Abordarea Conceptuala a Investitiilor la Nivel de Intreprinderea Sa ,,centrul de Metrologie Aplicata Si Certificare’’

CAPITOLUL I. Abordarea conceptuală a investițiilor la nivel de întreprinderea SA ,,Centrul De Metrologie Aplicată Si Certificare’’

Conținutul teoretic al investițiilor și rolul acestora in activitatea întreprinderii

Investițiile în economia unei țări ocupă un loc central, nu numai în sfera de producție a bunurilor și serviciilor, dar și în sfera consumului. Investițiile sunt factorul de imbold ce influențează atât cererea cât și oferta, sunt stimulul care generează noi activități pentru obținerea de bunuri și servicii pentru o economie sănătoasă. Astfel, investițiile, deocamdată, nu au devenit fundamentul și forța motrice a creșterii economice în țară. Totuși, rezultatele dezvoltării economice din ultimii ani, stabilitatea social-economică și politică creează premise pentru asigurarea unui „salt investițional calitativ”. În aceste condiții în calitate de surse de finanțare a investițiilor pot deveni mijloacele bănești ale populației, instrumentele pieței de capital și, îndeosebi, mijloacele investitorilor străini. Prin investiții se asigură sporirea capitalului fix, creșterea randamentului tehnic și economic al mijloacelor fixe, crearea de noi locuri de muncă.Investițiile reprezintă elementul decisiv al creșterii economice, al promovării factorilor intensivi, calitativi și de eficiență.

,,Indiferent de orânduirea socială, de regimul politic, investițiile au constituit și constituie un factor hotărâtor în dezvoltarea economico-socială, prin volumul, structura și prin calitatea lor.

Investițiile constituie un mijloc important în creșterea și perfecționarea capitalului care împreună cu alte resurse naturale conturează și prefigurează specificul structural al unei economii. Menținând o anumită structură și eficiență a producției sociale, investițiile sunt considerate factorul important care contribuie la organizarea și menținerea unei structuri moderne a producției și tehnologiei. Pe această bază se poate asigura o perfecționare a structurii economice și o îmbunătățire a proporțiilor dintre ramurile tradiționale și cele cu rol important în promovarea progresului tehnic, o corelație mai strânsă între modernizarea fondurilor fixe și extinderea celor existente, între unitățile economice specializate și cele nespecializate.’’

În circuitul economic investițiile acționează concomitent și asupra cererii, în raport cu sectoarele furnizoare de resurse și asupra ofertei de bunuri și servicii pentru sectoarele consumatoare.

Noțiunea de "investiții" este de origine latină (investire – a îmbrăca, a acoperi), inițial fiind un termen militar cu sens de a împrejura o cetate, pentru a o cuceri. Cu timpul a fost introdus în terminologia financiar-economică, definind, în așa mod, un efort bănesc făcut pentru atingerea anumitor scopuri.

Conform legislației Republicii Moldova ,,investiție –  totalitate  de  bunuri (active) depuse în activitatea de întreprinzător pe  teritoriul  Republicii  Moldova,   inclusiv   pe   baza contractului  de  leasing financiar,  pentru a se obține venit’’.

,, Din punct de vedere lingvistic investiția este definită ca o alocare de cheltuieli sau plasamente de sume bănești. Mulți specialiști în domeniu, tratează diferit noțiunea de investiție. De exemplu, economistul francez F.Aftalion definește astfel: "investițiile reprezintă renunțarea la resursele bănești lichide actuale contra speranțelor unor resurse viitoare mai mari.’’

,,La P. Masse "investiția reprezintă o cheltuială actual realizată pentru obținerea unor efecte viitoare. El stabilește următoarele patru elemente de bază ale investiției:

subiect, reprezentat de persoana fizică sau juridică care investește;

obiect, respectiv construcția, echipamentele, utilajele pentru care se inițiază investiția;

cost, efortul financiar depus pentru realizarea obiectivului investiției;

efecte valorice, rezultatul obținut în viitor.

Așa deci, prin investiții înțelegem totalitatea resurselor (materiale, financiare, tehnice și umane) destinate creșterii capacității de producție a societății, a vieții sociale sub toate aspectele sale, pentru asigurarea obținerii în viitor a efectelor scontate.

Investițiile sunt o categorie de cheltuieli, care angajează viitorul societății, al agenților economici și de aceste cheltuieli depinde: creșterea și perfecționarea potențialului productiv (prin extindere și modernizare), apariția unor noi capacități de producție.’’

În economia de piață, investițiile reprezintă partea din venit destinată formării capitalului. Din cele expuse, cu privire la definirea investițiilor, se poate constata că în acest concept se includ două elemente definitorii:

conținutul concret, real, în care se includ resursele materiale, financiare și cele umane;

scopul final al investițiilor, profitul obținut.

De către economiștii români investiția este definită sub trei aspecte după cum urmează:

Figura 1.1. Aspectele de abordare a conceptului de investiție

Sursa:Elaborată de autor

Din punct de vedre contabil, ,,investiția este definită ca fiind o imobilizare de bunuri mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau create de o entitate economică destinate a rămâne durabile, în cadrul entității respective. Se are în vedere imobilizări legate de exploatare și cele în afara exploatării.

Investiția în sens economic corespunde concepției manageriale, acest lucru se traduce printr-un sacrificiu de resurse care se efectuează astăzi pentru venituri viitoare superioare cheltuielilor inițiale. Drept investiții fiind considerate: bunuri din dotare, cheltuieli ca programe de publicitate, de formare a personalului, de studii și cercetări, care nu apar în totalitate în bilanț, iar efectul lor asupra lichidității întreprinderii este greu de estimat și se prelungește pe mulți ani.

În sens financiar investiția reprezintă totalitatea cheltuielilor de numerar care vor genera profituri sau economii pe o lungă perioadă și care în consecință se vor rambursa într-o perioadă de mai mulți ani.’’

Mai putem precauta și aspectul psihologic – investiția reprezintă o renunțare la bunuri imediate în schimbul unor avantaje viitoare. Din acest punct de vedere, antreprenorul se bazează mai mult pe intuiția proprie, aflându-se în dilemă și fiind constrâns să renunțe la satisfacții imediate în speranța unor câștiguri viitoare mai mari.

Indiferent cum abordăm conceptul de investiții sunt anumite trăsături comune ce prezintă interes:

investiția presupune o plasare de fonduri bănești cu scopul de a crea un spor de avuție, atât la nivelul individului, cât și al firmelor și al societăților în general;

investițiile sunt o cheltuială efectuată în prezent, cu caracter cert, în scopul obținerii unor efecte viitoare, adesea incerte, ceea ce creează și un risc;

investițiile sunt strâns legate de funcționarea normală a întregului sistem economic pentru a putea produce, în timp, o acumulare viitoare de capital fix.

,, Astfel, activitatea investițională asigură perfecționarea producției, creșterea economică și în cele din urmă contribuie la creșterea nivelului de trai al populației.

În teoria economică sunt folosite foarte multe criterii de clasificare a investițiilor, dar vom precauta doar cele care sunt pe larg utilizate de către economiști:

1. Din punct de vedere al naturii investițiilor se pot distinge:

investiții corporale;

investiții nemateriale;

investiții financiare;

Investițiile corporale reflectă cheltuielile aferente realizării unor mijloace de muncă, clădiri, utilaje și instalații sub aspect constructiv, achiziționarea și montarea lor, înlocuirea celor scoase din funcțiune etc.

Investițiile nemateriale (intelectuale sau necorporale) sunt:

cheltuieli de cercetare-dezvoltare, efectuate în favoarea unor clienți potențiali, amortizabile prin succesul comercial în cel mult cinci ani;

cheltuieli pentru crearea, menținerea și logistica rețelei comerciale (cum ar fi publicitatea);

cheltuieli pentru cumpărarea sau conceperea de programe informatice;

cheltuieli aferente formării profesionale;

cheltuieli pentru finanțarea studiilor de perfecționare a procesului de producție (diagnosticul costului noncalității, studiile de fezabilitate, studiile de automatizare a proceselor de producție).

Investițiile financiare reflectă opțiuni ale firmei de a efectua plasamente bănești pe termen lung, profitabile, în economia altor agenți economici. Ele constau în utilizarea unor resurse bănești pentru a obține creanțe sau titluri de valoare emise de alte societăți comerciale în scop lucrativ, bănci comerciale sau de către stat. Efectele acestor investiții au valențe financiare sub forma dividendelor, participațiilor, dobânzilor ce revin în cota-parte investitorilor care au subscris la constituirea capitalului.

2. Din punct de vedere al modului în care se concretizează investițiile materiale se pot distinge:

a) lucrări de construcții-montaj, care cuprind lucrări de construcții, instalații, montajul utilajelor, pregătirea terenului, pregătiri și deschideri miniere etc.;

b) achiziții de utilaje care necesită montaj (fixarea în fundații pe piloni sau postamente, montarea echipamentelor și instalațiilor etc.) sau care nu necesită montaj (mijloace de transport, tractoare, mașini agricole, utilaje independente etc.);

c) lucrări și explorări geologice, în care se cuprind: lucrările de foraj și explorare, explorările pentru conturarea și extinderea zăcămintelor în masiv, studiile și cercetările geologice etc.;

d) alte cheltuieli de investiții, în care se cuprind: cheltuieli de proiectare, valoarea pieselor de schimb, cheltuieli cu obținerea terenului, supravegherea executării lucrărilor, conducerea obiectivelor noi de investiții în perioada înfăptuirii lor.

3. Din punct de vedere a scopului investițiilor se pot distinge:

a) investiții de înlocuire, care presupun dezafectarea mijloacelor fixe existente datorită uzurii fizice sau morale;

b) investiții de expansiune, care impun extinderea și dezvoltarea unor secții existente, crearea de obiective noi;

c) investiții de inovare și modernizare, care se referă la acțiuni investiționale de promovare a progresului tehnologic, automatizare și informatizare;

d) investiții strategice, care înseamnă promovarea unor proiecte ce anticipează prevenirea riscului tehnologic, economic și financiar prin acțiuni de investiții. Ele implică atât investiții materiale cât și nemateriale (de cercetare și dezvoltare).

4. După modelul în care se execută lucrările distingem:

a) investiții executate în antrepriză, atunci când lucrarea este încredințată de investitor (beneficiar) spre execuție unei întreprinderi specializate (antreprenor); asemenea lucrări se efectuează pe bază de contracte ferme, prin care antreprenorul se angajează să execute lucrarea în parametrii proiectați, iar beneficiarul se obligă să achite costul execuției;

b) investiții executate în regie, cele pe care investitorul și le execută prin forțe proprii, fără a apela la o unitate specializată;

c) investiții mixte, atunci când o parte a investiției o execută investitorul, iar o altă parte, antreprenorul.

După destinație investițiile pot fi:

a) productive, se concretizează în mijloace fixe cu destinație productivă;

b) neproductive, sunt îndreptate spre modernizarea sau înlocuirea unor mijloace fixe, destinate domeniilor social-culturale (învățământ, sănătate, cultură și artă etc.).

6. După sursa de finanțare se împart în:

a) surse proprii se constituie din capitalul propriu (din profit, din fondul de amortizare și din încasările obținute în urma vânzării unor utilaje);

b) surse atrase, care au un rol mare în finanțarea investițiilor și se constituie din credite bancare interne și externe, alocații de la buget sau din alte surse.

7. După gradul de risc pot fi grupate în:

a) investiții cu risc scăzut, în special investițiile de menținere și de ameliorare;

b) investiții cu risc mediu, cele privind dezvoltarea, modernizarea și înnoirea unor capacitați de producție;

c) investiții cu risc ridicat, sunt cele de expansiune și de diversificare.

8. După legătura pe care o au cu obiectivul proiectat se împart în:

a) investiții directe sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază (achiziționarea utilajelor, montarea acestora, executarea construcțiilor etc.), ele se calculează pe baza devizului general de cheltuieli;

b) investițiile colaterale se materializează în lucrări care asigură utilitățile obiectivului de bază (căi de acces, conducte de apă, gaze, aer comprimat, rețele telefonice), cheltuielile se stabilesc prin devize special elaborate;

c) investițiile conexe sunt orientate în alte obiective economice pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfășurării procesului de producție.

9. După clasificarea investițiilor conform recomandărilor O.N.U sau după modul de constituire sunt:

a) investițiile nete sunt constituite din sumele de bani ce provin din produsul național net și au ca scop sporirea capitalului fix și a stocurilor de materii prime și materiale;

b) investițiile brute, care au ca sursă suplimentară fondul de amortizare și contribuie la creșterea absolută a capitalului fix.’’

Rolul investitiilor.  Investițiile reprezintă suportul material al dezvoltării economice și stau la baza creșterii calitative a tuturor factorilor de producție. Nu se poate asigura sporirea capitalului fix sau circulant, suplimentarea numărului de locuri de muncă, creșterea randamentului utilajelor, sporirea productivității muncii fără consum de resurse financiare și investiții.

Astfel, necesitatea investițiilor pentru dezvoltare, ca totalitatea cheltuielilor făcute pentru construire de noi obiective și dezvoltarea sau modernizarea celor existente reprezintă cheltuieli certe pentru un viitor mai bun. Practica evoluției relațiilor de piață arată că investițiile au o eficiență ridicată, care asigură un grad înalt de competitivitate pe piața internă și externă. De aici rezidă, rolul investițiilor în circuitul economic,care asigură o accelerare a procesului de producție și determină fundamentul activităților economice în economia de piață, constituind principala cale de promovare a progresului tehnic prin dotarea obiectelor economice cu mașini, utilaje, dispozitive, care asigură perfecționarea proceselor tehnologice, creșterea gradului de prelucrare a materiei prime, ridicarea nivelului productivității muncii și o creștere economică sporită. Trecerea țării noastre la economia de piață a impus și impune o restructurare fundamentală a industriei, o nouă strategie investițională, prin utilizarea eficientă a tuturor capacităților de producție. Investițiile ocupă un loc unic și central între sfera producției de bunuri și sfera consumatorilor. Prin intermediul lor se modernizează, retehnologizează, perfecționează și se restructurizează capacitățile existente, stocul de capital fix al firmelor și se adaugă noi elemente, se construiesc noi unități de producție și servicii.

,, În plan social, investițiile joacă rolul de compensator în ocuparea forței de muncă, realizarea de proiecte și programe de investiții finalizându-se cu creșterea de noi locuri de muncă și creșterea numărului de personal ocupat în economie. Locul și rolul investițiilor în circuitul economic se explică prin procesele de antrenare și multiplicare pe care le determină orice proiect realizat într-un sector sau altul de activitate. Realizarea unui anumit proiect de investiții în sfera producției de bunuri și servicii conduce la crearea bazei de sporire a capacității de producție la diversificarea produselor, lansarea pe piață de noi produse și servicii, etc. Concomitent proiectul de investiții realizat generează noi locuri de muncă. În sfera producției de bunuri și servicii se realizează sporirea cifrei de afaceri, sporirea veniturilor, a profitului și cash flow-ului firmelor beneficiare de investiții.

În activitatea de investiții se cere introducerea principiului liberei concurențe cu privire la necesitatea și oportunitatea investiției, studii de amplasament și de asigurare cu resurse, indicatori de eficiență economică și condiții de executare a investițiilor. În procesul de transformare și restructurare a economiei naționale un rol deosebit de important îl au proiectele de investiție. Ele au la bază un sistem de scopuri și programe de realizare, care cuprind un complex de lucrări de cercetare, de producere și de gestiune. Sunt înregistrate într-un set de documente și realizate în scopul atingerii unei performanțe, caracterizate prin indicatori de eficiență a economiei naționale.

În țara noastră cadrul organizatoric al investițiilor este marcat prin câteva aspecte:

reorganizarea întreprinderilor de stat ca regii autonome sau societăți comerciale;

declanșarea și evoluția privatizării și a liberei inițiative;

reconsiderarea rolului statului în procesul finanțării investițiilor;

reorganizarea sistemului bancar și adoptarea unui nou rol.

Realizarea de proiecte și programe de investiții determină modificări favorabile pe piața muncii: se creează o cerere suplimentară de forță de muncă în sectorul în care se fac investiții și în sectoarele adiacente-proiectare, construcții-montaj, la furnizorii de utilaje și echipament pentru dotarea noilor capacități de materiale de construcții și instalații. Realizarea de investiții contribuie la micșorarea presiunii șomajului în societate, în plan zonal și local, și în perspectivă. Într-o formulare referitoare la investiții și rolul lor, Helmut Schmidt spunea că profiturile de astăzi fac investițiile de mâine, iar acestea – locurile de muncă de poimâine.’’

Creșterea veniturilor, profitului firmelor și al numărului de salariați cu câștig sigur creează premise de sporire a cererii de produse și servicii, de noi bunuri necesare consumului. Se realizează noi economii din venituri la populații și noi disponibilități financiare ale firmelor, noi posibilități de inițiere de proiecte în sfera producției și serviciilor. În cadrul strategiilor și politicilor firmei investițiile au un loc important, pentru că toate activitățile unei firme depind de sursele investiționale.

Nevoia de investiții o resimte orice firmă: pentru a se asigura continuitatea activităților, stimularea creșterii pe termen lung, în perspectivă a valorii sale și a potențialului său. Pe termen îndepărtat investițiile constituie pentru o firmă nu numai motorul creșterii, dezvoltării, ci o condiție a existenței sale pe piață, de apărare față de concurență, de ofensivă și extindere pe piață, de supraviețuire.

,,Investițiile reprezintă factorul hotărâtor a viitorului firmei pe plan economic și concurențial. Prin investițiile pe care le realizează, firma își creează bază și condiții necesare pentru desfășurarea activităților la un nivel convenabil din punct de vedere tehnic, tehnologic, economic, ecologic al eficienței și rentabilității. Investițiile sunt necesare firmelor pentru ajustarea și restructurarea capacităților de producție, pentru menținerea acestora la un nivel care să permită realizarea unui volum dorit al profitului. Prin fluxul de cheltuieli de capital se realizează obiectivele strategice majore ale dezvoltării firmei:

maximizarea valorii sale economice;

perenitatea și securitatea existenței firmei;

creșterea bogăției proprietarilor și acționarilor.

Investițiile realizate în sfera producătorilor generează o cerere agregată de noi proiecte la agenții economici, la furnizori, la clienți, în sectoarele adiacente. Are loc fenomenul de antrenare și multiplicare pe ansamblu, atât a producției veniturilor și câștigurilor, cât și a investițiilor. Deci, în circuitul economic investițiile au un rol dublu:

a) firmele care realizează investiții fac să lucreze alte firme, furnizoare de resurse, stimulează cererea și activitatea economică a acestora, sporirea numărului de personal angajat, creșterea câștigurilor, a veniturilor și profitului;

b) firmele investitoare își dezvoltă capacitatea de producții și servicii, sporesc oferta de bunuri și realizează venituri și profituri suplimentare.’’

Prin investiții agenții economici își asigură și creșterea exterioară – prin fuziuni, achiziții, cumpărarea de acțiuni și participarea cu capital la diverse firme ale furnizorilor și clienților, pentru asigurarea aprovizionării, diminuarea riscului comercial, etc.

Un rol deosebit de important îl au investițiile în promovarea procesului tehnologic, informatizării, robotizării etc. Proiectele de investiții reprezintă canalul și mijlocul principal de valorificare a soluțiilor noi tehnice, tehnologice, de construcții și instalații elaborate de cercetarea științifică, de introducere a progresului tehnologic în domeniul organizării și managementului, informaticii în sfera producției și serviciilor, învățământului, sănătății.

Investițiile, deci se utilizează de către firme pentru a face față provocării mediului, evoluției tehnologice, pentru a integra progresul în funcționarea lor, valorificarea diferitor oportunități de afaceri rentabile în condițiile unui risc mai mic.

Prin investiții se asigură legătura între generațiile societății, atât prin capacitățile și capitalul fix, cât și prin locurile de muncă create pentru tineret. Ele constituie pârghia de înfăptuire a programelor de dezvoltare economico-socială, a politicii de reforme și restructurare a economiei de construcție de locuințe sociale, de școli și instituții de învățământ, de ocrotire a sănătății.

În plan microeconomic, investițiile stau la baza dezvoltării activităților agenților economici, al adaptării firmelor la piață, consolidării pozițiilor pe piețe, sporirii capacității lor de competitivitate în raport cu alți agenți economici. Viitoarele prevederi în domeniul investițiilor vor asigura un echilibru economic, vor impulsiona trecerea la economia de piață, urmând să contribuie la dezvoltarea și restructurarea economiei naționale.

Astfel, investițiile, deocamdată, nu au devenit fundamentul și forța motrice a creșterii economice în țară. Totuși, rezultatele dezvoltării economice din ultimii ani, stabilitatea social-economică și politică creează premise pentru asigurarea unui „salt investițional calitativ”. În aceste condiții în calitate de surse de finanțare a investițiilor pot deveni mijloacele bănești ale populației, instrumentele pieței de capital și, îndeosebi, mijloacele investitorilor străini.

Prin investiții se asigură sporirea capitalului fix, creșterea randamentului tehnic și economic al mijloacelor fixe, crearea de noi locuri de muncă.

Investițiile reprezintă elementul decisiv al creșterii economice, al promovării factorilor intensivi, calitativi și de eficiență.

Investițiile asigură promovarea progresului tehnic. Rolul principal al investițiilor în cadrul întreprinderii constă în asigurarea reproducției simple și lărgite a fondurilor fixe.

Investiția joacă un rol central în creșterea economică, influențând atât cererea cât și oferta pe piață. Acest fapt se poate lămuri în felul următor: întreprinderea beneficiară de investiție se adresează pentru realizarea proiectului furnizorilor de utilaje. Dacă furnizorii sunt din țară decizia de investiție acționează favorabil asupra economiei țării și investitorului și anume: crește volumul vânzărilor a furnizorilor interni, crește fondul de salarii, profitul, impozitele către stat etc. de unde rezultă că investirea într-un anumit sector beneficiază asupra activității economice generale. Dacă furnizorii sunt externi creșterea volumul vânzărilor și a profitului vor influența pozitiv economia țării exportatoare de bunuri și servicii.

Balanța comercială a țării exportatoare de bunuri și servicii va fi solicitată și va influența pozitiv economia țării.

În consecință, statul este interesat să intervină pentru stimularea investitorilor interni și pentru a le crea condiții favorabile de a rezista în concurența internațională.

Politica investițională a întreprinderii

Investiția este factorul esențial al dezvoltării întreprinderilor și al întregii economii. Scopul principal al activității de investiții constă în realizarea celor mai eficiente forme de plasament al capitalului.

Politica de investiții are valențe macro și microeconomice și se integrează ca o componentă majoră în politica generală economico-socială.

‚,Politica de investiții la nivel microeconomic integrează alocarea optimă a resurselor cu generarea optimă a resurselor într-o anumită perspectivă, în ideea amplificării potențialului și performanțelor întreprinderii.

Politica de investiții este parte integranta a politicii generale a întreprinderii și reprezintă ansamblul obiectivelor, metodelor de alegere și modalităților de utilizare a instrumentelor financiare, precum și metodelor de asigurare echilibrului financiar în procesul realizării obiectivelor propuse. Aceasta politică marchează nu numai o imobilizare de capital, dar și o anumită activitate privind angajarea unor cantități de resurse naturale și umane, inițierea și menținerea unor relații cu întreprinderi din ramuri de activitate conexe.

Politica de investiții, în sens larg, se refera la decizia de investire sau de dezinvestire. Orice decizie de cheltuire care conduce la achiziționarea de active în vederea obținerii în viitor de lichidități și având drept scop creșterea bogăției proprietarilor firmei, constituie o decizie de investire. Opus deciziei de investire este decizia de dezinvestire, adică reducerea portofoliului de active prin vânzare. Aceasta decizie urmărește, de asemenea, creșterea bogăției proprietarilor în sensul ca lichiditățile obținute pot căpăta ulterior destinații mai rentabile.

În sens restrâns, în politica de investiții alternativele de decizie pot fi:

a) investiții interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziția de active materiale și nemateriale (echipamente, construcții, licențe, stocuri suplimentare) pentru dezvoltarea si perfecționarea aparatului productiv și de distribuție. Motivația realizării acestor investiții de creștere internă rezida într-o strategie de specializare a producției și de consolidare a poziției pe piața de desfacere a bunurilor si serv-or sale;

b) investiții externe constau în plasamente de capital pentru creșterea participării financiare la formarea capitalurilor ale altor societăți comerciale. Strategia, care presupune promovarea unor investiții de creștere externă, este diversificarea activității’’.

La nivelul întreprinderii baza activității investiționale constituie investițiile productive. La majoritatea întreprinderilor industriale aceasta forma a investițiilor este unică direcție al politicii investiționale. Investițiile productive se caracterizează printr-o serie de particularități, printre care mai importante sunt:

reprezintă formă principală de realizarea a strategiei de dezvoltare;

se găsesc într-o strânsă corelație cu activitatea operațională, de producție;

asigură un nivel mai ridicat al rentabilității comparativ cu investițiile financiare;

asigură întrări de fluxuri de numerar constante sau sigure (profit + amortizarea).

se caracterizează prin gradul înalt al uzurii;

prezintă un grad redus de lichiditate;

în condițiile inflaționiste asigură un anumit nivel de protecție.

Strategia unei firme poate fi definită ca selecționarea domeniilor în care firma se va angaja și determinarea intensității și naturii acestui angajament, ținând seama de concurența și de mediul înconjurător firmei în viitor. Ea descrie modul în care aceasta urmărește să-și atingă scopurile, ținând seama de ocaziile favorabile ale mediului economic, resursele și capacitățile sale.

Orice plasament de capital pe termen mai lung, cu menirea obținerii de profit reprezintă o investire. Indiferent că fondurile se plasează în active imobilizate sau în active curente, investirea reprezintă o imobilizare importantă, ca volum și durată în timp, de capital, urmărind obținerea unei rentabilități viitoare optime. Prin urmare, decizia de investire conduce la o imobilizare de capital făcută în prezent, în speranța unei rentabilități viitoare și care urmează să se realizeze pe mai multe exerciții financiare în condiții de risc.

Investiția joacă un rol central, multiplicator în creșterea economică, influențând atât cererea, cât și oferta pe piață.

Politica privind investițiile este o componentă a politicii bugetare. Ea are o influiență directă asupra mărimii cheltuielilor investiționale și a stocului de capital public. Politica investițională are un impact și asupra productivității și rentabilității capitalului, constituind totodată un potențial considerabil pentru politica bugetară. Investițiile publice stimulează productivitatea factorilor de producție din sectorul privat.

Politica investițională bugetară trebiue să se axeze pe următoarele direcții:

Sprijinirea procesului de restructurare a economiei întreprinderilor;

Atingerea obiectivelor de ordin social;

Asigurarea bunei funcționări a instituțiilor publice.

Prin intermediul politicii sale investiționale, statul poate interveni în activitatea agenților economici cu ajutorul a două critterii: criteriul sectorial (se aleg sectoarele) și criteriul finalității (care prevede ca statul să susțină întreprinderile, decât să permită falimentul acestora. Acest criteriu se poate realiza cu ajutorul următoarelor tehnici de intervenție: creditare, subvenționare, subsidii, facilități fiscale, garanția statului).

Dacă politica investițională este corect orientată, aceasta poate conduce la majorarea nivelului producției și are efecte pozitive asupra bunăstării societății. Politica investițională corelează strâns cu politica monetară a statului.

,, În cadrul politicii investiționale a firmei, strategia investițională deține un loc primordial. Strategia investițională reprezintă totalitatea informațiilor cu caracter tehnic, economic, tehnico-economic etc. prin care se stabilesc – pe bază de studii și analize – acțiunile ce urmează a fi întreprinse, pentru atingerea obiectivelor investiționale. Strategia investițională stabilește modalitățile de definire, alocare și de valorificare a resurselor administrate de întreprindere, care au influență asupra profitabilității întreprinderii.’’

,,Diversitatea de forme ale strategiei investiționale, sub aspect tipologic, include:

Strategia de redresare, care survine atunci când cererea de produse sau servicii este în scădere și presupune restructurarea și modernizarea utilajelor.

Strategia de consolidare, care se impune în cazul intensificări concurenței pe piața produselor firmei și presupune, după caz, acțiuni pentru menținerea pe segmentul de piață, adaptarea dinamică la cerințele pieței și desigur investiții adecvate.

Strategia de dezvoltare, care se impune atunci când se optează pentru schimbarea structurii de producție, extinderea sau dobândirea unor noi segmente de piață.’’

La nivel macroeconomic politica de investiții se corelează cu orientările economice și sociale stabilite de factorii de decizie cum sunt: guvernul, parlamentul, ministere ș.a.

,,Politica investițională a statului este definită ca un sistem de repere și măsuri economico-organizatorice, elaborate și realizate de organele administrării publice în colaborare cu structurile comerciale și necomerciale orientate spre creșterea investițiilor (fără a cauza diminuarea nivelului de trai al populației) și utilizarea lor rentabilă în scopul asigurării dezvoltării social-economice stabile a societății, încadrării eficiente a populației în câmpul muncii, asigurării competitivității economiei naționale și sporirii atractivității investiționale a acesteia’’.

Politica investițională promovată de stat are o influență semnificativă asupra performanțelor economice ale economiei naționale. Actualmente, majoritatea țărilor dezvoltate, precum și țările emergente promovează o politică investițională orientată spre cunoaștere și inovare, care are ca obiectiv asigurarea creșterii economice pe calea social – inovațională, adică acumulând capital uman.

Problemele finanțării investițiilor la întreprindere

Succesul activității investiționale, în mare parte, este determinat de asigurarea financiară a acesteia. Finanțarea investițiilor are un conținut unitar, dar complex, care reflectă utilizarea resurselor în corelație cu tehnica de constituire și de mobilizare a lor.

Aspectele finantării prezintă importanță cruciala pentru supraviețuirea si dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie sa dispuna de lichiditați pentru a face fata angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenta in viitorul apropiat, asigurându-si astfel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansarii în investitți de orice natura (tehnologice, sociale, comerciale) care sa faca sa se dezvolte posibilitațile sale. În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltarii pe termen mediu si lung care condiționeaza cresterea rezultatelor în viitor si menținerea echilibrului financiar.

Deci mijloacele de finantare trebuie sa fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu doua tipuri de dificultăți. Pe de o parte, ea ar putea fi în situatia sa trebuiasca sa ramburseze resurse inainte chiar de a fi ajuns sa recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectueaza investitți cu rentabilitate pe termen lung. Pe de alta parte, întreprinderea poate fi în situația de a folosi, pentru operatiuni pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investitii.

Costul mijloacelor de finanțare este în raport cu rezultatele asteptate din operațiunile în care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându-se folosirea pentru dezvoltare a rezultatelor obtinute. Procedând asa întreprinderea nu mai efectueaza investiții. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investiții sa asigure remunerarea capitalurilor în viitor.

Conditiile care insoțesc aporturile de capital de care întreprinderea beneficiază o plasează într-o situatie de dependentă fata de furnizorii de fonduri.

Aceasta observație iese în evidenta mai întâi, în relațiile dintre întreprindere si deținatorii de capitaluri .Datorită mecanismelor juridice si financiare, deținatorilor capitalului li se recunoaste puterea asupra întreprinderii în materie de orientare, de directionare-conducere si de gestiune, pentru ca sunt deținătorii unei parti semnificative a capitalului acesteia.

Dar relațiile de dependenta si chiar de subordonare se pot stabili si fata de împrumutători, mai ales fata de banci, daca cei ce conduc si propietarii întreprinderii, nu-i asigura autonomia financiara. Evoluțiile care conduc la o asemenea situație de dependență sunt relativ tipice. Cateva scenarii caracteristice ilustreaza asemenea cazuri de degradare a situatiei strategice, ca urmare a deciziilor financiare inadecvate.

1) întreprinderile care obțin rezultate foarte slabe si nu sunt în masura sa produca o autofinanțare suficientă pentru a asigură reproductia, chiar simpla, a potențialului lor.

2) intreprinderile care, în ciuda rezultatelor satisfacătoare, nu reinvestesc decât o mică parte din rezultate si refuză o politica de constituire a fondurilor proprii.

3) întreprinderile care se lanseaza în operații de dezvoltare care depasesc capacitațile lor financiare. Ele isi secatuiesc lichiditațile si sunt constrânse sa solicite credite, ceea ce le plaseaza într-o situație delicata fata de împrumutătorii lor.

4) asigurarea resurselor financiare.

5) alegerea izvoarelor de finanțare în condițiile asigurarii unui cost cit mai redus al capitaurilor ce se vor folosi pentru realizarea investițiilor.

6) recuperarea fondurilor si reducerea duratei acestei recuperări.

În sfârsit, unele întreprinderi dispun de o finantare instabila în raport cu ritmul activitaților si trebuie sa negocieze în conditii defavorabile amânarea scadențelor sau aporturi noi de resurse proprii.

Astfel, relatiile de finanțare sunt suportul relatiilor de putere sau de influență. De aceea, negocierea noilor aporturi de fonduri în condiții de criza si urgenta poate fi cauza pierderii autonomiei conducatorilor întreprinderii fata de creditori sau a pierderii controlului proprietarilor actuali fata de noii participanți cu fonduri.

Problemele finantarii prezinta deci importanta vitala, pentru ca solutionarea lor conditioneaza supravietuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performantele sale prezente si viitoare, autonomia proprietarilor si a conducatorilor sai.

Se releva astfel importanta care revine perfectionarii metodelor si instrumentelor de selectare a mijloacelor de finantare, adecvate nevoilor întreprinderii. Asemenea probleme de selectare se pun în legatura cu patru tipuri de resurse financiare:

autofinantarea întreprinderii;

finantarea externa prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;

finantarea externa prin împrumuturi (sau credite) pe termen lung, mediu si scurt, acordate întreprinderii;

creditarea între întreprinderi (creditul comercial).