopului comportamentului infracțional și implicit al săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală.

O altă influență asupra psihicului infractorului o are capacitatea de anticipare a consecințelor faptelor sale, planul de acțiune fiind reprezentat doar mintal.

Această fază se caracterizează printr-un proces interior intens, o luptă ce se dă în interiorul persoanei ce urmează să comită fapta. Procesul lăuntric al infractorului poate fi atât de intens încât poate ajunge chiar la un grad de surescitare.

Mobilul săvârșirii unei infracțiuni, din punct de vedere psihologic, este reprezentat de trebuințele persoanei ce săvârșește fapta. Odată stabilit mobilul și luată hotărârea de a comite fapta, începe procesul de analiză și cercetare a datelor despre locul faptei printr-o alegere optimă și deasemenea se trece la ce-a de a doua fază, cea infracțională prpriu-zisă.

2. Faza infracțională propriu-zisă

Dacă în faza preinfracțională, infractorul are un comportament expectativ, în urma luării hotărîrii de a săvârși fapta se transformă într-un comportament activ, caracterizat prin procurarea unor instrumente, cooptarea unor complici, adunarea informațiilor, tatonarea zonei unde urmează să comită fapta, ș.a.m.d.

Toate teoriile cărora individul le-a pus bazele în faza preinfracțională, in această fază, fie vor fi concretizate imediat, punând în aplicare un plan bine stabilit, considerând că este momentul oportun pentru a acționa, fie amâmă actul infracțional în vedrerea așteptării unor condiții mult mai prielnice.

Trecerea la faza infracțională propriu-zisă este însoțită de anumite stări psihice și idei ce se înfiripă în mintea infractorului, cum ar fi: teama de nereușită, timpul insuficient, situațiile neprevăzute ce pot apărea, persoanele ce ar putea fi implicate involuntar. Toate aceste idei precum și gândul la faptul că nu va putea controla efectiv toată activitatea infarcțională, aceasta depinzând și de factori externi, lipsa de control asupra comportamentul pe parcursul săvârșirii faptei, constatarea unor lacune în planul de acționare, la fața locului pot duce ușor la identificarea făptuitorului.

Există însă, ipotetic și situația în care, infractorul își respectă planul prestabilit întocmai, nu se lasă influențat de factorii externi sau situațiile neprevăzute din timpul săvârșirii infracțiunii și în afara faptului că își duce fapta la bun-sfârșit, nu lasă urme care să permită identificarea și tragerea lui la răspundere. Acest tip de infracțiune este cunosccută sub denumirea de ,, crimă perfectă „ .

Această etapă reprezintă practic transpunerea în practică mai mult sau mai puțin reușită a planurilor întocmite în etapa premergătoare. Este o etapă febrilă și tensionată în care se relevă într-un mod vizibil și expresiv caracterul infracțional al persoanei ce săvârșește fapta, sub influența și controlul centrilor talamici. Acest lucru explică într-o oarecare măsură de ce infractorul are tendința de a se întoarce la locul faptei pentru a verifica dacă nu cumva a lăsat urme sau indicii ce dau posibilitatea depistării lui.

Faza postinfracțională

Faza postinfracțională se manifestă destul de variat, iar conținutul ei ține în mare parte de modul cum s-a desfășurat etapa precedentă. În general, există două posibilități:

actul infracțional nu este dus la bun sfârșit, fie că infractorul este împiedicat să îl finalizeze, fie că este prins în flagrant;

actul infracțional a fost dus la bun-sfârșit iar infractorul ,,stisfacut” continuă activitățile infracționale, pe când cel cuprins de ,,regret” nu mai comite a doua oră o astfel de faptă

În această etapă tendința infractorului este de a scunde fapta, de a se apăra, de a se sustrage de la urmărirea penală și de la identificare, precum și de la sancțiunea ce urmează a-i fi aplicată.

Comportamentul infractorului în această perioadă este reflexiv-acțional, gândurile sale îndreptându-se asupra celor petrecute la locul faptei și asupra modului în care se poate eschiva. În acest sens majoritatea infractorilor își crează o serie de alibiuri pe care să le folosească atunci când vor fi puși față în față cu autoritățile.

Una dintre modalitățile prin care încercă infractorul să ascundă săvârșirea infracțiunii este aceea de a lăsa impresia că se afla într-un alt loc decât locul faptei în momentul în care aceasta a fost săvârșită, prin deplasarea într-un timp cât mai scurt într-un alt loc unde încearcă să se facă remarcați pentru a creea probe în favoarea lor.

O altă modalitate prin care infractorul încearcă să denatureze ancheta este acela de a se prezenta la locul faptei, pretinzând că cere informații despre aceasta, sau că este interesat în vreun fel sau altul de persoana victimei. Poate acționa și prin sesizări anonime sau denunțuri, înlăturarea anumitor probe, fuga, in scopul sustragerii de la identificare sau chiar comiterea unor noi fapte, de data aceasta având un caracter ilicit mai putin grav pentru a induce în eroare autoritățile. Toate acestea nu reprezintă însă întotdeauna indicii certe în ceea ce privește persoana infractorului.

La nivel cerebral, infractorul este invadat de un focar de excitație maximă, cu acțiune inhibatorie asupra celorlalte zone, acționând potrivit legii defensive, acesta având tendința de a ascunde totul în scopul de a se apăra.

3. Felurile actului infracțional

Există doi factori inerenți vieții pshice a unei persoane, acesti doi factori sunt cel intelectiv și cel volitiv care nu pot exista unul fară celălalt și care se interferează. Prin factorul volitiv înțelegem acea capacitate a infractorului de a-și reprezenta conținutul faptei sale și de a-și stabilii cum se va desfășura, precum și finalitatea faptelor sale, pe care o acceptă sau mu. Factorul volitiv reprezintă un element psihic de care depinde întreaga energie fizică a omului.

Astfel, fapta unei persoane, pentru a constitui infracțiune trebuie sa fie săvârșită cu vinovăție, aceasta exprimând o atitudine psihică periculoasă care se manifestă așa cum am prezentat mai sus, prin interferența celor doi factori, cel intelectiv și cel volitiv. Fapta săvârșită cu vinovăție, fiind astfel infracțiune, poate fi un act infracțional premeditat sau nepremeditat.

Actul infracțional premeditat (infractorul organizat)

Prin premeditare înțelegem punerea la cale, pregătirea sau planificarea unei acțiuni. Din punct de vedere juridic, premeditarea reprezintă o caracteristică a laturii subiective a unei infracțiuni precum și o circumstanță care agravează răspunderea penală a faptuitorului. Premeditarea are loc din momentul în care s-a format rezoluția infracțională ( moment în care se înfiripă ideea de a savârșii o infracțiune în mintea persoanei) și până cand fapta este comisă în concret. În acest interval de timp, făptuitorul, comite acte de pregătire pentru a se asigura de reușita faptei sale.

În ceea ce privește persoana făptuitorulu, care își premeditează crima, are o inteligență dezvoltată de obicei peste medie. Acesta își premediteză fapta, întocmind un plan minuțios și bine gândit, fiind foarte metodic și viclean. Este cel mai probabil genul de perosnă îngrijită și ordonată, care va avea cu siguranță mașina curată. Nu v-a comite fapta in prejma locuinței sau a locului de munca, ci v-a alege un loc mai îndepărtat pentru a se asigura ca nu face vreo greșeală.

Cât privește victima, faptuitorul alege persoane ușor de controlat și de manipulat, dar persoane străine și nu apropiați sau cunoscuți. Poate chiar să fileze o anumită persoană o perioadă de timp pentru a se convinge că este o victimă bună, căutând uneori să aibă trăsături comune cu el. Fiind extrem de încrezător în abilitățiile sale și perfect conștient de fapta pe care urmează să o comită, își folosește abilitățile comunicative și puterea de convingere pentru ași atrage victimele.

Satisfacția și mulțumirea reușitei îl pot determina pe făptuitor să păstreze un obiect al victimei ca și trofeu sau chiar pentru a rememora clipele trăite. Aceeași stisfacție precum și siguranța pe sine îl fac să fie încrezător că va trece cu brio peste confruntarea cu organele de justiție.

Infractorul organizat, evită să lase urme, folosind în general propriile arme și ustensile iar cadavrul este adesea mutat de la locul faptei, pentru a induce în eroare autoritățile sau este ascuns.

Actul infracțional nepremeditat ( infractorul neorganizat )

Actul infracțional nepremeditat este un act spontan, fară a fi planificat sau pălanuit anterior, infractorul acționând brusc și fără vreo cauză exterioară aparentă.

Persoana infractorului care nu își premeditează fapta, are un coeficient de inteligență sub medie, fiind dezorganizat și nepăsător. După cum ne putem da seama, infractorul neorganizat este exact opusul celui organizat, fiind o peroană singuratică și anti-socială. Având în vedere aceste caracteristici constatăm de multe ori că acest timp e infractor fie locuiește singur, fie cu o rudă sau un prieten, nefiind căsătorit și neavând o familie.

Locul crimei, nu este prestabilit și nu îi acordă prea mare importanță, putând fi în imediata apropiere sau vecinătateâ, loc unde se întâmplă să își lase arma.

Stilul ,,atac fulger” caracteristic actului infracțional nepremeditat, se caracterizează prin acte spontane, infractorul își ia victima prin surprindere, o rănește sau chiar o mutilează.

Actul infracțional nepremeditat săvârșit de infractorul neorganizat este mai ușor de descoperit de către autorități, deoarece infractorul este neatent , acționând în urma unui impuls de moment.

SECȚIUNEA II

TIPOLOGII CRIMINALE: INFRACTORI ORGANIZAȚI ȘI INFRACTORI NEORGANIZAȚI

Trăsăturile esențiale ale tipologiilor criminale

Infractorii, nu sunt cu toții la fel, ei constituind o mare varietate și diversitate. Fiecare criminal are anumite trăsături fizice, psihice și sociale diferite de ale celorlalți, fiind unic în felul său. Asfel, datorită varietății în rândul criminalilor, este greu de realizat o clasificare a acestora deoarece este greu să operezi cu o masă de oameni neuniformă și heterogenă.

Datorită faptului că personalitatea criminală este determinată de factori sociali, economici, politici, psihici și psihologici care se află în strânsă legătură cu statutul și rolul individului în societate, majoritatea cercetătorilor și criminologilor, au descoperit că indivizii umani, pot fi introduși în clase sau grupuri în funcție de trăsăturile de natură biologică sau socială, apărând astfel noțiunea de tipologii criminale. Nicio tipologie însă, clasică sau contemporană nu poate întrunii toată varietatea de personalități umane, noțiunea de ,,tip”, facilitează procesul de ordonare al realității sociale, fiind un etalon ce ajută la înțelegerea și comportamentului individului studiat.

De-a lungul timpului pentru a ajuta procesul de clasificare s-a recurs la știința tipologiei ,,care se ocupă cu clasificările în tipuri și criteriile după care acestea se fac”, cu descrierea tipurilor și metodelor prin care aceștia pot fi determinați.

În funcție de criteriile utilizate, precum și de caracteristicile criminalilor, specialiștii făcând corelație între structurile bioconstituționale și caracteristicile psihocomportamentale au efectuat cercetari ce au avut ca rezultat construirea unor tipologii criminale.

În opinia lui L. Yeblonshi, comportamentul deviat este influențat de personalitate și delicvenții sunt împărțiși în:

Criminali socializați – cei care și-au însușit aspectele nominative, au învățat și și-au însușit regulile sociale intrând în contact cu mediile social și cultural;

Criminali nevrotici – care comit crime din cauza compulsiunilor nevrotice, nefiind conștienți de răul pe care îl provoacă, einuvăd partea negativă a lucrurilor;

Criminali psihotici – persoane cu o percepție distorsionată a mediului social, din cauza dezordinii severe a personalității lor;

Criminali sociopați – indivizi cu un minim sentiment de anxietate sau vinovăție predispuși să comită printre cele mai grave infracțiuni.

Sunt considerate semnificative afecțiunile psihice în predilecția individului, către comportamente anti-sociale, astfel născându-se următoarele tipuri de personalitate criminală:

Personalitate nevrotică – individul nu se adaptează datorită intoleranței sau contracției;

Personalitate dizarmonică – caracterizată prin comportament delictual polivalent și prin inadaptări sociale;

Personalitatea psihotică – dezvoltă o dgradare a mecanismelor ce susțin funcționalviața psihică;

Personalitatea demențială – caracterizată prin regresiunea proceselor psihice globale.

Pentru analiza și judecata faptelor infracționale un grad ridicat de importanță este dat de sănătatea psihică a individului cu scopul de a stabilii nivelul de responsabilitate intelectuală și volitivă a acestuia în momentul în care săvârșește fapta.

În ceea ce privește aspectul intelectiv, reprezintă gradul de conștientizare al individului asupra faptei pe carea comis-o și a urmărilor pe care aceasta le poate produce. Aspectul volitiv, este reprezentat de pregătirea în fapt a infracțiunii pentru a-și atinge anumite scopuri bine determinate.

Particularități psihologice: analiza phihologică a comportamentului criminal

În lupta împotriva criminalității, s-a considerat absolut necesară cunoașterea obiectivă a cauzelor care o generează pentru că este mai important să elimini cauza și să reduci efectele nocivsociale ale săvârșirii de fapte penale.

Din punct de vedere a etiologiei actului infracțional, crima era considerată entitatea juridică abstarctă, punându-se accentul pe cauzalitatea naturală . Unul dintre reprezentanții de seamă ai acesui curent este R. Saleilles, care a acordat o mare atenție raportului dintre aplicarea pedepselor și cauza naturală ce a determinat actul infracțional.

Majoritatea oamenilor de știință susțineau teroia hendonismului, potrivit căreia fenomenul infracțional își are cauzele în actul de voință individuală, a persoanei care are libertatea absolută de a alege ce vrea să facă și de a suporta sancțiunea pentru fapta comisă.

Deși această teorie este una cât se poate de elaborată și adaptată de majoritatea teoreticienilor, are unele lacune. Această teorie a ignorat total geneza psiho-socială a actului infracțional. Dar chiar și a așa a avut o contribuție majoră mai ales în ceea ce privește perfecționarea mecanismului legii și regimul penitenciarelor.

Unul dintre susținătorii acestei teorii este Cesare Lombroso, care formulează celebra teză a criminalului înnăscut. Potrivit opiniei lui, așa cum am mai arătat și anterior, personalitatea delicventului reprezintă o entitate distinctă și specifică și anume personalitatea criminală. Făcând o serie de investigații cu privire la criminali, acesta a constatat existența anumitor trăsături specifice la aceștia, sau mai bine spus anomalii, precum: asimetrie craniană, maxilare proeminente, frunte și bărbie pronunțate, conformație specifică a degetelor, sensibilitate scăzută la durere, etc. Aceste anomalii nu sunt prin ele însele generatoare de criminalitate, însă pot favoriza trecerea la efectuarea actului criminal, și permit cu mai mare ușurință identificarea indivizilor care sunt predispuși să comită fapte prevăzute de legea penală.

Există multe teorii cu privire la motivul care determină indivizii la comiterea unor fapte de natură penală sau cacteristici ale acestora care ii predispun la comitrea de infracțiuni. Factorul considerat cel mai important, așa cum am mai menționat, este cel psihologic. Dezvoltarea unor comportamente criminale implică, cu siguranță, toate structurile psihice de la cele cocnitive și până la cele afective.

Pentru a înțelege care sunt factorii psihologici ce cauzează comportamentul criminal este necesară o analiză detaliată a fiecăruia. Cei mai importanți factori sunt : imaturitatea intelectuală și afectivă, complexele de inferioritate și frustrarea.

Imaturitatea intelectuală este partea din personalitatea individului prin care acesta este incapabil să prevadă pe termen lung consecințele acțiunii sale. Aceasta se manifestă prin capacitatea redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri. Imaturitatea afectivă este reprezentată de o serie de acțiuni imature precum accese de plâns sau crize în scopul de a obține ceea ce își dorește. Individul imatur este lipsit de critică și autocritică și manifestă o atitudine inconsecventă.

În cazul complexului de inferioritate, individul resimte o incapacitate personală în raport cu alte persoane. Acest complex se dezvoltă în urma existenței unuei infirmități, care poate fi reală sau imaginară și care de aseamenea poate fi alimentată de cei din jur.

Frustarea, apare de cele mai multe ori în urma unor privări de drepturi, recompense, etc. Aceasta este resimțită sub forma unei stări de criză, manifestările comportamentale putând varia de la toleranță pană la violență și agresivitate deoarece indivizii frustrațiau de cele mai mule ori tendința de a-și pierde cumpătul și recurg la o serie de reacții dezorganizate.

Tot din categoria factorilor psihologici care influențează caracterul infracțional putem spune că fac parte și factorii psihopatologici. Aceștia au un impact major asupra comportamentelor și conduitelor deviante. Epilepsia este unul dintre factori influențabili datorită descărcărilor neuronale necontrolate. Epilepticii sunt predispuși la comiterea unor infracțiuni datorită apariției crizelor.

Encefalita reprezită un factor psihopatologic important datorită faptului că persoanele suferinde au stări confuzionale și halucinații, sunt irascibile și impulsive cu tendințe de violență și agresivitate, fiind în imposibilitatea de a se controla.

Schizofrenia nu este un factor care să determine în mod special criminalitatea în sine, dar suferinzii au un comportament bizar și ciudat, absurd și nemotivat. Din cauza faptului că acționează impulsiv fără a lua în considerare consecințele faptelor sale, aceștia pot comite unele ditre cele mai odioase crime.

Psihopatiile reprezintă personalitatea dizarmonică sau anormală care duce la dezechilibre psihice ce îl detrmină pe indivit să își facă rău lui sau celui din jurul său. Această categorie de indivizi comit infracțiunile cu discernământ și luciditate, orientându-se spre furt, înșelăciune, agresiuni dar pot să comită și unele dintre cele mai urâte violuri sau crime, fiind psihopați perverși.

Alcoolismul, unul dintre cel mai frecvent întâlnit factor este dealtfel o caracteristică frecventă a societății. Studiile au demonstarat că alcoolismul, neasociat cu alți factori, nu constituie o cauză semnificatvă a comportamentului anti-social.

Caracteristicile personalității infractorului organizat și ale infractorului neorganizat

Delimitarea între organizat și neorganizat, elaborată de Grupul de Studii Comportamentale din cadrul FBI, este o descriere a tipologiilor criminale. Infractorul care își premeditează crima are, în general inteligența peste medie, este foarte organizat și metodic, formându-și planuri foarte bine puse la punct. Este foarte viclean, crimele lui fiind foarte bine gândite și puse la punct.

Contrar infractorului organizat, infractorul neorganizat este catalogat având o inteligență sub medie. Principalele caracteristici ale acestui tip de criminal sunt singurătatea și impulsivitatea. Infractorul organizat, asa cum am mai precizat în capitolul anterior, are tendința de a locui singur, nu are o familie sau rude în preajma sa.

În comparație cu infractorul neorganizat, care este anti-sociabil și care este închis în el și necomunicativ, cel organizat este tipul de persoană sociabilă. Infractorul organizat își folosește această capacitate în scopul de a-și atrage și a-și manipula victimele. Victime, care de cele mai multe ori sunt persoane total străine, dar care au ceva caracteristici în comun cu atacatorul.

Infractorul care nu premeditează crima, acționează impulsiv și sub stres, selectându-și victima din zona geografică din care locuiește iar locul crimei v-a fi cu siguranță dezorganizat. Acelașiinfractor utilizează un anumit stil de atac, cepoartă denumirea de ,,fulger” și care este caracterizat prin faptul că victima este luată prin surprindere.

În cazul criminalului organizat, ne confruntăm cu anumite caracteristici ce țin de conștientizarea gravității faptei sale. Acesta este încrezător în abilitățile sale, în modul în care a gandit crima, precum și în abilitățile sale de confruntare cu organele de poliție.

O altă caracteristică a acestui tip de criminal o reprezinta excitația cu privire la fapta sa. Este excitat de cruzimea actului său, astfel victima poate fi predispusă la tortură sau acte extrem de violente.

Criminalul dezorganizat, în ceea ce privește actele sexuale asupra victimei, le utilizează după moartea acesteia, cel mai adesea. Acesta mutilează organele sexuale ale victimei, dar și rectul, sânii femeilor, gâtul sau fesele, deoarece acestea au o semnificație puternică pentru el.

În ceea ce privește locul crimei, infractorul organizat, nu își va lăsa cadavrul la locul faptei, fiind grijuliu și atent, se gândește înainte și la acest aspect. Cât despre infractorul neorganizat, acesta, nici măcar nu încearcă să ascundă cadavrul, locul morții și locul crimei la el coincid în general.

Tot în cazul infractorului neorganizat, cadavrul este de cele mai multe ori găsit mutilat, existând posibilitatea să fi așezat cadavrul într-o poziție care să aibă o anumită semnificație pentru el. Iar arma crimei, este găsită la locul faptei în unele cazuri.

,, Comportamentul uman, deși imprevizibil, este de multe ori repetitiv. Anumite acțiuni desfășurate la locul crimei de anumite tipuri de personalități vor fi repetate și în alte cazuri de omor investigate”.

Făcând o trecere în revistă a principalelor caracteristici ale criminalilor organizași și neorganizați, am putea enumera câteva dintre acestea. Astfel, infractorul organizat se caracterizeaza prin: scor ridicat al inteligenței, competență socială, calificare profesională, statut social ridicat iar infractorul neorganizat se caracterizează prin: scor scazut al inteligenței, inadecvat social, necalificat, statut social scăzut.

Profilul infractorului organizat și al infractorului neorganizat

Există o teorie care datează de milenii, porivit căreia putem să citim caracterul unui om în funcție de trăsăturile feței. În ultimul secol, această teorie, care arată că există o corelație între trăsăturile chipului și caracterul unei persoane, a devenit obiectul a numeroase studii.

Cel mai cunoscut apărător al acestei teorii este Ceasre Lobroso, medic și criminolog italian, care a susținut că infracționalitatea este înnăscută și că trăsăturile fizice pot să evidențieze sau să facă diferența între un infractor și un om obișnuit.

Este greu de crezut că se poate recunoaște un criminal doar după trăsăurile feței, deși unele expresii chiar exprimă anumite caractere ale felului lor de a fi. Putem spune însă că pot fi un ajutor consistent în identificarea unor suspecți, dar în niciun caz nu pot constitui probe concrete.

În ceea ce privește bărbații, forma feței lor, poate să ne divulge câteva caracteristici ale comportamentului lor. De pilda, bărbații cu fețe late sunt mai înclinați să mintă, să înșele sau să se comporte agresiv.

Am adus în discuție aceste aspecte cu privire la trăsăturile chipului unei persoane pentru că reprezintă deasemenea un reper în ceea ce privește profilul criminalului organizat sau neorganizat pe lângă celelalte trăsături pe care le-am prezentat în capitolele anterioare și pe care le vom menționa și aici.

Profilul psihocomportamental al criminalului organizat și neorganizat este analizat din punct de vedere al trăsăturilor fundamentale ale acestuia, fiind o prezentare statistică și nu una generală sau universal-valabilă, permițând un număr mare de excepții. Ponderea apariției acestor trăsături diferă de la un infractor la altul în funcție de infracțiunea comisă.

Ne întrebăm atunci de ce mai este necesară cunoașterea profilului criminal sau care este rolul acestor caracteristici în aflarea adevarului? Ei bine, reprezintă un șablon, un etalon, trăsături standard de la care plecând, în funcție de fapta săvârșită putem ajunge la rezultatul scontat, cu ajutorul bine-înțeles al probelor pe baza cărora va fi incriminat făptuitorul.

Profilul psihocomportamental poate fi realizat cu ajutorul unui tabel, în care trăsăturile esențiale ale criminalului organizat și neorganizat sunt trecute în paralele și comparativ pentru a putea face cât mai bine diferența, astfel:

Ordinea în care trăsăturile sunt enumarate în tabel este considerată a fi ordinea intrării lor în acțiune atunci când se trece la actul infracțional agresiv. Aceste trăsături de caracter pot foarte bine, să fie întâlnite la orice persoană, însă fără a fi elemente dominante ale personalității lor, neavând frecvența pe care o întâlnim la criminalii organizați și la cei neorganizați.

Deși aceste trăsături pot fi întâlnite la toate tipurile de oameni, infractorul are o personalitate psiho-morală mai bine definită de acestea. Infractorul este incapabil să desfășoare o muncă socială susținută, ca urmare a orientării axiologice, nu putem fi siguri însă că această incapacitate poate este generată de deficiențe ale violenței.

SECȚIUNEA III

MOTIVUL ȘI RAȚIUNEA DE A UCIDE

Determinarea motivației

Nimeni nu acționează fără motivație, în nicio activitate, fie ea desfașurată zi de zi. Există o rațiune pentru fiecare gest, pentru fiecare acțiune în parte. Chiar și actele unui nebun, în concepția dr. James Brussel, au un oarecare tip de logică. Este necesar pentru anchetă, descoperirea de către anchetator a acestei rațiuni în scopul aflării adevărului în cauză.

Înțelegerea comportamentului uman constituie o condiție importantă și prealabilă ce trebuie perfecționată în cadrul unei anchete. În cazul crimelor de natură sexuală acestă condiție este esențială și împreună cu experiența profesională conduc la o analiză adecvată a crimelor.

Comportamentul sexual agresiv al criminalilor poate fi împărțit în trei segmente, și anume: biologic sau instinctiv, fiziologic sau funcțional și emoțional sau mental., aceasta fiind componenta cea mai importantă deoarece logic gândind, mintea este cea care controlează actul.

Fiecare simț este implicat mai mult sau mai puțin în actul senzitiv al sexului, fiind asociat cu un mesaj sexual. Mintea este stimulată de informații senzoriale semnificative, iar când stimularea este dusă la extrem, simțurile fiind exacerbate, începe să apară o deviație iar din aceasta poate rezulta o acțiune infracțională.

O categorie de indivizi care pot deveni periculoși este cea a inhibaților sexuali, care pot avea instincte sexuale neconvenționale, ca de exemplu: exhibiționismul, travestismul și fetișismul, care pot fi considerate uneori periculoase.

Aceste activități sexuale periculoase precum și activitățile de natură psihosexuală ce pot fi evidențiate prin ele însele la locul săvârșirii faptei trebuiesc luate în considerare în determinarea motivației.

Un alt aspect extrem de importat îl constituie motivul sau rațiunea care l-a determinat pe individ să comită fapta. Întrebările pe care un anchetator ar trebui să și le pună în primul rând sunt întrebări de genul : Ce s-a întâmplat?, De ce s-a întâmplat?, Cine ar fi putut să o facă?.

Investigarea locului crimei se impune a fi necesară pentru identificarea și interpretarea detaliilor și a probelor descoperite în scopul de a determina tipul de persoană care ar fi putut comite crima. Indiciile de la fața locului sunt extrem de importante în aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului în funcție de urmele pe care acesta le lasă sau de modul excelent de operare.

Urmele descoperite la locul crimei pot ghida investigatorii cu ușurință spre descoperirea făptuitorului deoarece există o corelație, evident între profilul psihologic al cirminalului și indiciile psihologice descoperite. Potrivit cercetărilor Grupului de Studii Comportamentale din cadrul FBI s-a descoperit că există o conscvență cu privire la tipurile de persoane care comite crime, și anume criminalii organizați și criminalii neorganizați, tipuri pe care le-am prezentat și noi detaliat în capitolele anterioare.

Astfel detrminarea motivului pentru care individul a săvârșit fapta, prin intermediul investigării crimei la fața locului și prin utilizarea unor tactici sperciale de către investigatori, va duce la aflarea tipului de criminal ce a comis crima respectivă și ulterior la aflarea persoanei celui care a comis-o.

Cauzele și condițiile criminalității infractorilor

(organizați și neorganizați)

Cauzele și condițiile criminalității infractorilor pot fi multipe și sunt strâns legate de motivul și rațiunea care determină individul la trecerea la actele de executare ale faptei prevăzute de legea penală. Aceste cauze sunt de cele mai multe ori de natură psihică, dar pot fi și alte cauze.

În primul rând, pentru descoperirea cauzelor determinante este necesară o investigare amănunțită atât cu privire la locul faptei cât și a victimei. Investigarea asupra victimei este crucială în determinarea victimizării. Este necesară investigarea atât a corpului victimei dar și a trecutului acesteia, care poate fi răspunsul la întrebarea Care este motivul pentru care criminalul a săvârșit fapta?.

Criminologii din toată lumea, în căutarea cauzelor și motivelor care determină criminalitatea au acceptat ideea existenței unor teorii multiple, dar ca și criminolog trebuie să dezvolții cauze specifice plauzibile care pot ajuta la identificarea infractorilor. Astfel s-a constatat că o influență foarte mare asupra comportamentului uman o are societatea. În afară de asta, există cauze ereditare, cauze economice, cauze ce țin de mediul înconjurător sau chiar cauze medicale.

Acești factori externi însă, nu acționează direct și nemijlocit în determinarea individului spre comiterea unei infracțiuni ci prin intermediul filtrului particularităților sale individuale. Aceste particularități individuale își au esența în elementele înnăscute ale personalității individului coroborate cu infuențele din mediul socio-cultural determinându-l astfel să aibă un anumit tip de comportament, în cele mai multe cazuri, caracterizat drept un comportament disfuncțional.

Așa cum am precizat există numeroase cauze și condiții care determină infracționalitatea. Cauzele care sunt de natură ereditară sau psihologică, de exemplu, iar condițiile sunt cele de natură economică sau socială care favorizează săvârșirea faptelor penale, prin creearea unui mediu propice.

În cele ce urmează, am să încerc să explic, într-o mică măsură, disfuncționalitățile de natură psihică ce reprezintă cauze în comiterea unei infracțiuni, printr-o analiză complexă. Există anumite disfuncționalități de natură psihică ce intervin in comiterea unei infracțiuni și factorii care intervin, condițiile ce duc spre punerea în atac a unor instincte impulsionale.

Sistemul psihic uman este structurat pe trei nivele, din punct de vedere psihanalitic, și anume: sinele, eul și supereul. Deoarece am explicat într-un capitol anterior fiecare dintre aceste nivele, voi da un exemplu pentru o mai bună înțelegre a rolului acestora.

Ficare persoană mai are uneori instincte sau impulsuri animalice, care impulsuri vin de la nivelul inconștient, adică sinele. Acestea se dezvăluie conștiinței noastre prin intermediul eului. După ce sunt dezvăluite urmează luarea deciziei de acționa conform acestor instincte sau nu. Această decizie depinde de structura superioară cu rol reglator, supereul.

Revenind la cauzele de natură socială, distingem mai multe categorii de astfel de cauze:

Cauze generale: legate de persoana criminalului, referitoare la mediu;

Cauze obiective legate de aspecte materiale: sărăcia, lipsurile materiale;

Cauze principale, care au rol detrminant în comiterea faptei;

Cauze declanșatoare, o ceartă sau un conflict care pot provoca trecerea la act;

Pe lângă toate acestea am putea să menționăm încă două categorii de cauze care influențează criminalitatea infractorului, și anume cauzele subiective, care se referă la caracterul sau temperamentul infractorului, și cauze ereditare care aparțin elementelor dombândite prin naștere, ca de exemplu, debilitatea mintală sau alte boli de natură psihologică.

În literatura criminologică, pentru cauzele care detrmină comiterea de infracțiuni este utilizat termenul de factor. Una dintre cele mai reușite clasificări a acestor factori este realizată de G. Gladkii în:

Factori economici;

Factori sociali;

Factori demografici;

Factori politici;

Factori juridici.

În criminoligie, în afară de aceste clasificări pe care le-am prezentat, mai există o clasificare, care face deosebire între următoarele tipuri de cauze:

Cauze generale, cauze referitoare la crimă, la persoana criminalului sau mediu;

Cauze speciale, care se referă în particular la un anumit domeniu;

Cauze parțiale, referitoare la un singur segment dintr-un lanț de cauze;

Cauze obiective, referitoare la aspecte materiale;

Cauze subiective, care se referă la aspecte psihice;

Cauze principale, care au un rol detrminant în comiterea actului infracțional;

Cauze secundare, care au un rol mai puțin important în comiterea actului infracțional;

Cauze determinante, care joacă un rol hotărâtor în comiterea faptei;

Cauze declanșatoare, care provoacă trecerea la act;

Cauze ereditare, care aparțin elementelor domândite prin naștere;

Cauze de dezvoltare, care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului.

Cauzele care dermină criminalitatea infractorului constă în dependența dintre diferite fenomene, stabilind caracterul acestei dependențe și anume faptul că un fenomen precum cauza poate genera în anumite condiții un alt fenomen, efectul.

Criminalul în serie

Aspecte generale

Crima în serie a reprezentat mereu un subiect fascinant. Noțiunea de crimă are mai multe accepțiuni, fapt ce poate genera confuzie , dar atunci cand analizăm crima este necesar să nu ignorăm factorul uman care este inerent, și anume criminalul.

Distingem trei înțelesuri a cuvântului crimă. În sesns comun, desemnează o infracțiune împotriva vieții persoanei. În sesns penal, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește pedepse în raport cu alte infracțiuni. În sens criminologic noțiunea de crimă are înțelesul de infracțiune, deși nu poate fi pus semnul de egalitate între aceste două noțiuni. Crima a fost privită ca fapt uman și social, ca fenomen repetabil și observabil.

Așa cum am mai precizat, mobilul are un rol important. Și în cazul crimelor victima se clasifică în funcție de un mobil, care pentru criminalul în serie este nelipsit. Mobilul se află adânc înrădăcinat și înfiripat în mintea criminalului și este reprezentat de un anumit gen de persoane, care pot fi incluse într-o anumită categorie, cum ar fi femeile blonde sau copiii. Astfel fiecare persoană umană poate devenii o potențială victimă a unui asasin.

Crimele în serie au anumite caracteristici care le diferențiază de alte infracțiuni. Aceste crime sunt caracterizate prin repetabilitate care se poate întinde chiar și pe perioade mari, ani, având o frecvență mai mare sau mai redusă. Crimele în serie tind să se petreacă în relație de la unul-la-unul, adică o singură persoană omoară o altă persoană. În general, nu există nicio conexiune între ucigaș și victimă, cum ar fi vreun grad de rudenie. Aceste crime sunt caracterizate printr-un grad ridicat de violență inutilă.

Așa cum am observat, crima este în primul rând, un fenomen uman, presupunând astfel existența unui criminal. Acest termen este folosit în paralel cu cele de infractor sau delicvent, fără a exista diferențe, există însă și autori care propun expresii eufemistice pentru disimularea acestor noțiuni.

Uciderea reprezintă pentru specia umană un subiect tabu, oamenii având tendința de a-l transgresa, iar uneori această tentație capătă o formă aberantă, unii indivizi devenind obsedați de dorința de a ucide.

Criminalul în serie, nu este, așa cum este vazut de oamenii de rând, un individ care comite o infracțiune împotriva vieții, ci este individul care provoacă mai multe astfel de infracțiuni folosind unele dintre cele mai crude mijloace și păstrându-și un anumit tipar în ceea ce privește victimele. Deasemnea poate lăsa câte u indiciu la fața locului.

De multe ori, în aceste cazuri s-a demonstrat existența unei traume din copilărie sau adolescență care a marcat criminalul și l-a împins să comită faptele. Criminalul în serie ucide de cele mai multe ori din motive psihlogice. Un alt caz în care omoară este atunci când sunt surprinși la fața locului și fac asta pentru a-și ascunde fapta.

Elemente caracteristice criminalului în serie

Elementele caracteristice criminalului în serie sunt atât obiective cât și subiective. Elementul principal obiectiv este reprezentat de pluralitatea de victime. Putem considera că avem de a face cu un crimial în serie de când s-a comis cea de-a doua crimă sau a treia, ș.a.m.d. Această condiție este justificată atunci când este însoțită de următoarea precizare: un individ se încadrează în categoria criminalilor organizați și în condițiile în care a săvârșit doar unul sau două omoruri pentru care a fost reținut, dacă din maniera în care a acționat rezultă indicii temeinice că ar fi comis și alte omoruri.

Cel de-al doilea element obiectiv care este legat de momentul în care se săvârșește crima, făcându-se astfel distincție între ucigașul în masă și ucigașul în serie. Ucigașul în masă este cel care ucide mai multe persoane cu aceeași ocazie sau în baza unei rezoluții infracționale unice iar ucigașul în serie, spre deosbire de cel în masă, efectuează acte cu caracter repetabil, fiind vorba despreo pluralitate succesivă de victime, omorâte la intervale relativ mari de timp.

Cât privește elementele subiective, acestea arată, în primul rând, că acest tip de criminali acționează în baza unor impulsuri specifice. Criminalul în serie nu omară în urma unui impuls de moment, pe fondul unei certuri sau din ură ori lăcomie precum orice alt individ ce comite o faptă prevăzută de legea penală dar asta nu înseamnă că este lipsit de scop.

Mobilul, în cazul crimelor în serie, este unul atipic. ,,Ei sunt obsedați de propriile fantasme și tentativa lor de a trece de la fantasmă la realitate, printr-un act neterminat, s-ar putea spune, se traduce prin obligația de a se reproduce același act până când acesta se suprapune perfect fantasmei ”.

În urma numeroaselor studii realizate pe această teamă, s-a ajuns întradevăr la concluzia că, în majoritatea cazurilor, criminalul în serie are ca mobil obținerea anumitor satisfacții sau senzații extreme care își au izvorul în fantasme, de cele mai multe ori cu caracter sexual.

Profiling – profilul psihologic al criminalului în serie

Procesul de profiling este definit ca o tehnică investigativă prin care se identifică caracteristici importante ale personalității și comportamentului unui criminal pe baza unei analize a crimei comise.

Prin acest proces de investigare se indică trăsăturile de personalitate ale unui criminal prin intermediul analizei câmpului infracțional și prin intermediul datelor statistice ale faptelor similare.

Profilul psihologic al criminalului, este de asemenea, o încercare de a ajuta și de a furniza investigatorilor informații specific despre un autor care este necunoscut și a comis o infracțiune dată sau similar. Este un proces bazat pe cercetarea amănunțită la fața locului, pe victimologie și de asemenea pe teorii psihologice.

SECȚIUNA IV

STUDIU DE CAZ

Consider necesară evidențierea celor prezentate în capitolele de mai sus prin exemple. Aceste exemple sunt consituite din cazuri reale, fapte săvârșite de-a lungul timpului de indivizi care s-au demonstrat ulterior a fi criminali în serie, psihopați în adevăratul sens al cuvântului care au ucis cu cânge rece.

Speța 1 – Cazul Doctorului Paul C. ucis de cei doi parteneri

Scurt istoric

Paul C. , doctor psihiatru, cu înclinații sexuale mai neortodoxe, ademenea tinerii cu vârste între 14-20 în scopul satisfacerii nevoilor sale sexuale. Printre aceste persoane s-au numărat și Constantin și Sandu, doi elevi oarecare din București. Aceștia erau fascinați de faptul că pot să întrețină relații sexuale cu un doctor, persoană importantă dealtfel, și de beneficiile pe care le aveau de pe urma acestuia. Erau fericiți că aveau bautură la discreție, bani, televizor, jocuri video.

După o perioadă în care aceștia doi megeau frecvent la doctor acasă, în mintea lor s-a înfiripat ideea de a-l ucide pe acesta în scopul de a sustrage bunuri și bani de la el. Astfel într-o seară fiind la medic acasă, Constantin și Sandu, după ce achiziționaseră un spray paralizant, pe care ulterior nu l-au folosit, si-au facut un plan cum să îl omaore pe Paul.

Pentru că nu au reușit nici să utilizeze sprayul și nici somnifere, într-un moment în care si-a dat seama că nu poate decât să acționeze direct, Sandu a luat un cuțit din bucătărie și l-a lovit pe doctor în piept. Acesta a încercat să opună rezistență însă a primit o lovitură de sticlă în cap de la Constantin. Ulterior au fost constatate 44 de lovituri de cuțit, dintre care 11 mortale.

După aceasta, Sandu și Constantin au ascuns urmele lăsate și au sustras bunurile care au crezut că sunt de valoare, pe care ulterior le-au vandut. Cadavrul doctorului Paul a fost descoperit a doua zi de către tatăl său în casă, acoperit cu un halat de baie.

Trecerea la act

Luarea hotărârii de a trece la act, de către Sandu și Constantin, a fost luată într-un timp scurt, având ca scop, sustragerea unor bunuri din locuința medicului Paul, cu care obișnuiau să întrețină relații sexuale.

Trecerea la act a fost realizată de către Sandu, cu un cuțit procurat din bucătăria medicului, cu ocazia uneia dintre vizitele făcute la acesta acasă. Enervat de situația de fapt, deoarece planul de a-l adormi de doctor eșuase, îi aplică acestuia o lovitură de cuțit în piept.

Atitudinea făptuitorului

În cazul speței prezentate ne confruntăm cu un coautorat, și astfel avem doi făptuitori. Sandu și Constantin se încadrează în tipul criminalului organizat. Au tatonat terenul de multe ori și au premeditat crima. Atitudinea unuia dintre făptutori față de fapta sa a fost una defensivă, fiind urmărit de sentimentul de vinovăție a încercat să se sinucidă, însă cum nu a reușit, s-a văzut nevoit să marturisească fapta.

Probele

Constantin și Sandu au mărturisit crima complet și s-a efectuat reconstituire bucată cu bucată iar cei doi au fost trimiși în judecată pentru infracțiunea de omor deosebit de grav.

Soluția juridică

Constantin și Sandu a u fost judecați pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, soluția instanței fiind….

Speța 2: Cazul Gladiola: dublu asasinat

Scurt istoric

Cazul Gladiola este considerat a fi cel mai odios omor pe care l-a înregistrat practica criminalistă din România. În ziua de 28 mai 1980, în Galați, pe strada Gladiolelor a avut loc un dublu asasinat. Victimele au fost două bătrâne, Aneta și Elisabeta Vasiliu, mamă și fică, în vârstă de 80 respectiv 60 de ani.

Victimele au fost torturate de către agresor ore în șir, introducându-le coada unui topor în vagin și anus. În vaginul uneia dintre victime a fost găsit un săpun de baie iar în gură intestinul ei gros.

Locul faptei a uimit până și organele de cercetare, care au descris că totul în jur era pătat de sânge. De la gard, curte și până în case umilă unde locuiau cele două victime. Acestea au fost gasite dezbrăcate, pline de sânge, cu urme de mușcături în jurul gurii, tăieturi pe sâni și un topor lângă, toporul cu care acestea au fost violate.

Abia după 11 luni de la comiterea dublei crime a fost descoperit făptuitorul, după ce două femei au anunțat poliția că un tânăr a intrat peste ele în casă, dorind să întrețină relații sexuale. Asasinul, George Moise avea vârsta de 26 de ani.

Trecerea la act

Autorul dublului asasinat prezentat mai sus, face parte din categoria criminalilor dezorganizați, acesta nepremeditându-și actul infracțional. A trecut la act împins de un impuls de moment, lăsând urme și sânge mult la locul faptei și depersonalizând victimele prin lovituri în exces, eviscerări, exanguinizări, mușcături.

Atitudinea faptuitorului

Atitudinea făptuitorului este care se mânjește de sânge, nu își curăță hainele și nu ia măsuri de ștergere a urmelor crimei sale este indiferentă. Fiind needucat și neinstruit, este caracterizat prin personalitate disfuncțională.

Probele

Sesizarea făcută de cele două femei care locuiau pe strada Călinului, tot în Galați, cu privire la faptul că un tânăr a intrat peste el în casă a fost ajutorul care a dus la identificarea făptuitorului din cazul ,,Gladiola”. Pus în fața probelor adunate în urmă cu aproape un an de zile, s-a constat că acesta era criminalul căutat.

Soluția juridică

Criminalul George Moise, în vârstă de 26 de ani, a fost găsit vinovat în cazul ,,Gladiola” și condamnat la dentențiune pe viață.

Speța 3: Cazul Sârcă – autorul a opt asasinate descoperite cu ajutorul cartotecilor modus-operandi

Cazul Sârcă prezintă un interes deosebit deoarece ne ajută să învățăm, din punct de vedere al modului de săvârșire și al repetabilității faptelor, cum se descoperă marii asasini.

Scurt istoric

Sârcă Ion avea 28 de ani, era din comuna Văcău și lucra ca și muncitor necalificat. La data de 16 septembrie 1939 a fost arestat pentru tâlhărie. Sârcă, a ademenit un tânăr prin minciuni cu privire la un loc de muncă undeva în afara orașului București, după care l-a amenințat și l-a lovit, fiind undeva pe un câmp, într-un lan de porumbi, unde nu-i vedea nimeni și i-a furat toate bunurile pe care le avea asupra sa, lăsându-l doar în chiloți și legat de mâini și picioare, așa cum a fost descoperit a doua zi de locuitorii din Balta Albă, care au anunțat poliția.

La secția de poliție, tânărul tâlhărit, află că mai existau alte două victime care depuseseră plângere, la fel ca el, împotriva aceleiași persoane, ca fiind tâlhărite de aceasta. Deasemenea la alte posturi de poliție mai fuseseră depuse reclamații împotriva acestuia, având același mod de operare.

Întâmplarea a făcut ca, inculpatul Sârcă, să fie văzut de tânărul tâlhărit ultimul, în hala de vechituri și cu ajutorul persoanelor care se aflau acolo l-au prins și l-au condus la poliție. Sârcă a recunoscut, cu ocazia cercetărilor, că a săvârșit 6 tâlhării folosind aceeași tactică, de a-i ademenii în afara orașului într-un lan de porumbi. Deasemenea a mai mărturisit că mai comisese încă 6 astfel de tâlhării undeva în afara orașului Arad pentru care fusese condamnat la 2 ani închisoare.

În timp ce acesta se presupunea că își ispășește pedeapa, în timpul celui de-al doila război mondial, amintirea faptelor sale penale fusese demult șterasă din mintea celor de la polție, până la un moment dat. Între 16 aprilie și 17 august 1943, au fost descoperite la periferia orașului București în apropierea unor comune 8 cadavre ale unor tineri, găsiți dezbrăcați, cu mâinile și picioarele legeate și prezentând semene de ștrangulare.

În urma efectuării cercetărilor, s-a constatat că toate cele 8 crime erau comise de aceași persoană datorită modului identic de operare. Unul ditre comisarii care a aparticipat la cercetare, a verificat dosarele tuturor tâlharilor și asasinilor, oprindu-se la cel al lui Sârcă Ion. Astfel comparându-se urmele digitale din dosarul acestuia cu cele găsite la locul crimelor s-a constat că el este persoana pe care o cătau.

Trecerea la act

Sârcă avea în vizor și vâna tineri care își căutau de lucru. Intra în vorbă cu acești tineri făcându-le oferte cu privire la un loc de muncă, la anumite ferme din jurul capitalei. Sub pretextul că ii conduce personal la aceste ferme, îi detrmina să urmeze un traseu mai scurt care era pe câmp. În locuri propice, precum lanul de porumb, aflându-se în siguranța de a nu fi văzut, Sârcă îi lega de mâini și de picioare și îi jefuia de îmbrăcămine și bani, lăsându-i dezbrăcați și legați. Aceași modalitate de operare, a avut-o și în anul 1943, când a săvârșit 8 crime. Ducea victimele pe un câmp, unde le lega de mâini și de picioare și le ștrangula, stând în spatele lor, cu ambele mâini.

Atitudinea făptuitorului

Atitudinea făptuitorului este una deschisă, el cooperând cu organele de poliție și recunoscând-și cu ușurință faptele de fiecare dată când este audiat. În ceea ce privește săvârșirea faptelor sale, putem spune că are atitudinea unui criminal organizat, alegându-și cu atenție victimele, și având o tactică anume prin care le atrage și de asemenea același mod de acționare atunci când le tâlhărea sau asasina.

Probele

Și în cazul tâlhăriilor, dar și în cazul celor 8 crime, făptuitorul și-a recunoscut faptele cu ușurință. Probele care au dus în cazul asasinatelor la descoperirea lui au fost amprentele descoreite la fața locului, expertizele medico-legale, precum și tactica modus-operandi utilizată de unul dintre organele de cercetare care dus la descoperirea acestuia.

Soluța juridică

Pentru infracțiunile de tâlhărie a fost condamnat la pedeapsa închisorii, din care a aexecutat 2 ani, fiind apoi trimis pe front. După descoperirea celor 8 crime, Sârcă Ion este condamnat de Curtea Criminală din București la muncă silnică pe viață.

Concluzii

Întrucât societatea este într-o continuuă evoluție, marcată de descoperiri în toate domeniile, cu atât mai mult în domeniul legislativ, este nevoie ca tacticile de opereare în ceea ce privește dreptul penal să fie adaptate la situațiile de fapt, evoluând odată cu societatea. În cadrul acestei evoluții, dreptul penal are nevoie și de acceptarea unor noi teorii și concepte care pot să ajute la aflarea adevărului în diferite cauze, acestea putând fi oferite de noțiuni de psihologie.

Lucrarea expusă are ca scop tocmai evidențierea importanței psihologiei judiciare pe tărâmul dreptului penal. Cunoașterea elementelor de psihologie judiciară de către organele de cercetare are rolul de ajuta la descoperirea făptuitorului și a adevărului în cadrul anchetei judiciare. În concluzie, aceasta devine o necesitate pentru desfășurarea anchetei, fiind un factor indubitabil.

Înțelegerea fenomenului infracțional implică cunoașterea unor pluralități de cauze interne și externe, tocmai de aceea o aniliză a actului infracțional din perspectivă exploratorie se considera a fi necesară. Astfel am încercat să formez o viziune clară și completă asupra ansamblului de piese care conturează actul infracțional.

Datorită faptului că personalitatea criminală este determinată de factori sociali, economici, politici, psihici și psihologici care se află în strânsă legătură cu statutul și rolul individului în societate, majoritatea cercetătorilor și criminologilor, au descoperit că indivizii umani, pot fi introduși în clase sau grupuri în funcție de trăsăturile de natură biologică sau socială, apărând astfel noțiunea de tipologii criminale.

Necesitatea structurării personalității criminale în criminali organizați și neorganizați s-a considerat necesară în ideea de a descoperii mai ușor făptuitorul. Se consideră deasemenea necesară cunoașterea cauzelor care determină criminalitatea deaoarece ar fi mai ușor de realizat reducerea ratei criminalității prin înlăturarea cauzelor care o determină.

Există multe teorii cu privire la motivul care determină indivizii la comiterea unor fapte de natură penală sau cacteristici ale acestora care ii predispun la comitrea de infracțiuni. Factorul considerat cel mai important, așa cum am mai menționat, este cel psihologic, tocmai de aceea este necesară cunoașterea unor elemente de psihologie judiciară de către organele penale. Aceste cunoștințe au evoluat de-a lungul timpului, iar în prezent acestea constituie o necesitate pentru organele de urmările penală în vederea justei soluționări a cauzei.

Cât privește crima în serie, aceasta a reprezentat mereu un subiect fascinant. Aceste crime au anumite caracteristici care le diferențiază de alte infracțiuni, existența unui număr mai mare de crime, modul de operare al făptuitorului fiind asemănător de fiecare dată, alegerea unui anumit tip de persoane sau care fac parte dintr-o anumită categorie.

Analiza scenei crimei este prima impresie oferită de criminal. Organele de cercetare pot să își formeze o imagine de ansamblu cu privire la crimă, pot să depisteze, după caz, motivația, care este un lucru extrem de important în găsirea criminalului, și pot deasemenea să își dea seama dacă este vorba de un criminal organizat sau neorganizat.

În concluzie, cunoașterea actului infracțional din perspectivă exploratorie este necesară deoarece trebuie să se cunoască atât factorii externi, din ambianță, dar și factorii interni, de natură psihologică, deoarece actul infracțional este reprezentat de rezultatul corelații acestor doi factori extrem de importanți.

Bibliografie

Annals of the American Academy of Political and Social Sciense, Vol. 3, 1893, pag. 1

Bogdan T. , Sântea I. , Psihologie judiciară, Edit. Themis Cart, București, 2010

Caroll D. Wrigh, The relation ofeconomic conditions to the causes of crime,

Cioclvei V. , Manual de criminologie, Edit. C:H: Beck, București, 2007

Culcea Dumitru, Curs de criminologie, Edit. Național, București 2001

Ducan Cartwright, Minți criminale. Psihanaliza violenței și a crimei, 2010, edit Trei

Florin Ciotea, Psihologie judiciară, note de curs, Universitatea ,,Petru Maior” Târgu Mureș, 2005

Hulsman L., Bernat de Celis J, Peines perdues – le systeme penal en question, Edit. Centurion , Paris, 1982

Jon Elster, Comportamentul social. Fundamentele explicației în științe sociale, 2013, edit. All

Lygia Negrier Dormont, Costică Voicu, Georgeta Ungureanu, Ioaneta Vintileanu, Alexandru Boroi, Introducere în criminologie aplicată, Edit. Universul Juridic, București, 2004

Maria Voinea, Aspecte psihologicale ale săvârșirii infracțiunii, note de curs, Universitatea București, 2010

Marius Mihailă, Aspecte psihologice ale eroteticii judiciare, Teză de doctorat

Mihaela Corina Țuțu, Psihologia Personalității, Edit. Fundației România de Mâine, București, 2007

Montet Laurel, Criminali în serie, Edit. Corint, București 2008

Neagu Ciprian Cosmin, Mecanisme psihice determinante pentru comiterea de infracțiuni,

Popa V., Drăgan I, Lepădat L., Psihologie juridică, Edit. LuminaLex, București 1999

Popa V., Elemente de drept probator, Edit. Tracia, București, 1992

Popescu Neveanu P. , Dicționar de psihologie, Edit. Albatros, 1978

Ressler R., Whoever Fights Monsters, Edit. Presses de la Cite, 1993

Simona Marica, Introducere în psihologia socială, Edit. Fundației România de Mâine, București, 2008

Sprâncenaru G. , Boișteanu P., Astarastoae V., Chiriță V, Scripcaru C, Psihiatrie medico-legală, Edit. Polirom Iași, 2002

Tudorel Butoi, Psihologie judiciară – curs universitar, 2012, edit. Trei

Tudorel Butoi, Victimologie, Edit. Pinguin Book, București 2004

Viorel Vasile, Investigarea crimelor și a criminalilor în serie, 2013, editura Ministerul Afacerilor Interne

Virgil Dragomirescu, Psihologia comportamentului deviat, 1976, Edit. Științifică și Enciclopedică

Voicu Adela, Psihologie judiciară, sinteze, Universitatea ,,Spiru Haret”, Facultatea de Drept si

Voicu C. , Ungureanu G., , Introducere în criminolgia apliclată Edit. Sitech, Craiova 2005

Voinea M., Dumitrescu F., Psihologie judiciară, Edit. Silvy, București, 1989

http//www.juspedia.ro/13162/psihologia-actului-infractional/

Fenomenologia criminalităţii

Psihologie judiciara