Activitatea de Asigurare Si Intermediarii In Asigurari
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR
LISTA FIGURILOR, GRAFICELOR ȘI TABELELOR
1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Scurt istoric al asigurărilor
1.2. Evoluția istorică a societăților de asigurare în România
2. DIRECTIVELE COMUNITARE ȘI REGLEMENTĂRILE SISTEMULUI ASIGURĂTOR
2.1. Istoricul reglementărilor din domeniul asigurărilor
2.2. Influența directivelor comunitare asupra sistemului asigurărilor
3. ACTIVITATEA DE ASIGURARE ȘI INTERMEDIARII ÎN ASIGURĂRI
3.1. Noțiunea și caracteristicile activității de asigurare
3.2. Intermediarii în asigurări
3.2.1. Brokerul de asigurare
3.2.2. Asistenții în brokeraj
3.2.3. Agentul de asigurare
4. STUDIU COMPARAT PRIVIND ACTIVITATEA DE INTERMEDIERE ÎN ASIGURĂRI
5. CONCLUZII
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Scurt istoric al asigurărilor
În Antichitate
În Antichitate ideea de asigurare, respectiv de suportare a pagubelor în comun, se pierde în negura timpurilor, cel mai vechi document scris datând de circa 6500 de ani. Din cuprinsul acestui document rezultă că meșteșugarii tăietori de piatră din Egiptul de Jos au format un fond de întrajutorare, constituit din contribuțiile tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri, cum ar fi, inundațiile, cutremurele ce se abăteau asupra lor. A fost descoperit în Palestina un document care conține ideea de mutualitate în materia asigurării de animale („fiecăruia dintre noi căruia i-a pierit un măgar prin hoți sau prin animale sălbatice îi vom procura un altul").
Autorul celei dintâi asigurări obligatorii care se cunoaște este înțeleptul legislator atenian Solon (640-558 î.e.n.) , deoarece el a ordonat ca societățile politice și meșteșugărești să constituie un fond comun, alimentat prin cotizații lunare, având ca destinație suportarea pagubelor survenite în interiorul grupului.
Proprietarii caravanelor și cei ai corăbiilor în Babilon, Fenicia și în alte țări străvechi, trebuiau să se înțeleagă între ei, adică să formeze asociații, în cadrul cărora suportau în comun pagubele provenite din jafuri ori din alte cauze, pe timpul transportului. Talmudul babilonian nuanța ideea de asigurări corelativ cu cea de vinovăție, deoarece se preciza că proprietarii de corăbii trebuie să se înțeleagă între ei pentru ca acela care își pierde corabia să primească alta în loc, iar dacă bunul s-a pierdut din culpa acestuia, i se refuza dreptul la orice despăgubire.
Spre sfârșitul republicii în Grecia antică, precum și la Roma, a existat o instituție juridică numită foenus nauticum, împrumut maritim, asemănătoare cu asigurarea pe baza căreia proprietarul mărfurilor date spre vânzare, ce urmau să fie transportate cu corabia pe mare, primea sub formă de împrumut o sumă de bani pe care o înapoia transportatorului, dacă vasul ajungea cu bine la destinație. Caracterul aleatoriu al acestui împrumut maritim consta în ideea că riscul transportului pe mare era suportat de către creditor, iar nu de către proprietarul mărfurilor. Dacă bunurile nu ajungeau la destinație, debitorul împrumutului maritim nu era obligat să mai restituie suma și dobânda aferentă, pentru că riscul a fost strămutat la creditor.
Contractul de împrumut maritim (foenus nauticum) a cunoscut o largă răspândire la vremea respectivă, ca urmare a extinderii comerțului fenicienilor în zona litoralului grecesc în secolele IX-XI î.e.n., precum și a creșterii dominației comercianților greci în Marea Egee.
Stadiul final al practicării comerțului de împrumut în antichitate l-a reprezentat adoptarea vămii de către romani, aproximativ în anul 300 î.e.n., perioadă de timp în care această convenție cuprindea toate condițiile esențiale ale unei adevărate asigurări (risc, primă plătită, interes asigurabil, indemnizație).
Romanii în timpul celui de-al doilea război punic (218-201 î.e.n.), au cunoscut ideea de strămutare, de deplasare a riscului. Aceasta rezultă din faptul că, în contractele de furnizare de materiale și provizii, introduceau o clauză de garantare a transportului pentru pierderile provocate de inamic sau de calamități naturale.
Evul mediu.
În Anglia, Germania, Irlanda și Danemarca în Evul mediu, au apărut unele corporații care se numeau ghilde și care erau organizate pe principiul mutualității, fiindcă acordau membrilor lor despăgubiri în natură pentru pierderile provenite din incendiu, furtul animalelor și naufragiul corăbiilor. în Irlanda, în secolul al XII-lea, existau asociații mutuale pentru acoperirea daunelor pentru pierderile de animale, organizate pe principiul reciprocității, una la câte 20 de gospodării.
Primele asigurări maritime au apărut la Roma, în secolul al XIV-lea, ca rezultat al dezvoltării comerțului în bazinul mediteranean și mările din jurul continentului european. Aceste asigurări au apărut din transformarea treptată, impusă de traficul comercial, a împrumutului maritim greco-roman (foenus nauticum) și modernizarea acestuia. A apărut astfel contractul de asigurare, constatat printr-un înscris numit poliță. Primele polițe de asigurare maritimă, care se păstrează și în prezent în diferite muzee ale lumii, sunt scrise în limba italiană și reprezintă modelul pe baza căruia s-au dezvoltat celelalte, inclusiv Polițele Lloyd's.
Aproximativ după anul 1350, contractul de asigurare a început să fie redactat de către notari. Asigurătorul simula că a primit suma asigurată și se obliga să o inapoieze asiguratului după un anumit termen, cu excepția situațiilor când mărfurile ajungeau cu bine în portul sau locul de destinație prevăzut în convenție. În polițele care se redactau erau cuprinse aproape toate evenimentele fortuite cauzatoare de pagube. De exemplu, într-o poliță din anul 1385, au fost enumerate următoarele riscuri asigurate: calamități naturale, incendiu, riscurile mării, aruncarea încărcăturii peste bordul navei, confiscarea de către autoritățile locale, represalii, întâmplări nefericite sau orice alte obstacole. Într-o altă poliță, emisă la Florența la data de 10 iulie 1397, se menționa că „Riscurile pe care asigurătorii le suportă de la Dumnezeu ori de la oameni pe mare, aruncare în mare, incendiu, de oprire din partea seniorilor comunelor ori altor persoane, de represalii și de orice alt caz, întâmplare sau dezastru, care în orice chip ar fi ar putea să se întâmple ori s-au întâmplat și oricare ar fi cazurile și în orice condiții s-ar întâmpla, cu excepția acelora care privesc lestul și vama". Pirateria a fost cel mai important și mai frecvent motiv de pierdere și, de aceea, primele de asigurare, care erau calculate întâmplător, erau foarte mari.
Începând din anul 1500, în nord-vestul Europei, orașul Anvers a devenit centrul strategic al comerțului la distanță, fiindcă acolo se înregistrau tot felul de tranzacții de către comercianți, avocați etc., se fixau prețuri pentru aproape toate bunurile și se luau în seamă diverse tipuri de risc. Tot acolo se soluționau și litigiile născute din contractele de asigurare.
Orașul Amsterdam situat la nord de Anvers, începând cu secolul al XV-lea, devine centrul comerțului european. Cetățenii danezi se asociau între 64 de parteneri, pentru a dispersa riscul de daună la care erau supuse navele lor. Curând s-a înființat o „Cameră pentru asigurări", apoi „Banca Amsterdam" (1609), care făcea servicii bancare și realiza transferuri monetare fără comision și „Bursa Amsterdam" (1609), care a devenit prima piață bursieră a lumii.
Epoca modernă.
Anglia era o țară de comercianți și, de aceea, asigurările au cunoscut o puternică dezvoltare. La începutul secolului al XV-lea, se foloseau contracte de asigurare maritimă de origine italiană. Acestea se negociau de brokeri și apoi se întocmeau de notari, care țineau registrele tuturor polițelor încheiate.
În anul 1576, s-a înființat „Camera de Asigurări" (Chamber of Assurances) la care s-au înregistrat toate polițele semnate. Apoi, printr-o hotărâre a Parlamentului englez din anul 1601, s-a statuat că despăgubirile din asigurare trebuiau supuse sancțiunilor legale, iar guvernul răspundea de executarea contractului de asigurare și de rezolvarea neînțelegerilor dintre asigurați și asigurători.
Din studierea arhivelor Amiralității engleze, a rezultat că cea mai veche poliță de asigurare a fost datată la 20 septembrie 1547, redactată în limba italiană și tradusă în limba engleză. Din dosarele examinate, s-a constatat că cel mai renumit loc al asigurărilor maritime era in Londra acolo încheindu-se contracte de asigurare reciprocă, sub forma poliței Lloyd's, împotriva pericolelor maritime, în care se menționau nava, încărcătura, proprietarul, echipajul și destinația. Participanții la asigurare își treceau numele și procentul de risc asumat sub descrierea transportului care urma să aibă loc, motiv pentru care au fost numiți subscriitori. Ei garantau cu activitatea lor partea arătată din pierderea asigurată .
În anul 1720, din cauza unor investiții speculative, a avut loc o prăbușire economică la Londra, cunoscută sub numele de South Sea Bubble, motiv pentru care Parlamentul a intervenit și a redus dreptul de a încheia asigurări maritime, acordându-1 doar companiilor mari London Assurance și Royal Exchange. Această măsură radicală a creat un mare avantaj pieței Lloyd's, dobândind supremație și exclusivitate pentru asigurările maritime. Printr-o hotărâre a Parlamentului, s-a statuat ca polița Lloyd's, emisă de societatea Lloyd's, care funcționa ca o societate comercială pe acțiuni, să fie obligatorie, în ce privește clauzele sale, pentru toți asigurătorii maritimi.
Este de menționat și contribuția matematicienilor în evoluția asigurărilor, a studiul riscului și al incertitudinii cu ajutorul calculului combinatorial, al permutărilor și al altor calcule probabilistice. Matematicianul Jacob Bernoulli, elvețian, a dezvoltat legea numerelor mari, potrivit căreia, incertitudinea poate fi diminuată prin creșterea numărului de observații, iar riscul poate fi cuantificat.
Evoluția asigurării contra incendiului ne arată că până la marele incendiu din anul 1666 din Londra, nu exista nicio protecție în mediul urban. De teama repetării unui alt incendiu devastator, s-au pus bazele unei afaceri cu un astfel de obiect, constructorul obligându-se să imbunatățească sau să reconstruiască orice casă distrusă de un astfel de eveniment. Această societate înființată de N. Barbon, antreprenor, s-a extins și a înființat separat „Oficiul de asigurați pentru case", dispunând și de un grup de pompieri. În anul 1684, s-a înființat asociația Friendly Society, care suporta pagubele rezultate din incendii, iar în anul 1710, Charles Pavey a înființat Sun Fire Office, cea mai veche companie de asigurări din Anglia, care își desfășoară activitatea și în zilele noastre.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, asigurarea contra incendiilor s-a extins pe tipuri de clădiri acoperite, filaturile de bumbac, berăriile, magaziile, morile și rafinăriile de zahăr, ponderea având-o magazinele.
1.2. Evoluția istorică a societăților de asigurare în România
În Romania, primele forme de asigurare au apărut din cele mai vechi timpuri. Se cunoaște o formă rudimentară de asigurare denumită „Hopșa" și care constă în întrajutorarea reciprocă a locuitorilor din aceeași comună pentru cazul accidentării și sacrificării din necesitate a vitelor. Proprietarii își recuperau total sau parțial dauna pe care au suferit-o, deoarece, în cazul accidentării unui animal, acesta era tăiat, iar carnea se împărțea între toți locuitorii comunei, fiecare plătind o sumă de bani care reprezenta nu numai prețul cărnii, dar și contribuția sa la acoperirea prejudiciului.
Odată cu asocierea meseriașilor în bresle, în Transilvania secolului al XIV-lea, au apărut și primele organizații cu caracter de mutualitate și întrajutorare, concluzie care se desprinde din examinarea prevederilor statutelor acestora. Astfel, fiecare membru al breslei era obligat să plătească o taxă de înscriere și apoi cotizații periodice, sume din care se plăteau cheltuielile de înmormântare ale celor săraci; dacă văduva șioprietarii își recuperau total sau parțial dauna pe care au suferit-o, deoarece, în cazul accidentării unui animal, acesta era tăiat, iar carnea se împărțea între toți locuitorii comunei, fiecare plătind o sumă de bani care reprezenta nu numai prețul cărnii, dar și contribuția sa la acoperirea prejudiciului.
Odată cu asocierea meseriașilor în bresle, în Transilvania secolului al XIV-lea, au apărut și primele organizații cu caracter de mutualitate și întrajutorare, concluzie care se desprinde din examinarea prevederilor statutelor acestora. Astfel, fiecare membru al breslei era obligat să plătească o taxă de înscriere și apoi cotizații periodice, sume din care se plăteau cheltuielile de înmormântare ale celor săraci; dacă văduva și copiii meseriașului decedat rămâneau fără mijloace de întreținere, erau ajutați din așa-numita „lada zestrei"; copiii minori ai meșterilor decedați erau considerați membri ai breslei, dacă văduva plătea o anumită cantitate de ceară.
Cu timpul, s-au constituit asociații care cuprindeau locuitorii mai multor comune pentru stingerea incendiilor, iar în anul 1744, la Brașov, s-a organizat o „Casă de incendii", prin fuzionarea mai multor asociații vecine. Această „Casă" a funcționat până în anul 1763, pe baza unor cotizații trimestriale, plătite de membrii asociației, cotizații din care erau despăgubiți cei care sufereau de pe urma unui incendiu.
Conducerea orașului Sibiu a încercat să înființeze o instituție de asigurare pentru incendiu, dar când statutul acestei asociații a fost definitivat, numai jumătate din proprietarii de imobile și-au manifestat acordul cu privire la această asigurare, astfel că s-a renunțat la ea.
Într-un număr mare de localități din Transilvania au luat ființă asociații de înmormântare, care, pe baza unor simple formalități, acopereau din cotizațiile încasate, cheltuielile legate de decesul membrilor săi.
Odată cu dezvoltarea economiei, procesele de producție au devenit mai complexe, având drept consecință nu numai creșterea avuției sociale, dar, în același timp, și înmulțirea posibilității de realizare a unor sinistre producătoare de pagube materiale. Interesul oamenilor pentru luarea unor măsuri de evitare a suportării riscului de unul singur a crescut considerabil.
În secolul al XIX-lea, asistăm la perfecționarea continuă a tehnicii asigurărilor, la așezarea acestora pe baze moderne. Prima organizație de asigurare propriu-zisă a fost înființată la data de 24 iulie 1848, la Brașov, și se numea „Institutul General de Pensii". Acest institut era fundamentat pe principiul mutualității și avea ca obiect asigurarea membrilor săi, care, în schimbul unor prime plătite pe o durată de 17 ani, primeau o rentă viageră anuală.
După Tratatul de la Adrianopole din 1829, când Principatele Române și-au intensificat exportul de cereale, au apărut mai multe societăți străine de asigurare care și-au deschis agenții la București, Iași și în porturile dunărene, al căror obiect de activitate se referea la asigurările de viață, incendiu și transporturile pe Dunăre. În același timp, s-au înregistrat și unele inițiative locale pentru înființarea unor societăți de asigurări, cum ar fi cea pentru o companie de asigurări maritime sau pentru „Casa Asiguranței și pentru bătutul pietrei".
Dezvoltarea capitalismului în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la primul război mondial a însemnat, în țara noastră, și proliferarea asigurărilor prin apariția unor societăți care au antrenat în circuitul economic importante capitaluri interne. Astfel, dintre cele mai importante societăți de asigurare enumerăm: „Transilvania" (1866), „Dacia" (1871), „România" (1873), „Naționala" (1882), „Generala" (1887), „Agricola" (1906), „Unirea" (1908) și „Prima ardeleană" (1911).
Prima societate importantă de asigurări, a fost Dacia, înființată în martie 1871, avea un capital social de 3.000.000 lei și era susținută de ministrul de externe din acea perioadă, care era membru al consiliului de administrație. Această societate a contribuit la modernizarea economiei și a stimulat înființarea unei alte societăți de asigurări, și anume „România", cu un capital de 2.000.000 lei, din al cărui consiliu de administrație făceau parte bărbați iluștri ca Mihail Kogălniceanu, principele Barbu Știrbei și alții.
În anul 1882, cele două societăți de asigurări s-au contopit prin fuziune, sub denumirea „Dacia-România", formând astfel o puternică organizație care a desfășurat o activitate deosebit de prosperă pe întreg cuprinsul țării, determinând firmele străine să-și retragă reprezentanțele și să cedeze întregul portofoliu societății autohtone de asigurări.
În același an, 1882, a fost înființată societatea „Naționala", cu un capital social de 3.000.000 lei, care a cunoscut o puternică dezvoltare și care a reușit să elimine și să preia portofoliul ultimei societăți străine care își desfășura activitatea pe teritoriul țării noastre, „Asienda Assicuratrice" din Trieste.
Cercurile comerciale din Brăila și Galați, printr-o colaborare cu Banca Marmorosch Blank, au înființat o societate de asigurare a transporturilor maritime de cereale, cu sediul la Brăila. Această societate a stabilit legături atât de strânse cu asigurători și reasigurători străini, încât a obținut recunoașterea polițelor ei de asigurare de transport pe piețele străine. Mai târziu, societatea de asigurări „Generala" și-a mutat sediul la București și și-a extins operațiunile la toate tipurile de contracte de asigurare.
Aceste societăți au neglijat aproape complet riscurile legate de agricultură și creșterea animalelor, cu toate că astfel de asigurări erau solicitate tot mai insistent. Din acest punct de vedere, era justificată afirmația că asigurările din România nu au istoric, mai ales că statul și asociațiile mutuale nu au manifestat suficient interes pentru extinderea ideii de risc, „nu s-au străduit să umple un gol, care totdeauna a fost simțit în economia noastră".
În anii care au urmat după înființarea acestor societăți și până la începutul primului război mondial (1897-1915), unele societăți ca „Asigurarea Românească" și „Vulturul" au făcut și asigurări de animale, iar altele, ca „Dacia-România", „Naționala", „Generala" și „Agricola", întocmeau contracte de asigurare a culturilor agricole contra grindinii. Asigurătorii acceptau riscul de grindină, numai dacă asiguratul încheia contracte de asigurare și pentru viață, pentru accidente și incendiu, iar plata indemnizației care reprezenta despăgubirea pentru grindină era condiționată de menținerea și prelungirea contractelor pentru celelalte riscuri asigurate.
Cu toate că activitatea statului în domeniul asigurărilor agricole era nesemnificativă, în anul 1903 a fost adoptat Regulamentul fondului de asigurare a culturii tutunului.
Înainte de începerea primului război mondial, și anume la 14 mai 1911, a luat ființă, la Sibiu, „Banca Generală de Asigurare", cu un capital social exclusiv românesc, de un milion de coroane, care a cunoscut o puternică dezvoltare, și societatea „Agricola", înființată sub influența capitalului italian, care avea în vedere toate riscurile legate de ramurile agriculturii.
2. DIRECTIVELE COMUNITARE ȘI REGLEMENTĂRILE SISTEMULUI ASIGURĂTOR
2.1. Istoricul reglementărilor din domeniul asigurărilor
În practica de specialitate, se precizează că, primele reglementări referitoare la asigurări, au fost cuprinse în legile Rhodosului din secolul al IX-lea î.e.n. Aceste legi nu reglementau faptele de asigurare în conținutul lor actual, dar făceau referiri la „avaria comună" în exercitarea comerțului maritim și tratau problemele legate de împărțirea și suportarea riscului avarierii sau distrugerii navelor.
Prima reglementare mai detaliată a asigurărilor se pare că este Ordonanța din 1453, emisă în Barcelona, care a fost cel dintâi act normativ ce a încercat să legifereze asigurările maritime.
În Anglia, primul act normativ ce legifera raporturile de asigurare îl constituie „Elisabetan Act", adoptat în anul 1601.
În Franța, prima reglementare privind asigurările o constituie Ordonanța din 1681 a lui Ludovic al IV-lea, urmată de adoptarea, în 9 aprilie 1898, a Legii privind asigurarea victimelor accidentelor de muncă.
În România, cel dintâi act normativ în materia asigurărilor a fost înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie 1871, Decret prin care a fost autorizată și înființarea primei societăți de asigurare, „Dacia".
Au urmat apoi:
Codul Comercial de la 1887;
Legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementare a contractului de asigurare din 7 iulie 1930, cu modificările ulterioare din: 9 aprilie 1931, 12 martie 1932 și 10 aprilie 1936;
Legea pentru convertirea în lei a anumitor prestări prevăzute în unele contracte de asigurare, din 27 martie 1937;
Decretul-lege din 29 martie 1941 privind interzicerea de constituire de noi societăți de asigurare în România;
Decretul-lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în asigurările de viață;
Decretul nr. 470 din 1971 privind organizarea și funcționarea Administrației Asigurărilor de Stat;
Decretul nr. 471 din 1971 cu privire la asigurările de stat;
Legea nr. 47 din 1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor;
Legea nr. 136 din 1995 privind asigurările și reasigurările în România;
Legea nr. 32 din 2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor.
Ultimele două, respectiv Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, reprezintă principalele acte normative care reglementează comerțul de asigurare, iar pentru realizarea armonizării legislației românești cu cea a Uniunii Europene în materie, cele două legi au fost modificate pentru a fi în concordanță cu reglementările europene în domeniu.
Datorită multitudinii reglementărilor pe care le reclamă comerțul asigurărilor, unele state au concentrat regulile din acest domeniu în acte normative deosebit de ample pe care le-au intitulat „Coduri de asigurare". În actual Cod Civil este reglementat contractul de asigurare în Art. 2199-2241.
2.2. Influența directivelor comunitare asupra sistemului asigurărilor
Prin directivele adoptate începând cu 1964, Comunitatea Europeană s-a implicat în procesul de uniformizare a regimului juridic în statele membre în ceea ce privește societățile de asigurare și protecția asiguraților.
Printr-o directivă adoptată în decembrie 1991 și intrată în vigoare în ianuarie 1992, a fost înființat un Comitet al Asigurărilor, alcătuit din reprezentanți ai statelor membre ale Uniunii Europene și prezidat de aceeași persoană care deține președinția Comisiei Europene. Acest Comitet are ca obiectiv precizarea adaptărilor tehnice reclamate de directive, interpretarea prevederilor acestora și supravegherea aplicării lor în mod egal și uniform față de țările terțe.
România a preluat în mare parte reglementările europene pe care le-a transpus în Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și în Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, care au fost modificate și completate în repetate rânduri.
Reglementările comunitare în materia asigurărilor au fost adoptate în trei tranșe; în prima tranșă au fost emise următoarele directive:
Directiva privitoare la reasigurări – 1964 (64/225/CEE) care a urmărit eliminarea restricțiilor vizând libertatea de stabilire și pe cea de oferire a serviciilor în domeniul reasigurării;
Directive privitoare la asigurările de automobile – 1972 (72/166/CEE; 72/430/CEE; 84/5/CEE; 90/232/CEE; 90/618/CEE). Directiva din 1972 solicita statelor membre să introducă asigurarea obligatorie auto, să acopere orice pierdere sau alt prejudiciu provocat în alte state membre în conformitate cu legislația în vigoare din țările respective și să suprime sistemul „carte verde" la frontiere. În 1983 a fost extinsă obligativitatea asigurării auto pentru acoperirea daunelor provocate la un nivel minim garantat, iar din 1990, acoperirea viza toți pasagerii din vehicul;
Directiva privind asigurările „non-viață" – 1973 (73/239/CEE) și Directiva privind eliminarea restricțiilor la libertatea de stabilire în domeniul activității de asigurare directă, alta decât asigurarea de viață – 1973 (73/240/CEE). Directivele conțineau reglementări privind supravegherea companiilor de asigurări, altele decât cele care furnizau asigurări de viață sau numai reasigurări;
Directiva vizând înființarea și funcționarea companiilor furnizoare de asigurări de viață – 1979 (77/92/CEE). Directiva a urmărit introducerea unui sistem statal de autorizare care să aibă în vedere o limită de solvabilitate pentru societățile de asigurare și soluționarea diferendelor privind societățile de asigurare cu activitate compozită (practică atât asigurări de viață, cât și de non-viață). Societățile cu activitate specializată urmau să ia naștere abia după intrarea în vigoare a directivei, iar societățile compozite își puteau derula activitatea cu condiția unei contabilizări separate a celor două tipuri de asigurări. Prin directivele din cea de a treia tranșă a fost recunoscută activitatea compozitelor, în anumite condiții.
Directiva privind coasigurarea în Comunitate – 1978 (78/473/CEE) – a fost necesară întrucât legislația unor state membre nu permitea asigurătorilor din alte țări să participe la acoperirea riscurilor.
În a doua tranșă, au fost adoptate directive care se refereau la libera prestare de servicii:
Directiva privind libera prestare de servici în asigurarea de daune (88/357/CEE) a făcut distincția pentru prima dată între „marile riscuri" industriale și riscurile obișnuite. Reglementările directivei au fost modificate prin directivele din a treia tranșă;
Directiva privind libera prestare de servicii în asigurările de viață (90/619/CEE) distingea între libera prestare de servicii activă, când societatea de asigurări, de la sediul de origine, contactează un candidat la asigurare dintr-un alt stat membru și libera prestare de servicii pasivă, când un candidat la asigurare contactează un asigurător dintr-un alt stat membru.
Directivele din a treia tranșă se refereau la licența unică și impuneau un „pașaport european" al asigurărilor cu regim de licență unică. Pașaportul unic presupunea dreptul unui asigurător autorizat într-un stat membru, stat de origine, în care își are sediul principal, de a-și oferi spre vânzare produsele în orice alt stat membru. În unele state membre ale UE, s-a impus condiția obținerii unei aprobări din partea autorităților competente din statul în care urma să își desfășoare activitatea asigurătorul autorizat într-un alt stat.
Directiva Licență unică pentru asigurare nonviață (92/49/CEE) și Directiva Licență unică pentru asigurare de viață (92/96/CEE), în vigoare din 1 iulie 1994, permiteau societăților de asigurare agreate de statul membru de origine, unde își au sediul social, să opereze prin intermediul libertății de stabilire (agenție sau sucursală) și al libertății de a presta servicii în toate celelalte țări membre ale Comunității Europene doar pe baza controlului (agreement) și a regulilor practicate în statele de origine (home country control). Cei doi poli ai libertăților comunitare, libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii, au fost integrați și în dreptul nostru pozitiv prin modificări ale Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor.
Comitetul European de Asigurări a reușit, în 1994, o codificare a tuturor directivelor privitoare la asigurări într-un Cod european al asigurărilor, care împarte dispozițiile comunitare în două părți: prima parte se referă la asigurările de nonviață și cuprinde 95 de articole, iar cea de a doua privește asigurările de viață și conține 70 de articole. Fiecare articol face referire la dispozițiile din directivele originale.
ACTIVITATEA DE ASIGURARE ȘI INTERMEDIARII ÎN ASIGURĂRI
3.1. Noțiunea și caracteristicile activității de asigurare
Operațiunile de asigurare sunt complexe și prezintă o importanță deosebită pentru activitatea economică și socială, motiv pentru care legiuitorul le-a instituit un regim juridic special.
Acest regim cârmuiește atât înființarea, funcționarea și încetarea existenței asigurătorilor, cât și intermedierea, încheierea și executarea contractelor de asigurare.
Principala reglementare referitoare la comercianții ce pot exercita comerțul de asigurare în România se găsește în Legea nr. 32/2000, care în art. 11, stipulează: „Activitatea de asigurare în România, poate fi exercitată numai de:
persoane juridice române, constituite ca societăți pe acțiuni și/sau societăți mutuale, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit procedurii reglementate la art. 12;
asigurători sau reasigurători autorizați în statele membre, care desfășoară activitate de asigurare sau de reasigurare pe teritoriul României în conformitate cu dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii; filiale și/sau sucursale ale unor societăți de asigurare sau de reasigurare din state terțe, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
sucursale aparținând unor societăți-mamă guvernate de legi dintr-un stat terț, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit procedurii prevăzute la art. 12 și cu respectarea condițiilor stabilite potrivit cap. 3;
filiale ale unor asigurători sau reasiguratori din state terțe, autorizați de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit procedurii reglementate la art. 12;
asigurători sau reasiguratori care adoptă forma de companie europeană pe acțiuni (SE – Societas Europaea)
În analiza procedurii de constituire a asigurătorilor societăți comerciale persoane juridice române, mai trebuie avut în vedere și Ordinul nr. 16 din 31 iulie 2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea asigurătorilor, precum și alte reglementări ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor cu incidență în materie.
Din conținutul art. 11 al Legii nr. 32/2000, mai sus reprodus, se desprind particularitățile exercitării operațiunilor de asigurare pe teritoriul României.
În primul rând, faptele comerciale de asigurare nu pot fi exercitate de către orice comerciant persoană fizică sau juridică, acestea fiind rezervate exclusiv societăților comerciale. Dar nu toate cele 5 forme de societate comercială reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, pot să-și propună drept obiect de activitate încheierea operațiunilor de asigurare, ci doar societățile pe acțiuni. Societățile mutuale la care se referă lit. a) alin. (1) al art. 11 nu intră în categoria societăților comerciale, pentru că acestea sunt societăți civile, chiar dacă au personalitate juridică.
Apoi, societățile comerciale pe acțiuni ce-și propun să desfașoare activitate de asigurare, vor trebui autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cu respectarea normelor legale privind procedura de autorizare. Autorizarea societăților comerciale pe acțiuni trebuie obținută anterior înregistrării la Oficiul Național Registrul Comerțului. În conformitate cu alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 32/2000, un asigurător nu poate fi înregistrat în Registrul Comerțului fară avizul prealabil în vederea înregistrării emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Ulterior avizării și înmatriculării în Registrul Comerțului, societățile de asigurare și societățile mutuale de asigurare rămân în continuare sub monitorizarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în sensul că le va controla și supraveghea activitatea pe tot timpul funcționării.
În sfârșit, activitatea de asigurare, în ansamblul ei, este supusă controlului și supravegherii din partea statului, care exercită această prerogativă printr-o autoritate administrativă, denumită Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
3.2. Intermediarii în asigurări
Intermediarii în asigurări sunt, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. (C) pct. 55 din Legea nr. 32/2000, persoanele fizice sau juridice, denumite brokeri de asigurare, agent de asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfășoară activitatea de intermediere în asigurări în schimbul unei remunerații sau comision, care sunt autorizate sau înregistrate în condițiile stabilite de lege și de normele emise în aplicarea ei, precum și intermediarii din statele membre ale U.E. care desfășoară pe teritoriul României activitate de intermediere în asigurări, conform dreptului de stabilire și libertății de a presta servicii, după caz.
Obiectul activității de intermediere în asigurări constă în introducerea, propunerea ori îndeplinirea altor activități preliminarii încheierii contractelor de asigurare sau oferirea de asistență pentru administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei daune.
Dacă aceste activități sunt îndeplinite de asigurător sau un angajat al asigurătorului care acționează în numele acestuia, ele nu sunt activități de intermediere, deoarece asigurătorul este parte în contractul care se va încheia.
De asemenea, legea prevede expres că nu sunt considerate activități de intermediere furnizarea de informații în mod ocazional, în contextul unei alte activități profesionale al cărei scop nu constă în oferirea de asistență clienților în vederea încheierii sau administrării unui contract, administrarea daunelor unui asigurător pe baze profesionale și nici regularizarea daunelor.
Intermedierea de tip bancassurance se referă la produse de asigurări care sunt complementare produselor instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare și se desfășoară prin rețeaua acestor instituții.
Legiuitorul enumeră limitativ categoriile de intermediari în asigurări. Potrivit art. 2 pct. 55 din Legea nr. 32/2000, aceștia pot fi: brokerul de asigurare, agentul de asigurare, subagentul și agentul de asigurare subordonat.
Pentru a putea funcționa ca intermediari, aceștia trebuie să fie autorizați de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sau, dacă au sediul într-un stat membru U.E., de autoritatea competentă din statul membru de origine.
Deși asigurătorii nu pot, în principiu, să apeleze la intermediari neautorizați, prin excepție, se acceptă intermedierea unor contracte de asigurare de către cei care desfășoară o altă activitate profesională decât intermedierea în asigurări, dacă aceste contracte îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiții:
a.) contractul de asigurare intermediat necesită doar cunoștințe referitoare la riscul acoperit prin acesta;
b.) nu fac parte din categoria asigurărilor de viață;
c.) nu acoperă riscuri de răspundere civilă;
d.) sunt complementare altor produse sau servicii prestate de alt furnizor, atunci când acesta acoperă următoarele riscuri: întreruperea activității, pierderea sau deteriorarea mărfii acelui furnizor, deteriorarea sau pierderea bagajelor, alte riscuri legate de călătoria rezervată de acel furnizor, chiar dacă contractul de asigurare intermediat acoperă riscuri din categoria asigurărilor de viață ori de răspundere civilă, dacă acesta este un risc auxiliar al riscului principal legat de acea călătorie;
e.) primele anuale nu depășesc echivalentul în lei a 500 EURO, iar contractul intermediat nu are o durată mai mare de 5 ani și nici nu poate fi reînnoit pentru o perioadă mai mare de 5 ani.
Intermediarii în asigurări autorizați sau înregistrați sunt obligați să afișeze la toate sediile principale sau secundare, la loc vizibil, copii după certificatul de înmatriculare emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (în cazul brokerilor de asigurare) sau după certificatul de înregistrare emis de asigurători și/sau reasigurători (în cazul agenților de asigurare persoane juridice).
Doctrina franceză a încercat să precizeze distincția dintre agenții de asigurare și courtierii de asigurare (brokerii de asigurare), subliniind faptul că, singur, criteriul mandatului nu se dovedește a fi suficient, deoarece mandatul poate fi comun pentru ambele categorii de intermediari. S-a sugerat completarea acestui criteriu cu acela al permanenței mandatului. Agentul de asigurare va fi permanent mandatarul asigurătorului pe care îl reprezintă, chiar dacă acest mandat nu este exclusiv. In schimb, courtierul nu poate avea decât un mandat punctual, ocazional, din partea vreunui asigurător.
Interpretarea art. 2 a și b al Directivei europene nr. 77/92 CEE din 13 decembrie 1976 evidențiază atât aspecte comune, cât și diferențe între cele două categorii de intermediari. Astfel, ambele au ca obiect de activitate intermedierea, apropierea asiguratului și asigurătorului în scopul de a-i face să contracteze; pentru ambele, activitatea de intermediere poate fi însoțită de prestări servicii (asistență pentru pregătirea, încheierea, gestiunea și executarea contractului). Ca diferențe, se observă că, de regulă, courtierul nu este ținut în alegerea sa de către asigurător, în timp ce agentul de asigurare are această obligație, mai ales atunci când a încheiat un contract cu o clauză de exclusivitate. Această delimitare impusă de directivă nu este întru totul satisfăcătoare, deoarece, pe de o parte, în cazul unui agent care este mandatar al mai multor societăți, nu putem afirma că este ținut, în alegerea sa, de un anume asigurător, iar, pe de altă parte, un courtier, poate fi, după cum am văzut, reprezentantul unui asigurător.
În dreptul belgian, criteriul independenței economice pare a fi cel semnificativ. Conform legislației belgiene, numai intermediarii independenți pot purta titlul de courtieri sau brokeri.
În dreptul german nu întâlnim o definiție legală a intermedierii în asigurare. Singurul criteriu de distincție întâlnit în acest caz este cel al misiunii permanente. În virtutea legii, agentul are ca activitate permanentă prezentarea operațiunilor de asigurare în numele și în contul unei societăți de asigurare. Courtierul, dimpotrivă, nu este ținut, în virtutea legii, să prezinte în mod permanent operațiunile de asigurare pentru aceeași societate.
3.2.1. Brokerul de asigurare
Brokerul de asigurare este persoana juridică română, autorizată să negocieze pentru clienții săi, persoane fizice sau juridice, asigurați sau potențial asigurați, încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare și acordă asistență înainte și pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor.
Brokerul de asigurare poate fi și un intermediar dintr-un stat membru care este autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor să desfășoare activități de intermediere pe teritoriul României, conform dreptului de stabilire și libertății de a presta servicii.
Conform art. 35 alin. (5) din Legea nr. 32/2000, pentru a obține autorizația Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, un broker de asigurare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să fie persoană juridică, în a cărei denumire să fie cuprinsă sintagma de „broker de asigurare", „broker de asigurare-reasigurare" sau „broker de reasigurare", după caz, sau într-un limbaj uzual pentru activitatea de asigurare;
b.) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare nu poate fi mai mică decât un minim legal (150 milioane lei) și actualizat prin normele C.S.A.;
c.) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă, valabil pe întreg teritoriul U.E. și Spațiului Economic European, a cărui valoare se actualizează periodic;
d.) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigurare și/sau reasigurare;
e.) să nu fi fost declarat anterior în faliment și să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară și/sau de faliment la data solicitării autorizării;
f.) să aibă personal angajat care să răspundă tuturor cerințelor profesionale;
g.) să mențină un jurnal al asistenților în brokeraj;
h.) să pună la dispoziția C.S.A. raportările cerute privind activitatea pe care o desfășoară, registrele și înregistrările contabile pe care un broker este obligat să le țină.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va refuza eliberarea autorizației în cazul când condițiile arătate mai sus nu sunt îndeplinite, precum și în următoarele situații arătate de dispozițiile art. 35 alin. (6) din Legea nr. 32/2000:
a.) când asociații sau acționarii persoane fizice sau persoanele semnificative au cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau alte infracțiuni prevăzute în legislația financiar-fiscală;
b.) conducătorul executiv nu îndeplinește condițiile privind pregătirea și experiența pentru a deține această poziție;
c.) numele solicitantului induce în eroare publicul.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va retrage brokerului de asigurare și/sau reasigurare autorizația acordată dacă va constata că se găsește într-una din următoarele situații prevăzute de art. 35 alin. (7) din Legea nr. 32/2000:
a.) se află într-unui dintre cazurile arătate mai sus, în care nu ar fi primit autorizație de funcționare;
b.) nu a achitat taxele legale de autorizare și funcționare;
c.) nu a început să desfășoare activitatea de broker în termen de 6 luni de la data eliberării autorizației;
d.) într-o perioadă de 4 luni nu a trimis nici o raportare la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
e.) solicită retragerea autorizației pentru faptul că renunță la activitatea de broker;
f.) încalcă în mod repetat dispozițiile legale.
Intermediarii în asigurări și/sau reasigurări sunt obligați să pună la dispoziția clienților, în scris, înainte de încheierea, modificarea ori reînnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, cel puțin următoarele informații referitoare la: denumirea (numele) intermediarului; sediul (adresa) și registrul în care a fost înscris, precum și modalitățile prin care se poate verifica înscrierea; deținerea a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurător, respectiv reasigurător, deținerea de către o societate de asigurare sau o societate mamă a unei anumite societăți de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul intermediarului în asigurări și/sau reasigurări; procedurile de soluționare amiabilă sau pe cale judecătorească a eventualelor neînțelegeri sau litigii dintre clienți și intermediar, precum și orice alte informații prevăzute în norme.
Asigurătorii și intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienților, brokerul de asigurare va trebui să își informeze clientul cu privire la faptul că este împuternicit de către asigurător, are dreptul să colecteze primele, să plătească despăgubirile în numele acestora, în moneda prevăzută în contractul de asigurare, după caz, și să emită documentele de asigurare în numele asigurătorului. De asemenea, brokerul trebuie să își informeze clienții dacă informațiile despre contractul de asigurare propus sunt furnizate în baza studiului condițiilor unui număr suficient de mare de contracte de asigurare disponibile pe piață, care îi dau posibilitatea să facă o recomandare fundamentată și profesională, conform cerințelor formulate de clienți în mandatul de brokeraj.
În literatura juridică franceză, s-a arătat că principala obligație a brokerului (courtierului) de asigurare este de a favoriza încheierea operațiunii care face obiectul contractului de brokeraj. În acest scop, brokerul de asigurări trebuie să facă toate demersurile necesare pe piața națională sau internațională a asigurărilor pentru a găsi cea mai bună variantă de garanție pentru asigurat, în funcție de specificul riscului asigurat.
În ceea ce privește natura juridică a acestei obligații, se apreciază a fi una de mijloace, iar nu de rezultat. Brokerul se angajează că va face tot ce îi stă în putință pentru a plasa riscul, dar nu poate să garanteze viitorului asigurat că îl va plasa în condițiile pe care acesta le dorește și în termenul cerut. Brokerul va răspunde pentru neîndeplinirea acestor obligații dacă nu caută cu rapiditate și cu grijă, pentru protecția intereselor asiguratului, acoperirea pe care acesta o dorește, dacă va contacta în acest scop un asigurător care nu este susceptibil să satisfacă interesele clienților săi sau dacă nu urmărește instrucțiunile clienților săi cu privire la clauzele inserate în poliță.
Obligația de plasament a asigurării este însoțită de obligația de informare exactă și precisă asupra riscului. Brokerul de asigurare trebuie să îl informeze pe clientul său dacă propunerea pe care a făcut-o unui asigurător a fost sau nu acceptată de acesta sau dacă a fost modificată. Neîndeplinirea acestor obligații pe parcursul negocierii contractului nu îi poate fi reproșată brokerului decât dacă, la rândul său, a fost informat în mod precis și cu bună-credință de către propriul client.
Brokerul de asigurare va răspunde în situația în care plasează asigurarea cu întârziere, timp în care sinistrul s-a produs. De asemenea, brokerul va răspunde față de asigurat în cazul când a plasat riscul pentru o primă mai mare decât nivelul maxim fixat de către asigurat, fără a cere acordul asiguratului în acest sens.
Brokerul va răspunde față de clientul său și dacă îl sfătuiește să nu încheie deloc o asigurare, în condițiile în care l-ar putea sfătui să o încheie sub condiție suspensivă.
Răspunderea brokerului se va angaja dacă are inițiative intempestive sau neconforme cu instrucțiunile asiguratului, cum ar fi modificarea unei polițe fără franșiză într-o asigurare cu franșiză, care nu acoperă riscul în mod convenabil.
De asemenea, se va angaja răspunderea brokerului de asigurare în cazul în care garanțiile cuprinse în nota de acoperire nu sunt conforme cu instrucțiunile clientului său. Proba existenței și conținutului acestor instrucțiuni revin clientului care se prevalează de ele.
În ceea ce privește alegerea de către broker a partenerului contractual al asiguratului, doctrina franceză apreciază că obligațiile brokerului se pot schematiza sub forma a patru afirmații: brokerul de asigurare este garantul identității și existenței asigurătorului; brokerul trebuie să aleagă un asigurător a cărui solvabilitate să fie notorie; în alegerea sa, brokerul trebuie să opteze pentru un asigurător autorizat să acopere riscul asiguratului; brokerul trebuie să informeze clientul despre un eventual interes personal în alegerea asigurătorului.
Brokerul trebuie să se informeze exact asupra identității asigurătorului, deoarece va răspunde față de asigurat dacă negociază încheierea contractului cu un asigurător neînmatriculat, neluat în evidențele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, neautorizat să acopere clasele de riscuri pentru care asiguratul dorește să încheie contractul.
Cu privire la solvabilitatea asigurătorului, trebuie observat că brokerul nu va răspunde, în principiu, pentru insolvabilitatea niciunuia dintre clienții săi, nici chiar pentru a asigurătorului. Brokerul este dator însă să se informeze asupra stării financiare a asigurătorului, asupra marjei de solvabilitate a acestuia și va răspunde față de asigurat numai în situația în care ascunde acestuia anumite date relevante despre situația financiară a asigurătorului, care ar fi determinat un asigurat prudent să nu încheie contractul.
Cu atât mai mult, răspunderea sa va fi angajată atunci când brokerul a apelat la un asigurător a cărui insolvabilitate era notorie.
Această obligație a brokerului de asigurare este una de mijloace, iar nu de rezultat, asiguratului revenindu-i obligația să facă proba neîndeplinirii acestor obligații. Astfel, obligația brokerului de a se informa cu privire la existența, independența, capacitatea de a contracta a asigurătorului și chiar cu privire la solvabilitatea sa, este obligație de diligență, brokerul fiind obligat să facă toate demersurile pentru a obține aceste date. I se poate reproșa însă brokerului de asigurare alegerea unui asigurător notoriu insolvabil sau rău platnic.
Brokerul de asigurare este obligat să îi furnizeze asiguratului toate informațiile despre contractul pe care îl încheie. Aceasta presupune informarea precisă despre riscurile acoperite și excluse de la garanție, despre durata contractului, importanța declarației de risc, sancțiunile prevăzute în contract pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, necesitatea plății primei într-un anumit termen, despre orice alte clauze relevante pentru decizia încheierii contractului.
Obligația de informare nu se execută numai în faza prealabilă încheierii contractului, adică a negocierii, ci și pe parcursul derulării contractului de asigurare, dacă brokerul a fost mandatat în acest sens de către asigurat.
Brokerul de asigurare poate răspunde de omisiunile asiguratului său în cuprinsul declarației de risc, dacă acestea sunt rezultatul faptei sale, în calitate de mandatar al asiguratului. In acest caz, el va putea fi obligat să repare prejudiciul cauzat clientului său.
În cazul coasigurării, în situația în care un coasigurător se retrage, brokerul trebuie să îl informeze imediat pe asigurat și să găsească un înlocuitor pentru coasigurător.
Într-o asigurare de bunuri, dacă nu se poate stabili că brokerul a micșorat în mod voit valoarea reală a bunului asigurat, prevăzând în contract o sumă asigurată mai mică, nu putem considera că brokerul are obligația de a face el însuși operațiunile de evaluare a bunului și riscurilor, deoarece nu are competența necesară și nici nu trebuie să suporte cheltuielile pentru expertiză.
Brokerul de asigurare trebuie să îl informeze pe asigurat despre refuzul asigurătorului de a garanta un risc nou sau agravat sau, în cazul expirării contractului fără o reînnoire tacită, despre apropierea termenului de încetare a contractului.
Obligația de informare implică furnizarea unor informații exacte. De exemplu, brokerul va fi în culpă dacă, prin reticența sa, îl lasă să creadă pe clientul său că a obținut o garanție pentru toate riscurile pe care le-a avut în vedere și pentru care 1-a mandatat sau că trebuie să plătească integral prima de asigurare la încheierea contractului, iar nu în tranșe periodice. De asemenea, va fi în culpă dacă îi comunică asiguratului că are o asigurare pe deplin valabilă, deși a formulat doar o ofertă de a contracta, iar asigurătorul încă nu a acceptat oferta.
Brokerul de asigurare are obligația de a-și sfătui clientul atât înainte de încheierea contractului, pe parcursul derulării acestuia, cât și în caz de sinistru.
Cu ocazia analizei modului de plasare a asigurării, de alegere a asigurătorului, am arătat care sunt principalele sfaturi pe care brokerul de asigurare este obligat să le dea clientului său înainte de încheierea contractului de asigurare.
Pe parcursul derulării contractului, brokerul trebuie să își consilieze asiguratul asupra necesității de executare cu bună-credință a tuturor obligațiilor contractuale. Trebuie să vegheze asupra termenelor de plată a primelor de asigurare, asupra momentului producerii sinistrului, asupra riscului de prescripție extinctivă a drepturilor asiguratului.
În cazul producerii riscului asigurat, brokerul care este însărcinat cu primirea indemnizației din partea asigurătorului, pe care nu o va putea accepta decât după consultarea asiguratului; de asemenea, el trebuie să își sfătuiască asiguratul să refuze o indemnizație insuficientă, neconformă cu prevederile contractuale.
Obligația de asistență decurge, de regulă, din obligația de consiliere, pentru că, de cele mai multe ori, brokerul nu numai că își sfătuiește clientul, dar îl și asistă în derularea principalelor etape din viața contractului de asigurare. Chiar dacă nu își asumă expres obligația de a încheia contractul în numele asiguratului, brokerul îl asistă în momentul încheierii contractului, al completării declarației de risc, al plății primelor, declarării sinistrelor, modificării contractului, reînnoirii contractului etc.
Pentru îndeplinirea obligațiilor de informare, consiliere și asistență a clientului său, brokerul de asigurare trebuie să facă o serie de verificări atât înainte de încheierea contractului, cât și pe parcursul executării. Astfel, se consideră că, în etapa încheierii contractului de asigurare, brokerul trebuie să verifice acceptarea riscurilor de asigurător în condițiile în care au fost solicitate de asigurat, modul în care sunt stipulate condițiile de garanție, riscurile acoperite și pe cele excluse de la garanție, corectitudinea declarațiilor asiguratului, modul de redactare a poliței de asigurare, precum și elementele tehnice ale riscului pentru a observa modul în care ele au fost luate în considerare de către asigurător. Brokerul de asigurare nu este obligat să facă un calcul pentru evaluarea bunurilor asigurate, dacă nu a fost însărcinat în mod expres în acest scop. În schimb, dacă a fost împuternicit pentru aceasta, va răspunde de eventualele erori de calcul.
Pe parcursul derulării contractului, trebuie să verifice modul de plată a primelor de asigurare, schimbarea condițiilor de risc, data la care încetează contractul și posibilitatea reînnoirii lui. În cazul producerii riscului, brokerul va verifica modul în care se derulează inspecția de risc și întocmirea dosarului de daune. De asemenea, va verifica nivelul indemnizației de asigurare, modul în care se face plata etc.
Din examinarea atribuțiilor brokerului de asigurare, rezultă că, spre deosebire de agenții de asigurare, care apără interesele asigurătorilor, brokerii sunt persoane juridice care apără cu prioritate interesul asiguraților în raportul cu societățile de asigurare și recomandă asigurările cele mai avantajoase pentru clienții lor, împotriva riscurilor care amenință patrimoniul și activitatea acestora. Din această cauză, brokerul de asigurare este mai mult decât un intermediar, este un specialist în gestionarea riscurilor și un bun cunoscător al pieței de asigurări.
Brokerul de asigurare trebuie să găsească asiguratului tipul de asigurare care i se potrivește cel mai bine, iar aceasta presupune negocierea în vederea încheierii celei mai avantajoase asigurări pentru clientul său. Activitatea brokerului se poate extinde și asupra perioadei ulterioare încheierii contractului, prin acordarea de asistență în ce privește plata periodică a primelor de asigurare, urmărirea plăților cu titlu de despăgubire etc.
Întrucât brokerii de asigurare apără interesele asiguraților, este firesc să existe o independență totală între ei și asigurători. Din nefericire, această independență are doar caracter relativ, fiind afectată de faptul că, pentru activitatea lor, brokerii de asigurare sunt remunerați de către asigurător printr-o taxă de brokeraj ce reprezintă un procent din primele pe care asigurătorii le încasează de la asigurați. Remunerarea directă a brokerului, de către asigurat, ar contribui în mai mare măsură la asigurarea unei independențe în raporturile cu asigurătorul.
Independența care trebuie să existe între un asigurător și un broker de asigurare se reliefează prin două interdicții legale.
Prima interdicție privește obiectul de activitate al asigurătorului și brokerului de asigurare. Cu privire la obiectul de activitate al asigurătorului trebuie să fie exclusiv activitatea de asigurare, furnizarea de informații despre produsele de asigurare nu poate fi considerată activitate de intermediere. De asemenea, autorizarea brokerului de asigurare este condiționată de caracterul exclusiv al obiectului său de activitate, care este cel de intermediere.
A doua interdicție este prevăzută în art. 35 alin. (9) și art. 35 alin. (91) din Legea nr. 32/2000. Astfel, prin art. 35 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, brokerul de asigurare și/sau de reasigurare este privat de posibilitatea de a fi acționar, direct sau indirect, ori administrator la un asigurător, reasigurător, agent de asigurare sau de reasigurare sau la un agent de asigurare subordonat. În același timp, art. 35 alin. (91) prevede că un asigurător, reasigurător, agent de asigurare sau de reasigurare, persoana fizică sau juridică, sau un agent de asigurare subordonat, persoană fizică sau juridică, nu poate fi acționar, direct sau indirect, ori administrator al unui broker de asigurare și/sau reasigurare.
Brokerul de asigurare este de regulă, apărătorul intereselor asiguraților, legiuitorul recunoaște posibilitatea acestuia de a reprezenta interesele asigurătorului, întrucât potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (10) din Legea nr. 32/2000, brokerii de asigurare, sub condiția împuternicirii primite din partea asigurătorilor, sunt îndreptățiți să colecteze primele, să plătească despăgubirile în numele acestora și să emită documente de asigurare în numele asigurătorului sau reasiguratorului, după caz. Calitatea brokerului de asigurare de a putea fi mandatar al asigurătorului este prevăzută astfel expres.
a.) Contractul brokerului de asigurare. Natură juridică
În ceea ce privește obiectul de activitate al brokerilor de asigurare, din definiția legală a activității de intermediere, se desprinde concluzia că acesta are trei părți componente: negocierea în vederea încheierii contractelor de asigurare și reasigurare, acordarea de asistență înainte și pe durata derulării contractelor și acordarea de asistență în legătură cu regularizarea daunelor.
Brokerul execută în principal o activitate de punere față în față a clientului său, asiguratul (într-un contract de reasigurare) sau potențialul asigurat (într-un contract de asigurare), cu asigurătorul, în scopul încheierii unui contract. Aceasta nu înseamnă că legiuitorul exclude posibilitatea brokerului de a-1 reprezenta pe clientul său, în baza unui contract de mandat, la încheierea unui contract cu societatea de asigurare sau reasigurare. Intermedierea este înțeleasă astfel într-un sens larg, presupunând, în primul rând, o activitate de prestare de servicii, dar fără a exclude reprezentarea.
Mandatul de brokeraj este contractul dintre un asigurat sau un potențial asigurat, în calitate de mandant, și brokerul de asigurare și/sau reasigurare, în calitate de mandatar, prin care se încredințează mandatarului negocierea sau încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare, acordarea de asistență înainte și pe durata derulării contractului ori în legătură cu regularizarea daunelor.
Între contractul de intermediere și contractul de mandat există două diferențe esențiale. Prima privește natura prestației ce face obiectul contractului de intermediere, iar cea de a doua se referă la reprezentare.
Spre deosebire de mandat, care are ca obiect un act juridic, contractul de intermediere sau de courtage are ca obiect un act material – intermedierea. Apoi, mandatul presupune reprezentarea, adică încheierea actului de către mandatar în numele și în contul mandantului, pe când intermediarii nu încheie actul în numele și în contul părților a căror tranzacție o intermediază. Rolul lor este de a facilita încheierea contractului, de a pune față în față părțile contractante, de a le prezenta condițiile ofertei și acceptării, în scopul încheierii contractului. Intermediarul nu este nici reprezentant, nici comisionar al părților. El doar îi arată asiguratului care sunt cele mai avantajoase asigurări pe care le poate încheia.
Nimic nu împiedică însă cumularea intermedierii cu un mandat special, expres sau tacit, în care va funcționa reprezentarea.
Nu totdeauna intermedierea presupune un mandat cu reprezentare dat brokerului. Atunci când acestuia nu i se dă dreptul să încheie contractul de asigurare în numele asiguratului sau potențialului asigurat, vom fi în prezența unei intermedieri, iar nu a unui mandat. Intermedierea presupune prestații specifice ce aparțin fazei prealabile încheierii contractului și care se pot finaliza cu încheierea acestuia de către părți, fără ca brokerul să semneze, ca mandatar, încheierea contractului, ci, cel mult, să pregătească încheierea sa și să o asiste. Dacă actele juridice sunt făcute în numele și în contul asiguratului, în baza unui contract prin care brokerul de asigurare are acest drept, suntem în prezența unui mandat de brokeraj. Deși în definiția mandatului de brokeraj, legiuitorul se referă atât la negocierea, cât și la încheierea contractului, adică are în vedere atât faza prealabilă încheierii contractului, adică negocierea, cât și încheierea propriu-zisă a contractului, brokerul nu va fi mandatar al părții decât dacă i se recunoaște dreptul de a participa personal la încheierea contractului în numele și în contul mandantului său.
Dacă activitatea sa se rezumă la negocierea viitorului contract, suntem în prezența unei intermedieri, dar nu a unui mandat propriu-zis, chiar dacă legea îl definește mandat de brokeraj. Legiuitorul confundă, în această situație, în mod nepermis, intermedierea cu mandatul.
b.) Remunerația brokerului
Pe lângă diferențele legate de natura prestației și de incidența reprezentării, putem adăuga și o altă distincție, cum este cea legată de remunerația brokerului. Dacă acesta are doar rolul unui simplu mediator, el nu va încasa taxa de brokeraj decât dacă intermedierea a avut succes, adică dacă s-a încheiat contractul de asigurare. În cazul în care potențialul asigurat și brokerul au încheiat un contract de mandat, mandatarul va avea dreptul de a fi remunerat dacă a depus diligențele necesare, chiar în situația în care mandatul nu este dus la bun sfârșit.
Brokerul poate să fie ales ca mandatar nu numai al asiguratului, dar și al celeilalte părți, adică al asigurătorului. În asemenea cazuri, îi vor reveni drepturi și obligații referitoare la încheierea contractului de asigurare, la încasarea primelor, eliberarea chitanțelor, regularizarea sinistrelor care i-au fost declarate, eliberarea certificatului de asigurare în numele și în contul asigurătorului și altele. în acest sens, în temeiul art. 35 alin. (10) din Legea nr. 32/2000, brokerii de asigurare și/sau de reasigurare, sub condiția împuternicirii primite din partea asigurătorilor și/sau reasigurătorilor, au dreptul să colecteze primele, să plătească despăgubirile în numele acestora, în moneda prevăzută în contract și cu respectarea prevederilor legale și să emită documentele de asigurare sau de reasigurare în numele asigurătorului sau reasigurătorului, după caz.
3.2.2. Asistenții în brokeraj
Mandatul de brokeraj poate fi adus la îndeplinire de către brokerii de asigurare prin intermediul asistenților în brokeraj. Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. 91(C) pct. 57 din Legea nr. 32/2000, aceștia sunt persoanele fizice sau juridice care, în baza unui contract cu un broker de asigurare și/sau de reasigurare, primesc o împuternicire în legătură cu un mandat de brokeraj al acestuia și, sub acoperirea contractului de răspundere profesională a brokerului în cauză, trebuie să întreprindă anumite activități necesare pentru a aduce la îndeplinire mandatul de brokeraj. Asistenții în brokeraj sunt singurii care, alături de brokerii de asigurare, pot îndeplini mandatul de brokeraj și nu trebuie confundați cu personalul propriu al brokerilor de asigurare. Pentru a-și putea desfășura activitatea, asistenții în brokeraj se înscriu în Jurnalul asistenților în brokeraj. Contractul de brokeraj nu poate fi executat prin intermediul agenților de asigurare, subagenților sau agenților de asigurare subordonați.
Nimic nu poate împiedica părțile să încheie un contract cu dublă reprezentare, adică brokerul să reprezinte, în același timp, atât pe asigurat, cât și pe asigurător. În astfel de cazuri, cei trei participanți la încheierea contractului de asigurare acționează cu bună-credință și în deplină cunoștință de consecințele conduitei brokerului, pentru a se evita, de exemplu, anularea contractului pentru nerespectarea obligației de loialitate.
Subiect al dublei reprezentări poate fi nu numai brokerul, ci și agentul de asigurare, atunci când, atât asigurătorul, cât și asiguratul, au încredere deplină în corectitudinea și competența acestuia, motive pentru care fiecare îi conferă calitatea de mandatar pentru a încheia în numele și în contul lor contractul de asigurare.
În dreptul francez, s-a discutat dacă se poate extinde noțiunea de interes comun pentru distribuitorii nemandatari, cum este și cazul brokerilor, atunci când nu acționează în baza unui mandat. Poziția dominantă din jurisprudență a fost aceea că nu este oportun din punct de vedere economic și nu se justifică din punct de vedere juridic extinderea teoriei interesului comun dincolo de limitele mandatului. Curtea de casație franceză a refuzat extinderea acestei noțiuni la contractul de courtage. În schimb, chiar dacă interesele furnizorilor și distribuitorilor nu coincid în mod necesar și pot, sub anumite aspecte, să fie chiar antagoniste, se poate remarca o convergență de interese mai puternică decât divergența.
Fără a merge până la a invoca un interes comun, această convergență de interese s-ar putea manifesta prin voința de colaborare într-o manieră durabilă și relevă ceea ce se numește affectio cooperandi, recunoscând că părțile se așteaptă, înainte de toate, să-și conserve independența juridică și să se limiteze la o colaborare într-un domeniu definit.
S-a susținut că această noțiune de affectio cooperandi implică ideea de cooperare cu bună-credință. Această obligație poate fi încălcată în diverse moduri: furnizorul pune capăt brutal facilităților de plată acordate distribuitorului sau nu îi furnizează mijloacele necesare pentru a se menține pe piață, pune capăt unui contract prin recurgerea la mijloace falacioase sau violează dreptul de exclusivitate al distribuitorului în profitul propriilor agenți sau distribuitori salariați. La rândul său, distribuitorul, după încetarea unui astfel de contract, poate folosi clientela fostului mandant. Acesta este motivul pentru care părțile recurg adesea la o clauză de neconcurență limitată în timp și spațiu.
3.2.3. Agentul de asigurare
Agentul de asigurare a fost definit ca fiind acea „persoană fizică sau juridică împuternicită, în baza autorizării unui asigurător sau reasigurător, să încheie în numele și în contul asigurătorului sau reasiguratorului, contracte de asigurare ori de reasigurare cu terții, conform condițiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurător, broker de asigurare și/sau de reasigurare.
Activitatea agenților de asigurare se poate desfășura prin intermediul subagenților de asigurare, care sunt persoane angajate cu contract de muncă ale agentului de asigurare persoană juridică și care acționează în numele acestuia.
Imputerniciți ai asigurătorului pentru încheierea unui contract de asigurare pot fi și agenții de asigurare subordonați. Aceștia sunt persoane fizice sau juridice care, pe lângă activitatea profesională principală pe care o desfășoară, intermediază în numele și în contul asigurătorilor produse de asigurare care sunt complementare produselor furnizate de instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare.
În dispozițiile normei înscrise în art. 34 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, se menționează că o persoană fizică sau juridică poate desfășura o activitate de agent de asigurare, dacă deține o autorizație valabilă, scrisă, din partea unui asigurător, denumită contract de agent, pentru a acționa în numele acestuia.
Din examinarea actelor normative în vigoare se desprind câteva concluzii referitoare la agentul de asigurare, după cum urmează:
Agentul de asigurare poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică;
Atribuțiile de agent de asigurare se exercită pe baza unui contract de mandat cu reprezentare, denumit contract de agent;
Calitatea de agent de asigurare se dovedește cu o autorizație scrisă, valabilă (adică neviciată) din partea unui asigurător, autorizație care, deși este un act juridic unilateral, materializează contractul de reprezentare;
Agentul de asigurare negociază sau încheie contracte de asigurare numai în conformitate cu condițiile stipulate în contractul de mandat scris încheiat între el și asigurător.
Pentru a putea fi agent de asigurare, o persoană fizică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să aibă o pregătire profesională de specialitate, competențele, cunoștințele și aptitudinile corespunzătoare exercitării acestei activități, în concordanță cu cerințele impuse de C.S.A.;
să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă profesională sau o garanție echivalentă furnizată de asigurătorul în numele căruia acționează agentul de asigurare, cu valabilitate pe întreg teritoriul Uniunii Europene și statelor din Spațiul Economic European;
să nu aibă cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau pentru infracțiuni prevăzute de legislația financiar fiscală;
să îndeplinească cerințele legale privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor;
să se bucure de o bună reputație.
La rândul său, pentru a desfășura o activitate de agent de asigurare, persoana juridică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de agent de asigurare;
să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă;
să nu fi fost declarată anterior în faliment și să nu facă obiectul unei proceduri de reorganizare judiciară și/sau de faliment la data solicitării autorizării ;
să se bucure de o bună reputație, iar denumirea să cuprindă, obligatoriu, sintagma agent de asigurare;
asociații, acționarii semnificativi și persoanele semnificative să nu aibă cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau pentru infracțiuni prevăzute în legislația financiar-fiscală;
conducătorul executiv să îndeplinească cerințele pentru a exercita această funcție.
Sunt obligați să înregistreze într-un registru atât agenții de asigurare persoane fizice, cât și agenții de asigurare persoane juridice, subagenții și agenții de asigurare subordonați cu care au încheiat contracte de agent.
În scopul protecției asiguraților și pentru supravegherea întregii activități de asigurare, agenții de asigurare, indiferent de natura lor, vor menționa pe toate documentele emise codul unic alocat în registru și înscrisul „înregistrat la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor".
Contractul agentului de asigurare
Contractul de mandat este un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord al părților, fără a fi supus vreunei forme speciale. Atunci când este vorba de un mandat special reglementat, cum este contractul de agent, forma scrisă ad probationem este obligatorie față de modul imperativ de redactare a art. 2 lit. (C) pct. 58 și art. 34 alin. (1) din Legea nr. 32/2000.
În literatura juridică, s-a susținut că acest contract de mandat este necesar să fie încheiat ad probationem în formă scrisă, cu motivarea că însuși legiuitorul folosește sintagma „contractul de mandat încheiat", iar pe de altă parte, contractul de asigurare care urmează să fie încheiat în temeiul contractului de mandat trebuie să fie în formă scrisă, dovada lui nu se poate face prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă (art. 10 din Legea nr. 136/1995).
De altfel, necesitatea formei scrise rezultă și din prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, care se referă la obținerea de către agent a unei autorizații valabile, scrise, din partea unui asigurător, pentru a acționa în numele acestuia. Din aceste dispoziții legale rezultă că legiuitorul a stabilit natura juridică a contractului dintre asigurător și agentul de asigurare, pe care îl denumește contract de agent, ca fiind aceea de mandat.
b.) Calitatea de comerciant a agentului de asigurare persoană fizică
Persoana fizică sau juridică care are atribuții de agent de asigurare nu trebuie să aibă calitatea de comerciant, întrucât încheie actele juridice nomine alieno, în numele asigurătorului. Legea nr. 32/2000 nu impune calitatea de comerciant a agentului de asigurare persoană fizică. De altfel, potrivit art. 34 alin. (7) din Legea nr. 32/2000, agenții de asigurare persoane fizice au dreptul să se înregistreze la camera de muncă în a cărei rază teritorială domiciliază, pentru a li se calcula vechimea în muncă și pentru a achita taxele necesare în vederea constituirii fondului de pensii și de asigurări sociale. Prin urmare, agentul de asigurare poate fi chiar salariat.
Agentul de asigurare persoană fizică poate dobândi calitatea de comerciant numai dacă, în scopul realizării obiectului contractului de agent, își organizează activitatea sub forma unei întreprinderi. Astfel, el îndeplinește condițiile pentru a deveni comerciant, întrucât săvârșește fapte de comerț obiective, în nume propriu și cu caracter de profesiune.
Pentru a evita concurența neloială, prin dispozițiile art. 34 alin. (8) din lege se interzice unui agent de asigurare să intermedieze aceleași clase de asigurări pentru mai mulți asigurători. în literatură se consideră că această normă are caracter supletiv, astfel că același agent de asigurare, în baza unei clauze exprese de permitere, va putea încheia aceleași clase de asigurări pentru asigurători diferiți.
STUDIU COMPARAT PRIVIND ACTIVITATEA DE INTERMEDIERE ÎN ASIGURĂRI
Piața asigurărilor din România este una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană din toate punctele de vedere, atât ca nivel de prime subscrise cât și ca densitate a asigurărilor sau grad de penetrare. La nivelul Europei Centrale și de Est, România ocupă unul din primele locuri după piața Poloniei care subscrie aproximativ o treime din primele aferente acestei subpiețe, Cehia și Slovenia.
Tranzacțiile cu asigurări care au loc între diferite țări este scăzut în comparație cu schimburile de mărfuri dintre ele. Este de înțeles având în vedere tipul de produse care se comercializează și prețurile (primele de asigurări) care trebuie plătite. Aceste tranzacții sunt influențate de reglementările interne ale fiecărei țări. Piața internațională interferează cu subpiețele naționale, atunci când companiile multinaționale își înființează filiale în diferite țări unde subscriu riscuri sau când cumpără de la companiile naționale asigurări (prin reasigurare) la sediul său. Aceste servicii le oferă fie naționalilor, fie străinilor aflați în țara sa. Această categorie de afaceri este numită „business transfrontalier”.
Rata de participare a asigurătorilor străini în fiecare țară este diferită ea depinzând de legislația țării respective și de atractivitatea pieței respective spre capitalul străin. Trebuie menționat că în ultimele decenii, datorită liberalizării piețelor de asigurări din diferite țări, companii internaționale de asigurări au achiziționat companii sau chiar și-au înființat propriile companii în aceste țări și subscriu riscuri pe aceste piețe fiind totodată importante surse de reasigurare pentru companiile mamă.
Unele din aceste companii internaționale nu s-au limitat la a cumpăra o singură companie, au cumpărat mai multe urmând a le fuziona, limitând astfel numărul companiilor care operează într-o piață națională de asigurări. Scopul achiziționării mai multor companii pe o piață națională este de a beneficia de forța mai multor rețele de vânzare.
Reasigurările, de regulă, se tranzacționează pe aceleași subpiețe pe care se subscriu asigurările directe, numărul și limitele reasigurărilor depind de mărimea riscurilor subscrise de companiile cedente și de forța lor financiară.
Legislația română în domeniul asigurărilor a consacrat în materia intermediarilor în asigurări, principiul dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii în statele membre ale Uniunii Europene, dând astfel curs prescripțiilor art. 6 din Directiva nr. 2002/92 privind medierea în asigurări.
În acest sens, Legea nr. 32/2000 dispune că intermediarii în asigurări și/sau în reasigurări, autorizați și/sau înregistrați de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, să desfășoare activitate de intermediere pe teritoriul României, pot exercita această activitate pe teritoriul oricărui stat membru.
Singura condiție cerută de lege pentru ca intermediarii autorizați sau înregistrați în România să desfășoare activitatea pe teritoriul oricărui stat membru, este încunoștințarea prealabilă a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Pentru realizarea obligației de informare, intermediarul trebuie să transmită Comisiei de Supraveghere, următoarele date și informații:
a.) statul membru pe teritoriul căruia intenționează să desfășoare activitatea de intermediere;
b.) structura sa organizatorică;
c.) adresa sediului sau din statul membru gazdă de la care pot fi obținute și la care pot fi transmise documente;
d.) numele, calificarea și experiența conducătorului executiv, care are capacitatea să îl reprezinte și să îl angajeze în relațiile cu terții pe teritoriul statului membru respectiv, inclusiv dovada că acesta nu are cazier judiciar pentru infracțiuni contra patrimoniului sau pentru infracțiuni prevăzute de legislația financiar-fiscală.
Transmiterea documentelor mai sus menționate se face în scopul informării Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care, la rândul ei, trebuie să le comunice, în termen de 30 de zile de la primire, autorității competente din statul membru în care intermediarul intenționează să-și desfășoare activitatea.
Legea dispune, însă, că transmiterea informațiilor de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, se face numai dacă autoritatea din statul membru își manifestă intenția de a primi aceste informații. In cazul în care statul membru în cauză nu a solicitat Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor comunicarea informațiilor referitoare la intermediarul în asigurări, acesta poate să-și înceapă activitatea imediat.
Așadar, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, astfel cum rezultă din prevederile legale, nu autorizează exercitarea activității de intermediere într-un stat membru, iar informațiile pe care le primește trebuie să le transmită la rândul ei, la cerere, autorităților administrative din statul membru.
Deși legiuitorul lasă să se înțeleagă că, practic, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este un simplu curier al datelor și informațiilor, considerăm că, în temeiul prerogativelor pe care i le conferă legea, aceasta poate efectua un control de legalitate asupra documentelor și informațiilor primite și, dacă se constată neregularități, poate solicita intermediarului înlăturarea acestora sau chiar poate interzice exercitarea activității în Uniunea Europeană.
Afirmăm că legea nu prevede în mod expres această posibilitate, dar ea ar trebui recunoscută Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, pentru că, spre exemplu, dacă se constată că experiența conducătorului executiv este necorespunzătoare sau că acesta are cazier, evident că, fiind astfel încălcate dispozițiile legale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate interzice exercitarea activității pe teritoriul României și, cu atât mai mult, pe teritoriul altor state.
În aceleași condiții în care un intermediar autorizat sau înregistrat la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor desfășoară activitate în oricare dintre statele membre, și un intermediar autorizat sau înregistrat într-un stat membru desfășoară activitate de intermediere în asigurări în România.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu este obligată să solicite să fie informată despre intenția intermediarilor din statele membre de a-și desfășura activitatea specifică pe teritoriul României, dar, dacă își propune acest lucru, trebuie să comunice intenția sa, Comisiei Europene. Evident, că orice intermediar autorizat sau înregistrat într-un stat membru, care desfășoară activitatea de intermediere pe teritoriul României, este obligat să se supună legislației în materie.
În acest scop, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate solicita intermediarilor în asigurări și/sau reasigurări, care desfășoară activitate de intermediere pe teritoriul României, orice informații și documente verificării respectării de către acesta a legislației naționale.
Piața de asigurări a continuat să se crească o dată cu dezvoltarea economică a ecomoniei mondiale însă creșterea cea mai mare a volumului primelor de asigurări și reasigurări a avut loc în ultimii 20-25 de ani. Creșterea numărului de asigurări subscrise și a volumului primelor de asigurare a avut loc datorită unor factori, cum ar fi:
a.) dezvoltarea economică în țările industrializate după al doilea război mondial, apariția de bunuri și afaceri de mare valoare care trebuiau protejate prin asigurări au dus la apariția de noi și complexe produse de asigurare. Creșterea valorii bunurilor care trebuiau protejate prin asigurare a dus la creșterea obligațiilor companiilor de asigurări dar și a primelor de asigurare pe care le plăteau cei ce se asigurau.
b.) schimbările intervenite în structura subpiețelor de asigurări prin pătrunderea în diferite țări a companiilor multinaționale datorită incapacității companiilor naționale de a subscrie riscurile din aceste subpiețe. De menționat este faptul că unele din aceste subpiețe au o legislație prin care restricționează accesul companiilor multinaționale în piața proprie.
c.) globalizarea activităților de asigurare se manifestă prin achiziții de către companiile multinaționale a unor companii de asigurări mici pe care le-au absorbit sau le-au fuzionat micșorând numărul de asigurători din subpiețele de asigurări. Scopul acestor fuzionaări este crearea de grupuri financiare gigant care impun regulile de subscriere și primele de asigurare în subpiața respectivă.
d.) criza economică și financiară recentă a dus la apariția unor metode noi de abordare a asiguraților, la noi strategii și măsuri de supraveghere, control, norme de contabilitate, solvabilitate și măsurare a activității.
Acești factori au contribuit la creșterea și dezvoltarea pieței internaționale de asigurări și vor impune și direcțiile în care aceasta va evolua în viitor.
Volumul primelor de asigurări din diferite subpiețe ale lumii a cunoscut modificări semnificative în strânsă legătură cu evoluția economică a fiecăreia și cu diferite particularități regăsite în fiecare zonă.
Înainte de apariția crizei economice, declanșată în Statele Unite ale Americii în 2008, s-a constatat o creștere a volumului de prime atât pe total cât și pe fiecare zonă importantă a lumii, dar mai ales creșterea volumului primelor de asigurare în țările cu o economie dezvoltată din Europa și continentul american. De asemenea după creșterea primelor în Asia, în perioada 1990 – 2000, când a avut loc o dezvoltare accelerată a continentului asiatic, se constată încetinirea ritmului creșterilor de prime de asigurare pe fondul reducerii accelerării ritmului de dezvoltare. În regiunile slab asigurate, cum ar fi Oceania și Australia (incluse în tabelul alătural la capitolul alte zone) se constată că în decursul anilor primele de asigurare au stagnat.
În 2010 se observă că după doi ani de criză economică în care volumul de prime brute subscrise a scăzut, industria de profil a revenit cu o creștere de 2,7%, în termeni reali 4.339 miliarde USD, ceea ce înseamnă că primele subscrise au crescut peste nivelul avut înainte de apariția crizei.
În anul 2011, avem o situație mai deosebită deși aparent volumul de prime brute a crescut față de 2010, cu aproximativ 6,6% este o creștere nominală datorată devalorizării dolarului față de monedele țărilor respective, în realitate volumul de prime brute subscrise a scăzut cu 0,8%.
În tabelul 1 este redată evoluția volumului de prime brute subscrise în intervalul 1985-2011 de industria de asigurări la nivel mondial, pe principalele subpiețe de asigurări (miliarde USD).
Tabelul 1. Evoluția volumului de prime brute subscrise
www.swissre.eu
Din analiza Tabelului 1 se observă că principalele piețe care determină mersul asigurărilor mondiale sunt cele cu economie foarte dezvoltată, principalii actori sunt: SUA, Japonia, Uniunea Europeană care concentrează cea mai mare parte a volumului de prime (în 2011 reprezintă aproximativ 87% din primele subscrise la nivel mondial).
Din volumul total al primelor de asigurare la nivel mondial, respectiv 4.597 miliarde dolari, 2.627,5 miliarde dolari (57,15 %) reprezintă prime subscrise aferente asigurărilor de viață iar 1.969,5 miliarde dolari (42,84%) reprezintă prime subscrise aferente asigurărilor generale (non-viață). Pe regiuni analizate, respectiv Europa, cu 1650 miliarde dolari prime subscrise, 937 miliarde dolari (56,78%) prime subscrise aferente asigurărilor de viață și 714 miliarde dolari (43,22%) prime subscrise aferente asigurărilor generale. America de Nord cu 1.482 miliarde dolari prime subscrise, 654 miliarde dolari (44,13%) prime subscrise aferente asigurărilor de viață și 825 miliarde dolari (55,87%) prime subscrise aferente asigurărilor generale. Pe continentul asiatic reprezentând în special Japonia, din totalul 1.298 miliarde dolari, 942 miliarde dolari (72,57%) prime subscrise aferente asigurărilor de viață iar 356 miliarde dolari (27,43%) prime subscrise aferente asigurărilor generale.
Subpiața Europei, după cum am denumit-o, este cea mai mare subpiață de asigurări din lume, după cum se observă în tabelul 1, are ponderea cea mai mare în piața mondială de asigurări, ocupând în anul 2011, 35,91% din aceasta. Totuși după criza anilor 2008-2009, se observă că ponderea ei în piața mondială scade (de la 41% în anul 2008 la 35,91% în anul 2011) în favoarea pieței asiatice (aceasta crescând de la 22,8% în anul 2008 la 28,24% în anul 2011).
Din volumul total de prime brute subscrise 937 miliarde dolari (56,78%) prime subscrise aferente asigurărilor de viață și 714 miliarde dolari (43,22%) prime aferente asigurărilor generale. Acest raport în favoarea asigurărilor de viață denotă o piață matură de asigurări.
Piața unică a asigurărilor în Europa acoperă 33 țări care formează Zona Economică Europeană (European Economic Area). În anul 2011, cele mai mari subpiețe de asigurări din Europa – Marea Britanie, Franța, Germania și Italia subscriu, încă cea mai mare volum de prime brute subscrise din Europa, însă trebuie remarcat că gradul de concentrare a scăzut de la aproximativ 55% în anii de dinaintea crizei la aproximativ 40% în anul 2011. De subliniat este faptul că în aceste țări volumul de prime aferent asigurărilor de viață domină piața în defavoarea asigurărilor generale ceea ce ne întărește afirmația că aceasta este o trăsătură specifică piețelor mature de asigurări.
Volumul total al primelor de asigurare subscrise exprimă dimensiunea pieței asigurărilor în mod absolut, creșterea acesteia reflectă atât creșterea ofertei societăților de asigurări, cât și o cerere sporită de asigurări din partea celor care doresc să se asigure. Din punct de vedere al volumului de prime, se disting 3 grupe de țări:
Un indicator important al piețelor de asigurări este penetrarea asigurărilor sau ponderea volumului primelor de asigurare în produsul intern brut. Acesta reflectă importanța asigurărilor în activitatea unei țări sau a unei zone geografice. Ponderea primelor de asigurare în produsul intern brut al unei țări reflectă nevoia de protecție a companiilor și a persoanelor fizice de a face față riscurilor și prin urmare o previziune pozitivă pentru dezvoltarea viitoare a activităților de asigurări.
La nivel mondial penetrarea asigurărilor a fost de 8,6%. Indicatorul cel mai performant privind ponderea asigurărilor în produsul intern brut îl are Luxemburg cu 32,4% ceea ce reprezintă că sectorul serviciilor financiare în această țară este foarte dezvoltat. Alte țări cu un indicator ridicat al ponderii asigurărilor în produsul intern brut sunt Marea Britanie cu 11,8%, Elveția cu 12,5%, Franța cu 9,5%, Italia 7%, Germania 6,8%, alte țări având ponderi mai mici. Cele mai importante societăți de asigurări și reasigurări americane: MetLife, Prudential, General Reinssurance, Employers Reinsurance, Bellefonte Insurance, Reinsurance Corporation of New York, American Reinsurance, American International Group, Transatlantic Reinsurance, St. Paul Re, American Foreign Insurance Asociation Kamper Group.
Deși piața internă oferea suficiente riscuri pentru companiile de asigurări și reasigurări din subpiața neworkeză, acestea au penetrat alte subpiețe din dorința de a prelua riscuri din alte zone și de a interacționa cu companiile de asigurări din aceste zone. In aproape toate subpiețele importante ale lumii în care se subscriu riscuri, se află reprezentanțe ale companiilor americane și ale caselor mari de brokeraj americane, dornice de a prelua riscuri și de a face schimburi de informații.
Din altă zonă geografică importantă a lumii, o subpiață de asigurări și mai ales reasigurări importantă este cea a Japoniei. Aceasta a subscris în anul 2011 un volum de prime de asigurări de 911 miliarde dolari(19,83% din piața mondială de asigurări). Primele de asigurări subscrise sunt aferente asigurărilor de viață 703,8 miliarde dolari ( 26,79% din piața mondială a asigurărilor de viață) și 207,7 miliarde dolari sunt aferente asigurărilor generale ( 10,55% din piața mondială a asigurărilor generale).
In Japonia penetrarea asigurărilor (ponderea volumului primelor de asigurare în produsul intern brut) a fost în 2011 de 11,0% iar densitatea asigurărilor (volumul de prime de asigurare pe un locuitor) de 5169 dolari/locuitor.
Subpiața japoneză, una din cele mai sigure și stabile subpiețe de asigurări din lume care s-a dezvoltat pe măsura schimburilor reciproce dintre companiile japoneze și cele străine. Are o mare capacitate de absorbție pentru oricare din riscurile mari și grele subscrise în alte zone ale lumii sau chiar în Japonia. Cea mai mare și mai importantă subpiață din Japonia este cea din Tokio în care se subscriu toate riscurile.
Cele mai mari companii specializate sunt: Toa pentru reasigurări generale și Jisai pentru reasigurări de cutremure.
Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 a avut o victimă în Japonia, compania de asigurare reasigurare „Taisei Fire and Marine”, care a dat faliment în urma piederilor imense suferite.
Alte piețe de asigurări din lume nu sunt suficient dezvoltate pentru a reprezenta zone importante unde să se desfășoare operațiuni de asigurări și mai ale reasigurări. In curs de dezvoltare sunt piețele din Asia de Sud-Est, China, India, Emiratele Arabe Unite însă datorită legislațiilor deficitare sunt privite cu reticență. In anul 2011 toate aceste subpiețe au înregistrat scăderi semnificative a volumului de prime brute subscrise față de anul 2010, ceea ce înseamnă că și aici criza și-a făcut simțită prezența.
O subpiață mai dezvoltată de asigurări se găsește în Insulele Bermude. Datorită facilităților fiscale, aici se află sediul mai multor companii străine de asigurări și reasigurări.
In Franța, intermedierea în asigurări se realizează de către două mari categorii, și anume: agenții generali și curtierii de asigurări.
Principalele acte normative care cârmuiesc activitatea acestor intermediari, sunt: Legea nr. 91-593 din 25 iunie 1991 privind raporturile dintre agenții comerciali și mandatarii lor și Legea nr. 90-1258 din 31 decembrie 1990 privind societățile de profesii liberale.
Statutul agenților generali din sistemul francez este aproape identic cu cel al agenților de asigurare din sistemul de drept românesc, iar statutul curtierilor de asigurare este asemănător cu cel al brokerilor.
Agenții sunt mandatari ai companiilor de asigurare, pe când curtierii sunt comercianți independenți, înscriși în registrul comerțului și supuși tuturor obligațiilor comercianților.
In doctrina franceză se susține opinia potrivit căreia curtierul de asigurări este mai degrabă un mandatar al propriilor clienți, spre deosebire de agenți. Curtierii de asigurare sunt specializați pentru tratarea asigurărilor comerciale de toate felurile.
Curtierii de asigurări sunt obligați să depună și să mențină o garanție financiară pe toată durata existenței lor, din care să fie satisfăcuți clienții vătămați.
Potrivit legislației franceze, societățile de asigurare poartă întreaga responsabilitate pentru orice neregularitate ivită cu prilejul încheierii sau executării unui contract de asigurare prin intermediul agenților de asigurare. De aici și natura raporturilor dintre intermediari și companiile de asigurare.
In legătură cu această chestiune se opinează că raporturile existente între agenți și asigurători se reglementează după regulile mandatului. Cât privește relațiile dintre curtieri sau societățile de curtaj se afirmă că aceștia acționează în baza unui mandat aparent din partea societăților de asigurare.
CONCLUZII
Evoluția asigurărilor și reasigurărilor reprezintă o oglindă a dezvoltării economice, sociale, culturale și religioase a omenirii, demonstrând în același timp înțelegerea nevoii de protecție a indivizilor, companiilor, activităților omenești. Există dovezi din vremurile cele mai îndepărtate, chiar dinaintea erei noastre, care demonstrează că oamenii au conștientizat aceste riscuri la care au fost dintotdeauna expuși; la început au încercat să împartă riscurile și ulterior să găsească diverse forme de protecție împotriva efectelor producerii lor.
S-au creat și s-au dezvoltat piețe de asigurări și reasigurări naționale și internaționale care nu existaseră până atunci. O dezvoltare rapidă a avut loc în țările emergente din Asia și Europa, modificând pozițiile celor două continente în piața globală a asigurărilor prin creșterea ponderii și, implicit, a rolului acestora. Importanța asigurărilor este indiscutabilă; la nivel global, asigurările reprezintă în medie între 7 și 8% din produsul intern brut, cu diferențe între țări în mare măsură datorită nivelului de dezvoltare economică. Pornind doar de la împărțirea țărilor în țări dezvoltate și țări cu economie emergentă, diferențele sunt semnificative. Ponderea asigurărilor în PIB este de 8,8% în țările dezvoltate și de 2,7% în țările cu economie emergentă. O creștere de peste șase ori a primelor de asigurare încasate la nivel global a avut loc în ultimii 25 de ani. Ca mod de funcționare, tranzacțiile internaționale cu asigurări sunt puternic influențate de regulile piețelor internaționale, regionale și naționale din fiecare țară. In mod special, în spațiul Uniunii Europene, Directivele Europene în vigoare și cele care vor fi implementate în următorii ani ,vor avea un mare impact asupra strategiilor companiilor de asigurări și reasigurări; în mod concret, asupra funcționării și managementului acestora, asupra nivelului de capital cerut în funcție de riscurile totale asumate, asupra tipurilor de produse și prețul lor și, evident, asupra modului de control și supraveghere a acestora și a pieței asigurărilor în general.
Fenomenul de globalizare din ultimele decenii, concentrarea domeniului asigurărilor și dominanța marilor companii au schimbat peisajul în care asigurările și, mai ales, reasigurările se desfășoară. Dinamica nebănuită cu câțiva ani în urmă va continua odată cu dezvoltarea tehnologiei, a economiei și, în mare măsură, ca urmare a adoptării unor noi reglementări determinate de criza economică și financiară declanșată în anul 2008.
Intermediarii in asigurări sunt într-o concurență pe orice piață, în dorința de a-și atrage cât mai mulți clienți și de a-i reține, au inovat puternic în domeniul produselor, al canalelor de distribuție, folosind tehnologia și penetrarea acesteia la nivelul populației. Mediul economic și financiar s-a schimbat, inovația și-a spus cuvântul, liberalizarea sprijină competiția și clienții sunt cei care vor avea de câștigat cel mai mult. Asigurările nu sunt doar o afacere, ele au devenit un important rol social, de aceea asigurătorilor le revine o mare răspundere față de clienți și societate în general; ei administrează banii clienților pentru a le oferi protecție financiară împotriva posibilelor pierderi și îi ajută să își realizeze o planificare financiară pentru ei și familiile lor prin asigurările de viață, împotriva unor catastrofe naturale ce pot provoca pierderi uriașe pentru membrii săi.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Activitatea de Asigurare Si Intermediarii In Asigurari (ID: 135011)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.