Comertul Si Dezvoltarea Durabila

CUPRINS:

I. COMERTUL

I.1 Conceptul de comert si comertul exterior

I.2 Organizatia mondiala a comertului

I.3 Dreptul comertului international

I.4 Poluarea de catre industrie si politici de reducere

II. DEZVOLTAREA DURABILA

II.1 Lansarea conceptului

II.2 Strategia dezvoltarii durabile a mediului in Romania

II.3 Masurile dezvoltarii durabile adoptate de Romania in procesul pre si post aderare

II.4 Metode si mijloace de prevenire a poluarii

III. COMERTUL SI DEZVOLTAREA DURABILA LA NIVEL EUROPEAN

III.1 Comertul mondial si globalizare: locul Uniunii Europene

III.2 Pozitia Uniunii Europene privind relatiile dintre comertul mondial si dezvoltarea durabila

III.3 Proiectul racordarii energiei solare si eoliene la sistemul de transport

III.4 Proiectul “finantarii europene de 12 miliarde euro pentru fermele romanesti”

=== COMERTUL SI DEZVOLTAREA DURABILA ===

CUPRINS:

I. COMERTUL

I.1 Conceptul de comert si comertul exterior

I.2 Organizatia mondiala a comertului

I.3 Dreptul comertului international

I.4 Poluarea de catre industrie si politici de reducere

II. DEZVOLTAREA DURABILA

II.1 Lansarea conceptului

II.2 Strategia dezvoltarii durabile a mediului in Romania

II.3 Masurile dezvoltarii durabile adoptate de Romania in procesul pre si post aderare

II.4 Metode si mijloace de prevenire a poluarii

III. COMERTUL SI DEZVOLTAREA DURABILA LA NIVEL EUROPEAN

III.1 Comertul mondial si globalizare: locul Uniunii Europene

III.2 Pozitia Uniunii Europene privind relatiile dintre comertul mondial si dezvoltarea durabila

III.3 Proiectul racordarii energiei solare si eoliene la sistemul de transport

III.4 Proiectul “finantarii europene de 12 miliarde euro pentru fermele romanesti”

CAPITOLUL I: COMERT

1. Conceptul de comert

Istoria comertului incepe in antichitate, cand oamenii faceau schimburi de produse sau animale. Acest schimb se numea troc. Mai tarziu pentru a usura comertul, oamenii au inventat banii, care aveau rolul unui intermediar. Atunci bunurile erau comercializate in schimbul unei sume de bani la care bunurile respective erau evaluate. Acest obicei s-a pastrat pana in zilele noastre.

Odata cu trecerea anilor, comertul se desfasura pe arii tot mai largi. Intai intre locuitorii aceluias oras, apoi intre locuitorii a doua sau mai multe orase diferite. Mai tarziu a aparut si comertul international care a adus la diversificarea ofertei marfurilor, dand cumparatorilor dreptul de a alege dintr-o varietate de produse. Intre secolele XI si XIV Europa medievala a inregistrat mari progrese economice si sociale. Populatiile, suprafetele cultivate, orasele si comertul s-au extins, punandu-se bazele unor schimbari radicale. Orasele erau piete si puncte de distributie ale bunurilor transportate si comercializate in Europa: astfel orasele si comertul infloreau impreuna. Cel mai profitabil comert inernational se facea cu Orientul, o sursa de produse de lux, precum mirodeniile, matasea, satinul si zaharul; Piperul, ghimbirul si alte condimente erau pretuite deoarece imbunatateau gustul carnii conservate, importanta in alimentatia europenilor. Bunurile produse in Europa (grane, blanuri, peste, fructe, sare, cositor, fier, arama si cherestea) erau fie comercializate local sau regional, fie exportate spre orient.

Comertul de astazi si-a pastrat o parte din calitatile initiale, dar a suferit diferite modificari.In zilele noastre, produsele comercializate sunt trecute printr-o serie de verificari si totul se face pe baza de documente care sa ateste provenienta, componenta ,marfii si altele care sa ateste ca vanzarea a fost incheiata (bon fiscal, factura fiscala ), toate acestea oferind cumparatorului o siguranta si o satisfactie mai ridicata, iar comerciantului o vanzare mai mare.Exista si anumite marfuri precum drogurile a caror comercializare este interzisa prin lege, incalcarea ei fiind aspru pedepsita.

În prefața lucrării „The Penguin Dictionary of Commerce”, autorul acestuia, Michael Greener scrie următoarele: „ O anumită distincție ar trebui făcută între comerț și economie, întrucât cele două teme se suprapun. Nu se intenționează a se da aici o definiție cuprinzătoare comerțului întrucât aceasta ar fi destul de provocator. Dar se poate menționa, în general, că un dicționar de comerț ar trebui să se ocupe de larga diversitate de instituții care servesc industria prin facilitarea în orice fel a distribuției bunurilor și serviciilor.”
Din perspectiva teoriei economice, comerțul este asociat cu schimbul oneros.

Alain Samuelson îl citează pe Adam Smith arătând că acesta din urmă identifică o dublă relație între diviziunea muncii și schimb. Pe de o parte, schimbul este la originea diviziunii muncii , pe de altă parte diviziunea muncii progresează, amplificând piața, respectiv proporțiile schimbului în societate. Prima dintre aceste aserțiuni, fondată pe ideea că oameni urmăresc să-și satisfacă interesele prin intermediul celorlalți, prin schimb, a generat conceptul de „Homo Economicus”, puternic exploatat ulterior de către Vifredo Pareto.

Astfel comerțul este considerat un element central al existenței sociale. Cum arăta tot Adam Smith: „Fiecare om devine un fel de negustor și societatea însăși devine o societate comerciantă” . Potrivit lui Alain Samuelson, pentru Adam Smith și discipolii săi analiza societății din punctul de vedere al economiei politice se rezumă la explicarea modului în care funcționează schimbul, aceasta având ca o consecință secundară și faptul că bunurile nu mai sunt considerate ca satisfăcând trebuințe de consum, ci, ca mijloace de a obține alte bunuri.

Specializarea trebuie să fie însoțită de comerț. Oamenii care produc un singur bun, trebuie să comercializeze cea mai mare parte din cantitatea produsă pentru a putea obține toate celelalte lucruri de care au nevoie” . Întrucât în „economia de schimb” satisfacerea trebuințelor se bazează pe specializare, comerțul (schimbul) este omniprezent și definește mecanismul fundamental prin care alegerile oamenilor conduc la repartizarea și valorificarea resurselor în economie.

În economie, schimbul este alternativa la autoconsum, iar specializarea alternativa la pluriproducție. Cele două – specializarea și schimbul – s-au impus datorită capacității lor de a asigura un grad mai ridicat de satisfacere a nevoilor, pe ansamblul societății.O abordare mai restrictivă în privința conceptului teoretic de comerț oferă profesorul Ion Stănescu. Acesta arată că numai o parte din bunurile consumate sau utilizate în economie fac obiectul schimbului (altele nu: autoconsum, bunuri libere, binefacere, dobândirea prin forță), dar nu toate cele care fac obiectul schimbului sunt mărfuri, ci numai acelea destinate schimbului prin însuși scopul producerii lor.

Ansamblul proceselor prin care mărfurile trec de la producător la consumator reprezintă circulația mărfurilor. Aceasta se poate realiza prin relații directe sau prin intermediari specializați: negustorii. Definind ramura economiei naționale ca ansamblu de activități omogene delimitate pe baza diviziunii sociale a muncii și desfășurate de agenți economici specializați în asemenea operațiuni, Ion Stănescu arată că în accepțiunea de ramură a economiei naționale comerțul cuprinde activitatea agenților economici specializați în operațiuni de intermediere a schimbului dintre producători și consumatori. „Aceștia formează categoria profesională a comercianților, iar accepția comerțului de ramură a economiei naționale privește activitatea practică a acestora” .
Tot astfel, Dumitru Patriche arată, într-un enunț succint, că noțiunea de comerț definește și „profesiunea unui corp de agenți economici care acționează în cadrul pieței asigurând actele de schimb” . În linii generale, același conținut este atribuit comerțului și în statistică. Trebuie remarcat, însă, că, până la operaționalizarea definiției încât să permită măsurări și determinări cantitative și analize comparative, este necesară recurgerea la o metodologie complexă și utilizarea unor convenții. Acestea sunt oferite de Clasificarea activităților din economia națională (CAEN). Întrucât toate datele utilizate în prezenta lucrare sunt culese și prelucrate pe baza acestei metodologii, fie că se referă la România fie că se referă la Uniunea Europeană, este necesară, în acest stadiu, o trecere în revistă a principalelor aspecte privind comensurarea statistică a comerțului.
Comerțului i s-a atribuit una dintre cele 19 secțiuni – secțiunea fiind gruparea cu nivelul de agregare cel mai înalt a clasificării – 3 diviziuni, 19 grupe și 80 de clase. Secțiunea G atribuită comerțului acoperă toate formele de comercializare cu excepția acelora al căror obiect îl constituie bunuri netransportabile (imobile, aranjamente de voiaj, spații publicitare etc), precum și activități de intermediere comercială (comisionari, agenți), repararea și întreținerea autovehiculelor și motocicletelor, repararea și întreținerea bunurilor personale sau casnice; includerea la secțiunea comerț a activităților din urmă este justificată prin aceea că astfel de activități sunt asociate „uneori” cu comercializarea; în fapt asocierea acestor servicii cu comercializarea este, foarte probabil mult mai puternică în unele dintre țările membre ale Uniunii Europene, iar la noi soluția a fost adoptată pentru a asigura comparabilitatea statistică cu Uniunea Europeană.
Secțiunea H poartă denumirea de „Comerț cu ridicata și cu amănuntul, repararea și întreținerea autovehiculelor, motocicletelor și a bunurilor personale și casnice”, denumire, în sine, cât se poate de sugestivă în legătură cu conținutul. În această secțiune se cuprind toate unitățile a căror activitate economică principală determinată potrivit unei metodologii specifice constă în achiziționarea de bunuri transportabile și revânzarea lor, precum și unitățile care au ca obiect intermedieri între vânzări și cumpărări de bunuri mobile. Astfel de bunuri sunt supuse, în mod obișnuit, o singură dată mișcării și ambalării și nu suportă transformări în mod semnificativ. Se cuprinde aici nu numai comerțul direct dintre două părți ci și cel efectuat în numele unor terți.
Ceea ce este esențial pentru încadrarea la comerț a activității unei unități este ca produsele revândute să nu fi suferit modificări substanțiale în ce privește forma fizică și destinația în consum. Mișcarea obișnuită în comerț a bunurilor nu influențează caracterul fundamental al acestora și include frecvent, fără a se limita la acestea: alcătuirea loturilor, amestecarea, ambalarea. Un exemplu tipic îl constituie ambalarea mărfurilor în cursul mișcării acestora în cadrul verigii cu ridicata.
Serviciul de ambalare/reambalare realizat de către o unitate care are ca obiect comerțul se consideră a fi o activitate auxiliară comerțului și, ca atare, se atașează activității principale, spre deosebire de cazul în care ambalarea se realizează de unități specializate într-o asemenea activitate (pentru care ambalarea este activitatea principală), acestea fiind încadrate la clasa „Activități de ambalare” din cadrul diviziunii „Alte activități de servicii prestate în principal întreprinderilor”.

Activitățile importatorilor și exportatorilor precum și ale celor care intermediază tranzacții de import-export în contul terților se includ în comerțul cu ridicata. Se consideră intermediari în comerț unitățile a căror activitate principală este comerțul cu bunuri în numele sau pe contul altora. Activitatea intermediarilor în comerțul cu ridicata este clasificată ca o diviziune distinctă a comerțului cu ridicata, în timp ce activitatea intermediarilor cu amănuntul nu se clasifică distinct, ci se consideră comerț cu amănuntul (sunt considerați vânzători cu amănuntul plătiți pe bază de comision în raport cu valoarea mărfurilor vândute).

Activitatea de comert exterior cuprinde: in raporturile cu strainatatea privind vanzarea-cumpararea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile și expedițiile internaționale, proiectarea și executarea de lucrări, asistență sau colaborare tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologice, consignația sau depozitul, reprezentarea și comisionul, operațiunule financiare, asigurările și turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț.

În epoca noastră, nici o țară, indiferent de mărimea sau bogățiile sale, nu-și poate asigura toate produsele de care are nevoie numai din producția proprie. Ca urmare, fiecare țară este nevoită să desfășoare o activitate de comerț exterior.După cum observăm, activității de comerț exterior i se atribuie un conținut foarte larg: alături de formele tradiționale de comerț exterior se include și cooperarea economică și tehnico-știițifică.

Formele traditionale de comert exterior sunt:

a) importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care se cumpără mărfuri din alte țări și se aduc în țară pentru consumul productiv și neproductiv; într-un sens mai larg, în cadrul importului se include și așa-numitul import invizibil, adică serviciile procurate de o anumită țară din alte țări în domeniile transporturilor, asigurărilor, creditului, turismului, licențelor ;
b) exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o țară se vând în alte țări; într-un sens mai larg, și exportul cuprinde așa-numitul export invizibil.
În vederea favorizării schimburilor noastre economice cu diferite state s-a decis introducerea tarifului vamal. Acesta reprezintă un sistem de taxe vamale care se aplică, de regulă, asupra mărfurilor importate, diferențiat, pe categorii de mărfuri și pe țări, în funcție de interesele economice ale țării noastre.
Alături de formele tradiționale de comerț exterior, o extindere din ce în ce mai mare cunoaște în zilele noastre, cooperarea economică internațională. Aceasta reprezintă o formă superioară a legăturilor economice dintre state, în care se împletesc elemente din domeniul producției cu cele din sfera circulației, cele din economie cu cele din știință și tehnică, presupunând existența unei legături mai strânse și pe perioade mai lungi între parteneri.

Realizarea cooperării economice internaționale poate avea loc într-o gamă variată de forme, cum sunt:
a) construirea de obiective economice pe teritoriul unei țări;
b) cooperarea în fabricarea de utilaje, mașini, subansamble și piese;
c) fabricarea unor produse pe baza folosirii licențelor, brevetelor sau documentației tehnice a partenerului;
d) efectuarea de prospecțiuni și explorări de către o țară în altă țară;
e) cooperarea cu firme comerciale străine;
f) cooperarea în realizarea unor obiective turistice;
g) fondarea de societăți mixte.
Influența comerțului exterior asupra creșterii economice. Creșterea economică a oricărei țări este rezultatul acțiuni conjugate a două categorii de factori: interni și externi. Cei interni, legați de eforturile pe care le face fiecare popor pentru a-și dezvolta economia, au un rol determinant. Cei externi, legați de participarea țărilor la circuitul economic mondial influențează creșterea economică în mod nemijlocit, prin intermediul factorilor interni multiplicându-le sau diminuându-le forța.
Printre factorii externi, un rol deosebit de important și în continuă creștere are comerțul exterior. Influența acestui factor asupra creșterii economice se exercită sub mai multe forme.
În primul rând, comerțul exterior asigură înfăptuirea realizării produsului social chiar în condițiile în care structura cererii diferă de structura ofertei. Se știe că asigurarea unei eficiențe a producției presupune un anumit volum minim al acesteia. Dacă acest volum depășește capacitatea de absorbție a pieței interne, asigurarea unei producții eficiente impune apelarea la piața externă. Pe de altă parte, anumite produse fie că nu pot fi obținute în producția internă fie că nu se justifică din punct de vedere economic a se obține din producția internă. Și într-un caz și în celălalt aceste produse se pot obține numai de pe piața externă.
În al doilea rând, comerțul exterior determină sporirea sau diminuarea venitului național produs în exterior, în funcție de raportul dintre valoarea națională și valoarea internațională a mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior.

Eficienta economica a comertului exterior – Ca parte a eficienței economice în general, eficiența economică a comerțului exterior este oglindită de raportul dintre efectele obținute de pe urma schimburilor de pe piețele externe și eforturile făcute în acest domeniu.
În condițiile unor efecte numeroase și eficiența economică a comerțului exterior se oglindește prin intermediul mai multor indicatori. Din această multitudine, o importanță deosebită prezintă indicatorii rentabilității. În condițiile existenței unor cursuri comerciale diferite, principalii indicatori ai rentabilității comerțului exterior sunt următorii:
a) cursul de revenire brut la export (Cre), care se determină ca un raport între prețul intern de producție sau livrare (Pp) plus cheltuielile de circulație până la frontieră (Ce) și prețul extern în valută franco-frontiera țării noastre (Pe), adică:
Cre = (Pp + Ce) / Pe
b) cursul de revenire brut la import (Cri), care se determină ca un raport între prețul produsului pe piața internă în lei (Pi) plus taxele de import percepute pe marfa respectivă (Ti) și costul în valută al acestei mărfi franco-frontieră (Pe), adică:
Cri = (Pi + Ti) / Pe
c) indicele raportuluide schimb (Irs), care se determină ca un raport între indicele prețului mediu la export (Ipe) și indicele prețului mediu la import (Ipi), adică:
Irs = Ipe / Ipi
d) aportul net în devize (And), care se determină prin raportarea diferenței dintre prețul de vânzare la extern în lei valută a unui produs (Pe) și valoarea în lei valută a materiilor prime și combustibilului importate (mi) și exportabile (me), la prețul vânzare în lei valută (Pe), adică:
And = [Pe – (mi + me)] / Pe

2.Organizatia mondiala a comertului

La 1 ianuarie 1995, după îndelungate și complexe negocieri, a luat ființă Organizația Mondială a Comerțului, exponenta noului set de principii, reguli și discipline care urmează a asigura comerțului internațional un cadru îmbunătățit de desfășurare, adaptat cerințelor actuale și de perspectivă.

Organizația Mondială a Comerțului reprezintă baza instituțional – juridică a sistemului comercial multilateral, fiind unica organizație internațională care tratează regulile globale ale comerțului dintre țări. Una dintre cele mai tinere organizații, OMC este succesorul GATT (Acordul General al Comerțului și Tarifelor), stabilit înaintea celui de-al doilea război mondial. Cu toate că OMC este încă tânără, sistemul multilateral de comerț a început sub GATT (în 1947) acum mai bine de 50 de ani. GATT urmărea eliminarea tarifelor și barierelor comerciale, precum și eliminarea tratamentului diferențial în comerțul internațional. Avea 23 de țări membre în momentul respectiv.

Ultimii 50 de ani au asistat la o creștere excepțională în domeniul comerțului mondial. Exporturile de marfă au crescut cu o medie de 6% anual. Comerțul total în 1997 era de 14 ori nivelul celui din 1950.GATT și OMC au ajutat la crearea unui puternic sistem de comerț, contribuind la o creștere fără precedent. Sistemul a fost dezvoltat de o serie de negocieri găzduite de GATT. Prima rundă s-a ocupat de reducerea taxelor, dar negocierile de după au inclus și alte arii.

Cea mai lungă rundă de negocieri, între anii 1986-1994, a dus la apariția OMC. Negocierile nu s-au oprit aici, câteva au continuat și după asta. În februarie1997 s-a ajuns la un acord în serviciile de telecomunicații. In același an, 40 de guverne au ajuns la o concluzie în ceea ce privește comerțul fără taxe pentru produsele din tehnologia informației și 70 de membri au pus la punct o afacere financiară de servicii ce acoperă mai mult de 95% din comerț, în cadrul băncilor, asigurărilor, securității și informațiilor financiare.

În 2000, noi discuții au apărut în agricultură și servicii. Acestea au fost încorporate într-un program amplu de lucru, Agenda de Dezvoltare Doha (DDA), lansată la a patra conferință ministeriala OMC, în Doha, Qatar, noiembrie 2001. Negocierile au încetat în ianuarie 2005.
Ideea creării OMC a fost avansată pentru prima dată în 1990, de către Comunitățile Europene și Canada și avea în vedere ca noua organizație să se constituie într-un mecanism eficient și pragmatic pentru:

1. implementarea rezultatelor Rundei Uruguay;
2. încorporarea în cadrul multilateral de drepturi și obligații comerciale a rezultatelor obținute în noile domenii de reglementare (servicii, măsuri investiționale, drepturi de proprietate intelectuală);
3. aplicarea amendamentelor aduse unor articole ale G.A.T.T;
4. eliminarea caracterului provizoriu prelungit al existenței și funcționării GATT. Acordul de la Marrakesh privind înființarea OMC, în preambulul său, prevede obiectivele de bază, similare cu cele ale G.A.T.T.- ului, dar care au fost extinse pentru a acorda OMC mandatul de a trata comerțul cu servicii. Acestea sunt:
• continuarea negocierilor în vederea liberalizării progresive a comerțului internațional;
• realizarea complementarității dintre liberalizare, dezvoltare economică și eradicarea saraciei;
• confirmarea rolului central pe care regulile și sistemul multilateral trebuie să-l ocupe în politica comercială a statelor membre OMC;
• organizarea activității OMC pe baze care să reflecte într-o mai mare măsură nevoile tuturor membrilor.
Aceste obiective au fost completate cu domeniul serviciilor și cu noțiunea de „dezvoltare durabilă”, referitoare la utilizarea optimă a resurselor mondiale și la necesitatea protecției și conservării mediului înconjurător, corespunzător diferitelor niveluri de dezvoltare economică ale țărilor.
Funcțiile Organizației Mondiale a Comerțului sunt:
a) facilitarea implementării, administrării și aplicării instrumentelor juridice ale Rundei Uruguay și ale oricăror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor;
b) soluționarea diferendelor (disputelor) comerciale;
c) OMC joacă rol de forum de negocieri legate de comerț între statele membre. Odată ce se ajunge la un consimțământ, preia rolul pentru punerea în aplicare a acestor rezultate. Negocierile sunt pilonul de suport al acestei organizații. Acordurile la care ajunge se doresc a fi rezultatul unui proces de consultări între toate părțile interesate pentru a ajuta la sporirea interacțiunilor;
d) asistă țările în curs de dezvoltare în probleme de politică comercială prin asistență tehnică și probleme de educație;
e) examinarea politicilor comerciale naționale;
f) cooperarea cu alte instituții internaționale în formularea politicilor economice la scară mondială.
Importanța Organizației Mondiale a Comerțului:
• este motorul unei reforme politice: o presiune constantă pentru a reduce tarifelor protecționiste, pentru a îmbunătăți exportul dintre țări;
• un pretext pentru grupul reformiștilor pentru a-și promova obiectivele;
• unealtă eficace pentru a rezista reformelor aplicate de țări și companii;
• determină din ce în ce mai mult uneltele politice: de la suportul prețurilor până la plata directă;
• a dezvoltat o metodă pentru de dezvoltarea țărilor mici, pentru a putea lupta împotriva dominației comerciale a țărilor dezvoltate, folosind argumentul „piață liberă”;
Consumatorii și producătorii știu că pot să se bucure de o aprovizionare sigură și o mai mare gamă de produse finite, componente și servicii de care au nevoie. Producătorii și exportatorii au avantajul că piețele străine vor rămâne deschise.
Un alt rezultat al înființării Organizației Mondiale a Comerțului îl reprezintă o lume economică mult mai prosperă și liniștită. Deciziile în OMC sunt luate printr-un consens al tuturor membrilor țărilor și sunt ratificate de membrii parlamentelor.
OMC încearcă să rezolve conflictele apărute, prin înțelegeri și compromisuri, evitând astfel riscul unor dispute politice sau militare, scopul OMC este a îmbunătăți bunăstarea oamenilor din țările membre si este situată la Genova, în Elveția.
Principii:
Acordurile OMC sunt voluminoase și complexe din considerente că acestea reprezintă texte juridice ce cuprind o gamă largă de activități, care se referă la agricultură, industria textilă și îmbrăcăminte, sistemul bancar, standarde industriale, proprietatea intelectuală și multe alte domenii. Și totuși, la baza tuturor acestor documente stau un șir de principii care constituie fundamentul sistemului comercial multilateral. Aceste principii sunt:
• acordarea reciprocă și necondiționată, în relația dintre statele părți, a clauzei națiunii cele mai favorizate (NMF). In conformitate cu acordurile OMC, țările nu trebuie să manifeste discriminare față de partenerii lor comerciali. In cazul în care se acordă unui partener o favoare specială (cum ar fi o taxă vamală mai redusă pentru un produs oarecare), acest lucru urmează să fie aplicat și față de toți ceilalți membri ai OMC.
Importanța acestui principiu este așa de mare încât constituie primul articol al GATT-ului (Acordul General pentru Tarife și Comerț), el fiind prioritar și în GATS (articolul 2) (Acordul General pentru Comerțul cu Servicii), și în TRIPS (articolul 4) (Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală). Totuși, regulile GATT permit, ca taxele vamale și alte bariere în calea comerțului să fie reduse în mod preferențial, în cadrul aranjamentelor regionale.
Reducerea taxelor vamale, aplicabile în relațiile dintre membrii în cadrul unor aranjamente regionale nu trebuie să fie extinse și altor țări. Aranjamentele preferențiale regionale constituie astfel o importantă excepție de la regula clauzei națiunii celei mai favorizate. Asemenea aranjamente pot lua forma uniunilor vamale sau a zonelor de comerț liber.
In vederea protejării intereselor comerciale ale țărilor terțe, sunt prevăzute condiții extrem de stricte cu privire la formarea unor asemenea aranjamente.
• acordarea clauzei tratamentului național, fapt ce presupune o atitudine egală față de bunurile de import și cele autohtone, cel puțin după momentul pătrunderii bunurilor de import pe piață. Nu este permis unei țări să impună asupra unui produs importat, după ce acesta a intrat în teritoriul vamal și s-au plătit taxele vamale la frontieră, taxe interne (cum ar fi taxele asupra vânzării) la nivele mai ridicate decât produsele interne similare. Același lucru trebuie să se aplice atât față de serviciile acordate de străini și cele acordate de naționali, cît și față de mărcile naționale și cele străine, dreptul de autor și brevete.
• eliminarea restricțiilor cantitative și aplicarea acestora între țările membre numai în situații de excepție, admise de acord pe o bază nediscriminatorie, avându-se în vedere că protejarea economiei naționale față de concurența străină să se facă în exclusivitate pe calea tarifelor vamale. Regula este supusă totuși unor excepții specificate. O excepție importantă permite țărilor care întâmpină dificultăți ale balanței de plăți să restricționeze importurile pentru a-și întări poziția financiară externă. Această excepție acordă o flexibilitate mai mare țărilor în curs de dezvoltare față de țările dezvoltate, în utilizarea restricțiilor cantitative la importuri, dacă aceste restricții sunt necesare pentru prevenirea unui declin serios al rezervelor monetare.
• neadmiterea concurenței neloiale, care constă în practicarea de subvenții și prețuri de dumping la export. Regulile nediscriminatorii NMF și tratamentul național sunt elaborate în așa fel ca să asigure condiții loiale pentru comerț. Multe dintre acordurile OMC au scopul să susțină concurența loială. De exemplu, în domeniul agriculturii, proprietății intelectuale, serviciilor. Acordul privind achizițiile publice contribuie la extinderea regulilor referitoare la concurență și asupra achizițiilor efectuate de mii de instituții publice în multe țări.
• utilizarea unei metodologii de evaluare vamală care să reflecte valoarea reală a mărfurilor, în scopul de a realiza funcționarea corectă a taxelor vamale rezultate din negocierile multilaterale.

3.Dreptul comertului international

Comertul international si cooperarea economica si tenhico-stiintifica internationala constituie, fara indoiala, un element deosebit de important pentru dezvoltarea economica, in general, precum si pentru economia nationala a tarii noastre. Cooperarea este, in acelasi timp, o conditie esentiala a noii ordini economice internationale, exprimata prin comertul international lato sensu care imbratiseaza o infinita gama de operatii economice, tehnice, financiare, bancare si alte asemenea.

Pentru cooperarea economica si tenhico-stiintifica internationala, dreptul indeplineste o functie asemanatoare a aceleia pe care o indeplineste diplomatia pentru relatiile politice internationale. Intr-adevar, dreptul are, in primul rand si mai cu seama, un rol preventiv acela de a evita litigiile si toate neajunsurile ce ar putea decurge de aici; o ignorare a regulilor de drept in acest domeniu al relatiilor economice internationale sau o gresita aplicare ori interpretare a lor se poate traduce prin pierderi uriase si ireparabile pentru economia nationala a tarilor respective.

Aceasta se invedereaza cu atat mai mult, cu cat unele activitati economice implica investitii uriase, angjarea unor imense forte de munca si alte asemnenea eforturi ce se traduc prim costuri atat de mari incat nici una dintre tarile intersate nu ar putea singura sa suporte toate cheltuielile implicate.Asa fiind, cel mai adesea aportul de materii prime este furnizat de o tara, tehnologia de catre o alta tara, finantarea de un stat tert. In asemenea imprejurari un traumatism juridic, precum o desfiintare a relatiilor contractuale ar putea fi pentru partile contractante, ca si pentru economiile nationale implicate de-a dreptul dezastruoase.
Pentru aceste considerente studiul dreptului comertului international, in slujba acestor imperioase cerinte s-a impus cu necesitate.Comertul international a depasit de mult sfera schimburilor de bunuri, adica sfera acelor operatii care se reduceau la import si export de marfuri realizate aproape exclusiv prin contractul de vinzare cumparare, executabil la termen foarte scurt. In conditiile actuale comertul international, lato sensu, intreaga gama a operatiilor economice, bancare, financiare, prin care se realizeaza cooperarea economica si tenhico-stiintifica internationala.

Comertul international se exprima prin afaceri uriase si complexe desfasurate pe termen lung si care numai pot fi infaptuite numai cu ajutorul instrumentelor juridice traditionale (contractul de vanzare- cumparare, locatie, antrepriza,etc.), ci, ele au nevoie pentru acestea de noi forme de contracte si chiar de noi metode de contractare nereglemenate in sistemele de drept nationale.

1. Practica fiind confruntata cu exigenta afacerilor comerciale internationale si fiind silita sa gaseasca solutii tuturor problemelor care se ivesc, a imaginat noi forme juridice a caror configuratie nu este intotdeauna bine definita ci se afla in continua transformare. Astfel alaturi de contractul de vinzare cumparare se utilizeaza tot mai mult contractele de furnizare si montaj de bunuri de echipament industrial, livrarea de instalatii immense “la cheie”, contractul privind licentele, brevetele, asistenta tehnica, transferul de tehnologie sau de know-how, contractul de leasing (tot mai des utilizat de tarile in curs de dezvoltare care nu au mijloace necesare spre a cumpara instalatii de mare complexitate, implicind investitii uriase), contractul de consulting-engeneering, contractele de concesiune si de investitii in domeniul petrolier si minier, contractul de factoring, acorduri complexe de proportii uriase, proiecte industriale, lucrari de geniu, civile,etc.

Practica internationala a trebuit sa puna in valoare si noi metode de contractare, deoarece in conditiile unei economii care cunoaste o productie in masa (mass production),o consumatie in masa (mass merchadising) si schimburi comerciale in serie, mijloacele de comunicatie si de transport fara precedent, vechea tehnica de a contracta in urma unor lungi si prealabile negocieri, care reclama timp, si prin urmare intarzieri in circulatia bunurilor (mai cu seama in sfera distributiei) a devenit incompatibila cu exigentele comertului international.
Pentru aceste considerente practica internationala comerciala s-a orientat spre noi tehnici de contractare si mai apoi spre o uniformizare a acestor tehnici prin intermediul contractelor tip si al conditiilor generale (exprimate ca forma tot prin contracte-tip). Aceasta tendinta a uniformizarii formelor de contractare s-a mai exprimat si in alt mod si anume prin clauze standard, formulari exprimate in termeni de cod, modele specifice unui anumit tip de contract, pentru o anumita ramura de activitate economica, sau, in cadrul unui anumit tip de contract, modele specifice obiectului contractului (cereale, bumbac,etc) ori modele de plata a pretului (credit documentar, P/D adica plata contra documente, sau P/A plata contra acceptare) etc.
Comertul international lato sensu se mai caracterizeaza prin prezenta unor parteneri neobisnuiti in afacerile comerciale interne si a caror pondere in acest domeniu este deosebit de importanta. Intradevar statele sunt tot mai mult interesate de dezvoltarea cooperararii economice internationale si iau parte in mod direct la aceasta.

Noua situatie nu putea sa nu aiba influenta asupra instrumentelor juridice prin care se realizeaza schimburile comerciale internationale si asupra modurilor de solutionare a litigiilor ce s-ar putea ivi.
Tot astfel cooperarea economica internationala se mai infaptuieste si prin intermediul marilor si puternicelor societati multinationale, a caror forta economica si putere de penetratie peste frontierele economice nationale ridica probleme noi si reclama solutii noi."
Putem afirma ca notiunea de comert international este susceptibila de doua acceptiuni:
-una restransa care se refera la totalitatea operatiunilor de import export de marfuri si servicii pe care le desfasoara persoanele fizice sau juridice cu parteneri externi;
-una larga care include si formele moderne de desfasurare a relatiilor economice internationale, cum ar fi de exemplu cooperarea economica internationala. Aceasta se defineste ca un ansamblu de relatii de conlucrare intre doua sau mai multe persoane fizice si/sau juridice apartinand unui stat, care au ca scop realizarea , prin eforturi conjugate, a unor operatiuni complexe si conexe, esalonate de regula, pe perioade de timp determinate, in productie sau in sfera neproductiva, in scopul obtinerii unor avantaje reciproce.
2. Definirea dreptului comertului international
In mod sintetic, dreptului comertului internationl este definit ca ramura a dreptului ce cuprinde ansamblul normelor care reglementeaza relatiile comerciale internationale.
O definitie mai cuprinzatoare ar include faptul ca dreptului comertului internationl este constituit din ansamblul normelor care reglementeaza raporturi patrimoniale, cu caracter de comercialitate si internationalitate, incheiate intre persoane fizice si/sau juridice romane si straine (care intrunesc calitatea de subiecte de drept pentru operatiunile de import export), inclusiv intre asemnea persoane si stat, raporturi in care partile se afla pe pozitie de egalitate juridica.
3.Obiectul dreptului comertului international
Rezulta ca obiectul dreptului comertului international il formeaza raporturile juridice patrimoniale care, asa dupa cum se observa din definitie, prezinta caractere de comercialitate si internationalitate.
4.Caracterele raportului juridic de drept al comertului international
Caracterul comercial si Caracterul international
Raporturile comerciale sunt cele izvorate din acte si fapte de comert.

Codul comercial roman foloseste notiunea de "fapte de comert" (art.3-5) in sens larg deoarece cuprinde atat actele juridice cat si faptele stricto-sensu.
In definirea comercialitatii sunt cunoscute urmatoarele conceptii:
• Conceptia subiectiva care are la baza calitatea de comerciant a persoanei participante la raportul juridic.; (de exemplu dr. german include toate operatiunile efectuate de comercianti in exercitiul profesiei sale).
Ceea ce prevaleaza este numai calitatea de comerciant a persoanei, pentru considerarea actelor subiective de comert.De aceea,intentia sau scopul urmarit prin incheierea actelor nu prezinta elevanta. Conform acestei concepti, calitatea de comerciant a persoanei determina o prezumtie legala de comercialitate.
• Conceptia obiectiva, care se bazeaza pe natura operatiunilor indeplinite sau obiectul reglemetarii. Se includ aici operatiunile privind circulatia capitalului (cumpararea si vinzarea comerciala, operatiunile bancare, operatiunile la bursa, opearatiunile de constituire a unei societati comerciale, operatiunile cambiale) si activitatea de productie a intrepriderilor (operatiunile efectuate de intrepriderile de furnituri, de asigurare, constructii si manufactura, editura, spectacole publice, intreprinderile de transport si expeditii, tipografie si librarie etc)
Actele obiective de comert nu sunt definite, gasim doar o enumerare a lor. Astfel Codul comercial roman (care are la baza criteriul obiectiv), in art.3 pct. 1-20 enumera actele si faptele juridice pe care legea le considera ca "fapte de comert". Dat fiind criteriul in temeiul caruia s-au stabilit, acestea sunt denumite fapte de comert obiective. Doctrina romaneasca antebelica precum si cea postbelica au opinat in sensul ca enumerarea din art.3 codul comercial are caracter exemplificativ.
Acelasi criteriu il regasim si in actele normative ce au functional anterior anului 1990 ( legea de comert exterior -legea nr. 1/1971 care in art.3 al.l stabileste care acte sau fapte sunt considerate operatiuni comerciale internationale. Prevederi similare s-au gasit si in legea contractelor economice nr.71/1969, in art.61.
• o conceptie mixta care combina cele doua criterii subiectiv si obiectiv
Caracterul international al raporturilor juridice care fac obiectul dreptului comertului international este dat de existenta elementului de extraneitate.
Nu toate raporturile care contin un element strain fac obiectul dreptului acum in studiu. Raportul comercial trebuie sa cuprinda elemente de extraneitate de natura a-l face susceptibil de incidenta mai multor sisteme de drept.
Identificarea acestor criterii, elemente poate fi facuta fie printr-o conventie internationala fie prin legislatia interna a statului al carui sistem constituie lex causae.
Metodele folosite nu sunt identice cu cele din dreptul international privat. In dreptul roman, atat in conventiile internationale la care Romania este parte cat si in legislatia interna, sunt reglementate doua criterii de definire a caracterului international al raporturilor juridice care fac obiectul dreptului comertului international.

4. Poluarea de catre industrie si politici de reducere

Intreprinderilor, in special cele din tarile dezvoltate, au inteles ca alinierea la o politica ecologica devine o componenta esentiala a succesului, din urmatoarele considerente:

-populatia este din ce in ce mai sensibila la problemele de acest tip;ca urmare ea a inceput sa prefere produsele “curate” iar renumele si prestigiul firmei se leaga din ce in ce mai mult de modul in care ea se integreaza in activitatea antipoluanta;

-normele de protectie a mediului sunt de acum obligatorii si, din an in an, mai severe. O firma care si-a propus atingerea unor valori ale emisiilor mai bune decat cele prevazute de legislatia in vigoare (dar care vor deveni obligatorii peste nu multa vreme) dobandeste un avantaj in domeniul publicitar si al imaginii sale de public dar mai ales, in perspectiva, un avantaj concurential substantial intrucat in momentul impunerii noilor normative, firma, spre deosebire de concurentii sai, nu va avea niciun fel de probleme de rezolvat;

-desi de regula alinierea la normativele de protectia mediului implica pentru intreprindere cheltuieli suplimentare, uneori lucrurile pot sta si invers.Este vorba de situatiile, ce-i drept destul de rare, cand eforturile de reducere a poluarii duc la economii de materii prime care sunt mai mari decat cheltuielile facute, dar mai ales de situatiile cand aceste eforturi conduc la o crestere a cunostintelor in domeniu, crestere ce poate fi bine valorificata apoi prin vinderea tehnologiei nepoluante, prin producerea ei pentru terti, prin activitati de consultanta.Un exemplu de economii realizate pe seama reducerii pirderilor de materii prime care se materializau in poluanti este cel din industria cimentului.

Studiu de caz:

Alinierea Romaniei la standardele de mediu ale Uniunii Europene costa 26 miliarde de euro

In cadrul negocierilor cu Uniunea Europeana, capitolul mediu a fost unul dintre cele mai dificile. Totusi, tara noastra a incheiat cu succes negocierile privind acest capitol, obtinand perioade de tranzitie la 11 directive europene, care, conform datelor furnizate de Ministerul Integrarii Europene, sunt mai bune in comparatie cu restul tarilor candidate, chiar maxime in unele domenii. Programul ISPA este destinat sa sprijine Romania sa se alinieze normelor de mediu. Costurile pentru alinierea deplina la cerintele acquis-ului comunitar de mediu au fost estimate la circa 29 miliarde de euro, a declarat Liliana Bara, director in Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor. “Interesant este si modul in care ele vor fi suprtate, respective: 20% de la bugetul de stat, circa 30% din fonduri UE, circa 35% de catre agentii economici si restul, din alte surse”, precizeaza Gabriela Dragan, director de Studii Europene in cadrul Institutului European din Romania. Dupa incheierea negocierilor de aderare, Uniunea Europeana a demarat in luna februarie procesul de monitorizare asupra progreselor pe care le face pentru integrarea din 2007. Primul raport va fi dat publicitatii in octombrie, iar unul dintre capitolele deficitare este chiar mediul. Pe baza acestui raport, Uniunea Europeana va decide daca va activa cauza de salvgardare, ceea ce presupune amanarea aderarii cu 1 an.

Industria chimica este unul din cei mai mari agenti poluanti. In urma negocierilor cu Uniunea Europeana privind aderarea unele uzine au cerut o pasuire pana in 2015 pentru a atinge normele Uniunii Europene de poluare, dar alte uzine nu s-au obosit sa ceara pentru ca nu ar fi avut bani sa implementeze respectivele programe.

De exemplu: Azomures a investit pana acum 20 milioane euro, dar daca vrea sa se conformeze pana in 2015 va trebui ca in aceasta perioada sa investeasca 80-100 milioane euro, in special in tratarea apelor uzate si retinerea pulberilor. La Fagaras si Colorom Codlea, veniturile firmelor nu permit nici cum o retehnologizare, deci probabil vor fi inchise, eventuala privatizare vizand mai departe valorificarea fierului vechi si a stocurilor de materii prime decat o repornire a instalatiilor. Statul ar trebui sa se implice deoarece altfel somajul ar creste cu circa 100000 oameni, s-ar pierde impozite de circa 10000 miliarde lei iar ingrasamintele din import ar fi mai scumpe decat cele ce se produc acum.

O economie bazata pe industrie functioneaza dupa urmatoarea schema(unde in stanga se prezinta etapele iar in dreapta sursele de poluare generate):

materii prime naturale →epuizarea rezervelor de resurse minerale

↓

→steril, cenusa, pulberi industriale, gaze toxice(SO2,NOx), ape reziduale, ocuparea terenuri.
↓

semifabricate

↓

→ape reziduale, pulberi, gaze toxice, ocupare terenuri

↓

↓

produse uzate →Poluare prin abandonare in natura

a unor produse ne-biodegradabile

Exemplu:Cimentul se fabrica printr-un proces tehnologic a carui principala etapa este calcinarea la temperature inalte, intr-un cuptor rotativ, a unui amestec de calcar si argila in stare pulverulenta. Calitatea cimentului obtinut final depinde in buna masura de temperatura flacarii duce la un ciment de calitate inferioara iar cresterea ei excesiva are ca efect atat un consum inutil de combustibil cat si o crestere a concentratiei oxizilor poluanti de sulf si azot .S-a pus la punct un sistem expert (LINKMAN) care permite controlul permanent al temperaturii flacarii si reglarea debitelor de combustbil, aer, a concentratiei NOx.

Sistemul asigura:

-o economie de combustibil;

-un ciment de calitate mai buna;

-o economie de energie la macinarea clinkerului;

-menajarea captuselii cuptorului;

-reducerea emisiilor de NOx (de la 500ppm la 20ppm)

Investitia a fost de 203.000 lire sterline iar economia anuala (tot in lire sterline) este de 500.000 la combustibil si 430.000 la energia de macinare a clinkerului, ceea ce inseamna ca investitia se recupereaza in circa 3 luni pe seama economiilor. Cel mai adesea insa, reducerea poluarii implica costuri.

Costuri pentru prevenirea poluarii(exemplu):

La o mare uzina de medicamente din Cluj, numai in 2002 s-au cheltuit 8,8 miliarde de lei pentru:

-instalatia de tratare biologica a apelor uzate (anterior se devarsau in Somesul Mic circa 1400000 m³ ape uzate/an )

-refacerea sistemului de canalizare

-refacerea sistemului de ventilatie

-achizitionarea de aparatura speciala pentru monitorizarea emisiilor, a apei uzate si freatice (anterior, uzina inregistra depasiri frecvente ale CMA la ammoniac si acid clorhidric)

-amenajarea de depozite pentru deseuri reciclabile

-refacerea gospodariei de apa

-amenajarea unei halde ecologice

Interactia intre procesul tehnologic ce se desfasoara intr-o intreprindere si mediul inconjurator poate fi schematizata asa cum se prezinta mai jos:

INTRARI IESIRI DESEURI

Emisii difuze de gaze si pulberi

Deseuri, ape uzate

Emisii diverse

Firmele sunt determinate sa le accepte prin penalizari pe care statul le impune. Relatia emisii-cost de tratare reflecta costul suplimentar aparut la firma ca urmare a reducerii emisiilor. O analiza economica a acestei situatii ar putea fi:

Emisii

Maxim tolerabil

Costuri de tratare a emisiilor

Emisii la un moment dat

Minim posibil tehnologic

Costuri la acel moment Costuri

Pe de alta parte, pe masura ce emisiile cresc, cresc si costurile externe, ce pot fi imputate firmei:

Emisii

Maxim tolerabil

Costuri de tratare a emisiilor

Emisii la un moment dat

Minim posibil tehnologic

Costuri la acel moment Costuri

Daca vom reduce emisiile, cresterea costurilor de reducere a poluarii vor fi probabil justificate de reducerea costurilor externe Δ(C) < Δ(pagube):

Emisii

Maxim tolerabil

Costuri de tratare a emisiilor

Emisii la un moment dat C1[total]

Minim posibil tehnologic

P2 P1 C1 C2 Costuri

Pe masura ce costurile determinate de poluare se amplifica (prin sporirea penalitatilor sau a taxelor, de exemplu), costurile totale determina firma sa se deplaseze spre zona poluarii minime posibile tehnologic. De aici, singura solutie ramasa este cea a schimbarii tehnologiei.

In Romania,lucrurile stau foarte prost. Explicatiile ar fi:

pana in 1989, statul era proprietarul tuturor intreprinderilor si tot el era chemat sa aplice legile de protectia mediului (cu alte cuvinte statul era si judecator si parte de proces). In aceste conditii, legea exista doar pe hartie;

in perioada 1970-2000, industria romaneasca a ramas mult in urma evolutiilor pe plan mondial, in primul rand datorita lipsei unui climat concurential. O industrie veche este si poluanta.

aducerea la zi a intreprinderilor romanesti in raport cu normele international admise de poluare costa enorm iar aceste costuri sunt foarte greu de acoperit de firme care, tocmai pentru ca sunt comprtitive, nu au nici situatii financiare foarte bune.

tot starea de inapoiere a industriei romanesti si slabele performante au determinat inflatia foarte mare din ultimii 15 ani, care s-a asociat unor credite foarte scumpe, ceea ce a franat din nou evolutia in bine a intreprinderilor si eventualele eforturi ale acestora de a se alinia la normele de protectia mediului.

CAPITOLUL II: DEZVOLTAREA DURABILA

1.Lansarea conceptului

In istoria recenta,prima semnalare a faptului ca evolutiile economice si sociale ale statelelor lumii si ale omenirii in ansamblu nu mai pot fi separate de consecintele activitatii umane asupra cadrului natural s-a facut in raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat “Limitele cresterii”(Raportul Meadows).Documentul sintetiza datele privind evolutia a cinci parametri (cresterea populatiei,impactul industrializarii,efectele poluarii,productia de alimente si tendintele de epuizare a resurselor umane),sugerand concluzia ca actualul model de dezvoltare nu poate fi sustinut pe termen lung.

Primul semnal real privind capacitatea omenirii de poluare a mediului apare in 1962,odata cu cartea “Silent Spring” publicata in SUA, in care biologul Rachela Carson descrie efectele nocive ale DDT-ului (datorita concentrarii lui pe lantul troic insecte → pasari → restul ecosistemului), un insecticid care pana atunci era considerat un fel de substanta minune.Tot in aceasta perioada lumea incepe sa devina constienta de efectele poluarii apelor cu mercur (in urma accidentului de la Minimata, Japonia) si plumb, apare problema depozitarii gunoaielor,se vorbeste de disparitia unor specii.

In 1969 apare si prima lege a protectiei mediului, in Suedia.Tot in Suedia, la Stockhlom are loc in 1972 prima conferinta internationala a mediului, materializata in Declaratia de la Stockhlom care reprezinta constientizarea relatiei om-mediu precum si decizia de infiintare a UNEP (Agentia Natiunilor Unite pentru Protectia Mediului). In 1975 apare si prima incercare de a pune de acord interesul economic cu cel ecologic,anume politica PPP(Pollution Protection Pays-evitarea poluarii isi scoate banii), propusa de firma americana 3M.

Primul semnal de alarma recunoscut oficial asupra deteriorarii mediului a fost exprimat de grupul de la Roma care in 1972 solicita oprirea cauzelor care genereaza degradarea mediului(cresterea demografica si dezvoltarea industriala) ceea ce ar fi insemnat o stagnare in dezvoltarea economica.

Sfarsitul anilor '70 marcheaza cateva accidente de acum celebre:

in 1976 degajarea de dioxina la Seveso (Italia)

in 1978 in SUA , scandalul Love Canal( intr-un cartier, “Love Canal”,construit pe un fost teren viran unde o uzina chimica ingropase de-a lungul anilor diverse deseuri , au aparut boli ciudate de piele ca si probleme respiratorii; descoperirea corelatiei deseuri ingropate-boli a creat un scandal imens,dar intre timp firma vinovata disparuse ca agent economic).

Anii '80 incep cu legea “Superfund” in SUA (lege care prevede instituirea unui fond pentru repararea unor efecte catastrofale create cu sau fara stiinta de firme care in momentul descoperirii efectelor nocive sunt fie disparute fie in incapacitate de plata).

Probabil evenimentul major al anilor 1980 il reprezina raportul Brundtland cu lansarea notiunii de dezvoltare durabila (1978), concept care de atunci si pana azi domina intreaga filozofie si ansamblul de actiuni vizand protectia mediului.

Potrivit ideii lansate atunci, totul trebuie astfel realizat incat sa asigure o dezvotare care sa raspunda nevoilor prezentului, fara a afecta raspunsul la nevoile generatiilor viitoare .

Se pot da trei traduceri in limba romana entru termenul de Sustainable development, nume sub care conceptul a fost propus pentru prima data:

ceea ce merita a fi sustinut (dar se poate confunda cu dezvoltare sustinuta ceea ce este cumva opusul a ce vrem noi);

durabila(dar ce este durabil? Ceva care se dezvolta ,se schimba , nu mai este durabil, este deci o contradictie de termeni);

viabila, ultimul reunind trasaturile primelor doua , fiind ceva ce necesita o atentie continua si care are o viziune de sustinere a viitorului.

Romanii au preluat termenul de dezvoltare durabila din versiunea franceza a Raportului Bruntland ai asa a ramas ,desi nu este cea mai fericita formulare.

Daca anii 1970 au fost cei in care probemele de protecia mediului s-au impus atentiei, sfarsitul anilor 1980 aduce si primele seturi coerente de masuri ,pe care le putem numi “politici de protectie a mediului”.Se poate discuta de asemenaea politici la doua nivele, cel statal si cel al inreprinderii.

Ideea de baza care se regaseste astazi in mai toate aceste politici este cea a “dezvoltarii durabile”,notiune introdusa de raportul Brundtland, adoptat in 1988 de conferinta sefilor celor 7 mari state industrializate. Dezvoltarea durabila este, conform raportului, dezvoltarea care raspunde necesitatilor prezentului fara a compromite capacitatea de a fi satisfacute necesitatile generatiilor viitoare.

Din definitie rezulta trei elemente care alcatuiesc dezvoltarea durabila, anume:

mediul inconjurator

echitatea

viitorul

Mediul inconjurator: el trebuie sa fie pe deplin integrat dezvoltarii economice pentru ca, conform definitiei, dezvoltarea economica prezenta trebuie sa lase generatiilor viitoare un “capital ecologic” cel putin egal cu cel pe care l-am preluat noi de la generatiile trecute.Cu alte cuvinte,resursele neregenerabile trebuie exploatate cu maximum de grija, emisia de poluanti trebuie controlata, trebuie impiedicat procesul de disparitie a speciilor vegetale si animale.

Echitatea: dezechilibrele lumii contemporane participa in buna masura la degradarea mediului caci “saracia este si cauza si efect a problemelor mondiale de protectie a mediului.Ar fi deci inutil sa se incerce rezolvarea problemelor mediului fara a le inscrie intr-o problematica mai vasta care sa se ocupe de cauzele profunde ale saraciei si nedreptatii care domnesc azi in lume” (citat din Raportul Brundtland).

Viitorul: dezvoltarea durabila impune o alta scala a timpului. Intreprinderile opereaza sub presiunea concurentei si vizeaza obtinerea de profituri pe termen scurt, in timp ce scopul dezvoltarii durabile este securitatea ecologica pe termen lung.

Dincolo de aceste elemente explicite, analiza conceptului de dezvoltare durabila evidentiaza si alte considerente de care trebuie tinut seama. Iata cateva dintre ele (conf.Iolanda Daduianu Vasilescu, “Politici de protectie a mediului inconjurator la nivel de intreprindere”, CIDE, Buc.1992):

problemele mediului inconjurator au un caracter international din ce in ce mai marcat, pe masura ce amploarea fenomenelor de poluare creste (“Poluarea nu recunoaste granitele!”).Ca urmare, deciziile luate nu mai pot ignora efectele asupra colectivitatii umane, in sensul cel mai larg al cuvantului.De exemplu, o tara ce isi accelereaza cresterea economica pe seama unei exploatari intensive a resurselor naturale si fara a tine cont de efectele de poluare de cresterea sa economica risca sa perturbe intreg sistemul, care azi este puternic interdependent, atat geografic cat si in relatia economic-ecologic.

trebuie neaparat luat in considerare faptul ca bunastarea generala depinde nu numai de ritmul cresterii economice ci si de modul in care se realizeaza cresterea.

pentru satisfacerea nevoilor, ca si pentru dezvoltare s-a admis ca trebuie luate in considerare doua tipuri de capital:capitalul creat de om (infrastructura, de exemplu) si capitalul uman (de exemplu:calificarea muncitorilor). In calcul trebuie luat insa si un al treilea tip de capital, capitalul natural si se poate admite ca, printr-o gospodarire inteligenta, se poate substitui consumul de capital natural prin intermediul celorlalte doua.

Adopatrea principiului dezvoltarii durabile implica o noua strategie vis- a- vis de mediul inconjurator, o redefinire a obiectivelor dezvoltarii economice si sociale, cu accent pe luarea in considerare a tuturor aspectelor si problemelor mediului, cum ar fi:

schimbarea tipului de crestere economica

asigurarea nevoilor esentiale de hrana, energie, apa, munca si ingrijire medicala

asigurarea unui anumit nivel al populatiei globului (prin limitarea cresterii)

controlul poluarii, gestiunea resurselor si abordarea calitatii vietii intr-un sens mai larg

crearea unui cadru institutional si legislativ adecvat dar si eficace, printr-o mai mare utilizare a strategiilor anticipative si prin aprofundarea cunostintelor (azi uimitor de sarace, in ultima analiza) despre legaturile si corelatiile existente intre economie si mediu

promovarea progresului tehnologic in favoarea unei cresteri in acord cu cerintele mediului

crearea unor instrumente economice care sa protejeze resursele rare si in general resursele naturale, ca si a unor indicatori economici specifici care sa permita exprimarea cantitativa a tendintelor si progreselor inregistrate in domeniul protectiei mediului

modificarea tendintelor de productie si de consum cu scopul protejarii resurselor si diminuarii poluarii.

O definitie mai larga a dezvoltarii durabile ar fi (D.Pearce, E:Barbier, A.Markandya, 1990): un vector de obiective sociale de dorit, adica o lista de atribute pe care societatea cauta sa atinga sau sa maximizeze.

Obiectivele principale sunt:

sa favorizeze cresterea nivelului de trai si a calitatii vietii;

sa satisfaca nevoiele esentiale ale omului:

– alimentatia

– apa,energia

– locul de munca

– sanatatea

sa stapaneasca cresterea demografica;

sa conserve si sa puna in valoare resursele naturale;

sa controleze tehnologiile si sa gestioneze riscurile.

Aceste obiective se situeaza intr-un spatiu cuprins intre:

– un minimum,sa nu se puna in pericol sistemele naturale care ne asigura viata: aerul, apa, solul, biosfera;

-un maximum, sa realizeze o stare de armonie intre oameni si intre oameni si natura.

Din pacate,un mod concret si complet de transpunere in practica a ideilor cuprinse in notiunea de dezvoltare durabila nu a fost gasit nici pana azi, la 25 de ani de la lansarea conceptului.Dar, din ce in ce mai mult, se actioneaza in spiritul lui.

Apare, tot in anii 1980, grupul de standarde ISO 9000 in domeniul calitatii, care va sugera utilitatea aparitiei unor standarde similare in domeniul protectiei mediului, ISO 14.000, la inceputul anilor 1990, pornind de la standardul britanic BS 7750 (publicat 1992).

Tot anii '80 sunt marcati de alte accidente ecologice majore:

1984, Bhopal (India), intoxicare cu izociant de metil

1986, Daversarea de reziduri toxice de pesticide de catre firma SANDOZ,cu poluarea majora a Rinului

1986, Explozia de la Cernobil.

Primul eveniment major al anilor '90 il reprezinta fara indoiala Conferinta de la Rio (de Janeiro), 1992. Concomitent, notiunea de protectie a mediului incepe sa apara ca un element indispensabil al activitatii de management din toate inteprinderile. In 1995 se defineste EMAS (Environmental Management Strategy),transpusa in practica de tot mai numeroase firme, in paralel cu ISO 14000. Trebuiau gasite solutii care sa permita cresterea demografica , cresterea economica si a nivelului de a trai in corelatie cu protectia mediului inconjurator.

Practic, ca o conditie a supravietuirii se impuneau:

– necesitatea studierii mediului inconjurator pentru a stabili in mod concret, ce si cat il perturba

– modificarea tehnologiilor de indiferent ce natura prin care omul valorifica resursele Terrei in folos propriu, pentru ca impactul lor asupra naturii sa fie cat mai “suportabil”.

De la bun inceput apar o serie de dificultati majore:

– mediul inconjurator este un sistem foarte complex in care o actiune intreprinsa azi, poate avea efect peste zeci de ani (efectul freonilor descoperiti in 1930 s-au facut resimtiti abia in 1970)

O noua tehnologie (mai putin poluanta) este mai costisitoare; cine este dispus sa acopere cheltuielile, cand in general atat societatea cat si investitorul urmaresc un profit maxim si imediat?

Raspunsuri la intrebarile de mai sus au fost date (sau macar s-a incercat sa se dea) la Conferinta de la Rio [de Janeiro, Brazilia] organizata cu prilejiul a implinirii a 20 de ani de la Conferinta de la Stockhlom. La Rio au participat sefi de state si de guverne din toata lumea, dar, pana la urma, dezideratele de protectia mediului au fost subordonate intereselor si deciziilor politice, ceea ce a limitat mult rezultatele conferintei.

Dupa conferinta de la Rio, alte intruniri internationale asupra probremelor de mediu, au mai fost:

1995 intalnirile la varf de la Berlin si Copenhaga, care afirma obligatia de a contribui la reducerea emisiilor poluante prin transformarea structurala a industriei si agriculturii si necesitatea actionarii in sensul unei dezvoltari sociale.

1997, a doua intalnire la varf pe probleme de mediu, la New York, care s-a incheiat fara hotarari notabile, mai ales din cauza opozitiei SUA de a accepta propunerile (europene) vizand reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera.

Rezultatele nesatisfacatoare ale diverselor intruniri internationale pe probleme de mediu sunt datorate in primul rand disproportiilor intre nivelele de dezvoltare ale tarilor din diversele zone ale planetei.

America de nord, Europa de vest si Japonia reprezinta 17% din populatia globului si realizeaza 72% din productia mondiala, consumand, dupa diverse surse, intre 52% si 80% din totalul de energie primara, ceea ce inseamna, in medie, de 6 ori mai multa energie pe cap de locuitor decat tarile mediu dezvoltate si de 80 de ori mai mult decat tarile sud-sahariene cele mai slab dezvoltate. Daca toti cetatenii lumii ar consuma tot atat cat cei din SUA, rezervele de petrol s-ar epuiza in mai putin de un an .Problema este insa ca ,mentinand actualul consum (cu totul insuficient), cresterea lor demografica va spori consumul total de energie de 1,5 ori pana in anul 2025, iar daca se admite ca aceste tari vor cunoaste o crestere economica,atunci consumul de energie va creste de 2 pana la 5,5ori. Efectele cele mai dramatice ale acestor cresteri vor fi:

despadurirea masiva, lemnul fiind cea mai la indemana sursa de energie pentru populatiile sarace;

cresterea efectului de sera, prin sporirea concentratiei CO2 si reducerea suprafetei impadurite consumatoare a acestui gaz;

cresterea accentuata a ponderii centralelor nucleare, cu riscurile inerente (securitate, deseuri radioactive).

Solutia, neacceptata sau privita cu o totala lipsa de entuziasm atat de tarile dezvoltate cat si de cele sub-dezvoltate, ar fi reprezentata de reducerea cresterii demografice in Sud si in reducerea drastica a consumului energetic in Nord.

Vom incheia capitolul relatiilor om-mediu ambiant cu unele consideratii asupra relatiilor economist-mediu ambiant.Cum majoritatea masurilor de protectia mediului se iau la nivelul unitatilor economice (industriale, agricole sau de servicii), este esential ca factorii de conducere ai acestor unitati, in principal economisti, sa stie despre ce este vorba. Mai mult, toate aceste masuri implica bani, uneori cheltuiti, alteori castigati (dar trebuie sa stii cum), deci implicarea economistilor este una directa.

De la acest punct problemele complexe ale dezvoltarii durabile au capatat o dimensiune politica globala, fiind abordate la cel mai inalt nivel la Conferinta Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare Durabila de la Rio de Janeio (1992),Sesiunea Speciala a Adunarii Generale ONU si adoptarea Obiectivelor Mileniului (2002) si Conferinta Mondiala pentru Dezvoltare Durabila de la Johannesburg (2002).S-au conturat astfel programe concrete de actiune la nivel global (Agenda 21) si pe linia autoritatilor locale (Agenda 21 Locala) conform dictonului <<sa gandim global si sa actionam local>>.

In cadrul acestui proces au fost adoptate o seama de conventii internationale care stabilesc obligatii precise din partea statelor si termene stricte de implementare privind schimbarile climatice,conservarea biodiversitatii,protejarea zonelor umede,limitarea folosirii anumitor produse chimice,accesul la informatii privind starea mediului si altele care contureaza un spatiu juridic international pentru aplicarea in practica a perceptelor dezvoltarii durabile.

Se recunoaste astfel ca Terra are o capacitate limitata de a satisface cererea crescanda de resurse naturale din partea sistemului socio-economic si de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor.Modificarile climatice,fenomenele de eroziune si desertificarea, poluarea solului, apei si aerului,reducerea suprafetei sistemelor forestiere tropicale si a zonelor umede,disparitia sau periclitarea existentei unui numar mare de specii de plante si animale terestre sau acvatice,epuizarea accelerata a resurselor naturale neregenerabile au inceput sa aiba efecte negative masurabile asupra dezvoltarii socio-economice si calitatii vietii oamenilor in zone vaste ale planetei.

Conceptul de dezvoltare durabila are ca premisa constatarea ca civilizatia umana este un subsistem al ecosferei,dependent de fuxurile de materie si energie din cadrul acesteia,de stabilitatea si capacitatea ei de autoreglare.Politicile publice care se elaboreaza pe aceasta baza,precum prezenta Strategie de Dezvoltare Durabila a Romaniei, urmaresc restabilirea si mentinerea unui echilibru rational,pe termen lung, intre dezvoltarea economica si integritatea mediului natural in forme intelese si acceptate de societate.

Pentru Romania, dezvoltarea durabila nu este una dintre optiunile posibile ci singura perspectiva rationala a devenirii nationale,avand ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenta factorilor economici,sociali si de mediu. Aceasta perspectiva este potentata in prezent de calitatea Romaniei de stat membru al Uniunii Europene.

2.Strategia dezvoltarii durabile a mediului in Romania

Dezvoltarea durabila a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene incepand cu anul 1997 prin includerea sa in Tratatul de la Maastricht. In anul 2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabila a Uniunii Europene, careia i-a fost adugata o dimensiune externa la Barcelona, in anul 2002.

In anul 2005, Comisia Europena a demarat un proces de revizuire a Strategiei,publicand, in luna februarie, o evaluare critica a progreselor inregistrate dupa 2001 care puncteaza si o serie de directii de actiune de urmat in continuare. Documentul a evidentiat si unele tendinte nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului inconjurator, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbarile climatice,amenintarile la adresa sanatatii publice, saracia si excluziunea sociala, epuizarea resurselor naturale si erodarea biodiversitatii. Ca urmare a identificarii acestor probleme, in iunie 2005, sefii de state si guverne a tarilor Uniunii Europene au adoptat o Declaratie privind liniile directoare ale dezvoltarii durabile care incorporeaza Agenda de la Lisabona revizuita pentru cresterea economica si crearea de noi locuri de munca drept o componenta esentiala a obiectivului atotcuprinzator al dezvoltarii durabile. Dupa o larga consultare, Comisia Europeana a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001.

Ca rezultat al acestui proces, Consiliul Uniunii Europene a adoptat la 9 iunie 2006, Strategia de Dezvoltare Durabila reinnoita pentru o Europa extinsa. Documentul este conceput intr-o viziune strategica unitara si coerenta, avand ca obiectiv general desfasurarea unor actiuni care sa permita Uniunii Europene sa realizeze o imbunatatire continua a calitatii vietii pentru generatiile prezente si viitoare prin crearea unor comunitati sustenabile, capabile sa gestioneze si sa foloseasca resursele in mod eficient si sa valorifice potentialul de inovare ecologica si sociala a economiei in vederea asigurarii prosperitatii, protectiei mediului si coeziunii sociale.

Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene si statelor sale membre, implicand toate componentele institutionale la nivel comunitar si national. Este subliniata, de asemenea, importanta unei stranse conlucrari cu societatea civila, partenerii sociali, comunitatile locale si cetatenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltarii durabile.

In acest scop sunt identificate patru obiective-cheie:

Protectia mediului prin masuri care sa permita disocierea cresterii economice de impactul negativ asupra mediului;

Echitatea si coeziunea sociala, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversitatii culturale, egalitatii de sanse si prin combaterea discriminarii de orice fel;

Prosperitatea economica prin promovarea cunoasterii, inovarii, competitivitatii pentru asigurarea unor standarde de viata ridicate si unor locuri de munca abundente si bine platite;

Indeplinirea responsabilitatilor internationale ale UE prin promovarea institutiilor democratice in slujba pacii, securitatii si libertatii si a principiilor si practicilor dezvoltarii durabile pretutindeni in lume.

Pentru a asigura integrarea si corelarea echilibrata a componentelor economice, ecologice si socio-culturale ale dezvoltarii durabile, Strategia UE statueaza urmatoarele principii directoare:

Promovarea si protectia drepturilor fundamentale ale omului;

Solidaritatea in interiorul generatiilor si intre generatii;

Cultivarea unei societati deschise si democratice;

Informarea si implicarea activa a cetatenilor in procesul decizional;

Implicarea mediului de afaceri si a partenerilor sociali;

Coerenta politicilor si calitatea guvernarii la nivel local, regional, national si global;

Integrarea politicilor economice,sociale si de mediu prin evaluari de impact si consultarea factorilor interesati;

Utilitatea cunostintelor moderne pentru asigurarea eficientei economice si investitionale;

Aplicarea principiului precautiunii in cazul informatiilor stiintifice incerte;

Aplicarea principiului ”poluatorul plateste”.

Aspectele de continut ale Strategiei UE se concentreaza asupra unui numar de sapte provocari cruciale si doua domenii trans-sectoriale. Multe dintre tintele convenite in cadrul Uniunii Europene sunt stabilite in expresie numerica sau procentuala, cu termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru toate statele membre. Aceste teme sunt detaliate pe larg in Partea a III-a prezentei Strategii pentru Dezvoltarea Durabila a Romaniei.

Strategia UE stabileste, de asemenea, proceduri precise de implementare, monitorizare si urmare, cu obligatii de raportare din partea Comisiei Europene si statelor membre la fiecare doi ani asupra angajamentelor asumate. Urmatorul termen pentru analizarea progreselor inregistrate si revederea prioritatilor Strategiei Uniunii Europene de catre Consiliul European este septembrie 2009, cu obligatia statelor membre de a rapotra asupra implementarii Strategiilor Nationale pana cel mai tarziu in luna iunie 2009.

Intrucat Romania s-a angajat sa finalizeze propria Strategie Nationala pentru Dezvoltarea Durabila revizuita pana la sfarsitul anului 2008 si sa o prezinte apoi Comisiei Europene, primul termen de raportare asupra implementarii este luna iunie 2011.

3.Masurile dezvoltarii durabile adoptate de Romania in procesul pre – si post – aderare

Constientizarea discrepantelor dintre modelul de dezvoltare si capacitatea de suport a capitalului natural s-a instalat treptat in Romania in anii 70-80 ai secolului trecut si a fost limitata , pentru inceput , la unele cercuri intelectuale si academice , cu slab ecou la nivelul decidentilor politici. Schimbarile politice profunde incepute in decembrie 1989 si mai ales dobandirea accesului la informatii ce nu fusesera difuzate in domeniul public in timpul regimului comunist au extins considerabil aria preocuparilor in acest domeniu in randul opiniei publice si mass media. Au luat fiinta, in scurt timp, numeroase organizatii neguvernamentale si chiar partide politice ecologiste, in simetrie cu cele existente in tarile Europei Occidentale. La nivelul structurilor executive si legislative s-au creat institutii anexate pe problematica de mediu (minister, comisii parlamentare) si s-au emis primele acte de legislatie primara si secundara in domeniu.

Intr-o prima etapa, incorporarea partiala a principiilor dezvoltarii durabile in politicile publice a avut loc sub impulsul dezbaterilor din cadrul ONU si agentiilor sale specializate prin asumarea unor obligatii precise in baza declaratiilor si conventiilor la care Romania a devenit parte (fiind, de exemplu, printre primele tari europene care au ratificat Protocolul de la Kyoto la Conventia Cadru a Natiunilor Unite privind Schimbarile Climatice). Perspectiva aderarii la Uniunea Europeana a conferit un pus de concretete acestor preocupari, punand pe primul plan adoptarea unei noi filozofii a dezvoltarii care sa asigure corelarea organica a aspectelor economice, sociale si de mediu si insusirea, in integralitatea sa, a acquis-ului comunitar.

In perioada 1997-1999 a fost elaborata pentru prima data, cu asistenta din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (PNUD), o Strategie Nationala pentru Dezvoltare Durabila, care a fost definitivata in urma unui numar mare de contributii asamblate intr-un cadru larg participativ si adoptata ca document oficial al Guvernului Romaniei. Desi impactul acestui document asupra politicilor publice la nivel national a fost relativ restrans, el a oferit cadrul conceptual si metodologia de consultare a factorilor interesati pentru implementarea cu succes a programului Agenda locala 21 intr-un numar de circa 40 municipalitati si judete. Dupa aderarea Romaniei in Uniunea Europeana, Strategia din 1999 a format obiectul unei raportari interimare catre Comisia Europeana asupra aplicarii obiectivelor dezvoltarii durabile, in iulie 2007.

Demersurile pentru elaborarea unei strategii complexe de dezvoltare durabila a Romaniei, cu orizont de timp 2025, au continuat, la initiativa Presedintelui Romaniei si sub egida Academiei Romane, pe parcursul anilor 2002-2004, insa nu si-au gasit finalizarea intr-un document coerent si au ramas in stadiul de proiect.

In absenta unei strategii de dezvoltare durbila actualizate conform obiectivelor in materie ale Uniunii Europene, documentele programatice si strategiile sectoriale elaborate in Romania in perioada pre- si post-aderare contin prevederi relevante si obiective-tinta precise (in unele cazuri) care au construit, in cea mai mare masura, baza de referinta pentru redactarea prezentului proiect de Strategie.

Tratatul de Aderare Romania – Uniunea Europeana, semnat la 25 aprilie 2005, si protocoalele anexate cuprind angajamentele concrete ale Romaniei de transpunere in practica a intrgului acquis comunitar si prevad unele declarari ale termenelor de implementare ale unor obligatii de mediu (pana in 2015 pentru instalatiile industriale cu grad ridicat de poluare, 2016 pentru depozitele municipale de deseuri ,2018 pentru extinderea sistemelor urbane de colectare si tratare a apelor uzate).

Planul National de Dezvoltare 2007-2013 (PND) reprezinta documentul de planificare strategica si programare financiara multianuala care orienteaza si stimuleaza dezvoltarea economica si sociala a tarii in concordanta cu principiile Politicii de Coeziune a Uniunii Europene. Planul stabileste drept obiectiv global reducerea cat mai rapida a disparitatilor de dezvoltare socio-economica dintre Romania si celelalte state membre ale Uniunii Europene si detaliaza obiectivele specifice ale procesului pe 6 directii prioritare care integreaza direct si/sau indirect cerintele dezvoltarii durabile pe termen scurt si mediu:

Obiectivul cresterii competitivitatii si dezvoltarii economiei bazate pe cunoastere include,ca una dintre principalele subprioritati, imbunatatirea eficientei energetice si valorificarea resurselor de energie regenerabila in vederea reducerii efectelor schimbarilor climatice cauzate de activitatile umane;

Aducerea la standarde europene a infrastructurii de baze pune accentul pe dezvoltarea durabila a infrastructurii si mijloacelor de transport prin reducerea impactului asupra mediului, promovarea intermodalitatii, imbunatatirea sigurantei traficului si protectia elementelor critice de infrastructura;

Prioritatea privind protectia si imbunatatirea calitatii mediului prevede imbunatatirea standardelor de viata pe baza asigurarii serviciilor de utilitati publice in special in ceea ce priveste gestionarea apei si deseurilor; imbunatatirea sistemelor sectoriale si regionale ale managementului de mediu ;conservarea biodiversitatii; reconstructia ecologica; prevenirea riscurilor si interventia in cazul unor calamitati naturale;

Perfectionarea si utilizarea mai eficienta a capitalului uman are in vedere promovarea incluziunii sociale si intarirea capacitatii administrative apentru dezvoltarea unei piete a muncii moderne si flexibile, imbunatatirea relevantei sistemului de educatie si formare profesionala pentru ocuparea fortei de munca, stimularea culturii antreprenoriale;

Dezvoltarea economiei rurale si cresterea productivitatii in sectorul agricol,silvic si piscicol contine prevederi privind utilizarea rationala a fondului natural,reabilitarea ecologica a unor terenuri degradate sau poluate ,siguranta alimentara, bunastarea animalelor, incurajarea acvaculturii in zonele costiere;

Obiectivul de diminuare a disparitatilor de dezvoltare intre regiuni si in interiorul acestora are in vedere, printre altele, imbunatatirea performantei administrative si a infrastructurii publice locale,protectia patrimoniului natural si cultural, dezvoltarea rurala integrata, regenerarea zonelor urbane afectate de restructura industriala, consolidarea mediului de afaceri si promovarea inovarii. Sunt prevazute, de asemenea, actiuni in domeniul cooperarii transfrontaliere,transnationale si interregionale in vederea integrarii socio-economice a zonelor de granita si cresterea accesibilitatii regiunilor Romaniei in cadrul teritoriului Uniuni Europene.

4. Metode si mijoace de prevenire a poluarii

Pentru schimbarea situatiei precare a apelor din Romania sunt necesare urmatoarele masuri la nivel national, local si la nivelul fiecarui agent economic:

a) Prevenirea si controlul poluarii apelor prin:

– realizarea de statii de epurare la agentii economici nedotati si completarea capacitatilor existente la nivelul necesar;

– inasprirea si generalizarea reglementarilor existente prin aplicarea de penalitati pe baza principiului “cine polueaza – plateste”;

– actualizarea si extinderea numarului de indicatori din standarde privind calitatea efluentilor pentru imbunatatirea calitatii receptorilor;

– aplicarea riguroasa a prevederilor legale privind reactualizarea si punerea in functiune a instalatiilor de epurare concomitent cu obiectivele productive de baza si control eficient al noilor unitati industriale, a proiectelor de dezvoltare a infrastructurilor si a depozitelor de deseuri de orice fel;

– aplicarea celor mai eficiente metode tehnice, administrative si juridice pentru protectia mediului impotriva poluarii prin limitarea, folosirea rationala si riguros planificata a ingrasamintelor si pesticidelor;

– controlul evacuarilor de ape rizeduale industriale, inclusiv a expoatarii instalatiilor si tehnologiilor de epurare si intensificarea recircularii lor;

– stabilirea si introducerea de reglementari privind diminuarea poluarii termice a resurselor de apa.

b) Dezvoltarea de tehnologii integratede epurare-tratare a apelor uzate astfel incat calitatea lor finala sa le faca utilizabile in industrie, agricultura, acvacultura, agrement.

c) Protectia apelor prin:

– refacerea retelelor de colectare a apelor uzate din orase si de platforme industriale;

-proiectarea, executarea si exploatarea captarilor de ape subterane bazate pe studii si informatii hidrogeologice corespunzatoare, in scopul evitarii compromiterii capacitatilor straturilor de apa, folosind noi tehnologii, utilaje si sisteme de extragere;

– studierea si eliminarea cauzelor care produc pierderi de substante petroliere si implicit poluarea solului, subsolului si a apelor.

d) Urmarirea si supravegherea calitatii apelor.

– modernizarea sistemelor existente de supraveghere, urmarirea surselor difuze si introducerea de aparatura pentru masurarea debitelor captate si evacuate;

– supravegherea stricta a productiei, transportului si folosirii ingrasamintelor si pesticidelor;

– colaborarea permanenta la fundamentarea si aplicarea programelor de organizare si echipare a teriroriului, in scopul prevenirii degradarii, eroziunii sau colmatarii terenurilor sau a altor efecte distructive a apelor.

III.COMERTUL SI DEZVOLTAREA DURABILA LA NIVEL EUROPEAN

1.Pozitia Uniunii Europene privind relatiile dintre comertul mondial si dezvoltarea durabila

Dezvolatrea durabila are in vedere acel tip de dezvoltare care permite satisfacerea nevoilor prezente fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi. Dezvoltarea durabila implica statele industrializate cat si cele in dezvoltare, avand aspecte economice, legate de mediu inconjurator si sociale. Dezvoltarea durabila implica dezvoltarea si implementarea strategiilor economice care asigura o crestere non-inflationista, protejand in acelasi timp resursele mediului inconjurator si promovand egalitatea sociala. O politica comerciala care sprijina dezvoltarea durabila este cea care promoveaza interesul comun de dezvoltare durabila prin acorduri comerciale si masuri asociate cum ar fi acordurile multilaterale asupra mediului inconjurator, dezvoltarea colaborarii si construirea capacitatii institutionale.

Uniunea Europeana considera ca poate sprijini dezvoltarea durabila prin intermediul reglementarilor din domeniul comertului daca aceste reglementari include si problematica aspectelor sociale si pe cea a comertului echitabil. Astfel Uniunea Europeana este decisa sa promoveze dialogul international despre legatura intre comert si aspectele sociale. Uniunea Europeana considera ca promovarea drepturilor sociale este un element esential in cresterea competitivitatii unei economii si de aceea apreciaza infiintarea Comisiei Mondiale asupra Dimensiunii Sociale a Globalizarii sub egida Organizatiei Mondiale a Muncii. In plus, Uniunea Europeana considera ca promovarea drepturilor sociale in context comercial intr-un mod autonom. Cel mai bun exemplu se refera la posibilitatea de a mai acorda preferinte comerciale in cadrul Sistemului Generalizat de Preferinte acelor tari in dezvoltare care asigura respectarea principiilor fundamentale ale muncii, asa cum sunt definite de catre Organizatia Mondiala a Muncii.

Initiativele privind comertul echitabil ofera oportunitatea consumatorilor sa contribuie la dezvoltarea economica si sociala durabila in tarile in dezvoltare prin preferintele lor de cumparare. Comertul echitabil ajuta la micsorarea diferentelor dintre tarile dezvoltate si cele in dezvoltare si faciliteaza mai buna integrare a tarilor in dezvoltare in economia mondiala. Comertul echitabil are drept scop sa ofere producatorilor din tarile de dezvoltare venituri mai mari pentru produsele lor,dar si cresterea oportunitatilor de a identifica noi piete.Uniunea Europeana acorda sprijin financiar pentru organizatiile implicate in promovarea comertului echitabil, cum ar fi de exemplu Asociatia Europeana de Comert Echitabil, precum si asistenta pentru proiectele care include anumite initiative legate de comertul liber.

2.Proiectul racordarii energiei solare si eoliene la sistemul de transport

Statul roman va asigura racordul energiei produse din surse solare si eoliene la sistemul national de transport al energiei, prevedere care va fi inclusa in legea investitiilor, a declarat ministrul economiei si finantelor.

La mijlocul lunii mai, directorul general al Directiei Generale de Politici Energetice din cadrul Ministrului Economiei si Finantelor, Alexandru Sandulescu a declarat ca Ministerul Economiei si Autoritatea de reglementare din energie au inceput discutii pentru a gasi o modalitate de a facilita accesul producatorilor de energie din surse regenerabile la sistemul energetic national. Ministrul economiei si finantelor,Varujan Vosganian, si cel al IMM-urilor, Ovidiu Silaghi, au prezentat in cadrul unei conferinte de presa, principalele reglementari ale proiectului legii investitiilor. Ministrul Silaghi a aratat ca guvernul intentioneaza, prin promovarea acestui proiect, sa mentina ritmul investitiilor in Romania. In ceea ce priveste, sustinerea financiara din partea statului, ministrul finantelor a precizat ca, in 2008, bugetul prevede resurse, in scopul sprijinirii investitiilor, de circa doua miliarde de euro. Cei doi oficiali guvernamentali au subliniat ca facilitatile se vor acorda numai in baza schemelor de ajutor de stat, iar beneficiarii pot fi atat investitori straini, cat si romani. In acest scop, Agentia Romana de Investitii Straine va deveni Agentia Romana de Investitii si va fi o institutie care se va adresa tuturor investitorilor.

Investitorii care pot primi facilitati in baza proiectului de lege a investitiilor pot fi societati comerciale sau persoane fizice autorizate, daca realizeaza cel putin unul dintre obiectivele vizate de proiect, se incadreaza intr-una dintre cele trei mari categorii de afacere stabilite de acesta, iar durata investitiei este de cel putin cinci ani.

Cele patru obiective pe care le urmareste proiectul sunt protectia si reabilitarea mediului , cercetarea-dezvoltarea si inovarea, dezvoltarea resurselor umane, cresterea eficientei energetice si/sau producerea si utilizarea energiei din surse regenerabile. Pe langa indeplinirea unuia dintre cele patru obictive, investitia trebuie sa se incadreze si in schemele de ajutor de stat admise de legislatia europeana. Proiectul imparte investitiile in trei categorii si in functie de acestea stabileste si tipurile de durata de facilitati care pot fi acordate.

Astfel in prima categorie sunt incluse realizarea de centre de cercetare-dezvoltare, protectia mediului, valorificarea unor resurse de energie regenerabila, modernizarea si dezvoltarea sistemului energetic national, lucrari de infrastructura. Facilitatile pentru acesta categorie se acorda daca investitia este cel putin 10 ani de la finalizare, iar durata ajutorului este de 60 de luni, de la data incheierii contractului de investitie.

A doua categorie cuprinde investitii in sectoarele industriilor de retea high-tech, cresterea eficientei energetice, realizarea de produse agroalimentare de tip bio, fabricatia de mijloace si componente auto, centre de servicii strategice, formarea si perfectionarea profesionala. Durata pentru pastrarea investitiei este de cel puti sapte ani de la finalizare, iar cea a facilitatilor de cel mult 48 de luni.

Investitiile din categoria a treia sunt industria prelucatoare, procesarea agroindustriala, centre de distributie si logistica. Proiectul stabileste ca facilitatile pentru aceste tipuri de investitii se acorda cel mult 30 de luni, daca afacerea e mentinuta cel putin cinci ani de la finalizare.

Tipurile de facilitati sunt: acordarea de bonificatii de dobanda la contractarea unor credite, asigurarea infrastructurii de utilitati, cai de acces si modificarea infrastructurii, acordarea de contributii de la bugetul de stat pentru locuri de munca nou create de asemenea, in conditiile dreptului comun, investitorii pot beneficia de folosinta unor imobile din domeniul privat al statului sau a terenurilor daca respecta cerintele pentru prima categorie de investitii. Pentru a exemplifica tipurile de facilitati pe care le va acorda statul, Vosganian a facut trimitere la proiectul companiei Nokia de la Cluj, unde guvernul a dat in folosinta terenul si a realizat infrastructura.

Statul va sustine financiar crearea de locuri de munca, diferentiat, in functie de categoria din care face parte investitia si de zona in care aceasta a fost infiintata. Proiectul enumera trei zone de dezvoltare care sunt stabilite pe baza criteriilor: nivelul somajului si PIB-ul pe cap de locuitor.

Prin urmare, pentru investitiile din prima categorie, sprijinul financiar variaza de la 1000 la 2000 de euro pentru fiecare loc de munca creat, in functie de zona de dezvoltare. Cele din a doua categorie pot primi intre 500 si 1000 euro, iar cele din a treia 250 si 750 euro pentru un loc nou de munca. Potrivit ministrului Vosganian, in baza acestor prevederi, sustinerea financiara a statului poate ajunge, de regula, la 20% din valoarea investitiei. Potrivit proiectului, beneficiarii interesati trebuie sa incheie un contract cu autoritatea furnizoare de ajutor de stat si pot primi facilitatile numai dupa ce sunt notificate Agentiei Romane de Investitii.

3.Proiectul “finantarii europene de 12 miliarde de euro pentru fermele romanesti”

“In urmatorii ani vom primi de la Uniunea Europeana 12 miliarde de euro, din care plati directe pe pilonul I circa 5 miliarde de euro, si fonduri pentru dezvoltare rurala,pilonul II, circa 7 miliarde de euro”, a precizat ministrul Flutur.

Actul normativ abiliteaza MAPDR sa pre-finanteze obiectivele de investitii acoperite de Fondul European de Garantare Agricola (FEGA) si Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurala (FEADR), fonduri din cadrul Politicii Agricole Comune (PAC) a UE.

“In mecanismul european, asa cum a fost SAPARD, mai intai pune Romania fondurile si la sfarsitul anului viitor vom primi aceste fonduri de la Uniunea Europeana”, a explicat ministrul Gheorghe Flutur. Astfel Romania va pre-finanta platile unice pe suprafata catre fermierii romani. Banii vor fi recuperati integral la inceputul lui 2008, din FEGA. Ministerul Agriculturii va pre-finanta platile directe catre fermieri, astfel incat acestia sa beneficieze cat mai repede de sprijinul financiar comunitar, iar fondurile europene sa fie absorbite la nivel maxim.

Ordonanta de urgenta instituie o noua pozitie in cadrul bugetului MAPDR- “Transferuri aferente fondurilor pentru agricultura si dezvoltare rurala FEGA si FEADR”. Banii alocati pentru acest capitol nu vor fi folositi numai pentru pre-finantarea necesara demararii rapide a platilor directe catre fermieri. Proiectele de dezvoltare rurala, finantate prin PAC din Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurala (FEADR) au nevoie de co-finantare, intr-un sistem asemanator cu cel SAPARD.

Cheltuirea banilor din cele doua fonduri constituite in cadrul Politicii Agricole Comune, respectiv FEGA si FEADR se va realiza prin intermediul celor doua agentii de plati in agricultura – Agentia pentru Plati si Interventie pentru Agricultura (APIA), in cazul Fondului European de Garantare Agricola, si Agentia de Plati Dezvoltarea Rurala si Pescuit (APDRP), pentru Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurala.

Capitolul bugetar instituit astazi pentru Ministerul Agriculturii va acoperi, de asemenea, cheltuielile neeligibile care vor aparea in cursul derularii FEGA si FEADR. Acestea se vor suporta in totalitate de la bugetul statului.Cheltuielile neeligibile reprezinta cheltuielile cu diferente de curs nefavorabile, pierderi datorate debitelor nerecuperate costuri bancare din operatiunile din operatiunile de transfer si reintregire a fondurilor si alte cheltuieli neeligibile rezultate din derularea procesului de gestionare si utilizare a fondurilor, care vor fi definite prin ordin al ministrului agriculturii, padurilor si dezvoltarii rurale.

Uniunea Europeana a stabilit pentru noile state membre, categorie in care intra si Romania si Bulgaria o Schema de Plata Unica pe Suprafata. Aceasta schema simplifica sistemul platilor directe care se acorda in vechile state membre UE si aloca sume uniforme, pe hectar eligibil de teren agricol. Sumele ajung pana la un nivel stabilit impreuna cu Comisia Europeana. Platile directe se acorda uniform, sub forma unei plati pe hectar, tuturor fermierilor care intrunesc conditiile de eligibilitate si inainteaza o cerere de subventie.

O ferma care poate primi bani prin aceasta schema trebuie sa utilizeze o suprafata de teren agricol mai mare sau egala cu 1ha, suprafata care nu poate fi formata din parcele mai mici de 0.3ha. De asemenea, pentru a primi platile directe fermierii, trebuie sa respecte unele standarde referitoare la sanatatea publica, bunastarea animalelor si mediul inconjurator. In cazul agricultorilor care nu respecta respectivele standarde platile directe aferente anului cand s-au constatat abaterile pot fi reduse sau chiar anulate.

BIBLIOGRAFIE

1.D.Marinescu Dreptul mediului inconjurator, Ed.Sansa

2.C.Rauta,S.Carstea Poluarea si protectia mediului inconjurator,

Ed.Stiintifica si Enciclopedica

3.Internet Wikipedia, Conceptul de comert,Comertul exterior,

Dreptul comertului international

4.N.N.Comstantinescu Economia protectiei mediului natural,Ed Politica

5.Ion Iliescu Dezvoltarea Durabila-obiectiv al consolidarii si

imbogatirii identitatii nationale

6.Internet Strategia Nationala pentru Dezvoltarea Durabila

a Romaniei

7.Savu D.V Integrarea europeana,Ed.Oscar Print.N.Y,1996