Analiza Si Evaluarea Riscului de Credit

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………….2

CAPITOLUL 1

Rolul și funcțiile creditului în economie…………………………………………………………………………………………4

CAPITOLUL 2

Riscul în creditare. Analiza non-financiară……………………………………………………………………….22

CAPITOLUL 3

Analiza și evaluarea riscului de credit prin metoda punctajelor. Reglementări ale BNR privind gestionarea riscului de credit…………………………………………………………………………………………….32

3.1. Riscul de rată a dobânzii și de curs valutar – complementare riscului de credit……………………………………………………………………………………………………………………………….44

3.2. Garantarea creditelor…………………………………………………………………………………………………50

3.3. Urmărirea și controlul derulării creditelor…………………………………………………………………..56

3.4.Credite neperformante si operațiuni de recuperare……………………………………………………….64

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………….78

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………….80

INTRODUCERE

Termenul de credit, abordat semantic are numeroase sensuri economice,fiind utilizat deopotrivă,in activitatea bancară,in contabilitate,cât si în relațiile cotidiene,nu numai economice,dintre oameni. Desigur,cea mai largă utilizare a creditului aparține însa domeniului financiar,bancar si comercial.

În esență,creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente,contra unei valori monetare viitoare. Deci,creditul este o relatie bănească ce apare în legătură cu acordarea de împrumuturi unor persoane juridice sau fizice,care urmează a se rambursa ulterior la scadență.

Caracterizând specificul creditului,Virgil Madgearu scria că”prin credit se ințelege schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare,valorificarea unei obligții viitoare pentru o afacere prezentă.Deci,creditul este o afacere în care prestațiunea și contraprestațiunea sunt separate în timp”.

Operațiunea de acordare a creditului exprimă o conexiune directă între producător și consumator,între ofertă și cerere și între cei doi agenți economici reprezentativi ai economiei:furnizorul și beneficiarul,această relație dintre cei doi parteneri definind întreaga relație a procesului de creditare.

Sub un alt aspect,creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiuniilor dintre diferiti agenți economici,proces căruia nu-i poate face moneda lichidă, din această perspectivă,creditul reprezintă o pârghie a desfașurării oricărui proces economic. La nivelul enunțului economic,se constată că,pe lângă capitalul propriu,acesta contractează și împrumuturi,în particular bancare,sub forma creditului. Lărgirea și modernizarea producției spre care tinde orice manager,crearea condițiilor pentru a rezista concurenței și ,nu în ultimul rând, obținerea unui profit care să-i asigure desfășurarea normală a activității sunt de neconceput fără existența creditului.

Tehnologia bancară este fundamentală pentru imbunătățirea activității de creditare,oferind posibilități de diversificare și modernizarea a modalităților de acordare-rambursare-garantare,în scopul acordării ofertei de produse de credit cu solicitările și necesitățile clienților. Din punct de vedere al solicitanților,activitatea de creditare se adresează persoanelor juridice,pentru care nivelul creditelor este mai ridicat și riscul bancar este mai mare,și persoanele fizice,pentru care imprumuturile sunt mai mici și riscurile mai reduse.

Băncile Comerciale acordă credite pe termen scurt pe o durata care nu depașește 12 luni, credite pe termen mediu,de până la 5 ani si credite pe termen lung cu durata de peste 5 ani.

Principala activitate a băncilor comerciale este aceea de intermediere. Operațiunile bancare sunt operațiuni de pasiv,adic operațiuni de atragere de resurse și operațiuni de active,adică operațiuni de plasare a resurselor.

Principalele operațiuni de atragere de resurse sunt:constituirea fondurilor proprii(capitalul propriu și capitalul suplimentar),resursele atrase de la clienți nebancari (conturi curente,depozite la termen și conturi de economii,certificate de depozit),clienții bancari (conturi LORO,depozite interbancare atrase,imprumuturi).

Principalele operațiuni de plasare a resurselor sunt:depozitele interbancare plasate,creditele acordare bancilor în baza unei convenții/contract,credite acordate clienților nebancari (credite de trezorerie,credite pe termen mediu si lung), titluri de valoare,plasamente în participații,plasamente în mijloace fixe,alte active.

Intermedierea bancară reprezintă principala activitate a unei instituții de credit și o importantă sursa de profit,care se bazează pe diferența dintre dobânda activă și dobânda pasivă.

Intermedierea bancară poate fi sintetizata prin operațiunile de atragere de sume cât mai ieftine (dobânda pasivă mică) și de plasare a capitalului în condiții cât mai avantajoase.

Intermedierea financiară oferă o serie de avantaje,dintre care cele mai importante sunt:colectarea informațiilor pentru deponenți,unirea fondurilor deponenților,diminuându-se costurile de gestiune ale acestora,internaționalizarea intermedierii financiare.

Băncile, ca principali intermediari financiari,faciliteaza formarea de capitaluri disponibile și plasarea acestora.

Creditul poate fi definit ca o formă specială de miscare a valorilor:vânzare de marfuri cu plata amânata sau transferarea de moneda cu titlul de imprumut.

Caracteristicile creditului sunt:subiecții relației de credit (creditorul sidebitorul),promisiunea de rambursare,termenul de rambursare,dobânda,acordarea creditului(tranzacția),consemnarea și transferabilitatea.

Prudenta bancară, destinatia creditului, planificarea creditelor,garantarea creditelor și rambursarea creditelor la scadentă sunt principiile creditării.

Principalele trăsături distinctive ale relațiilor de credit sunt finanțarea agenților economici pe baza disponibilitătilor latente ale economiei,in condițiile rambursabilitatii și perceperii de dobânda și emisiune monetară.

Funcțiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale fața de existența și menirea operaționala a relațiilor de credit,sunt:funcția de mobilizare,de ameliorare calitativă a disponibilităților bănești și de redistribuire, funcția de emisiune,funcția de reflectare și stimulare a eficienței în activitatea agenților economci.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credite sunt:persoana creditorului,modalitatea specifică de formare și utilizare a capitalurilor disponibile,persoana debitorului,dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutate,obiectul creditului și sfera de utilizare, duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.

Dobânda este prețul platit în schimbul punerii la dispoziția unui subiect economic a capitalului necesar,rata dobânzii reprezentand prețul pentru o anumită unitate de capital și o anumita unitate de timp.

CAPITOLUL 1

ROLUL ȘI FUNCȚIILE CREDITULUI ÎN ECONOMIE

Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiții sau activități curente. Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade de timp, precum și fondurile strânse prin vânzarea de acțiuni și obligațiuni, pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi întreprinderilor de stat și particulare.

Intreprinderile producătoare, întreprinderile prestatoare de servicii, producătorii agricoli și toate celelalte întreprinderi trebuie să obțină suficiente venituri, să aibă fluxuri monetare pozitive și să realizeze profituri. Având în vedere aceste necesități, capitalul joacă un rol important, deoarece extinderea unei întreprinderi, incluzând cumpărarea de valori imobiliare și achiziționarea de mașini moderne pentru obținerea unei producții mai rentabile poate fi realizată numai prin investiții (de capital) pe termen lung.

OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU

La încheierea acestei sesiuni, cunoștințele dobândite vă vor permite:

• să înțelegeți importanța economică a creditului;

• să identificați principalele trăsături ale creditului;

• să cunoașteți diferitele tipuri de piețe de fonduri disponibile pentru împrumut;

• să înțelegeți piața monetară și de capital și să recunoașteți diferitele lor funcții;

• să înțelegeți conceptul de inflație și efectele acesteia;

IMPORTANȚA ECONOMICĂ A CREDITULUI

In economia de piață, creditul are un rol deosebit. Creditul este unul din motoarele principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea rațională a creditului sporește puterea productivă a capitalului și asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri, corelat cu dezvoltarea schimbului (vânzare pe credit).

Sub aspect economic, creditul reprezintă operațiunea prin care o persoană fizică sau juridică (debitor) obține fonduri sau bunuri de la altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-și obligația să le restituie sau să le plătească la termen/scadență. Creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiții agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face față. Cu toate că activitatea băncilor comerciale a devenit foarte complexă, totuși esența acesteia este mijlocirea creditului și efectuarea plăților între agenții economici și/sau persoanele fizice. Deci, băncile comerciale reprezintă instituții primitoare și distribuitoare de capital.

Creditul este "orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani".

TRĂSĂTURILE ȘI FUNCȚIILE CREDITULUI

a) In orice operațiune de credit, de regulă, intervin doi subiecți: cel care acordă creditul, numit creditor și cel care primește creditul, numit debitor.

b) Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

c) Pentru timpul care va trece între primirea sumei și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Rata dobânzii este în strânsă corelație cu rata profitului, trebuind să fie mai mică decât aceasta. Altfel, întreprinzătorii nu vor angaja credite, deoarece din valorificarea acestora, prin investiții, ar trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult, pentru a plăti dobândă, ceea ce ar face nerentabilă activitatea lor.Rata dobânzii este prețul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită cantitate de monedă. Rata dobânzii reprezintă raportul procentual dintre: mărimea absolută a dobânzii anuale plătite și creditul acordat. Rata dobânzii depinde însă și de rata inflației, adică de rata deprecierii monetare.

d) Rambursarea creditului la o anumită dată reciproc convenită, denumită sla rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani".

TRĂSĂTURILE ȘI FUNCȚIILE CREDITULUI

a) In orice operațiune de credit, de regulă, intervin doi subiecți: cel care acordă creditul, numit creditor și cel care primește creditul, numit debitor.

b) Un element esențial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.

c) Pentru timpul care va trece între primirea sumei și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă concretizată în suma de bani plătită de către debitor creditorului său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Rata dobânzii este în strânsă corelație cu rata profitului, trebuind să fie mai mică decât aceasta. Altfel, întreprinzătorii nu vor angaja credite, deoarece din valorificarea acestora, prin investiții, ar trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult, pentru a plăti dobândă, ceea ce ar face nerentabilă activitatea lor.Rata dobânzii este prețul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită cantitate de monedă. Rata dobânzii reprezintă raportul procentual dintre: mărimea absolută a dobânzii anuale plătite și creditul acordat. Rata dobânzii depinde însă și de rata inflației, adică de rata deprecierii monetare.

d) Rambursarea creditului la o anumită dată reciproc convenită, denumită scadență (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea creditului, ratele parțiale care se rambursează eșalonat, la anumite termene, conform înțelegerii stipulate în contractul de credit).

e) Garantarea creditului .

f) Perioada de grație (perioada între momentul angajării creditului și începerea rambursării sale).Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul și importanța creditului în economia fiecărei țări au marcat o creștere considerabilă, având loc totodată, diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit. In primul rând, creditul îndeplinește o funcție distributivă prin faptul că redistribuie rezervele bănești disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor acordate anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare. Prin disponibilități sunt desemnate atât excedentele din conturile întreprinderilor deschise la bănci și aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casa ale firmelor păstrate în conturi la bănci, cât și sumele economisite de populație pentru diferite scopuri și depuse spre păstrare la casele de economii și/sau la băncile comerciale.

Oferind întreprinzătorilor toate aceste disponibilități, băncile, prin creditarea acestora, transformă economiile sterile în capitaluri productive, contribuind astfel la creșterea avuției reale a societății. De aceea se poate spune că, creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului

Printr-o analiză atentă a cererilor de credite se favorizează orientarea disponibilităților spre ramurile sau activitățile mai rentabile, acest lucru asigurând o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe. Având în vedere cele prezentate, creditul, prin funcția sa distributivă, participă la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.

Economisirea fără investire conduce la tezaurizare, care poate provoca recesiune.

Nu orice individ poate fi întreprinzător – nu dispune de calitățile necesare sau nu dispune de capitalul necesar. De aici se poate observa importanța pe care o are creditul în prcfCesul de transformare a economiilor în investiții.Cu alte cuvinte, creditul este un important factor al creșterii economice.Prin urmărirea și verificarea atentă a modului de utilizare a sumelor primite, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor nerentabile, care provoacă pierderi.Un întreprinzător care prezintă inițiative riguros fundamentate și însoțite de garanții reale acoperitoare poate să obțină un credit. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ceea ce favorizează concurența, cu efectele sale pozitive asupra economiei în ansamblul sau.

O altă funcție importantă a creditului este cea de emisiune monetară.

O dată cu diversificarea tehnicii de plata (virament, cec, trată etc.) s-a ajuns la diminuarea folosirii numerarului și în consecință la creșterea în proporții mari a monedei de cont (scripturale).

Prin aceasta s-a asigurat și importanta reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și, instrumente de plată oferite de existența creditului făcând față creșterii volumului de tranzacții.

Reglând dimensiunile cererii și ale ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea consumului pe de o parte și creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie, alături de alți faeton, la stabilitatea prețurilor.

Ca urmare a naturii sale, creditul contribuie la viteza de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea continuă a fondurilor.

Nu trebuie neglijată nici prezența din ce în ce mai masivă a creditului în rândul populației sub formele sale de credit de consum, credit ipotecar, ș.a.

Un rol deosebit îl are creditul în promovarea relațiilor economice internaționale prin creditarea activităților de comerț exterior cel mai frecvent cu avantaje deosebite pentru producător.

Nu putem ignora nici importanța creditului în acoperirea deficitului bugetului de stat prin creditul public.

De asemenea, creditul exercită o influență benefică asupra consumului, prin cumpărarea pe credit și plata în rate a unor bunuri de folosință îndelungată.

Pe acest fond, rolul și amploarea creditului au crescut mult, o dată cu dezvoltarea economico-socială, devenind o activitate economică deosebit de importantă.

O dată cu relevarea acestor funcții importante, trebuie menționat, în același timp, că abuzul de credit prezintă și dezavantaje importante, putând să determine pierderi pentru instituțiile de credit, falimente ale instituțiilor insolvabile sau influențe negative asupra conjuncturii economice.

In cadrul economiei de piață, creditul are o foarte mare răspândire, el reprezentând un mod de finanțare a necesarului de resurse în completarea celor proprii, iar în anumite cazuri poate constitui chiar sursă unică de finanțare.

Este oportun ca pentru realizarea unei creșteri economice să se apeleze la credite decât să se aștepte o perioadă îndelungată până când s-ar putea forma fondurile proprii, pe seama capitalizării beneficiilor.Folosind creditele, agenții economici câștigă timp în lupta de concurență, pot să-și • adapteze operativ activitatea în conformitate cu cerințele pieței și totodată, printr-o activitate eficientă își creează și mijloacele necesare pentru rambursarea ratelor scadente și plata dobânzilor.

Dacă folosirea creditului este o operațiune necesară pentru agenții economici, mai ales în condițiile când capitalul propriu este neîndestulător pentru promovarea diverselor proiecte avute în vedere, tot atât de adevărat este că se impune o atitudine prudentă din partea debitorului care să-i creeze certitudinea folosirii eficiente a sumelor împrumutate, astfel încât să se realizeze o rentabilitate satisfăcătoare pentru a rambursa la timp creditele, să plătească dobânzile aferente, în condițiile obținerii de profit.

Sintetizând, creditul îndeplinește următoarele funcții în economie:

• înlesnește sporirea capitalului real printr-o mai bună utilizare a factorilor de producție existenți;

• facilitează distribuirea resurselor bănești între diferite întreprinderi și ramuri care sunt bine situate pe piață, creditul contribuind la conceritrarea întreprinderilor;

• accelerează tranzacțiile comerciale, ameliorând procesul de desfacere a mărfurilor la scară largă;

• sporește viteza de rotație a monedei și contribuie la dimensionarea ei, asigurând în același timp și o reducere a cheltuielilor în circulația banilor;

• creditul contribuie, prin reglarea ratei dobânzii, la stăvilirea fenomenului de inflație; « exercită o influență pozitivă asupra consumului în cazul acordării de credite pentru consum;

• contribuie la apariția de firme mici, care adesea sunt promotoare de inovație, ceea ce favorizează amplificarea concurenței – factor al creșterii economice;

• creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor internaționale.

PRINCIPII DE CREDITARE

La baza activității de creditare stau o serie de principii, dintre care cele mai importante sunt: prudența bancară și confidențialitatea operațiunilor de creditare. Acestea se regăsesc în toate normele băncilor din România și sunt reglementate de Banca Națională a României (BNR).

Prudența bancară

Asumarea unor angajamente se face în strânsă corelare cu:

• încadrarea în strategia generală a băncii;

• respectarea reglementărilor în materie de creditare ale BNR, precum și respectarea normelor proprii de creditare;

• gestionarea cât mai eficientă a resurselor de creditare;

• evaluarea și stabilirea expunerii.la risc;

• alocarea de sume pentru constituirea de provizioane specifice de risc;

• obținerea unei marje de profit.

Confidențialitatea operațiunilor de creditare

În contextul general al secretului profesional în activitatea bancară, confidențialitatea operațiunilor de creditare reprezintă o cerință cu implicații asupra consolidării încrederii în sistemul bancar, a prestigiului de care trebuie să se bucure în rândul clienților săi.

Contabilitatea bancară

Întreaga activitate de creditare, inclusiv asumarea unor riscuri se evidențiază în contabilitate, în acest sens, banca își structurează și organizează evidența contabilă și gestiunea conturilor (pe tipuri de credite, pe termene de acordare, credite curente și restante, în lei și valută, pe agenți economici ținând seama de structura capitalului, etc.), astfel încât să se asigure analiza și controlul rapid al operațiunilor pe care se bazează deciziile băncii. Metodologia contabilității bancare trebuie să reflecte principiile de creditare.

PIEȚELE FONDURILOR DE CREDITARE

Există, în principal, două piețe de fonduri destinate creditării – acestea sunt piața monetară, pe termen scurt și piața capitalurilor, pe termen lung.

PIAȚA MONETARĂ

Termenul piață monetară include acele instituții financiare care dau și iau cu împrumut bani disponibili numai pe o perioadă scurtă și alte active lichide precum aur, devize, bonuri de tezaur și polițe (trate, cambii). Pe lângă bănci și instituții financiare (societăți de asigurare etc.), alte componente ale pieței monetare pot fi piețele specializate, precum piața valutară și piața aurului.

Principalii actori ai pieței monetare sunt: societățile bancare, banca centrală și trezoreria statului. Cea mai importantă instituție a pieței monetare este banca centrală. Aceasta participă atât pe piața primară, cât și pe cea secundară, fiind implicată direct în menținerea stabilității masei monetare prin controlul cantității de bani din economie.

Fiecare societate bancară dorește să obțină un venit din dobânzi, prin plasarea pe termen scurt a unor fonduri care nu sunt necesare imediat (pentru acordarea de împrumuturi clienților sau pentru a satisface rata rezervelor obligatorii cerute de banca centrală),. Aceste fonduri vor fi furnizate pieței monetare, în ceea ce privește cererea pe această piață, băncile ale căror fonduri lichide sunt temporar insuficiente pentru cerințele statutorii de lichiditate și alte nevoi imediate, vor împrumuta fonduri pe termen scurt de pe piața monetară. Perioadele de acordare și luare cu împrumut pot fi de până la l an, dar de obicei sunt mult mai scurte.

Piețele monetare naționale au un rol deosebit in finanțarea pe termen scurt a activității economice dintr-un stat. In esență, instituții sau persoane specializate – bănci, brokeri – atrag fondurile disponibile pe termen scurt și, în paralel, acordă credite pe termene, de regulă, până la un an.

Piața monetară are mai multe segmente, fiecare dintre acestea fiind specializate în negocierea unor instrumente specifice:

• piața scontului;

• piața interbancară;

• piața certificatelor de depozit;

• piața efectelor de comerț;

• piața eurovalutelor.

PIAȚA DE CAPITAL

Piața de capital este piața fondurilor destinate creditării pe termen mediu și lung, spre deosebire de piața monetară, care este piața fondurilor pe termen scurt. Nu există o distincție clară între cele două piețe deși, în principiu, împrumuturile de pe piața capitalurilor sunt utilizate de industrie și comerț, în special pentru investiții fixe.

Principalul rol al piețelor de capital îl reprezintă furnizarea de fonduri pe termen lung. Din acest motiv, instrumentele tranzacționate pe aceste piețe sunt considerate investiții.

Piața capitalului realizează joncțiunea dintre intermedierea financiar-bancară (atragerea de fonduri și creditarea pe termen mediu și lung) și piața financiară propriu-zisă, unde sunt emise și, ulterior, tranzacționate titluri financiare (acțiuni și obligațiuni). Piața financiară acționează ca o interfață între sectorul financiar-bancar și sectorul productiv (firme, companii, întreprinderi) atât la nivel național cât și internațional.

Economiile dezvoltate au piețe de capital bine dezvoltate, dar în economiile mai puțin dezvoltate, mărimea insuficientă sau absența pieței de capital reprezintă deseori un obstacol în calea sporirii investițiilor, ca și insuficiența economiilor. Guvernele și companiile din aceste țări sunt, de aceea, obligate să obțină capital de pe piețele internaționale de capital (compuse din piețele naționale de capital ale țărilor mai bogate) și de la instituțiile financiare internaționale precum BIRD și BERD, așa cum a procedat și România.

Societățile bancare satisfac cererea de pe piața capitalurilor pentru împrumuturi pe termen lung, în special din depozitele la termen ale clienților lor și, în România, din liniile de credit pe termen lung furnizate de alte instituții financiare (BIRD și BERD, de exemplu).

Băncile trebuie să evite furnizarea de împrumuturi pe termen lung din fonduri pe termen scurt (de exemplu, depozite la vedere – conturi curente) deoarece aceasta ar avea un efect negativ asupra fluxurilor monetare viitoare și a abilității de a face față obligațiilor. Utilizarea depozitelor constituite pe termene relativ scurte pentru acordarea de credite pe termene mai lungi reprezintă funcția de transformare exercitată de sistemul bancar. Această "transformare" presupune măsuri de prudență bancară, în primul rând, o atentă corelare a scadențelor la împrumuturile acordate.

Un segment al piețelor de capital, asociat cu tranzacționarea titlurilor financiare guvernamentale este piața obligațiunilor guvernamentale, în România, acest segment al pieței financiare este în dezvoltare. Băncile românești plasează o parte din fondurile lor și în titluri guvernamentale, acestea fiind apreciate ca plasamente sigure.Coloana vertebrală a piețelor financiare este constituită de piața titlurilor de valori financiare sau a valorilor mobiliare.

Valorile mobiliare sunt reprezentate de acțiuni, obligațiuni, precum și alte instrumente financiare derivate (de exemplu, contractele la termen sau de opțiuni).

Piața valorilor mobiliare este structurată pe două nivele principale: piața primară și piața secundară. La rândul său, piața secundară este formată din bursele de valori și piața extrabursieră – OTC (în afara burselor organizate).

PIAȚA MONETAR-FINANCIARA

Se manifestă tendința accentuării interdependenței dintre piața monetară și cea financiară. Astfel, dacă tradițional piața monetară a fost o piață a lichidităților, iar piața financiară – o piață a investițiilor pe termen mediu și lung, tendințele moderne evidențiază o creștere a caracterului "lichid" al titlurilor negociate pe piața financiară și apariția unor forme noi, din ce în ce mai variate, de titluri negociabile pe piața monetară (de la termen scurt la termen mediu). Acest fenomen a determinat apariția pieței monetar-financiare'.

Piața monetar-financiară este o denumire generică pentru a desemna ansamblul relațiilor care se formează la nivel național (sau după caz, la nivel internațional) între diferite instituții, persoane juridice sau fizice, angajate în plasarea și atragerea de fonduri. Noțiunea de piață monetar-financiară este un termen generic, întrucât, pe de o parte, este constituită din mai multe piețe care, fiecare în parte au specificul lor, iar pe de altă parte, existența și funcționarea lor se află în interconexiune atât la nivel național, cât și internațional.

BĂNCILE CA INTERMEDIARI ÎNTRE CEI CE ECONOMISESC, INVESTITORI ȘI CONSUMATORI

Cei ce economisesc sunt persoane fizice sau juridice care, în anumite perioade de timp cheltuiesc mai puțini bani decât primesc/încasează (dispun de un surplus de fonduri) Fondurile economisite pot fi disponibile pe termen scurt, mediu și lung.

In același timp, există persoane, firme, organizații care, într-o anumită perioadă, doresc sa trebuie să cheltuiască mai mult decât încasează în mod normal (înregistrând un deficit de fonduri}. Băncile, precum și alte instituții financiare, acționează ca intermediari, atrăgând depozite de la cei care au un surplus monetar și punând aceste fonduri la dispoziția celor care au un deficit al disponibilităților monetare, în acest mod, este creată o legătură reciproc avantajoasă între cei care economisesc și cei care împrumută.Tradițional, principala deosebire dintre bănci și alți intermediari financiari (instituții financiare nebancare) a constat în capacitatea societăților bancare de a crea noi depozite prin acordarea de credite, ceea ce influențează evoluția masei monetare (prin multiplicatorul banilor de cont).

Intermedierea financiară, reprezentând interfața dintre cei care economisesc și cei care apelează la împrumuturi, are mai multe efecte benefice.

DOBÂNDA

Dobânda este prețul plătit pentru utilizarea banilor și capitalului împrumutat pentru o anumită perioadă de timp. Ea reprezintă prețul banilor. Este, de obicei, stabilită ca un procent anual din valoarea împrumutului, care se plătește periodic.

• Alături de salariu, renta și profit, dobânda reprezintă o formă deosebit de importantă a veniturilor specifice economiei de piață.

• Rata dobânzii reprezintă o sursă de venit pentru cei ce acordă credite și un cost pentru cei ce apelează la credite.

• Rata dobânzii este deseori principalul instrument al Băncii Naționale sau Centrale pentru controlarea masei monetare și pentru lupta contra inflației sau recesiunii.

• Rata dobânzii este un factor foarte important care determină cererea și oferta de credit.

Evoluția ratei dobânzii pe piața monetară este influențată de numeroși factori, dintre care o importanță determinantă o au raportul dintre cererea și oferta de fonduri bănești (pe termen scurt), nivelul prezent și anticipat al ratei inflației, politica monetară promovată de banca centrală (restrictivă sau relaxată), emisiunile de obligațiuni de stat (în contul datoriei publice).

Efectul nivelului ratei dobânzii asupra comportamentului pieței

Furnizorii de pe piața creditului sunt cei care economisesc și investitorii care dețin un surplus de bani, adică cei ce dețin capital bănesc lichid. Cei ce economisesc doresc să obțină o rată a dobânzii ridicată – adică să obțină un preț ridicat pentru faptul că permit altora să utilizeze banii lor pentru o anumită perioadă de timp. Acesta este motivul pentru care o rată înaltă a dobânzii în mod normal duce la o creștere a economiilor și a disponibilităților de furnizare a creditului. Cu o rată a dobânzii scăzută, economiile tind să scadă și oferta de credit tinde să fie relativ scăzută.

Cererea de credite vine din partea investitorilor și a consumatorilor care doresc să finanțeze achiziționarea sau crearea de active. Deciziile investitorilor depind, de asemenea, de nivelul ratei dobânzii; ei caută o finanțare cu un cost redus. Când rata dobânzii este scăzută, cererea de credite și volumul investițiilor tind să fie ridicate. O rată înaltă a dobânzii însă tinde să reducă cererea de credite și investițiile. Astfel, rata dobânzii poate fi utilizată de guverne pentru a controla cererea de credite, pentru a reduce sau spori investițiile și, în general, pentru a influența masa monetară.

INFLAȚIA ȘI CREDITUL

O creștere mare și continuă a creditului poate duce la inflație ridicată (creșterea susținută și rapidă a masei monetare și a prețurilor). In aceste condiții, Banca Națională sau Centrală încearcă de obicei să controleze creditul și masa monetară prin intermediul politicii ratei dobânzii. Funcționarea acestei politici se bazează pe premisa că:

• Ratele înalte ale dobânzii reduc cererea de credite și, prin aceasta, masa monetară;

• Ratele scăzute ale dobânzii majorează cererea de credite și, prin aceasta, masa monetară.

INFLAȚIA

Inflația este un proces în care puterea de cumpărare a unității monetare scade (provocând depreciere monetară), deoarece prețurile mărfurilor cresc.

• Inflația apare atunci când prețurile majorității mărfurilor cresc simultan.

• Procesul inflaționist se amplifică și continuă pe o perioadă însemnată de timp.

Când prețurile cresc rapid:

• Banii își pierd capacitatea de a reprezenta valoarea. Când prețurile cresc rapid și haotic, diferitele prețuri ale diferitelor mărfuri nu mai pot fi privite ca măsuri realiste de valoare comparabilă.

• Banii își pierd rolul de mijloc de schimb.

Cumpărătorii și vânzătorii pot reveni la schimbul direct de mărfuri sau pot utiliza substitute ale monedei (de exemplu, țigări sau o monedă străină stabilă).

• Activitățile de economisire și investițiile se diminuează,

Cei ce economisesc devin din ce în ce mai puțin dornici să-și asume riscul ca rata dobânzii să nu compenseze deteriorarea rapidă a valorii reale a depozitelor. Ca urmare, scade oferta de bani disponibili pe piață pentru investiții.

în final, în ultimele faze ale ciclului inflaționist (care se întinde de obicei pe câțiva ani), scade, de asemenea, cererea de bani, deoarece potențialii investitori își pierd încrederea în economie, în acest stadiu, inflația este deseori urmată de recesiune – stagnarea creșterii economice – când nu mai sporește avuția națională și este posibil ca producția națională să scadă.

EFECTELE INFLAȚIEI

Inflația rapidă încetinește expansiunea economică, din următoarele motive:

• Inflația duce deseori la rate real negative ale dobânzii, când diminuarea valorii reale a depozitelor bancare și a titlurilor de credit negociabile, depășește valoarea obținută din dobândă. Etanii tind în aceste împrejurări să nu mai fie disponibili pentru investiții.

• Nesiguranța duce la refuzul de asumare a riscurilor implicate de investiții și alte activități economice (aversiune la risc).

• Majorările rapide de prețuri fac ca informația furnizată de prețuri să devină nesigură ceea ce poate duce la decizii greșite.

• Eforturile de a evita pierderile datorate inflației sporesc investițiile în active neproductive, cum ar fi bijuterii, antichități, tablouri, pământ, clădiri. Inflația poate amplifica valoarea nominală a acestor active fizice. De asemenea, inflația poate să reducă valoarea reală a unor active financiare, în special a acelora care au o rată fixă de rentabilitate (cum ar fi depozitele de economii pe termen lung).

• Banii și alte active lichide sunt transferați în țări străine pentru a evita riscul pierderilor cauzate de inflație; aceasta reduce avuția națională și capacitatea sa prezentă și viitoare de a investi.

• Redistribuirea venitului și avuției

Persoanele cu venituri fixe sunt afectate, deoarece cu veniturile lor vor cumpăra din ce în ce mai puține bunuri și servicii.

• Efecte asupra balanței comerciale

Dacă prețurile interne cresc mai repede în comparație cu prețurile din alte țări, piețele de export se vor diminua, iar piața internă va fi din ce în ce mai mult dominată de importuri. Acest lucru poate conduce la o deteriorare a balanței comerciale și la un deficit al balanței plăților curente. In condițiile unui curs valutar flexibil, moneda națională se poate deprecia în raport cu alte valute, pentru a compensa acest efect.

• Anticipațiile inflaționiste

Anticiparea creșterii prețurilor poate determina inflația să se auto-perpetueze. Astfel, dacă salariații se așteaptă (anticipează)'ca prețurile să crească, vor solicita venituri mai mari, pentru a compensa scăderea puterii de cumpărare. Costurile vor crește, ceea ce va conduce la prețuri mai mari. In aceste condiții, creditorii vor deveni reticienți să acorde împrumuturi cu dobândă fixă.

EFECTELE INFLAȚIEI ASUPRA CELOR CARE ACORDĂ ÎMPRUMUTURI ȘI ASUPRA CELOR CARE SOLICITĂ ÎMPRUMUTURI

Relațiile de credit sunt stabilite de regulă pentru o perioadă fixă de timp (perioada de creditare). Inflația reduce valoarea reală a banilor împrumutați. Ea modifică situația financiară dintre cel care acordă și cel care solicită împrumutul. Cel care obține împrumutul câștigă, iar cel care acordă împrumutul (adesea o bancă) pierde.

ELEMENTE ESENȚIALE ALE PROCESULUI DE CREDITARE.

TIPURI DE CREDIT

Pornind de la originea cuvântului, de la latinescul "creditum – credere", care înseamnă a crede, a se încrede, a avea încredere, se poate concluziona că la baza unei operațiuni de credit stă un element psihologic absolut necesar: încrederea..

Despre istoricul apariției creditului care a anticipat apariția băncilor, despre evoluția și activităților bancare sunt foarte multe informații. In esență, dacă se încearcă definirea conceptului de credit, se poate spune că acesta presupune relația bănească ce se stabilește între o persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut în bani sau care vinde mărfuri ori servicii pe datorie, și o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care primește împrumutul.

Prin credit se realizează corelarea posibilităților de finanțare existente cu nevoile producției și ale consumatorului. Piața creditului este determinată de existența unor agenți economici care în procesul utilizărilor factorilor de producție dispun temporar de resurse bănești de care au nevoie alți agenți economici pentru reluarea procesului de producție.

OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU

Când veți termina de studiat această sesiune, cunoștințele dobândite vă vor permite:

• să definiți creditul bancar;

• să înțelegeți principalele elemente de analiză ale procesului de creditare;

• să cunoașteți metodologia de creditare;

• să identificați sursele de creditare;

• să cunoașteți principalele tipuri de credite.

Creditul bancar este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resursele, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mijlociu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte, sau în cadrul unui acord general etc.

ELEMENTE ESENȚIALE ÎN ANALIZA PROCESULUI DE CREDITARE

Acordarea creditului trebuie să se bazeze pe un set de reguli bine stabilite, care definesc procesul de creditare. Procesul acordării creditului trebuie să fie dinamic și adaptabil mediului economic în continuă schimbare cât și particularităților pieței.Elementele esențiale în analiza procesului de creditare sunt următoarele:persoana,capacitatea,garantiile,scopul,perioada,valoarea,rentabilitatea,avantajele,piata.

1. PERSOANA

Atunci când se face o cerere de fonduri, creditorul trebuie să analizeze debitorul în funcție de:

CARACTER – integritatea și cinstea sunt fundamentale;

– intenția de a rambursa;

– antecedente;

– prezentare potrivită și referințe de caracter pentru clienții noi

COMPETENȚA – experiența în domeniul de lucru;

– optimism realist;

– priceperea managerială și discernământul financiar.

CAPITALUL – participarea cu fonduri, atât inițial cât și pe parcursul derulării activității;
– sursa proprie participării, care poate indica capacitatea de management financiar.

2. CAPACITATEA DE RAMBURSARE

Evaluarea capacității de rambursare constă în următoarele:

• analiza performanțelor anterioare pentru a determina istoricul capacității de generare de numerar;

• utilizarea analizei performanțelor anterioare ca bază în prevederile performanțelor viitoare;

• utilizarea analizelor amintite pentru a evalua prognozele prezentate de solicitantul creditului – realismul rentabilității viitoare, managementul corespunzător al viitorului flux de fonduri.
• asigurarea corespunzătoare de fonduri de capital de lucru;

• elaborarea de planuri de cheltuieli de capital viitoare;

• suma, natura și programul de rambursare pentru celelalte obligații ale solicitantului e împrumut;
• în situații de început de activitate, utilizarea de tehnici, cunoștințe și experiență pentru a testa valabilitatea prognozelor. In acest caz, analiza sensibilității este foarte importantă din cauza ratei foarte înalte de eșecuri în rândul societăților nou înființate;
• asigurarea luării în calcul a tuturor angajamentelor;

3. GARANȚII

În situația în care apare imposibilitatea rambursării împrumutului, banca trebuie să aibă o măsură de protecție. De aici, rezultă necesitatea unei garanții.

O propunere de credit nu trebuie aprobată pe baza faptului că garanția poate fi materializată dacă rambursarea nu se poate face. Solicitarea trebuie să fie viabilă prin propriile sale calități, să fie identificată sursa de rambursare principală și, în absența acesteia, pe cea secundară, iar garanția luată să fie numai o măsură de protecție împotriva unor împrejurări neprevăzute.

Elemente obligatorii pentru acceptarea unei garanții:

Titlul de proprietate – este vital ca persoana care oferă garanția să fie posesorul de
drept al acesteia; .

Valoarea – stabilitate; valoarea probabilă într-o situație de vânzare forțată; valoarea necesară peste valoarea împrumutului capabilă să acopere datoria bancară în urma valorificării garanției. Se va lua în considerare faptul că prețul care va fi obținut va fi destul de scăzut deoarece banca dorește să obțină banii în timp scurt, fiind presată să vândă, iar cel care cumpără va fructifica această informație oferind un preț mai scăzut;

Transformarea în bani – în mod frecvent se realizează un echilibru între valoarea bunului și rapiditatea transformării acestuia în lichidități.

Calitățile de titlu, valoare și .convertibilitate rămân esența garanției, iar creditorul trebuie să evalueze fiecare tip de garanție după fiecare din aceste elemente.

4. SCOPUL

Riscul implicat în creditare este în mod evident influențat de scopul în care creditul este solicitat, astfel încât creditorul să fie convins de reușita proiectului. Scopul proiectului trebuie să fie foarte clar (cu cât propunerea este mai speculativă cu atât este necesară mai multă atenție). Scrisoarea de solicitare trebuie să conțină descrierea clară a scopului creditului, pentru a asigura (sau cel puțin să limiteze posibilitatea) faptul că împrumutul nu este folosit în alt scop decât cel declarat.

5. PERIOADA

Durata acordării împrumutului trebuie să fie în directă legătură cu scopul acestuia și cu capacitatea beneficiarului de a rambursa. Graficul de rambursare trebuie, în mod normal, desfășurat pe toată durata de creditare.Imprumutul pentru activitatea curentă trebuie să fie, prin natura sa, pe termen scurt, iar împrumutul pentru active fixe trebuie să fie pe o perioadă lungă, care nu trebuie să depășească durata previzională a activului care este înființat.

6. RENTABILITATEA

Sursa principală de venit a băncii este dobânda obținută din împrumuturi și, deci, dobânda aplicată trebuie să acopere costurile și riscurile implicate. Ratele dobânzilor pot fi mărite pentru a reflecta un risc mai mare sau incertitudini implicate de o anumită propunere. Creditorul trebuie să realizeze un echilibru între marja cea mai mare posibilă și riscul de a pierde contracte.In condițiile creșterii continue a costurilor și a presiunilor asupra băncii,marjele de rentabilitate adecvate sunt în mod evident esențiale dar, în acelașitimp,în condițiile concurenței și ale necesității de a reține sau de a mări segmentul de piață,de multe ori trebuie acceptate marje limitate. ,

7. VALOAREA

In legătură cu valoarea unui credit, trebuie avute în vedere următoarele puncte:

– CUANTUMUL CREDITULUI – suma solicitată să fie suficientă pentru proiect/afacere și alte eventualități; .

– PARTICIPAREA – în mod obișnuit banca nu asigură 100% din finanțare, beneficiarul trebuie să participe substanțial la fondurile totale necesare (se minimizează astfel riscul financiar).

8. AVANTAJE
Fiecare solicitare nouă trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă cât și pentru beneficiar.

BANCA

-marja de profit realizată;

– potențialul afacerilor în perspectivă cu împrumutatul;

– extinderea și diversificarea portofoliului de credite al băncii trebuie să aibă un efect pozitiv asupra riscului de împrumut în ansamblu.

BENEFICIARUL

-obține fondurile necesare pentru a începe/desfășura activitatea comercială;

– are la dispoziție o gamă largă de servicii bancare și consultanță în domeniul bancar, datorită legăturii cu banca constituită prin relația de credit.

9. PIAȚA

Banca trebuie să ia în considerare factorii externi care pot influența succesul sau eșecul firmei într-un mediu economic instabil. Trebuie acordată atenție unor factori cum ar fi:

– dimensiunea totală a pieței și nivelul concurenței existente;

– dacă ramura/sectorul de activitate al firmei este în dezvoltare, în staționare sau declin;

– stabilitatea ramurii;
– tipul produselor vândute (de bază sau de lux);
– concurența nouă în curs de apariție pe piață;
– tendințe legislative, sociale și economice.

METODOLOGIA DE CREDITARE

Metodologia de creditare cuprinde mai multe etape și reprezintă concretizarea elementelor esențiale în activitatea de creditare.

Etapa preliminară

Etapa preliminară presupune o informare-documentare reciprocă, banca-agent economic în vederea identificării necesarului de credit, condițiile de obținere a creditului, de rambursare, de cost etc, Putem spune că este etapa "primei impresii".

Etapa depunerii dosarului

Etapa depunerii dosarului cuprinde în principal două tipuri de documente: unele de ordin juridic legate de statutul contractului de societate, înregistrat la Registrul Comerțului, autorizații specifice funcționării normale, angajarea legală a creditului, componenta echipei manageriale etc., și altele de natură economică legate de prezentarea situației economico-financiare a societății, (bilanț, situația contului de profit și pierdere, situația fluxului de fonduri), balanța de verificare a lunii precedente solicitării creditului, planul afacerii, contracte, comenzi ferme la intern și/sau extern, situația obligațiilor de plată, garanțiile materiale oferite de agentul economic.

Pentru fundamentarea creditelor agentul economic trebuie să prezinte:.

• studiul de fezabilitate;
• autorizația de construcție; .
• devizul general al lucrării;
• planul de amplasare;
• contractul încheiat cu constructorul;
• graficul lucrărilor investiției;
• alte autorizații prevăzute de lege.

Etapa analizei documentației depuse

Evaluarea cererii de creditare va implica o analiză a fezabilității planului privind rambursarea împrumutului, plan prezentat de solicitant și asupra posibilităților de atingere a scopurilor pentru care împrumutul a fost cerut. Scopul băncii este să obțină profituri.Când este vorba de un credit pentru un agent economic mic, problema trebuie abordată având în vedere și următoarele aspecte:

• scăderea bruscă a numărului de clienți este o sursă de informații;
• slăbiciuni în informațiile financiare disponibile;
• risc, incertitudine și garanții;
• verificare și control.

Când este vorba de un credit pentru un agent economic mare, analiza devine mai complexă și trebuie să se ia în considerare următorii factori:

• evaluarea financiară și managerială;
• evaluarea investițiilor de capital;
• evaluarea profitului estimat și a fluxului de disponibilități;
• evaluarea riscurilor (de insolvabilitate, de garantare, comerciale și necomerciale,etc.
• garanțiile.

Etapa determinării indicatorilor de apreciere

În urma analizei bilanțului debitorului se calculează o serie de indicator care reflectă starea economico-financiară a acestuia, indicatori care contribuie la decizia finală de creditare.Principala funcție a indicatorilor este redarea dinamicii evoluției unei societăți de-a lungul timpului. La măsurarea indicatorilor unei firme, este necesară diferențierea acestora de media pe industrie. De exemplu, problema încadrării în funcție de sfârșitul anului financiar, mărimea și natura afacerilor, finanțarea activelor și amplasarea. Prin urmare, dacă se face o comparație între indicatorii firmelor a doi clienți din aceeași ramură industrială, trebuie urmărită dinamica indicatorilor.Indicatorii nu se analizează în mod izolat, ci grupați și intercorelați. Este mult mai ușor să se pună întrebări decât să se obțină răspunsuri, datoria analistului fiind să utilizeze instrumente și noțiuni comune pentru a identifica motivele schimbărilor și să determine gradul în care acei factori sunt în măsură să determine ameliorarea sau deteriorarea performanțelor în viitor.

Există indicatori ce pot fi considerați "statici" – întâlniți la compararea valorilor din bilanț – sau indicatori "dinamici" – în cazul comparării valorilor din situația veniturilor; există în același timp și indicatori "compuși" – o combinație între indicatorii "statici" și cei "dinamici". Toți acești indicatori se încadrează în două categorii principale:

a)Indicatorii financiari – măsoară structura financiară și lichiditatea unei firme; indică modul de desfășurare a activității financiare;

b)Indicatorii activității curente – reflectă cât de eficient firma își vinde produsele, reprezentând modui de finanțare;

Etapa aprobării creditelor

In funcție de nivelul de competență, deciziile privind acordarea creditului revin -sucursalelor sau centralei băncii.

In cadrul centralei unei bănci decizia poate fi luată la nivelul Comitetului de risc și 'credite, a Comitetului de Direcție sau Consiliului de Administrație în cazul unor credite mari.

Etapa constituirii garanțiilor

Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă și viitoare de a rambursa creditul din surse proprii. Pentru a diminua riscul de nerambursare și de a preveni pierderi majore, băncile solicită garanții reale și chiar personale societăților comerciale la acordarea creditelor precum și cesionarea unor efecte de comerț, sub forma cesiunii de creanță.

O altă categorie de garanții, mai puțin utilizate de bănci este dreptul de gaj general dobândit automat de creditor la acordarea creditului.In practică se mai întâlnesc și garanții asumate de terțe persoane în numele debitorului, caz în care primul preia și obligația principală în cazul neexecutării contractului de credit.Contractele de garanție conferă băncii un grad mai mare de siguranță diminuând riscul asumat de bancă la acordarea creditelor.

Etapa încheierii contractului

Etapa încheierii contractului este etapa finală pelraza căruia societatea comercială va primi împrumutul. Contractul va fi semnat de persoanele autorizate atât din bancă cât și din partea societății.

Contractul de credit va stipula condițiile în care a fost aprobat creditul (suma, obiectul, durata, grafic de rambursare, rata dobânzii, comisioane), obligațiile și drepturile părților și garanțiile materiale.

Etapa urmăririi și derulării creditului

Există o serie de motive care relevă importanța procesului de urmărire a creditelor. Astfel, aflarea situației la zi a afacerii clientului, precum și a posibilității acestuia de a plăti în continuare, datoria către bancă, urmărirea tendințelor contrare astfel încât să se poată lua măsuri preventive, confirmarea folosirii creditului în scopul acordării, infirmarea sau confirmarea informațiilor date de client, descoperirea practicilor neobișnuite folosite de client și informarea despre activitatea clientului și a credibilității lui, asigurarea că acest client este încă solvabil, sunt motive care arată că, pe lângă procesul complex de acordare a creditului, urmărirea creditelor o etapă deosebit de importantă și absolut necesară în derularea unui credit.

De la aprobarea și acordarea unui credit bancar și până la rambursarea integrală a lui și a tuturor datoriilor aferente acestuia, scopul activității de urmărire a derulării lui este de a menține pe tot parcursul creditării condițiile inițiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit inițial performant să devină neperformant, datorită deteriorării situației economico-financiare a împrumutatului.

SURSELE DE CREDITARE

Pentru a putea servi cu maximă eficiență scopului propus și strategiei băncii, resursele
trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

• să fie sigure și stabile în timp – permițând astfel realizarea unui echilibru financiar și o bază certă a continuității procesului de creditare;

• structura avantajoasă – să cuprindă preponderent resursele pe termene cât mai mari;

• costul resurselor să fie cât mai redus.

în acest sens, sursele de creditare ale unei bănci pot fi împărțite în:

• surse proprii;

• surse atrase.

Sursele proprii Sursele proprii sunt constituite din capitalul subscris de acționari și beneficiile distribuite și înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.Ca orice societate, o bancă posedă un capital propriu. Dar acest capital este neînsemnat în raport cu cifra de afaceri și constituie mai mult o garanție față de deponenți.

Fonduri proprii sunt formate din următoarele categorii de capital:

• capital propriu (capital de bază): .

capital social; .

prime legate de capital;

fondul de rezervă;

rezerva generală pentru riscul de credit;

rezerve din influențe de curs valutar;

rezerve statutare; .

rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat;

rezultatul net al exercițiului curent reprezentând profit.

• capital suplimentar:

alte rezerve decât cele incluse la capitalul propriu; subvenții pentru investiții;

diferențe favorabile din reevaluarea patrimoniului; datoria subordonată.

Sursele atrase

Sursele atrase îmbracă forma: :

• depozitelor (la vedere, la termen);

• soldurilor creditoare ale conturilor societăților comerciale;

• plasamentelor interbancare;

• refînantării solicitate de la BNR (pe termen scurt prin cele patru tipuri de credite
• structural, licitație, special, lombard);

• reescont la BNR;

• linii de creditare externă

TIPURI DE CREDITE

Creditele bancare pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii, astfel:

1. în funcție de perioada de acordare:

• Credite pe termen scurt respectiv operațiuni de împrumut pe termen până la l an pentru suplimentarea mijloacelor circulante;

• Credite pe termen mediu acordate pe o perioadă de până la 5 ani pentru operațiuni de export-import sau investiții;

• Credite pe termen lung acordate pe o perioadă de peste 5 ani pentru investiții de
amploare, retehnologizare. '

In fiecare din cele 3 cazuri banca trebuie să se asigure că rambursarea creditului/ratelor de credit se va face la scadență, în caz contrar sunt afectate angajamentele asumate față de cei ce i-au încredințat fondurile spre păstrare.

2. în funcție de debitorii băncii (beneficiarul creditului):

• Credite acordate persoanelor fizice, în principal, pentru construcția de locuințe, achiziționarea de autoturisme, cărți de credit, etc.

• Credite acordate persoanelor juridice – agenți economici. Pentru a face față cheltuielilor productive societățile comerciale apelează la credite bancare, banca urmând să satisfacă numai nevoile temporare de lichidități, sprijinind în principal, activitățile rentabile.

3. în funcție de destinație:

• Credite pentru producție, acordate pentru activitatea curentă și de investiții. In perioada actuală, creditele productive dețin ponderea cea mai mare din volumul creditelor acordate de bănci.

• Creditele pentru activitatea curentă se solicită de societățile comerciale pentru desfășurarea activității curente (achiziționarea de materii prime, materiale, fond de marfă, prestarea unor lucrări și servicii facturate la sfârșitul perioadei, etc.)Aceste credite intră în categoria celor pe termen scurt, cu rambursare parțialăsau integral la scadență, rata dobânzii stabilindu-se diferențiat de la bancă la bancă și garantate cu gaj cu sau fără deposedare de mărfuri, ipotecă și cesiuneacreanțelor.

Credite pentru investiții acordate pentru construirea unor obiective industriale; ele fac parte din categoria creditelor pe termen mediu și uneori chiar lung. Angajarea unor asemenea credite de valori mari, presupune un control riguros din partea băncii începând cu faza de proiectare, de construcție și apoi de exploatare, asumarea unui risc mai mare determinat de rezultatele calculului de actualizare, deci a eficienței investiției. Specificul acestor credite este acordarea unor perioade de grație atât pentru rambursarea împrumutului (uzual l sau 2 ani, dar uneori și 5 ani) cât și pentru dobândă (pentru primele 6 sau 12 luni).Garanția materială a acestui credit este însăși investiția plus alte garanții care aparțin agentului economic. Acest tip de credit ridică o serie de riscuri deloc de neglijat din partea băncii, unul dintre ele materializându-se în dificultatea atragerii unor surse de creditare pe termen mediu și lung.

• Credite pentru export-import – vizează activitatea de comerț exterior. Diversitatea operațiunilor de comerț exterior a determinat condiții specifice de creditare pentru acest domeniu.
Băncile comerciale sprijină realizarea contractelor de export oferind o. serie de facilități producătorilor (prefinanțare, scontarea efectelor de comerț, asigurarea creditului de export) de multe ori la costuri mai mici decât cele ale creditelor obișnuite, premise notabile pentru ca operațiunile de export să fie "motor" pentru economie, factor important în creșterea resurselor valutare..
La rândul lor operațiunile de import generează elemente tehnice specifice, particularități în acordarea (credite sub formă de avansuri, credite pentru deschideri de acreditive de import, etc.), utilizarea, costul și rambursarea acestui tip de credite. In plus, operațiunile de export și import prevalează tehnicilor de finanțare pe termen scurt, iar pentru investițiile internaționale specifice sunt finanțările pe termen lung ceea ce presupune în majoritatea cazurilor surse externe, fie de la bănci străine fie de la organisme internaționale.

O altă particularitate pe care o implică creditarea activității de export-import este varietatea și dimensiunile considerabile ale garanțiilor (de la gajul asupra bunurilor, cesiunea de creanțe prezente și viitoare, ipoteca, gajul asupra întregului patrimoniu, obiectivul care a fost finanțat).

• Credite de consum sunt tipul de credite pe termen scurt sau cel mult pe termen mijlociu acordate persoanelor fizice și sunt destinate să acopere costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare. Un astfel de credit este limitat și prin costul pe care îl comportă.

4. In activitatea practică regăsim și alte tipuri speciale de credite ce se acordă agenților economici:

• Creditele de trezorerie reprezintă raporturi de credit menite să satisfacă necesitățile curente ale societăților comerciale de regulă, din sursele proprii ale băncii remunerate în strânsă corelare cu dobânda pieței și garantate, de obicei, prin desfășurarea întregii activități la banca creditoare.

• Liniile de credit presupun efectuarea creditării fie prin cont curent, fie prin cont de împrumut. Această linie de credit presupune un plafon maxim de creditare stabilit anual, de regulă, un procent din cifra de afaceri sau procent din rulajul conturilor curente (lei/valută), bonitatea societății, notorietatea publică a acesteia, precum și de posibilitățile de garantare a liniei de credit, întrucât plafonul de credit are valori de obicei mai mari și sursa acestui tip de credit este una atrasă, costurile sunt implicit mai ridicate.

Creditele pe obiect presupun raporturi de credit în care obiectul creditării este foarte bine delimitat (de ex.: achiziționarea de material lemnos pentru fabricarea de mobilă, achiziționarea unui anumit activ fix), rata dobânzii fiind determinată de costul sursei atrase și este garantat de regulă cu active fixe.

Creditele preferențiale – raporturi de credit izvorâte din acte normative ale statului român care prin politica sa economică poate sprijini o anumită ramură (de ex.: sprijinirea activității de export sau a agriculturii prin facilități de dobândă).

Creditele pentru stocuri și cheltuieli sezoniere – se acordă agenților economici care constituie stocuri de materii prime și produse, cum ar fi: produse agricole, agroalimentare, de proveniență vegetală sau animală etc. Ele se acordă, în special, pentru agricultură.

Creditul de scont sau scontarea titlurilor de credit (cambii, bilete la ordin) sau a altor instrumente de plată (scrisori de credit) ce reprezintă o relație de credit de un tip special, solicitat de agenții economici atunci când duc o lipsă acută de disponibilități. Menționăm că valoarea creditului acordat de băncile care practică acest sistem de creditare este diminuată cu valoarea scontului. .

5. In funcție de calitatea lor:

• Credite performante – reprezintă angajamente de plată ale societăților comerciale față de bancă, onorate la scadență. Derularea lor se face în conformitate cu contractul de credit încheiat și cu normele interne bancare.

• Credite neperformante – reprezintă angajamente de plată asumate de societățile comerciale care nu își achită la timp obligațiile, generând credite restante și dobânzi neachitate cu consecințe directe asupra activului, solvabilității și a cheltuielilor băncii prin constituirea de provizioane într-un volum mai mare.

CAPITOLUL 2

RISCUL ÎN CREDITARE. ANALIZA NON-F1NANCIARĂ

Creditul reprezintă principalul plasament al unei bănci.

Plasamentele în credite reprezintă pentru bănci o posibilitate de a obține venituri din dobânda percepută.

Băncile trebuie să identifice gradul de risc care însoțește fiecare cerere de credit și să efectueze o evaluare a acceptabilității acestuia pentru fiecare bancă..Acolo unde riscul este ridicat, dar este totuși considerat acceptabil, el se va reflecta în condițiile de creditare (dobânda ridicată).Gradul de risc asociat unei firme, sau unui credit acordat pentru acea firmă, este determinat atât de factorii interni, cât și de factorii externi în care firma își desfășoară activitatea.

OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU

Când veți termina de studiat această sesiune, cunoștințele dobândite vă vor permite:

• să definiți riscul în creditare;
• să identificați factorii interni ai firmei care determină acest risc;
• să evaluați factorii externi în care firma își desfășoară activitatea și care pot amplifica riscul în creditare;
• să cunoașteți cum se analizează riscul de piață;
• să identificați posibili factori de succes ai unei afaceri;
• să cunoașteți calitățile necesare unui ofițer de credit la discuțiile preliminare cu un potențial beneficiar de credite;
• să explicați necesitatea discuțiilor și informațiilor preliminare acordării unui credit.

1. DEFINIREA RISCULUI ÎN CREDITARE

Riscul în creditare reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere datorită încălcării obligațiilor debitorilor, prevăzute în contractul de credit. Pierderea constă în nerecuperarea sumelor avansate clientului, precum și a dobânzilor aferente.

Riscul de creditare mai este denumit și risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare. El apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul și la termenul stabilit.

Riscul de credit este în corelare cu riscul de reinvestire. Banca înregistrează pierderi nu numai datorită faptului că împrumutul și dobânzile aferente nu au fost rambursate în volumul și la termenul stabilit, ci și datorită faptului că nu a reinvestit la timp sumele pe care trebuie să le primească..Astfel, dacă o banca trebuie să încaseze o rată de credit și dobânda aferentă la data de l martie și le încasează abia pe 8 martie, banca pierde dobânda pe care ar fi obținut-o prin plasarea sumei respective pentru o săptămână.Pentru a reduce, până la eliminare, riscul de credit banca trebuie să analizeze în amănunt activitatea clienților și să evalueze factorii care ar putea influența negativ derularea afacerii și pot induce pierderi în firmă, periclitând rambursarea ratelor creditului în volumul și la termenul stabilit.

Pentru o bună analiză de risc a clientului, banca, prin ofițerul de credit, trebuie să realizeze o cât mai completă analiză non-financiară și o cât mai precisă analiză financiară.

2. ANALIZA NON-FINANCIARA

Din această analiză trebuie să rezulte factorii de risc care pot influența negativ activitatea firmei.

Această analiză de risc trebuie să cuprindă:
A. Analiza factorilor de risc din mediul extern;
B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei;
C. Analiza pieței.

A. Analiza mediului extern Această analiză are mai multe componente:

A . l. Analiza mediului din punct de vedere social;
A .2. Analiza mediului din punct de vedere tehnologic;
A. 3. Analiza mediului din punct de vedere economic.

A . l. Mediul social

Principalele elemente care trebuie urmărite în această analiză sunt:

• aspecte demografice privind populația: evoluția demografică; schimbări demografice în structura pe vârste a populației; distribuția veniturilor în rândul populației;gradul de ocupare al populației;

• schimbări în stilul de viață al populației;
• atitudinea față de afaceri;
• valori culturale ale zonei.

Creșterea sau scăderea populației poate influența cererea de produse și servicii.In această perioadă țara noastră se confruntă cu o scădere demografică accentuată ce poate afecta negativ nivelul cererii. Acest aspect trebuie studiat în plan regional,o importanță deosebită având și structura pe vârste a populației.Distribuirea veniturilor în rândul populației poate avea un efect asupra cererii de produse și servicii. Astfel, o discrepanță mare între venituri poate afecta cererea, iar o distribuție mai echilibrată are un efect benefic pentru dezvoltarea afacerilor. .

A .2. Mediul tehnologic. .
Mediul tehnologic influențează dezvoltarea firmelor.

Unele ramuri industriale sunt influențate mai mult de gradul de dezvoltare tehnologică: echipament de telecomunicații, calculatoare, componente electronice, industria aeronavelor, și altele.Altele, cum ar fi industria lemnului, a mobilei, mai puțin. Pentru o firmă, dezvoltarea tehnologică are efect în:

• sfera producției, prin scăderea costurilor, apariția unor produse și servicii noi;
• creșterea calității produselor și serviciilor, ceea ce poate diferenția o firmă pe piață față de competitori;
• administrarea mai eficientă prin echipamente performante: PC-uri, linii internet, alte linii de comunicare.

A .3. Mediul economic

Stadiul actual și de viitor al economiei poate influența dezvoltarea unei firme.

Câțiva dintre factorii macroeconomici care își pun amprenta asupra unei afaceri sunt:

• stadiul ciclului economic: recesiune, refacere, "boom";
• tendința evoluției inflației: influențează prețul produselor și serviciilor, costul finanțării;
• politica monetară;
• politica fiscală;
• balanța de plăti.

Recesiunea de cele mai multe ori duce la un nivel înalt al ratei șomajului, care influențează negativ cererea de produse și servicii, în acest context, firmele care produc și comercializează produse cu cerere inelastică pot avea o bună cifră de afaceri. Firmele care produc și comercializează produse de lux se vor confrunta cu o scădere a vânzărilor.In perioadele de "boom" economic, crește venitul populației, șomajul scade, cererea fiind mare permițând o creștere a vânzărilor.

In cazul unei inflații ridicate valoarea efectivă a banilor scade. Firmele care vând pe credit vor constata că banii încasați după o anumită perioadă de timp sunt "mai puțini" în termeni reali, ceea ce afectează costurile de aprovizionare și de salarii, conducând la micșorarea profiturilor.Acest lucru conduce la reducerea fondului de salarizare, șomaj și deci la micșorarea cererii pentru produse și servicii.

Intr-o economie cu rata scăzută a inflației, afacerile sunt mult mai stabile, firmele controlându-și mai ușor costurile. Acest lucru are un impact pozitiv asuprastabilității salariilor ducând la creșterea cererii de produse și servicii. Exporturile sunt, de asemenea, stimulate în condițiile unei rate scăzute a inflației, către țări cu o rată a inflației mare, care vor importa bunuri mai ieftine decât pe piața internă.Politica monetară a unei țări este implementată de banca centrală.Există doi indicatori importanți de politică monetară care influențează desfășurarea afacerilor: rata inflației și cursul de schimb valutar.Cu cât rata inflației este mai mare, cu atât accesul la credite este scump și mai greoi, în perioadele cu rata ridicată a inflației, fluxurile monetare ale unei afaceri sunt influențate negativ, crescând în permanență costurile de capital și de dobândă.O rată scăzută a inflației stimulează investițiile firmelor și pe consumatori să cumpere mai mult, vitalizând economia.Cursul de schimb are un impact pentru firmele de comerț exterior. O depreciere a cursului valutar, în anumite limite, stimulează exporturile.

Un sistem fiscal stufos cu valori ridicate ale taxelor și impozitelor va reduce profiturile firmelor și veniturile populației, ceea ce va conduce la diminuarea investițiilor și a cererii de produse și servicii.Deficitul de cont curent al balanței de plăți are un impact negativ asupra economiei, deoarece sunt mai puține fonduri disponibile pentru investiții. De asemenea, soldul balanței de plăți poate influența rata dobânzii și cursul valutar.

Un sold pozitiv al balanței de plăți va duce la scăderea ratei dobânzii, deoarece va fi o cerere de împrumut mai mică.

De asemenea, va duce la aprecierea monedei naționale, ceea ce este bine pentru cei care călătoresc în străinătate, dar poate avea un impact negativ asupra exporturilor.

Analiza factorilor de risc interni ai firmei

B.l. Ciclul de viață al produsului.Toate firmele trebuie să cunoască care este stadiul produsului lor, în cadrul ciclului de viață. Există 4 stadii: .

• stadiul de început, când produsul este introdus și testat pe piață. Promovarea și reclama sunt foarte importante pentru a atrage atenția clienților. Politica prețurilor poate fi duală: prețuri mari pentru recuperarea costurilor de penetrare a pieței; preturi mici pentru a câștiga un segment al pieței (nu mai mici decât atingerea pragului de rentabilitate).

• stadiul de creștere, în care clienții sunt "convinși" de calitatea produsului și vânzările cresc. Producția crește, de asemenea, ca răspuns al creșterii vânzărilor. Datorită economiilor de scară și a competiției, prețurile se stabilizează sau chiar scad. Reclama și promovarea produsului este importantă pentru susținerea creșterii vânzărilor.

• stadiul de maturitate, este perioada cu vânzări maxime, profitabilitate mare și fluxuri monetare importante. Produsul este foarte bine cunoscut pe piață.

• stadiul declinului, când vânzările scad dintr-o dată (ex: industria modei) sau scad treptat (industria tutunului). Cauzele scăderii vânzărilor pot fi:

-necesitatea produsului dispare;

-apariția unui produs mai bun sau mai ieftin; . .

-clienții s-au săturat de produs.

După o scădere importantă a vânzărilor, produsul este scos de pe piață.

Pentru a evita riscul scăderii vânzărilor și, implicit, a profitabilității firmei, produsul trebuie reînnoit în stadiul de maturitate. Fie produsul existent este îmbunătățit sau se propune pieței un produs nou, care să-1 înlocuiască.

Firma trebuie să cunoască în permanență stadiul de dezvoltare în care se află produsele sale, pentru a propune noi produse în momentul în care cele anterioare ajung la stadiul dematuritate, evitând astfel scăderile de vânzări ce pot duce la o lipsă de lichiditate și,mai grav, la faliment.

B. 2. Tehnologia folosită

O tehnologie modernă conduce la costuri mai mici, ceea ce înseamnă posibilitatea de a stabili prețuri mai atractive și un avantaj față de concurență.

B. 3. Capacitatea managerială

Echipa de management este foarte importantă pentru realizarea obiectivelor firmei.In cazul IMM, întreprinzătorul trebuie să aibe anumite calități personale, îndemânări și competențe pentru a reuși să conducă firma cu succes.

Managementul trebuie să stabilească obiectivele pe termen scurt și lung, în funcție ele resursele pe care are la dispoziție, în acest sens, gândirea strategică și capacitatea de intuiție sunt foarte importante, precum și transpunerea strategiilor în planuri de afaceri realiste pentru fiecare perioadă de activitate a firmei.

C. Analiza pieței

Clienții sunt foarte importanți pentru orice tip de afacere. Abilitatea de a identifica și de a satisface nevoile clienților este cheia reușitei pentru afaceri."Clientul are întotdeauna dreptate" înseamnă că atât managementul, cât și tot personalul unei firme trebuie să acorde prioritate maximă necesităților și cererilor care vin din partea clienților.Este foarte important pentru o firmă să elaboreze un plan de marketing din punct de vedere al clienților, produselor, prețurilor, canalelor de distribuție și al competiției.

Un astfel de plan trebuie să cuprindă informații despre:

PIAȚĂ

—>dimensiunile pieței și structura demografică pe vârste, sexe, profesiuni;
—> segmentul de piață pe care îl deține firma în comparație cu segmentul de piață deținut de concurență, precum și tendința de evoluție;
—> localizarea regională a clienților;
—> posibilități de segmentare a pieței;
—>. posibilități de penetrare pe noi piețe, pentru produsele existente.

PRODUS

—> analiza punctelor forte și slabe ale produselor sau serviciilor oferite de firmă, în comparație cu cele ale concurenței;

—> testarea pe piață a noi produse sau servicii și evaluarea viabilității acestora;

—> cercetarea pieței în vederea oferirii de pachete de produse sau servicii;

—> posibilitatea de a reconfigura sau de a transforma produsele și serviciile existente.

PROMOVARE ȘI RECLAMĂ

—> selectarea canalelor optime de promovare a produselor și analiza eficienței actualelor programe de promovare și reclamă;

—> evaluarea tehnicilor și practicilor de vânzare și a sistemului de motivare vizând vânzările;

—> compararea cu programele de promovare ale concurenței.

PREȚ

—> compararea cu prețurile practicate de concurență;
—> efectul schimbărilor de preț asupra cererii de produse și servicii.

DISTRIBUȚIE

—> analiza costurilor de transport;
—> eficiența canalelor de distribuție.

3. FACTORII DE SUCCES AI UNEI AFACERI

Acești factori pot fi grupați în următoarele categorii:
— Factori tehnologici
— cercetare și dezvoltare; .' .

— capacitatea de inovare (tehnologică, de produs);

— expertiză în folosirea noilor tehnologii.
— Factori de producție
— costuri mici de producție
— calitatea procesului de producție (defecte neînsemnate, puține produse returnate);

• grad mare de utilizare a mijloacelor fixe;
• acces ușor la materiile prime;
• productivitate mare a muncii;
• flexibilitate a procesului de producție pentru un număr însemnat de modele și mărimi.

–> Factori de distribuție .

• spații mari pentru comerțul cu amănuntul;
• magazine proprii de desfacere în cazul firmelor productive;
• rețea importantă pentru comerțul cu ridicata;
• costuri mici de distribuție;
• distribuție rapidă;
• locații în zone comerciale importante.

–>Factori de marketing

• personal de vânzări bine pregătit și eficient, personal plăcut și curtenitor;
• asigurarea activității de service și asistență tehnică;
• ambalaje atractive;
• perioadă de garanție pentru produse și servicii;
• promovare și reclamă adecvate;
• imagine bună pe piață.

.

–>Factori de management

• strategie de dezvoltare adecvată;
• structură organizațională eficientă;
• expertiză și experiență în domeniu a managementului superior;
• abilitatea de a răspunde prompt la schimbările de mediu și piață;
• sistem informatic eficient; .
• acces la surse de finanțare.

4. CARACTERISTICI PERSONALE ȘI APTITUDINI PROFESIONALE ALE OFIȚERULUI DE CREDIT

Pentru a identifica riscurile și factorii de succes ai unei afaceri, un ofițer de credit competent trebuie să aibă anumite calități personale și aptitudini profesionale. Caracteristicile personale, cum ar fi capacitatea de a asculta, sunt deosebit de importante pentru oricine intră în relații cu publicul. Pe de altă parte, aptitudinile profesionale se dobândesc în mod obișnuit prin educație și pregătire.

Caracteristicipersonale
Comunicarea.In multe dintre etapele parcurse în cadrul unui proces de creditare este necesar ca ofițerul de credit să fie un observator fin al detaliilor.O bună parte din timpul unui ofițer de credit este destinată comunicării cu clienții și cu alți angajați ai băncii. Clientul poate fi un fermier sau președintele unei companii foarte mari.Un ofițer de credit bun este acela care poate să comunice la orice nivel. Capacitatea de a comunica include, de asemenea, și comunicarea scrisă, fie sub forma unei scrisori către un client, sub forma unui memorandum către un angajat al băncii sau a unui raport către Comisia de acordare a creditelor. Claritatea, concizia și meticulozitatea corespondenței, sunt la fel de importante ca și aptitudinile de comunicare verbală.

Capacitatea de a asculta.Cele mai multe informații se culeg în cadrul întâlnirilor în care clientul este cel care vorbește cel mai mult, iar ofițerul de credit este cel care ascultă. Rolul pe care acesta din urmă îl are în cadrul unui interviu, este de a pune întrebări într-un mod inteligent, având grijă să noteze răspunsurile, pentru ca în continuare să-și concentreze atenția și să facă investigații acolo unde răspunsurile au fost incomplete sau au oferit indicii asupra unor probleme pe care clientul le-ar putea avea în desfășurarea activității sale.

Capacitatea de decizie.In cursul unei zile, ofițerii de credit pot lua mai multe decizii, de la cele legate de operațiunile de rutină, până la cele foarte importante, cum ar fi cele cu privire la capacitatea unui client de a rambursa împrumutul. Ofițerii de credit competenți nu se tem sa ia decizii,nici să argumenteze o decizie atunci când există și păreri contrare. Pe de altă parte,aceștia ar trebui să accepte modificarea sau revenirea asupra deciziei în momentul apariției unei noi informații.

Diplomația. In relațiile cu cei care solicită împrumuturi, ofițerii de credit se confruntă uneori cu situații în care aceștia sunt nemulțumiți din diferite motive, cum ar fi respingerea unei cereri de împrumut sau chiar suspendarea unui împrumut. In aceste cazuri, este necesar să se facă apel la diplomație. Unul dintre scopurile unui ofițer de credit competent este acela de a cultiva relații de afaceri profitabile și nu de a ofensa clienții.

Eficienta.Pe parcursul unei zile, un ofițer din cadrul compartimentului de creditare poate avea dedesfășurat numeroase activități legate de creditare, cum ar fi: interviuri preliminare, vizitela societăți care solicită credite, analize financiare etc. De aceea, ofițerii de credit trebuie săfie eficienți. Cei care vor reuși acest lucru, vor fi capabili să încheie mai multe contracte decreditare în condiții avantajoase pentru fiecare parte, credite ce vor fi rambursate la termenele stabilite.

Capacitatea de a negocia Aptitudinea de a fi un negociator este foarte importantă. Aceasta necesită capacitatea de comunicare, de înțelegere a cerințelor și de apreciere a punctelor forte și a celor slabe ale celeilalte părți negociatoare.

Stăpânirea de sine.In sfera de activitate a creditării, lucrurile nu se desfășoară întotdeauna așa cum ne așteptăm. Deseori apar sincope sau situații stresante. De aceea, adesea este necesar ca adaptarea la schimbările de situații să se facă cu calm.

Confidențialitatea.Confidențialitatea în toate etapele unei acțiuni de creditare – de la interviul preliminar și investigațiile legate de credit, până la rezolvarea unui credit neperformant – este deosebitde importantă.

APTITUDINI PROFESIONALE

Cunoștințe în domeniul afacerilor, bancar și legislativ

Aptitudinile profesionale pot fi obținute prin studiu, specializare și din experiența acumulată în desfășurarea activității propriu-zise.

Ofițerii de credit trebuie să fie capabili să trateze cu orice tip de client, indiferent de activitatea desfășurată de acesta. Ofițerul de credit trebuie să fie pregătit atât din punct de vedere financiar, cât și al modului de desfășurare a afacerilor, în acest scop, ar trebui citite cu regularitate secțiunile de afaceri din presa locală și națională.

Ofițerii de credit trebuie să fie capabili să citească și să interpreteze o situație financiară mai complicată a veniturilor și un bilanț mai. complex, ei trebuie, de asemenea, să cunoască modalitatea de calcul, cum ar fi, de exemplu, în cazul unei analize a indicatorilor.

Ca reprezentant al băncii, ofițerul de credit trebuie să aibă o înțelegere deplină asupra obiectivelor, modului de organizare, structurii financiare și a politicii de creditare pe care le are banca respectivă. De asemenea, se impune cunoașterea legislației și a reglementărilor interne referitoare la activitatea de creditare.

DISCUȚII PRELIMINARE IN VEDEREA ACORDARII CREDITULUI

Interviul inițial

Procesul de creditare începe de obicei cu un interviu, pe care ofițerul de credit îl are personal cu solicitantul, potențialul beneficiar de credit. Interviul inițial, în general, are loc la sediul băncii de la care se solicită împrumutul, sau uneori la sediul companiei clientului. Obiectivul principal al acestui prim interviu este acela de a constata dacă se justifică continuarea investigațiilor, desfășurarea altui interviu mai în detaliu sau analiza situațiilor financiare.

Un interviu preliminar poate să furnizeze o informație bogată sau poate să fie un demers inutil, o pierdere de timp pentru toate părțile implicate. Responsabilitatea pentru rezultatele interviului revine în întregime ofițerului de credit, care pune întrebările și direcționează discuția. Modul în care începe interviul este determinant pentru desfășurarea ulterioară a acestuia. O atmosferă relaxată, de conversație, dar în același timp de lucru va încuraja clientul să furnizeze informațiile necesare. Este esențială o bună introducere, cu o strângere de mână fermă și recomandarea părților, după care clientul este invitat să ia loc. In tot timpul întâlnirii, clientul trebuie tratat cu curtoazie. Informațiile trebuie cerute politicos și nu într-un mod imperativ.

Meticulozitatea, seriozitatea, sunt atribute esențiale, dar nu trebuie pierdut prea mult timp cu probleme ce au o importanță minoră. In timpul interviului, ofițerul de credit ar trebui să evalueze, din când în când, dacă cererea de împrumut este fezabilă sau trebuie respinsă. Nu are nici un rost ca un interviu să fie continuat atunci când este evident că acordarea împrumutului implică riscuri inacceptabile sau solicitarea este incompatibilă, cu politica, de creditare a băncii.

Este important ca ofițerul de credit să-și asculte clientul într-un mod activ. El trebuie să noteze informațiile semnificative în timpul discuției, precum și punctele neclare sau echivoce și să se gândească la cele mai potrivite întrebări. Ofițerul de credit trebuie să fie atent în același timp la manierele clientului său, care pot releva caracterul și gradul de pregătire al acestuia. De exemplu dacă un client nu pare în largul său sau are ezitări atunci când vorbește despre specificul activității companiei sale, aceasta poate fi un indiciu că ceva nu este în regulă. Orice comportament neobișnuit al clientului, care survine pe parcursul interviului preliminar, trebuie să fie notat și poate fi urmat de o investigare atentă.

Este important ca, pe parcursul intensului, ofițerul de credit să ia notițe. Este posibil ca unele răspunsuri sau observații importante să fie uitate dacă acestea nu sunt notate în timpul discuțiilor cu clientul.In activitatea de creditare nu trebuie să existe preferințe personale sau acțiuni părtinitoare. Cererile de împrumut trebuie să fie acceptate sau respinse în funcție de bonitatea clientului și nu în funcție de alți factori, cum ar fi cei de natură personală. Ofițerul de credit trebuie de asemenea, să fie pregătit să facă față situațiilor în care clienții sunt nemulțumiți, întrucât li s-a comunicat că cererile lor nu au fost aprobate.

Subiectele abordate

Ofițerul de credit trebuie să insiste asupra întrebărilor ale căror răspunsuri pot furniza informații esențiale despre următoarele cinci domenii de interes:

• solicitantul;
• împrumutul cerut;
• capacitatea clientului de rambursare a creditului;
• existența garanțiilor reale și personale;
• relațiile dintre client și bănci la momentul respectiv.

Ofițerul de credit trebuie, în urma interviului, să obțină răspunsuri la următoarele întrebări:

1. Solicitantul

a) Producător individual:

• Nume și adresă/sediu;
• De cât timp își desfășoară activitatea?
• Care sunt produsele?
• Care este numărul de angajați?
• Cine cumpără produsele? Există vreun contract ferm?
• Este activitatea profitabilă?

b) Societăți comerciale:

• Nume și adresă/sediu

• Societatea comercială este o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, sau, respectiv, societate pe acțiuni, societate în comandită pe acțiuni, societate cu răspundere limitată?

• De când funcționează societatea?

• Ce produse și ce servicii furnizează societatea respectivă?

• Care sunt principalii proprietari și câte părți sociale / acțiuni deține fiecare?

• Este conducerea separată de acționari? In caz afirmativ, cine sunt directorii?

• Ce experiență are personalul de conducere?

• Câți angajați are societatea?

• Ce poziție ocupă societatea în ramura în care își desfășoară activitatea?

• Deține societatea un capital corespunzător?

• Există bunuri personale care se pot constitui drept garanții pentru creditori?

• Cine sunt principalii furnizori și clienți ai societății?

• Care sunt condițiile normale în care își desfășoară activitatea comercială?

• Există contracte importante, pentru furnizarea de materii prime sau pentru vânzarea produselor?

• Este societatea profitabilă?

2. Cererea de împrumut

• Care este scopul pentru care se solicită un credit: de exemplu, pentru a face o investiție în vederea achiziționării de utilaje sau clădiri sau pentru finanțarea cheltuielilor curente de aprovizionare, salarii, impozite, etc?

• Ce anume îl determină pe client să considere că împrumutul solicitat îl va ajuta la creșterea profitului?

• Perioada de rambursare solicitată de client este rezonabilă, având în vedere scopul pentru care acesta solicită creditul, precum și modali-tatea de rambursare a acestuia? De exemplu, este creditul acordat pe o perioadă ce se încadrează în durata de utilizare a activului care a fost finanțat? Țineți cont de faptul că împrumuturile pentru investiții se pot acorda pe termene lungi, în timp ce creditele pentru cheltuieli curente ar trebui să fie pe termen scurt.

• Ce alte condiții (dacă este cazul) mai sunt solicitate de către client?

3. Capacitatea clientului de a rambursa creditul

• Prin utilizarea creditului, va obține clientul un venit suplimentar care să asigure
rambursarea creditului?

• Condițiile de creditare sugerate de client (atunci când este cazul) sunt în concordanță cu posibilitățile sale de rambursare?

4. Garanții personale

• Există giranți?

• în cazul în care există giranți, în ce relații se află clientul cu aceștia?Care este puterea financiară a giranților?

5. Garanții reale

• Unde sunt amplasate garanțiile? ..

• Care este gradul de lichiditate al garanțiilor?

• Bunurile ce se constituie drept garanții sunt perisabile?

• Care sunt modalitățile prin care au fost evaluate garanțiile? Este valoarea acestora realistă și există posibilități ca aceasta să fluctueze?

• Este necesară obținerea acordului prealabil al instanței în cazul în care banca va fi pusă în situația de a vinde garanțiile respective?

6. Relațiile dintre solicitantul creditului și bancă

• Care sunt băncile cu care lucrează în mod obișnuit solicitantul?

• In vederea obținerii creditului, solicitantul a adresat cereri și către alte bănci?

• Ce anume 1-a determinat pe client să solicite creditul de la această bancă?

• Are solicitantul contractate împrumuturi de la alți creditori și neachitate încă?

După ce s-a răspuns la toate întrebările necesare, ofițerul de credit poate decide dacă este cazul ca acțiunea să continue sau cererea de împrumut să fie refuzată. Dacă cererea de împrumut nu se încadrează în politica de creditare a băncii, aceasta trebuie respinsă.

Respingerea unei cereri de -împrumut trebuie făcută în mod politicos, dar ferm, iar clientului trebuie să i se explice argumentele pe baza cărora cererea de împrumut a. fost respinsă. Majoritatea solicitanților apreciază un refuz adus la cunoștință în mod profesional, din care pot să înțeleagă situația reală în care se află și cauzele care au determin at-o.

Dacă, după discuția preliminară, ofițerul de credit consideră că cererea de împrumut este în concordanță cu criteriile de bază ale băncii în domeniul creditării, următorii pași vor fi efectuarea unor investigații mai în detaliu și a unei analize financiare, pe baza documentelor solicitate clientului și a unor informații obținute de la bancă și din alte surse externe.

Inregistrarea rezultatelor unui interviu

Imediat după încheierea interviului, ofițerul de credit ar trebui să facă un raport, în care să detalieze informațiile obținute în timpul interviului.

In multe bănci se utilizează pentru aceasta formulare standardizate de solicitare a creditului,în care se detaliază informațiile obținute în timpul interviului.

Recapitularea interviului preliminar și rezumarea lui pe hârtie dă posibilitatea ofițerului de credit să-și formeze o viziune completă și de ansamblu asupra situației clientului, în timpul interviului, ofițerul de credit trebuie să fie concentrat atât asupra notării informațiilor, cât și asupra întrebărilor pe care urmează să le pună în cadrul investigațiilor. Prin întocmirea unui raport ulterior interviului, ofițerul de credit are posibilitatea de a sistematiza informațiile și datele ce i-au fost. furnizate.Orice raport întocmit asupra informațiilor primite în cadrul unui interviu ar trebui să facă parte din dosarul de creditare al clientului. Ca parte a dosarului de credit, astfel de rapoarte pot constitui o sursă de informare pentru oricine care, mai târziu, ar dori să obțină mai multe date despre clientul respectiv.Având în vedere acestea, orice raport ar trebui să fie bine organizat, clar și concis. De asemenea, ar trebui să fie cuprinzător și obiectiv.

Informații suplimentare

In timpul investigării unei cereri de acordare a unui credit, ofițerul de credit trebuie să facă o vizită la sediul solicitantului. O inspectare a echipamentului și a firmei împreună cu interviuri care să cuprindă întrebări cheie despre respectiva persoană, pot releva informații care altfel ar fi rămas ascunse.

In cazul în care împrumutul cerut este substanțial, orice viitor interviu trebuie să-i vizeze și pe membrii echipei manageriale a companiei. Competența și onestitatea sunt cele două atribute principale pe care ofițerul de credit trebuie să le urmărească.

Decizia de acceptare sau de respingere a cererii de împrumut nu va fi adoptată înainte de culegerea tuturor informațiilor necesare.

CAPITOLUL 3

ANALIZA Șl EVALUAREA RISCULUI DE CREDIT PRIN METODAPUNCTAJELOR. REGLEMENTĂRILE BNR

PRIVIND GESTIONAREA RISCULUI DE CREDIT

In activitatea curentă a băncii, toate produsele și serviciile bancare, deci și creditul, conțin elemente de risc. Riscul de credit este generat în principal de posibilitatea apariției, pe parcursul derulării contractului de credit, a unor dificultăți legate de achitarea la termen a obligațiilor asumate de clienții băncii, care nu au putut fi sesizate la analiza,evaluarea și aprobarea creditelor.Analiza non-financiară și analiza financiară pot furniza elementele necesare evaluării gradului de risc al clientului.O evaluare a riscului în creditare se poate face și prin metoda punctajelor, care constă în încadrarea clienților în anumite categorii de risc, prin acordarea de puncte funcție de analiza diferitelor tipuri de riscuri ce pot afecta o firmă (financiare și non-financiare).Datorită importanței pe care o are administrarea riscului de credit, BNR elaborează norme privind limitarea riscului de credit al băncilor, privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și pentru constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU

Când veți termina de studiat această sesiune, cunoștințele dobândite vă vor permite:

• să înțelegeți analiza și evaluarea riscului de credit prin metoda punctajelor;

• să cunoașteți actele normative (emise de BNR) privind riscul de credit;

• să determinați bonitatea agenților economici și să-i încadrați în una din cele 5 categorii (A—»• E) de risc aflate în vigoare.

A. METODOLOGIA DE ANALIZĂ ȘI EVALUARE A RISCULUI ÎN ACTIVITATEA DE CREDITARE PRIN METODA PUNCTAJELOR

Banca are organizată ca activitate distinctă analiza și evaluarea riscului de creditare, folosind în acest sens diferite metode de analiză, cu scopul de a lua măsurile care se impun în vederea diminuării acestui risc.

Analiza riscului de credit conține în principal două etape:

– evaluarea riscului;

– gestionarea riscului.

Analiza și evaluarea riscului de credit prin metoda punctajelor, se efectuează avându-se în vedere următoarele categorii de riscuri:

1. Riscul financiar

2. Riscul comercial

3. Riscul de garanție

4. Riscul managerial

5. Riscul de senzitivitate

1. Riscul financiar (RF) reflectă dificultățile ce pot apare în activitatea financiară a firmei legate mai ales de posibilitățile de rambursare la termen a obligațiilor către bancă.Documentele care conțin datele necesare desfășurării acestei analize sunt: situațiile financiare ale firmei, date statistice oficiale, evidențele băncii.Datele de referință la care se vor efectua aceste analize vor fi finele ultimului an, precum și luna anterioară solicitării creditului. Pentru societățile comerciale cu activitate mai mică de un an datele de referință sunt finele ultimului semestru și luna anterioară solicitării creditului.Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul metodei punctajelor (Z) bazată pe modelul J.Conan și M.Holder, care permite evaluarea riscului de faliment și are la bază următoarea formulă de calcul:

Z = 0,24Xi + 0,22X2+ 0,16X3-0,87X4-0,10X5

în care variabilele Xi ….. Xs sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care
sunt amplificați aceștia sunt indicatori de natură statistică, exprimând ponderea variabilelor
în evaluarea riscului de faliment.

X1 = Excedent brut de exploatare / Datorii totale

Excedentul brut de exploatare = venituri din exploatare – cheltuieli din exploatare
X2 = Capital permanent / Activ total

Capitalul permanent = capital propriu + datorii pe termen lung
X3 = Active circulante – stocuri / Activ total

X4 = Cheltuieli financiare / Cifra de afaceri

X5 = Cheltuieli de personal / Valoarea adăugată

Valoarea adăugată este diferența dintre valoarea veniturilor în perioada analizată și valoarea
bunurilor sau serviciilor cumpărate și folosite pentru producerea acestor venituri, în aceeași
perioadă.

Interpretarea riscului de faliment se va efectua după cum urmează:

a. Z> 0,16situația financiară a firmei este foarte bună, riscul de faliment

este mai mic de 10%.

b. 0,10 < Z < 0,16 situația financiară a firmei este bună, riscul de faliment fiind

cuprins între 10% și 30%.

c. 0,04<Z<0,10 situația financiară a firmei este în observație, riscul de

faliment fiind cuprins între 30% și 65%.

d. Z< 0,04 riscul de faliment este mai mare de 65%.

2. Riscul comercial (RC) reprezintă incertitudinea ce poate să apară la încasarea creanțelor și /sau la plata furnizorilor, și va fi evaluat cu ajutorul următorilor indicatori:

a. Perioada medie de încasare a creanțelor (PmJC), reprezentând numărul mediu de zile în care se încasează creanțele față de cifra de afaceri din perioada respectivă,se determină pe baza formulei:

PmIC = Creanțe (debitori) / Cifra de afaceri x numãr de zile

b. Perioada medie de plată a furnizorilor (P„fjF), reprezentând numărul de zile în care sunt plătiți furnizorii față de cifra de afaceri din perioada respectivă, se determină pe baza formulei:

PmPF = Furnizori neplatiți / Cifra de afaceri x număr de zile

Evaluarea riscului pe baza indicatorilor calculați se face astfel:
PmIC > P„,PF ->risc mare
PmIC = PmPF —> risc mediu
PmIC < PJPF -> risc redus

3. Riscul de garanție (RG) este reprezentat de posibilitatea apariției unor dificultăți legate de valorificarea bunurilor aduse în garanție în situația în care împrumutul nu rambursează creditul și nu plătește dobânzile aferente conform contractului de credite. Evaluarea riscului de garanție se face în funcție de nivelul valoric al acestora și al rapidității posibilităților de valorificare:

a. siguranța maximă: garanții necondiționate și irevocabile emise de Ministerul Finanțelor pe baza mandatului Guvernului României acordat prin acte normative, scrisori de garanție emise de bănci, necondiționate, bilete la ordin avalizate de bănci, gaj cu deposedare, depozite bancare în valută sau lei, după caz, precum și garanții emise de Fondul Român de Garantare a Creditelor;

b. siguranța medie: ipoteci asupra clădirilor cu destinație spații industriale (fabrici, ateliere, firme), spații comerciale (magazine și sedii), precum și asupra terenurilor din intravilan din orașe mari și localități turistice; bunuri mobile procurate din credite, cesiuni asupra creanțelor din exporturi cu plata prin acreditive irevocabile emise de bănci agreate;

c. garanții nesigure: clădiri cu destinația de locuință, stocuri de produse agroalimentare, industriale, semifabricate, materii prime, ipoteci asupra clădirilor din zonele rurale și terenurilor din extravilan, alte garanții.

4. Riscul managerial (RM) este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei și va fi analizat pe baza cunoașterii directe a acesteia de către ofițerul de credit. Evaluarea riscului managerial se va face în funcție de următoarele caracteristici ale echipei de conducere:

a. este (nu-este) calificată și are (nu are) experiență îndelungată în domeniul în care firma își desfășoară activitatea;

b. în funcție de evoluția în timp a indicatorilor economico-fînanciari a demonstrat (nu a demonstrat) capacitatea necesară în conducerea eficientă a afacerii;

c. calitatea relațiilor cu proprietarii (asociații), cu salariații, spiritul organizatoric și de echipă, adaptarea la schimbări etc.;

d. a avut (nu a avut) relații corespunzătoare cu banca: a (nu a) efectuat operațiuni prin contul deschis; a (nu a) deschis conturi la alte bănci; a (nu a rambursat) la termen împrumuturile; a (nu a) plătit le termen dobânzile etc., iar cu partenerii de afaceri: sunt (nu sunt) parteneri permanenți, și-a (nu și-a) plătit la timp furnizorii, și-a (nu și-a) încasat la timp debitorii, a avut (nu a avut) litigii cu partenerii, dacă a fost implicată în evaziuni fiscale etc.

5. Riscul de senzitivitate (RS)

Pentru investițiile pe termen mediu și lung (la agenți economici și persoane fizice), în analiza și evaluarea riscului de credit se face și o analiză de senzitivitate.Analiza de senzitivitate este o tehnică de analiză a riscului individual al unui proiect de investiții care indică cât de mult se va modifica VNA (valoarea netă de actualizare) saii RIR (rata internă de rentabilitate) ca reacție la modificarea unei variabile de intrare, celelalte elemente rămânând constante.Orice decizie a agenților economici, în ceea ce privește dezvoltarea și restructurarea producției, retehnologizarea sau modernizarea fondurilor fixe care poate fi pusă în aplicare cu ajutorul creditelor pe termen mediu și lung, antrenează un risc în obținerea rezultatelor estimate inițial, datorită influenței schimbărilor ce se manifestă neîncetat în mediul tehnic, financiar, economic, social, intern și extern. De aici, necesitatea analizei senzitivității variantelor studiate față de schimbările probabile precum și a coeficientului de risc sub influența factorilor ce nu au putut fi luați în considerare în mod explicit. Asemenea schimbări pot fi:

– creșterea prețului materiilor prime;

– creșterea costului echipamentului (între momentul elaborării proiectului și achiziționarea acestuia);

– creșterea salariilor;

– creșterea valorii investiției pe parcursul realizării acesteia;

– majorarea costurilor de producție;

– neatingerea capacității de producție proiectată (se menține la un anumit procent din total);

– prelungirea nejustificată a duratei de execuție față de prevederile proiectului;

– riscul concurenței externe;

– riscul producerii unor calamități etc. In analiza senzitivității se folosesc doi indicatori: RIRfi = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza fluxului de disponibilități monetare pentru varianta de bază; RIRp — rata de rentabilitate financiară calculată pe baza aceluiași flux de disponibilități, la care se aplică o creștere de 1% a costurilor de producție față de venituri, ca urmare a acțiunii cumulate a factorilor sus-menționați.

Coeficientul de risc față de varianta de bază (r), se calculează după formula:
r = RIRB – RIRF / RIRB x 100%

Condițiile care se cer îndeplinite sunt următoarele:

– RIRF sa fie mai mare decât rata dobânzii aferentă creditului propus spre aprobare;

– r<75%.

JRIR (rata internă de rentabilitate) oferă imaginea globală a eficienței în orice moment a proiectului de investiții și este rata de actualizare pentru care VNA este zero, adică fluxul de venituri actualizat egalează fluxul de cheltuieli actualizat.

Riscul total (RT) de credit se va determina pe baza punctajelor acordate pe clasa de risc, prevăzute în tabelul nr. l .
RT=RF + RC+ RG + RM + RS
Clasele de risc:

-clasa I 100 -80 puncte

-clasa II 79 – 65 puncte .

-clasa III < 65 puncte .

Semnificația claselor de risc:

Clasa de risc I – Societățile comerciale din această clasă au performanțe financiare foarte bune, fapt care permite achitarea la scadență a obligațiilor față de bancă. Se prefigurează menținerea și în perspectivă a performantelor financiare, iar garanțiile oferite de acești clienți asigură siguranță maximă. Riscul de creditare este minim.

Clasa de risc n – Performanțele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul prezent nu poate fi menținut în perspectivă. Garanțiile oferite de client conferă o siguranță medie. Riscul de credit este mediu, avizul favorabil fiind dat numai cu îndeplinirea unor condiții suplimentare privind indicatorii financiari, garanțiile etc.

Clasa de risc in – Performanțele financiare sunt scăzute sau indică pierdere, nu pot fi plătite datoriile către bancă, iar garanțiile prezentate nu asigură posibilități de transformare rapida în lichidități. Riscul de credit este foarte mare.

In tabelul următor sunt prezentate tipurile de risc, indicatorii și punctajele pentru fiecare dintre indicatorii care măsoară riscul.

EVALUAREA RISCULUI TOTAL DE CREDIT

– agenți economici persoane juridice –

Tabelul nr. l

STUDIU DE CAZ

S.C. AGROALIM S.A. București a solicitat băncii, în luna decembrie 2007, un credit pe termen scurt pentru activitatea curentă, în sumă de 650 milioane lei. Din cererea de credit au rezultat următoarele:

Data înființării: 05.02.1993; Sediul: București;

Reprezentații legali: președintele și vicepreședintele Consiliului de Administrație, ceea ce denotă seriozitate și interes în abordarea relației cu banca;

Firma are încă de la înființare cont curent deschis la bancă;

Este un client constant și a beneficiat anual de finanțare pentru desfășurarea activității.

Obiect de activitate: comercializarea produselor industriale și prestări servicii în domeniul aprovizionării tehnico-materiale a producătorilor agricoli particulari și a celorlalți agenți economici din agricultură și industria alimentară, precum și a altor agenți economici.

Firma are un număr de 99 de acționari deponenți ai capitalului subscris și vărsat și
un număr de 84 de angajați permanenți.

Capital social subscris și vărsat: 206, 4 milioane lei;

Producția anuala obținută în 2008: 14,6 miliarde lei;

Producția estimată pentru 2009: 15,3 miliarde lei;

Profit net în 2007: 279,4 milioane lei;

Profit net estimat pentru 2007: 341,4 milioane lei;

Durata creditului: 12 luni, cu o perioadă de gratie de 6 luni și rambursare în 6 rate lunare;

Data acordării: ianuarie 2008;

Grafic de rambursare:
Iulie 2008: 110 milioane lei;
August 2008: 110 milioane lei;
Septembrie 2008: 110 milioane lei;
Octombrie 2008: 110 milioane lei;
Noiembrie 2008: 110 milioane lei;
Decembrie 2008: 100 milioane lei.

Garanții: 2 ipoteci asupra imobilului reprezentând sediul central din București și asupra depozitului din Ștefanești, a instalațiilor productive și a unui teren în valoare totală de 960,4 milioane lei, reprezentând 148,4% din valoarea creditului solicitat.

Beneficiarii firmei provin din sectorul comercial și sunt: S.C. AGROSEL; societăți tip AGROMEC și AGROINDUSTRIALE, diverși particulari.

Date puse la dispoziție:

Situația patrimoniului și rezultate financiare la 30.11.2007;
Flux de disponibilități monetare;

Bugetul de venituri și cheltuieli pe anul următor.

Conform normelor băncii, analiza și evaluarea riscului de creditare s-a realizat având în vedere următoarele categorii de riscuri:

-riscul financiar;

-riscul comercial;

-riscul de garanții;

-riscul managerial.

1. Riscul financiar. Analiza acestuia s-a determinat cu ajutorul metodei punctajelor (Z), bazată pe modelul J. Conan și M. Holder de evaluare a riscului de faliment:

Z = 0,24 X! + 0,22 X2 + 0,16 X3 – 0,87 X4- 0,10 X5 = 0,23

Unde: Xj = Excedentul brut de exploatare /Datorii totale = 0,508 X2= Capital permanent/Activ total

X4 = Cheltuieli financiare/Cifra de afaceri = 0,02658

Xs = Cheltuieli de personal/Valoarea adăugată = 0,473

Datele utilizate pentru determinarea acestor indicatori provin din "Situația patrimoniului"
și "Rezultatele financiare" la data de 30 noiembrie 2007. Informațiile necesare exclusiv
pentru obținerea valorilor de mai sus sunt extrase din formularele contabile, prezentate la
finalul studiului de caz.

Scorul Z se situează la valoarea de 0,23 și în acest caz situația financiară a firmei este interpretată a fi foarte bună cu riscul de faliment mai mic de 10%.

2. Riscul comercial. Se analizează prin prisma a doi indicatori: perioada medie de încasare a creanțelor și perioada medie de plată a furnizorilor și reprezintă incertitudinea ce poate să apară la încasarea creanțelor și/sau la plata furnizorilor.

a) Perioada medie de încasare a creanțelor (Pm.I.C.)

Pm. I.C. = (Creanțe/Cifra de afaceri)x număr de zile = (330 x 330)714728,2 = 7,4-8 zile,

unde "număr de ziTe*31 reprezintă 330 de zile.

b) Perioada medie de plată a furnizorilor (Pm.Pl.F.)

Pm.Pl.F. = (Furnizori neplătiți/Cifra de afaceri) x număr de zile = (420 x 330)714728,2 =

9,4- 10 zile

Datele utilizate pentru calculul acestor indicatori provin din "Rezultatele financiare", precum și din "Datele informative" anexate la "Situația patrimoniului" din data de 30.11.2008.

Evaluarea riscului pe baza acestor indicatori a dus la concluzia unui risc redus deoarece: Pm.I.C. < Pm.Pl.F.

3. Riscul de garanție. Având în vedere că garanțiile puse la dispoziție de S.C. AGROALIM S.A. sunt două ipoteci, s-a considerat că ele prezintă o siguranță medie pentru recuperarea valorii creditului acordat.

4. Riscul managerial. Ofițerul de credite care a analizat cererea de credite a firmei, s-a aflat în relații continue și stabile cu aceasta și reprezentanții săi legali. El a caracterizat relația sa cu firma și cu managerii acesteia îîr cadrul "Referatului de analiză a creditului" astfel:

• Echipa de conducere^este calificată și are experiență îndelungată în domeniul în care firma își desfășoară activitatea;

• In funcție de evoluția în timp a indicatorilor financiari-economici a demonstrat o conducere eficientă a afacerii;

• Conducerea firmei nu a avut probleme majore privind relațiile cu acționarii sau salariații; a dat dovadă de abilitate și adaptabilitate la schimbările economiei;

• In ceea ce privește relațiile cu banca, firma a rambursat și plătit la termen împrumuturile și dobânzile și nu a avut și nu are conturi deschise la alte bănci;

• In cadrul relațiilor cu partenerii de afaceri, S.C. AGROALIM S.A. are legături permanente cu S.C. AGROSEL S.A, AGROMEC -URI ȘI AGROINDUSTRIALE.

In urma acestor aprecieri s-a realizat evaluarea riscului total de creditare, prezentată în rândurile următoare:

1. Riscul financiar (RF). …………………….. Z = 0,23 ………………………………………………… 50 puncte

2. Riscul comercial (RC) ………………………….Pm.I.C. < Pm.Pl. F. ……………………………….. 10 puncte

3. Riscul de garanție (RG). ……………….. ….garanții cu siguranță medie ……………………….. 10 puncte

4. Riscul managerial (RM):-echipa de conducere este calificată și cu experiență în domeniu … 5 puncte

firma are relații foarte bune cu banca și cu terții ……………………………………………………….. 5 puncte

RISCUL TOTAL DE CREDITARE (RT): RT = RF+ RC+ RG+ RM = 80 puncte

Firma s-a încadrat în Clasa I de risc, ceea ce denotă încă o dată că performanțele financiare ale firmei sunt foarte bune, precum și că garanțiile oferite de aceasta dau o siguranță maximă, iar riscul de creditare este minim. In această situație, Comitetul de risc a dat aviz favorabil acordării creditului, iar acesta împreună cu concluziile rezultate din analiza riscului au fost cuprinse în "Referatul de analiză și evaluare a riscului de creditare" care a întregit dosarul de creditare. Acesta a fost apoi remis ofițerului de credit responsabil pentru derularea în continuare a procesului de creditare.

Rezultatele financiare ale S.C. AGROALIM S.A. la data de 30 noiembrie 2007

Milioane lei

Situația patrimoniului S.C. AGROALIM S.A. la data de 30 noiembrie 2007

Milioane lei

Alte informații valabile la data de 30 noiembrie 2007

Milioane lei

B. REGLEMENTĂRI ALE BNR PRIVIND CESIONAREA RISCULUI DE CREDIT

Având în vedere importanța limitării riscului de credit, BNR emite regulamente și norme privind modul de gestionare a acestui risc.

Regulamentul nr.5/22.07.2002, se aplică băncilor, persoane juridice române, și reglementează:

-clasificarea creditelor acordate clienților din sectorul nebancar;

-clasificarea creditelor acordate altor bănci și a plasamentelor constituite la acestea;

-constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

Conform acestui regulament, creditele și plasamentele se clasifică în următoarele categorii:

– standard;

– în observație (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);

– substandard (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);

– îndoielnic (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar);

– pierdere.

Clasificarea creditelor și plasamentelor se face prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:

serviciul datoriei —> capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile întârziere la plată de la data scadenței;

performanța financiară —» reflectarea potențialului economic și solidității financiare a entității economice, obținută în urma analizării unui ansamblu de factori cantitativi (indicatori economico-financiari calculați pe baza datelor din situațiile financiare anuale și periodice) și calitativi;

inițiere de proceduri judiciare—> cel puțin una din măsuri luare în scopul recuperării creanțelor:

darea de către instanță a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;

declanșarea procedurii de executare silită față de persoanele fizice sau juridice. Corespondența dintre categoriile de clasificare și criteriile de clasificare este prezentată în tabelele următoare:

Criterii de încadrare pe categorii a creditelor pentru sectorul nebancar

Tabelul nr.2 – Criterii de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor și a plasamentelor pentru sectorul bancar

In cazul clientelei din sectorul bancar, precum și în cazul persoanelor fizice, performanța financiară va fi considerată în categoria A.

Evaluarea performanței financiare a unui agent economic din sectorul nebancar va conduce la încadrarea acesteia într-una din cele cinci categorii de performanță financiară. Această evaluare se va realiza potrivit normelor interne ale băncilor aprobate la nivelul Consiliului de administrație al acestora, pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi și calitativi. Punctajul se va stabili luând în considerare factori calitativi care se vor referi în principal la indicatorii de lichiditate, solvabilitate, risc și profitabilitate, factorii calitativi urmând a fi în principal la aspecte legate de modul de administrare a firmei, de calitatea acționariatului și a managementului, de garanțiile primite și de condițiile de piață în care acesta își desfășoară activitatea.In cazul în care băncile se găsesc în imposibilitatea de a evalua performanța financiară a unui client din sectorul nebancar, aceasta va fi încadrată în categoria E. Normele interne ale băncilor privind evaluarea performanței financiar etrebuie aprobate de BNR – Direcția de Supraveghere.
Noi reglementări ale BNR

Pe data de 8 septembrie 2006, BNR a emis noi acte normative care vizează gestionarea riscului de credit și măsuri de limitare a creditării în valută, apărute în Monitorul

Oficial Nr.840/16.septembrie 2006). (Anexa)

• A fost aprobat Regulamentul pentru modificarea Regulamentului Băncii Naționale a României nr.5/2003 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, cu modificările și completările ulterioare. Modificările introduse prin noul Regulament BNR nr.8/2006 vizează aplicarea criteriului performanței financiare în cazul creditelor acordate persoanelor fizice.

Astfel, performanța financiară a persoanelor fizice urmează să fie încadrată în categorii de la A la E, în ordinea descrescătoare a calității acesteia, potrivit criteriilor stabilite de instituțiile de credit prin norme interne. Performanța financiară a persoanelor fizice nu va putea fi încadrată în categoria A decât dacă, pentru oricare dintre împrumuturile luate, persoanele respective dispun de venituri certe cu caracter de permanență, exprimate în aceeași moneda cu cea a împrumutului, al căror nivel, în urma deducerii tuturor celorlalte obligații de plată, să permită rambursarea la termen a fiecărei rate (principal și dobândă), în orice altă situație în care nu este îndeplinită această condiție, performanța financiară va fi încadrată cel mult în categoria B.In cazul clientelei din sectorul instituțiilor de credit performanța financiară va fi încadrată în categoria A.

* Normele BNR nr.ll din 8 septembrie 2006 privind limitarea gradului de concentrare a expunerilor din credite în valută.

Potrivit prevederilor normei, expunerea unei instituții de credit (persoană juridică română sau sucursală a unei instituții de credit străine, autorizată să funcționeze în România) din credite în valută acordate persoanei or .fizice și juridice, altele decât instituțiile de credit, înainte de deducerea provizioanelor specifice de risc de credit, nu poate depăși 300% față de fondurile proprii, în cazul instituțiilor de credit, persoane juridice române, sau față de capitalul inițial, în cazul sucursalelor instituțiilor de credit străine, determinate pentru luna anterioară celei pentru care se efectuează raportarea.

Această limită trebuie respectată atât la nivel individual, cât și la nivel consolidat, corespunzător activității desfășurate pe teritoriul României. La determinarea expunerii unei instituții de credit nu se vor lua în calcul expunerile din credite în valută acordate acelor persoane juridice și fizice care sunt acoperite în mod natural la riscul valutar (hedged borrowers) care induce risc de credit instituțiilor finanțatoare. Se consideră că o persoană este acoperită în mod natural la riscul valutar în cazul în care aceasta generează fluxuri de numerar nete pozitive în valută cotată, care să permită rambursarea la fiecare termen a fiecărei rate de credit (principal și dobândă). Intrările de numerar vor fi ajustate în funcție de gradul de certitudine și de caracterul de permanență al acestora.

în urma intrării în vigoare a acestor norme instituțiile de credit au următoarele obligații:

– instituțiile de credit care, la data intrării în vigoare a acestor norme, înregistrează depășiri ale pragului de 300%, urmează să se încadreze în această limită într-o perioadă stabilită de BNR, pe parcursul căreia le este interzis să acorde noi credite în valută, cu excepția celor orientate către persoane juridice și fizice acoperite în mod natural la riscul valutar;

– în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a noilor norme, instituțiile de credit trebuie să transmită Direcției de supraveghere planul de acțiuni care să ducă la respectarea limitei de creditare, plan ce va fi aprobat de BNR;

– instituțiile de credit vor raporta lunar, în termen de cel mult 17 zile calendaristice de la finele lunii pentru care se face raportarea, nivelul expunerilor din credite în valută acordate, cu defalcare pe persoane fizice și persoane juridice;

– depășirea procentului de 300% se deduce din fondurile proprii/capitalul inițial aferente lunii pentru care se întocmește raportarea.

în continuare este prezentată o metodologie de calcul a performanței financiare a agenților economici, folosită de una dintre băncile din țara noastră.

Metodologie privind determinarea bonității agenților economici cu personalitate juridică

Bonitatea reprezintă performanța financiară a agentului economic care atestă încrederea pe care acesta o inspiră băncii în momentul solicitării unui credit, de a restitui la scadență, creditele contractate împreună cu dobânzile aferente.

Bonitatea financiară se determină prin calcularea unor indicatori financiari pe baza datelor din formularele contabile, în funcție de perioada în care se determină, astfel:

a) anual – bilanțul contabil și contul de profit și pierdere

b) semestrial – rezultate financiare și situația patrimoniului

c) lunar – balanța de verificare.

Formularele anuale și semestriale din care se extrag datele pentru determinarea bonității trebuie să fie avizate de Direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat județene, respectiv a municipiului București.

I. Indicatorii financiari și formulele de calcul

Active circulante

l. Lichiditatea generală = ———•——•——•——x 100

Datorii curente

Capitalul propriu

2. Solvabilitatea patrimonială = ———•——•——•——x 100

Total pasiv

Profit brut

3. Rata profitului brut = ––––––––x 100

Cifra de afaceri

4. Rata rentabilității financiare = (Profit net / Capital propriu) x 100
5. Gradul de îndatorare = (Datorii curente/ Total pasiv)

Indicatorul "Rata rentabilității financiare" se va lua în calculul bonității la valoarea obținută pe baza datelor din bilanțul anual, indiferent de data la care se efectuează analiza.

II. Punctajul indicatorilor

III. Incadrarea pe categorii de bonitate

– în funcție de punctajul obținut, fiecare agent economic cu personalitate juridică va fi încadrat într-una din următoarele categorii de bonitate, astfel:

Categoria A Categoria B Categoria C Categoria D Categoria E

85-100 puncte 70-84 puncte 50-69 puncte 25-49 puncte < 25 puncte

IV. Interpretarea încadrării pe categorii de bonitate

Categoria "A " – Performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitare achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat.

Categoria "B" – Performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel în perspectiva mai îndelungată.

Categoria "C" – Performanțele sunt satisfăcătoare, dar au o tendință de înrăutățire.

Categoria "D" – Performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate, la intervale scurte de timp.

Categoria. "E" – Performanțele financiare arată pierderi și există o probabilitate ridicată că nu pot fi plătite nici ratele scadente nici dobânzile.

Folosind rezultatele financiare ale S.C. AGROALIM S.,A. la data de 30 noiembrie 2005, să determinăm bonitatea firmei.

Indicatorii de bonitate la 30. 11.2005 s-au prezentat astfel:

Lichiditatea generala = = 1.795 →15 puncte

Solvabilitatea patrimoniala= x 100 = x 100=50.36%→20puncte

Rata profitului brut = x 100 = x 100 = 3.47%→15 puncte

Rata rentabilitatii = x 100 = x 100 = 19.61%→20 puncte

Grad de indatorare = = = 0.49%→15 puncte

Punctajul totalizat a fost de 85 de puncte, firma încadrându-se în grupa I "Standard" de bonitate. Acest lucru a atras după sine concluzia că "firma înregistrează performanțe financiare foarte bune, care permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei, asigurându-se în perspectivă menținerea acesteia la un nivel ridicat". In același timp, la această dată, firma n-a înregistrat datorii din credite și dobânzi restante, astfel încât a avut un serviciu al datoriei bun.In acest context și avându-se în vedere valoarea garanțiilor puse la dispoziție de client, care depășește 120% din valoarea sumei solicitate drept credit, banca nu a mai fost nevoită să constituie provizioane pentru risc de credit și de dobândă.

3.1.RISCUL DE RATĂ A DOBÂNZII ȘI DE CURS VALUTAR –
COMPLEMENTARE RISCULUI DE CREDIT

Variațiile ratei dobânzii influențează veniturile ce pot fi obținute din creditare.Astfel, dacă un credit este acordat cu o rată a dobânzii fixă, iar rata dobânzii pe piață are o tendință crescătoare, banca are o pierdere potențială din acest tip de plasament.Daca banca acordă un credit cu o rată variabilă a dobânzii, iar rata dobânzii pe piață ara o tendință de scădere, banca are, de asemenea, o pierdere potențială.O analiză a trendului ratei dobânzii pe piață este foarte importantă pentru a stabili tipul de rată a dobânzii pe care banca o solicită în activitatea de creditare: fixă sau variabilă, pentru a nu induce pierderi prin riscul de rată a dobânzii.De asemenea, este foarte important de a corela tipul de rată a dobânzii solicitate la plasamente (credite), cu tipul de rată a dobânzii pasive plătite pentru atragerea de fonduri (rată fixă sau variabilă).

Băncile pot acorda credite și în alte valute, decât valuta națională, în România, se acordă frecvent credite în USD și EUR.In momentul acordării unor credite în valută, se activează riscul de curs valutar, care trebuie gestionat de către bănci.

Riscul de rata a dobânzii. Analiza Gap

Reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere sau o nerealizare a profiturilor prognozate, datorită variației ratei dobânzii pe piață într-un sens nefavorabil pentru bancă.Pentru gestionarea acestui risc, banca trebuie să analizeze structura activelor și pasivelor, determinând dependența acestora față de schimbările ratei dobânzii.Analiza sensibilității activelor și pasivelor la variația ratei dobânzii în cazul acestei analize, toate activele și pasivele sunt clasificate în două categorii:

a) active și pasive sensibile la variația nivelului general al ratelor dobânzii pe piață;

b) active și pasive insensibile la variația nivelului general al ratelor dobânzii pe piață.

Analiza de sensibilitate ia în calcul variațiile de dobândă încasată (în cazul activelor) și de dobândă plătită (în cazul pasivelor) în funcție de schimbările ratelor dobânzii pe piață, luând în considerație efectul schimbării ratelor dobânzii asupra valorii activului respectiv.

Activele (pasivele) sensibile sunt considerate acelea ale căror venituri (costuri) prin dobândă variază funcție de nivelul ratei dobânzii existente pe piață, într-un anumit interval de timp.Activele (pasivele) insensibile sunt considerate acelea ale căror venituri (costuri) prin dobândă nu variază funcție de nivelul ratei dobânzii pe piață, într-un anumit interval de tirnp.Alegerea intervalului de timp pentru care se măsoară sensibilitatea activelor și pasivelor este foarte important.Intr-un orizont de timp suficient de mare (exemplu: peste l an), toate activele și pasivele sunt sensibile, într-un interval foarte-scurt (exemplu: o zi), marea majoritate a activelor și pasivelor sunt insensibile la variația ratei dobânzii piață.

In clasificarea activelor și pasivelor în sensibile sau nesensibile la variațiile ratelor dobânzii, se ține cont de scadența acestora. Pot fi considerate active sensibile la rata dobânzii numai acele plasamente ale căror venituri se vor încasa în intervalul de timp pentru care se face analiza. De asemenea, pot fi considerate pasive sensibile la rata dobânzii acele surse de finanțare ale căror costuri vor fi plătite în perioada de timp pentru care se face analiza. De obicei această perioadă este de maxim l an. Astfel, sunt considerate active sensibile la rata dobânzii toate acele active care au scadența sub l an (titluri de valoare, credite pe termen scurt), precum și creditele acordate cu rată variabilă a dobânzii indiferent de termen. Toate celelalte active sunt considerate nesensibile la variațiile ratei dobânzii (titluri de valoare pe termen lung, credite pe termen lung, disponibil în conturi curente, numerar, alte active).

Sunt considerate pasive sensibile ia rata dobânzii acele pasive care au scadența pe termen scurt (depozite la termen sub l an, depozite atrase de pe piața monetară interbancară, certificate de depozit pe termen scurt). Celelalte pasive sunt considerate a fi nesensibile la rata dobânzii (depozite pe termen lung, certificate de depozit pe termen lung).Efectul pe care îl poate avea variația ratelor dobânzii pe piață asupra marjei nete de dobândă și, deci, implicit asupra profitabilității instituției financiare se cuantifică prin diferentele dintre activele sensibile și pasivele sensibile la dobândă (gap)*l

Aceastǎ diferențǎ poate fi exprimatǎ in mai multe moduri :

▪în valoare absolutǎ

GAP=ASD-PSD

▪în valoare relativǎ(raportatǎ la total active)

GAPrel=,unde GAPrel = GAP in valoare relativǎ

▪indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii

ISD

Ultimele două forme de reprezentare a "gap" permit compararea sensibilității pentru diferite instituții financiare.

Dacă valoarea "gap" este pozitivă, instituția financiară are o sensibilitate față de active. In acest caz și GAPreiativ este pozitiv, iar indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii este mai mare ca l.

Dacă valoarea "gap" este negativă, instituția financiară are o sensibilitate față de pasive. în acest caz și GAPreiativ este negativ, iar indicatorul de sensibilitate la rata dobânzii este mai mic ca l.

Instituțiile financiare care sunt sensibile la active vor înregistra o creștere a marjei nete de dobândă când rata dobânzii pe piață crește, și vor înregistra o scădere a marjei nete de dobândă când ratele dobânzii scad pe piață.

În oglindă, instituțiile financiare care sunt sensibile la pasive, vor înregistra o scădere a marjei nete de dobândă când crește rata dobânzii pe piață, deoarece prin creșterea ratei dobânzii pe piață crește costul surselor de finanțare. De asemenea, instituțiile financiare care sunt sensibile la pasive vor înregistra o creștere a marjei nete de dobândă când scade dobânda pe piață (scade costul surselor de finanțare).

CLASIFICAREA ACTTVELOR ȘI PASIVELOR DUPĂ SENSIBILITATEA FAȚA

PE RATA POBĂNZII (EXEMPLU)

ASD = active sensibile la rata dobânzii AND = active nesensibiîe la rata dobânzii

PSD = pasive sensibile la rata dobânzii PND = pasive nesensibile la rata dobânzii

Managementul sensibilității activelor si masivelor ( gap management)

Această metodă poate fi abordată în management ofensiv sau defensiv.

A) In cazul unui management ofensiv al activeîor și pasivelor, strategia include două etape:

> previzionarea schimbărilor ratelor dobânzii pe piață;

> ajustarea portofoliului de active și pasive sensibile la dobândă, pentru a profita de schimbările de rată a dobânzii pe piață. Astfel, previzionarea unei creșteri a ratelor dobânzii pe piața, conduce ia trecerea societății bancare către un "gap" pozitiv (sensibilitate față de active; rezultă o creștere a marjei nete când cresc ratele de dobândă pe piață), în caz contrar, când este previzională o scădere a ratelor dobânzilor pe piață, societatea bancară se va orienta către un "gap" negativ (sensibilitate față de pasive; rezultă o creștere a marjei nete când scad ratele de dobândă pe piață).

In cazul previziunii de creștere a ratelor de dobândă pe piață, o instituție financiară cu un "gap" pozitiv (mai multe active sensibile Ia dobândă față de pasive sensibile la dobândă)
va înregistra o creștere a marjei nete. Profitul va crește deoarece veniturile obținute pe
baza activelor sensibile la dobândă vor crește mai mult decât costurile de atragere a
resurselor (pasivele sensibile la dobândă).

O instituție financiară care previzionează o creștere a ratelor de dobândă pe piață, dar nu are în acel moment un "gap pozitiv" va trebui să ajusteze portofoliul de active.

Ar putea să scurteze scadența activelor sale prin vânzarea titlurilor de valoare pe termen lung folosind fondurile obținute pentru a cumpăra titluri de valoare pe termen scurt. De asemenea, poate crește nivelul creditelor acordate cu rate variabile ale dobânzii. Aceste ajustări de portofoliu vor crește volumul activelor sensibile la dobândă, ceea ce se va reflecta în creșterea veniturilor prin aceste active.

O altă strategie, în cazul previziunii creșterilor de rată a dobânzii, ar putea'fi mărirea exigibilității surselor de finanțare (pasive). Acest lucru se poate efectua prin vânzarea de certificâte'de depozit pe termen lung.

Folosind o astfel de strategie, efectul de creștere a ratei dobânzii pe piață asupra costurilor surselor de finanțare va fi mai redus, contribuind la creșterea marjei nete.

În cazul previziunilor de scădere a ratelor dobânzii pe piață, ajustările ce trebuiesc efectuate în cazul unui management ofensiv sunt inverse.

Instituția financiară trebuie să-și ajusteze portofoliul astfel încât să obțină un "gap" negativ.

In ceea ce privește activele, trebuie mărită ponderea celor cu rată fixă, iar volumul activelor cu rată variabilă a dobânzii trebuie redus.

In ceea ce privește pasivele, trebuie scurtată exigibilitatea acestora. Sintetizând cele prezentate, se obține următorul tabel:

B) In cazul unui management defensiv, nu se urmărește obținerea unui profit din schimbările de rată a dobânzii pe piață, ci prevenirea unor efecte negative asupra

profitabilității existente. Astfel, băncile își gestionează riscul de rată a dobânzii. In acest caz, GAP=Q (ASD=PSD).

Un management ofensiv urmărește o creștere a profitului, iar un management defensiv urmărește reducerea volatilității marjei nete de dobândă–(gestionarea riscului de rată a dobânzii).In managementul defensiv principalul obiectiv îl reprezintă menținerea unui echilibru între activele și pasivele sensibile la dobândă. Creșterea ratelor dobânzii pe piață va produce creșteri egale ale veniturilor și cheltuielilor astfel încât marja netă să rămână practic neschimbată.In mod similar, scăderile de rată a dobânzii pe piață vor produce reduceri ale veniturilor și cheltuielilor aproximativ egale ceea ce va conduce la menținerea aceleași marje nete.In contextul activității financiar-bancare din țara noastră, în absența unor instrumente financiare care să permită adaptarea rapidă a structurii activelor și pasivelor sensibile la dobândă, la variațiile de pe piață a ratei dobânzii, consider că trebuie folosită de către bănci varianta managementului defensiv (GAP-0), pentru a evita riscuri suplimentare prin restructurarea portofoliului.Dupa cum este cunoscut, unul dintre rolurile importante ale unor bănci este transformarea scadențelor, în sensul ca băncile atrag resurse pe termene mai scurte decât fac plasamente. Acest lucru este posibil numai prin corelarea permanentă- a scadențelor activelor și pasivelor pentru a nu intra în criză de lichiditate. Trendul ascendent, în anumite perioade, a ratei dobânzii pe piață este benefic pentru îndeplinirea acestui rol de transformare a scadențelor, deoarece se atrag surse la dobânzi mai mici și se plasează la dobânzi mai mari.

Trendul descendent al ratei dobânzii pe piață este mai puțin favorabil activității financiar-bancare, deoarece face mai dificilă corelarea scadențelor, inducând posibilitatea unor crize de lichiditate, prin scăderea marjei de dobândă.

Pentru a face față acestei situații, pentru a nu înregistra scăderi ale marjei nete de dobândă, băncile pot alege 2 soluții:

a) conservarea marjei nete de dobândă, prin planificarea și ajustarea permanentă a activelor sensibile la dobândă și a pasivelor sensibile la dobândă, astfel încât GAP —> O (management defensiv).

b) creșterea marjei nete de dobândă (management ofensiv), în acest acest caz, fiind prognozaia o scădere a ratei dobânzii pe piață conform teoriei GAP, portofoliul de active și pasive trebuie ajustat prin scăderea activelor sensibile la dobândă și/sau prin creșterea pasivelor sensibile ia dobândă, pe perioada analizată.

Scăderea activelor sensibile la dobândă se poate face prin mărirea plasamentelor cu dobândă fixă și prin mărirea activelor cu decontare pe termen lung (nu se decontează în perioada analizată).

Creșterea pasivelor sensibile la rata dobânzii.presupune atragerea mai multor depozite cu dobândă variabilă și/sau micșorarea perioadei de decontare a surselor (micșorarea exigibilității pasivelor).

Astfel se pot imagina mai multe perechi de soluții:

1) —) mărirea plasamentelor cu dobândă fixă;

—» atragerea mai multor depozite cu dobândă variabilă

2) —> mărirea plasamentelor cu dobândă fixă

—> micșorarea perioadei de decontare a surselor

3) –>mărirea activelor cu decontare pe termen lung .

—> atragerea mai multor depozite cu dobândă variabilă

4) —> mărirea activelor cu decontare pe termen lung

—> micșorarea perioadei de decontare a surselor

Dintre toate aceste perechi de soluții, cea care induce cele mai puține riscuri este prima.Celelalte soluții induc mărirea riscului de lichiditate, deoarece presupunem fie mărirea termenului de încasare al plasamentelor, fie micșorarea termenului de scadență ai surselor. Evident cea mai nefavorabilă este soluția a 4-a.

Ținând cont de faptul că și în anii 2006, 2007 – va continua procesul deflaționist, trendul ratei dobânzii este descrescător, soluțiile 2, 3, 4 (și în special soluția 4) nu sunt favorabile, deoarece nu se prognozează o creștere a ratei dobânzii în anii următori.

In concluzie băncile care doresc un management ofensiv al activelor și pasivelor, datorită trendului în scădere al ratei dobânzii, ar trebui sa-și mărească plasamentele (credite) cu dobândă fixă și. să atragă mai multe surse cu dobândă variabilă.

2. Risc de curs valutar

Reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere sau o nerealizare a profiturilor prognozate datorită variației cursurilor valutare pe piață, într-un sens nefavorabil pentru bancă.Riscul valutar reprezintă deci, posibilitatea ca o variație adversă a cursului valutar pe piață să ducă la diminuarea profitului, fiind semnificativ la băncile implicate în operații valutare pe cont propriu (sau în numele clienților), prin care banca plasează (credite) sau atrage fonduri.Pentru gestionarea acestui risc banca trebuie să analizeze permanent structura activelor și pasivelor sale în diferite valute (USD, EUR, GBP, CHF). Trebuie întocmită o structură a activelor (credite) și pasivelor pentru fiecare dintre valutele implicate în tranzacții de atragere și plasare de fonduri.Pentru acoperirea riscului de curs valutar se utilizează un indicator denumit poziția valutară individuală, care se calculează, pentru fiecare valută in care banca efectuează tranzacții, prin compararea activelor (venituri ce se vor obține și a pasivelor (costurile ce se vor plăti).

Există două tipuri de poziție valutară:

a) poziția valutară lungă, când valoarea activelor depășește valoarea pasivelor în valuta respectivă

Valuta X

b) poziția valutară scurtă, când valoarea pasivelor, depășește valoarea activelor în valuta respectivă

Valuta X

O anumită poziție valutară poate deveni favorabilă sau nefavorabilă pentru bancă în funcție de evoluția cursului valutar.

Această-relație, între tipul de poziție valutară și variația cursului valutar este prezentată în următorul tabel.

Astfel, dacă valuta X se apreciază față de moneda țârii respective (în cazul nostru ROL), poziția valutară lungă pentru valuta X va fi favorabilă pentru bancă, deoarece diferența dintre venituri de încasat și costuri de achitat fiind pozitivă, urmează să crească. Invers, în cazul unei poziții valutare scurte, aprecierea valutei X duce la pierderi (poziție nefavorabilă), deoarece costurile de achitat sunt mai mari decât veniturile de încasat.In cazul în care valuta X se depreciază față de moneda țării respective, poziția valutară lungă devine nefavorabilă pentru banca care are de încasat un exces de venituri la un curs mai slab. în acest caz, poziția valutei scurte este cea favorabilă.Acordarea unui credit într-o valută, în exces față de sursele atrase în valuta respectivă (USD, EUR, ….), poate provoca pierdere pentru bancă dacă valuta se depreciază în raport cu moneda națională.Băncile, conform reglementărilor în vigoare trebuie să calculeze și poziția valutară totală ca sumă a tuturor pozițiilor valutare individuale. Și această poziție valutară totală poate fi lungă sau scurtă, folosind aceleași considerente.Pentru a limita expunerea băncilor la riscul de curs valutar autoritățile de reglementare prevăd limite minime și maxime între care poate varia poziția valutară totală a unei bănci.In țara noastră aceste limite reprezintă ± 10% din fondurile proprii ale băncii pentru poziția valutară individuală și ± 20% din fondurile proprii pentru poziția valutară totală.In afara prevenirii riscului de curs valutar, aceste limite impuse pentru poziția valutară totală împiedică folosirea excesivă a monedelor străine pentru încasări și plăți în economie (dolarizarea economiei).

3.2.GARANTAREA CREDITELOR

Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezenta și viitoare de a rambursa creditul din surse proprii. Pentru a diminua riscul de nerambursare a creditelor și de a preveni pierderi majore, băncile solicită garanții reale și personale societăților comerciale.

Garanția este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziția sau emis în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestor-a de către debitor.

OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU

La încheierea acestei sesiuni, cunoștințele dobândite vă vor permite: .

• să cunoașteți principalele tipuri de garanții, conform legislației în vigoare;

• să identificați categoriile de garanții care, în conformitate cu NORMELE 12/2002 emise de BNR, pot diminua expunerea băncii față de client, în calculul provizioanelor pentru credite și plasamente;

• să cunoașteți coeficienții pentru deducerea garanției din expunerea băncii față de clienți și modul de calcul al provizioanelor pentru credite.

I.Tipuri de garanții în activitatea bancară

Reglementările prevăzute în legislația română în vigoare cuprind două categorii principale de garanții:

1. garanții reale (gajul, ipoteca, cesiunea de creanțe, depozitul bancar);

2. garanții personale (cauțiunea sau fidejusimea, garanția bancară).

Garanții reale

Garanția reală reprezintă un activ acordat de către debitor unui creditor (banca), astfel încât datoria să fie însoțită de o anumită siguranță. Garanția reală constă în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului.Garanțiile reale cuprind gajul, ipoteca, cesiunea de creanță și depozitul bancar.

A. Gajul

Contractul de gaj are un caracter accesoriu și da naștere unui drept real pe care creditorul îl dobândește ca accesoriu al dreptului său de creanță.Gajul constă în remiterea bunurilor mobile sau a titlurilor de proprietate asupra .acestor bunuri de către debitor creditorului său pentru garantarea unui împrumut sau ori cărei alte obligații.

Contractul de gaj poate apărea sub două forme:

– Gajul cu deposedare;

– Gajul fără deposedare.

Gajul- cu deposedare (amanetul) este un contract accesoriu, unilateral, real, prin care debitorul remite creditorului său un bun mobil, în vederea garantării datoriei sale. Se constituie în situații mai deosebite, asupra unor bunuri mobile cu valoare mare și volum fizic mic (metale prețioase, tablouri, alte obiecte de artă, hârtii de valoare etc.). –

– fără deposedare reprezintă un contract consensual în baza _ căruia, bunul ce constituie obiectul gajului rămâne în continuare în posesia debitorului. Bunurile asupra cărora se poate constitui gaj fără deposedare sunt următoarele:

– bunuri mobile existente în patrimoniul împrumutatului de natura materiilor prime, materialelor, semifabricatelor, produse finite și a altor mărfuri, aflate în unitățile de producție sau depozite, dacă pe toată perioada creditării se vor putea regăsi în aceeași formă, vor putea fi numărate sau măsurate.

– bunuri mobile de natura mijloacelor fixe existente în patrimoniul împrumutatului și care vor putea fi admise în garanție numai dacă sunt în stare de funcționare și gradul lor de uzura nu depășește 50%.

B. Ipoteca

– Ipoteca este o garanție accesorie contractului de credit ce nu deposedează pe clientul proprietar al bunului ipotecat și care dă dreptul băncii să urmărească și să execute bunul în scopul de a recupera creanța cu preferință față de ceilalți creditori.

Pot constitui obiecte ale ipotecii următoarele:

– apartamente în blocuri de locuit situate în zone care să permită o valorificare ușoară și să nu prezinte defecte majore ale utilităților (apă, gaz, electricitate); – case de locuit individuale sau vile, inclusiv terenurile aferente, care să fie ușor de valorificat;

– terenuri intravilane cu acces ușor, bine delimitate, cu posibilități de alimentare cu apă sau diverse amenajări specifice. Valoarea terenurilor intravilane acceptate în garanție nu poate depăși 30% din valoarea totală a garanțiilor acceptate;

– hale industriale de producție, inclusiv dotările funcționale aferente care pot fi valorificate ușor;

– alte tipuri de construcții: anexe tehnico-sociale, cantine, case de edituri, hoteluri,

– cabane, spații comerciale.

Acceptarea de către banca a ipotecii impune îndeplinirea următoarelor condiții:

– ipoteca să fie de rangul I, întrucât în caz de faliment cel ce deține o astfel de ipotecă este despăgubit primul și în cea mai mare măsură, la masa credală, în raport cu ceilalți creditori;

– valoarea imobilului ipotecat să fie actualizată în funcție de valoarea de piață și marja de risc aferentă acestui tip de garanție și să-și conserve valoarea în timp;

– durata existenței în timp a imobilului ipotecat să fie certă până în momentul stingerii integrale a obligației ce a generat ipoteca;

– imobilul ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii;

– să existe o piață sigură pentru bunurile ipotecate;

– clădirile să permită amenajări și adaptări pentru utilizări multiple;

– bunurile ipotecate să nu fie afectate de alte sarcini.

C. Cesiunea de creanță – presupune ca debitorul să pună la dispoziția băncii sale (creditoare) drepturile privind încasarea contravalorii mărfurilor, lucrărilor și serviciilor, vândute și respectiv prestate unor terți.

Cesiunea de creanță este admisă drept garanție dacă privește drepturile de încasat, rezultate din contracte ferme cu parteneri cunoscuți ca solvabili de către bancă.

Cesiunea de creanță este acceptată sub forma transmiterii înscrisului (contract) dacă: plata este prevăzută a se face în cadrul termenului de creditare;

Beneficiarul mărfurilor livrate, serviciilor prestate își dă acordul, conform unei note de accept pentru schimbarea creditorului inițial, prin achitarea acestora în contul băncii creditoare.

D. Depozitul bancar – reprezintă o garanție materială directă și sigură pentru bancă, materializată sub forma unei sume bani depusă într-un cont cu destinație specială, de garantare a creditului, având avantajele simplității deosebite și a vitezei de executare.

Principalul dezavantaj al utilizării depozitului bancar ca sursă de garantare, rezidă în faptul că orice asemenea depozit presupune o imobilizare de fonduri din partea debitorului pentru garantarea obligațiilor sale de plată.

Garanții personale

Garanțiile personale reprezintă angajamente ale agenților economici și persoanelor fizice prin care aceștia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă, pentru creditele acordate.

Acest tip de garanție mai poartă denumirea de cauțiune sau fidejusiune și este valabilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– să existe un contract separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze obligațiile agentului economic împrumutat cu întregul său patrimoniu;
– cel ce garantează să aibă deplină capacitate; .

– garantul să fie solvabil;

– garantul să domicilieze sau să aibă sediul în județul unde funcționează banca ce acordă creditul;

– patrimoniul ce se constituie garanție să nu fie afectat de alte datorii sau obligații.

A. Cauțiunea (fidejusiunea) este o garanție personală și reprezintă un contract prin care o persoană denumită fidejusor, se obligă față de creditorul altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.

Fidejusiunea poate fi de trei feluri:

• convențională, când părțile cad de acord asupra necesității aducerii unui

garant;

• legală, când printr-o dispoziție a legii debitorul este obligat să aducă un fidejusor pentru garantarea obligațiilor ce-i revin;

• judecătorească, atunci când într-o cauză litigioasă instanța judecătorească este aceea care dispune aducerea unui fidejusor, care să garanteze executarea obligației unei persoane.

B. Garanția bancară (sau scrisoarea de garanție bancară)

Scrisoarea de garanție bancară reprezintă Un înscris prin care o bancă (garant) se angajează necondiționat și irevocabil, în cazul în care un debitor (împrumutat) nu execută obligația de a plăti la o dată bine stabilită o sumă de bani determinată, să plătească suma neachitată în favoarea creditorului (împrumutător).

Valoarea scrisorii de garanție trebuie să acopere creditul și dobânda în procent de 100% (fără cotă de risc), în cazul scrisorilor emise de Ministerul de Finanțe, Banca Națională a României sau orice altă bancă centrală din străinătate.

In cazul în care scrisoarea de garanție este emisă de o bancă comercială din țară sau din străinătate, valoarea acesteia trebuie să acopere creditul, dobânda și o cotă de risc de minimum 25%.

Termenul de valabilitate al scrisorilor de garanție bancară trebuie să fie cu cel puțin 30 de zile mai mare decât termenul pentru care se acordă creditul.

n Garanții deductibile din expunerea băncii față de client în determinarea provizioanelor de risc în creditare

Băncile trebuie să-și constituie provizioane specifice de risc în creditare, conform Regulamentului nr.5/ 22.07.2003.

Pentai determinarea necesarului de provizioane aferente unui credit sau plasament, se vor parcurge următoarele etape:

l . Determinarea bazei de calcul pentru provizioane:

a) prin deducerea din expunerea băncii față de debitor a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare, conform normelor metodologice BNR nr. 12 72003 – în cazul unui credit clasificat în categoria "standard", "în observație", "substandard", "îndoielnic", "pierdere", în situația în care nu s-au inițiat proceduri judiciare și în situația în care toate ratele creditului înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 zile.

b) prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții – în. cazul unui credit clasificat în categoria "pierderi", în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una din ratele creditului înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 zile, precum și în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare a acestuia.

2. Aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obținute

Corespondențe între categoriile de clasificare a creditelor și coeficienții de provizioane este următoarea:

Coeficient l

0

0,05

0,2

0,5

l

Categoria de clasificare

Standard In observație Substandard îndoielnic

Pierdere

In conformitate cu norma nr. 12/2003 a BNR, următoarele categorii de garanții primite pot diminua expunerea băncii față de entitatea de risc (client):

1. Garanții personale – se referă la garanțiile furnizate de terți

• cauțiuni, avaluri și alte garanții primite de la bănci;

• garanții primite de la organismele administrației publice și asimilate;

• garanții primite de la societăți de asigurare și capitalizare; « garanții primite de la clientela financiară;

• alte angajamente de garantare primite.

2. Garanții reale – se referă la bunuri corporale sau necorporale primite în garanție

• ipoteci imobiliare;

• gaj cu deposedare; .

• gaj fără deposedare;

• depozite colaterale ale băncilor;

• depozite pentru deschiderea de acreditive;

• depozite pentru emiterea scrisorilor de garanție;

• alte depozite colaterale;

• titluri primite în garanție.

3. Garanții intrinseci – se referă la garanții incluse în caracteristicile operațiunii înseși si care nu fac obiectul înregistrării în posturile bilanțiere sau extrabilanțiere.

Băncile vor putea lua în considerare, în vederea deducerii din expunerea față de entitatea de risc garanțiile prevăzute în norma BNR nr.12/2003 Anexa l, care sunt prezentate în tabelul următor, alături de coeficienții de deducere:

Băncile pot lua în considerare, în vederea deducerii din expunerea față de entitatea de risc și alte garanții decât cele prevăzute în Anexa l la Normele BNR nr. 12/2002, în conformitate cu normele interne ale băncilor (aprobate la nivelul Consiliului de Administrație), în următoarele condiții:
– la valoarea de piață, în cazul în care aceasta există;

– la o valoare stabilită de un expert independent autorizat sau de un expert autorizat angajat în cadrul băncii, valoarea determinată inclusiv pe baza gradului de realizare a garanțiilor de același tip,calculat prin raportarea valorii garanțiilor de același tip valorificate de bancă în anul anterior, la valoarea totală a garanțiilor de același tip înregistrată de bancă în contabilitate în anul anterior și pentru care au fost inițiate proceduri de executare silită, în cazul în care nu există o valoare de piață.

Este bine ca planul de afaceri să fie întocmit de o persoană ce activează în cadrul societății sau de însuși managerul acesteia, sau de o societate specializată în elaborarea unor astfel de planuri. .Un manager bun își întocmește un plan de afaceri fie că apelează la credite fie că nu.

Managerul întreprinderii mici sau mijlocii trebuie să știe:

– de câți bani are nevoie societatea;

– când va avea nevoie de acești bani;

– pentru ce îi va folosi;

– dacă societatea va fi capabilă să-i dea înapoi și când.

Planul de afaceri va trebui să răspundă la aceste întrebări. Afacerile conduse pe baza unui plan au șanse mai mari de succes.

Din practica de creditare se poate desprinde faptul că majoritatea creditelor restante au avut la bază o lipsă de cunoaștere exactă de către manager a afacerii pe care a întreprins-o și slaba analiză a afacerii de către ofițerul de credite.

Un model de plan de afaceri trebuie să conțină următoarele informații: A. Date de identificare a agentului economic .

B. Conducerea și personalul firmei

C. Descrierea activităților curente. Se vor face referiri la: produsele și serviciile actuale; principalii furnizori de materii prime și materiale; descrierea sumară a procesului tehnologic actual; date tehnice cu privire la principalele utilaje aflate în proprietate; locul unde firma își desfășoară activitatea si cum sunt asigurate utilitățile necesare.

D. Piața actuală. Vor fi prezentate date despre: principalii clienți – interni și externi; principalii concurenți; ,_–• poziția produselor/serviciilor societății comparativ cu cele ale concurenților.

E. Descrierea proiectului propus. Se va descrie proiectul, cum a fost generată ideea, ce obiective pe" termen scurt, mediu și lung își propune să realizeze firma. Se vor face referiri la:

1. Produsele noi

2. Principalii furnizori de materii prime

3. Descrierea pe scurt a procesului tehnologic cu precizarea impactului asupra mediului și a modului de asigurare cu utilități.

4. Prezentarea investiției propuse în contextul procesului tehnologic descris anterior

5. Graficul de realizare a investiției

6. Modificările necesare la echipamente

7. Modificările necesare în structura și numărul personalului angajat

8. Cheltuieli de producție anuale
9. Venituri anuale preconizate

F. Date privind piața și promovarea noului produs/serviciu. Se vor evidenția:

1 .Clienții potențiali – interni și externi

2 .Concurenții potențiali

3 .Principalele avantaje ale noilor produse/servicii oferite

4. Reacția previzibilă a concurenței la apariția de noi oferte pe piață

5 .Cum se va realiza desfacerea produselor

6. Activități de promovare a vânzărilor, (publicitate, pliante, broșuri etc

3.3. URMĂRIREA ȘI CONTROLUL DERULĂRII CREDITELOR

Rezultatele activității unei bănci depind în mare măsură de calitatea portofoliului de credite pe care aceasta îl deține, precum și de sistemul de urmărire și control al creditelor. Scopul și modul de funcționare a unor astfel de sisteme intrabancare diferă de la o bancă la alta. Creditele necesită o formă cât mai eficientă de supraveghere din interior a activității.

Urmărirea comportamentului și a performanțelor clienților, precum și a desfășurării întregii lor activități constituie o etapă deosebit de importantă și absolut necesară în derularea unui credit. Scopul acestei activități este, în general, acela al depistării, cât mai timpurii, a unor indici asupra oricăror probleme care pot să apară în derularea împrumutului, astfel încât să se poată lua, din timp, măsuri de remediere în vederea preîntâmpinării deteriorării serviciului datoriei împrumutului.

O comunicare deschisă între bancă și beneficiarul de credit este o condiție esențială pentru un program eficient de urmărire. Un alt element de bază este întocmirea completă și riguroasă a dosarelor de credit. Dosarele de credit constituie coloana vertebrală a procesului de monitorizare a împrumuturilor, deoarece acestea conțin toate documentele (corespondență, rapoarte, situații financiare, rapoarte de credit, contracte de împrumut, contracte de garanții etc.) ce pot furniza ofițerului de credit, expertului contabil, precum și altor părți interesate, o înregistrare cronologică și permanentă a relației de împrumut.

OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU

La încheierea acestei sesiuni, cunoștințele obținute vă vor permite:

• să explicați de ce urmărirea și controlul derulării creditelor trebuie să constituie parte integrantă a procesului de creditare;

• să identificați etapele și instrumentele folosite în activitatea de monitorizare a

creditelor;

• să explicați de ce este necesar ca dosarele de credit să constituie o parte componentă a procesului de administrare a creditului;

• să arătați ce trebuie să conțină un dosar de credit, modul în care astfel de dosare sunt întocmite și utilizate;

• să înțelegeți necesitatea și utilitatea sistemelor de clasificare a creditelor, precum și alte cerințe prudențiale;

• să știți cum să folosiți sistemul de clasificare a creditelor, elaborat de BNR (obligatoriu pentru toate băncile comerciale).

A. MOTIVELE URMĂRIRII CREDITELOR

Există o serie de motive care relevă importanța procesului de urmărire a creditelor, Astfel, aflarea situației la zi a afacerii clientului, precum și a posibilității acestuia de a plăti în continuare, datoria către bancă, urmărirea tendințelor contrare astfel încât să se .poală lua măsuri preventive, confirmarea folosirii creditului în scopul acordării, infirmarea, sau confirmarea informațiilor date de client, descoperirea practicilor neobișnuite folosite de client și informarea despre activitatea clientului si a credibilității lui, asigurarea că acest client este încă. solvabil, sunt motive care arată că, pe lângă procesul complex de acordare a creditului, urmărirea creditelor o etapă deosebit de importantă și absolut necesară în derularea unui credit.

De la aprobarea și acordarea unui credit bancar și până la rambursarea integrală a lui și a tuturor datoriilor aferente acestuia, scopul activității de urmărire a derulării lui este de a menține pe tot parcursul creditării condițiile inițiale de la acordare. Aceasta, pentru a se preveni ca un credit inițial performant să devină neperformant, datorită deteriorării situației economico-financiare a împrumutatului.

B. MONITORIZAREA CREDITELOR

Monitorizarea creditelor se va realiza de către inspectorul de credite în mod practic pe baza unei planificări, la nivel de sucursală, stabilită în comitetul de credite al acestuia. Urmărirea se efectuează lunar sau ori de câte ori este nevoie, adică ori de câte ori exista informații, că situația economico-fmanciară a agentului economic are tendințe de declin.

Programele de monitorizare a creditelor pe care le desfășoară o bancă trebuie să includă:

• o analiză periodică a tuturor creditelor sau a celor selectate, pentru a se asigura că ele se derulează în conformitate cu politica de creditare a băncii, cu cerințele documentației și în condiții de profitabilitate;

• o clasificare a creditelor din punct de vedere al performanțelor, prin calcularea indicatorilor cheie;

• expertize contabile prin care se determină calitatea portofoliului de credite pe care îl deține banca.

Ofiterul de credit are un rol determinant în stabilirea unui sistem eficient de comunicare între bancă și beneficiarul de credit, în alcătuirea dosarelor de credit, în conducerea analizelor de credit sau la participarea la acestea, în clasificarea creditelor precum și în efectuarea expertizelor contabile. Datorită faptului că ofițerul de credit este singura persoană din bancă ce intră în contact direct cu clientul, în toate etapele procesului de creditare, el este cel mai în măsură să anticipeze eventualele probleme, și, împreună cu clientul, să găsească soluții pentru rezolvarea lor. în consecință, un ofițer de credit slab pregătit sau care nu își îndeplinește în mod conștiincios sarcinile, poate cauza nerealizarea unui program de monitorizare a creditelor, oricât de cuprinzător și bine elaborat ar fi acesta.

C. RESPONSABILITĂȚILE OFIȚERULUI DE CREDIT Comunicarea dintre ofițerul de credit și client

Din momentul acordării unui credit, banca trebuie să întrețină un contact permanent cu beneficiarul de credit, adică să dezvolte relația ce s-a stabilit în timpul discuțiilor preliminare, în perioadele de analiză și de aprobare a cererii de împrumut. Mulți dintre clienți apreciază faptul că, din când în când, telefonic, ofițerul de credit se interesează de modul în care ei își desfășoară activitatea. Contactele telefonice și vizitele periodice la sediul beneficiarului constituie o practica prudentă de monitorizare a unui credit și, în același timp, și o relație bună între bancă și client.

Discuțiile telefonice pot constitui un factor încurajator pentru o comunicare reciprocă între bancă și client. Este mult mai probabil că un client care se confruntă cu un declin financiar va înștiința banca despre acest lucru, dacă ofițerul de credit a avut o atitudine deschisă în trecut, manifestându-și bunăvoința și dorința de a ajuta.

Comunicarea se poate realiza în scris, prin discuții telefonice, vizite la locul unde societatea își desfășoară activitatea sau prin evenimente sociale, cum ar fi un prânz de afaceri, în toate cazurile, scopul este de a menține deschise liniile de comunicare între bancă și client. Ofițerul de credit trebuie să creeze o atmosferă de încredere și cooperare. Nu există substituent pentru un dialog deschis și onest între bancă și beneficiarul de credit. Dacă legătura dintre bancă și client este bună, un ofițer de credit cu experiență poate deseori reconstitui situația reală a unui cont de credit, chiar dacă clientul este sincer sau nu.

Verificarea contului curent al clientului

Se pot trage foarte multe concluzii din monitorizarea contului curent al unui client și a modalităților de plată practicate. De exemplu, atunci când contul curent prezintă, o creștere a soldului debitor sau când se întârzie plata dobânzii și a ratei la un credit pentai investiții, trebuie să se acorde o atenție specială clientului respectiv.

Aceste evoluții pot semnala probleme de lichiditate care pot fi cauzate de încasarea cu întârziere sau neîncasarea creanțelor scadente, imobilizări prea mari în stocuri nevandabile sau pierderea unui client important.

Atunci când apare o schimbare majoră în modalitățile de plată practicate de client, ofițerul de credit trebuie să facă o analiză suplimentară. O practică foarte bună în administrarea creditelor o constituie contractarea de către bancă a câtorva dintre colaboratorii clientului, cum ar fi contabilul, expertul contabil sau consultantul pe probleme financiare, care ar putea furniza informații relevante.

Vizită la sediul clientului

Ofițerul de credit trebuie să facă din când în când efortul de a vizita firma clientului. O inspecție la locul de desfășurare a activității acestuia poate releva anumite probleme organizatorice sau operaționale. Cea mai bună modalitate de evaluare cu acuratețe a condiției și valorii activelor pe care le deține clientul este, în cazul unui ofițer de credit responsabil, evaluarea făcută personal și nu cea bazată pe rapoartele colegilor. O vizită la fața locului, creează, de asemenea, posibilitatea de a verifica orice alte garanții rămase în posesia clientului, dacă acestea sunt întreținute sau stocate corespunzător.

ÎNTOCMIREA DOSARULUI DE CREDIT

a) Importanța dosarului de credit

Ofițerul de credit are un rol determinant în întocmirea, completarea și aducerea la zi a dosarului de credit al fiecărui client. Dosarul de credit reprezintă o evidență scrisă a relațiilor dintre bancă și beneficiarii de credite și este indispensabil desfășurării fără probleme a procesului de creditare. Practic, orice angajat al băncii implicat în activitatea de creditare are, mai devreme sau mai târziu, ocazia de a se referi la dosarul de credit. Juriștii din bancă apelează la dosarul de credit în eventualitatea unui litigiu sau atunci când trebuie să verifice sau să clarifice anumite probleme juridice iar experții contabili folosesc un astfel de dosar ca sursă primară de informații, atunci când analizează o relație de creditare.Este evident că un dosar de credit corespunzător poate contribui la îmbunătățirea calității creditului și la minimalizarea riscurilor. Ofițerul de credit care efectuează o înregistrare incompletă și dezordonată a datelor referitoare la derularea activității clientului, nu poate identifica și urmări tendințele financiare ce ar putea indica apariția unui credit neperformant. Ofițerul de credit, ale cărui dosare de credit sunt cuprinzătoare și bine organizate, poate să reacționeze prompt și în concordanță cu informațiile pe care le are.

b) Sursă de informații

Dosarul de credit poate furniza:

• o evidență a relației de creditare și modul cum aceasta a evoluat în timp;

• o sursă de referință pentru verificările interne;

• un tablou global al relațiilor dintre client și bancă, ce se poate dovedi util atunci când se încearcă vânzarea altor produse și servicii bancare;

• sumă de informații financiare, de exemplu, pentru compararea rezultatelor mai multor firme.

c) Intocmirea, completarea și actualizarea dosarului de credit

Deși la strângerea ca și la utilizarea informațiilor necesare întocmirii dosarelor de credit pot contribui mai mulți angajați ai băncii, responsabilitatea cu privire la conținutul și structura lor revine, de regulă, ofițerului de credit.

Dacă, de exemplu, lipsește un contract de garanție sau un alt document de garantare, ofițerul de credit este primul chemat să dea explicații asupra acestui fapt.Totuși, faptul că ofițerul de credit poartă răspunderea principală pentru dosarul de credit, nu înseamnă că acesta poate fi conceput ca și cum el ar fi singurul utilizator. Relația este între client și bancă, nu între client și ofițerul de credit. Orice angajat al . băncii trebuie să aibă acces la dosarul de credit, pentru a găsi rapid informația de care are nevoie.

In fiecare bancă există un sistem propriu de întocmire a dosarelor de credit.Indiferent de modul de aranjare, este important ca astfel de dosare să fie bine întocmite și să urmeze un principiu consecvent de alcătuire. Adnotările necitețe, abrevierile sau însemnările lipsite de sens nu vor fi de nici un folos decât, poate, celui care le-a făcut.

d) Conținutul dosarelor de credit

Informațiile cuprinse în dosarele de credit se grupează în mai multe categorii, după cura urmează:

• Documente de creditare

Această secțiune include contractele de credit, actele de încorporare, certificatele de la Registrul Comerțului și alte documente similare.

Această secțiune include bilanțul, contul de profit și pierdere, desfășurătoarele, situațiile fluxurilor de fonduri, prognoza lichidităților, planul de afaceri, situația financiară personală și documente privind situațiile financiare ale garanților.

• Garanții

Orice informație referitoare la garanțiile constituite trebuie să fie inclusă în această secțiune, și, în mod special, contractele de garanție.

• Corespondență, rapoarte și note

Dosarul de credit conține, de asemenea, întreaga corespondență purtată între departamentul de creditare și client, discuțiile, rapoartele asupra vizitelor făcute la sediul clientului sau a altor întâlniri cu clientul, rezumate ale convorbirilor telefonice, comentarii cu privire la desfășurarea procesului de creditare, orice alte situații deosebite ale programului de rambursare, informații contabile și recomandări făcute de ofițerul de credit sau de comisia de creditare, referitoare la cererea de împrumut.

• Alte materiale

Această secțiune include toate actele ce nu se înregistrează în altă parte. De exemplu: broșuri referitoare la producția societății, materiale de reclamă, articole din ziare și reviste referitoare la viabilitatea proiectului pentru care se solicită creditul, practicile utilizate în afaceri de către client și proiecte de viitor.

D. CONTROLUL CREDITELOR BANCARE SI MĂSURI CE POT FI LUATE IN URMA CONTROLULUI

Datorită faptului că din totalul fondurilor utilizate de către agenții economici, creditele
au o pondere însemnată, băncile comerciale au dreptul nu numai să controleze utilizarea
împrumuturilor, ci și principalele laturi ale activității acestora. Controlul bancar privind
creditele acordate se exercită atât scriptic, adică pe baza documentației, cât și faptic,
prin verificarea concretă a situației debitorilor. Acest control se efectuează diferențiat,
pe cele două categorii mari de credite: credite pe termen scurt și credite pe termen
mediu și lung.

Controlul creditelor pe termen scurt

Pentru creditele pe termen scurt, verificarea scriptică se face lunar, pe baza datelor din balanța de verificare și a datelor patrimoniale. Totuși, pentru firmele debitoare care nu au credite, dobânzi sau plăți restante, controlul se poate face trimestrial. Pe baza datelor din documentele menționate anterior, se întocmește situația garanției creditelor pe termen scurt. Astfel, dacă din verificare rezultă minus de garanție, clientul va trebui să ramburseze rate ale creditului egale cu minusul de garanție, iar dacă debitorul nu are disponibilități bănești, minusul de garanție se transformă în credite restante cu dobândă penalizatoare. Controlul creditelor se realizează preponderent în cazul creditelor negarantate, deci a minusului de garanție.în urma controlului, se prezintă, conducerii băncii, situații care cuprind analiza faptică a debitorului, propuneri de sistare a creditării, soluții de recuperare a creditelor restante. Dacă există, plusurile de garanție sunt luate în considerație pentru acordarea unor eventuale credite viitoare, suplimentare. Controlul faptic are ca obiect următoarele

elemente:

1. Urmărirea și analiza gradului de realizare a principalilor indicatori, cei mai. importanți fiind:

• realizarea fluxului de disponibilități monetare în concordanță cu cel prezentat băncii, odată cu documentele de creditare;

• realizarea programelor și utilizarea capacităților de producție;

• existența resurselor și a factorilor de producție;

• stadiul de fabricație, depozitarea produselor și conservarea garanțiilor;

• existența piețelor de desfacere și respectarea contractelor cu beneficiarii;

• existența faptică a datelor din contabilitatea agentului economic;

• respectarea destinației creditelor. Verificarea destinației creditului trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

1.destinația dată creditului după angajarea lui trebuie să corespundă cu datele declarate de agentul economic în cererea de credit și detaliat pe furnizori în planul de afaceri și cu datele consemnate în contractul de credit; dacă este vorba de linie de credit, destinația inițială trebuie să fie păstrată în fiecare ciclu de rotație a creditului;
verificarea se efectuează prin confruntarea datelor din contabilitatea sintetică cu cele din contabilitatea analitică și acestea cu datele din actele de plată a furnizorilor;

2.Evaluarea garanțiilor.

3.Prezentarea măsurilor luate.

4.întocmirea actelor de control și înregistrarea lor la bancă.

Controlul creditelor pe termen mediu și lung

In cazul creditelor pe termen, mediu și lung, există, de asemenea, un control scriptic și unul faptic. Primul se realizează atât în cursul executării proiectului de investiții, cât și după punerea în funcțiune a obiectivului, până la rambursarea creditului. Controlul se face atât prin documentele de plăți și de constituire a resurselor proprii, cât și prin balanța de verificare, rezultatele financiare, obligațiile fiscale, situația patrimoniului, principalii indicatori economico-fmanciari și alte documente prezentate~-d-e firma debitoare, în timpul execuției proiectului.

La efectuarea plăților, ofițerul de credit trebuie să verifice:

• încadrarea plăților în devizul general și devizele pe obiecte; încadrarea plăților în volumul creditelor aprobate;

• încadrarea veniturilor, cheltuielilor și profiturilor în limita celor prevăzute în bugete
de venituri și cheltuieli; .

• dacă resursele proprii au fost constituite conform documentației de creditare;

• dacă creditele din balanța de verificare a agentului economic corespund celor din
evidența băncii;

• dacă se respectă graficul de eșalonare a execuției obiectivului; , constituirea și eliberarea resurselor proprii pentru investiții.

Controlul faptic, ce se realizează semestrial sau chiar trimestrial, se exercită după un
grafic de control, în care vor fi urmărite:

• respectarea soluțiilor tehnice din documentații;

• stadiul fizic și calitatea lucrărilor executate;

• asigurarea factorilor de execuție pentru perioada următoare;

• încadrarea lucrărilor executate și a plăților făcute în cele prevăzute în documentația de creditare;

• analiza fluxului de numerar comparativ cu cel din documentația de credite;

• gradul de realizare a indicatorilor aferenți obiectivului pus în funcțiune;

• situația bunurilor ce constituie garanția creditelor.

Măsuri ce pot fi luate în urma controlului

Pe baza rezultatelor controalelor efectuate, inspectorii de credit fac propuneri de măsuri, care se aprobă de conducerea unității, și anume:

• trecerea la restanță a creditelor utilizate, pentru diminuarea corespunzătoare a limitei de creditare și recuperarea creditelor respective din disponibilitățile și încasările clientului înaintea altor plăți, cu excepția drepturilor de salarii care au prioritate potrivit prevederilor Legii nr. 53/2003 Codul muncii;

• anularea sau reducerea creditului aprobat, în cazul în care se constată că
împrumutatul a prezentat băncii date nereale pentru determinarea cuantumului
creditului. Această măsură se ia numai după expirarea termenului de 5 zile de
preaviz scris;

• întreruperea imediată, fără preaviz, a punerii la dispoziția debitorului de noi tranșe din creditul aprobat; creditul utilizat în alte scopuri, cu dobânzile aferente, se retrage imediat din contul de disponibilități al împrumutatului, iar atunci când nu este posibil se trece la restanță;

• întreruperea, fără preaviz, a creditării în cazul în care situația economică și financiară a împrumutatului înregistrează nivele sub cele avute în vedere la aprobarea creditului și care nu mai asigură condiții de rambursare; banca poate reveni la această măsură după ce se constată redresarea situației clientului;

• retragerea imediată a creditului și dobânzilor datorate din contul de disponibilități al debitorului, iar când acest lucru nu este posibil se va trece la recuperarea creditului și dobânzilor prin executare silită;

• pentru creditele care au fost în competența de aprobare a centralei băncii, se va informa Direcția de Creditare asupra măsurilor luate;

• după aprobarea lor, măsurile stabilite se vor comunica în scris debitorului în termen de 5 zile.

în urma activității de urmărire și control rezultă o serie de semnale de avertizare:

• Semnale de avertizare din interiorul băncii:

viteză de mișcare a contului în creștere sau în scădere; retrageri mari de numerar; intrări de cecuri returnate; variația situațiilor prognozate prezentate; amânarea furnizării situațiilor financiar contabile; clientul este întotdeauna grăbit să obțină un împrumut; zvonuri; nerespectarea acordurilor de împrumut și a formelor și principiilor de creditare; fondurile împrumutate sunt utilizate în alte scopuri decât cele convenite.

Semnale de avertizare de la client:

– schimbarea comportamentului managerilor față de întâlnirile anterioare;

– evitarea de către aceștia a contactelor cu banca;

– probleme personale ale conducerii;

– schimbări dese în conducere;

– conducere inadaptabilă la schimbare;

– viteză mare de mișcare a personalului;

– active neutilizate; stocuri fără-mișcare; .

– modificarea condițiilor comerciale;

– imposibilitatea de acoperire a comenzilor;

– politici neștiințifice de stabilire a prețurilor;

– ramură în recesiune;

– presiune mare exercitată de către creditori;

– obiective inexistente pe termen lung;

– risc de tară ridicat.

ANALIZA PORTOFOLIULUI DE CREDITE

Scopurile analizei portofoliului de credite

Portofoliul de credite al unei bănci este alcătuit din mii de împrumuturi acordate. Pe parcursul derulării, unele dintre credite se dovedesc a nu avea riscuri importante, iar altele pot devia de la principiile politicii de creditare a băncii. Pentru a preveni astfel de situații, precum și apariția altor riscuri, băncile trebuie să efectueze o analiză periodică a creditelor pe care le dețin în portofoliu. Scopurile acestor analize sunt:

• identificarea creditelor pentru care există probabilitatea de a se transforma în credite neperformante;

• examinarea procedurilor de creditare folosite, în scopul asigurării concordanței acestora cu politica de creditare a băncii;

• efectuarea unei aprecieri generale a calității portofoliului de credite și a structurii acestuia;

• evaluarea ceffîpetenței ofițerilor de credit din bancă.

Organizarea și scopul programului de efectuare a analizelor de credit variază de k o bancă la alta. Volumul și calitatea portofoliului de credite al băncii, costurile și problemele legate de personal reprezintă unii dintre factorii care influențează periodicitatea și datele efectuării analizelor de credit și cui îi revine responsabilitatea efectuării unor astfel de analize.

în cazul apariției unor stări de forță majoră o bancă trebuie să analizeze toate creditele acordate, în mod similar, atunci când apare o neconcordanță cu anumite reglementări legale, banca trebuie să-și analizeze întregul portofoliu de credite, pentru a restabili conformitatea în domeniul respectiv.

Rolul ofițerului de credit în administrarea unui credit este diferit de la o bancă la alta. De exemplu, în unele bănci, ofițerul de credit are sarcina de a întocmi și păstra propriile dosare de credit, de a analiza și evalua în mod total independent creditele pe care le acordă, spre deosebire de alte bănci, unde aceste activități se desfășoară mult mai centralizat.

Organizarea analizei portofoliului de credite

Băncile al căror portofoliu de credite este mai mare și mai diversificat trebuie să organizeze un departament care se ocupă cu analiza creditelor, alcătuit din personal specializat, de înalt profesionalism și care să răspundă direct conducerii băncii.

O analiză de credit minuțios efectuată trebuie să cuprindă:

1. Asigurarea concordanței cu politica de creditare a băncii.

Fiecare bancă trebuie să aibă un document scris în care să se regăsească politica de creditare, în care să se scoată în evidență concepția conducerii băncii în acest domeniu și care să pună la dispoziția lucrătorilor un set oficial de proceduri necesare desfășurării activității de creditare.

Planul analizei portofoliului de credite

Cele mai multe politici bancare de creditare includ:

• o descriere a sistemului de aprobare a creditului, practicat de banca respectivă;

• o explicație cu privire la competențele deținute în acordarea împrumuturilor (limitele până la care ofițerii de credit pot acorda credite fără a solicita aprobarea de la un nivel superior);

• explicație asupra sistemului de analiză, clasificare și expertiză contabilă a creditelor, practicat de către bancă.

Documentul care cuprinde politica de creditare a băncii este singurul document care asigură cadrul general pentru toate practicile utilizate în activitatea de creditare a băncii respective. In absența unei politici unitare de creditare, banca va fi, în mod invariabil, victima unor decizii de acordare a împrumuturilor luate la întâmplare și în mod inconsecvent. Astfel, un ofițer de credit ar putea respinge acordarea unui împrumut solicitat în condiții perfect valabile din punct de vedere al standardelor impuse de bancă, în timp ce alt ofițer ar putea aproba credite a căror sumă depășește nivelul său de competență.

2. Scopul (obiectul creditului)

Pe parcursul efectuării unei analize de credit, est-e esențial să se verifice dacă scopul pentru care a fost acordat împrumutul este același cu cel prezentat inițial – scopul creditului trebuie să reiasă foarte clar din documentația prezentată. De exemplu, un împrumut acordat pentru capital circulant trebuie utilizat pentru acoperirea obligațiilor rezultate din creditele comerciale, sau acoperirea necesităților în activitatea de exploatare și nu pentru a finanța cumpărarea unui utilaj.

3. Evidența rambursărilor

Evidența plăților efectuate pentru rambursarea creditului, trebuie să facă obiectul verificării, având în vedere că reprezintă un indicator despre capacitatea de rambursare a clientului.

4. Situația financiară a clientului

In cadrul-unei analize de credit trebuie, de asemenea, evaluată situația financiară a clientului, acordându-se atenție oricărei îmbunătățiri sau deteriorări a bilanțului contului de profit și pierderi, a situației fluxului de lichidități, principalilor indicatori etc. Alte domenii de interes sunt evoluția concurenței, schimbările cadrului legislativ și economic, precum și alți factori externi.

5. Documentația

Verificarea tuturor documentelor care alcătuiesc dosarul de credit constituie în mod obișnuit o latură a analizei de credit. Acest lucru dă siguranța că toate documentele au fost întocmite și semnate corespunzător.

6. Garanțiile

Multe dintre pierderile rezultate din activitatea de creditare apar atunci când constituirea garanțiilor se face pe baza unei documentații necorespunzătoare, din care nu reiese clar valoarea reală a acestora sau pe baza unor evidențe neactualizate, care nu reflectă deprecierea valorică a activelor constituite drept garanții. De aceea, o analiză de credit trebuie să includă atât inspectarea fizică a bunurilor constituite drept garanții, cât și verificarea evidențelor scriptice ale acestora. Această analiză se efectuează în mod normal lunar după expirarea termenului de depunerea situației contabile periodice și implică două faze:

1. Verificarea garanției obiectului creditului care are drept scop regăsirea creditelor utilizate în activele circulante ale firmei (credite pe termen scurt) sau în imobilizări corporale (credite pentru investiții). Verificarea garanțiilor creditului se efectuează faptic prin constatări la fața locului și scriptic pe baza datelor din evidența contabilă a agentului economic.

2. Verificarea garanțiilor colaterale se realizează faptic prin identificarea pe teren la sediul firmei (depozite, magazii, hale de producție, magazine etc.) a bunurilor achiziționate din credite: stocuri de materii prime și materiale, de produse neterminate, produse finite și mărfuri.

In ceea ce privește verificarea faptică, inspectorii de credite trebuie să verifice existența stocurilor în structura declarată în planul de afacere și confruntarea cu datele clin contabilitatea societății: autenticitatea actelor de proveniență a stocurilor, bunurilor; dacă stocurile identificate pe teren au consumul asigurat; starea calitativă și condițiile de

Verificarea scriptică se efectuează pe baza evidenței contabile și se urmărește reflectarea corectă în evidențe a cheltuielilor efectuate din credite și în al doilea rând concordanța soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont cu cele din evidențele agentului economic, în cazul în care se constată un plus de garanție, acesta reprezintă un semn bun pentru activitatea agentului economic, în cazul în care se constată un minus de garanție, se procedează fie la rambursarea imediată a creditului până când se ajunge la o sumă la care valoarea garanției este acoperitoare, fie la reeșalonarea creditului sau creditul este trecut în categoria creditelor restante.întrebările fundamentale care se pun sunt: Care este starea fizică a activelor constituite drept garanții.? Care este valoarea curentă de piață și valoarea de lichidare a acestora?

1. Respectarea reglementărilor legale

In cadrul unei analize de credit trebuie verificat dacă acordurile de împrumut între bancă și client au fost încheiate conform prevederilor tuturor reglementărilor legale în vigoare.

3.4. CREDITE NEPERFORMANTE ȘI OPERATIUNI DE RECUPERARE

Activitatea de creditare generează atât credite performante cât și, datorită gestionării greșite a riscului, credite problemă și neperformante.Creditele neperformante apar atunci când există o întârziere în rambursarea și recuperarea arieratelor, iar achitarea obligațiilor de plată asumate nu sunt asigurate sau sunt asigurate parțial. Creditele problematice sunt cele care, la data analizei, prezintă semnale evidente referitoare la imposibilitatea rambursării viitoare la termenele stabilite, ca urmare a deteriorării activității clientului.

Pentru diminuarea nivelului creditelor neperformante și a impactului acestora asupra profitabilității băncii este necesara o politică de creditare prudentă și eficientă, care să conducă atât la apariția prevenirii acestor credite, cât și la posibilitatea de recuperare a lor.Totuși, creditele neperformante reprezintă o consecință inevitabilă a activității de creditare. Fiecare credit presupune apariția unor evenimente neprevăzute, ce fac dificilă respectarea de către client a termenilor contractului de creditare.

Unele credite neperformante pot apărea în urma unor erori ale ofițerului de credit. Este posibil ca un ofițer de credit să evalueze în mod necorespunzător caracterul clientului, sau să interpreteze greșit cifrele în cadrul unei analize financiare. Acestea, ca și alte cauze similare care duc la apariția unor credite neperformante, pot și trebuie reduse la minimum.Un credit neperformant poate surveni chiar și atunci când ofițerul de credit nu comite nici o greșeală în vreuna dintre etapele de evaluare a creditului. De exemplu, nici un ofițer de credit nu poate prevedea o perioadă nefavorabilă dezvoltării recoltelor agricole sau o scădere a valorii pământului care pot fi cauza unui credit agricol neperformant.

Un ofițer de credit competent poate să mențină numărul creditelor neperformante la un nivel acceptabil și să reducă la minim pierderile înregistrate de bancă, în condițiile în care calitatea creditului acordat nu se deteriorează. Unele credite neperformante sunt inevitabile, însă pierderile suferite de bancă sunt neglijabile dacă acestea sunt identificate la timp; în această situație ofițerul de credit are mai multe alternative. De exemplu, ofițerul de credit poate întocmi împreună cu clientul o situație prognozatâ a fluxului de numerar sau o reeșalonare a creditului. In momentul în care banca este obligată să procedeze la lichidarea garanțiilor, crește posibilitatea ca aceasta să nu-și poată recupera integral ratele nerambursate, dobânda și costurile de administrație. Modul de prevenire a transformării creditelor în credite neperformante și reducerea la minimum a pierderilor pe care le suportă banca în astfel de situații, constituie tematica acestui capitol.

OBIECTIVELE PROCESULUI DE STUDIU

Când veți termina de studiat această sesiune, cunoștințele dobândite vă vor permite:

• să explicați de ce creditele neperformante constituie o parte inevitabilă a activității de . creditare;

• să explicați în ce fel erorile comise de ofițerul de credit în timpul discuțiilor preliminare analizei financiare și cele referitoare la documentația și urmărirea .creditului, pot fi cauza apariției creditelor neperformante;

• să identificați câteva dintre situațiile economice și de afaceri nefavorabile care pot genera un credit neperformant;

• să descrieți câteva dintre semnele caracteristice apariției unui credit neperformant;

• să revedeți măsurile care pot fi luate în vederea soluționării unui credit neperformant într-un mod satisfăcător pentru bancă și pentru client;

• să arătați cum trebuie să procedeze un ofițer de credit astfel îrica1rț>ierderile suferite de bancă să fie reduse la minimum.

CREDITELE NEPERFORMANTE

Procesul creditării este, prin natura sa, imperfect. Analiza creditului poate fi incompletă sau bazată pe date eronate, ofițerul de credit poate ignora adevăratele condiții ale unui debitor, astfel capacitatea debitorului de a rambursa se poate efectiv schimba după ce creditul a fost acordat. Dacă managementul se concentrează exclusiv pe eliminarea în totalitate a riscurilor, o bancă nu va mai acorda credite, profiturile se vor restrânge și nevoile de creditare ale clienților nu vor fi satisfăcute.

Creditorii nu pot elimina complet riscul, astfel pot apărea unele pierderi din credite. Obiectivul unei bănci este de a-și stabili optimul relației risc – venit. In scopul administrării eficiente a activelor și pasivelor, în fiecare bancă funcționează Comitetul de Administrare a Activelor și Pasivelor.

In cadrul băncilor americane, ALCO (Asset and Liability Committee) monitorizează și determină riscul ratei dobânzii, oferă recomandări în stabilirea prețurilor, investițiilor, fondurilor ți strategiilor de marketing, astfel încât să se realizeze corelațiile dorite între risc și profitul așteptat.

ALCO stabilește corelații între diferite venituri, cheltuieli și riscuri, astfel:

• Corelația dintre profitul din dobânzi (venituri din dobânzi – cheltuieli cu dobânzile) și riscul ratei dobânzilor este realizată prin managementul riscului ratei dobânzilor.

• Corelația dintre cheltuielile cu dobânzile și riscul de lichiditate este gestionată de managementul pasivelor.

• Corelația dintre cheltuielile cu dobânzile, cheltuielile care nu provin din dobânzi și riscul operațional se stabilește prin măsurarea costului fondurilor și controlul cheltuielilor.

• Corelația dintre venitul din dobânzi și riscul ratei dobânzii stabilește nivelul investițiilor de portofoliu și politica lor orientativă.

Corelația dintre venitul din dobânzi, taxe și riscul ratei dobânzii stabilește nivelul investițiilor parțial impozabile și pe cel al titlurilor de valoare impozabile.

Corelația dintre venitul din dobânzi, venitul care nu provine din dobânzi și riscul ratei dobânzii stabilește strategiile investiționale.

Corelația dintre provizioanele pentru pierderi din credite și riscul de credit se realizează, pe baza politicii de creditare, caracteristicilor creditelor, evaluării cererii de credite și a creditelor neperformante (pierderilor din credite). Cu cât riscul de credit este mai ridicat, numărul creditelor neperformante este mai mare și provizioanele pentru pierderi din credite trebuie să fie mai mari.Corelația dintre profitul din dobânzi, profitul ce nu provine din dobânzi și riscul de credit se realizează prin analiza profitabilității clienților și prin stabilirea ratei dobânzii active. Un risc de credit mare implică o dobândă activă ridicată.

Procedurile de revizuire a creditului identifică momentul când creditul a început să se deterioreze și ajută la instituirea acțiunilor corective. Cele mai multe credite problemă pot fi restructurate printr-o utilizare eficientă a perioadei până la îmbunătățirea condițiilor financiare ale debitorului. Astfel, analiza creditelor problemă constă în detectarea situațiilor problemă și modificarea termenilor inițiali, spre a îmbunătăți perspectiva rambursării.

Ofițerul de credit monitorizează constant circumstanțele fiecărui debitor, spre a detecta eventualele probleme ale creditului, înainte ca ele să devină imposibil de corectat. El informează despre calitatea datelor financiare, istoria creditului ca rezumat în fișierul creditului, completarea documentației creditului și valoarea garanțiilor. Dacă există slăbiciuni el poate clasifica împrumutul ca sub standard, îndoielnic sau pierdere. Atunci banca trebuie să aloce rezerve în diferite procente, proporționale cu creditul acordat, împotriva pierderilor potențiale.

COSTURILE CREDITELOR NEPERFORMANTE SUPORTATE DE CĂTRE BĂNCI

Cele mai mari costuri apar în situația în care un credit neperformant nu mai poate fi recuperat, însă fiecare credit neperformant implică și alte costuri, mai greu detectabile, care pot duce la fel de bine la scăderea profitului băncii.

Scăderea reputației

O bună desfășurare a activității bancare se bazează pe încredere. O bancă poate atrage capitalul de care are nevoie pentru creditare sau alte plasamente, numai dacă deponenții acesteia au încredere în capacitatea ei de a folosi banii. Aceasta înseamnă, înainte de toate, un nivel minim al creditelor neperformante. Un număr prea mare de astfel de credite duce la deteriorarea imaginii pe care o are banca în fața clienților săi. In această situație, profitabilitatea băncii scade, apar dificultăți în atragerea deponenților și este împiedicată dezvoltarea activității.

Creșterea cheltuielilor administrative

Un credit neperformant implică o atenție sporită din partea personalului bancar. Ofițerul de credit trebuie să acorde mai mult timp colaborării directe cu clientul, iar verificările suplimentare și analizele ulterioare necesită angrenarea unui număr mai mare de funcționari bancari. Timpul suplimentar care se alocă în cazul unui credit neperformant este practic neproductiv, deoarece este folosit numai în scopul protejării activelor băncii, fără a genera un venit suplimentar corespunzător, în plus, pot apărea costuri suplimentare atunci când sunt solicitați evaluatori, consultanți sau alți specialiști externi.

Creșterea cheltuielilor juridice

In cazul în care un credit neperformant nu poate fi soluționat pe cale amiabilă, printr-un program de remediere și este necesară chemarea în judecată a clientului, acoperirea pierderilor înregistrate de bancă va fi substanțial redusă de plata onorariilor consultanților juridici și a cheltuielilor de judecată.

A1. PRINCIPALELE CAUZE ALE APARIȚIEI CREDITELOR NEPERFORMANTE

Există numeroși factori care ar putea genera apariția unui credit neperformant. Cel mai adesea, apariția unui credit neperformant este, mai degrabă, rezultatul acțiunii conjugate a mai multor factori, decât a unuia singur. Mulți dintre acești factori ies din sfera de control a băncii. Un singur factor – greșelile comise de funcționarul bancar – poate fi menținut la un nivel minim, dacă ofițerul de credit a parcurs și executat cu atenție și minuțiozitate fiecare etapă a procesului de creditare.

ALTE ERORI COMISE DE CĂTRE CREDITOR (BANCA – OFIȚERUL DE CREDIT)

Evitarea apariției creditelor neperformante începe printr-o evaluare atentă și minuțioasă a cererii de creditare. Orice etapă a procesului de creditare executată necorespunzător, de la un interviu nesatisfăcător până la un proces inadecvat de monitorizare a creditului, poate avea drept rezultat apariția unui credit neperformant.Unele dintre cele mai frecvente greșeli comise pe parcursul procesului de creditare sunt următoarele:

Interviu necorespunzător (inadecvat)

Discuțiile preliminare purtate cu clientul se dovedesc a fi necorespunzătoare atunci când ofițerul de credit, în loc să se axeze pe întrebări la obiect, cu scopul precis de a afla informații despre situația financiară a clientului, preferă o conversație prietenească cu .. acesta. Un alt neajuns constă în incapacitatea de a pune întrebări semnificative sau de a urmări o anumită linie, atunci când răspunsurile primite sunt greșite sau echivoce. Interviul preliminar reprezintă cea mai bună ocazie în care ofițerul de credit poate evalua trăsăturile de caracter ale clientului. Dacă interviul este efectuat într-un mod necorespunzător, poate duce la concluzii greșite în ceea ce privește buna intenție a clientului de a rambursa creditul.

Analiză financiară necorespunzătoare

Multe dintre creditele neperformante apar atunci când ofițerul de credit nu consideră că analiza financiară este un factor important în luarea deciziei finale, deci de acordare sau respingere a unei cereri de creditare. Nimic 'nu poate substitui o analiză financiară completă în cadrul procesului de creditare. O analiză financiară necorespunzătoare constă în interpretarea superficială a bilanțului și a contului de profit și pierdere, precum și neverificarea corectitudinii situațiilor financiar contabile.

Necunoașterea activității clientului

Problemele apar atunci când ofițerul de credit nu cunoaște activitatea clientului și condițiile în care aceasta se desfășoară. Dacă nu se cunosc aceste lucruri, este dificilă anticiparea necesarului de finanțare în viitor și determinarea celui mai adecvat tip de credit, valoarea acestuia și condițiile de rambursare. Pentru mulți beneficiari de credite, chiar dacă au o situație financiară bună, este dificil să-și onoreze datoriile dacă scadența acestora nu este în concordanță cu ciclurile fluxului de lichidități.

Garantarea defectuoasă a creditului

O altă cauză care duce la apariția pierderilor în activitatea de creditare o reprezintă constituirea unor garanții necorespunzătoare pentru creditele acordate. Acceptarea unor garanții care nu au fost corect evaluate în ceea ce privește posesia, valoarea și posibilitatea de realizare, poate pune banca într-o situație lipsită de protecție sau slab protejată în cazul în care clientul nu-și mai poate onora obligațiile

Documentație incorectă sau incompletă

Lipsa unei documentații corecte în cadrul contractului de credit, care să prevadă în mod precis, atât obligațiile băncii, cât și ale clientului, poate, de asemenea, conduce la apariția creditelor neperformante.

A2. EXPERIENȚĂ INSUFICIENTĂ ÎN AFACERI

Multe dintre creditele neperformante pot fi atribuite lipsei de experiență în afaceri pe care o are clientul.

Management necorespunzător

O cauză frecventă a creditelor neperformante o constituie conducerea necorespunzătoare a activității. De exemplu, chiar dacă într-o întreprindere deciziile sunt luate de către o singură persoană, tot se va ajunge într-un punct în care este necesară angajarea unor noi factori de decizie pentru domenii specifice: financiar, marketing și vânzări, întrucât această infuzie de idei și creativitate este necesară pentru desfășurarea unei activități performante – deși câteodată s-ar putea ca numărul managerilor să fie insuficient pentru o activitate eficientă în cadrul companiei. Dar principala cauză în eșecul unei activități, o reprezintă pur și simplu o conducere incompetentă sau nepăsătoare. Factorii de conducere din cadrul unei companii trebuie să fie capabili să coordoneze diferite compartimente într-un mod cât mai eficient, să elaboreze planuri corespunzătoare pe termen lung și scurt, să folosească favorabil conjunctura și în același timp să fie pregătiți să reacționeze în fața oricăror schimbări adverse. Cele mai multe falimente rezultă dintr-un management necorespunzător.

Capitalizare inițială inadecvată

Firmele mici adesea au probleme chiar imediat după înființare datorită capitalizării inadecvate. Proprietarii subestimează costurile afacerii și supraevaluează viteza cu care ei pot obține profit. Ei își recunosc problemele, după un timp, atunci când capitalul lor se epuizează și creditorii refuză acordarea de credite adiționale.

Deteriorarea producției

Deseori, un credit neperformant apare după ce prețul unui produs sau serviciu rezultat al activității unei societăți, devine necompetitiv sau produsul are o calitate necorespunzătoare. Creșterea cheltuielilor (materiale sau cu forța de muncă) sau lipsa unor utilaje moderne și neținerea pasului cu cele mai recente tehnici de producție, pot genera prețuri necompetitive sau pot forța compania să scadă nivelul de calitate pentru produsul respectiv.

Activitate insuficientă de marketing

Creditele neperformante pot apărea și în cazul în care societatea nu desfășoară o activitate de marketing corespunzătoare. O afacere trebuie să aibă un plan bine definit cu privire la reclamă, volumul vânzărilor și modul de distribuire al produselor. Lipsa, acestei activități va duce, în mod invariabil, la scăderea volumului vânzărilor și, în consecință, a profitabilității.O alta cauză pentru apariția creditelor neperformante o constituie incapacitatea de anticipare a conjuncturii de piață și de adaptare la schimbările acesteia.

Control financiar necorespunzător

Un control financiar insuficient reprezintă deseori cauza prăbușirii multor societăți. Ar
trebui să funcționeze un sistem de încasare a debitorilor și de evaluare a stocurilor, de
asigurare a calității produselor și de control al cheltuielilor. De exemplu, probleme, cum
ar fi nivelul excesiv sau insuficient al stocurilor, pot trece neobservate până când ating
proporții critice sau creșterea debitelor poate reprezenta o amenințare asupra capacității
societății de rambursare a creditelor.

A3. APARIȚIA UNOR SITUAȚII NEFAVORABILE

Factori de mediu

O altă cauză care poate duce la apariția creditelor neperformante, este incapacitatea beneficiarului de credit de a face față consecințelor unor dezastre naturale cum ar fi incendii, secete, inundații și furtuni. De exemplu, o inundație care poate distruge cea mai mare parte a recoltei unui producător individual, amenință starea economică nu numai a producătorului dar și a furnizorului de utilaje agricole, îngrășăminte și foița de munca angajată pentru recoltare dar chiar și a producătorului de produse alimentare, pentru care o diminuare a materiilor prime alimentare poate duce la creșterea costurilor.

Recesiune economică

Scăderile în activitatea economică pot stânjeni capacitatea beneficiarului de credit de a-și onora datoriile. De exemplu, în timpul perioadelor de recesiune, multe societăți se confruntă cu lipsa de lichidități cauzată de scăderea vânzărilor, cu creșterea debitelor cauzată de plățile efectuate cu întârziere și cu creșterea costurilor.

Concurență puternică

O concurență puternică poate pune în dificultate alte societăți atunci când acestea operează pe aceeași piață. O societate se poate confrunta cu scăderea vânzărilor și va fi obligată să sporească costurile și / sau să reducă marja de profit atunci când intră în competiție cu alte companii mai puternice din punct de vedere economic, care au o mai bună cercetare în domeniul producției, au produse mai noi și mai eficiente, fac o reclamă mai bună sau acordă un buget mai mare pentru reclamă etc.

B. IDENTIFICAREA CREDITELOR NEPERFORMANTE

Rareori creditele devin neperformante sau generează pierderi peste noapte. Există, aproape întotdeauna, o deteriorare graduală a calității creditului, care este însoțită ele numeroase semnale de avertizare.

SEMNALE DE A VERTIZARE GENERALE

Ofițerul de credit trebuie să primească, în mod regulat, din partea beneficiarului de credit situații financiare asupra activității acestuia. Legat de acestea, există semnale de avertizare asupra problemelor ce pot surveni în viitor:

• beneficiarul de credit nu-furnizează la termen situațiile financiare (bilanțul, contul de profit și pierderi etc.)

• schimbarea contabilului sau a cenzorului.

Situațiile financiare

Avertismente care reies din analiza bilanțului:

• schimbări semnificative în structura bilanțului;

• deteriorarea lichidității sau a poziției capitalului circulant;

• creșterea rapidă a debitelor;

• creșterea duratei medii de încasare a creanțelor;

• procent ridicat al creanțelor devenite scadente și neîncasate;

• creșterea nivelului pierderilor din credite;

• creșterea accentuată a stocurilor, peste necesitățile de consum, sau încetinirea vitezei
de rotație a acestora;

• investirea în mijloace fixe, fără o finanțare corespunzătoare;

• un nivel scăzut al raportului dintre capitalul social (propriu) și cel împrumutat;

• stagnarea capitalului;

• creșteri disproporționate ale pasivelor curente;

• creșteri substanțiale ale pasivelor pe termen lung;

• creșterea mare a rezervelor.

Avertismente care reies din analiza contului de profit și pierderi:

• schimbări semnificative în structura contului de profit și pierderi;

• pierderi care reduc valoarea netă;

• pierderi rezultate din activitatea de exploatare;

• creșterea costurilor și micșorarea marjelor de profit;

• creșterea vânzărilor și scăderea profiturilor

Astfel, evoluția nefavorabilă a rezultatelor economice și financiare și, mai mult,, rezultate economice și financiare mai slabe decât ale altor firme din același domeniu de activitate sunt semnale certe ale apariției creditelor neperformante.

Alte semnale generale

• Vânzarea unor active importante care afectează continuitatea procesului economic.

• Pierderea încrederii unor clienți tradiționali.

• Diferențe mari, în sens negativ, între prognoze și realizări.

• Discrepanțe în informațiile antecedente.

• Schimbări însemnate în sincronizarea cererii de credite sezoniere.

• Creșteri abrupte în volumul cererii de credite.

• Credite a cărei sursă de rambursare nu poate fi identificată cu ușurință și realist.

• Practicarea defectuoasă a unor servicii financiare. SEMNALE ALE ACTULUI MANAGERIAL

• Falimente anterioare.

• Lipsa sau modificarea frecventă a structurii societății.

• Asocieri noi, inclusiv achiziții, activități noi, o nouă zonă geografică sau o linie nouă
de producție.

• Compania este fragmentată într-o serie de mici departamente interconectate slab operațional.

• Schimbări în atitudinea față de bancă sau față de ofițerul de credit, în special apare o lipsă de cooperare.

• Răspunsuri nefundamentate la semnalele băncii. .

• Schimbări în comportamentul personalului cheie.

• Schimbarea personalului de conducere, a proprietarilor sau a personalului cheie.

• îmbolnăvirea sau decesul personalului de bază.

• Lipsa evidentă a unei succesiuni manageriale.

• Raporturi de muncă degradate.

• Probleme cu forța de muncă,

• Incapacitatea de planificare a activității.

• Lipsa unui plan funcțional.

• O slabă administrare, datorată lipsei de experiență.

• Rapoarte financiare și control necorespunzător.

• Controale operative necorespunzătoare.

• Incapacitatea de îndeplinire a obligațiilor conform programului.

• Asumarea unor riscuri fără garanții corespunzătoare. .

• Lipsa de sinceritate.

• Neînțelegeri în cadrul managementului sau între parteneri.

• Aventurarea m operațiuni noi, incerte

• Litigii împotriva beneficiarilor de credite

• Publicitate negativă.
SEMNALE TEHNICE ȘI COMERCIALE

• Stabilirea unor prețuri nerealiste pentru produse și servicii.

• Dorințe speculative și insistență în realizarea de afaceri riscante.

• Reacții întârziate la restrângerea piețelor sau la condițiile economice nefavorabile.

• Abateri de la disciplina contractuală.

• Pierderea principalelor linii de producție, a drepturilor de distribuție, "franchises" sau a surselor de aprovizionare.

• Pierderea unuia sau mai multora dintre clienții puternici din punct de vedere financiar. .

• Apariția unor concurenți puternici și pierderea unui segment foarte mare de piață.

• Cumpărări speculative de stocuri, care par să nu aibă nici o legătură cu activitatea.

• Utilizarea slabă a capacităților de producție.

• Stagnări nejustificate ale procesului de producție.

• Slaba întreținere a sediilor și utilajelor.

• Folosirea de tehnologii învechite.

• înlocuirea cu întârziere a utilajelor ineficiente.

• Păstrarea în evidențe a stocurilor vechi sau un nivel al stocurilor mai ridicat decât
este normal. .

• Schimbări nefavorabile în profilul de afaceri.

ALTE AVERTISMENTE Contacte directe cu clientul

Menținerea unui canal de comunicare, deschis în permanență, între bancă și beneficiarul de credit este o practică foarte bună din mai multe puncte de vedere, în special prin faptul că adună la un loc toate informațiile nonfinanciare care ar putea indica eventuala apariție a unui credit neperformant.Unele dintre primele semnale de avertizare, cum ar fi slaba întreținere a utilajelor, deteriorarea stocurilor sau neutilizarea întregului personal angajat, sunt mult mai bine reperate în timpul unei vizite la societatea respectivă.In timpul unei conversații telefonice, clientul poate-face aluzii la anumite dificultăți personale sau financiare care s-ar putea să nu reiasă din bilanț sau din situația contului de profit și pierderi.Informații importante pot fi obținute în avans, prin contactarea directă, cât mai frecventă, a clientului.

Indicații furnizate de către terți.Tranzacțiile dintre client și terți pot furniza unui ofițer de credit prevăzător, o imagine intuitivă cu privire la apariția unui credit neperformant. De exemplu, ofițerul de credit s-ar putea să observe în tabloul financiar apariția altor creditori sau să primească telefoane de la furnizori care solicită informații despre situația creditelor, cu scopul de a evalua clientul respectiv.

Situația contabilă. Pot apărea semne de deteriorare a situației contabile a clientului. Cererile pentru noi împrumuturi sau pentru extinderea celor existente constituie, de asemenea, un indicator evident. Clasificarea clienților debitorului în grupe inferioare poate afecta, într-o mare măsură, bonitatea debitorului.

EVALUAREA SITUAȚIEI CREATE

Apariția multor credite neperformante poate fi evitată prin identificarea promptă a dificultăților și prin remedierea acestora Atunci când se confruntă cu apariția unui credit neperformant, ofițerul de credit trebuie să acționeze imediat.

Considerații preliminare. Cu cât este mai rapidă reacția, cu atât deciziile luate de către ofițerul de credit sunt mai viabile. Pe de altă parte, în cazul în care nu se iau măsuri imediat ce sunt sesizate anumite probleme care indică apariția unui credit neperformant iar beneficiarul de credit întârzie mai multe luni efectuarea plăților, crește posibilitatea ca acesta să fie în întârziere și față de alți parteneri, cum ar fi creditorii comerciali sau societățile de asigurare.

Acțiune competentă.Ofițerul de credit trebuie să facă o apreciere corectă cu privire la capacitatea sa de a rezolva în mod eficient o astfel de situație. Trebuie avută în vedere posibilitatea solicitării unui alt ofițer de credit cu mai multe cunoștințe și experiență în domeniu.

Evaluarea situațieiO primă etapă în rezolvarea unui credit neperformant constă în a face un bilanț al situației.In vederea recuperării debitelor cu vechime de peste 30 de zile, provenite din credite acordate de către bancă, se va efectua lunar o analiză fundamentată a situației economico-fmanciară a clienților în cauză, în care se vor urmări, în principal, obiectivele descrise anterior, în urma acestei analize, clientul se va încadra în următoarele 3 grupe:

1. Cu posibilități reale de recuperare a debitelor în maxim două luni.

2. Cu posibilități reale de recuperare a debitelor, dar într-un termen mai îndelungat și cu sprijinul băncii, prin încheierea unui act adițional la convenția inițială, referitor la prelungirea perioadei de rambursare, reeșalonarea ratelor restante pentru aceeași perioadă de rambursare, constituirea de garanții suplimentare, suplimentarea creditului.

3. Pentru care nu există posibilități de recuperare a debitelor, toate celelalte căi de îmbunătățire a situației economico-fmanciare a clientului fiind epuizate, în acest caz se declară starea de incapacitate, prin anunțarea clientului în cauză, banca valorifică bunurile materiale, ce reprezentau garanții constituite la acest credit.

Ofițerul de credit trebuie să aprecieze situația în care se află clientul, să cunoască bine politica băncii, să analizeze documentația, să evalueze situația reală a garanțiilor, să urmărească îndeaproape alte conturi bancare pe care le are clientul, să consulte, ori de câte ori este cazul, ofițeri de credit mai experimentați, toate acestea în scopul de a formula un prim răspuns corespunzător din partea băncii.

Aprecieri asupra clientului

Este imposibil de apreciat caracterul unui client sau alte caracteristici personale până când acestea nu sunt puse la încercare în confruntările cu situațiile dificile, în astfel de cazuri, ofițerul de credit trebuie să aprecieze clientul în lumina noilor situații. De exemplu, este important dacă clientul recunoaște problemele pe care le are și cooperează cu banca în scopul rezolvării acestora. In cazul în care clientul este necooperant și nu prezintă încredere, o nouă perioadă de încercare pentru redresarea situației s-ar putea dovedi fără rezultate și, în cazul acesta, banca trebuie să procedeze la lichidarea garanțiilor cât mai curând posibil. S-ar putea ca reeșalonarea creditului pe o nouă perioadă de timp să fie benefică în cazul în care beneficiarul de credit este o persoană competentă, care, accidental, este victima unor situații nefavorabile, scăpate de sub control. Deseori, la început unele activități, se pot confrunta cu dificultăți dar un client problemă de astăzi, poate deveni în viitor o relație solidă și profitabilă din punct de vedere bancar.

Analiza documentației

Ofițerul de credit trebuie să studieze cu atenție toate documentele conexe din dosarul de credit. De exemplu, constatarea că a expirat contractul cu un terț girant contează, dacă se va continua colaborarea cu clientul sau se va căuta o altă variantă.

Evaluarea situației reale a garanțiilor

Ofițerul de credit trebuie să facă o analiză comparativă între disponibilitatea și valoarea garanțiilor reale ale clientului constituite pentru împrumutul pe care 1-a primit. Dacă se constată că garanțiile au o valoare de vânzare redusă, atunci lichidarea acestora trebuie privită ca o ultimă resursă. Pe de altă parte, dacă valoarea de lichidare a garanțiilor depășește datoria clientului, atunci este de preferat ca banca să solicite rambursarea decât să se angajeze în prelungirea perioadei de plată.

Urmărirea și controlul contului bancar al clientului

Contul curent al beneficiarului de credit trebuie urmărit și controlat cu atenție chiar clin
momentul în care creditul este identificat ca fiind neperformant. In cazul în care clientul
are și depozite, probabil va fi necesar să se impună controlul asupra contului bancar, în
scopul prevenirii retragerilor de sume mari care ar putea periclita posibilitatea băncii de
încasare a împrumutului.

Consultanța juridică

Departamentul juridic, trebuie să ajute ofițerul de credit la determinarea alternativelor pe care le are în cazul apariției unui credit neperformant. Juristul poate face recomandări sau poate să avertizeze asupra executării anumitor compensații legale iar un ofițer de credit mai experimentat poate conduce și superviza măsurile necesare.

CONVOCAREA CLIENTULUI
Abordare corespunzătoare

După ce a fost identificată apariția unui credit neperformant, pasul imediat următor este programarea unei întâlniri cu beneficiarul de credit. Ofițerul de credit trebuie sa acționeze prompt și direct. Nu este suficientă trimiterea unei scrisori care să atenționeze clientul că a încălcat anumite clauze ale contractului de împrumut. Rezultatele vor fi foarte probabil nesatisfăcătoare, deoarece cei mai mulți dintre clienți, ori refuză să accepte că există probleme, ori cred că, în timp, vor reuși să le remedieze singuri. Clientul s-ar putea nici să nu răspundă la scrisoare. Dar ofițerul de credit are datoria să contacteze telefonic clientul, să-1 informeze despre problemele care îngrijorează banca și să programeze o întâlnire cu acesta.

Prima întâlnire este cea mai importantă, deoarece stabilește platforma pentru toate întâlnirile ulterioare, în timpul acestei întâlniri, cele două părți trebuie să poarte discuții asupra problemei apărute, să studieze alternativele posibile în scopul rezolvării ei și să determine acțiunile necesare. Ofițerul de credit trebuie să hotărască asupra informațiilor suplimentare, cum ar fi ituațiile financiare pe care trebuie să le furnizeze clientul, astfel încât banca să poată urmări mai îndeaproape problemele.Decizia finală pe care o va lua ofițerul de credit depinde de cât de minuțios au fost analizate problemele și măsurile ce pot fi luate pentru rezolvarea acestora.

Modul de gândire al clientului

Indiferent dacă decizia finală a băncii este de continuare a colaborării cu clientul sau de lichidare, este totuși important efortul depus în vederea cooperării. Dacă beneficiarul de credit crede că situația este fără ieșire, ofițerul de credit trebuie să respecte modul de gândire al acestuia și să știe ce anume trebuie întreprins astfel încât obiectivele băncii -recuperarea datoriei – să poată fi atinse, înțelegerea aspectelor umane și a celor financiare și juridice ale creditelor neperformante, pot ajuta ofițerul de credit să obțină colaborarea clientului și să mărească posibilitățile băncii de recuperare a creditului.

Evoluția emoțională a clientului

Atunci când se confruntă cu apariția unui credit neperformant, în evoluția emoțională a clientului pot fi percepute cinci etape:

• Negarea

Deseori prima reacție a clientului este de a refuza să accepte existența unei probleme. O abordare corespunzătoare este ascultarea cu răbdare a argumentelor prezentate de către client și combaterea acestora folosind evidența documentară.

• Supărarea-Cea de-a doua etapă este, de obicei, supărarea clientului, exprimată printr-un comportament ostil și blamarea celorlalți – inclusiv a băncii – pentru problemele sale. Atunci când se confruntă cu situația în care clientul devine furios, ofițerul de credit trebuie să-și exprime simpatia față de acesta, cu scopul de a-l ajuta să depășească momentul.

• Târguiala-Supărarea este urmată în general de "târguiala". Clientul începe să realizeze că trebuie făcut ceva, dar nu are voința necesară pentru a întreprinde schimbări importante și încearcă pur și simplu amânarea unei decizii inevitabile și dure care se impune a fi luată. Ofițerul de credit trebuie să direcționeze în continuare clientul spre acceptarea unor soluții realiste.

• DeprimareaCând în sfârșit, clientul realizează că se impun anumite măsuri radicale, deseori se instalează o stare de deprimare, în loc să minimalizeze problema, clientul poate trece în cealaltă extremă și să vadă situația ca fiind fără speranță.In acest caz, ofițerul de credit trebuie să i se adreseze cu simpatie, asigurându-1- pe client că situația în care se află nu este singulară și că banca are încredere în capacitatea lui de a-și rezolva problemele.

• Acceptarea.Etapa finală o constituie acceptarea care este însoțită de sentimentul unei energii reînnoite și de dorința de a rezolva problema. Acesta este momentul cel mai potrivit de a colabora cu clientul în vederea găsirii unei soluții corespunzătoare. Se poate ca beneficiarul de credit să nu fie întru totul de acord cu propunerile făcute de ofițerul de credit, dar procesul de judecată se află acum la un nivel mai rațional.

CONTINUAREA COLABORĂRII CV BENEFICIARUL DE CREDIT In situația apariției unui credit neperformant, una dintre alternative constă în continuarea colaborării cu beneficiarul de credit, în speranța rezolvării aspectelor negative printr-un program de remediere. Sunt imposibil de enumerat situațiile în care menținerea colaborării cu clientul reprezintă un mod de acțiune corespunzător. Această decizie trebuie să se bazeze pe o analiză minuțioasă a cauzelor care au determinat apariția problemelor, a variantelor disponibile și probabilitatea rezolvării lor favorabile.

Câteva elemente fundamentale sunt următoarele:

• societatea trebuie să aibă resurse de personal corespunzătoare;

• trebuie să existe o piață de desfacere pentru produsele clientului;

• trebuie să existe capitalul disponibil pentru finanțarea activității.

Cerințe fundamentale

Un alt element esențial constă în existența din partea clientului a spiritului și dorinței de cooperare cu banca. Banca și clientul trebuie să conlucreze în vederea stabilirii cadrului* în care creditul va fi rambursat, în cazul în care clientul este interesat doar să câștige ceva timp în plus și nu este receptiv la schimbările în activitate ce i-au fost sugerate, este îndoielnic că menținerea colaborării cu acest client va servi intereselor băncii.

Program de remediere

Programul de remediere trebuie să pună la dispoziție cel puțin un plan de acțiune în vederea rezolvării problemelor și mijloace de monitorizare a efectelor sale, în situația în care se impune a fi luate măsuri suplimentare. Atât clientul cât și ofițerul de credit pot avea în vedere și alte măsuri de redresare, cum ar fi asistența externă și restructurarea creditului sau chiar avansarea unor fonduri suplimentare.

ELABORAREA UNUI PLAN DE ACȚIUNE

Ofițerul de credit trebuie să demonstreze că se impune implementarea unui plan ele acțiune. Planul trebuie să cuprindă o serie de măsuri în vederea corectării factorilor care au generat problema. In funcție de împrejurări, măsurile de redresare pot cuprinde:

• vânzarea activelor ce nu mai sunt utilizate;

• obținerea de capital suplimentar;

• schimbarea strategiei de piață adoptată de către client;

• găsirea unei noi conduceri;

• planificarea unei fuziuni sau achiziții.

Etape necesare

Oricare dintre soluții trebuie să ofere o perspectivă rezonabilă conform căreia clientul este din nou în situația de a genera un profit suficient, astfel încât să poată rambursa^ creditul într-o perioadă de timp stabilită. Pentru a colabora la elaborarea planului, clientul trebuie să furnizeze prognoze noi, cu privire la situația lichidităților curente sau prognoze de bilanț și bugete de venituri și cheltuieli. Astfel, ofițerul de credit va avea indicații cu privire la resursele financiare suplimentare necesare, la o dată rezonabilă de la care banca va începe să primească ratele de rambursare. De exemplu, o prognoză a situației lichidităților poate să indice capitalul suplimentar necesar achiziționării unui nou stoc de materii prime, în vederea menținerii activității la nivelul necesar, pentru aducerea societății într-o situație de profit. Ofițerul de credit și clientul pot trece, după aceea, la identificarea surselor potențiale pentru asigurarea necesarului de capital, cum ar fi credite comerciale suplimentare, vânzarea activelor neutilizabile sau sume în avans acordate de către bancă.

Atragerea de consultanță externă

Altă opțiune constă în angajarea unui consultant extern care să acorde asistență conducerii în rezolvarea problemelor financiare ale clientului. Un consultant poate furniza asistență permanentă, economisind o mare parte din efortul și timpul ofițerului de credit.

Reeșalonarea creditului

Restructurarea datoriei trebuie avută în vedere în cazul în care se constată că beneficiarul de credit este capabil să depășească problemele financiare în viitor. O variantă ar putea fi prelungirea termenelor de rambursare.Dar o astfel de decizie nu poate fi luată cu rapiditate, întotdeauna este posibil ca o măsură de acest gen să ducă la o eventuală creștere a pierderilor înregistrate de bancă. O atenție deosebită trebuie avută în cazul avansării a noi sume de bani. Un avans suplimentar trebuie acordat doar ca o ultimă soluție și numai dacă îmbunătățește în mod evident situația băncii.

Decizii referitoare la noi credite

Pentru a hotărî dacă acordarea unui nou împrumut, în cazul apariției unui credit neperformant, este justificată, ofițerul de credit trebuie să aibă în vedere și următoarele:

• Angajamentul conducerii să rezolve problemele

Pentru ca societatea să devină din nou profitabilă în condițiile de timp și resurse determinate, trebuie să existe o dorință puternică pentru atingerea acestui obiectiv. Procesul de recuperare poate începe doar în situația în care conducerea are dorința și capacitatea de a rezolva problemele cu care se confruntă societatea.

• îmbunătățirea controlului exercitat de către bancă asupra situației derulării creditului

Orice credit acordat trebuie să fie garantat corespunzător. In cazul în care situația garanțiilor curente este echivocă, banca își poate îmbunătăți poziția dacă, pentru un nou credit acordat, se constituie garanții a căror valoare este substanțial mai mare decât noua sumă de bani acordată.

• Efectul unei noi datorii asupra fluxului de lichidități al activității clientului

Ofițerul de credit trebuie să aibă în vedere că un credit suplimentar înseamnă, de asemenea, și un serviciu al datoriei suplimentar care, mai departe, poate altera un flux de lichidități pozitiv și astfel poate limita flexibilitatea financiară.

• Modul în care vor fi folosite și rambursate fondurile

înainte de a avansa noi sume de bani ofițerul de credit trebuie să stabilească foarte clar cum vor fi ele folosite și rambursate. Toate fondurile avansate, trebuie folosite în scopul de a restabili situația normală a fluxului de lichidități; de exemplu, plata furnizorilor la un nivel suficient asigurării continuității în livrarea materiilor prime și serviciilor.

IMPLEMENTAREA PLANUL UI DE URMĂRIRE ȘI CONTROL

Pentru a se asigura adaptarea societății la planul elaborat în vederea soluționării creditului neperformant, este esențială exercitarea unei supravegheri atente și continue. Situațiile financiare trebuie primite cu regularitate și rezultatele obținute trebuie analizate comparativ cu prognozele făcute. Vizitele făcute la sediul unde se desfășoară activitatea trebuie să crească atât ca frecvență cât și ca intensitate, în scopul de a fi la curent cu orice alte modificări ale situației.în toate acțiunile, ofițerul de credit trebuie să fie atent documentat, având la bază dosarul de credit. Pentru urmărirea evoluției unui credit neperformant este necesară o evidență completă a tuturor acțiunilor întreprinse de către bancă.

Stadiile posibile ale plății

Soluționarea creditului se referă la întregul proces de încasare a creditului problemă. In cea mai comună formă, el implică un acord de cooperare între bancă și client, spre a elabora un plan pentru plata datoriei. La cealaltă extremă, el implică litigii complexe constând în cereri ale falimentului debitorului.In timp ce plata poate apărea în fiecare stadiu, încasările, adesea, urmează succesiunea: acordul de cooperare pentru soluționarea creditului, lichidarea garanțiilor. Dacă garanțiile sunt insuficiente, încasarea se obține prin judecata împotriva debitorului și, în final, survine falimentul. Acest proces, adesea, durează o perioadă lungă de timp și implică multe cheltuieli, ceea ce explică dorința băncilor de restructurare sau renegociere a creditelor lor neperformante.

CONCLUZII

Creditul este "orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani".

Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiții sau activități curente. Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade de timp, precum și fondurile strânse prin vânzarea de acțiuni și obligațiuni, pot fi folosite pentru acordarea de împrumuturi întreprinderilor de stat și particulare.

Despre istoricul apariției creditului care a anticipat apariția băncilor, despre evoluția și activităților bancare sunt foarte multe informații. In esență, dacă se încearcă definirea conceptului de credit, se poate spune că acesta presupune relația bănească ce se stabilește între o persoană fizică sau juridică (creditor), care acordă un împrumut în bani sau care vinde mărfuri ori servicii pe datorie, și o altă persoană fizică sau juridică (debitor), care primește împrumutul.

Prin credit se realizează corelarea posibilităților de finanțare existente cu nevoile producției și ale consumatorului.Piața creditului este determinată de existența unor agenți economici care în procesul utilizărilor factorilor de producție dispun temporar de resurse bănești de care au nevoie alți agenți economici pentru reluarea procesului de producție.

Băncile trebuie să identifice gradul de risc care însoțește fiecare cerere de credit și să efectueze o evaluare a acceptabilității acestuia pentru fiecare bancă. Acolo unde riscul este ridicat, dar este totuși considerat acceptabil, el se va reflecta în condițiile de creditare (dobânda ridicată).Gradul de risc asociat unei firme, sau unui credit acordat pentru acea firmă, este determinat atât de factorii interni, cât și de factorii externi în care firma își desfășoară activitatea.

Nivelul creditelor neperformante trebuie să se situeze in limite cât mai reduse, ceea ce presupune aplicarea riguroasă a procedurilor de creditare și evaluare a riscului. Creditele neperformante reprezintă o conseciță a activității de creditare care prin esentă implică risc în activitatea băncii. Singurul răspuns real la minimizarea riscului de creditare îl constituie o creditare prudentă încă de la acordare,un management profesionist al creditelor precum și o clasificare corectă a riscurilor și o identificare timpurie a deteriorării situației financiare a debitorilor.

Intr-o economie cu rata scăzută a inflației, afacerile sunt mult mai stabile, firmele controlându-și mai ușor costurile. Acest lucru are un impact pozitiv asupra stabilității salariilor ducând la creșterea cererii de produse și servicii. Exporturile sunt, de asemenea, stimulate în condițiile unei rate scăzute a inflației, către țări cu o rată a inflației mare, care vor importa bunuri mai ieftine decât pe piața internă.Politica monetară a unei țări este implementată de banca centrală.Există doi indicatori importanți de politică monetară care influențează desfășurarea afacerilor: rata inflației și cursul de schimb valutar.Cu cât rata inflației este mai mare, cu atât accesul la credite este scump și mai greoi, în perioadele cu rata ridicată a inflației, fluxurile monetare ale unei afaceri sunt influențate negativ, crescând în permanență costurile de capital și de dobândă.O rată scăzută a inflației stimulează investițiile firmelor și pe consumatori să cumpere mai mult, vitalizând economia.Cursul de schimb are un impact pentru firmele de comerț exterior. O depreciere a cursului valutar, în anumite limite, stimulează exporturile.

Un sistem fiscal stufos cu valori ridicate ale taxelor și impozitelor va reduce profiturile firmelor și veniturile populației, ceea ce va conduce la diminuarea investițiilor și a cererii de produse și servicii.Deficitul de cont curent al balanței de plăți are un impact negativ asupra economiei, deoarece sunt mai puține fonduri disponibile pentru investiții. De asemenea, soldul balanței de plăți poate influența rata dobânzii și cursul valutar.

Un management bancar care iși impune standarde înalte de conduită contează pe un comportament similar din partea clienților. De regula, garanțiile nu sunt un substituent pentru analiza de fond a afacerilor și perspectivelor unui client,pentru identificarea corectă a mijloacelor sale de rambursare a împrumutului. În completarea informațiilor standard utilizate acordării unui credit, o deosebită importanță revine specificării limitelor de facilitate (expunere maximă recomandată) și încadrarea clientului într-o anumită categorie de creditare (care prin definiție implică determinarea ratei anticipate de pierdere la nivel de portofoliu).

Variațiile ratei dobânzii influențează veniturile ce pot fi obținute din creditare.Astfel, dacă un credit este acordat cu o rată a dobânzii fixă, iar rata dobânzii pe piață are o tendință crescătoare, banca are o pierdere potențială din acest tip de plasament. Daca banca acordă un credit cu o rată variabilă a dobânzii, iar rata dobânzii pe piață ara o tendință de scădere, banca are, de asemenea, o pierdere potențială.O analiză a trendului ratei dobânzii pe piață este foarte importantă pentru a stabili tipul de rată a dobânzii pe care banca o solicită în activitatea de creditare: fixă sau variabilă, pentru a nu induce pierderi prin riscul de rată a dobânzii. De asemenea, este foarte important de a corela tipul de rată a dobânzii solicitate la plasamente (credite), cu tipul de rată a dobânzii pasive plătite pentru atragerea de fonduri (rată fixă sau variabilă).

Băncile pot acorda credite și în alte valute, decât valuta națională, în România, se acordă frecvent credite în USD și EUR. In momentul acordării unor credite în valută, se activează riscul de curs valutar, care trebuie gestionat de către bănci.

Riscul în creditare reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere datorită încălcării obligațiilor debitorilor, prevăzute în contractul de credit. Pierderea constă în nerecuperarea sumelor avansate clientului, precum și a dobânzilor aferente.

Riscul de creditare mai este denumit și risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare. El apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul și la termenul stabilit.

În activitatea curentă a băncii, toate produsele și serviciile bancare, deci și creditul, conțin elemente de risc. Riscul de credit este generat în principal de posibilitatea apariției, pe parcursul derulării contractului de credit, a unor dificultăți legate de achitarea la termen a obligațiilor asumate de clienții băncii, care nu au putut fi sesizate la analiza,evaluarea și aprobarea creditelor.Analiza non-financiară și analiza financiară pot furniza elementele necesare evaluării gradului de risc al clientului. O evaluare a riscului în creditare se poate face și prin metoda punctajelor, care constă în încadrarea clienților în anumite categorii de risc, prin acordarea de puncte funcție de analiza diferitelor tipuri de riscuri ce pot afecta o firmă (financiare și non-financiare). Datorită importanței pe care o are administrarea riscului de credit, BNR elaborează norme privind limitarea riscului de credit al băncilor, privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și pentru constituirea, regularizarea și utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

Bibliografie

Constantin Anghelache, ”Analiza macroeconomica. Sinteza si studii de caz”, 2007, Ed. Economica

Constantin Anghelache, ”Indicatori macroeconomici. Calcul si analiza”, 2003 Editura Economica

Tatiana Moșteanu Buget și trezorerie publică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

Bistriceanu D. Gheorghe Bercea Florin Macovei Emilian – Lexicon de protecție socială, asigurări și reasigurări, Editura Karat, București, 1997.

Gabriela Anghelache și colectivul Finanțele publice ale României, Editura Economică, București, 2003

Constantin Anghelache, ”Modelarea financiara monetara”- 2009 Editura Artifex

Lege nr. 420 din 25/10/2004, privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 70/2004 pentru modificarea si completarea Legii contabilitatii nr. 82/1991

Lege nr. 237 din 2 iunie 2003 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 34/2003 privind masuri in domeniul disciplinei financiar-valutare a agentilor economici

Lege nr. 266 din 13 iunie 2003 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 12/2003 pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 89/2000 privind unele masuri pentru autorizarea operatorilor si efectuarea inscrierilor in Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare

Lege nr. 12 din 9 ianuarie 2003 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 67/2002 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar

Lege nr. 82 din 13 martie 2003 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea si completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului

Lege nr. 84 din 18 martie 2003pentru modificarea si completarea Ordonantei Guvernului nr. 119/1999 privind auditul public intern si controlul financiar preventiv*

Lege nr. 111 din 2 aprilie 2003 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microintreprinderilor

Lege nr. 161 din 19 aprilie 2003privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei

Lege nr. 198 din 16 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 71/2001 privind organizarea si exercitarea activitatii de consultanta fiscala

Lege nr. 298 din 15 mai 2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 89/2000 privind unele masuri pentru autorizarea operatorilor si efectuarea inscrierilor in Arhiva Electronica de Garantii Reale Mobiliare

Lege nr. 310 din 22 mai 2002 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 61/2001 pentru modificarea si completarea Legii contabilitatii nr. 82/1991

Lege nr. 505 din 11 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 79/1999 privind organizarea activitatii practicienilor in reorganizare si lichidare

Lege nr. 149 din 1 aprilie 2002 privind respingerea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 46/2000 pentru modificarea lit. a) din alin. (3) al art. 7 din Ordonanta Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern si controlul financiar preventiv

Lege nr. 36 din 7 martie 2001 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 53/1998 pentru completarea Legii nr. 26/1990 privind registrul comertului

Lege nr. 377 din 10 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 19/1999 privind acordarea unor facilitati agentilor economici din domeniul transporturilor, la scoaterea din functiune a mijloacelor fixe uzate fizic sau moral, neamortizate integral

Ordonanta nr. 67 din 29 august 2002 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar

Hotarare nr. 22 din 16 ianuarie 2003 pentru abrogarea unor dispozitii legale, precum si pentru modificarea si completarea unor metodologii contabile si fiscale

Hotarare nr. 831 din 10 iulie 2003 privind aprobarea bilantului general al Trezoreriei statului si a contului de executie a bugetului de venituri si cheltuieli al Trezoreriei statului pe anul 2002

Hotarare nr. 600 din 13 iunie 2002 privind aprobarea bilantului general al trezoreriei statului si a contului de executie a bugetului de venituri si cheltuieli al trezoreriei statului pe anul 2001

Hotarare nr. 533 din 7 iunie 2001 privind aprobarea bilantului general al trezoreriei statului si a contului de executie a bugetului de venituri si cheltuieli al trezoreriei statului pe anul 2000