Abordari Teoretice cu Privire la Analiza Economico Financiara a Performantelor

Capitolul I. Abordari teoretice cu privire la analiza economico-financiara a performantelor

1.1 Definirea și tipurile analizei economico-financiare

„ Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descopunerea sau desfacerea unui întreg în elementele sale componente identificând factorii, cauzele și condițiile care le-au generat și influențat.”

„Analiza financiară furnizează un ansamblu de concepte, tehnnici și metode care permit tratarea informațiilor interne și externe, interpretarea acestora, emiterea unor judecăți de valoare și aprecieri asupra activității întreprinderii în vederea formulării unor recomandări pertinente privind evoluția acestora, nivelul și calitatea performanțelor, gradul de risc într-un mediu concurențial extrem de dinamic”

Principalele obiective ale analizei financiare le constituie cercetarea aspectelor cu privire la modul de funcționare a întreprinderii, compararea rezultatelor în raport cu trăsăturile mediului concurențial, evaluarea gradului de vulnerabilitate și a riscului de faliment.

Analiza economică are în componența sa metode pentru cercetarea fenomenelor și a unor procese înconjurătoare aparținând domeniului economic.

O altă definiție este cea a analizei economico-financiare care reprezintă un proces complex de familiarizare cu situația economico-financiară a economiei naționale privite fie în ansamblu său fie prin intermediul a unei ramuri sau a unui agent economic prin folosirea unor indicatori si metode specifice cu scopul de dimensionare și individualizare a factorilor care au condus la anumite condiții economico-financiare precum si formularea unor decizii strategice pentru îndeplinirea obiectivelor.

În trecut analiza economico-financiară era folosită de către bănci pentru acordarea sau respingerea de credite. Azi, datorită schimbărilor principalilor factori care determină climatul economic si socio-politic analiza a suferit modificări metodologice și instrumentale esențiale. Aceste procese au determinat schimbări în adoptarea și utilizarea tehnicii de analiză econimico-financiare.

Etapele principale ale analizei economico-financiare sunt:

1. Stabilirea obiectivului analizei, aceasta se realizează în timp și spațiu prin utilizarea anumitor metode de evaluare și calcul.

2. Realizarea bazei informaționale pentru realizarea analizei aceasta este o etapă importantă deoarece constuie punctul de plecare al analizei, iar sursele pot fi preluate atât din mediul extern (studii, publicații de specialitate, informații statistice), cat și din interiorul firmei.

3. Prelucrarea bazei informaționale, utilizarea acestei etape ajută la centralizarea informațiilor,compararea indicatorilor valorici.

4.Analiza modului de influență a cauzelor interne și externe asupra fenomenului analizat;

5. Stabilirea programului de acțiune;

6. Punerea în practică a măsurilor propuse;

7. Verificarea în permanență a rezultatelor obținute și efectuarea actualizărilor necesare.

Tipuri de analiză economico-financiară, acestea se pot clasifica în funcție de mai multe criterii:

În funcție de perioada în care se realizează analiza și perioada în care are loc fenomenul:

Analiza postoperatorie presupune atât evaluarea rezultatelor activității firmei din trecut cât și a celor din prezent cu scopul realizării obiectivelor propuse;

Analiza previzională urmărește evoluția în viitor a unor fenomene economice prin intermediul cercetării factorilor de influență.

În funcție de caracteristicile calitative și cantitative ale fenomenelor:

Analiza calitativă are în vedere însușirile esențiale ale fenomenelor, trăsăturile fundamentale ale fenomenului;

Analiza cantitativă urmărește studierea fenomenului prin intermediul unor determinări cantitative cum sunt: suprafața, numărul, durata, volumul, etc.

În funcție de nivelul în care se realizează analiza economico-financiară:

Analiza la nivel microeconomic ea se realizeaza la nivelul firmei și are în vedere rezultatele obținute de către întreprindere precum și activitatea economică a acesteia;

Analiza la nivel macroeconomic studiază economia mondială, ramurile economiei, economia națională;

Analiza la nivel mezoeconomic are la bază fenomenele economice întâlnite în cadrul sectoarelor economiei naționale, al subramurilor și ramurilor precum și în cadrul unor regiuni geografice delimitate.

În funcție de gradul de urmărire al fenomenelor:

Analiza dinamică reflectă fenomenele aflate în mișcare, subliniind poziția lor în anumite perioade de timp;

Analiza statică studiază fenomenele într-o perioadă dată de timp și este strâns legată de felul de realizare a analizei și nu de natura fenomenului studiat .

În funcție de criteriile de studiere a fenomenelor

Analiza economico-financiară vizează doar aspectele economice ale firmei;

Analiza tehnico-economică are rol de a uni criteriile economice cu cele de natură tehnică;

Analiza socio-economică vizează criteriile sociale alături de cele economice.

Analiza financiară vizează felul de gestionare a fluxurilor financiare și a capitalului ce se realizează la nivelul întreprinderii.

În funcție de perioada în care se desfășăară analiza

Analiza pe termen scurt se desfășoara pe o perioadă până la 1 an.

Analiza pe termen mediu se realizează pe o perioadă între 1 și 3 ani, iar analiza pe termen lung depășește perioada de 3 ani.

În funcție de obiectivul analizei

Analiză pe probleme cuprinde cifra de afaceri, profit , risc financiar

Analiză pe unități organizatorice: filiale, societăți comerciale

Analiza pe ramuri

Funcțiile pe care le posedă analiza sunt următoarele:

În primul rând analiza are funcție informațională care asigură valorificarea datelor furnizate de totalitatea sistemului de evidență economică, cu scopul informării centrelor de decizie asupra modului de realizare a perfomanțelor economico-financiare, dar și a cauzelor care au generat eventuale dereglări.

Funcția de evaluare al randamentului tehnico-economic al societății se concretizează în două părți, acestea fiind de reglare și de diagnostic.

O altă funcție a analizei este de stabilire a deciziei în funcție de eficiență presupune o trebuință materială pentru realizarea activității în fiecare sector al vieții economico-financiare.

Funcția de identificare și mobilizare a rezervelor interne: analiza are rolul de a evalua calitatea managementului prin intermediul performanțelor obținute,dar și prin oferirea de informații certe cu privire la modul de gestionare a patrimoniului, prefigurând totodată cerințele supraviețuirii în viitor a întreprinderii.

Ultima funcție a analizei este cea de realizare a legăturii cu ambianța exterioară economică-financiară, în acest caz se analizează raporturile indirecte și directe dintre diverși parteneri.

Contul de profit și pierdere- sursă de informații în analiza rezultatelor

Operațiunile financiare și economice care se realizează în cadrul unei întreprinderi sunt consemnate în documente contabile sub forma stocurilor prezentate în bilanț și sub forma fluxurilor evidențiate în contul de profit și pierdere.

Bilanțul evidențiază situația financiară în momentul încheierii exercițiului, iar contul de profit și pierdere reflectă modul în care s-a ajuns la starea respectivă în urma cheltuielilor înregistrate în cursul exercițiului financiar și a fluxurilor de venituri.

Elementul comun care se situează între cele două este rezultatul exercițiului, însă diferența constă în faptul că în contul de profit și pierdere în evidență este pus modul de formare al rezultatului, în schimb în bilanț este prezentată situația sa fără a se pune accentul pe proveniența și cauzele care l-au generat.

Contul de rezultate este un document contabil de sinteză care analizează realizările activității societății în cursul perioadei analizate. El sintetizează și explică într-o formă analitică fluxurile economice aferente perioadei de gestiune, prin prisma raporturilor dintre venituri și cheltuieli. Criteriul folosit pentru gruparea veniturilor și cheltuielilor este cel al naturii activităților desfășurate, iar în cadrul acestora natura resurselor utilizate, în cazul cheltuielilor și respectiv natura rezultatelor obținute în cazul veniturilor.

Acest document are în componența sa următoarele elemente: cifra de afaceri netă, cheltuielile și veniturile exercițiului, dar și rezultatul exercițiului. Atunci când, în baza unor prevederi legale exprese, în conturile de venituri au fost incluse sume care reprezintă diverse impozite și taxe reflectate concomitent în conturi de cheltuieli, cu ocazia întocmirii contului de profit și pierdere, la cifra de afaceri netă se vor nota sumele reprezentând veniturile menționate, corectate cu cheltuielile corespunzătoare acelor impozite și taxe.

Situații care presupun impunerea ajustării cifrei de afaceri netă prezentate în contul de profit și pierdere:

Impozit datorat în urma vânzării unui serviciu sau a unui produs;

Impozit colectat în numele autorităților cu privire la vânzarea produselor sau serviciilor;

Impozit determinat în funcție de nivelul cifrei de afaceri;

Contul de proft și pierdere ajută la stabilirea rezultatelor exercițiului nu numai pe ansamblu, ci și în etape, pe domenii operaționale ale activității agentului economic și cuprinde producția ,circulația,finanțele, activitățile cu caracter excepțional,etc.

Veniturile reprezintă creșteri ale profitului înregistrate pe parcursul perioadei de gestiune sub formă de intrări sau creșteri ale activelor sau scăderi ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuțiile acționarilor, iar cheltuielile reprezintă micșorări ale profitului înregistrat pe parcursul aceleași perioade sub formă de ieșiri sau diminuări ale valorii activelor ori majorări ale datoriile care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu altele decât cele rezultate din distribuirea acestuia către acționari.

Contul de profit și pierdere prezintă dublu interes:

Permite determinarea unui rezultat global și construirea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei;

Permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influnțat. Astfel, scăderea rezultatului exercițiului poate fi generată de creșterea necontrolată a costului de achiziție a unor materii prime, de îndatorarea excesivă și creșterea cheltuielilor financiare, de scăderea ritmului vânzărilor.

Contul de profit și pierdere se poate întalni sub forma a două modele: „contul de profit și pierdere simplificat sub formă de listă” și „contul de profit și pierdere sub forma în cont”. Oricare ar fi alegerea de prezentare a informațiilor acestea sunt împărțite pe tipuri de activități care se regăsesc cu operațiile economico-financiare realizate de către un reprezentat de patrimoniu într-o perioadă de gestiune.

1.3Metode și tehnici utilizate în analiza rezultatelor

Metodologia analizei economico-financiare poate fi definită ca un ansamblu de tehnici și metode utilizate pentru crearea rezultatelor întreprinderii și de asemenea pentru cercetarea rezultatelor acestora.

Aceasta se clasifică în: metode ale analizei calitative și metode ale analizei cantitative.

Metodele calitative care vizează esența fenomenului, surprinderea legăturilor cauzale și

Metodele analizei cantitative care vizează cuantificarea influențelor factorilor care explică fenomenul.

Metodele analizei calitative se împart în: diviziunea și descompunerea rezultatelor, comparația, modelarea fenomenelor economico-financiare, gruparea, generalizarea sau evaluarea rezultatelor.

A.Diviziunea și descompunerea rezultatelor

Rezultatele realizate de întreprindere sunt măsurate cu ajutorul indicatorilor economico-financiari care se împart și se descompun pentru a se putea realiza studierea în detaliu.

De asemenea diviziunea și descompunerea rezultatelor se împarte în 3 categorii:

a). Diviziune în timp, permite evidențierea abaterilor de la timpul de formare a rezultatelor; de la ritmicitatea proiectelor pentru obținerea unui anumit indicator.

b). Diviziunea rezultatelor după locul de formare, rezultă din stabilirea concretă a locului de muncă unde s-a format rezultatul, concomitent cu contribuția fiecărui loc la tendința generală a rezultatului.

c). Descompunerea în părți componente, localizează rezultatele ca fiind favorabile sau nefavorabile pe categorii de resurse, aprofundează studiul laturilor esențiale ale fenomenelor analizate.

B.Comparația

Indiferent de rezultatul obținut de către o întreprindere acesta se apreciază în funcție de anumite criterii și utilizând o bază de comparație. De asemenea trebuie respectate anumite criterii pentru ca informațiile obținute în urma comparației să fie și corecte, iar acestea sunt: existența a cel puțin doi indicatori sau a două mărimi pentru a se realiza comparația, între elementele comparate să existe un raport omogen, sfera de cuprindere în cazul indicatorilor valorici folosiți să fie similară și unitatea de măsurare să fie aceeași pentru fiecare rezultat în parte.

Tipurile de comparații sunt:

a). Comparațiile în spațiu, se pot realiza fie între rezultatele firmei concurete și rezultatele firmei, fie între rezultatele structurilor organizatorice din interiorul întreprinderii.

b). Comparațiile în timp, analiza se face pentru același fenomen, dar în intervale diferite de timp a evoluției sale.

c). Comparațiile mixte, cuprinde atât comparațiile în timp cât și cele în spațiu.

C.Modelarea fenomenelor economico-financiare

Modelul constituie o o reprezentare simplificată a realității și este exprimat sub formă de de factori, funcții de producție, inegalități, ecuații.

D.Gruparea

Datele primare colectate se împart în grupe omogene de unități în funcție de scopul cercetării. Gruparea se face în funcție de anumite criterii: de modul e exprimare a datelor, în funcție de obiectul analizei.

E.Generalizarea sau evaluarea rezultatelor

Metoda reunește într-un ansamblu coerent concluziile reieșite din studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reținându-se aspectele esențiale pentru fundamentarea deciziilor firmei.

Astfel generalizarea se realizează prin: raportul de analiză și studiile de fezabilitate și evaluare.

Metodele analizei cantitative se împart în: metoda substituțiilor în lanț, metoda corelației, metoda balanțieră, metoda scorurilor, metoda ABC, metoda calculului matricial, metoda ratelor.

A.Metoda substiuțiilor în lanț

Această metodă are la bază relațiile de tip determinist sub forma raportului sau a produsului și care impune respectarea a trei principii.

Unul dintre principiile se referă la faptul că un factor substituit se va menține ca stare în operațiile viitoare, altul scoate în evidență faptul că substituirea se face succesiv și ultimul presupune aranjarea factorilor în funcție de condiționarea lor economică ( factori cantitativi, de structură și calitativi).

În literatura de specialitate întâlnim și metoda substituirii izolate a factorilor, însă această metodă are la bază doar unul dintre principiile amintite mai sus și anume cel de substituire succesivă.

B.Metoda corelației

Această metodă are la bază relațiile de tip stocastic și măsoară intensitatea legăturii dintre factorii de influență și fenomenul folosit, inclusiv influența lor.

Metoda corelației presupune parcurgerea următoarelor etape:

a). Identificarea conținutului economic al fenomenului și al factorilor săi de influență.

b). Stabilirea ecuației de regresie precum și a legăturilor de cauzalitate

c). Calculul parametrilor de ecuației de regresie

d). Determinarea legăturii dintre fenomenul studiat și factorii de influență.

C.Metoda balanțieră

Metoda are la bază relațiile de tip determinist sub formă de sumă sau/și diferență și formula generală este de tipul: M= a+b-c

D.Metoda scorurilor

Metoda scorurilor reprezintă tehnica de analiză discriminantă care funcționează în mediul extern al firmelor.

Etapele necesare pentru stabilirea scorului sunt următoarele:

a). Selectarea unor firme care să se situeze în categoria întreprinderilor falimentare și în categoria firmelor fără probleme financiare.

b). Compararea celor două tipuri de întreprinderi pe baza unor indicatori susceptibili

c). Alegerea unor indicatori care să ofere cea mai bună discriminare

d). Elaborarea unei combinații liniare a indicatorilor

e). Stabilirea unui punct de inflexiune care să asigure o clasificare predictivă a firmelor din cele două categorii.

În concluzie, scorul idetinficat la nivelul întreprinderilor, permite realizarea previziunii în privința riscul de faliment la un moment dat.

E.Metoda ABC

Metoda aceasta se mai numește și metoda Pareto sau metoda 20/80 și are la bază o analiză amănunțită a componentelor în funcție de poziția lor. Se utilizează pentru analiza cifrei de afaceri, analiza producției, analiza furnizorilor.

Etapele metodei ABC

a). Găsirea parametrului și a fenomenului;

b). Aranjarea elementelor fenomenului în ordine descrescătoare ;

c). Calculul valorilor parametrilor specifici;

d). Împărțirea celor trei zone ( A,B,C);

e). Reprezentarea greafică a curbelor ABC;

Metoda poate fi aplicată în toate domeniile analizei economico-financiare și permite sistematizarea informațiilor economice în tablouri matriciale prelucrabile electronic.

G.Metoda ratelor

Rata reprezintă un raport între doi indicatori economici din bilanț care permite o bună comparabilitate în timp și spațiu.

Ratele pot fi grupate astfel:

a). Ratele echilibrului financiar, reprezintă legătura dintre grupe de posturi bilanțiere de activ sau de pasiv.

b). Ratele de structură, reprezintă contribuția fiecărei părți care ajută la formarea fenomenului. Se realizează comparații între firmele cu mărimi diferite și se identifică modificările structurale apărute de-a lungul unei perioade de timp în cadrul societății.
c). Ratele de eficiență, reflectă raportul dintre efort și efect. Aceste sunt structurate sub forma: efort/efect și efect/efort.

1.4 Utilizatorii rezultatelor analizei-economico financiare

Realizarea obiectului de activitate a entității se realizează prin intermediul continuu al unor factori endogeni și exogeni.

Analiza economico- financiară are un loc bine definit în structurile funcționale ale conducerii, reprezentând un intrument al centrelor de decizie în amplul proces de sporire a eficienței oricărei activități.

Principalii utilizatori ai informațiilor furnizate de analiza economico-financiară sunt:

a). Furnizorii de capital:acționarii și consultanții acestora; investitorii in obligațiuni; băncile și alți investitori;

b). Partenerii de afaceri: furnizorii, clienții, angajații și organizațiile sindicale;

c). Statul: fiscul, guvernul, și organizațiile cvasiguvernamentale, autoritățile locale;

d). Alți utilizatori: managementul firmei, organizațiile profesionale, analiștii și consultanții, auditorii și publicul.

Băncile și alți investitori se încadrează la categoria utilizatorilor care sunt interesați de capacitatea de plată a întreprinderii. De asemenea furnizorii au în vedere dezvoltarea pe viitor a afacerilor cu partenirii comerciali, dar și securitatea clienților.Angajații și organizațiile sindicale au ca și prioritate negocierea salariilor și siguranța locurilor de muncă.

Guvernul are rolul de a conduce economia, de a realiza politicile economice și de a monotoriza zonele economice. Fiscul însă are o importanță deosebită deoarece asigură o parte din venituri prin impozitarea întreprinderilor.

Mangementul firmei analizează rezultatele proprii si le raportează în totalitate situațiilor din economie și principalilor concurenți pentru a se stabili cu exactitate modalitatea de acțiuune li poziția. Oraganizațiile profesionale au rolul de a reduce interferențele statului în activitățile profitabile. Analiștii și consultanții, se află sub forma de societăți de consultanță pentru furnizorii de capital sau agenți de rating care oferă informații economico-financiare.

Capitolul II. Indicatori utilizați în analiza rezultatelor

2.1 Conceptul de rezultat

O definiție a termenului de „ rezultat”, apare și în Dicționarul enciclopedic și acesta reprezintă partea ce provine dintr-o cauză sau dintr-o acțiune. Însă din punct de vedere economic rezultatul este un efect final sau chiar intermediar al unor operațiuni economice.

„În urma derulării unor activități economice lucrative la nivel de societate se pot obține următoarele caategorii de rezultate:

Rezultate ale activității productive: acestea se concretizează în bunuri și servicii care au o anumită utilitate și pot satisface niște nevoi de consum;

Rezultatele financiare:acestea confirmă realizarea pe piață a rezultatelor obținute în sfera producctivă;

Rezultatele sociale: sunt obținute prin ocuparea forței de muncă și protecția socială a acesteia.”

Conceptul economic de venit, acesta reflectă capabilitatea unui capital de a genera venituri într-o perioadă viitoare. Despre venit se poate spune că rezultă din capital, dar în momentul în care este investit, venitul devine și el capital.

Conceptul contabil de venit, reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit prin executarea de lucrări, creșterea stocurilor de produse, prin vanzarea de bunuri, prestrarea serviciilor.

Conceptul contabil de rezultat, „ este o apreciere post factum a eficienței unei activități productive, el rezultând ca surplus din ciclul economic al unei entități, spre deosebire de venitul economic care este măsura fructificării viitoare a unei investiții.”

A.Clasificarea rezultatelor în funcție de modul de formare a acestora

Realizarea rezultatelor prin poziționarea cheltuielilor după natură

Prin intermediul acestei clasificări, rezultatul activității unei entități se realizează prin raportarea tuturor cheltuielilor de exploatare la producția exercițiului.

Pentru determinarea rezultatelor prin intermediul acestei metode se formează un sistem de indicatori importanți cum sunt: rezultatul brut din exploatare, rezultatul net din exploatare, valoarea adăugată.

Cu toate că există avantaj al utilizării acestei metode, se identifică si dezavantaj cum ar fi faptul că nu se poate identifica un rezultat strict al activității de producție și este doar parțial confirmat pe piață.

Realizarea rezultatelor prin poziționarea cheltuielilor după destinație

În cazul acesta se formează un rezultat strict pentru activitatea de producție și de asemenea este confirmat în totalitate pe piață si reiese din compararea producției vândute și a costurilor vânzării.

B. Clasificarea rezultatelor în funcție de gradul de cuprindere

Prin intermediul acestei clasificări se pot delimita trei categorii principale de rezultate:

Indicatori de rezultate care contabilizează capacitatea de finanțare a entității;

Indicatori de rezultate care arată cât de profitabilă este activitatea entiății în ansamblul său;

Indicatori de rezultate care arată volumul activității.

„ Structura indicatorilor de rezultate după acest criteriu permite o analiză diferențiată a performanțelor unei întreprinderi astfel:

Performanțe care țin de capacitatea productivă a întreprinderii și care pot conduce la extinderea volumului de activitate și la creșterea cotei de piață a firmei sau consolidarea poziției pe piață a acesteia;

Performanțe care conduc la creșterea nivelului de profitabilitate al întreprinderii și care nu întotdeauna sunt efectul creșterii volumului de activitate;

Performanțe care se referă la capacitatea întreprinderii de a genera și mobiliza resurse financiare care să asigure o finanțare echilibrată și eficientă a activității.”

2.2 Indicatorii de rezultate care exprimă volumul activității

„ Sistemul de indicatori care exprimă volumul oferă o imagine de ansamblu asupra finalității activității unei întreprinderi, imagine care reflectă în formă valorică capacitatea de producție și comercializare a acestuia.

Cei mai importanți indicatori de rezultate care exprimă volumul sunt prezentați în cele ce urmează:”

1.Producția fabricată

Aceasta reprezintă valoarea producției obținute de societate desfășurată într-o anumită perioadă de timp cu scopul vânzarii pe piață. Ea poate fi evaluată la un preț de înregistrare preliminat sau la un preț de fabricație.

De asemenea pentru a se analiza acest indicator este nevoie să se determine influențele factorilor, abaterea absolută față de o bază de comparație să se realizeze interpretările rezultatelor precum și formularea măsurilor pentru remedierea eventualelor nereguli constatate.

Formula de calcul pentru acest indicator este:

„ Qf=, unde :

qi- cantitatea fabricată din produsul i

pi- costul unitar sau prețul de înregistrare al produsului i

n- numărul de produse fabricate „

Pentru determinarea abaterii absolute este folosită următoarea formulă de calcul:

ϪQf= Qf1 – Qf0= ∑ q1p1 – ∑ q0p0

Factorii în ordinea substituției sunt „ qi”, „ si” , „pi”

2.Cifra de afaceri

Cifra de afaceri cuprinde totalitatea veniturilor realizate, derivate din activitățile de comercializare din perioada curentă.

„ Accepțiunea curentă privind cifra de afaceri este de indicator global, dar mai există și alte concepte cu relevanță informațională semnificativă, cum ar fi:

Cifra de afaceri medie

Cifra de afaceri marginală

Cifra de afaceri critică”

Cifra de afaceri medie poate fi numită și prețul mediu de vânzaren și are la bază venitul obținut din vânzarea unei unități și se poate calcula cu ajutorul următoarei formule:

= , unde:

CA- cifra de afaceri

Q- volumul fizic al vânzărilor;

Cifra de afaceri marginală se concretizează în fluxurile veniturilor unei entități determinată de scăderea sau de creșterea cu o singură unitate a produselor vândute.

CAm=

CAm – cifra de afaceri marginală

∆CA- fluxul cifrei de afaceri

∆Qv- fluxul cantității vândute

“Cifra de afaceri critică se definește ca fiind nivelul vănzărilor prin care se va asigura acoperirea integrală a cheltuielilor, momentul în care entitatea începe să devină profitabilă.

CAcr= unde:

CF- suma cheltuielilor fixe;

Rcv- rata medie a cheltuielilor

Rcv=

3.Producția exercițiului

Ea mai poartă denumirea de producție brută și “ este un indicator specific unităților industriale, măsurând volumul global al activității desfășurate. Ea include vânzarea bunurilor și serviciilor realizate de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii.”

Producția exercițiului se determină după formula următoare:

Qe = Qv + Qst + Qi , unde

Qi-producția imobilizată.

Qst – producția stocată;

Qv- producția vândută;

Producția vândută este o componentă principală a cifrei de afaceri și include lucrările si serviciile executate precum și produsele vândute.

Producția stocată se calculează ca și diferență dintre stocurile finale si cele inițiale, iar acest indicator include producția neterminată, semifabricatele și produsele finite.

Producția imobilizată are la bază lucrările executate de societate pentru obținerea de imobilizări necorporale și imobilizări corporale în regie proprie.

Avantajul producției exercițiului se manifestă prin faptul că are capacitatea de a arăta cel mai bine rezultatul activității productive a firmei realizat în exercițiul financiar, dar prezintă și un dezavantaj deoarece încorporează componentele care dețin diferite baze de evaluare.

4.Valoarea adăugată

“ Valoarea adăugată definește dimensiunea reală a activității întreprinderii și reprezintă plusul de bogăție obținut peste consumurile intermediare provenite de la terți, prin valorificarea tuturor resurselor economice proprii.”

Se determină după formula:

VA = Qe + Mc – Ci unde,

Qe-producția exercițiului

Mc-marja comercială

Ci-consumuri intermediare

Marja comercială reprezintă indicatorul cu ajutorul căruia se determină cât de profitabilă este societatea. Aceasta se poate calcula ca și diferență între veniturile provenite din vânzarea unor produse și costul produselor respective.

Consumurile intermediare se determină ca și sumă dintre cheltuielile cu serviciile executate de terți și cheltuielile materiale.

Se poate formula și o diferență între cifra de afaceri și valoarea adăugată prin aceea că după o perioadă mai lungă de timp cifra de afaceri poate reflecta capacitatea societății de vânzare, în timp ce valoarea adăugată reflectă surplusul pe care acesta reușește să îl creeze datorită muncii depuse în cadrul procesului de producție.

Rezultatele care exprimă profitabilitatea activității

Diferența dintre indicatorii care exprimă profitabilitatea activității și cei care exprimă volumul este dată de imaginea sintetică cu privire la eficiența activității realizată de societate.

“ Indicatorii de rezultate care exprimă profitabilitatea sunt de mai multe tipuri, ei putând fi diferențiați după mai multe criterii, cum ar fi:

Gradul de cuprindere care separă indicatorii în formă brută de cei în formă netă;

Structurarea indicatorilor de rezultate care exprimă profitabilitatea pe tipuri de activități derulate la nivel de întreprindere.”

Acești indicatori sunt:

1.Rezultatul brut din exploatare sau excedent brut din exploatare ( RBE)

Este primul indicator din categoria celor care exprimă profitabilitatea activității și poate fi definit ca fiind capacitatea unei activități din exploatare de a crea profit, fiindcă rezultatul nu a trebuit să se distribuie anumitor participanți la activitatea societății.

“ Specific pentru acest indicator este faptul că rezultatul pe care îl evidențiază se formează din confruntarea cheltuielilor monetare ( care corespund unor plăți efective) cu venituri monetare ( care sunt urmate de încasări) și exclude acele venituri și cheltuieli care nu au relevanță în plan monetar ( venituri din provizioane, cheltuieli cu amortizarea și rezultat brut din exploatare pozitiv sau excedentul brut din exploatare, acesta este defapt un surplus monetar din exploatare.”

Acest indicator se poate identifica sub două forme:

Deficitul brut din exploatare, care apare în momentul în care acest indicatori are valori negative;

Excedent brut din exploatare, se întâlnește în momentul înregistrării unei valori pozitive a acestui indicator.

Rezultatul brut din exploatare se poate determina prin intermediul a două metode: metoda substractivă și metoda adițională.

Formula de calcul a rezultatului brut din exploatare prin metoda substractivă:

RBE = Valoarea adăugată+ Subvenții + Alte venituri din exploatare – Salarii –

Alte impozite și taxe – Alte cheltuieli de exploatare

Formula de calcul a rezultatului brut din exploatare prin metoda adițională

RBE = Rezultatul exploatării+ Cheltuieli cu amortizările și provizioanele +

Pierderile din creanțe și debitori diverși – Veniturile din provizioane –

Veniturile din creanțe și debitorii diverși.

“ Nivelul și dinamica rezultatului brut al exploatării se află sub incidența următorilor factori:

a)gradul de prelucrare al întreprinderii reflectat prin nivelul valorii adăugate;

b)corelația dintre capacitatea de a produce valoare adăugată și nivelul de retribuire a muncii;

c)nivelul de fiscalitate colateral impozitului pe profit;

d)gradul de interes al afacerii pentru economia națională ( subvenționarea);

e)capacitatea firmei de a atrage câștiguri din alte activități decât cea de bază.”

2.Rezultatul exploatării

“ Rezultatul exploatării reflectă mărimea absolută a rentabilității de exploatare obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor ( plătibile și calculate) din veniturile exploatării ( încasabile și calculate ).”

În primul rând acesta mai poartă denumirea și de rezultat net al exploatării și se diferențiază de cel brut prin faptul că are în vedere condițiile de provizione și amortizări înfăptuită de societate .

O altă caracteristică poate fi aceea că reprezintă cea mai esențială parte a rezultatului total, fiind acceptat în deosebi de întreprinzători pentru definirea rentabilității economice a activității finanțate.

De asemenea și pentru acest indicator se apelează la două metode pentru a se putea calcula:

“ Prima metodă de calcul a indicatorului are ca bază de pornire rezultatul brut al exploatării și evidențiază diferența între cele două rezultate determinată de incidența veniturilor și cheltuielilor nemonetare. Determinarea rezultatului exploatării prin această metodă se face în cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune.”

RE= Rezultatul brut al exploatării+ Venituri din provizioane + Venituri din creanțe și debitori

diverși – Cheltuieli cu amortizări și provizioane- Pierderi din creanțe și debitori diverși.

Cea mai utilizată metodă este cea de-a doua deoarece aceasta compară rezultatul exploatării prin diferență dintre venituri și cheltuieli provenite din activitatea de exploatare, iar calculul este reflectat în documentul Contul de profit și pierdere.

RE= Veniturile totale din exploatare – Cheltuielile totale din exploatare

Indicatorul este afectat de condițiile de amortizare preluate de societăți, însă este individual din punct de vedere al condițiilor financiare si fiscale.

Restricțiile fiscale referitoare la condițiile de amortizare prevăd următoarele condiții:

Obligativitatea de utilizare dintre cele trei metode de amortizare existente și anume: accelerată, degresivă, liniară;

“ durata de utilizare a mijloacelor fixe este stabilită legislative și nu ține cont de nivelul de uzură reală sau morală a bunurilor utilizate”

Opțiunile manageriale referitoare la condițiile de amortizare prevăd următoarele:

Posibilitatea de alegere a metodelor de amortizare;

Practicarea unor perioade de amortizare fie mai lungi fie mai scurte decât cele impuse de legislație;

Acomodarea la inflație a valorii imobilizărilor corporale.

Cea mai uzuală metodă de amortizare este cea liniară, însă dacă se folosesc celelalte două metode, cea accelerată, respectiv degresivă, rezultatul exploatări va fi micșorat pe toată durata de viață a mijloacelor fixe, respectiv va fi suprapreciat spre perioada de sfârșit.

Luarea hotărâri de trecere de la o metodă liniară la una accelerată sau degresivă trebuie să aibe la bază profitabilitatea brută a exploatării,iar valoarea acestuia trebuie să fie atât de mare astfel încât după deducerea amortizării să mai rămână un rezultat de exploatare încât să aibe capacitatea de a satisface furnizori de capital.

“ Adaptarea la inflație a valorilor istorice a mijloacelor fixe este reglementată în țara noastră prin HG 403/2000, care prevede la art.1 că societățile comerciale indiferent de forma de proprietate, regii autonome, societăți și companii naționale, institutele de cercetare și celelalte categorii de agenți economici pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în pattrimoniul lor, astfel se poate întelege că adaptarea la inflație este opțională sau altfel spus este opțiunea managementului întreprinderii.”

De asemenea și provizioanele au influență negativă asupra acestui indicator prin faptul că au efect de diminuare ca urmare a creșterii locurilor de cheltuieli cu provizioanele și amortizările. Pe lângă efectul negativ care îl provoacă provizioanele, are și aspect favorabil de moment acordat de amânarea fiscalității, însă această amânare poate devein definitivă în cazul în care se produce riscul, iar provizionul se dizolvă pentru acoperirea respectivului risc.

3.Rezultatul net al exercițiului

Reprezintă acea parte a profitului ce rămâne la dispoziția posesorilor de întreprinderi și tot ei sunt cei care hotărăsc modul de distribuire sau de folosire a profitului în funcție de nevoile și interesele lor sau ale societății.

La crearea rezultatului participă cele trei activități principale, iar acestea sunt: activitatea extraordinară, financiară și activitatea de exploatare.

“ Analiza rezultatului net al exercițiului va fi centrată pe trei principale aspecte și anume:

Analiza nivelului de realizare a rezultatului net;

Politica de repartizare a rezultatului net;

Valoarea informațională rezultatului net.”

Analiza nivelului de realizare a rezultatului net

Nivelul de formare a rezultatului este influențat de următorii factori:

politicile fiscale ale statului;

Politica de provizioane și amortizări a managementului întreprinderii;

Rezultatul activității extraordinare

Activitățile financiare și condițiile de de finanțare a societăți.

“ Cuantificarea modificării nivelului rezultatului net, ca urmare a modificării politicii de amortizări și provizioane, se poate face după următoarea formulă:

∆Rn = -∆ Amp x ( 1 –t) unde:

∆Rn – abaterea rezultatului net sub influența modificării politicii de amortizări și provizioane;

∆ Amp – modificarea cheltuielilor cu amortizările și provizioanele ca urmare a modificării politicii cu privire la acestea;

T – cota de impozit pe profit”

Politica fiscală a statului privită din punct de vedere al intereselor asupra rezultatului net al societății face referire la impozitul pe profit realizat într-un exercițiu financiar, motiv pentru care derivă două componente a politicii fiscale a statului și anume:

Politica referitoare la deducerile fiscale;

Cota de impozitare a profitului.

Datorită nivelului crescut al fiscalității a determinat firmele românești să în special cele private să diminueze cât se poate de mult profitul impozabil pentru a se evita o fiscalitate excesivă și cele mai uzuale forme de reducere a profitului sunt:

Eliminarea cumpărăturilor care nu sunt neaparat obligatorii activității societății;

Încorporarea pe cheltuieli de exploatare a lucrărilor ce intră în domeniul investițiilor;

Cheltuieli cu serviciile de consultanță care fie au fost supraevaluate fie nu s-au realizat.

Modul de repartizare al rezultatului net

Modul și decizia pentru repartizarea rezultatului net al exercițiului ține în deosebi de proprietarii societăților, care au posibilitatea de distribuire pentru următoarele destinații: dividende de plată, înfăptuirea de rezerve legale sau statutare, participarea la profit a salariaților, sectoare pentru autofinanțarea activității.

“ Din punct de vedere fiscal, aceste destinații ale profitului net au regim diferențiat și se pot încadra în trei categorii:

1.Repartizări din profit care sunt deductibile la calculul impozitului pe profit; acoperirea pierderilor și rezervele legale ( 5% din profitul brut anual până când rezervele legale reprezintă 20 % din capitalul social).

2.Repartizări din profit neimpozitate la distribuire: profitul reinvestit

3.Restul repartizărilor urmează regimul de impozitare a dividendelor ( 5% pentru personae fizice și 10% pentru personae juridice din suma ridicată)”

Există posibilitatea ca proprietarii întreprinderilor să aibe anumite neclarități în legătură cu decizia de distribuire a profitului sau doresc amânarea, iar atunci se va trece la profit nerepartizat.

Indicatorii de rezultate care exprimă potențialul de finanțare a întreprinderii

„Resursele financiare potențial disponibile se formează în urma derulării unor activități lucrative de către o întreprindere și sunt disponibile proprietarilor acestuia până la sfârșitul unui exercițiu financiar. Caracterul potențial al acestora este dat de faptul că nu în orice moment totalitatea acestor resurse au acoperire în plan monetar, datorită modului specific de circulație a numerarului la nivel de întreprindere.”

1.Capacitatea de autofinanțare ( CAF )

„ Reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială și comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență. Acest indicator se determină pe baza contului de rezultate.”

Acest indicator se formează prin împreunarea veniturilor monetare totale realizate de o societate în decursul unui exercițiu financiar și cheltuielile monetare totale înregistrate tot în aceeași perioadă , în concluzie se poate afirma că acesta reprezintă un surplus monetar net global.

Capacitatea de autofinanțare se determină după următoarea formulă:

CAF = Rezultatul brut din exploatare + Veniturile financiare + Veniturile Extraordinare –

Cheltuieli financiare – Cheltuieli extraordinare – Impozitul pe profit

Pentru determinarea capacității de autofinanțare se apelează la două metode: metoda aditivă și metoda deductivă.

Metoda aditivă

Metoda aceasta are la bază elementele contabile care nu sunt generatoare de fluxuri monetare. În acest caz se pornește de la profitul net al exercițiului, se vor adăuga cheltuielile calculate urmată de scăderea veniturilor calculate.

CAF = Profitul net + Cheltuielile calculate – Veniturile calculate

Metoda deductivă

„Aceasta permite determinarea capacității de autofinanțare ca diferență între veniturile încasabaile, corespunzătoare unor încasări efective sau viitoare și cheltuieli plătibile, corespunzătoare unor plăți efective sau viitoare.”

CAF= Excedentul brut al exploatării + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli

din exploatare + Venituri financiare ( cu excepția veniturilor din provizioane) – Cheltuieli financiare (cu excepția cheltuielilor financiare privind provizioanele și amortizările) + Venituri extraordinare (cu excepția veniturilor extraordinare din provizioane, venituri din vânzarea de active, subvenții pentru investiții adăugate la rezultatul exercițiului )– Cheltuieli extraordinare ( cu excepția cheltuielilor extraordinare privind provizioanele și amortizările și cu excepția valorii netă contabilă a activelor cedate)- Impozit pe profit

Indiferent de metoda aleasă pentru calculul acestui indicator, el va reflecta capacitatea entității de a emana resurse interne de finanțare din activitatea proprie.

Prin intermediu capacității de autofinanțare se pot determina anumite mărimi și anume:

, acest raport arată contribuția rezultatului net la formarea capacității de autofinanțare;

, arată de câți ani sunt nevoie pentru a se putea rambursa datoriile pe baza CAF;

X 100 , arată capacitatea entității a-și putea finanța investițiile;

, arată participarea potențialului flux de disponibilități provenite din activitatea de exploatare pentru formarea fluxului de disponibilități a activității totale a entității.

2.Autofinanțarea

„ Are un caracter mai sintetic decât capacitatea de autofinanțare, exprimând doar volumul potențial de resurse financiare care rămâne efectiv în întreprindere după retribuirea tuturor categoriilor de participanți la activitatea acesteia.”

Mai poate fi definită ca fiind cantitatea de resurse financiare pe care o dețin proprietarii societăților pentru mărirea sau menținerea volumului capitalurilor investite.

Autofinanțarea se determină în funcție de următoarea formulă:

AF = Capacitatea de autofinanțare – Dividende repartizate acționarilor

Avantajele principale pe care le oferă autofinanțarea sunt următoarele:

Reprezintă o sursă stabilă și independentă de fonduri;

Reprezintă un mijloc stabil de finanțare

Constituie factorul decizional pentru asigurarea la accesul pe piața de capital, precum și atragerea de capitaluri noi din exteriorul societății;

Siguranța societății la libertate pentru dezvoltarea investițiilor cu condiția ca acestea să fie profitabile;

Permite reducerea cheltuielilor financiare.

Decizia de autofinanțare este influențată deseori de anumiți factori externi, și anume: constrângerile juridice, fiscalitatea, restricții la aceesul pe piața de capital.

3.Cash flow-ul ( flux de numerar)

Este un indicator folosit pentru aprecierea performanței unei societăți care se determină prin diferența dintre încasări și plăți ale entității.

Există două metode de determinare a cash flow-ului: metoda direct și metoda indirectă.

“ Metoda directă detailează intrările și ieșirile de numerar aferente activității de exploatare a întreprinderii . Situația fluxurilor de trezorerie grupează intrările și ieșirile de numerar pe tipuri de activități desfășurate de către întreprindere , respectiv fluxuri de numerar din activitățile de exploatare, de investiții și din activități de finanțare.”

Metoda indirectă are aproape același rezultat însă diferă modul de analiză a fluxurilor de numerar ce participă la activitatea de exploatare a entității.

Se poate spune că există trei tipuri de cash flow, iar acestea sunt: cash flow total, cash flow din exploatare și cash flow operațional.

Cash flow total

Acesta indică totalitatea fluxurilor de numerar provenite la nivel de entitate și care se desfășoară într-o anumită perioadă de timp. Respectivul flux de numerar este folosit tot mai des în domeniul economic actual atât pentru a stabili eficiența investițiilor cât și pentru stabilirea eficienței unei afaceri în desfășurare.

Cash flow-ul total care apare pe parcursul exercițiului financiar are trei elemente principale:

Cash flow din activitatea de finanțare;

Cash flow din activitatea operațională;

Cash flow din activitatea investiționlă.

Cash flow din exploatare

Acesta se axează doar pe acele fluxuri de numerar care provin din activitatea de exploatare a societății. Indicatorul se regăsește în literatura de specialitate și sub denumirea de excedent de trezorerie a exploatării.

Se determină în funcție de următoarea formulă:

CFE = Rezultatul brut al exploatării Variația nevoii din fondul de rulment de exploatare.

Cash flow operațional

Arată fluxurile de numerar apărute din ansamblul activităților desfășurate în întreprindere pe durata unui exercițiu financiar. Activitatea operațională a unei societăți cuprinde atât operațiunile extraordinare care au loc pe durata unui exercițiu financiar cât și operațiunile curente desfășurate tot în aceeși perioadă.

“ În activitatea de analiză indicatorii de rezultate joacă un rol important, direcțiile urmărite fiind: măsurarea nivelului absolut al rezultatelor economice obținute în întreprindere; determinarea abaterilor, în mărimi absolute sau relative, a nivelului realizat al rezultatelor, față complex de indicatori pentru aprecierea eficienței și a rentabilității întreprinderii.”

Capitolul III. Analiza structurală și factorială a rezultatelor întreprinderii

3.1 Analiza structurală a rezultatelor

1. Analiza structurii cifrei de afaceri

Analiza dinamicii și a structurii cifrei de afaceri pune în evidență care sunt principalele surse de venituri ale entității în perioada analizată, dar și cum au evoluat în timp și care este tendința pe care o cunosc.

Analiza structurală a cifrei de afaceri alături de analiza în dinamică ajută la identificarea cauzelor care au condus la modificarea ponderilor diferitelor categorii de venituri în totalul cifrei de afaceri, de la o perioadă la alta, dar și la stabilirea unor măsuri adecvate pentru a se desfășura activitatea în cele mai bune condiții.

Pentru a se realiza comparații ale structurii cifrei de afaceri , se utilizează mai mulți indicatori:

Coeficientul de concentrare Gini-Struck

G =

n- numărul de componente ale cifrei de afaceri;

gi – ponderea diverselor componente „i” ale cifrei de afaceri în total.

Acest coeficient poate prelua valori în intervalul [0 , 1]. O valoare apropiată de 0 indică o concentrare mică, adică o importanță aproape egală a elementelor cifrei de afaceri, iar o valoare apropiată de 1 arată o importanță foarte mare a unui singur element, respectiv o concetrare mare.

Metoda ABC

Această metodă are la bază găsirea a trei grupe principale fie de clienți, fie de produse și care dețin caracteristici specifice, însă au participare diferită la realizarea cifrei de afaceri.

Cele trei grupe de produse sunt următoarele:

Grupa A, are un număr mai mic de produse, în contribuie cel mai mult pentru realizarea cifrei de afaceri;

Grupa B, asigură un echilibru deoarece deține părți egale din numărul de produse raportat la partea cu care participă pentru realizarea cifrei de afaceri;

Grupa C, deține cele mai multe prodese, însă are participarea cea mai mică la realizarea cifrei de afaceri.

Ponderile elemetelor cifrei de afaceri

Se calculează ca raport între vânzările aferente elementului component „i” și cifra de afaceri totală.

gi = X 100

2.Analiza structurii valorii adăugate

Analiza structurală pe elemente componente a valorii adăugate evidențiază ponderea fiecărui element în total, dar nu surprinde măsura în care agenții economici au ținut seama de cerințele și exigențele mecanismului economico-financiar de piață, influența prețurilor, a producției realizate, modificarea consumului intermediar, de aceea analiza trebuie completată cu o serie de modele care să permită identificarea acțiunii factorilor.

Analiza structurală a acestui indicator se determină pe baza ponderii pe care o deține fiecare componentă a valorii adăugate în total.

Elementele componente ale valorii adăugate sunt:

Cheltuielile de personal și asimilate acestora;

Amortismentele;

Taxe și impozite;

Rezultatul exercițiului financiar.

Structura valorii adăugate se calculează după formula:

gsi = sau gsi =

gsi – greutatea specifică elementului component i în valoarea adăugată.

În analiza structurală a valorii adăugate, cea mai importantă este cota parte și dinamica profitului ca indicator de bază al performanței economico-financiare a societății.

3.Rezultatul curent, el evidențiază totalitatea rezultatelor obișnuite ale societății și permite evaluarea impactului pe care politica financiară a societății o are asupra rentabilității. Datorită faptului că nu este influențat de componente extraordinare, soldul acesta confera capacitatea de a analiza dinamica rezultatului curent al societății pentru mai multe situații financiare.

Pentru a se realiza analiza acestui sold, se identifică următoarele 3 situații:

A.Rezultatul curent este aproximativ zero

Pragul de rentabilitate al activității curente reprezintă un minim ce trebuie atins, dar care nu poate asigura dezvoltarea, deoarece în acest punct veniturile din exploatare și cele financiare permit doar acoperirea exactă a cheltuielilor de exploatare și financiare. Această situație corespunde cazurilor 1,2 și 3.

Cazul 1: pragul de rentabilitate curentă „ levier financiar”

Rezultatul exploatării > 0 ; Rezultatul financiar < 0

Exploatarea foarte rentabilă ar trebui să permită întreprinderii redresarea rapidă a situației financiare, cheltuielile financiare diminuâdu-se concomitent cu ameliorarea rezultatului curent.

Menținerea unui anumit nivel al profitului și eventuala creștere a acestuia devin incerte în situații precum:

Rezultatul pozitiv din exploatare este determinat de o politică investițională pasivă, un grad scăzut de reînoire a imobilizărilor, întreprinderea înregistrând un nivel scăzut al cheltuielilor cu amortizarea ca urmare a gradului avansat de învechire a imobilizărilor.

În situația în care cota de piață a întreprinderii este în scădere, în lipsa stabilizări prin diversificare gamei sortimentale a produselor oferite care să permită relansarea, întreprinderea poate întâmpina dificultăți.

Cazul 2: pragul de rentabilitate curentă „supraviețuire”

Întreprinderea rămâne în stare de funcționare prin echilibrarea activității de exploatare cu politica sa financiară, fără să își asume vreun risc financiar. Transformarea sa progresivă depinde de nivelul investițiilor realizate și de starea pieței.

Cazul 3: pragul de rentabilitate „ transformare”

Întreprinderea își acoperă pierderile exploatării pe baza veniturilor substanțiale rezultate din plasamente fiananciare. Întreprinderea poate renunța la activitatea de exploatare nerentabilă în favoarea activității financiare, situație ce poate fi temporară sau definitivă. Există posibilitatea ca exploatarea să fie transferată unei alte întreprinderi, mai ales dacă întreprinderea face parte dintr-un holding.

B.Rezultatul curent este pozitiv

Aici apar cazurile 4,5 și 6 și se referă la momentul în care societatea degajă rentabilitate din activitatea sa fiindcă rezultatul financiar și al exploatării nu vor înregistra niciodata valori negative.

Cazul 4: este profitul curent, „ bun manager al întreprinderii”

Este situația potrivită pentru o societate productivă deoarece datorită unei bune stabilități a politicii financiare rezultatul exploatării nu este eliminat din cauta cheltuielilor financiare.

Cazul 5: profit curent „ supermarche”

Se manifestă în cadrul societăților a cărui activitate este generatoare de lichidități, pentru care se vor identifica cele mai potrivite plasamente și se va supraveghea în permanență gestiunea trezoreriei, precum și expansiunea pieței.

Cazul 6 : profit curent „ monopol”

Societatea deține un loc important pe piată, datorită activității rentabile de exploatare pe care o are și care îi permite eliberarea de lichidități, al căror plasament permite obținerea de profituri suplimentare , dar și recuperarea de cheltuieli financiare.

C.Rezultat curent negativ

Activitatea curentă întreprinderii nu degajă rentabilitate, aceasta confruntându-se cu numeroase dificultăți, situație ce corespunde cazurilor 7,8 și 9.

Cazul 7: deficit curent „ redresare”

Întreprinderea echilibrează rezultatul exploatării, reușind să își acopere cheltuielile de exploatare pe seama veniturilor din exploatare, dar înregistrează un nivel ridicat al cheltuielilor financiare. Dacă datoriile contractate au permis realizarea unor investiții care vor ameliora în viitor rezultatul exploatării, asigurând și rambursarea datoriilor financiare, situația se poate aprecia ca fiind viabilă. Dacă întreprinderea este în plină dezvoltare, piața sa nefiind încă saturată, situația poate fi tolerată dacă este tranzitorie. Dacă piața nu este în expansiune, expansiunea se va confrunta curând cu dificultăți grave.

Cazul 8: deficit curent „dilema”

Situația caracterizează o întreprindere a cărei activitate de exploatare este nerentabilă, dar rezultatul financiar este echilibrat. În acest caz întreprinderea se află în dilemă deoarece dacă dispunde de noi atuuri comerciale ea va trebui să se îndatoreze pentru a procura disponibilități necesare realizarii investițiilor sale, dar dacă ea a așteptat prea mult pentru a investi sai a fost depășită de concurenți atunci este de preferat ca întreprinderea să ralizeze cedarea activității.

Cazul 9: deficit curent „ criză”

Situația este caracteristică unei întreprinderi aflate în dificultat. Exploatarea nu este rentabilă, iar nivelul ridicat al cheltuielilor financiare agravează deficitul curent. Întreprinderea trebuie să-și îmbunătățească situația financiară din fonduri proprii și de asemenea să depisteze cauzele deficiutului său de exploatare, stabilind și măsurile de remediere a acestuia..

3.2 Analiza factorială a cifrei de afaceri

Cifra de afaceri este un indicator de bază pentru măsurarea volumului activității oricărei forme de funcționare a firmei. Ea reprezintă unul dintre cele mai importante obiective strategice ale organizațiilor de afaceri și este principala formă de venit a societății. Cifra de afaceri măsoară perfomanța economică a societății și este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora, după importanța lor prin intermediul acestei clasificări putându-se preciza locul societății comerciale în sectorul de activitate, poziția acestora pe piață și nu în ultimul rând, capacitatea de a lansa și dezvolta activitățile profitabile.

În primul rând analiza factorială are scopul de a determina componentele anumitor factori de influență cu privire la modificarea cifrei de afaceri, dar si găsirea soluțiilor pentru a restabili activitatea sau pentru a îmbunătăți performanțele viitoare.

Analiza factorială a cifrei de afaceri se realizează diferențiat, după de obiectul de activitate al entității, deoarece factorii de influență și relațiile de cauzalitate sunt specifice.

Aceste modele pot fi grupate în două categorii:

Modele stabilite în funcție de volumul vânzărilor și a prețurilor de vânzare;

Modele stabilite în funcție de potențialul intern al firmei.

Obiectivele identificate în cazul analizei factoriale a cifrei de afaceri:

Primul pas în elaborarea analizei factoriale este determinarea abaterii abasolute raportat la o bază de comparație;

Stabilirea factorilor de influență în funcție de tipul de analiză studiat;

Stabilirea sensului, dar și nivelul de influență pentru fiecare factor, prin utilizarea metodei substituțiilor în lanț;

Iar ultimul pas este acela de a stabili cauzele influențelor pentru a se putea elabora măsurile propuse pentru a se îmbunătăți sau a se corecta evoluția indicatorului studiat.

1.Modele de analiză având ca bază de calcul cantitatea fizică vândută

a). În cazul unei producții omogene, diferențiate doar pe modele, calități, modelul de analiză este:

CA = Qv x

Qv – cantitatea totală de produse vândute

–prețul mediu de vânzare : :

si – structura produselor vândute pe modele sau calități

pi – prețul de vânzare aferent produselor de tip i

b). În cazul unei producții care nu au caracter omogen, modelul de analiză devine:

CA =

Factorii de influență în ordinea substituției sunt; qi, si, pi , unde:

qi – cantitatea fizică de produse vândute din sortimentul i;

si – ponderea sortimentului i în totalul cantității vândute;

pi – prețul unitar de vânzare al sortimentului i;

i-n , n – numărul de sortimente, de produse.

2.Modele de analiză privind descompunerea pe fracții

În acest caz analiza factorială se face prin înfăptuirea unui rând de rapoarte în lanț cu semnificație economică și în care numărătorul primului raport va fi numitorul raportului ce va urma, iar la final va rezulta un singur indicator.

„ Modelul care evidențiază legătura dintre modul de valorificare a resurselor și gradul de realizare a producției obținute:

CA = N x x x x = N x it x ct x r’ x gv , unde:

N- numărul de salariați

it= , gradul de înzestrare tehnică a muncii ( valoarea mijloacelor fixe ce revine unui salariat)

ct= , compoziția tehnologică ( ponderea mijloacelor fixe direct productive în total mijloace fixe)

r’= randamentul mijloacelor fixe direct productive ( producția fabricată destinată livrării ce revine la 1 leu mijloace fixe active)

gv= , gradul de valorificare sau de realizare a producției fabricate.”

3.3 Analiza factorială a valorii adăugate

“Valoarea adăugată este unul dintre cei mai importanți indicatori de reflectare a performanțelor economico-financiare ale unei firme. Pe baza valorii adăugate considerăm că poate fi apreciată adevărata dimensiune a activității unei firme, ea fiind expresia rolului acesteia. Spre deosebire de cifra de afaceri, care include și valoarea cumpărărilor de materii prime, materiale și servicii care se găsesc în cifra de afaceri a firmelor furnizoare, valoarea adăugată cuprinde numai echivalentul activității întrerpinderii în cauză”

De asemenea valoarea adăugată are o importanță deosebită din punct de vedere al repartizării veniturilor societății, constituind sursa de acumulări bănești pe care societatea o poate folosi pentru plata participanților atât cei direcți cât și indirecți la activitatea sa.

Valoarea adăugată se determină pe baza a două metode și anume: metoda sintetică și metoda aditivă.

Prima metodă se determină prin diferența dintre producția globală a exercițiului și consumurile intermediare provenite de la terți, iar cea de-a doua metodă se obține din suma următoarelor elemente: taxele și impozitele, salariile,inclusiv cheltuielile cu personalul, dividendele, amortizarea și profitul net al exercițiului.

Analiza factorială are rolul de a stabilii abaterile valorii adăugate raportate la o bază de comparație, aproximarea contribuției pe care o au anumiți factori de influență la realizarea și modificarea indicatorului studiat precum și identificarea căilor de redresare în cazul activității economice viitoare.

O metodă folosită pentru analiza factorială a valorii adăugate se regăsește sub forma:

VA= Mc + Qe – Ci ,

Mc- reprezintă marja comercială;

Qe – este producția exercițiului;

Ci – reprezintă consumurile intermediare provenite de la terți.

Consumurile de proveniență de la terți sunt alcătuite din:

Cheltuieli cu materii prime, materiale și semifabricate;

Cheltuieli cu combustibili și unități;

Valoarea lucrărilor și serviciilor prestate de către terți: reparații, transport.

Valoarea adăugată se poate determina cu ajutorul modelului care evidențiază participația capitalului tehnic pentru obținerea valorii adăugate, prin următoarea formulă:

VA= Mf x x x = Mf x ct x r’ x

Mf – reprezintă valoarea mijloacelor fixe;

Mf’ – constituie valoarea mijloacelor fixe direct productive;

ct – este compoziția tehnologică;

r’ – reprezintă randamentul mijloacelor fixe direct productive.

Valoarea adăugată se poate determina și prin „ modele care evidențiază contribuția resurselor umane și tehnice la obținerea valorii adăugate:

VA= N x x x x = Nx it x ct x r’ x unde:

it – gradul de înzestrare tehnică a muncii ( valoarea mijloacelor fixe ce revine pe un salariat).

Utilizată curent în practica financiară, valoarea adăugată prezintă interes din următoarele considerente:

Reprezintă indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la realizarea producției sale, fiind un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri și producția;

Este criteriul de apreciere a creșterii întreprinderii, rata creșterii cifrei de afaceri fiind adesea nerealistă;

Evidențiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate, putându-se realiza o evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii întreprinderii;

Reflectă gradul de utilizare a factorilor de producție pentru același nivel al valorii adăugate și cu structuri de exploatare identice, utilizarea factorilor de producție putând fi diferită, în funcție de randamentul diferit al utilizării forței de muncă și al echipamentelor productive destinate activității de exploatare.

Permite realizarea unor clasificații sectoriale. Astfel într-o parte vor fi firmele care revând ceea ce cumpără care au o valoare adăugată redusă, iar în cealaltă parte se vor găsi firmele de consultanță care cumpără mai puțin însă vor vinde „materie cenușie” , dar care va avea o valoare adăugată semnificativă.

Eficiența informațiilor furnizate de indicatorul valoare adăugată se fundamentează pe o interpretare prudentă a valorii indicatorului.

3.4 Analiza factorială a rezultatului brut

Există mai multe modele pentru analiza factorială a rezultatelor și se va ține seama și de forma sub care se identifică rezultatul.

Analiza factorială a rezultatului brut

a).„ Rb = Vt x

Rb – rezultatul brut;

Vt – venituri totale;

– rezultatul brut.

Factorii de influență, în ordinea substituirii lor, pot fi prezentați schematic astfel:

∆ Vt ∆ ∆ V expl

∆ Rb ∆ V fin

∆ V extr

∆ ∆ S1

∆ rb1

Vexpl – venituri din exploatare;

Vfin – venituri financiare;

Vextr- venituri extraordinare;

S1 – structura veniturilor pe categorii;

rb1 – rezultatul brut la 1 leu venituri pe categorii.”

b). Rb = Rezultat din exploatare + Rezultat financiar + Rezultat extraordinar

Analiza factorială a rezultatului aferent cifrei de afaceri

Rezultatul aferent cifrei de afaceri este partea cea mai importantă pentru rezultatul exploatării și i se acordă o atenție deosebită studiului acestui rezultat în analiza rentabilității unei societăți.

Pr =∑ qi pi – ∑ qici = ∑ qi (pi – ci )

Pr =∑ qi * pi 1- ( ) = CA * (1 – ) = CA *

Unde:

qi – cantitatea vândută de sortimentul i;

ci – costul unitar pe produs;

pi – prețul de vânzare pe produs;

– costul mediu la un leu vânzări;

– profitul mediu la un leu vânzări

De asemenea factorii de influență în ordinea substituției sunt: qi; si; ci; pi.