Abordarea Si Instrumentele Dezvoltarii Regionale In Spatiul Uniunii Europene

ABORDAREA ȘI INSTRUMENTELE DEZVOLTĂRII REGIONALE ÎN SPAȚIUL UNIUNII EUROPENE

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

1. REGIONALIZARE ȘI INTEGRARE ÎN PROCESUL DEZVOLTĂRII ȚĂRILOR EUROPENE

1.1. Politica regională în diverse zone ale lumii

1.2. Obiectivele, instrumentele și principiile politicii regionale

1.3. Planul de dezvoltare – mijloc de implementare a politicii regionale

1.4. Politica regională în România

1.5. Teorii și puncte de vedere privind realizarea integrării economiilor europene

2. PROVOCĂRI ACTUALE ȘI DE PERSPECTIVĂ ALE POLITICII REGIONALE A UNIUNII EUROPENE

2.1. Sursele de finanțare a obiectivelor politicii de dezvoltare regională

2.2. Politici de dezvoltare regională

2.3. Lărgirea Uniunii Europene spre est și necesitatea reformei politicii regionale

2.4. Viitorul politicii regionale a Uniunii Europene

2.5. Politica de coeziune în contextul extinderii Uniunii Europene – Implicții pentru România în perspectiva 2013 – 2020

3. GLOBALIZAREA, DIRECȚIE A DEZVOLTĂRII ECONOMIEI MONDIALE

3.1. Ce este globalizarea ? Dimensiunile acesteia

3.2. Cauzele și consecințele globalizării

3.3. Efectele globalizării asupra României

3.4. Regionalizare versus globalizare

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

B I B L I O G R A F I E

I N T R O D U C E R E

Uniunea Europeană a fost creată cu scopul de a se pune capăt numărului mare de războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, propunându-și să asigure o pace durabilă. Cele șase state fondatoare ale Uniunii Europene sunt Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.

Politica de dezvoltare regionalǎ in spațiul Uniunii Europene are punctul de plecare in diferențele de nivel ale veniturilor existente intre zone geografice diferite.

Baza legală a politicii de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al Tratatului Uniunii Europene ( respectiv XIV în Tratatul de la Roma ), ce defineste obiectivul politicii regionale – „reducerea disparităților existente între nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni și a rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale” – și principiile ce stau la baza realizării acestuia.

La Tratat se adauga Regulamentul Consiliului No.1260 / 99, prin care sunt stabilite prevederile generale de functionare a Fondurilor structurale ( și amendat prin Regulamentul No.1447/2001 ) precum și alte reglementări privitoare la funcționarea Fondurilor structurale și a Fondului de Coeziune.

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a deosebirilor economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen, etc.

Concepută ca o politică a solidarității la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părți din bugetul comunitar realizat prin contribuția Statelor Membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere.

Peste 76 % din bugetul Uniunii Europene este alocat pentru aplicarea Strategiei Europa 2020 prin intermediul fondurilor structurale și de investiții.

Sintagma „ politicǎ de dezvoltare regionalǎ „ indica un set de măsuri cu caracter unitar din punct de vedere al adresării, către zone diferite din punct de vedere geografic.

Totodată politica de dezvoltare regională prin amploarea dezvoltării ei, este o politică ce cuprinde mai multe domenii de activitate, ceea ce face ca un număr mare de organizații să fie implicate în elaborarea și implementarea ei.

Experiența Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională este destul de complexă, începând încă de la crearea Comunității Europene în anul 1957.

În ceea ce priveste țara noastră, România odată cu aderarea la Uniunea Europeană în anul 2007 a trebuit să legifereze și să implementeze un întreg ansamblu de activități în domeniul dezvoltării regionale.

Pentru prima dată, România a promulgat Legea privind dezvoltarea regională în România care a condus la înființarea Agenției Naționale de Dezvoltare Regională.

Principalele scopuri ale acestor două foruri sunt de a stabili cadrul instituțional, obiectivele, competențele și instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România.

Principalii actori instituționali ai acestei idei sunt:

Parlamentul European – este ales pentru cinci ani prin sufragiu universal, totodată este implicat în dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul luării deciziei prin Comitetul pentru Politică regională, Transport și Turism. Parlamentul european controlează Fondurile structurale, Fondul de Turism și Coeziune și Banca Europeană de Investiții.

Consiliul Uniunii Europene – este echivalentul unui Consiliu de ministri la nivel european, se reunește de câteva ori pe an cu scopul coordonării politicilor economice ale Statelor Membre.

Comitetul Regiunilor – este un organ cu putere consultativă pe probleme de coeziune economică și socială, rețele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educație, cultură, ocuparea forței de muncă, probleme de mediu, formare profesională și transport, probleme de mediu. Este compus din reprezentanți ai autorităților regionale și locale, ce reflectă echilibrul politic, geografic și regional – local din fiecare stat membru.

Banca Europeană de Investiții – este instituția de finanțare a politicilor Uniunii Europene. Banca acordă împrumuturi și garanții cu dobândă redusă tuturor statelor membre pentru finanțare de proiecte din toate domeniile economice.

Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Orice măsură luată de Uniunea Europeană derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar și democratic de toate statele memebre.

Tratatul este un acord cu forță juridică obligatorie între statele membre ale Uniunii Europene. Cele mai importante tratate în instoria Uniunii Europene sunt menționate mai jos.

Tratatul de la Lisabona, data semnării 13.12.2007, data intrării în vigoare 01.12.2009 are drept scop transformarea UE într-o entitate mai democratică, mai eficientă, axată pe probleme climatice

Tratatul de la Nisa, data semnării 26.02.2001, data intrării în vigoare 01.02.2003 are drept scop reformarea instituțiilor pentru funcționarea eficienta a UE dupa extindere

Tratatul de la Amsterdam, data semnării 02.10.1997, data intrării în vigoare 01.05.1999 are drept scop reformarea instituțiilor UE în vederea pregătirii extinderii către noi state membre

Tratatul privind uniunea Europeană – Tratatul de la Maastricht, data semnării 02.10.1997, data intrării în vigoare 01.05.1999 are drept scop realizarea uniunii monetare europene și introducerea elementelor ale uniunii politice ( cetățenie, afaceri interne, politică externă comună)

Actul Unic European, data semnării 17.02.1986 ( Luxemburg) si 28.02.1986 ( Haga), data intrării în vigoare 01.07.1987 are drept scop reformarea instituțiilor în vederea aderării Portugaliei și Spaniei și crearea pieței unice

Tratatul de fuziune – Trataul de la Bruxelles, data semnării 08.04.1965, data intrării în vigoare 01.07.1967 are drept scop simplificarea cadrului instituțional european

Tratatele de la Roma – Tratatele CEE și EURATOM, data semnării 25.03.1957, data intrării în vigoare 01.01.1958 are drept scop înființării Comunității Economice Europene ( CEE ) și a Comunității Europene a Energiei Atomice ( EURATOM )

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului data semnării 18.04.1951, data intrării în vigoare 23.07.1952 , expiră la 23.07.2002 are drept scop crearea unei relații de interdependență între industriile cărbunelui și oțelului, pentru ca nici o țară să nu își mai poată mobiliza forțele armate fără știrea celorlalte.

Această decizie a dus la eliminarea neîncrederii și tensiunilor acumulate pe durata celui de-al doilea război mondial.

CAPITOLUL I

1. REGIONALIZARE ȘI INTEGRARE ÎN PROCESUL DEZVOLTĂRII ȚĂRILOR EUROPENE

1.1 POLITICA REGIONALĂ ÎN DIVERSE ZONE ALE LUMII

Regiunile lumii se confruntă cu mai multe provocări comune. Cu scopul de a aduna informații despre intervenții și experiențe, în anul 2006 Uniunea Europeană a hotărât să creeze parteneriate sub formă de “memorandumuri de înțelegere”, cu mai multe țări din afara Uniunii. Au fost semnate patru memorandumuri de înțelegere privind cooperarea în domeniul politicii regionale cu China, Rusia, Brazilia și din iulie 2009 cu Ucraina.

Uniunea Europeană poartă dialoguri privind aceste aspecte și cu alte grupuri de țări din afara UE-27, cum ar fi ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est), țările din America Centrală sau Uniunea Economică și Monetară a Africii de Vest (acronimul în franceză – UEMOA).

În mai 2009, Directoratul General pentru Politică Regională a organizat, sub conducerea fostului comisar pentru politică regională, Danuta Hübner, o conferință la Bruxelles, care s-a axat pe “Guvernarea regională în context global”. Fiind primul eveniment de acest tip, conferința a adunat împreună președinții regiunilor europene și reprezentanții multor țări din afara Europei. Comisarul Hübner a spus: “Țările din întreaga lume se confruntă cu provocări similare, cum ar fi criza economică mondială, îmbătrânirea demografi că, riscurile generate de schimbarea climei și preocupări referitoare la securitatea energetică. În Uniunea Europeană, dezvoltăm parteneriate cu țările din afara UE, ceea ce aduce beneficii pentru ambele părți”.

Politica regională a Uniunii Europene se află în proces permanent de revizuire și ajustare pentru a-i asigura relevanța continuă în această lume mereu schimbătoare. Ultima reformă, din anul 2006, s-a bazat pe patru teme principale: dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere; descentralizarea unui nivel mai mare al responsabilității pentru management și control financiar către statele membre și regiuni; simplificarea și accelerarea procedurilor; dezvoltarea potențialului fiecărei regiuni europene, orientând resursele spre cele mai vulnerabile regiuni.

Politica regională europeană oferă investiții vitale la nivel local și regional. Acestea au fost deosebit de oportune în condițiile recesiunii care a început în anul 2008.

Unul din activele principale ale politicii regionale a UE constă în flexibilitatea de a se ajusta la modificarea condițiilor.

O trăsătură a politicii regionale a UE de la bun început a fost încurajarea cooperării trans-frontaliere, trans-naționale și inter-regionale, care a generat beneficii considerabile.

O modalitate de valorificare a experienței UE în domeniul politicii regionale este de a încerca să se extragă din această experiență întrebările sau aspectele esențiale, de care ar fi trebuit să se țină cont în procesul de elaborare și gestionare a politicii pe parcursul ultimilor 20 de ani.

Mai jos sunt prezentate zece astfel de considerente.

viziune strategică pe termen lung

metodă obiectivă, sau “nepolitică” de colectare și alocare a resurselor

un sistem care combină cofinanțarea cu parteneriatul, îmbunătățește responsabilitatea

să se diferențieze cadrul legal, care stabilește regulile generale ce reglementează implementarea întregii politici, de deciziile luate pe marginea unor proiecte separate

trebuie să se hotărască dacă se optează pentru susținerea programelor integrate

dependenței de granturi sau de o combinație de granturi și forme rambursabile de susținere.

UE acum se recunoaște faptul că existența capacităților instituționale oficiale și neoficiale adecvate este crucială pentru o bună gestionare a prle a UE de la bun început a fost încurajarea cooperării trans-frontaliere, trans-naționale și inter-regionale, care a generat beneficii considerabile.

O modalitate de valorificare a experienței UE în domeniul politicii regionale este de a încerca să se extragă din această experiență întrebările sau aspectele esențiale, de care ar fi trebuit să se țină cont în procesul de elaborare și gestionare a politicii pe parcursul ultimilor 20 de ani.

Mai jos sunt prezentate zece astfel de considerente.

viziune strategică pe termen lung

metodă obiectivă, sau “nepolitică” de colectare și alocare a resurselor

un sistem care combină cofinanțarea cu parteneriatul, îmbunătățește responsabilitatea

să se diferențieze cadrul legal, care stabilește regulile generale ce reglementează implementarea întregii politici, de deciziile luate pe marginea unor proiecte separate

trebuie să se hotărască dacă se optează pentru susținerea programelor integrate

dependenței de granturi sau de o combinație de granturi și forme rambursabile de susținere.

UE acum se recunoaște faptul că existența capacităților instituționale oficiale și neoficiale adecvate este crucială pentru o bună gestionare a programelor

monitorizarea și evaluarea acțiunilor pentru a putea demonstra beneficiarilor și contribuabililor ce valoare adăugată s-a obținut

aspectul de condiționalitate atașat programelor a fost important în UE

transparența în implementarea politicilor și programelor este considerată componentă esențială a bunei guvernări în secolul douăzeci și unu

Începând din 2014, UE va trece la eliminarea treptată a ajutoarelor directe acordate

unor țări mari precum India și altora ca Malaysia sau mai multe țări din America Latină. În schimb, se pune accent pe ajutorarea țărilor cele mai sărace.

În perioada 2014-2020, circa 75 % din sprijinul UE va fi destinat țărilor celor mai

sărace și care sunt adesea afectate de dezastre naturale sau de conflicte.

Uniunea Europeană, alături de statele membre, reprezintă cel mai mare donator de

ajutor din lume. În 2013, ele au cheltuit împreună 56,5de miliarde EUR pentru a ajuta țări de pe întregul mapamond în lupta împotriva sărăciei. Suma totală pe care UE a rezervat-o pentru ajutor extern în 2013 a fost de 14,86 miliarde EUR, ceea ce reprezintă aproximativ 9 % din bugetul său total.

În anul 2012, UE a fost cel mai mare donator de asistență pentru dezvoltare din

lume, așa cum reiese din fig.1.1 și 1.2.

Fig.1.1 Ajutor oficial pentru dezvoltare ( miliarde euro )

Sursa: http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/development_cooperation_ro.pdf

Fig 1.2. Distribuția asistentei acordate de UE țărilor în curs de dezvoltare

Sursa: http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/development_cooperation_ro.pdf

1.2. OBIECTIVELE, INSTRUMENTELE ȘI PRINCIPIILE POLITICII REGIONALE

Instrumenetele de planificare alături de instrumentele financiare fac parte din cadrul instrumentelor de realizare și implementare a politicilor de dezvoltare. Prin instrumente de planificare se înțeleg strategii, planuri, programe și proiecte.

Strategia poate fi la nivel național sau regional.

Planurile pot fi naționale și regionale, anuale sau multianuale. Ele sunt acte elaborate pe baza strategiei și se referă la ansamblul acțiunilor/măsurilor care trebuie întreprinse pentru atingerea obiectivelor.

Programele și proiectele sunt incluse practic în strategii și planuri, ele redând în cifre și măsuri concrete contribuția financiară a finanțatorului.

Obiectivele politicilor regionale din ultimii 15 ani indică o tendință de a combina politicile regionale și structurale în ideea de promovare a competivității la nivel național și regional în corelare cu problemele nedreptății spațiale.

Politicile regionale au suferit modificări semnificative în decursul timpului și au avut impact diferit în fiecare țară.

Obiectivul major al politicilor de dezvoltare regională îl reprezintă reducerea diferențelor teritoriale, realizarea unui echilibru între nivelurile de dezvoltare economică și socială a diferitelor zone din teritoriul național.

Obiectivul tradițional al strategiilor regionale presupune următoarele etape:

Identificarea dezechilibrelor regionale

Definirea naturii, a criteriilor și metodelor de măsurare a întinderii acestora

Stabilirea obiectivelor

Diminuarea diferențelor nedorite

Cunoașterea factorilor este utilă în proiectarea măsurilor de politică economică. Printre factorii care contribuie la dezvoltarea regională se regăsesc cei de creștere economică a zonei, specificul zonei, tradițiile locale, structura geografică, cât și de durata desfașurării anumitor procese sociale, economice, politice.

Instrumentele politicii de dezvoltare regională întâlnite la nivelul Uniunii Europene se pot grupa astfel:

Stimulente negative față de localizarea în zone aglomerate sau controlul asupra localizării

Redistribuirea activităților economice la nivelul hărții activităților economice ale statului

Controlul dezvoltării, prin dirijarea acțiunilor de susținere a acesteia

Facilități financiare acordate întreprinderilor

Crearea infrastructurilor necesare

Stimulente financiare acordate regiunilor problemă în scopul investițiilor productive

Experiența a demonstrat de-a lungul timpului că cel mai important instrument al politicilor regionale este Fondul pentru Dezvoltare Regională.

La nivel național, principala sursă financiară de susținere a proiectelor și programelor de dezvoltare regională trebuia să fie Fondul Național pentru Dezvoltare Regională ( FNDR ) care era constituit din surse de la bugetul statului, asistență financiară a Uniunii Europene ( prin programe PHARE și fonduri de preaderare ), Fonduri Structurale ale Uniunii Europene, diverse surse financiare din fondurile aflate la dispoziția Guvernului.

Principalele principii ale dezvoltării regionale în România sunt reprezentate de:

Descentralizare

Subsidiaritate

Parteneriat

Programare

Adiționare

Transparență

Concentrare

1.3. PLANUL DE DEZVOLTARE – MIJLOC DE IMPLEMENTARE A POLITICII REGIONALE

La sfârșitul primului deceniu al secolului XXI, după o tranziție prelungită și traumatizantă la democrația pluralistă și economia de piață, România mai are de recuperat decalaje considerabile față de celelalte state membre ale Uniunii Europene, simultan cu însușirea și transpunerea în practică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în contextul globalizării.

Piatra de temelie a pieței unice este reprezentată de cele patru libertăți consfințite de Tratatul UE, respectiv libera circulație a peroanelor, a bunurilor, a serviciilor și a capitalului.

Este o realitate că România are încă o economie bazată pe consumul intensiv de resurse, o societate și o administrație aflate încă în cautarea unei viziuni unitare și un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile.

Prezenta Strategie stabilește obiective concrete pentru trecerea într-un interval de timp rezonabil și realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adăugată înaltă, împins de interesul pentru cunoaștere și inovare, orientat spre îmbunătățirea continuă a calității vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.

Planul Național se elaborează de către Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională

și se aprobă de către Consiliul Național pentru Dezvoltare Regională, pe baza planurilor transmise de către Agențiile Regionale, precum și pe baza programelor instituțiilor aparținând Administrației Publice Centrale.

Planul Național are la bază următorele principii:

Parteneriatul: programele și proiectele finanțate prin Fondurile Structurale se realizează intr-un mod care implică un număr mare de reprezentanți de implementare dar și ai beneficiarilor

Programarea: activitatea de sprijin să se formuleze sub forma unui program intern, consistent care să cuprindă activități complementare definite în lumina unei strategii detaliate

Concentrarea: acțiunile finanțate prin intermediul Fondurilor Structurale se prevăd a fi concentrate pe subiecte identificate în mod clar

Adiționalitate: acțiunile finanțate prin intermediul Fondurilor Structurale se doresc a fi coerente și se alătură altor eforturi ce se fac pe plan național in scopul promovării dezvoltării structurale

Cele 8 regiuni de Dezvoltare ale României stabilite prin Legea nr.151 / 1998 a

dezvoltării regionale, modificată prin Legea nr.315 / 2004, cu respectarea Regulamentului CE Nr.1059 / 2003, referitor la stabilirea unui sistem de clasificare statistică a unităților teritoriale sunt:

Regiunea 1: Nord-est care include 6 județe: Bacău, Botoșani, Iași, Neamț, Suceava, Vaslui

Regiunea 2: Sud-est care include 6 județe: , , , , Tulcea, Vrancea

Regiunea 3: Sud care include 7 județe: Argeș, Călărași, Dâmbovița, , Ialomița, Prahova, Teleorman

Regiunea4: Sud-vest care include 5 județe: Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea

Regiunea 5: Vest care include 6 județe: , Caraș Severin, Hunedoara, Timiș

Regiunea 6: Nord – vest care include 6 județe: Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj

Regiunea 7: Centru care include 6 județe: Alba, , Covasna, Harghita, Mureș,

Regiunea 8: Bucuresti-Ilfov care include capitala țării București și județul Ilfov

Fig.1.3. Zonele de dezvoltare ale României

Sursa: revista clipa.com

Regiunile de dezvoltare sunt unități teritorial-statistice, alcătuite din 4-7 județe prin asocierea liberă a Consiliilor Județene. Ele corespund nivelului NUTS II potrivit clasificării EUROSTAT și reprezintă cadrul de colectare a datelor statistice specifice la nivel teritorial NUTS II. Regiunile de dezvoltare reprezintă cadrul pentru elaborarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea politicilor de dezvoltare regională, inclusiv a strategiilor de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială.

1.4. POLITICA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

România este caracterizată de o diversitate istorică, culturală, socială și economică a județelor, ce favorizează aplicarea politicii de dezvoltare regională în sprijinul dezvoltării economice durabile în noastră.

În România, politica de dezvoltare regională a început să se contureze odată cu funcționarea programului Phare, în anul 1996. Doi ani mai tîrziu, în 1998, a fost legiferată prin Legea nr.151 / 1998, care stabilește obiectivele politicii naționale în domeniu, instituțiile

implicate, competentele și instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională. Capitolul de negociere aferent a fost deschis in 2002 și stabilește criteriile ce trebuiesc îndeplinite de România în perspectiva aderării la UE și a eligibilității pentru Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune, respectiv acquis-ul comunitar și modalitățile de implementare.

Prin Declarația de la Rio de Janeiro și adoptarea Agendei 21, dezvoltarea durabilă s-a constituit în opțiune strategică globală pentru secolul următor.

O definiție a conceptului de dezvoltare regionala ” capacitatea de a satisface cerințele generației prezente făra a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi, creșterea economică și conservarea mediului trebuie să se susțina reciproc.”

Pentru România dezvoltarea durabilă reprezintă: sănătatea populației, conservarea energiei, creșterea economică, protecția mediului.

Diferențele existente sunt consecința mai multor cauze:

Ritmuri diferite de dezvoltare

Diminuarea importanței particularităților fiecărei unități administrativ teritoriale

Prioritatea acordata prin politica de investiții sectorului industrial

Distribuția inegală a infrastructurii tehnice si sociale și slaba dezvoltare a ei la nivel regional

Din punct de vedere al structurilor regionale, teritoriul României este structurat în 42 unități teritoriale ( 41 județe și Municipiul București ), comparabile ca suprafață și număr al populatiei cu regiunile din NUTS – 2.

România este împărțită începând cu elaborarea ”Cartei Verzi a Dezvoltării Regionale„ ( 1997 ) în 8 regiuni de dezvoltare formate prin încheierea unor convenții de asociere, formale, intre 4-6 județe.

Tabel 1.1 Denumirea și componența regiunilor de dezvoltare în România

România a cunoscut importante dezechilibre în domeniul dezvoltării regionale și înainte de cel de-al doilea război mondial, pe fondul unei dezvoltări economice globale reduse.

În perioada postbelică, România, în scopul dezvoltării economice a forțat o politică de industrializare.

După anul 1989, zonele care au cunoscut o dezvoltare industrială forțată artificial au cunoscut primele efecte ale restructurării economice.

Anul 1998 a adus legiferarea cadrului legal de dezvoltare a acesteia prin Legea nr.151 / 1998 care precizează obiectivele politicii naționale în domeniu, instituțiile implicate, competențele și instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională.

Regiunea de dezvoltare nu este o comunitate teritorială distinctă, nu are personalitate juridică și nici nu este o instituție deconcentrată a administrației statului.

Criteriile care au fost luate în vedere în momentul proiectării regiunilor au fost vecinatatea geografică și existența unor diferențe economice și sociale între județe care urma să fie rezolvate prin realizarea unei politici regionale.

La nivelul fiecărei regiuni există două organisme implicate:

Agenția de dezvoltare regională ca autoritate executivă

Consiliul de dezvoltare regională ca autoritate deliberativă

Principalul rol al instituțiilor nou create, pe lângă conceperea si aplicarea unei strategii de dezvoltare regională a devenit gestionarea fondurilor europene nerambursabile.

România a întâmpinat dificultăți în ceea ce priveste cheltuirea fondurilor care îi sunt alocate de la bugetul UE, din cauza lipsei capacității administrative necesare pentru gestionarea și promovarea acestor fonduri.

În 2012, cheltuielile publice ale României se ridicau la aproximativ 215 miliarde RON ( 48 miliarde EUR ) adică doar aproximativ o treime din bugetul UE pentru același an ( și anume 608 miliarde RON sau 136 de miliarde EUR ). Această sumă reprezintă doar 37 % din VNB-ul țării, în timp ce bugetul UE pentru cele 27 state membre la momentul respectiv reprezenta aproximativ 1 % din VNB-ul Uniunii.

Fig.1.4. Bugetul UE în 2012

sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/bugetul-ue-în-țara-mea-România

Fig.1.5 Compararea cheltuielilor publice în % din VNB

Sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/bugetul-ue-în-țara-mea-România

Investițiile europene sunt menite să aduca beneficii Uniunii în ansamblu, iar finanțările europene acordate unuia dintre statele membre pot aduce beneficii și altor state membre. Societățile comerciale românești au avut acces nelimitat la o piață unică imensă cu 508 milioane de consumatori. Aderarea la UE a stimulat dezvoltarea României, aducând profituri considerabile ca urmare a faptului ca 70 % din exporturile sale au avut ca destinație țări din UE.

În România cea mai mare parte a fondurilor de dezvoltare regionala au fost alocate agriculturii și dezvoltării rurale. Transporturile și cercetarea reprezintă priorități esențiale pentru România.

Fig:1.6. Finanțările UE în România

Sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/bugetul-ue-în-țara-mea-România

1.5. TEORII ȘI PUNCTE DE VEDERE PRIVIND REALIZAREA INTEGRĂRII ECONOMIILOR EUROPENE

Voința de a fi împreună a europenilor din Estul și Vestul continentului era categorică, diferențele existente între o Europă bogată și o Europă săracă a făcut necesar o apropiere progresivă realizată în etape.

Prima etapă a acestei apropieri a constat în punerea în funcțiune de către Uniune a unei politici de asistență, constând în sprijin financiar tehnic și deschiderea piețelor.

În acest scop au fost puse în aplicare câteva măsuri esențiale pentru a realiza finalizarea cu succes a ideilor propuse:

A fost dezvoltat cu succes programul PHARE ( destinat inițial reconstrucției economice a Poloniei și Ungariei și extins ulterior și la celelalte state din Centrul și Estul Europei)

A fost dezvoltată o politică de împrumuturi destinată investițiilor în aceste state, susținută de Banca Europeană de Investiții ( BEI )

A fost creata Banca Europeană pentru Reconstruție și Dezvoltare ( BERD ) care să susțină din punct de vedere financiar trecerea la democrație și la economia de piață

A doua etapă a apropierii între Uniunea Europeană și statele din Europa Centrală și de Est sunt Acordurile de asociere pe care Comunitatea le-a semnat cu fiecare dintre state.

Acordurile au fost concepute pentru a apropia din punct de vedere politic si economic statele candidate la Uniune, pentru a le pregăti în vederea aderării.

Aceste Acorduri reglementează:

Libera circulație a mărfurilor

Circulația lucrătorilor ( dreptul de stabilire )

Furnizarea de servicii între Comunitate și statele asociate

Libera circulație a capitalurilor

Cooperarea economică și financiară

Cooperare culturală

Armonizarea legislatiei și adaptarea instituțională

Acordurile au fost semnate progresiv în funcție de dezvoltarea politică și economică a fiecărui stat care adera la Uniunea Europeana, dupa cum urmează:

1991 – Polonia și Ungaria

1993 – România, Bulgaria, Cehia și Slovacia

1995 – Estonia, Letonia, Lituania

1996 – Slovenia

La care se adaugă acordurile semnate cu Turcia ( 1963 ), Malta ( 1970 ) si Cipru ( 1972 ).

În același timp cu aplicarea acordurilor de asociere, statele asociate au depus cereri de aderare la Uniunea Europeană, Tratatul de la Maastrich relua în art.49 al TUE ( Tratatul Uniunii Europene ) principiul, înscris și în Tratatul de la Roma din 1957, potrivit căruia „ Orice stat european poate să devină membru al Uniunii „.

Statele aderante pot fi primite în Uniune dacă îndeplinesc condiții economice și politice cerute. Ele mai sunt cunoscute sub denumirea de „ criterii de la Copenhaga „ și sunt structurate astfel:

a) criteriul politic – privind stabilitatea instituțională, ca garant al domocrației, statului de drept, respectului pentru drepturile omului și protecția minorităților

b) criteriul economic – privind existența unei economii de piață funcționale și a capacității de a face față presiunii concurețiale exercitate de forțele pieței în Uniunea Europeană

c) criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquisul comunitar și de a subscrie la obiectivele uniunii politice și de uniunii economice și monetare

d) criteriul salvgardarii capacităților de acțiune și de functionare a instituțiilor europene în cadrul viitoarei extinderi

Pentru viitor, în vederea promovării rețelelor transeuropene din domeniul trasporturilor al energiei și al tehnologiilor informației și comunicării, s-a constituit în cadrul politicii regionale noua facilitate Conectarea Europei.

Acesta facilitate va fi gestionată la nivel central și va avea un buget de finanțare dedicat, dar o parte a sumei alocate Fondului de coeziune ( 10 miliarde de auro ) va fi rezervată finanțării rețelelor de transport de bază în cadrul acestei noi facilități.

Cheltuielile generale pentru cercetare și dezvoltare reprezintă o masură a banilor investiți de sectorul public și cel privat. Strategia Europa 2020 include obiectivul de a aduce GERD la 3 % din PIB, dar performanțele prezinta diferențe mari de la o regiune europeană la alta.

Valoarea cea mai ridicată a GERD se înregistrează în regiunile capitalelor, iar în UE, în țările nordice: Germania, Regatul Unit, Suedia și Finlanda.

CAPITOLUL 2

2. PROVOCĂRI ACTUALE ȘI DE PERSPECTIVĂ ALE POLITICII REGIONALE A UNIUNII EUROPENE

Fig.2.1. Statele membre ale Uniunii Europene în anul 2015

sursa: Raportul general privind activitățile UE 2014

2.1 SURSELE DE FINANȚARE A OBIECTIVELOR POLITICII DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

Bugetul UE este finanțat în mare parte din „resurse proprii” care sunt de trei tipuri:

Taxele vamale aplicate importurilor din afara UE și cotizațiile pentru zahăr

O mică parte din taxa pe valoare adăugată percepută în UE

Contribuțiile din partea fiecărui stat membru în funcție de ponderea venitului său național brut ( VNB ) în VNB+ul UE, acesta din urmă constituind cea mai importantă sursă de venituri la bugetul UE ( 76 % în 2012 )

Fondurile UE sunt cheltuite în proporție de aproximativ 94 % pentru implementarea diferitelor politici ale UE, iar cea mai mare parte se întoarce la statele membre.

Fig:2.2. Cheltuieli defalcate pe state membre în anul 2012 ( milioane EUR )

Sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/bugetul-ue-în-țara-mea-România

Politica regională este în strânsă legătură cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea unor fonduri speciale de pre-aderare PHARE ( fond pentru reconstrucția economică), ISPA ( instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) și SAPARD ( instrument special pentru agricultură), fonduri care sprijină tranziția țărilor care vor să adere la standardele si structurile de organizare ale Uniunii Europene.

Funcționarea instrumentelor de solidaritate la nivel regional se face conform sistemului NUTS ( Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică ) al Uniunii Europene. Conform acestuia, regiunile UE se împart, în funcție de populația lor, în trei categorii NUTS:

NUTS 1 – cu o populație intre 3.000.0000 – 7.000.000 locuitori

NUTS 2 – cu o populație intre 800.000 – 3.000.000 locuitori

NUTS 3 – cu o populație intre 150.000 – 800.000 locuitori

Spre deosebire de bugetele naționale, care se stabilesc anual, bugetul pentru politică regională este determinat pe o perioadă de șapte ani, devenind astfel o resursă valoroasă și sigură pentru investiții private.

Programul PHARE a fost creat in anul 1989 pentru a contribui la restructurarea economică a țarilor din Europa de Est și este cel mai vechi program de asistență tehnică și financiară.

PHARE se concentrează asupra a trei aspecte:

Dezvoltare instituțională

Investiții pentru sprijinirea aplicării legislației comunitare

Investiții în coeziune economică și socială

ISPA este un program creat în anul 1999 devenit funcțional în anul 2000, concentrându-se pe finanțarea proiectelor de infrastructură în domeniile mediului și transportului.

ISPA se concentrează pe următoarele aspecte:

Familiarizarea cu politicile și procedurile Uniunii Europene

Alinierea la standardele de mediu comunitare

Extinderea și conectarea la rețelele de transport trans-european

SAPARD a fost creat în anul 1999 și a devenit aplicabil începând cu anul 2000, în scopul sprijinirii dezvoltării rurale și agriculturii durabile în țările candidate, pentru o tranziție treptată la politica agricolă comună ( PAC ).

SAPARD se concentrează pe următoarele aspecte:

Ajustarea structurilor de producție agricolă

Calitatea produselor alimentare și protecția consumatorului

Dezvoltarea rurală

Protecția mediului și asistența tehnica

Fondurile Structurale și de Coeziune ( FSC ) care cuprind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune sunt sursele financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea diferențelor economice și sociale între regiuni, în scopul realizării unității economice și sociale.

Aceste fonduri ocupă locul al doilea ca pondere în bugetul Uniunii Europene, destinat politicilor europene.

Având în vedere că fondurile structurale și de coeziune acoperă o gamă largă de domenii, ele pot fi accesate atât de mediul privat cât și de instituțiile publice.

Regulile generale privind Fondurile Structurale și de Coeziune sunt stabilite prin Regulamente ale Consiliului Uniunii Europene .

În cele ce urmează vom detalia principalele surse de finanțare ale Uniunii Europene:

Fondul European de Dezvoltare Regională ( FEDR ) – este reglementat prin Regulamentul nr.1080 / 2006 al Consiliului Uniunii Europene și al Parlamentului European, care sprijină dezvoltarea economică durabilă la nivel regional și local în domenii diverse ( cercetarea și dezvoltarea tehnologică, inovarea și antreprenoriatul, societatea informațională, IMM-uri, protecția mediului, turismul, energia )

Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) investește în sectoare care încurajează creșterea, pentru a stimula competitivitatea si crearea de locuri de muncă în toate regiunile si orașele UE. Acțiunile FEDR sunt concepute pentru a aborda provocări economice, sociale și de mediu, punând un accent special pe dezvoltarea urbană durabilă. Se estimează că, în perioada 2014-2020, peste 50 % din investițiile FEDR vor fi orientate către zonele urbane.

Pentru a garanta că fiecare euro este investit în mod judicios, acțiunile FEDR au în vedere patru domenii prioritare

inovare și cercetare;

tehnologiile informației și comunicațiilor;

îmbunătățirea competitivității IMM-urilor;

tranziția către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon.

Resursele alocate acestor priorități depind de categoria în care se încadrează regiunea:

în regiunile mai dezvoltate, cel puțin 80 % din finanțarea FEDR trebuie să se axeze pe cel puțin două dintre aceste priorități;

în regiunile de tranziție acest procent trebuie să fie de 60 %,

iar în regiunile mai puțin dezvoltate trebuie să se ridice la 50 %.

Fondul Social European ( FSE ) – este reglementat prin Regulamentul nr.1081 / 2006 al Consiliului Uniunii Europene și al Parlamentului European, care susține sporirea adaptabilității forței de muncă și a întreprinderilor, creșterea accesului pe piața forțtei de muncă, prevenirea somajului, sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate și combaterea discriminării.

Fondul social european (FSE), înființat în 1958, este cel mai vechi fond structural. Scopul său este să ajute persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, oferindu-le acces la o formare corespunzătoare în vederea îmbunătățirii capacității de inserție profesională, și să contribuie la reconversia profesională a lucrătorilor, ajutându-i să dobândească noi competențe și să se adapteze la noi situații profesionale. La nivelul UE, aproximativ 15 milioane de persoane iau parte anual la mii de proiecte cofinanțate prin FSE.

Fondul Social European investește în toate regiunile Uniunii Europene. În perioada 2014 – 2020 se va investi în capitalul uman peste 80 miliarde de euro. La această suma se mai adaugă cel puțin 3,2 miliarde euro prin programul ” Locuri de muncă pentru tineri„.

FSE pune accentul în perioada 2014-2020 pe patru dintre obiectivele politicii de coeziune:

promovarea ocupării forței de muncă și sprijinirea mobilității lucrătorilor

promovarea incluziunii sociale și combaterea sărăciei

efectuarea investițiilor în domeniul educației, al formării competenșelor și al invățării pe tot parcursul vieții

consolidarea capacității instituționale și a eficienței administrației publice

Fondul de Coeziune – este reglementat prin Regulamentul nr.1084 / 2006 al Consiliului Uniunii Europene prin care se alocă fonduri pentru proiecte în domeniul protecției mediului, proiecte în domeniul dezvoltării durabile, precum și proiecte privind modernizarea transportului urban. Fondul de coeziune a fost creat în 1994 și investește în mediu și rețele de transport în țările din UE al căror PIB se situează sub 90 % din media UE-28 (în special țări din Europa Centrală și de Est, precum și Grecia, Cipru, Malta și Portugalia).

Fondul promovează în mod activ creșterea economică ecologică, reducând în același timp disparitățile economice și sociale prin îmbunătățirea accesibilității și conectivității regionale. Fondul sprijină în special Rețeaua transeuropeană de transport (TEN-T), esențială pentru buna funcționare a pieței interne și pentru facilitarea circulației terestre, maritime și aeriene a persoanelor și mărfurilor.

Sunt două condiții pe care un stat membru trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de accesarea Fondului de Coeziune:

nivelul venitului pe locuitor sub 90 % față de media comunitară

statele beneficiare să aibă un program care să satisfacă condițiile convergenței economice, așa cum stabilește art.104 c al Tratatului Consiliului European

Fondul de Coeziune are alocați 63,4 milioane euro pentru următoarele categorii:

rețele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european

mediu: proiecte legate de energie și transport, utilizarea surselor de energie regenerabilă, dezvoltarea transportului feroviar, consolidarea transportului public

Suplimentar pentru susținerea Instrumentelor Structurale mai există și fonduri europene complementare:

Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala ( FEADR ) – ajuta in domeniul agricultură si silvicultură, protecția mediului, ameliorarea calității vieții și diversificarea activităților economice în spațiul rural.

Comisia Europeană a aprobat în data de 26.05.2015, 24 de programe de dezvoltare rurală ( PDR-uri ) privind îmbunătățirea competivității agriculturii Uniunii Europene, protecția mediului rural și a climei, precum și consolidarea structurilor economice și sociale ale comunităților rurale în perioada de până în anul 2020. Se evaluează că programele adoptate în data de 26.05.2015 vor crea peste 40.000 locuri de muncă în zonele rurale și aproximativ 700.000 locuri de formare pentru a încuraja inovarea, transferul de cunoștințe, practici agricole mai durabile și intreprinderi mai puternice în mediul rural.

Statele membre vizate sunt: Bulgaria, Croația, Republica Ceha, Germania, Irlanda, Italia, România, Spania, Suedia și Regatul Unit.

* Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală

Tabel. Cele 24 de programe de dezvoltare rurală aprobate 26.05.2015 — cu nivelul de finanțare din partea UE din FEADR* (în milioane de euro)

Sursa: http://europa.eu/rapid/press-release_IP-15-5025_ro.htm

Fondul European pentru Pescuit ( FEP ) sustine dezvoltarea durabilă a sectorului piscicol și a zonelor de coastă unde acest sector este preponderent.

Noua politică comună în domeniul pescuitului a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2014. Ea își propune să pună bazele unui pescuit durabil din punct de vedere economic, social, și al protecției mediului, funcționând în patru direcții: refacerea stocurilor, eliminarea practicilor neeconomice, responsabilizarea sectorului și dezvoltarea acvaculturii.

Pentru a fi durabil, pescuitul trebuie să se facă fără a fi pusă în pericol capacitatea de reproducție a speciilor de pești.

Stocurile abundente si marea diversitate economică a zonelor costiere încurazează performanțele economice, creșterea incluzivă și coeziunea în regiunile costiere, contribuind la atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020.

Uniunea Europeană a creat un fond pentru politicile UE în sector maritim, pentru perioada 2014-2020: Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime. El dispune de buget în valoare de 6,5 miliarde de auro, acest nou fond înlocuiește Fondul european pentru pescuit și grupează o serie de alte fonduri într-un singur instrument.

Un rol importanteste și rolul economic pe care joacă marea în comunitatea noastră. Astăzi între 3 – 5 % din produsul intern brut al Uniunii Europene ( PIB ) provine din sectorul maritim.

Tabel: principalii producatori mondiali ( 2011 )

Sursa:Eurostat

Volumul în tone de greutate în viu și în procentaj din total

Tabel: Capturi totale pe stat membru ( 2011 )

Sursa: Eurostat

Volumul în tone de greutate în viu și în procentaj din total

Patru țări dețin împreună aproape jumătate din capturile totale ale Uniunii Europene.

Tabel:Capturi totale ale celor mai mari producători mondiali ( 2011)

Sursa: Eurostat

Fondul de solidaritate al UE (FSUE), creat în vara anului 2002, ca urmare a inundațiilor grave care au afectat țările din centrul Europei.

În această perioadă, fondul a fost folosit în cazul a 67 de dezastre de diverse tipuri: inundații, incendii forestiere, cutremure, furtuni și secetă. Până în prezent s-au alocat 3,7 miliarde de euro și au fost sprijinite 24 de state europene.

FSUE este acum un fond stabil, cu un buget anual de 500 de milioane de euro. El reprezintă expresia solidarității europene față de regiunile afectate de catastrofe.

FSUE vine în completarea eforturilor naționale depuse de serviciile publice contribuind, la operațiunile de curățare și refacere a infrastructurii sau la furnizarea de adăposturi temporare.

Instrumentul pentru Asistență de preaderare ( IAP )

Începând din ianuarie 2007, Instrumentul pentru Asistență de Preaderare ( IAP ) înlocuiește o serie de programe și instrumente financiare comunitare destinate țărilor candidate sau țărilor potențial candidate la aderare, și anume programele PHARE, PHARE CBC, ISPA, SAPARD, CARDS și instrumentul financiar pentru Turcia.

Domeniile de intervenție ale Instrumentului pentru Asistență de Preaderare ( IAP ) cuprind cinci componente:

ajutor pentru tranziție și consolidarea instituțiilor

cooperare transfrontalieră ( cu statele membre ale UE și celelalte țări eligibile pentru IPA )

dezvoltare regională ( transport, mediu și dezvoltare economică )

dezvoltarea resurselor umane ( consolidarea capitalului uman și combaterea excluziunii )

dezvoltare rurală

Țările beneficiare IPA sunt repartizate în doua categorii:

țările candidate la aderare ( Turcia, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei ) care sunt eligibile pentru cele cinci componente ale IPA

țările potențial candidate din Balcanii de Vest ( Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Kosovo în baza Rezoluției nr.1244 / 99 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite )

2.2 POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

Politica regională este cunoscută și sub denumirea de „politică de coeziune”, întrucât scopul său general este să consolideze coeziunea economică, socială și teritorială în regiunile eligibile pentru finanțare.

În practică, este vorba de:

coeziune economică și socială, prin stimularea competitivității și a creșterii economice ecologice la nivel regional, furnizarea de servicii mai bune, creșterea oportunităților de angajare și îmbunătățirea calității vieții;

coeziune teritorială, prin conectarea regiunilor pentru a le ajuta să își valorifice punctele forte și să lucreze împreună în configurații noi și inovatoare în vederea abordării provocărilor comune (cum ar fi schimbările climatice), ceea ce va consolida Uniunea în ansamblu.

Politicile de dezvoltare regională au fost orientate spre realizarea schimbărilor

structurale în cadrul regiunilor defavorizate, susținerea inovației tehnologice, creșterea competivității și a productivității muncii, internaționalizarea și creșterea contribuției la dezvoltarea economică a statului, crescând importanța acestora.

Sunt cunoscute cele două reforme care au modificat structura și funcțiunile politicilor regionale din cadrul Uniunii Europene și anume:

cea din 1998, care a avut ca obiective:

transformarea politicilor structurale într-un instrument cu impact real

utilizarea abordării multianuale în cazul planificării cheltuielilor

instituirea unui parteneriat în vederea aplicării politicilor structurale

În același timp s-a produs reforma Fondurilor Structurale, care a presupus finanțarea

programelor regionale cele mai dezavantajate ale Comunității.

A doua reformă, cea din anul 1992, distinge obiectivele specifice fondurilor și anume:

dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic

combaterea șomajului pe termen lung și reducerea lui în randul persoanelor tinere

netezirea structurilor din agricultură și dezvoltarea zonelor rurale

Politica regională vizează regiunile și orașele UE, stimularea creșterii economice și

imbunătățirea calității vieții prin investiții strategice. Ea poate fi o formă de solidaritate care orientează sprijinul către regiunile mai puțin dezvoltate.

Finanțarea politicii regionale a UE are în vedere 4 domenii și obiective prioritare:

cercetarea și inovarea

tehnologiile informației și comunicațiilor

creșterea competivității întreprinderilor mici și mijlocii

trecerea la o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon

Originile și evoluția politicii regionale

1957 – politica regională este inclusă în Tratatul de la Roma prin care ia naștere Comunitatea Economică Europeană

1958 – este creat Fondul Social European

1968 – este creată Direcția Generală Politică Regională a Comisiei Europene

1975 – este creat Fondul european de dezvoltare regională

1986 – este stabilit temeiul juridic al politicii regionale în Actul Unic European

1988 – fondurile structurale sunt integrate într-o politică globală de coeziune, în vederea adoptării la aderarea Greciei ( 1981 ), Spaniei și Portugaliei ( 1986 ), Buget UE 64 miliarde de ECU

1993 – Tratatul de la Maastrich introduce Fondul de Coeziune, Comitetul Regiunilor și principiul subsidiarității ( potrivit căruia deciziile trebuie luate într-un mod cât mai descentralizat pentru a permite o eficiență a problemelor ivite )

1994-1999 – sunt dublate resursele pentru fondurile regionale, acestea ajungând la o treime din bugetul UE

1995 – este introdus un obiectiv special pentru a sprijini regiunile mai puțin populate din Finlanda și Suedia. Buget total: 168 miliarde ECU

2000-2004 – instrumentele de preaderare le ofera finanțare know-how țărilor care doresc să adere la UE

2004 – zece țări adera la UE ( populația Uniunii crește cu 20 % însă PIB-ul crește cu doar 5 % ); Buget 213 miliarde euro pentru UE-15, 22 miliarde euro pentru noile state membre ( 2004-2006 )

2007-2013 – buget 347 miliarde euro ( 25 % pentru cercetare și inovare și 30% pentru infrastructura de mediu și măsurile de combatere a schimbărilor climatice )

2014 – 2020 – buget 351,8 miliarde euro cu patru priorități în materie de investiții: cercetare și inovare, agenda digitală, sprijin pentru IMM-uri și o economie cu emisii scăzute de carbon. Aproximativ 100 de miliarde de euro vor fi dedicate acestor sectoare, 26,7 miliarde sprijinind trecerea la o economie cu un conținut scăzut de carbon ( eficiență energetică și energie din surse regenerabile )

Politica regională a UE a finanțat de-a lungul timpului zeci de mii de proiecte care au condus la consolidarea creșterii economice și crearea locurilor de muncă.

Între anii 1989 – 2013, UE a alocat peste 800 miliarde de euro pentru cofinanțarea proiectelor care au misiunea să susțină creșterea regională.

Cele 274 de regiuni ale UE vizate de politica regională în perioada 2014 – 2020 și categoriile de eligibilitate pentru fondurile structurale, Fondul european de dezvoltare regională ( FEDR ) și Fondul social european ( FSE )

Fig: 2.3. Cele 274 de regiuni ale UE vizate de politica regională în perioada 2014-2020 și categoriile de eligibilitate pentru fondurile structurale – Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) și Fondul social european (FSE)

Sursa: http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/ro/regional_policy_ro.pdf

2.3 LĂRGIREA UNIUNII EUROPENE SPRE EST ȘI NECESITATEA REFORMEI POLITICII REGIONALE

Primul pas real în direcția extinderii a fost făcut de Uniunea Europeană începând cu anul 1991 prin semnarea Acordurilor de Asociere cu țările candidate. Procesul a continuat până în 1993 când s-au semnat ultimele două Acorduri de Asociere, respectiv cu România și Bulgaria. Acordurile de Asociere au intrat în vigoare pentru anumite state începând cu 1993.

Acordurile Europene statuează cadrul juridic și instituțional al raporturilor dintre statele candidate și Uniunea Europeană – comunitare, având ca țintă pregătirea integrării statelor candidate în Uniunea Europeană. România a semnat Acordul de Asociere în februarie 1993, Acord ce va intra în vigoare abia în anul 1995.

Politica de extindere a UE face din Europa un loc mai sigur și mai stabil, ne oferă șansa de a deveni mai puternici și de a ne promova valorile și ne permite să ne asumăm rolul de actor global pe scena mondială.

Lărgirea Uniunii Europene reprezintă o rigurozitate politică și o oportunitate istorică pentru Europa. Asigurănd stabilitatea și siguranța continentului, aceasta va oferi noi perspective de creștere economică și de bunăstare generală. Lărgirea Uniunii Europene trebuie să contribuie la întărirea construcției europene, respectănd acquis-ul comunitar care include politicile comune.

UE a fost creată în anii 1950 pentru a consolida pacea, prosperitatea și valorile europene pe continente. Uniunea este deschisă tuturor țărilor democratice europene care doresc să i se alăture.

Uniunea a crescut de-a lungul anilor la 28 membri și are o populație de 500 milioane de locuitori.

Uniunea Europeană are două obiective strategice de bază în ceea ce privește extinderea spre Est:

Primul obiectiv este crearea unei Europe care să garanteze pacea și stabilitatea prin garantarea democrației, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților.

Al doilea obiectiv îl reprezintă crearea unei piețe deschise și competitive. Acest obiectiv dă posibilitatea statelor din europa Centrală și de Est să găsească și să ofere popoarelor lor cel puțin oportunități pentru un trai decent.

Extinderea UE a fost in beneficiul statelor membre ca urmare a condițiilor create de această„ alipire”:

nivel de trai mai ridicat generat de creștere economică

bunuri de consum mai sigure

prețuri mai mici și o gamă mai largă de opțiuni în sectoare precum telecomunicațiile

servicii bancare

transport aerian

Din punct de vedere economic, extinderea a adus beneficii tuturor statelor membre ale

UE, a eliminat barierele comerciale în Europa și a creat o piață internă mai mare și mai prosperă.

Tabel: 2.1.

Sursa: http//ec.europa.eu/enlargement

Albania, fosta Republică Iugoslavia a Macedoniei, Islanda, Muntenegru, Serbia și Turcia sunt țări candidate.

Sunt în curs de desfășurare negocieri de aderare cu Muntenegru, Serbia și Turcia.

Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate.

Tabel:

Sursa: cifre pe anul 2013 – Eurostat

UE ajută țările să-și dezvolte capacitatea de a adapta și de a pune în aplicare normele

europene. Din 1991 până în 2011, UE a acordat țărilor din Balcanii de Vest asistență în valoare de peste 16 miliarde de euro.

Tabel:

Sursa: Eurostat

Uniunea aduce beneficii economice și sociale remarcabile atât vechilor cât și noilor țări membre.

” Noile „ state membre au înregistrat o creștere economică mai mare decât cele vechi. În anul 2012 au reușit să ajungă la un PIB pe cap de locuitor reprezentând 60 % din PIB-ul celor 15 state membre „ vechi ” ( față de 40 % în 1999 ). În noile state membre creșterea anuală a fost de 4 %, aceasta s-a produs ca urmare a intensificării comerțului în noile state membre și de investițiile în companiile din acestea.

Fig:

Sursa: http//ec.europa.eu/enlargement

2.4 VIITORUL POLITICII REGIONALE A UNIUNII EUROPENE

Pentru a genera creștere, UE trebuie să își întărească coeziunea economică, socială și teritorială și să ajute regiunile rămase în urmă să se dezvolte și să crească. Fondurile UE finanțează proiectele de infrastructură, programele de formare și cooperare transfrontalieră.

UE este lider mondial în promovarea politicilor care sprijină buna gestionare a mediului natural.

În cooperare cu statele sale membre, UE luptă împotriva terorismului, criminalității și imigrării ilegale.

În anul 2013, UE a oferit asistență unui număr de 124 de milioane de persoane din peste 90 de țări din afara Uniunii.

Până în prezent, pentru perioada de programare 2007 – 2013, principalele realizări ale politicii regionale sunt:

Crearea de locuri de muncă și creștere economică – venitul a crescut în cele mai sărace regiuni ale UE, PIB-ul pe cap de locuitor înregistrând un salt de la 60,5 % din media UE în anul 2007 la 62,7 % în anul 2010; potrivit estimărilor în perioada 2007 – 2013 au fost create 769.900 de noi locuri de muncă

Investiții în oameni – în fiecare an aproximativ 15 milioane de persoane se implică în mii de proiecte cofinanțate din Fondul social european; 2,4 milioane de participanți la acțiunile FSE destinate sprijinirii accesului la ocuparea forței de muncă și-au găsit un loc de muncă în termen de 6 luni ( 2007 – 2010 )

Sprijin pentru intreprinderi

225.560 de IMM-uri au beneficiat de ajutor direct pentru investiții

101.970 de întreprinderi nou înființate au beneficiat de sprijin

274.000 de locuri de muncă au fost create în cadrul IMM-urilor

Consolidarea cercetării și inovării

72.920 de proiecte de cercetare au beneficiat de sprijin

5 milioane de cetateni UE au acces la internet in banda larga

27800 de proiecte de cooperare sprijinite

35125 de locuri de munca de lunga durata au fost create in domeniul cercetarii

Imbunatatirea mediului inconjurator

4.2 milioane de cetateni au beneficiat demodernizarea sistemelor de alimentare cu apa

11.050 de proiecte au imbunatatit durabilitatea si atractivitatea oraselor.

Modernizarea transporturilor

– 1800 km de drum rutier si 1355 km de cale ferata au contruibuit la crearea unei retele transeuropene de transport ( TEN-T) eficiente.

Pentru perioada urmatoare 2014-2020, fondurile alocate politicii regionale și de coeziune se ridică la suma de 351,8 miliarde EUR.

Fig:

Sursa: prelucrare proprie

Uniunea Europeană și statele membre au lansat în anul 2010, strategia Europa 2020.

Strategia Europa 2020 este suținută de multe alte politici și activități ale UE, cum ar fi politica pieței interne, politica bugetară si politica comercială.

Politica regională asigură cadrul de investiții necesar îndeplinirii obiectivelor strategiei Europa 2020 pentru creștere inteligentă, durabilă, favorabilă incluziunii în Uniunea Europeană până in anul 2020.

Europa trece printr-o perioadă de transformări. Criza economică recentă a eliminat ani de progrese economice și sociale și a scos în evidență deficiențele structurale ale economiei europene.

Uniunea a stabilit cinci obiective majore – privind ocuparea forței de muncă, inovarea, educația, incluziunea socială și mediul/energia.

Aceste obiective urmăresc:

să asigure o rată a ocupării forței de muncă de 75 % pentru segmentul de vârstă 20 – 64 de ani

Fig:

Sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/europa-2020

să investească 3 % din PIB-ul UE în cercetare și dezvoltare

Fig:

Sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/europa-2020

să limiteze emisiile de gaze cu efect de seră cu 20% – 30% față de nivelurile înregistrate în 1990, să acopere 20% din necesarul de energie folosind resurse regenerabile și să îmbunătățească eficiența energetică cu 20 %

Fig:

Sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/europa-2020

să reducă rata abandonului școlar la sub 10 % și să determine 40% din populația cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani să urmeze studii superioare

Fig:

Sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/europa-2020

să reducă cu 20 de milioane numărul persoanelor amenințate de sărăcie sau de excluziune socială

Toate acțiunile Uniunii sunt finanțate din bugetul său, axat pe creștere economică.

Bugetul UE este destinat să faciliteze, în toate statele membre, investițiile în

domenii comune de interes, cum ar fi creșterea, crearea de locuri de muncă și consolidarea influenței UE în lume.

Parlamentul European joacă un rol important, în special prin faptul că determină parlamentele naționale să se implice. În strategia Europa 2020 trebuie implicate toate segmentele societății: întreprinderi, sindicate, ONG-uri și persoane fizice.

Atingerea obiectivelor strategiei Europa 2020 poate consolida potențialul de creștere al statelor membre ale UE.

Colaborarea la nivel european a dat rezultate deosebite cu care Europa se poate mândri, cum ar fi:

Compania Airbus – creată în anii '70 la inițiativa a patru țări, numără azi peste 50.000 de angajați și figurează printre primii constructori de avioane din lume.

Galileo – sistemul european de navigație prin satelit, poate fi mai precis decât GPS-ul american sau Glonass-ul rusesc. Ar trebui să fie dat în exploatare în 2019, dupa lansarea tuturor sateliților.

Banca Europeană de Investiții ( BEI ) – a participat recent la finanțarea celor mai mari ferme eoliene offshore din lume. Fermele din Thanet și Walney ( Regatul Unit ) produc peste 600 MW și alimentează circa 500000 de gospodării.

Programul Erasmus – a cofinanțat 3 milioane de schimburi studențești; Comisia a propus un nou program ” Erasmus pentru toți „ – acesta va permite ca până la 5 milioane de persoane să primească burse UE pentru a învăța, pentru a se forma sau pentru a participa la acțiuni de voluntariat în străinătate, între 2014 și 2020 aproape dublu față de cifra actuală.

Monitorizarea strategiei Europa 2020 are loc în cadrul semestrului european – se

urmărește situația macroeconomică globală, progresele anuale realizate către atingerea celor cinci obiective principale, precum și evoluția celor șapte inițiative emblematice.

Odată cu punerea ei în practică, strategia Europa 2020 va oferi UE mijloacele necesare pentru a promova o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.

Stategia Europa 2020 va crea un mediu favorabil unei economii eficiente din punct de vedere al utilizării resurselor, mai ecologice și mai competitive.

Pentru perioada 2014 – 2020 au fost introduse noutăți privind următoarele aspecte:

Accent mai puternic pe rezultate: ținte mai clare și măsurabile pentru un grad sporit de răspundere

Simplificare: același set de norme pentru cele cinci fonduri

Condiții: introducerea unor precondiții specifice anterior canalizării fondurilor

Consolidarea dimensiunii urbane și combaterea excluziunii sociale: o sumă minimă din FEDR alocată pentru proiectele integrate la nivelul orașelor și din FSE pentru susținerea comunităților marginalizate

Reforma economică: comisia poate suspenda finanțarea unui stat membru care nu respectă normele economice ale UE

2.5 POLITICA DE COEZIUNE ÎN CONTEXTUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE – IMPLICAȚII PENTRU ROMÂNIA ÎN PERSPECTIVA 2013 – 2020

Politica de coeziune pentru perioada 2014 – 2020 va pune la dispoziție până la 366,80 miliarde de euro pentru a se investi în regiunile, orașele și economia reală a Europei.

Obiectivele strategiei Europa 2020: crearea de locuri de muncă și generarea de creștere economică, abordarea problemei schimbărilor climatice și a dependenței energetice, reducerea sărăciei și a excluziunii sociale.

La aceasta va contribui și definirea mai bună a priorităților-cheie ale Fondului de dezvoltare regională, cum ar fi sprijinul pentru întreprinderile mici și mijlocii, obiectivul fiind de a dubla sprijinul, de la 70 la 140 de miliarde EUR pe durata celor 7 ani.

În toate fondurile structurale și de investiții europene care stimulează proiectele bune, va exista un grad mai mare de orientare spre rezultate, precum și o nouă rezervă de performanță. În cadrul politicii de coeziune, al dezvoltării rurale și al fondului pentru pescuit, eficiența va fi corelată cu guvernanța economică pentru a încuraja respectarea de către statele membre a recomandărilor UE din cadrul semestrului european.

La baza politicii de coeziune stau patru principii:

Principiul concentrării

Principiul programării

Principiul parteneriatului

Principiul adiționalității

Principiul concentrării – acest principiu are trei aspecte:

Concentrarea resurselor – cea mai mare parte a resurselor puse la dispoziție prin fondurile structurale ( 70 % pentru perioada 2014-2020 ) sunt orientate catre regiunile și țările cele mai sărace

Concentrarea efortului – direcționarea investițiilor către prioritățile cheie de creștere

cercetare și inovare

tehnologiile informației și comunicațiilor ( TIC )

creșterea competivitătii întreprinderilor mici și mijlocii ( IMM –uri )

sprijinirea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon

Concentrarea cheltuielilor – la începutul fiecărei perioade de programare, se stabilește o finanțare anuală pentru fiecare program. Aceste fonduri trebuiesc cheltuite într-un interval de doi ani de la alocare.

Principiul programării – politica de coeziune nu finanțează proiecte individuale, ci programe naționale multianuale aliniate la obiectivele și prioritățile UE.

Principiul parteneriatului – fiecare program este elaborat printr-un proces colectiv la care participă autoritățile de la nivel local, național sau regional și european, parteneri sociali și organizații ale societății civile. Acest parteneriat se aplică tuturor stadiilor procesului de programare, de la concepție, gestionare și implementare până la monitorizare și evaluare.

Principiul adiționalității – finanțarea oferită prin fondurile structurale europene nu poate înlocui cheltuielile efectuate de un stat membru, la nivel național. Comisia convine cu fiecare țară nivelul cheltuielilor publice eligibile pentru perioada de programare și verifică respectarea acestei condiții la mijlocul și la sfârșitul perioadei de programare.

Cea mai mare parte a fondurilor este canalizată către regiunile care au mai multă nevoie de ele: regiunile în care PIB-ul pe cap de locuitor se situează sub 75 % din media la nivelul UE.

Politica de coeziune utilizează sistemul NUTS, care împarte fiecare țară pe trei niveluri de unități statistice ( regiuni NUTS ), în funcție de dimensiunea populației. Actualmente UE este împărțită în 274 de regiuni de nivel 2, toate intrând sub incidența acoperite politicii de coeziune.

Praguri demografice pentru NUTS

Tabel:

Sursa: http://ec.europa.eu/regional_policy/ro/policy/how/is-my-region-covered/

Eligibilitate politică coeziune 2014 – 2020

Fig:

Sursa: Eurostat DG Regio

Luând în considerare contribuția națională a statelor membre și efectul de pârghie al instrumentelor financiare, impactul global estimat va ajunge probabil la peste 500 de miliarde EUR. Reforma politicii de coeziune va asigura un efect maxim acestor investiții, care vor fi adaptate la nevoile individuale ale regiunilor și orașelor.

Elementele principale ale reformei sunt:

1. Investiții în toate regiunile Uniunii Europene și adaptarea nivelului asistenței și al contribuției naționale la nivelul de dezvoltare al fiecăruei regiuni:

– regiuni mai puțin dezvoltate (PIB < 75 % din media UE-27 )

– regiuni de tranziție ( PIB între 75 % și 90 % din media UE-27 )

– regiuni mai dezvoltate ( PIB > 90 % din media UE-27 )

2. Orientarea resurselor spre principalele sectoare de creștere

Investițiile din Fondul european de dezvoltare regională ( FEDER ) se vor concentra înspre patru domenii prioritare:

– inovare și cercetare, agenda digitală, sprijin pentru intreprinderi mici și mijlocii, economii cu emisii scăzute de dioxid de carbon ( circa 100 de miliarde de EUR dintre care cel putin 23 miliarde EUR pentru eficiență energetică și pentru energie din resurse regenerabile )

– proiecte pentru legături transeuropene în domeniul transporturilor respectiv de infrastructuri de mediu de bază prin Fondul de coeziune. ( circa 66 miliarde de EUR )

– prin Fondul social european ( FSE ), politica de coeziune va contribui în mod semnificativ la realizarea priorităților în domeniul educației.

Alocarea FSE se va stabili conform nevoilor fiecărui stat membru, cu un total de cel putin 70 miliarde EUR. Inițiativa „Locuri de muncă pentru tineri”, are o valoare de cel puțin 6 miliarde EUR, va oferi susținere pentru punerea în aplicare a garanției pentru tineret.

3. Stabilirea unor scopuri și obiective clare, transparente și măsurabile pentru asumarea responsabilității și urmărirea rezultatelor

Țările și regiunile vor trebui să anunțe de la bun început obiectivele urmărite cu resursele pe care le au la dispoziție și să identifice cu precizie modul în care vor urmării progresele înregistrate în urmărirea obiectivelor. Acest lucru va permite monitorizarea regulată și discutarea modului în care sunt folosite resursele financiare. Spre sfârșitul perioadei, programele cu rezultatele cele mai bune vor putea primi fonduri suplimentare.

4. Introducerea de condiții înainte de accesarea fondurilor, pentru asigurarea unor investiții mai eficace.

Condițiile prealabile necesare pot fi:

– Strategiile de „specializare inteligentă” pentru identificarea potențialului și a atuurilor specifice

– Reformele în favoarea mediului de afaceri

– Strategiile de transport

– Măsurile de îmbunătățire a sistemului de achiziții publice

– Conformarea la legislația în domeniul mediului

– Strategiile de combatere a șomajului în rândul tinerilor și a abandonului școlar timpuriu

– Măsurile de promovare a egalității între sexe și a nediscriminării

5. Stabilirea unei strategii comune pentru o mai bună coordonare și mai puțină suprapunere a eforturilor.

Cadrul strategic comun oferă baza pentru o mai bună coordonare între fondurile structurale și de investiții europene ( FEDER, Fondul de coeziune, FSE precum si fondurile pentru dezvoltare rurală și pescuit).

Acesta asigură o mai bună legătură cu alte instrumente ale UE, precum Orizont 2020, mecanismul Conectarea Europei sau Programul pentru ocuparea forței de muncă și inovare socială.

6. Reducerea birocrației și simplificarea utilizării investițiilor UE

Se va crea un set de reguli comune pentru toate fondurile structurale și de investiții europene, ca și folosirea unor reguli contabile mai simple, cerințe de raportare mai precise și utilizarea sporită a tehnologiilor digitale ( e-coeziune).

7. Accentuarea dimensiunii urbane a politicii, prin rezervarea unei cantități minime de resurse din cadrul FEDER pentru proiecte integrate în orașe.

8. Consolidarea cooperării transfrontaliere și siplificarea creării de proiecte care depăsesc granițele

Ar trebui asigurată și susținerea strategiilor macroregionale, precum cea a Dunării și cea a Mării Baltice, prin programe naționale și regionale.

9. Asigurarea unei mai bune legături între politica de coeziune și guvernanța economică a UE

Programele vor trebui să fie coerente cu programele naționale de reformă și ar trebui să se ocupe de reformele relevante identificate prin recomandările specifice fiecărei țări din semestrul european. Comisia le poate cere statelor membre, să modifice programele menționate astfel încât să susțină reformele structurale importante. Totodată Comisia poate inclusiv să suspende fondurile dacă recomandările economice sunt încălcate în mod grav și repetat.

10. Încurajarea utilizării mai intense a instrumentelor financiare pentru susținerea IMM-urilor și facilitarea accesului acestora la credite

Împrumuturile, garanțiile și capitalul de investiții-risc vor fi sprijinite, prin intermediul fondurilor UE, prin reguli comune, prin extinderea domeniului lor de utilizare și prin oferirea de stimulente ( rate mai mari de cofinanțare ). Accentul pus pe împrumuturi mai curând decât pe subvenții ar trebui să încurajeze calitatea proiectelor și să descurajeze dependența de subvenții.

În martie 2010, România a stabilit, țintele naționale Europa 2020.

Principalele domenii de acțiune vizate de România sunt:

Creșterea eficienței energetice cu 20 %

Creșterea cu 20 % a ponderii energiei din surse regenerabile în consumul final

Reducerea emisiei de gaze cu efect de seră ( GES )

Alocarea a 3 % din PIB cercetării și dezvoltării

Creșterea la 40 % a ponderii populației sub 30 de ani care a absolvit învățămîntul terțiar

Abandonul școlar timpuriu

Obiectivul creșterii incluziunii sociale

Obiectivul creșterii ratei de ocupare la 75 %

CAPITOLUL III

3. GLOBALIZAREA, DIRECȚIE A DEZVOLTĂRII ECONOMIEI MONDIALE

3.1 CE ESTE GLOBALIZAREA ? DIMENSIUNILE ACESTEIA

Globalizarea este un termen des întâlnit căruia îi putem atribui numeroase semnificatii. Așa cum a definit-o George Soroș in cartea sa, globalizarea este un fenomen relativ recent care deosebește prezentul de ceea ce se petrecea acum 50 sau chiar 25 de ani.

Totodată, Ioan Bari denumește globalizarea in lucrarea sa cu o sintagmă a ” satului planetar „ ea reprezentând consecința aproape naturală a cursului tot mai accelerat imprimat istoriei. Se poate spune că globalizarea este un proces care durează de secole.

Termenul „ globalizare „ a intrat pentru prima oară într-un dicționar ( Webster ) în anul 1961.

De-a lungul timpului autorii au caracterizat globalizarea în diferite variante:

Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt incorporate într-o singură societate mondială, societatea globală. ( Martin Albrow, 1990 )

Globalizarea este un factor de integrare a omului in comunitatea mondială și oferă spațiu de desfășurare noilor sisteme de guvernabilitate globală și unei societăți civile globale.

Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relațiilor sociale în întreaga lume, care leagă într-o asemenea măsură localități îndepărtate, încăt evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare și invers.( Anthony Gidees, 1990 )

Globalizarea este rețeaua globala care a adunat laolaltă comunități de pe această planetă, altădată dispersate și izolate, într-o dependență reciprocă și o unitate ale „ unei singure lumi „ ( Emanuel Richter )

Globalizarea a general și cere politici globale, programe de acțiune la scară planetară,

care au fost adoptate într-un numar impresionant, nemaiîntalnit în istorie în domenii din cele mai diverse. Globalizarea este un proces care se învață și se experimentează.

Caracteristica primordială a globalizării este aceea că permite capitalului financiar să

se deplaseze liber.

Principiul neîndoielnic al globalizării îl reprezintă competiția.

Caracteristicile curentului globalizării cuprind:

Internaționalizarea producției

Noua diviziune internațională a muncii

Mișcările migratoare dinspre Sud spre Nord

Noul mediu competitiv care generează aceste procese

Internaționalizarea statului facând din state, agenții ale lumii globalizate

Lumea devine tot mai mult un supermarket global în care ideile și produsele pot fi

găsite pretutindeni in același timp.

Globalizarea este ceea ce țările în curs de dezvoltare au numit-o colonizare și se referă la procesul prin care relațiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanță și granițe.

Piețele aspiră să se globalizeze datorită faptului că piețele interne nu mai pot susține costurile crescânde ale cercetării și dezvoltării și nici ciclurile de viață tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic.

Globalizarea pieței financiare constituie un alt indiciu că economia diferitelor țări avansează spre un sistem global puternic integrat.

Integrarea economică în Europa a stat la baza unor negocieri globale de dezarmare vamală sub sprijinul GATT care au stimulat creșterea economică globală. Integrarea economică a fost sursa principală a stabilității și prosperității economice europene postbelice. Ea este drumul cel mai eficient de prevenire a eficienței sistemului democratic într-o lume dacă nu globalizată cel puțin foarte interdependentă.

Dimensiunile globalizării sunt:

Dimensiunea economică: restrânsă, în general, la nordul SUA, Europa, sud estul Asiei (Japonia), adică așa numita triadă

Dimensiune mediului ambiant: raportarea la adâncirea conflictului dintre civilizația industrială și mediul ambiant, ducând la fenomenul încălzirii globale, apariția găurii în stratul de ozon, defrișarea pădurilor, etc

Dimensiunea socială: întinderea rețelelor de comunicare la mare distanță ( chat, e-mail )

Dimensiunea culturală: „americanizarea” culturii mondiale, riscând să pună în pericol culturile regionale

Dimensiunea politică: problemele existente la ora actuală pot fi rezolvate numai la nivel internațional, respectiv, global

3.2 CAUZELE ȘI CONSECINȚELE GLOBALIZĂRII

Globalizarea a devenit cuvântul cheie al majorității dezbaterilor economice. Ea a stârnit vii controverse în lumea economică, atribuindu-se atât rolul de țap ispașitor pentru disfuncționalitățile din realitatea economică modernă cât și cel de locomotivă pentru progresele sau succesele înregistrate.

Principalele cauze care au dus la apariția globalizării:

Schimbările majore apărute în tehnologie, transporturi și comunicații, împreună cu revoluția informațională

Industrializarea și integrarea statelor în economia mondială, odată cu diminuarea tensiunilor politice ( războiul rece, cortina de fier, politica de apartheid )

Liberalizarea comerțului prin reducerea și eliminarea progresivă a obstacolulor comerciale concomitent cu extinderea grupărilor integraționiste regionale

Descentralizarea piețelor financiare și dezvoltarea fără precedent a piețelor de capital și a instrumentelor financiare

Pe scurt, se poate afirma că globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică, economică.

Primul motor al globalizării este inovația tehnologică. El cuprinde mai ales tehnologia de informare și comunicare. Aceasta are un impact asupra mișcării si comunicării, încât ” revoluția tehnologică„ implică și o ” revoluție socială „.

Evoluțiile impresionante în planul dezvoltării tehnologice în sfera informaticii și telecomunicațiilor din ultimul deceniu au contribuit la globalizarea vieții economice internaționale contemporane. Tehnologiile inovative din sfera largă a comunicațiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc și nu respectă granițe naționale.

Cresterea vitezei de transmitere a informațiilor, diversificarea mijloacelor de transmitere a informațiilor și sporirea siguranței acestora sub impactul noilor tehnologii conduc continuu la sporirea ” vizibilității transfrontaliere „ a evenimentelor naționale.

Acestea determină ca un eveniment dintr-o țară să exercite, pe moment, un impact asupra altei țări.

Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii '80 în domeniul informaticii și telecomunicațiilor asociate cu modificările petrecute în configurația piețelor internaționale, cu globalizarea vieții de afaceri sub incidența activităților marilor corporații transnaționale, au stabilit modificări radicale în configurația telecomunicațiilor.

Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu au contribuit în mod substanțial la creșterea vitezei și fiabilității telecomunicațiilor, concomitent cu extinderea globală a rețelelor.

Evenimentele, subiecte și probleme nu mai pot fi menținute în interiorul granițelor unei țări sau regiuni; ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale și probleme globale.

Astfel, dezastrul nuclear de la Fukushima a devenit o problemă globală, așa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală sau cum terorismul a devenit un subiect global.

Al doilea motor al globalizării este dominația ideologiei neoliberale.

Este un curent ideologic global în care democrația este considerată soră cu economia de piață.

Fără îndoială că există o intensă interacțiune între globalizarea tehnologică și cea ideologică.

Ideologia neoliberală invită oamenii politici să liberalizeze piețele, să descentralizeze economiile și să privatizeze companiile de stat.

Totodată inovațiile tehnologice au permis entităților economice să profite de posibilitățile deschise de piețele libere, a permis mișcările de capital spre toate colțurile lumii într-o fracțiune de secundă, dar și pentru că tehnologia avansată a permis circulația bunurilor, banilor, simbolurilor și oamenilor dincolo de frontiere repede și ieftin.

Fondul european de ajustare la globalizare este un instrument utilizat pentru a diminua efectele negative ale crizei. El vine în sprijinul persoanelor care au pierdeut locul de muncă din cauza efectelor globalizării sau ca urmare a crizelor economice și financiare majore.

Procesul de extindere a Uniunii Europene trebuie privit ca un proces deliberat, și prin urmare politic, desfășurat pe fondul procesului mai larg, natural al globalizării.

Procesul de globalizare al industriilor face presiuni asupra firmei pentru a dezvolta produse și mărci globale. Un produs global este vândut pe orice piață indiferent de nivelul de dezvoltare. O marcă globală dispune de aceeași imagine și poziționare în întreaga lume.

Stadiul actual al devenirii economice este cel de trecere către o economie integrală planetară, adică stadiul globalizării.

Fondul sprijină acțiunile de formare, mentorat și orientare profesională destinate lucrătorilor și persoanelor care desfășoară activități independente.

În perioada 2014 – 2020, Fondul va dispune de un buget de 1 miliard de euro.

Tabel:

Sursa: http://bookshop.europa.eu/ro/uniunea-economică-și-monetară-și-moneda-euro

3.3 EFECTELE GLOBALIZĂRII ASUPRA ROMÂNIEI

Efectele induse de globalizare fac obiectul disputelor academice. Aceste efecte sunt în principal:

Accentuarea concurenței la scară mondială

Oportunități de afaceri globale

Accentuarea diferențelor de dezvoltare între țări

Locul marginal al țărilor sărace și eliminarea lor din competiție

Extinderea corupției și a criminalității

Pierderea independenței

Programarea crizelor financiare

Pierderea independenței politice a unor state

În cazul României globalizarea a adus o serie de schimbări în ceea ce privește mediul de securitate, ceea ce a impus din partea autorităților statului măsuri energice de contracarare a unor astfel de posibile amenințări la adresa cetățenilor săi, grupate astfel:

Securitatea economică asigurarea unui venit minim necesar fiecărui individ

Securitatea hranei – garantarea accesului la hrana de bază

Securitatea medicală – garantarea protecției minime față de boli și de un stil de viață nesănătos

Securitatea ecologică – protejarea oamenilor față de deteriorarea mediului și dezastrelor naturale

Securitatea personală – protejarea oamenilor de violența fizică, oricare ar fi sursa acesteia

Securitatea comunității – protejarea oamenilor de degradarea relațiilor și valorilor tradiționale, de violența etnică și sectară

Securitatea politică – furnizarea unui mediu de viață bayat pe respectarea în societate a drepturilor omului

În cazul României, putem afirma că globalizarea va contribui la integrarea atât a

economiei, a culturii, a tehnologiei și a guvernanței, afectând și uni cetățenii țării nostre cu oamenii de pretutindeni, atât pozitiv cât și negativ.

În viitor, credem că provocările globalizării vor conduce la conservarea avantajelor create de piețele globale, dar și la dezvoltarea resurselor umane, comunitare și ecologice, pentru a face ca acest proces să aducă avantaje la nivel uman și nu al firmelor multinaționale, ceea ce specialiștii ONU numesc ” globalizarea cu față umană„.

3.4 REGIONALIZARE VERSUS GLOBALIZARE

Secolul XX a fost spectatorul unei dezvoltări inegale și în salturi cu o creștere majoră a PNB global pe locuitor.

De-a lungul secolului XX venitul global mediu pe cap de locuitor a crescut în mod concludent, dar cu diferențe la nivel de țări.

Globalizarea a ridicat problema locului și rolului statului națiune în relațiile economice mondiale.

Conform autoruluiglobalizarea presupune în același timp diluarea ideii de stat națiune și la final dispariția statelor națiune ( ideea de stat națiune nefiind comparabilă cu ideea de lume globală ). În conditiile globalizării, libertatea statului în elaborarea politicilor economice este mai redusă datorită dependenței ridicate de alte economii naționale și implicit de deciziile de politică economică a altor state, de limitări impuse de atenuarea barierelor naționale dintre economii și de creșterea gradului de deschidere economică; piețele sunt cele care decid dacă politicile economice naționale sunt eficiente.

În contextul accentuării procesului de interdependență între globalizare și regionalizare, Uniunea Europeană este determinată, în mod obiectiv să promoveze o ”strategie ofensivă „evidențiată prin căi și modalități viabile de intensificare a cooperării cu celelalte mari spații geoeconomice și strategice ale lumii: American ( de la Acordul Nord-American de Liber Schimb spre America Latină ) Asia-Pacific; ex.Sovietic; Africa și Orientul Mijlociu.

Într-o lume în plina dezvoltare care a adus în prim planul relațiilor internaționale noi mari actori de vocație regională și universală ( China, Rusia, Brazilia, India ), Uniunii Europene îi revine rolul de a participa la realizarea echilibrului geostrategic, regional și global, care să permită reducerea marilor decalaje în dezvoltare, realizarea securității regionale și globale, revitalizarea activității organismelor și instituțiilor internaționale.

Un obiectiv prioritar al Uniunii Europene este și va fi asigurarea păcii și stabilității în Balcani.

Atât globalizarea cât și regionalizarea pot fi considerate trasături esențiale ale economiei mondiale contemporane, regionalizarea fiind un instrument folosit împotriva țărilor nemembre ale grupării respective, în timp ce globalizarea semnifică integrarea economiilor și societăților prin intermediul fluxurilor internaționale de informații, tehnologie, bunuri, servicii, capital, etc.

Caracteristica primordială a globalizării o reprezintă interdependența.

Globalizarea este rezultatul liberalizării schimburilor, a investițiilor străine, a tranzacțiilor financiare, contribuind la accelerarea liberalizării mișcărilor de bunuri și de factori de producție.

Globalizarea și regionalizarea pot fi considerate două caracteristici ale economiei mondiale contemporane care se stimulează reciproc.

Regionalizarea favorizează procesul de globalizare prin următoarele:

Înlăturarea barierelor din calea activității economice intra-regionale

Stimularea competiției interne

Creșterea eficienței firmelor

Reducerea puterii diferitelor grupuri de interese naționale

Stimularea reformelor legislative interne necesare într-o economie globală

Atragerea de investiții stăine

Globalizarea stimulează într-o anumită măsura procesul de integrare economică

regională, prin presiunea pe care o creează de a transfera responsabilitățile de la instituțiile naționale, la cele supra-naționale.

Procesele care însoțesc globalizarea în special integrarea piețelor de mărfuri, de servicii dar mai ales cele financiare, progresul comunicațiilor, precum și apariția societăților multinaționale, determină o puternică presiune asupra statelor națiune și provoacă erodarea factorilor tradiționali.

Una din provocările esențiale cu care se confruntă Europa post – modernă este de a combina simțul global în devenire cu simțul local al apartenenței.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Uniunea Europeană intenționează să continue să urmărească atingerea obiectivului coeziunii economice, sociale și teritoriale. Fondurile structurale sunt cel mai evident orientate spre aspectul teritorial.

Politica regională este o politică de investiții strategice, care își propune să stimuleze creșterea economică a tuturor regiunilor și orașelor din Uniunea Europeană și să îmbunătățească calitatea vieții cetățenilor.Totodată este o manifestare a solidarității, deoarece pune accent pe sprijinirea regiunilor mai putin dezvoltate.

Putem afirma despre politica regională că este principala politică europeană de investiții pentru dezvoltarea și creșterea regională și urbană.

Totodată putem spune despre politica regională ca țintește reducerea decalajelor economice, sociale și teritoriale dintre regiunile Uniunii Europene, susținînd crearea de locuri de muncă, competivitatea, creșterea economică, sporirea calității vietii și dezvoltarea durabilă.

Principalele beneficii ale politicii regionale sunt:

Reducerea decalajelor economice, sociale și teritoriale

Susținerea creării locurilor de muncă

Competivitatea

Creșterea economică

Sporirea calității vieții și dezvoltarea durabilă

Catalizator pentru fonduri publice sau private suplimentare

Are un impact puternic în multe domenii și la niveluri diferite

Este complementară cu alte politici cum ar fi domeniul educației, energiei, mediului, pieței interne, cercetării și inovării

Reacție rapidă și eficientă la criza economică

Protecția patrimoniului cultural și a zonelor naturale de o frumusețe deosebită

A stimulat creșterea economică în regiunile slab populate și în regiunile ultraperiferice ale Uniunii Europene

A finanțat de-a lungul anilor zeci de mii de proiecte

În România, politica de dezvoltare regională a avut un start bun, luând ființă relativ rapid instituțiile și mecanismele conforme cu aquis-ul comunitar. Putem aprecia că în România a fost creată baza instituțională și legislativă pentru elaborarea și implementarea politicii regionale, dar nu este în totalitate corespunzătoare cu aquis-ul comunitar.

Europa are nevoie de strategii care să modifice Uniunea Europeană într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii, caracterizată de niveluri ridicate de ocupare a fortei de muncă, productivitate și coeziune socială.

Uniunea Europeană este un sistem stabil dar și unul în permanentă schimbare. Instituțiile de bază au fost concepute în urmă cu jumătate de secol dar au fost îmbinate cu modificări succesive ale tratatelor.

Ea este un sistem politic colectiv nu un regim interguvernamental.

Într-o economie bazată pe cunoaștere, inovarea este cheia competivității regionale.

Politica de coeziune este necesară într-o situație în care alte politici comunitare au importante avantaje cu costuri limitate dar localizate. Politica de coeziune ajută la repartizarea profitului. Ea contribuie la limitarea impactelor negative, trebuie considerată ca o parteintegrantă a Strategiei de la Lisabona.

Colaborarea între țări și regiuni este un element esențial al politicii de coeziune a Uniunii Europene.

Extinderea Uniunii Europene este în beneficiul tuturor. Europa și-a consolidat poziția de mare putere economică prin suplimentarea PIB-ului cu încă 10 % și formarea unei piețe interne de 500 milioane consumatori. Moral, Estul și Vestul își vor regăsi unitatea europeană pierdută după cel de-al doilea război mondial.

Regionalizarea presupune liberalizarea relațiilor economice intragrupare și integrarea activităților economice la scară regională, grupările regionale nu fac altceva decât să reproducă la o scară mai mică trăsăturile globalizării.

Regionalismul poate fi considerat un laborator de experimentare al globalizării.

Prin Globalizare „se dorește rezolvarea marilor sfidări ale secolului XXI, precum reducerea decalajelor economice și sociale, eliminarea sărăciei și creșterea calității vieții tuturor locuitorilor planetei noastre”

Globalizarea piețelor permite fiecărui operator economic să se aprovizioneze cu factori de producție de unde este mai ieftin să producă unde este mai rentabil și să vândă unde realizează veniturile cele mai mari.

Globalizarea certifică faptul că avantajele economice se îndreaptă mai mult spre țările dezvoltate, spre marile puteri economice ale lumii acolo unde își găsesc originea societățile transnaționale.

Elementul comun al globalizării îl reprezintă nevoia de a găsi noi piețe, de a face comerțul cât mai liber cu putință, de a face cât mai simplu pentru toți accesul la resurse, mai ales la cele cu impact evocator asupra procesului de dezvoltare economică.

Odată cu mărfurile au călătorit și ideile, conceptele, sistemele filozofice, modele culturale. Alături de idei, progresul tehnic și tehnologic, faptul științific, inovarea au dat dinamism și amploare fenomenului globalizării.

În încheiere vom detalia definițiile date asupra globalizării de doua organisme internaționale:

FMI a definit globalizarea ca și „ creșterea în interdependență economică a țărilor din întreaga lume prin creșterea volumului și a varietății tranzacțiilor de bunuri și servicii peste granițe, fluxul de capital mult mai liber și mai rapid, dar și o propagare mai largă a tehnologiei”.

Banca Mondială definește globalizarea ca ” libertatea și capacitatea indivizilor și firmelor de a iniția tranzacții economice voluntare cu rezideți ai altor țări„.

Globalizarea economică are influențe directe și indirecte asupra evoluțiilor din domeniile social, politic, militar, diplomatic, cibernetic, mediu, sănătate, etc.

B I B L I O G R A F I E

1. Năstase,A. – România și viitorul Europei, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001

2. Iancu,A. – Dezvoltarea economică a României – Competivitatea și integrarea în Uniunea

Europeană, Editura Academiei Române, București, 2003

3. Zygmunt,B. – Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet XX Press, Filipeștii de

Târg, Prahova, 2012

4.Ciurlău,F. – Macroeconomia tranziției post socialiste, Editura Economică, București, 2012

5. Ciupagea,C. Moldoveanu,M. – România în contextul globalizării și integrării europene:

evoluții, tendințe, strategii, Editura Academiei Române,

2007

6. Roșca,R.E. – Dezvoltarea regională în contextul integrăriiUniunii Europene, Editura

Economică, 2006

7. Leahu,G. – Istoria construcției europene, Editura Tim Publisher, București, 2013

8. Pascariu,G.C. – Uniunea Europeană: politici și piețe agricole, Editura Economică,

București, 1999

9. Soroș,G. – Despre globalizare, Editura Polirom, București, 2002

10. Prisăcaru,G. – Istoria și evoluția Uniunii Europene, Editura Universității Suceava,

Suceava, 2003

11. Bari,I. – Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București, 2001

12. Iliescu,I – Integrare și globalizare, Editura Preda Națională, București,2003

13. Voinea,L. – Economie regională:Europa de Sud Est și integrarea europeană, Editura Sylvi,

București,2002

14. Matei,L. – Managementul dezvoltării locale – Descentralizare – Inovații- Risc, Editura

Economică, București,1999

15. Stoica,M.M. – Construcția instituționalâ și politicile Uniunii Europene, Editura Pro

Universitaria, București, 2012

16. Mureșan,M. Gogu,E. Irimia,R. – Elaborarea strategiei de dezvoltare regională – Editura

Pro Universitaria, București, 2010

17. Scăunaș,S. – Uniunea Europeană: construcție, instituții,drept – Editura All Beck,

București, 2005

18. Câmpeanu,V. Moldoveanu,M. – România și noile țări membre sub impactul integrării

europene și globalizării, Editura Academiei Române,

București, 2005

19. Wallace,H., Wallace,W., Pollak,A.M. – Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană,

Editura Institutul European din România,

București, 2005

20. Fundația Europeană Drăgan – România și procesul de integrare europeană, Editura

Europa Nova, București, 2005

21. Iliescu,I.- Probleme globale, Editura Tehnică, București, 1992

22. Zainea,E. – Globalizarea: șansă sau blestem, Editura Valand Print, București, 2000

23. Popa,D. – Sistemul instituțional și securitatea națională în contextul globalizării, Editura

Militară, București, 2009

24. Badrus,Ghe., Radaceanu,E. – Globalitate și management, Editura All Beck, București,

1999

25. Cosea,M. – Economia integrării europene, Editura Universității Creștine Dimitrie

Cantemir, București, 2005

26. Dutu,A. – Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura All Educational,

București, 1999

27. coord.Calafeteanu,I. – Revoluția din Decembrie 1989 și integrarea europeană a României,

Editura Militară, București, 2008

28. coord.Mureșan,M. – Experiențe istorice de integrare economică europeană, Editura ASE,

București, 2006

B I B L I O G R A F I E

1. Năstase,A. – România și viitorul Europei, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2001

2. Iancu,A. – Dezvoltarea economică a României – Competivitatea și integrarea în Uniunea

Europeană, Editura Academiei Române, București, 2003

3. Zygmunt,B. – Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet XX Press, Filipeștii de

Târg, Prahova, 2012

4.Ciurlău,F. – Macroeconomia tranziției post socialiste, Editura Economică, București, 2012

5. Ciupagea,C. Moldoveanu,M. – România în contextul globalizării și integrării europene:

evoluții, tendințe, strategii, Editura Academiei Române,

2007

6. Roșca,R.E. – Dezvoltarea regională în contextul integrăriiUniunii Europene, Editura

Economică, 2006

7. Leahu,G. – Istoria construcției europene, Editura Tim Publisher, București, 2013

8. Pascariu,G.C. – Uniunea Europeană: politici și piețe agricole, Editura Economică,

București, 1999

9. Soroș,G. – Despre globalizare, Editura Polirom, București, 2002

10. Prisăcaru,G. – Istoria și evoluția Uniunii Europene, Editura Universității Suceava,

Suceava, 2003

11. Bari,I. – Globalizare și probleme globale, Editura Economică, București, 2001

12. Iliescu,I – Integrare și globalizare, Editura Preda Națională, București,2003

13. Voinea,L. – Economie regională:Europa de Sud Est și integrarea europeană, Editura Sylvi,

București,2002

14. Matei,L. – Managementul dezvoltării locale – Descentralizare – Inovații- Risc, Editura

Economică, București,1999

15. Stoica,M.M. – Construcția instituționalâ și politicile Uniunii Europene, Editura Pro

Universitaria, București, 2012

16. Mureșan,M. Gogu,E. Irimia,R. – Elaborarea strategiei de dezvoltare regională – Editura

Pro Universitaria, București, 2010

17. Scăunaș,S. – Uniunea Europeană: construcție, instituții,drept – Editura All Beck,

București, 2005

18. Câmpeanu,V. Moldoveanu,M. – România și noile țări membre sub impactul integrării

europene și globalizării, Editura Academiei Române,

București, 2005

19. Wallace,H., Wallace,W., Pollak,A.M. – Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană,

Editura Institutul European din România,

București, 2005

20. Fundația Europeană Drăgan – România și procesul de integrare europeană, Editura

Europa Nova, București, 2005

21. Iliescu,I.- Probleme globale, Editura Tehnică, București, 1992

22. Zainea,E. – Globalizarea: șansă sau blestem, Editura Valand Print, București, 2000

23. Popa,D. – Sistemul instituțional și securitatea națională în contextul globalizării, Editura

Militară, București, 2009

24. Badrus,Ghe., Radaceanu,E. – Globalitate și management, Editura All Beck, București,

1999

25. Cosea,M. – Economia integrării europene, Editura Universității Creștine Dimitrie

Cantemir, București, 2005

26. Dutu,A. – Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura All Educational,

București, 1999

27. coord.Calafeteanu,I. – Revoluția din Decembrie 1989 și integrarea europeană a României,

Editura Militară, București, 2008

28. coord.Mureșan,M. – Experiențe istorice de integrare economică europeană, Editura ASE,

București, 2006