Abordari Teoretice Privind Cererea Si Oferta pe Piata Agricola Mondiala

CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND CEREREA ȘI OFERTA PE PIAȚA AGRICOLĂ MONDIALĂ

În sens larg, piața se fixează ca orice situație în care există o relație de tranzacționare sau schimb. Este spațiul în care se întâlnesc distincți agenți economici care cer și oferă diferite bunuri și servicii.

În aceași tendință cu termenul general, piața agricolă este definită de tranzacții cu bunuri și utilități dintr-o anumită categorie, având ca scop comun asigurarea nevoilor de nutriție a populației.

Cererea

Conceptul de cerere este deosebit de important pentru dezvoltarea cu succes a afacerilor, implicit a exploatațiilor agricole. Dezvoltarea industriilor apare în sectoare ale economiei unde creșterea are o tendință ascendentă; așa dar anticiparea schimbărilor ale cererii oferă importante oportunitați în afacere.

Conform dicționarului de marketing, cererea reprezintă cantitatea de bunuri și servicii pe care agenții economici pot și sunt dispuși să o achiziționeze, într-o perioadă de timp, la prețul existent pe piață pentru a-și satisface nevoile de consum.

Potrivit manualului „Economie”, legea cererii pretinde ca, în cazul în care toți ceilalți factori rămân constanți, între preț și cerere există o relație inversă. Creșterea prețului unitar al unui bun determină reducerea cantității cerute din bunul respectiv, atunci când prețul unui bun scade, cantitatea cerută din bunul respectiv crește. În altă ordine de idei, cu cât prețul este mai mare, cu atât mai puțină va fi cantitatea cerută.

Funcția cererii reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un consumator o achiziționează la niveluri diferite de preț in condiții în care venitul și ceilalți factori, care influențează cererea, sunt constanți.

Figura 1.1 Funcția cererii

Sursa: „Agromarketing”- ediția a II-a

După cum se poate observa, in figura 1.1, denumită „Funcția cererii”, se află un sistem de axe, în care valoarea prețului se află pe axa verticală, iar cantitatea cerută se alfă pe axa orizontală. A și B sunt puncte de pe curba cererii. Fiecare punct de pe pantă reflectă o corelație directă între cantitatea cerută (Q) și preț (P). În punctul A cantitatea cerută va fi Q1, și prețul va fi P1, iar în punctul B cantitatea cerută va fi Q2, și prețul P2. Curba cererii ilustrează relația negativă dintre preț și cantitatea cerută.

O schimbare în cerere nu este o mișcare în sus sau în jos pe curba cererii; aceasta este pur și simplu o miscare de-a lungul curbei cererii. O schimbare a cererii este atunci când întreaga curbă a cererii se deplasează la stânga sau la dreapta față de poziția ei inițială.

Determinantele cererii: prețul bunului; prețul celorlalte bunuri (substituibile sau complementare); venitul consumatorului; preferințele consumatorului; direcți factori demografici și sociologici.

Elasticitatea cererii reprezintă variația acesteia in urma modificării unuia dintre factorii de influență. Exprimă relația dintre cerere, ca factor dependent, și preț sau venit, ca factori independenți. Elasticitatea cererii de consum se măsoara cu ajutorul coeficienților de elasticitate.

Elasticitatea simplă a cererii in raport cu prețul se calculează ca raport între variația procentuală a cantitații cerute și variația procentuală a prețului:

, unde:

reprezintă coeficientul de elasticitate al cererii în funcție de preț.

Elasticitatea încrucișată evidențiază relațiile de complementaritate sau concurență dintre produse. Se exprimă ca raport între variația relativă a cantității cerute din produsul A și variația relativă a prețului produsului B, in condițiile în care prețul lui A rămâne neschimbat.

, unde:

reprezintă coeficientul de elasticitate al cererii încrucișat în funcție de preț.

Dacă coeficientul de elasticitate al cererii încrucișat este pozitiv atunci produsele A și B sunt concurente (substituibile), dacă rezultatul este negativ atunci produsele A și B sunt complementare.

Efectul „King” este cauzat inelascititații cererii unor produse agricole în raport cu prețul. După o anumită cantitate, cererea ofertei de produse agricole antreneayă o scădere a veniturilor producatorilor.

Elasicitatea cererii în legătura cu venitul reprezintă raportul dintre variația procentuală a cantitații de produs cerute si variația procentuală a venitului:

,unde:

reprezintă coeficientul de elasticitate al cererii în functie de venit.

O formă prin care se materializează necesitatea de consum a populației este cererea de consum a produselor agicole și alimentare.

În același timp cu modernizarea societății, nevoile de consum pentru alimente și produse agricole se dezvoltă, ajungând ca alimentația să fie un stil de viață, nu doar o necesitate.

Nevoia de consum va depășii permanent cererea de consum.

Cererea de consum pentru sistemul agricol și alimentar afișează un set de caracteristici precum:

O bună parte a producției agrare este destinată sectorului de alimente;

Este o cerere repetabilă, perpetuantă;

Este o cerere fermă, ascendentă;

Produsele agroalimentare determină obiectul cererii, însa aceste produse sunt sezoniere, reduse numeric, dispersate teritorial;

În funcție de agenții economici ce achiziționează produse agroalimentare, cererea se divide în cerere de consum productiv și cerere de consum final, astfel încât in primul caz cumpărătorii vor fi utilizatori, iar în a doua situație cumpărătorii vor fi consumatori individuali.

Cererea de consum pentru produsele agroalimentare este influențată de o serie de factori, atât endogeni cât și exogeni.

Cererea de consum se materializează datorită nevoilor de consum, nevoi rezultate în urma proceselor metabolice, fiziologice. Astfel, nevoile fiziologice se bazează pe factori endogeni precum: vârstă, efort fizic, sex, greutate, etc. Dar și pe factori exogeni, cum ar fi: clima, condițiile de lucru, mediul.

Trebuie precizat faptul că venitul populației reprezintă in alt factor determinant al cererii de consum pentru produsele agroalimentare. Acestea ocupă un loc primordial în lista necesitățiilor populației, deci o mare parte din venit este destinată procurării lor.

Oferta

Oferta descrie modul în care producătorii și vânzătorii, mari sau mici, se comportă sau reacționează pe piață atunci când are loc producerea și vânzarea unui produs. Înțelegerea modului în care factorii au afectat stiuații ale ofertei în trecut, îi va ajuta pe manageri să previzioneze tendințele și perspectivele ofertei în viitor.

Conform cărții”Economie-ediția a VIII-a”, oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un producător (vânzător) intenționează să o producă și să o vândă într-o perioadă de timp determinată, în functie de prețurile existente.

Oferta individuală desemnează oferta unui singur producator individual, la acest nivel, producătorul poate fi dispus să vândă o anumită cantitate, atâta timp cât prețul pieței este egal sau mai mare decât costul producției acelei cantități; iar oferta totală (de piață) reiese din suma ofertelor producătorilor individuali al unui bun material sau serviciu.

Ca și legea cererii, legea ofertei demonstrează că fiecărui nivel de preț îi va corespunde o anumită cantitate oferită, așa dar schimbarea prețului determină contracția și extinderea ofertei.

Spre deosebire de legea cererii, curba ofertei este ascendentă ceea ce înseamnă că, cu cât preșul este mai mare cu atât cantitatea oferită creste (oferta se extinde), iar dacă prețul se micșorează cantitatea oferită se reduce (oferta se constrânge), de aici rezultă faptul că între preț și cantitate există o relație pozitivă.

Oferta producătorilor va fi mai mare la un preț ridicat, deoarece vânzarea scumpă a unei cantități de mari dimensiuni va mări considerabil veniturile acestora.

Oferta de piață este reprezentată grafic, într-un sistem de axe în care pe axa verticală se află nivelul prețului, iar pe axa orizontală nivelul cantitații, ca o linie sau curbă ascendentă.

Figura 1.2 Funcția ofertei

Sursa: „Agromarketing” ediția a II-a

În figura 1.2, „Funcția ofertei” am realizat proiecția curbei ofertei; A și B sunt două puncte de pe curba ofertei. Fiecare punct de pe curbă reflectă o corelație directă între cantitatea oferită (Q) și preț (P). În punctul A cantitatea oferită este Q1 la prețul P1, iar la punctul B cantitatea oferită este Q2 la prețul P2.

Asemănător cu cererea, și oferta prezintă unele determinante ale sale precum: prețul produsului; prețul factorilor de producție; cererea de consum; numărul și dimensiunea firmelor; nivelul tehnologic; prețul altor produse sau alternative.

Schimbarea ofertei se produce ca urmare a unei modificări a cel puțin unuia dintre factorii enumerați anterior, cu excepția prețului produsului.

Prețul factorilor de producție poate schimba poziția curbei ofertei. În cazul în care prețul input-urilor scade este posibil să se genereze mai multe ieșiri, făra nici o schimbare în costul de producție. În schimb, dacă prețurile input-urilor cresc o cantitate mai mică de produse poate fi fabricată menținând costurile de producție inițiale.

Cererea de consum implică existența ofertei. Aceste două elemente ale pieței se află în strânsă legătură și se intercondiționează.

Numărul de firme care produc un bun afectează oferta in același mod în care numărul de consumatori (populația) afectează cererea: cu cât sunt mai mulți producători, cu atât mai mare și competitivă este oferta; desigur este valabil și opusul: mai puțini producători, in general, o ofertă mai scăzută.

Un nivel al tehnologiei ridicat, utilizat pentru a produce un produs, va duce la o creștere a producției acestui produs, implicit la o crestere a ofertei.

Prețul produselor alternative acționează asupra ofertei în mod similar cu felul în care prețul produselor substiuibile și complementare acționează asupra cererii. În special, dacă prețul unui produs substituibil se modifică, producătorii vor schimba deciyiile asupra producției, vor produce acel produs care are prețul mai mare.

Elasticitatea ofertei reprezintă reacția acesteia la condiția factorilor de influeță (preț, cost de producție). Idicatorul elasticității ofertei este coeficientul de elasticitate și exprimă raportul ditre variația procentuală a catității oferite pe piață (Q%) și variația procentuală a prețului (P%).

, unde;

reprezintă coeficientul de elasticitate al ofertei în funcție de preț.

În general pe piață, dar mai ales în sectorul agroalimentar, oferta reprezintă răspunsul organizațiilor economice, fermelor la cererea existentă.

Oferta de pe o piață este formată din producția internă, stocuri și importuri. Producția internă mai poate fi catalogată ca ofertă activă, și stocurile pot fi definite ca ofertă pasivă.

În funcție de perioada de timp în care produsele agroalimentare apar pe piață, putem cataloga oferta în: permanentă și sezonieră. Datorită apariției procesului de industrializare în producția agricolă si alimentară (metode de conservare), oferta permanentă este favorizată în raport cu cea sezonieră. Caracteristica de sezonalitate a ofertei produselor agricole se deduce din oscilațiile anuale ale producției, mai ales în sectorul vegetal, dar și animal.

Un alt dezavantaj al ofertei de produse agroalimentare se referă la perisabilitatea acestora. Este o caracteristică a produselor din sectorul vegetal și animal prin care acestea își pierd proprietățiile.

În funcție de aplicarea industriei în domeniul agriculturii, nomenclatorul de produse și structura ofertei sunt tot mai difersificate: produse vegetale, produse de origine animală, produse prelucrate, produse proaspete etc.

Oferta de produse agricole și alimentare, mai ales în sectorul vegetal este condiționată de modificarea calitativă, dar mai ales cantitativă a producției. Aceste două caracteristici ale producției sunt determinate de factori climatici, agrotehnici etc.

Un alt factor care poate influența oferta de produse din sectorul agroalimentar este lipsa concentrației producției agricole în sens geografic, dar și în sens economic. Această situație este cauzată de dispersațiile teritoriale a producatorilor, dar și de inegalitățiile forțelor economice.

Oferta de produse agricole prezintă o rigiditate, deoarece producția se adaptează foarte greu la schimbările cererii sau ale prețurilor.

Prețurile produselor agroalimentare

Potrivit dexonline, prețul exprimă „categorie economică reprezentând expresia bănească a valorii unei mărfuri; sumă de bani pe care trebuie să o plătească cumpărătorul pentru achiziționarea unui produs sau pentru un serviciu.”

„Prețul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus și o poate oferi producătorului (vânzătorului), în schimbul bunului pe care acesta îl reprezintă pe piață”
Prețul face parte din elementele mixului de marketing (cei „4P”), dar spre deosebire de produs, plasament și promovare prin care se deduc cheltuieli, prețul este singurul care participă în mod direct la realizarea veniturilor într-o întreprindere.

Teoriile prețului reprezintă anumite afirmații prin care școlile economice au formulat răspunsuri la întrebarea „Ce măsoară prețul?” Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: teoria clasică a prețului, teoria neoclasică a prețului, teoriile mixte (moderne) ale prețului.

Prima teorie, și anume cea clasică, susține că prețul își are substanța în valoarea economică a bunurilor, valoare stabilită de consumul input-urilor și de sumele pe care proprietarii acestora le revendică.

Teoria neoclasică precizează ca prețul oglindește valoarea economică stabilită de utilitatea marginală și raritatea aceului bun.

Într-o economie de piață, prețul poate îndeplini anumite caracteristici, roluri, ceea ce numim: funcțiile prețului:

Funcția de calcul, de masurare a cheltuielilor și rezultatelor. Sugerează faptul că prețul este un indicator economic prin care sunt evidențiate, și măsurate diferite activități, în acelasi timp prețul este și mijloc cu ajutorul căruia se pot analiza deciziile economice.

Funcția de stimulare a agențiilor economici. Prezintă faptul că, deoarece prețul influențează direct venitul și cheltuielile, acesta reprezintă un ro, stimulatoriu asupra activitățiilor producătorilor.

Funcția de recuperare a costurilor și de redistribuire a veniturilor. Primul lucru pe care prețul este nevoit să-l îndeplinească este acela că trebuie să acopere costurile, implicit recuperearea cheltuielilor. Fără îndeplinirea acestui rol nu se va continua activitatea economică. În plus valoarea prețului trebuie să aiba în vedere și obtinerea de profit.

Prețul reprezintă un mijloc prin care întreprinderile doresc îndeplinirea câtorva obiective precum:

Realizarea unei cifre de afaceri propuse

Fezabilitatea activitățiilor desfășurate

Câștigarea unui segment al pieței

Un mai bun plasament al unui serviciu sau produs

Indicele prețurilor se realizează prin compararea, in diferite perioade, a doua niveluri ale prețului. De obicei, formula de calcul utilizată cel mai des este urmatoarea:

, unde;

reprezintă indicele prețului;

exprimă prețul în perioada acutală

exprimă prețul în perioada de referință

Dacă analizăm felul prin care putem calcula, putem diferenția două modalitați și anume: indici cu bază fixă sau în lanț. O atenție sporită trebuie acordată perioadei de referintă , deoarece decalajele mari de timp pot influența rezultatul analizelor.

Prin studierea costurilor de fabricare a unui produs/serviciu, cererii existente și practicilor concurenței se poate stabili prețul de vânzare al unui produs din sectorul agroalimentar.

Cel mai important element în stabilirea prețului este reprezentat de costuri. Vânzarea unui produs sau serviciu în situatția în care costurile nu sunt acoperite de valoarea prețului va duce la o pierdere în cadrul organizației.

Planificarea prețurilor produselor agricole prin studierea cererii reprezintă, de fapt, o evaluare detaliată asupra întorsaturilor pe care piața le va avea.

Principalele strategii de prețuri abordate în domeniul agroalimentar, adresate mai ales consumatorilor finali, sunt:

Strategia prețului înalt (ridicat) pune accentul pe prezența unei categorii de clienți care acceptă un nivel mai mare al prețului pentru unele produse. Această strategie poate fi benefică în anumite piețe cu un potențial mai redus, unde, acest potențial nu îi atrage pe concurenții mari.

Strategia prețului de penetrare (scăzut) se bazează pe stabilirea unui preț de pornire scăzut, astfel reușind pătrunderea pe piață a produsului. Această strategie se pliază pe situația în care cererea de consum prezintă o elasticitate ridicată în raport cu prețul. Totodată se poate folosi și atunci când produsul întâlnește o puternică concurență pe piață.

Ansamblul prețurilor din sectorul agricol este caracterizat de:

Legătura dintre costurile și prețurile aceluiași produs (acând în vedere diferențierea teritorială și sezonieră)

Legătura dintre prețurile diferitelor produse (în special acelea care, prin procese agricole, devin input-uri pentru obținerea altora)

„Foarfecele prețurilor” – legătura dintre prețurile produselor agricole și celor industriale

Prin acțiunea legitățiilor unei anumite economii de piață, dar mai ales a cererii și ofertei se stabilește prețul produselor din sectorul agricol. Într-o economie de tip concurențială, prețurile prezintă un set de caracteristici precum:

Prețul produselor este variabil fiind într-o relație directă cu anumiți factori precum: calitatea, perisabilitatea, caracterul sezonier, posibilitățiile de stocare, etc.

Variația valorii prețurilor din domeniul agricol poate influența prețurile altor bunuri de consum

Prețurile produselor se pot afla în anuite stadii precum: reducere, creștere, stagnare, distincte modificări.

La nivel internațional, prețurile din sectorul agricol prezintă doi factori mai importanți față de nivelul intern:

Prețurile produselor sunt subordonate de însemnătatea ofertei. Aceasta nu dă permisiune prețului să se stabilizeze.

Răspândirea prețurilor pentru majoritatea produselor, prin urmare produsele nu se produc în aceași perioadă de timp.

Politicile de preț sunt reprezentate de mijloacele și metodele de influențare sau chiar de stabilirea a nivelului structurii și dinamicii prețurilor. Permit prevenirea sau atenuarea dificultățiilor economice și sociale, precum și cresterea eficienței economice.

Prin practicarea unor politici de preț, statul urmărește anumite obiective precum:

Determinarea unui anumit preț al produselor alimentare vis-a-vis de variațiile prețurilor internaționale, în special în postura țărilor importatoare.

Garantarea unui standard minim de nutriție poputației aflate sub acest nivel.

Fixarea prețurilor la un anumit nivel, favorizând categoriile sociale care nu dispun de putere de cumpărare ridicată

Obstrucționarea constrângerii inflaționiste prin conducerea prețurilor.

Manifestarea sistemului inflaționist asupra prețurilor poate fi cauzat printr-o inflație asupra cererii sau printr-o inflație asupra costurilor.

Stimularea prețului cauzată de dezechilibrul dintre puterea cererii, la un moment dat, și ofertă reprezintă inflația prin cerere.

Stimularea prețului cauzată de sporirea valorii costurilor producerii anumitor bunuri, definește inflația prin costuri.

Inflația cererii și a costurilor se află într-o relație de interdependență, reprezentând ansamblul liniar inflaționist.

Securitatea alimentară – problemă globală a omenirii

Problematica securității alimentare este o situație foarte importantă, amplă și complexă, în altă ordine de idei, este o problemă globală cu care omenirea se confruntă.

„Problema globală reprezintă o anumită speță a economiei globale care lezează pe termen lung economiile mai multor state și a cărei rezolvare necesită eforturi din partea fiecărui stat și a comunităților internaționale.”

Securitatea alimentară se referă la faptul că toți oamenii trebuie să aibă, în orice moment, acces fizic și economic la cantități adecvate de alimente nutritive și sigure care să răspundă nevoilor și preferințelor alimentare pentru o viață activă și sănătoasă.

Noțiunea de securitate alimentară a fost dezvoltată în numeroase definiții abordate în cărți de specialitate, și majoritatea se rezumă la „dreptul de a mânca”, fundamentat de F.A.O. în anul 1963 prin „Proclamația dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-și astâmpăra foamea” Aceasta se referă la cantitatea de factori și substanțe nutritive, pentru un individ, în vederea asigurării echilibrului metabolic și fiziologic.

La baza securității alimentare stă accesul la alimente sănătoase. Acesta este în strânsă legătură cu oferta de produse alimentare, astfel încât securitatea alimentară depinde de un sistem alimentar sănătos și durabil.

Sistemul alimentar cuprinde: producția, prelucrarea, distribuția, comercializarea, achiziționarea, precum și consumul de alimente.

În literatura oficială, sub-nutriția este, adesea, sinonim cu foamea, termen cu impact emoțional; este rezultatul aportului alimentar, care este continuu insuficient pentru a satisface necesarul de energie.

Legătura foamei și sub-nutriției cu alimentația inadecvată permite măsurarea insecurității alimentare; în ceea ce privește disponibilitatea și consumul aparent de alimente de bază.

Lipsa hranei, principala problemă a securității alimentare, focalizează interesul global din pricina faptului că soluționarea acestei probleme nu poate avea loc fără participarea întregii comunități internaționale; in aceași măsura și tările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate. În vederea soluționării problemei, aceasta trebuie abordată și la nivel național, implicit trebuiesc avute în vedere dificultățiile și condițiile fiecărei țări.

Principalele cauze ale insecurității alimentare pot fi: disputele militare și civile, situațiile post conflict, sănătatea și igiena.

În vederea stabilirii relațiilor dintre alimentație-populație, și asigurării securității alimentare, atât la nivel național cât și global, este necesar elaborarea unui ansamblu de indicatori, pe care se pot baza politicile agricole și alimentare. Acești indicatori trebuiesc realizați cu rigoare, veridicitate deoarece și analiza științifică trebuie să fie în acest sens, justificată de informații complete și complexe.

Sistemul de indicatori ai securității alimentare reprezintă un ansamblu multilateral statistico-economic, ce redă „prin mărimi cantitative și calitative relațiile demoalimentare sub formă de stare, structură, dinamică, distribuție, corelație, comportament în anumite condiții de timp și loc”.

În funcție de conținutul economic putem diviza structura ansamblului de indicatori ai securității alimentare în șase grupe:

Indicatorii cererii de consum

Indicatorii ofertei de produse agroalimentare

Indicatorii consumului alimentar

Indicatorii entropiei alimentare (indicatori ai insecurității alimentare)

Indicatori de reglare a dezechilibrelor demo-alimentare

Indicatori sintetici ai securității alimentare

Securitatea alimentară este un fenomen multidimensional. Acțiunea politicii naționale și internaționale solicită identificarea deficitelor simple. Deoarece insecuritatea alimentară presupune riscuri si incertitudini, analizele și statisticile formale trebuie să includă atât sub-nutriția cronică cât și insecuritatea acută, care reflectă volatilitatea economică a sistemului alimentar.