Mondializarea Si Influenta Sa Asupra Mediului Economic

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………………………………. 4

Capitolul 1 – Definirea conceptelor de globalizare, mondializare, regionalizare și federalizare

1.1. Globalizarea

1.1.1. Prezentare generală – scurtă evoluție a conceptului…………………………………………. 6

1.1.2. Originile globalizării…………………………………………………………………………………… 7

1.1.3. Caracteristici ale globalizării ……………………………………………………………………… 10

1.2. Mondializare – globalizare

1.2.1. Cadrul conceptual și caracteristici fundamentale ale procesului de mondializare și de globalizare …………………………………………………………………………………………………… 12

1.2.2. Elemente de definire a fenomenului de globalizare și mondializare ……………….. 14

1.2.3. Premise ale constituirii pieței mondiale ………………………………………………………. 19

1.2.4. Premise ale apariției produsului mondial …………………………………………………….. 21

1.3. Economiile naționale și fenomenul de regionalizare ………………………………………. 23

1.4. Regiunile transfrontaliere și federalizarea …………………………………………………….. 30

1.5. Fenomenul de globalizare – argumente pro și contra …………………………………….. 34

Capitolul 2 – Formele specifice globalizării

2.1. Aspecte generale privind fenomenul de globalizare ……………………………………….. 37

2.2. Rolul informaticii în amplificarea fenomenului de globalizare

2.2.1. Sisteme informaționale globale ………………………………………………………………….. 40

2.2.2. Informație și război informațional ……………………………………………….. 43

2.2.3. Rolul guvernului în securizarea spațiului cibernetic ……………………………………… 44

2.2.4. Cadrul legislativ românesc privind securitatea informațiilor ………………………….. 45

2.3. Biotehnologiile …………………………………………………………………………………………….. 47

2.4. Corporațiile transnaționale

2.4.1. Trăsături ale economiei mondiale contemporane ………………………………………….. 48

2.4.2. Conceptul de societate transnațională …………………………………………………………. 52

2.4.3. Rolul și efectele corporațiilor transnaționale ………………………………………………… 57

2.5. Evoluția piețelor financiare ………………………………………………………………………….. 58

Capitolul 3 – Efectele fenomenului de globalizare

3.1. Tendințe de ansamblu în evoluția fenomenului de globalizare ……………………….. 61

3.2. Efectele pozitive ale globalizării ……………………………………………………………………. 64

3.3. Efectele negative ale globalizării ………………………………………………….. 66

3.4. Efecte micro și macroeconomice ale globalizării ………………………………… 69

Capitolul 4 – România și globalizarea

4.1. Procesul de tranziție în România ………………………………………………………………….. 70

4.2. Stadiul integrării României în Uniunea Europeană ………………………………………. 73

4.3. Evoluția investițiilor străine directe în România …………………………………………… 80

Capitolul 5 – Transformările administrației publice din România în contextul integrării europene

5.1. Aderarea României la Uniunea Europeană ……………………..……………….. 87

5.2. Asistența UE ………………………………………………………………………… 89

5.3. Reforma administrativă din perioada 2001-2004 …………………………………………… 92

5.4. Strategia actualizată a Guvernului României privind reforma în administrația publică …………………………………………………………………………………… 99

5.5. Programul de guvernare pe perioada 2005-2008

5.5.1. Aspecte cu privire la integrarea europeană …………………….………………. 108

5.5.2. Reforma administrației publice pe perioada 2004 – 2008 ………………………. 109

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………….. 117

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………… 118

=== 1 ===

Capitolul 1 – Definirea conceptelor de globalizare, mondializare, regionalizare și federalizare

1.1. Globalizarea

1.1.1. Prezentare generală – scurtă evoluție a conceptului…………………………………………. 6

1.1.2. Originile globalizării…………………………………………………………………………………… 7

1.1.3. Caracteristici ale globalizării ……………………………………………………………………… 10

1.2. Mondializare – globalizare

1.2.1. Cadrul conceptual și caracteristici fundamentale ale procesului de mondializare și de globalizare …………………………………………………………………………………………………… 12

1.2.2. Elemente de definire a fenomenului de globalizare și mondializare ……………….. 14

1.2.3. Premise ale constituirii pieței mondiale ………………………………………………………. 19

1.2.4. Premise ale apariției produsului mondial …………………………………………………….. 21

1.3. Economiile naționale și fenomenul de regionalizare ………………………………………. 23

1.4. Regiunile transfrontaliere și federalizarea …………………………………………………….. 30

1.5. Fenomenul de globalizare – argumente pro și contra …………………………………….. 34

Capitolul 2 – Formele specifice globalizării

2.1. Aspecte generale privind fenomenul de globalizare ……………………………………….. 37

2.2. Rolul informaticii în amplificarea fenomenului de globalizare

2.2.1. Sisteme informaționale globale ………………………………………………………………….. 40

2.2.2. Informație și război informațional ……………………………………………….. 43

2.2.3. Rolul guvernului în securizarea spațiului cibernetic ……………………………………… 44

2.2.4. Cadrul legislativ românesc privind securitatea informațiilor ………………………….. 45

2.3. Biotehnologiile …………………………………………………………………………………………….. 47

2.4. Corporațiile transnaționale

2.4.1. Trăsături ale economiei mondiale contemporane ………………………………………….. 48

2.4.2. Conceptul de societate transnațională …………………………………………………………. 52

2.4.3. Rolul și efectele corporațiilor transnaționale ………………………………………………… 57

2.5. Evoluția piețelor financiare ………………………………………………………………………….. 58

Capitolul 3 – Efectele fenomenului de globalizare

3.1. Tendințe de ansamblu în evoluția fenomenului de globalizare ……………………….. 61

3.2. Efectele pozitive ale globalizării ……………………………………………………………………. 64

3.3. Efectele negative ale globalizării ………………………………………………….. 66

3.4. Efecte micro și macroeconomice ale globalizării ………………………………… 69

Capitolul 4 – România și globalizarea

4.1. Procesul de tranziție în România ………………………………………………………………….. 70

4.2. Stadiul integrării României în Uniunea Europeană ………………………………………. 73

4.3. Evoluția investițiilor străine directe în România …………………………………………… 80

Capitolul 5 – Transformările administrației publice din România în contextul integrării europene

5.1. Aderarea României la Uniunea Europeană ……………………..……………….. 87

5.2. Asistența UE ………………………………………………………………………… 89

5.3. Reforma administrativă din perioada 2001-2004 …………………………………………… 92

5.4. Strategia actualizată a Guvernului României privind reforma în administrația publică …………………………………………………………………………………… 99

5.5. Programul de guvernare pe perioada 2005-2008

5.5.1. Aspecte cu privire la integrarea europeană …………………….………………. 108

5.5.2. Reforma administrației publice pe perioada 2004 – 2008 ………………………. 109

Concluzii ……………………………………………………………………………………………………….. 117

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………… 118

Introducere

Mondializarea reprezintă o rețea de interdependențe dezvoltată între statele lumii, o sinteză a transformărilor radicale cu care s-a confruntat economia mondială în ultimele decenii. Legăturile transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, au dus la creșterea interdependențelor dintre statele naționale.

Apariția termenului „mondializare” se situează între începutul și mijlocul anilor ’80. Inițial, termenul sublinia interdependența economiilor. Două evenimente importante precedaseră „mondializarea” pe scena internațională: începutul tranziției economiilor dezvoltate, de la stadiul industrial către stadiul post-industrial și invazia tehnologiilor noi și revoluționare.

Procesul de mondializare a avut drept consecință transformarea radicală a vieții economice. Acest proces este fără precedent: generalizarea economiei de piață, creșterea producției și a nevoilor, circulația informațiilor, produselor, a oamenilor și a capitalurilor, implementarea de sisteme tehnice din ce în ce mai performante, creșterea cantității de deșeuri etc. Inegalitățile în societate se adâncesc. Echilibrul planetei este amenințat.

La început de mileniu trei, lumea contemporană prezintă schimbări esențiale și contraste care prevestesc ridicarea economiei umane pe noi trepte ale evoluției sale.

Procesul mondializării nu este nou, el nu constituie o ruptură în evoluția seculară a economiei. Dezvoltarea interdependențelor între economiile naționale ale planetei nu este nouă în natura sa, ci prin intensitatea sa. Mondializarea a bulversat peisajul economic, dar implicațiile sale n-au fost încă integrate în reflexiile actorilor vieții economice, a celor care decid comportamentul firmelor pe piață.

Mondializarea constituie o realitate în care noi trăim, dar această realitate generează interogații esențiale care nu pot rămâne fără răspuns. Cum pot fi repartizate echitabil rezultatele acestei mondializări? Deschiderea economiilor, multiplicarea schimburilor, accelerarea progresului tehnic au generat creșterea economică. Inegalitățile cresc între țări și se generează o polarizare a bogăției, între regiuni și între indivizi, care atinge niveluri neobișnuite.

S-a vorbit de decalajul existent între mondializarea economică și cea politică. Mondializarea politică încă se construiește. Peste tot unde există riscul aplicării legii celui mai puternic, unde interesele private sunt înaintea celor generale, unde obținerea de profit pe termen scurt afectează justiția socială și denaturează mediul, statele trebuie să definească regulile jocului. Astfel, statele trebuie să construiască o arhitectură internațională de organizare.

Omenirea are nevoie de o repartiție mai armonioasă și echilibrată a resurselor. Țările în curs de dezvoltare trebuie să fie mai bine integrate în economia mondială. Mondializarea este o șansă de care trebuie să profităm. Ea este o realitate promițătoare care trebuie adaptată în beneficiul umanității în ansamblul său.

România, ca economie în tranziție, va avea de făcut față din ce în ce mai mult provocărilor mondializării, având în vedere că procesul de mondializare în mod cert modifică paleta de instrumente de care dispune un stat.

Șansele României de a atrage ceea ce este bun din acest fenomen obiectiv depind în mod esențial de crearea cadrului care să permită exploatarea beneficiilor aduse de globalizare și diminuarea efectelor negative sau a costurilor, a constrângerilor acestui fenomen de globalizare și ale integrării, care este o subcomponentă a globalizării.

Astfel, mondializarea trebuie văzută ca un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, extinde limitele de interdependență între popoare și națiuni, favorizând orientările economiei mondiale de ansamblu și ale vieții sociale, tinde să uniformizeze credințele și valorile, se substituie instanțelor individuale sau naționale pentru a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, care se impun apoi ca normative de judecată, tinde să universalizeze culturile.

Națiunea și statul rămân, în pofida tuturor tendințelor de globalizare și regionalizare, entități cu atribute și caracteristici proprii atât politice, cât și juridice, economice și sociale.

Capitolul 1

Globalizarea

1.1.1. Prezentare generală – scurtă evoluție a conceptului

Fenomenele care marchează evoluția economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, ale interdependențelor și interacțiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colț al lumii, are efecte mai mult sau mai puțin asupra întregii economii mondiale.

Fenomenul globalizării își are originile în istoria omenirii, fără a putea preciza o dată exactă a apariției acestuia. Piperul, porumbul și cartofii originari din America Latină sunt hrană obișnuită în India, Europa sau Africa. Mirodenii din Indonezia sunt comune în Caraibe. Descendenții sclavilor africani aduși să muncească pământul în „lumea nouă” au devenit americani, jamaicani, canadieni sau brazilieni. Bumbacul american care a ajutat și a condus prima fază a revoluției industriale europene este cultivat în Egipt și Sudan.

Dar globalizarea de azi este de dată relativ recentă, cunoscând o nouă dimensiune în urma schimbărilor rapide din ultimii 25 de ani. Ea s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial și a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după 1980, odată cu globalizare piețelor financiare. Zonele cele mai „expuse” globalizării au cunoscut cele mai înalte creșteri. Între 1987 și 1997, ponderea în PNB mondial a Americii Latine a crescut de la 4,1% la 5,5%, pentru Asia (fără Japonia) de la 8,8% la 12,5%, în timp ce pentru Africa (zona cel mai puțin atinsă de „virusul” globalizării) această pondere a scăzut de la 2,4% la 1,9%. Eficiența finanțării private în procesul de globalizare este, de asemenea, demonstrată de fapte: investițiile din țările emergente au crescut de la 13 miliarde de dolari pe an între 1981 și 1989 la o medie de 84 de miliarde de dolari pe an între 1990 și 1999. În ceea ce privește Asia, dezvoltarea nu este un mit, ci o realitate. Durata medie a vieții în Coreea de Sud, Thailanda și Malaezia este acum de 68 de ani, față de 57 în anii ’70. În aceeași perioadă, rata de alfabetizare a crescut de la 83% la 91% în aceste țări.

Viteza deosebită cu care globalizarea a cuprins întreaga lume i-a făcut pe unii specialiști să aprecieze că „… trăim transformări profunde care vor rearanja politica și economia secolului următor. Nu vor mai fi economii naționale, atunci când acest proces va fi încheiat. Tot ceea ce va mai rămâne în cadrul unor granițe vor fi oamenii, care vor compune națiunile…”. Cu alte cuvinte, tot ceea ce ține de activitatea economică va aparține unei economii globale, în care naționalul va fi foarte greu de identificat. În opinia aceluiași specialist, bunăstarea oamenilor va depinde de succesul marilor corporații și nu de succesul fiecărei națiuni.

Rolul statului, în contextul globalizării, tinde să se minimizeze. Dacă, până acum câteva decenii, el reprezenta principalul actor al relațiilor economice internaționale, regulatorul activității economice naționale, se apreciază că statul a pierdut astăzi acest rol în favoarea companiilor transnaționale. Cu toate acestea, există și opinii conform cărora instituțiile politice ale statului rămân principala forță în modelarea economiei mondiale. Economia mondială este astăzi tot mai politizată, interdependențele dintre țări sunt tot mai mari, nu numai în plan economic, ci și politic. Statele naționale operează la nivel internațional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziție mai bună în comerțul internațional, atragerea de investiții străine, creșterea competitivității, toate acestea în scopul maximizării bunăstării sociale.

1.1.2. Originile globalizării

Chiar înainte de Christos, negustorii fenicieni și grecii aveau reprezentanți dincolo de granițele țării lor pentru a vinde sau cumpăra mărfuri. Expansiunea romană a dus cu sine răspândirea tehnicilor, produselor și a altor simboluri materializate, care se păstrează și astăzi.

În 1600, compania britanică a Indiilor de Est și-a stabilit sucursale în toată Asia. Cam în aceeași perioadă, companiile daneze și-au deschis și ele sucursale în Asia.

Succesele repurtate dincolo de granițele propriei țări, curiozitatea și dorința de a face afaceri în toată lumea, chiar și eșecurile, au contribuit la menținerea vie a interesului pentru piața externă.

După 1800, tot mai multe firme sunt angrenate în derularea la scară internațională a afacerilor lor. Prima firmă de succes americană pe piața externă a fost Singer Sewing Machine, care a construit o fabrică în Scoția în 1868. În mai puțin de douăzeci de ani, Singer a devenit o firmă binecunoscută în lume, cu fabrici în mai multe țări. Alte firme americane au urmat exemplul internaționalizării, iar în 1914, cel puțin 37 de companii americane deschiseseră unități de producție în două sau mai multe țări. Până la primul război mondial, multe companii, mai ales americane, își deschiseseră porțile către piața internațională. Compania Ford avea unități de producție în 14 țări, General Motors și Chrysler au urmat-o. În anii ’20, toate trei companiile dețineau dimensiuni impresionante ale activității lor dincolo de graniță. Tot atunci, toate mașinile vândute în Japonia erau fabricate în Statele Unite și asamblate în Japonia. Tot în aceeași perioadă, un alt mare investitor american, General Electric, avea unități productive în Europa, America Latină și Asia. Firmele americane erau în acea perioadă de departe cei mai mari investitori ai lumii. Dar și firmele europene își îndreptau atenția tot mai mult către piața mondială. Friedrich Bayer și-a construit fabrici în Rusia, Belgia și Franța, iar astăzi este una dintre cele mai mari companii de produse chimice din lume.

Așa cum se poate observa, atenția asupra exteriorului a fost o preocuparea permanentă a omului, încă din cele mai vechi timpuri. Cu toate acestea procesul de globalizare începe să se definească mai concret după cel de-al doilea război mondial, prin participanții săi. În opinia unor specialiști, acest proces poate fi analizat pe cele patru faze ale sale, după cum urmează:

– faza I: al doilea război mondial – 1955. În această fază întâlnim doi actori: firma și partenerii săi (consumatori, furnizori, parteneri în societăți). Mediul extern era relativ ușor de determinat, fiind în mare măsură constituit și influențat doar de firmă și partenerii săi imediați. Este perioada de dominare absolută a americanilor în domeniul tehnologiei, mașinilor, produselor de larg consum și managementului, cu exporturi americane în creștere continuă și apoi, ca urmare a înăspririi barierelor vamale, cu investiții directe.

Multe din actualele țări în dezvoltare nu-și cuceriseră încă independența, iar legislația privind investițiile străine era în faza de formare. Acest lucru s-a tradus într-o libertate de mișcare foarte mare din partea marilor firme, care acționau într-un spațiu puțin îngrădit. Din punct de vedere al personalului, firmele multinaționale preferau personal specializat (mai ales pentru funcțiile importante) din țara de origine.

– faza a II-a: 1955 – 1970. Este stadiul cu trei actori. Alături de firmele și filialele lor apar guvernele țărilor gazdă. Firmele devin din ce în ce mai mari, cu o producție globală integrată. Țările în dezvoltare își cuceresc rând pe rând independența politică și devin din ce în ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil amenințată de corporațiile gigant. În acest scop sunt elaborate politici referitoare la investițiile străine directe care să apere interesele statului național. Relațiile dintre firme și statele naționale devin tot mai complexe și tot mai importante în deciziile firmelor.

Pe de altă parte, țările europene și Japonia s-au refăcut din punct de vedere economic, iar companiile din aceste țări devin tot mai puternice. Pentru companiile americane această prezență în spațiul economic internațional înseamnă o concurență din ce în ce mai puternică, mai ales pentru faptul că aduc noi viziuni atât în ceea ce privește managementul, dar și în ceea ce privește formarea personalului, tehnologii etc.

– faza a III-a: 1970 – 1980. Un alt actor apare pe scena afacerilor internaționale, guvernul țărilor de origine. Dacă în celelalte faze relațiile dintre marile firme devenite transnaționale și guvernele țărilor de origine erau cât se poate de convergente, în acest stadiu încep să apară contradicțiile, ca urmare a recunoașterii faptului că internaționalizarea firmelor are efecte negative în țara de origine asupra șomajului, comerțului, etc. Mediul economic internațional devine tot mai complex, iar companiile transnaționale încep să evalueze implicațiile activității lor asupra diferitelor componente ale acestuia, precum și implicațiile asupra propriilor afaceri. Ca o consecință a complexității relațiilor ce s-au născut între companiile transnaționale au fost inițiate demersuri menite să formeze un cod de conduită unanim acceptat de către părțile implicate, cu scopul de a reglementa divergențele tot mai accentuate dintre cei implicați.

– faza a IV-a: după 1980. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta și datorită faptului că alături de companiile transnaționale, constituenții săi, guvernele țărilor gazdă și ale țărilor de origine au apărut o serie de alți participanți, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agenții internaționale și altele care reclamă atenție din partea marilor firme. Fiecare participant în acest stadiu a câștigat în experiență și și-a îmbunătățit tehnicile de abordare a mediului internațional. Companiile transnaționale provin astăzi nu doar din țările dezvoltate, ci și din țările în curs de dezvoltare, ceea ce demonstrează o dată în plus atât perspectivele pe care le oferă piața internațională, dar și amenințările pe care le ascunde. Poate că fenomenul cel mai marcant al acestui sfârșit de mileniu l-a constituit căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, care a adus atât oportunități noi în mediul afacerilor internaționale, cât și riscuri noi.

1.1.3. Caracteristici ale globalizării

Globalizarea reprezintă un proces ireversibil care ne afectează pe toți în egală măsură. În paralel cu ridicarea la nivel planetar a afacerilor, comerțului și informațiilor, s-a pus în mișcare un proces de „localizare”, de fixare în spațiu. Ceea ce apare drept globalizare pentru unele înseamnă localizare pentru altele. Mobilitatea ajunge una dintre cele mai râvnite valori, iar libertatea de mișcare – o libertate întotdeauna rară și inegal răspândită – devine rapid principalul factor de stratificare în epoca postmodernă pe care o traversăm.

Globalizarea reprezintă un fenomen obiectiv, intrinsec, al societății umane, care s-a extins din nevoia de a găsi noi piețe de desfacere, de a liberaliza cât mai mult cu putință comerțul, de facilita pentru toți accesul la resurse, mai ales la cele cu impact semnificativ asupra procesului de dezvoltare economică.

O caracteristică esențială a globalizării este aceea că reprezintă un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, extinde limitele de interdependență între popoare, are rol major în a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, tinde să universalizeze culturile.

Prin globalizarea pieței se creează posibilitatea pentru comprimarea spațiului planetar comunicațional, pentru intensificarea și permanentizarea schimburilor și cooperării între popoare, culturi și civilizații; este posibilă totodată conectarea indivizilor unii cu alții, în scopul de a se evita izolarea și de a accelera și ușura schimburile, comerțul.

Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane; liberalizarea schimbului de mărfuri, transferul de idei, de cunoștințe, de informații, de concepte și de inovații au imprimat dinamism și amploare fenomenului globalizării, indiferent de momentul în care s-a desfășurat acesta, ceea ce îi oferă un caracter integrator.

Incidențele globalizării asupra statelor lumii sunt inegale, integrarea acestora în sistem făcându-se la niveluri diferite, impuse de dezvoltarea economică a fiecărui stat.

Întreprinderile actuale, indiferent de mărimea lor, trebuie să acorde atenție nu numai piețelor interne, ci și piețelor externe, dat fiind faptul că produsele companiilor producătoare care acționează la scară globală sunt ieftine și se bucură de o recunoaștere mai mare din partea consumatorilor, dar în același timp, trebuie să țină seama de riscurile și restricțiile comerciale la care se expun odată cu pătrunderea pe piața mondială.

Globalizarea aduce o nouă versiune a „proprietății absente”: acțiunile – independența proaspăt câștigată a elitelor globale față de puterea politică și culturală limitată teritorial. Compania aparține oamenilor care investesc în ea – nu angajaților, furnizorilor sau localităților în care este situată. Producția de masă a dus la giganți. Cea mai profitabilă metodă de a produce profit era de a pune la lucru tocmai munca, venitul muncitorului. La aceasta s-au adăugat acumulările mari la nivelul clasei mijlocii, întâi în Anglia, printre pensionarii reveniți din colonii, apoi în SUA printre norocoșii visului american. Acțiunile au separat total pe proprietar de cel care produce.

Nu mai există motive întemeiate pentru a numi americane companii ca McDonald’s sau Procter and Gamble. Într-o lume în care capitalul nu are domiciliu fix, iar fluxurile financiare au ieșit de sub controlul guvernelor naționale, multe pârghii ale politicii economice nu mai funcționează, statul națiune se erodează. Forțele cu caracter transnațional sunt în bună măsură anonime și, de aceea, greu de identificat.

Globalizarea își are originea și baza în marile aglomerări urbane, cele ce au permis producția de masă care a saturat colectivitățile și a obligat producția să se demasifice. Richard Sennett a fost primul analist al vieții citadine contemporane care a anunțat alarmat iminenta „dispariție a omului public”. Într-un mediu artificial, calculat în așa fel încât să asigure caracterul anonim și specializarea funcțională a statului, orășenii s-au confruntat cu o problemă de identitate aproape imposibil de realizat. Experiența orașelor americane scoate la iveală o serie de caracteristici comune cvasi universale: suspiciunea față de ceilalți, intoleranța față de diferențe, resentimentul față de străini și cererile de a-i izola și alunga. Legătura cu exteriorul se face prin cartea de credit. „Nu traiul împreună, ci evitarea reciprocă și separarea au devenit strategiile de supraviețuire în megapolisul contemporan”.

Sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat și autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial.

Astăzi cea mai bogată sursă de surprize și nesiguranță este comportarea piețelor. Societatea noastră este de „consum” într-un sens la fel de profund și fundamental ca cel pe care îl folosim pentru a spune despre societatea industrială a predecesorilor noștri că era o societate de „producție”. Societatea de azi are nevoie să speculeze capacitatea de consum a membrilor săi.

CAPITOLUL I

Mondializare și globalizare

1. 1.Cadrul conceptual și caracteristici fundamentale ale procesului de mondializare și de globalizare

Internaționalizarea vieții economice a angajat industrializarea pe care o cunoscuse Europa înainte de primul război mondial pe un drum care o va conduce către globalizare. Efortul industrial cerut de războiul din 1914 a arătat avantajele și posibilitățile unei producții de masă. Întreprinderile deveneau de talie națională, dar concurența era tot mai aspră și mai generalizată. Prin internaționalizare se credea că va fi remediată această situație generatoare de nedreptăți, iar fiecare națiune se va conforma binelui comun general, grație creării unei noi ordini economico-sociale universale. Înființarea Organizației Internaționale a Muncii a răspuns acestei preocupări, dar statele nu au putut să se înțeleagă pentru a exercita un control eficace asupra economiei, astfel încât, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial piața era dominată de acele forțe care conduceau către o globalizare sălbatică.

Globalizarea sau mondializarea (așa cum apare denumit fenomenul în spațiul francofon) nu este doar un cuvânt la modă, ci reprezintă o sinteză a transformărilor radicale cu care s-a confruntat economia mondială încă de la începutul anilor ’80. Acest fenomen limitează puterea de acțiune a statelor naționale, acestea deținând un control mai mult sau mai puțin extins asupra activităților economice și financiare internaționale. Impunând limite în ceea ce privește capacitatea statelor de a elabora legi și de a dezvolta politici economice, se creează astfel o rețea de interdependențe tot mai puternică, între statele naționale și piețe.

Elementul predominant al „mondializării” ar putea fi ipoteza utopică ce poate crea o piață atotputernică și autoreglantă care să depășească frontierele naționale și să se mondializeze. Pe de altă parte, această piață ar asigura convergența spontană între economiile și întreprinderile lor. Totuși, expansiunea la nivel mondial o face haotică dacă nu există un stat supranațional care să dirijeze principalele activități. Dar, din păcate, „mondializarea” nu dispune, pe moment, de acest element sine qua non. În consecință, piața devine anarhică, doar dacă nu vin alți parametri să substituie statul național sau supranațional. Apare din ce în ce mai clar că activitățile pieței mondiale sunt conduse de decizii, de acte de interese și de interconexiuni ale societăților multinaționale. Cercetarea profitului maximal, care în cadrul economiilor naționale se transformă în investiție productivă și duce la creșterea locurilor de muncă și la dezvoltare, nu este legată de economiile naționale. Piața mondială este dominată de societățile multinaționale, care își urmăresc interesele la dimensiuni și niveluri multiple. Guvernele țărilor sunt transformate în simpli administratori ai consecințelor rezultate din deciziile centralizate, asupra cărora ele nu au nici o influență și care reflectă singurele interese ale marilor societăți multinaționale.

Conceptul de mondializare nu implică cu nimic ca o putere națională sau supranațională să exercite un control oarecare. În consecință, mondializarea nu are o existență oficială, totuși „oficial”, fiecare dintre contractanți are posibilitatea de a-și încerca șansa fără a fi necesar să-și asume responsabilități și obligații. Evoluția în toate domeniile arată că SUA își conservă rolul de conducător al planetei.

Prin mondializare se subînțelege, indirect, dar transparent, posibilitatea de a interveni peste tot în lume. Tipul de intervenții și vectorii săi nu sunt deloc preciși. Adeziunea la mondializare este datorată în mare parte, nevoii liberei circulații a noilor tehnologii. În consecință, inovația, dezvoltarea sa și posibilitatea de a intra în cadrul unei piețe libere mondiale, fac parte, teoretic, din conținutul său. Mai precis, utopia convergenței economiilor mai puțin dezvoltate se bazează pe ipoteza că economiile în curs de dezvoltare pot imita în cadrul unei piețe libere mondiale tehnologii noi și adesea revoluționare care există datorită țărilor dezvoltate. Dar această ipoteză nu ține seama de starea particulară de subdezvoltare, care poate fi descrisă ca o lipsă de maturitate. Aceasta din urmă nu asigură deloc majorității economiilor contemporane în dezvoltare posibilitatea de a imita noile tehnologii. Pentru a avea posibilitatea aceasta, trebuie să fie atins în prealabil pragul critic de maturitate al cărui factor determinant este educația.

Rolul catalizator al societăților multinaționale este esențial în contextul mondializării. Importanța lor în formarea PNB-ului mondial și marea lor influență atât asupra guvernelor actuale cât și asupra a celor ale majorității organismelor internaționale, le rezervă un loc de alegere în cadrul „mondializării”.

1.2 Elemente de definire a fenomenului de globalizare și mondializare

►Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind „procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, cu implicație directă asupra globalizării activităților, cerând la rândul lor o soluționare globală”.

►O definiție cu un caracter mai didactic este cea exprimată de Eduardo Gianett da Fouseea: „fenomenul globalizării este rezultatul unei conjuncturi formate pe baza intersecției a trei forțe:

a treia revoluție tehnologică (tehnologiile legate de căutarea, procesarea, difuzarea și transmiterea informațiilor, inteligența artificială și ingineria genetică);

formarea zonelor de comerț liber și a blocurilor de integrare economică;

creșterea legăturilor și a interdependențelor dintre piețe, atât din punct de vedere fizic, cât și financiar, la scară mondială”.

Întreprinderile consimt la apariția unui „cod de bune maniere”. Tendința care se manifestă este diminuarea capacității guvernelor statelor de a controla activitatea companiilor producătoare internaționale. Afirmația că cei care conduc emit reglementări și măsuri fiscale prea dure a determinat în final concentrarea centrului de forțe în statele cu legislația cea mai puțin restrictivă și, de aici, posibilitatea întreprinderilor de a se sustrage cu ușurință controlului.

Nici o definiție a termenului „globalizare” nu este pe deplin acceptată. Se poate afirma cu certitudine că este un cuvânt în vogă, care se referă la mai multe lucruri în același timp. Cei mai entuziaști sunt de părere că globalizarea poate fi definită ca o nouă eră a istoriei umane.

Ziarul francez „Le Monde” contrazice aceste teorii legate de „mondializare”, așa cum este denumită globalizarea în Franța. Acesta aduce în discuție faptul că schimburile comerciale dintre popoare sunt vechi de când lumea, mijloacele de transport rapid intercontinental există de zeci de ani, companiile multinaționale s-au dezvoltat de mai mult de o jumătate de secol, iar mișcările de capital nu sunt o invenție a anilor ’90, așa cum nu sunt nici televiziunea, sateliții sau sistemele de procesare a datelor. Ceea ce „Le Monde” numește noutate este „dispariția singurului sistem care concura cu capitalismul la scară globală, așa-zisul comunism sovietic”. Expansiunea capitalismului impune mondializarea și ca un proces de deformare, de dezintegrare și, în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, de demontare a granițelor fizice și a regulilor care constituiau un impediment pentru acumularea de capital la nivel mondial.

Putem afirma cu certitudine că mondializarea este un concept de proveniență lingvistică francofonă, în timp ce conceptul de globalizare este de proveniență lingvistică anglofonă. Astfel, în limba franceză, cuvântul englez „global” se traduce, de regulă, prin „mondial” și rareori prin „global”. Denumirea celor mai multe documente adoptate la O.N.U. confirmă această interpretare lingvistică. Un exemplu ar fi aceste câteva documente: „Global Atmosphere Research Programme”, editat în documentele O.N.U. în limba franceză sub titlul „Programme mondial de recherches sur l’atmosphere”; „Global Environment Monitory System”, editat în limba franceză sub titlul „Système mondial de surveillance continue de l’environnement”.

Termenul de „mondializare” se folosește în anumite arii geografice, cu precădere în spațiul francofon, pentru a pune în evidență nuanțe specifice ale produsului; ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în diferite sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, cu implicație directă asupra globalizării activităților, cerând la rândul lor o soluționare globală, este acceptat pe scară tot mai largă termenul „globalizare”.

Apariția termenului „mondializare” se situează undeva între începutul și mijlocul anilor ’80. Inițial, termenul sublinia interdependența economiilor. Oricum, două evenimente importante precedaseră „mondializarea” pe scena internațională: începutul tranziției economiilor dezvoltate, de la stadiul industrial către stadiul post-industrial și invazia tehnologiilor noi și revoluționare.

S-a vorbit însă mai întâi de „integrare”, adică de o mișcare care reunește într-un ansamblu părți dispersate. Acest termen de integrare descrie fostul ideal al occidentului, observând egalitatea șanselor, adică posibilitatea fiecărei persoane de a putea să aleagă liber tipul și condițiile muncii sale, ca și modul său de viață. Această libertate nu este limitată la cadrul național, dimpotrivă, ea are în vedere și raporturile între persoane aparținând unor țări diferite.

Conținutul „integrării” nu este exclusiv economic. Este totodată social, politic și psihologic. Totuși în epoca clasicilor „integrarea” economică a fost legată de conceptul de piață ideală, autoreglată datorită conceptelor: „mâna invizibilă”, „forțele pieței” și „concordanța dintre interesul individual și cel colectiv”. Toate ipotezele clasicilor despre piața perfectă (concurența pură și perfectă) se aplică „integrării economice” la nivelul pieței mondiale. Adică, prețurile pentru bunurile și serviciile identice, nivelul salariilor pentru o muncă echivalentă, dobânda pentru același risc și renta financiară pentru pământurile de calitate identică, tind să se egalizeze.

Globalizarea este starea provizorie a unei transformări continue care conduce la o integrare din ce în ce mai intensă a forțelor economice și financiare. Această definiție provizorie ne permite să observăm cele două aspecte sub care poate fi înțeles fenomenul globalizării, și anume unul static, în sensul că provoacă transformări permanente în relațiile economice internaționale și altul dinamic, pentru că această schimbare se produce sub influența unei logici mereu mai cuprinzătoare.

Nu se cunoaște cu exactitate momentul în care s-a declanșat procesul de globalizare. Se spune că a demarat încă de la începutul anilor ’80, atunci când tehnologia informațională a fost asociată telecomunicațiilor. Alții spun că a început mai târziu, odată cu dispariția barierelor comerciale. Cu toate acestea, globalizarea nu s-a declanșat fără să existe anumite etape pregătitoare: ea reprezintă punctul final al unui proces de integrare a forțelor economice, financiare, sociale și culturale, de unde rezultă astăzi dinamica procesului; treptat s-a trecut de la industria locală la cea internațională, iar apoi la globalizarea fenomenului. Acesta a fost însoțit de o dezvoltare interdependentă a structurilor politice și de o întrepătrundere a culturilor.

Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane. Individul din societatea contemporană călătorește mai mult, este expus într-o măsură crescândă influenței culturilor străine și are contacte vizuale directe sporite cu evenimentele din lumea întreagă, prin intermediul transmisiunilor TV, Internet-ului, noilor tehnologii de transmitere a imaginilor prin sateliți etc.

Globalizarea piețelor este impusă și de creșterea costurilor pentru cercetare și dezvoltare și reducerea ciclurilor de viață ale produselor sub aspect tehnologic. Marile corporații își extind sfera activităților (de inovație, de producție sau de desfacere) în afara granițelor naționale, recurgând la un management transnațional. Acest lucru permite corporațiilor să-și împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate piețelor mondiale și să împartă beneficiile rezultate de pe urma expansiunii investițiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse.

Odată cu globalizarea piețelor, are loc astfel și globalizarea mărfurilor. Un produs finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor materiale și servicii ale căror surse de proveniență sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colțuri ale lumii (de exemplu, industria automobilelor, a bunurilor electronice de larg consum, a produselor electrocasnice, industria textilă, a confecțiilor, a produselor alimentare etc.).

Globalizarea pieței financiare constituie o altă componentă a globalizării economiei mondiale. Creșterea competiției pe piețele financiare internaționale forțează marile instituții financiare să se lanseze în operațiuni de mare anvergură din întreaga lume, sfidând granițele naționale și fusurile orare, înglobând în ofertele lor o gamă tot mai mare de servicii financiare.

Companiile producătoare care operează pe piața mondială nu sunt obligate numai să-și exporte mărfurile în alte țări, ci și să devină organizații globale. O organizație este globală atunci când aceasta, operând pe piețele a cel puțin două țări, obține prin activitățile de cercetare-dezvoltare, producție, marketing, vânzări sau activitățile financiare avantaje de cost și de prestigiu, care sunt inaccesibile concurenților, care operează exclusiv la nivel național. Organizația globală acționează pe o piață globală (piețele statelor lumii), în cadrul căreia nu se acordă importanță granițelor dintre statele lumii, procurând capital, aprovizionându-se cu materiale și componente, producând și comercializându-și mărfurile, oriunde există condițiile cele mai prielnice pentru a face afaceri. Organizațiile globale reușesc astfel să obțină cele mai mari avantaje de pe urma planificării, desfășurării și coordonării activităților proprii la scară mondială.

Procesul de mondializare a piețelor și de globalizare rapidă a activității organizațiilor din întreaga lume obligă agenții economici naționali, care operează la scară globală, să acționeze rapid, stabilindu-și și ocupând o poziție bine determinată pe piața globală. Dimpotrivă, întreprinderile mici și mijlocii trebuie să-și restrângă domeniul de activitate pe un număr de piețe naționale bine precizate, adoptând o strategie bine fundamentată de pătrundere pe nișele pieței globale.

Pentru a face față concurenței, marile companii producătoare trebuie să se extindă tot mai mult la scară internațională. Pe măsură ce piețele naționale sunt invadate de producătorii străini, întreprinderile locale sunt obligate să adopte o strategie de pătrundere mai agresivă pe piețele altor țări. Concurența aspră de pe piața internațională demonstrează faptul că organizațiile globale trebuie să pună mai mult accent pe flexibilitatea structurii organizatorice, pe adaptarea la particularitățile principalelor piețe mondiale pe care acestea acționează.

Odată cu creșterea necesității de extindere a sferei de activitate a întreprinderilor peste granițele naționale, se constată și sporirea riscurilor pentru astfel de acțiuni. Întreprinderile din ziua de astăzi, indiferent de mărimea lor, trebuie să acorde atenție nu numai piețelor interne, ci și piețelor externe, dat fiind faptul că produsele companiilor producătoare care acționează la scară globală sunt mai ieftine și se bucură de o recunoaștere mai mare din partea consumatorilor, dar în același timp, trebuie să țină seama de riscurile și restricțiile comerciale la care se expun odată cu pătrunderea pe piața mondială: cursuri valutare variabile, instabilitate politică, tarife vamale protecționiste, bariere comerciale etc.

Astfel, globalizarea trebuie văzută ca un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, ideală ca normă de comportament, extinde limitele de interdependență între popoare și națiuni, favorizând orientările economiei mondiale de ansamblu și ale vieții sociale, tinde să uniformizeze credințele și valorile, se substituie instanțelor individuale sau naționale pentru a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, care se impun apoi ca normative de judecată, tinde să universalizeze culturile.

Reluând termenii definiției globalizării, putem sintetiza următoarele:

globalizarea reprezintă un proces istoric care, de-a lungul timpului, a cuprins industrializarea, internaționalizarea și mondializarea;

forțele care au condus la mondializare, apoi la globalizare, sunt mereu prezente; schimbările în relațiile internaționale sunt prin urmare continue;

raportul de forțe în economie nu este stabil, ci dinamic, în continuă evoluție sau involuție; există forțe care îi fac pe cei tari mai puternici și pe cei slabi îi aduc mai aproape de mizerie;

procesul de globalizare are efecte importante și dominante într-un număr mare de domenii, nepermițând celor care nu fac parte din sistem să-și găsească mijloace suficiente de trai;

starea actuală a globalizării este rezultatul a două secole de istorie în timpul cărora fiecare etapă a fost generată în mod natural de precedenta; ca urmare, procesul de globalizare se autolimitează.

Toate aceste procese se desfășoară în anonimat. Nu există o autoritate responsabilă să dirijeze sistemul care încearcă să funcționeze în paralel cu statul; nimeni nu decide și nimeni nu conduce. Aceste fapte ating direct conștiința și fac apel la cei care au o judecată morală și un comportament adecvat.

CAPITOLUL II

Premise ale constituirii pieței mondiale

Dezvoltarea de-a lungul timpului a țărilor occidentale cu economie solidă de piață a fost posibilă prin găsirea unor piețe de desfacere avantajoase pentru produsele lor tehnologizate, prin aprovizionarea acestora cu materii prime și produse exotice ieftine, prin dezvoltarea sistemului financiar-bancar, precum și a navigației maritime din aceste țări. Prin conlucrarea strânsă între aceste activități productive, comerciale și de prestări servicii, inclusiv financiar-bancare, a rezultat o rețea foarte densă și complexă de relații comerciale și financiare, la scara întregii lumi, numită piață mondială. Progresul constituirii pieței mondiale a durat câteva secole, începând din perioada marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVI și continuând și în zilele noastre.

Definind sistemul mondial modern, Immanuel Wallerstein, desprinde două trăsături particulare ale acestuia: se bazează pe o diviziune extensivă a muncii, care este nu numai funcțională (ocupațională), ci și geografică și prezintă o latură politică care a oferit agenților economici o mai mare libertate de mișcare și un sprijin substanțial din partea statelor naționale. Sarcinile economice nu sunt redistribuite în mod egal în sistemul mondial (inclusiv în considerente ecologice), iar diviziunea muncii este o funcție a organizării sociale a muncii. În plus, actorii economici acționează în cadrul unui perimetru mai larg decât cel pe care îl poate controla integral orice entitate politică. Pentru țările industrializate, acest fapt face posibilă expansiunea economică constantă a sistemului mondial, în pofida unei distribuții foarte inegale a profiturilor.

Există mai multe definiții acceptate în literatura de specialitate pentru piața mondială. Astfel, ca parte componentă a economiei mondiale, piața mondială poate fi definită în două sensuri:

în sens larg, piața mondială reprezintă „ansamblul raporturilor care se stabilesc între producătorii din diferite țări și între economiile naționale, în procesul schimbului de activități care au loc pe plan internațional”. În această accepțiune, piața mondială cuprinde pe lângă tranzacțiile comerciale și tranzacțiile valutare, financiare, relațiile de credit internațional care se desfășoară pe piețe specifice.

în sens restrâns, piața mondială reprezintă „ansamblul relațiilor de schimb care se stabilesc între agenții economici din diferite țări, pe baza cererii și ofertei”. La baza consolidării obiectului tranzacției se află legea cererii și ofertei.

Conform altor accepțiuni, pieței mondiale i se atribuie mai multe semnificații, fiecare având la bază ansamblul tranzacțiilor de afaceri izvorâte din confruntarea cererii cu oferta pe piața internațională:

„totalitatea tranzacțiilor de afaceri dintre țările lumii, în contextul diviziunii internaționale a muncii și confruntării dintre cerere și ofertă”;

„locul tranzacțiilor de afaceri internaționale în care se întâlnesc cererea și oferta de produse, servicii sau valori din diferite țări, supuse legilor economice obiective ale comerțului internațional”;

„spațiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii, de realizare a relațiilor de schimb între agenții economici din diverse țări, ca purtători ai cererii și ofertei”.

În practică, se utilizează și noțiunea de piață internațională care se referă la tranzacțiile de afaceri dintre două sau mai multe țări, în sensul strict al cuvântului, spre deosebire de piața mondială care cuprinde tranzacțiile dintre toate țările lumii, precum și noțiunea de piață externă care reprezintă piața mondială privită din unghiul de vedere al relațiilor economice externe ale unei țări.

Sunt recunoscute mai multe forme ale pieței mondiale:

– comerțul internațional, definit ca ansamblul tranzacțiilor cu bunuri și servicii care se desfășoară între agenții economici din diferite țări;

piața internațională a capitalurilor, respectiv ansamblul operațiilor legate de plasarea în/din străinătate a unor capitaluri sub formă de investiții directe, credite etc.;

piața mondială a muncii, dată de ansamblul relațiilor generate de migrația forței de muncă dintr-o țară în alta, de regulă pentru căutarea unui loc de muncă;

piața tehnologiilor de vârf, care se referă la ansamblul transferurilor de brevete, invenții între diferite țări etc.

Tipurile de piață, precum și criteriile de grupare a piețelor cunosc un amplu proces de diversificare, determinat de mai mulți factori: natura bunurilor economice tranzacționate, modul de combinare a factorilor de producție, tradițiile, culturile și mentalitățile fiecărui popor, nivelul de dezvoltare economică etc. În funcție de obiectul tranzacțiilor de afaceri, piața mondială se clasifică în: piață de mărfuri, piață financiară, piață a muncii și piață a serviciilor.

2. 1 Premise ale apariției produsului mondial

Produsul activității unei organizații poate fi un bun, un serviciu sau o idee constând într-o sumă de trăsături tangibile sau intangibile care satisfac consumatorii și care este primit în schimbul banilor sau al altor unități de valoare.

Produsul global sau produsul mondial este conceput pentru a satisface cerințele consumatorilor din mai multe țări. De asemenea, este conceput să identifice și să servească segmente globale ale cererii, care sunt omogene ca necesități și putere de cumpărare.

Când același produs poartă diferite nume de marcă în diverse țări, potrivit specificului acestuia, se spune despre el că este un produs global.

Produsele globale sunt produse obișnuite care se dezvoltă în mod natural în companiile producătoare cu orientare multinațională. Compania multinațională se concentrează asupra adaptării numelui de marcă la cerințele locale, identificând un nume regional pentru un produs vândut în întreaga lume. Fiecare companie producătoare care acționează pe plan internațional deține în portofoliul de activitate produse internaționale.

Produsele tind să se mondializeze atunci când caracteristicile lor determinante le fac remarcabile și solicitate de consumatori. Tot mai mult, întreprinderile mondiale, din motive de simplitate și de costuri, caută să pătrundă și să vândă, în diverse părți ale lumii, produse care nu se diferențiază față de cerințele impuse de adaptarea la piața locală.

Numărul mărcilor mondiale cunoscute de public, susceptibile de a genera cumpărarea produselor respective, este în creștere. Printre mărcile cunoscute de-a lungul anilor, putem cita: Coca-Cola, IBM, Ford, Kodak, Xerox, Shell, Levi’s, McDonald’s, Gilette etc. Mai recent publicul mondial a ajuns să cunoască mărci, care circulau deja pe anumite piețe de mai mult timp: Benetton, Apple, Toyota, Honda, Nissan, Fuji, Connex, Orange, Zapp etc.

Un produs a cărui concepție și caracteristici principale sunt mondiale, chiar dacă acesta este fabricat pe plan local și prezintă una sau mai multe caracteristici specifice necesare pentru adaptarea la piața locală, poate fi distribuit oriunde în lume. În interiorul aceluiași sector, pot exista produse destinate consumatorilor mondiali și alte produse naționale destinate consumatorilor locali, întrucât piedicile culturale variază de la un produs la altul.

Tendința de globalizare a economiei a condus și la apariția segmentelor de clientelă transnațională, respectiv mondializarea gusturilor consumatorilor, care devin mai exigenți, mai rafinați, mai selectivi și mai interesați de achizițiile efectuate. Sunt recunoscute mai multe sectoare de activitate în care consumatorii sunt mondiali: aeronautică, mașini și utilaje, electronică, microinformatică, bunuri de echipament industrial, construcție navală, echipamente sportive, agricole de lux, cluburi de vacanță.

Pe măsură ce din ce în ce mai multe companii producătoare multinaționale își standardizează și își centralizează vânzările la nivel mondial, internaționalizează practica lor de cumpărare sau vând un produs care respectă un standard de calitate mondial, clientela întreprinderii respective devine mondială.

În materie de alimentație, fenomenul a cunoscut o amploare ridicată în special în decursul ultimilor ani: după Europa, lanțurile de magazine tip fast-food se multiplică în Japonia și se mențin în restul Asiei. Japonia totalizează 7336 franchize de origine americană, deci 72% din restaurantele sau magazinele alimentare McDonald’s (590 puncte de vânzare), KFC (800 restaurante), Domino Pizza, Dunkin Donuts și Wendy’s fac parte din viața Japoniei. Pe de altă parte, restaurantele asiatice cunosc o mare creștere în SUA (mai mare de 20 000), unde există deja mai mult de 1 500 de baruri japoneze Sushi.

Procesul de globalizare a generat, totodată, obligativitatea reglementării calității produselor mondiale, prin documente normative, standarde cu caracter universal din ce în ce mai exigente, care să prescrie calitatea, securitatea, durabilitatea, fiabilitatea, accesibilitatea.

Întreprinderile multinaționale urmăresc satisfacerea cerințelor consumatorului mondial, obligând astfel întreprinderile pur naționale să se alinieze, pentru a fi competitive, la standardele de calitate pe care le creează.

Multe întreprinderi producătoare își proiectează produsele pentru a corespunde în primul rând cerințelor și reglementărilor de pe piața internațională, urmând ca apoi să procedeze la adaptarea acestora potrivit specificului piețelor mai mici, naționale, dacă doresc recunoașterea produsului activității lor și la acest nivel. Această abordare permite producătorului să introducă produse noi pe mai multe piețe, aproximativ în același timp.

2. 2 Economiile naționale și fenomenul de regionalizare

Privită în sens general, regionalizarea descrie creșterea integrării societale în cadrul unei regiuni și procesul nedirecționat de interacțiuni economice și sociale stabilit între state sau regiuni situate în același spațiu geografic. Mulți privesc regionalizarea ca pe o treaptă intermediară ducând la globalizare. În literatura germană politică, integrarea europeană este numită “globalizare”. Cu toate acestea, cele două procese se întâlnesc doar parțial și uneori pot fi chiar opuse unul altuia. Cea mai avansată din formale de integrare regională, Uniunea Europeană, oferă dintr-o dată două diferențe față de globalizare. În primul rând, regionalismul se bazează pe transferul deliberat și voluntar de suveranitate spre instituții supranaționale, spre deosebire de aceasta. În al doilea rând, globalismul nu este înzestrat cu instituții capabile să exercite control sau să genereze politici comune.

În ambele situații, forțele profunde sunt aceleași. Comerțul figurează pe primul loc, nota comună a regiunilor fiind obiectivul creării de piețe largi, stimulatoare și competitive, prin piețe comune sau zone de comerț liber. Pe glob există zeci de asocieri de state, diferind între ele prin gama de teme ale conlucrării sau gradul de instituționalizare.

Procesul de integrare economică și comercială regională, început în anii ’60, a urmărit realizarea unei diversități de avantaje: accesul reciproc preferențial pe piață, realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferențial față de terți, folosirea în comun a infrastructurii și a instituțiilor și nu în cele din urmă realizarea unei strânse integrări politice, ca motiv important de depășire a unor dispute și diferende. Organismele regionale au apărut și ca răspuns la lipsa unor instituții globale cu asemenea mandat.

În ultimii ani, tendința generală de integrare regională a continuat în ritm susținut. De exemplu, Zona de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), în baza unui acord semnat de țările membre în august 1995, a decis eliminarea taxelor vamale la majoritatea produselor prelucrate; Uniunea Europeană (UE) și-a mărit numărul membrilor de la 12 la 15, iar apoi la 25 în mai 2004, a semnat un acord de creare a unei zone de liber schimb cu 12 state din zona Mediteranei (EUROMED) până în anul 2010 și a încheiat acorduri de asociere cu un număr important de state din Europa Centrală, printre care și România; în noiembrie 1995, cele 18 state membre ale Forumului de Cooperare Economică din Asia și Pacific (APEC) – printre care SUA, Japonia și China au decis realizarea unei zone de liber schimb și de investiții până în anul 2010 pentru țările dezvoltate și până în anul 2020 pentru țările în curs de dezvoltare.

Multe din marile puteri, politice sau economice, ezită între vocația lor regională și cea globală. Opțiunea Japoniei a fost globalismul, deși mulți pledau pentru asianism. SUA, o putere eminamente globală, se asigură contra izolării de către diferitele regionalisme, intrând în cât mai multe forme regionale. Cu mai puține mijloace economice, Rusia încearcă o strategie asemănătoare în vecinătatea imediată sau în regiunea euro-asiatică.

Primul val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la începutul anilor ’50 în Europa, prin crearea Comunității Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice sau din rațiuni de imitare a marilor metropole, și s-a extins în America Centrală și de Sud, Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu. Specifică acestei perioade a fost dorința de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezintă începutul unui proces de mare complexitate.

Integrarea Europei este fenomenul cel mai cunoscut, studiat și comentat în materie de integrare. Are și vechimea cea mai mare, experiența cea mai îndelungată și realizările cele mai vizibile. A parcurs mai multe etape, ultima dintre ele fiind inaugurată prin adoptarea de obiective noi și ambițioase la Maastricht și prin transformarea Comunității în Uniune. Următorul pas important ce se prefigurează în istoria Uniunii Europene este acela al adoptării unei Constituții pentru Europa, fapt destul de controversat ce pare că va depăși termenul acordat inițial. Statele membre nu sunt pregătite a face acest pas, fapt confirmat și de rezultatele negative ale referendumurilor din unele țări, cum ar fi Franța. Există totuși proiectul de tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa și mai devreme sau mai târziu acesta va intra în vigoare, căci Uniunea are nevoie de o lege fundamentală, supremă.

Al doilea val de regionalizare a comerțului internațional a debutat la mijlocul anilor ’80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. În această perioadă CEE a pus bazele pieței interne unice. În același timp, după semnarea și încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel și Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american, concretizată în crearea NAFTA. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia și America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborării se înregistrează în Piața Comună a Americii Centrale și în ASEAN. În partea de sud a Americii Latine a fost creată Piața Comună a Sudului (MERCOSUR), într-o regiune în care existau și alte grupări integraționiste regionale.

Integrarea în America de Nord

Primii pași spre integrarea economică a țărilor din America de Nord au fost efectuați odată cu semnarea, în 1989, a acordului bilateral dintre SUA și Canada. În februarie 1991, la cererea președintelui Mexicului, Salinas, Statele Unite, Canada și Mexicul au început negocierile pentru semnarea unui acord de comerț liber. La data respectivă, un asemenea acord era considerat a fi în folosul celor trei țări, întrucât a oferit posibilitatea unui acces liber pe piețele fiecărui partener.

Acceptând să participe la negocierea unui acord, SUA, Canada și Mexicul au format mai multe grupuri de lucru care au analizat următoarele probleme: accesul pe piață (taxele vamale și barierele netarifare, regulile de origine, achizițiile guvernamentale), regulile comerciale, serviciile, investițiile, drepturile de proprietate intelectuală și reglementarea diferendelor. Negocierile au început în iunie 1991, iar la 12 august 1992, s-a anunțat crearea Acordului Nord American de Comerț Liber (North American Free Trade Agreement – NAFTA; Accord de libre-echange Nord American – ALENA). Acordul a fost semnat de cei trei șefi de state în decembrie 1992, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1994.

Această zonă reunește economii cu stadii diferite de dezvoltare, oferind însă noi perspective comerțului regional și internațional. NAFTA este una dintre grupările economice cele mai puternice din lume, deținând o pondere de circa 20% din comerțul mondial și o populație de peste 380 milioane de locuitori. Beneficiile directe determinate de comerțul liber rezultă de pe urma eliminării aproape complete a taxelor vamale între cele trei țări partenere.

Statele Unite mizează pe beneficiile care pot fi obținute datorită expansiunii comerțului în condițiile unei piețe de dimensiuni mai mari, precum și datorită creșterii competitivității pe piețele internaționale și a sporirii oportunităților de investiții pentru firmele americane. Mexicul vizează un acces mai facil și sigur pe piața principalului său partener comercial – SUA, creșterea încrederii investitorilor străini în mediul economic mexican și conturarea unui mediu economic și de afaceri mai stabil. La rândul său, Canada a considerat că NAFTA îi poate oferi posibilitatea să-și mențină poziția în comerțul internațional, preferințele de care beneficiază în relațiile comerciale cu SUA și să obțină un acces nerestricționat pe piața mexicană.

Integrarea în America Latină

La scurt timp după crearea CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului), respectiv a CEE (Comunitatea Economică Europeană), America Latină a întreprins primii pași spre integrarea regională. Astfel, în 1960, s-a semnat acordul de înființare a Asociației Latino-Americane de Comerț Liber (Latin American Free Trade Association – ALALC), în baza căruia Argentina, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay și Venezuela au hotărât să creeze o zonă de comerț liber. Această zonă a funcționat destul de bine în primii ani, după care a cunoscut o perioadă de impas care a culminat în anii ’70. Deși schimburile comerciale între țările membre au fost stimulate, discrepanța între obiectivele și rezultatele obținute a fost destul de mare.

Asociația Latino-Americană de Integrare (Latin American Integration Association – ALADI) a fost creată prin semnarea la 12 august 1980 la Montevideo, a acordului de înființare. ALADI a înlocuit Asociația Latino-Americană de Comerț Liber, grupând aceleași țări. Obiectivul principal al acestei Asociații îl reprezintă impulsionarea procesului de integrare economică în zonă prin intermediul cooperării economice, al specializării în producție a țărilor membre și prin stimularea schimburilor comerciale reciproce. La baza acordului de constituire a ALADI a stat principiul tratamentului diferențiat al statelor membre, împărțite în trei grupe, în funcție de nivelul dezvoltării economice: recent industrializate (Argentina, Brazilia, Mexic); cu nivel mediu de dezvoltare (Columbia, Chile, Peru, Uruguay, Venezuela); mai puțin dezvoltate (Bolivia, Ecuador, Paraguay), stipulându-se realizarea integrării în etape în scopul atenuării diferențelor existente între statele membre, precum și posibilitatea aderării la acord a altor țări din zonă.

La 26 mai 1969, Bolivia, Ecuador, Columbia, Peru și Venezuela au semnat la Cartagena acordul de constituire a Pactului Andin (Andean Pact), grupare subregională în cadrul Asociației Latino-Americane de Comerț Liber. Principalele obiective ale Pactului Andin vizau: coordonarea eforturilor pentru accelerarea procesului de industrializare și limitarea dependenței față de țările dezvoltate; liberalizarea schimburilor comerciale reciproce și instituirea unei politici comerciale față de terți.

Pentru atingerea acestor obiective, Acordul de la Cartagena a prevăzut un program de liberalizare a schimburilor comerciale reciproce, un tarif vamal comun față de terți, programe privind dezvoltarea industrială, pe sectoare, tratament comun față de capitalul străin și instituirea unui regim uniform față de întreprinderile multinaționale. Rezultate mai importante s-au obținut în domeniul unificării vamale prin eliminarea taxelor vamale, a barierelor netarifare și aplicarea unui tarif vamal comun față de terți. Datorită gradului scăzut de complementaritate economică, schimburile comerciale reciproce reprezintă încă o proporție redusă în totalul schimburilor comerciale desfășurate de aceste țări. Un moment important în activitatea organizației l-a constituit adoptarea, în septembrie 1980, a Cartei colaborării dintre țările andine, document care stabilește principiile politicii interne și internaționale a statelor membre, subliniază necesitatea promovării unei noi ordini economice și politice regionale și internaționale.

Pe lângă grupările integraționiste menționate, pe teritoriul Americii Latine mai funcționează și alte grupări cu obiective destul de limitate, între care cele mai importante sunt Comunitatea Caraibelor și Piața Comună, Piața Comună a Americii Centrale, Grupul Celor Trei și Sistemul Economic Latino-American.

Integrarea în Asia și Pacific

Spre deosebire de America Latină, unde prima schemă de integrare regională a apărut în 1960, în Asia, evoluția procesului de integrare a fost mai lentă datorită numeroaselor evenimente politice și militare. În acest context, trebuie menționată disputa diplomatică dintre Filipine și Malaezia din perioada 1962-1967, confruntarea dintre Indonezia și Malaezia, separarea Singapore-lui de Malaezia, dar și războiul din Vietnam.

Totuși, în ciuda unor auspicii nefavorabile, la 8 august 1967, miniștrii de externe din Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore și Thailanda au semnat Declarația de la Bangkok, care a consfințit crearea Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN). Prin crearea ASEAN, țările fondatoare nu și-au ascuns intenția de a reuni în viitor toate cele 10 țări din zonă, pentru a crea un spațiu de securitate, stabilitate și dezvoltare.

Declarația de constituire a ASEAN a statuat în mod expres faptul că, Asociația este deschisă participării tuturor statelor din regiunea Asiei de Sud-Est care subscriu la obiectivele și principiile menționate. Asociația reprezintă “voința colectivă a națiunilor Asiei de Sud-Est de a se asocia în spiritul prieteniei și cooperării, pentru ca prin eforturi susținute și sacrificiu să asigure popoarelor din zonă dar și posterității pace și prosperitate.”

Până în 1992, cooperarea economică a țărilor membre ale ASEAN s-a bazat pe programe destinate înființării de societăți mixte și de programe de cooperare industrială. Brunei, Indonezia, Malaezia, Filipine, Thailanda și Singapore, adică cele șase țări inițiatoare ale acordului, au convenit să elimine taxele vamale până în 2010. Membrii mai noi, printre care Cambodgia, Laos, Myanmar și Vietnam, s-au angajat să realizeze acest lucru până în 2015, iar pentru unele produse considerate sensibile, până în 2018.

Continentul african este „gazdă” a nu mai puțin de 14 grupări economice intraregionale, printre care SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri; COMESA – Piața Comună a Africii de Vest și de Sud, cu 20 de membri; ECCAS – Comunitatea Economică a Statelor Central – Africane, cu 15 membri; SADC – Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud, cu 14 membri.

Regionalismul, în orizontul căruia majoritatea statelor au început să trăiască astfel, se va consolida, deși va trece prin crize de creștere. El este salutat cât timp se încadrează în globalizare, refuzând tentația de a forma insule și de a prelungi vechile birocrații ale statelor integrate.

Există și elemente care zădărnicesc integrarea europeană și acestea se traduc prin acțiunile de regionalizare a Europei, cel mai evident fiind cel al criteriului religios. Grecia este destinată să tensioneze Moscova prin infiltrarea capitalului elen în zona ortodoxă, iar Turcia să devină un avanpost pentru controlul economic al lumii islamice. Și una și alta dintre aceste țări au funcția riscantă de a îndepărta de Europa Occidentală zone semnificative din Europa Centrală și de Est și de a complica misiunea europeană a Rusiei.

Percepția regionalizării se reflectă negativ pentru țările din estul Europei, cum ar fi și România, sentimentul direct fiind acela că s-ar putea pierde în favoarea altor țări controlul unor regiuni istorice. Ceea ce scoate în evidență modelul european este că apariția mai multor centre de putere în economia globală înseamnă episodic superregionalizarea.

Globalizarea va funcționa o perioadă ca acord între SUA cu zona NAFTA, Europa, ca Europă Unită și Asia, orientată în jurul pivotului chinez, adică a unor macroregiuni oarecum omogene economic, politic și cultural. Între aceste macroregiuni se vor produce încă mult timp coliziuni de interese până când se va găsi formula politică a noii ordini economice propuse de globalizare.

Procesul de integrare comercială și economică, după criterii regionale, a unor economii naționale cu potențialuri și niveluri diferite dă expresie tendinței mai vechi, devenită acum mai pregnantă, de a valorifica factorii geografici pentru interese economice sau ecologice comune și de a aloca și reuni mai eficient la scară internațională unele resurse și capacități, care, utilizate numai în cadru național, ar avea efecte mai puțin semnificative.

Polemicile apărute în unele dezbateri teoretice și reuniuni internaționale derivate din opunerea regionalismului și mondializării par a avea un caracter artificial și nu o caracteristică dominantă a perioadei actuale cu perspective de menținere – și anume: nici una din aceste tendințe nu poate fi eliminată din economia mondială, una nu exclude pe cealaltă, globalizarea este sprijinită de regionalism. Formarea de grupări regionale comerciale și economice flexibile, cu reguli diverse de funcționare, dar și cu interese diferite, se constituie într-un proces necesar, o etapă intermediară înainte de a ajunge la economia globală integrată.

Tratatele comunitare prevedeau încă din 1957 asigurarea unei dezvoltări economice armonioase și reducerea treptată a decalajelor dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni. Astăzi, în perspectiva Uniunii Economice și Monetare și a introducerii monedei unice, întărirea coeziunii economice devine o condiție fundamentală. Pentru atingerea acestor obiective a fost concepută o politică regională și de coeziune a cărei importanță a crescut odată cu numărul de membri ai Uniunii.

Prin politica regională și de coeziune, Uniunea Europeană sprijină regiunile mai puțin dezvoltate și le încurajează să se ajute singure, fiindcă rolul principal în reducerea decalajelor economice revine regiunilor. Succesul politicilor promovate de Uniunea Europeană pentru consolidarea economiei locale este condiționat de ideile, inițiativele și strădania fiecărei regiuni.

Ultimele evenimente arată că procesele integraționiste au căpătat un nou impuls și noi dimensiuni. Lărgirea fără precedent a Uniunii Europene, eforturile susținute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor două Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente:

– creșterea posibilității obținerii de efecte de creare de comerț, creșterea rolului în negocierile internaționale și scăderea costurilor de distribuție;

– incapacitatea organizațiilor internaționale, în special a Organizației Mondiale a Comerțului, de a soluționa cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea unui sistem de comerț liber global.

Tabel nr. 1: Comerțul mondial pe grupări regionale (2003, mld. USD)

*Este vorba de exporturile celor 10 state ce au aderat în 2004 la UE.

Sursa: World Trade Report, 2005.

1.4. Regiunile transfrontaliere și federalizarea

Procesul de unificare europeană pune într-o lumină nouă problemele frontierei în Europa, de la acest proiect pornind și ideea necesității schimbărilor majore în structura de putere a lumii și, de asemenea, discuția despre puterile statului și despre structurarea relațiilor dintre state.

Spre deosebire de statul națiune, federația presupune existența unei puteri centrale, cu atribuțiuni distincte de acelea ale statelor membre și care sunt exercitate independent. Aceste atribuțiuni se exercită printr-un Parlament federal bicameral și prin sufragiu universal, iar problemele federale sunt de competența autorităților centrale federale, în timp ce statul rămâne suveran în anumite competențe. Membrul unei federații este de trei ori cetățean: în sânul comunității sale, al statului în care trăiește și al statului federal.

Pe plan economic, federalizarea presupune o largă descentralizare care ar trebui să se finalizeze în uniune vamală, monetară, poștală, militară și în transporturi. O organizare pur federală cere ca statele – regiuni să nu aibă aceleași sisteme de organizare, în interiorul fiecăruia repartiția, organizarea și distribuția puterilor având forme variate și toate acestea în favoarea individului, căruia i se acordă mai multe posibilități de control asupra elementelor și forțelor din societate, mai multă libertate și mai multă responsabilitate.

O importanță deosebită o prezintă și regiunile transfrontaliere ca un fenomen european mai cu seamă. Accentul cade, în cazul zonelor transfrontaliere, pe cadrul de colaborare, cadru care uniformizează “asperitățile” granițelor și mai ales cadrele legislative diferite. Aceste forme de colaborare transfrontaliere, însă, nu sunt apanajul Occidentului. Cazul amenajării Dunării a creat un cadru de colaborare transfrontalieră între România, Iugoslavia și Bulgaria, exact pe suportul regiunilor de frontieră fluvială.

După cel de-al II-lea Război Mondial, populația din diferite țări cu granițe comune (Germania – Franța, Franța – Olanda și țări din peninsula scandinavică) a hotărât să minimizeze sau să elimine total efectele negative cauzate de existența granițelor, pentru a duce o viață asemănătoare cu cea a locuitorilor din zonele centrale ale țărilor. Curând s-a descoperit că fără existența unor reglementări juridice și administrative precise, acest plan nu poate fi atins decât în mică măsură. Ca urmare, au fost constituite asociații locale sau regionale de ambele părți ale granițelor, fiecare din ele rămânând sub jurisdicție națională, urmărind scopuri comune și dorind să promoveze cooperarea transfrontalieră. Unele din aceste asociații s-au unit sub o “umbrelă” transfrontalieră (euroregiuni sau structuri similare). Din 1960 și până în prezent, acestea au continuat consecvent, pe diferite paliere politice și administrative, să îmbunătățească situația economică și socio-culturală a populațiilor care trăiesc în regiunile de graniță și să elimine barierele datorate frontierelor.

La sfârșitul anilor ‘80, crearea Pieței Unice europene și schimbările democratice petrecute în Europa Centrală și de Est au deschis și mai mult granițele naționale. Numeroase alte state și regiuni transfrontaliere au înființat și au devenit membre ale Asociației Regiunilor de Graniță Europene (Association of European Border Regions – AEBR), fondată în 1971. În același timp, alte oportunități de cooperare au apărut, cum ar fi proiectele de infrastructură (poduri, tuneluri) între Franța și Marea Britanie, precum și între Danemarca și Suedia.

Deschiderea unor granițe și conturarea altora a readus în atenție problemele legate de frontiere. A devenit clar că obiectivele UE privind integrarea trebuie să urmărească o politică specială pentru regiunile frontaliere, care să elimine problemele ce ar putea urma integrării. Cazul regiunii transfrontaliere franco – elvețiene, ca și orientarea mai generală a cooperării economice multiple în Europa de Vest, a relansat ideea că integrarea europeană poate însemna nu numai unirea țărilor europene, ci și realizarea unei “Europe a regiunilor” printr-o cooperare europeană transfrontalieră.

Regiunea transfrontalieră este considerată a fi cea mai bună bază de unificare, dar ceea ce se poate aduce ca argument împotriva acestei teorii sunt constatările multor specialiști ce semnalează marile discrepanțe regionale capabile să împiedice cooperarea de acest tip. Dezvoltarea cooperării regionale de-a lungul granițelor este o prioritate pentru UE, reconfirmată fiind prin cel de-al treilea raport privind Coeziunea, documentele de revizuire a fondurilor structurale și perspectiva financiară pentru următoarea perioadă de planificare 2007 – 2013. Dezvoltarea de proiecte comune este cheia acestei cooperări, ducând la crearea de noi oportunități pentru zonele implicate și la depășirea unor obstacole economice, sociale și politice datorate existenței unei granițe internaționale.

"Filozofia cooperării transfrontaliere" este cooperarea veritabilă între două regiuni de graniță vecine. Cooperarea transfrontalieră nu înseamnă că una din părți acționează mai întâi singură la nivel național și mai târziu încearcă să se implice sau să coopereze cu vecinul de peste graniță. Ea cuprinde toate domeniile vieții de zi cu zi, precum și dezvoltarea de programe, priorități și acțiuni comune. Include, de asemenea, implicarea extensivă a grupurilor sociale, nivelelor administrative etc., în cooperarea transfrontalieră.

În scopul de a promova cooperarea transfrontalieră, UE a alocat fonduri și a organizat variate inițiative și programe, astfel Statele Membre participă într-o politică regională europeană co-finanțată de fonduri europene.

O importantă inițiativă comunitară s-a concretizat într-un program cu obiective spațiale clare – INTERREG – program care sprijină promovarea cooperării transfrontaliere, transnaționale și interregionale și dezvoltarea echilibrată a spațiului european, fiind acum în cea de a treia fază de realizare. Interreg III este o inițiativă comunitară, finanțată din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER). Această inițiativă are trei componente:

Interreg III A: cooperare transfrontalieră, în scopul de a dezvolta centre sociale și economice la nivel transfrontalier prin strategii comune de dezvoltare; urmărind să promoveze dezvoltarea regională integrată dintre regiunile de frontieră vecine. Aceasta va include granițe exterioare și anumite granițe maritime. Această componentă urmărește, printre altele: dezvoltarea urbană, rurală și costieră, încurajarea antreprenoriatului și dezvoltarea firmelor mici (inclusiv cele din sectorul turistic); integrarea pieței de muncă și a includerii sociale; participarea cu resurse umane și facilități pentru cercetare, dezvoltare tehnologică, educație, cultură, comunicații și sănătate; protecția mediului (locală, globală); îmbunătățirea rețelelor și serviciilor de transport, informare și comunicare, precum și a sistemelor de apă și energie.

Interreg III B: cooperare transnațională, în scopul de a aprofunda nivelul de integrare prin formarea unor grupuri mari de regiuni europene. Aceasta pentru a obține o dezvoltare durabilă, armonioasă și echilibrată în vederea unei mai bune integrări teritoriale a țărilor candidate și a altor țări învecinate. Se va acorda o atenție specială cooperării privind regiunile insulare;

Interreg III C: cooperare interregională, pentru îmbunătățirea eficienței politicilor și a instrumentelor de dezvoltare regională prin schimb de informații la scară largă și prin crearea de rețele de informare în acest sector. Este încurajată cooperarea în regiunile cu o dezvoltare lentă și în cele aflate în curs de transformare.

Această componentă va acoperi, printre altele, acțiunile de cooperare pe probleme specifice cum ar fi cercetare, dezvoltare tehnologică și cea a IMM-urilor, societate informațională, turism, cultură și ocupație, antreprenoriat și mediu.

Trebuie acordată atenție participării regiunilor insulare și a regiunilor cele mai îndepărtate, precum și țărilor aplicante în cadrul diverselor rețele. Va fi încurajată cooperarea bilaterală dintre regiunile maritime.

Finanțarea totală oferită de Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER) pentru noua inițiativă este de 4.875 mil. Euro pentru perioada 2000-2006.
Se acordă atenție specială:

– granițelor externe ale Comunității, în special în perspectiva extinderii;

– cooperării privind regiunile exterioare ale Comunității;

– cooperării în vederea promovării procesului de pace început în Balcani;

– cooperării privind regiunile insulare.

Instituțiile din România pot participa la proiecte Interreg, dar nu pot beneficia de cofinanțare prin Fondul European de Dezvoltare Regională.

Aproximativ 50 de regiuni ale Europei unite și-au stabilit birouri permanente la Bruxelles, pentru a facilita legăturile și schimbul de experiență dintre regiuni și cu Comisia Europeană. Altele se implică activ în organizații ca Asociația Regiunilor Europene de Graniță sau Asociația Europeană a Agențiilor de Dezvoltare. Rețelele informatice permit autorităților locale și regionale să facă față unor probleme transfrontaliere cum ar fi reciclarea deșeurilor sau administrarea încălzitului public. Crearea Euroregiunilor, peste granițele naționale, reprezintă un nou semn de progres.

Deși nu pot fi considerate entități legale sau organizații, Euroregiunile au multe caracteristici comune:

caracter permanent;

identitate diferită de a membrilor săi;

resurse administrative, tehnice și financiare proprii;

capacitate decizională proprie.

Aria geografică a Euroregiunilor este determinată în special de gradul de integrare socio-economică a unei arii geografice relative concentrate. Euroregiunile se concentrează pe cooperarea la nivel operativ pe rezolvarea problemelor locale și încearcă să prevină conflictele, prin promovarea unor soluții care să vină în sprijinul celor mai afectate grupuri de cetățeni.

Integrarea și parcelarea, globalizarea și teritorializarea sunt procese complementare. Ele reprezintă două laturi ale aceluiași proces: redistribuirea pe tot cuprinsul lumii a suveranității, puterii și libertății de acțiune, provocată (dar în nici un caz determinată) de saltul revoluționar al tehnologiei vitezei.

1.5. Fenomenul de globalizare – argumente pro și contra

Analiștii au identificat trei tendințe principale ale globalizării. Adepții „hiper-globalizării” cred că globalizarea definește o nouă epocă în istoria umană, în care tradiționalul stat național nu mai există nici chiar în materie de afaceri, acest lucru fiind imposibil într-o economie globală. „Scepticii” sunt de părere că fluxurile comerciale investiționale și cel al forței de muncă nu sunt superioare celor din trecut. Adepții „transformărilor” au un punct de vedere intermediar. Aceștia admit faptul că un rol important îl dețin guvernele, atât timp cât acestea se adaptează la o lume în care nu există o distincție clară între problemele interne și internaționale.

Aprobarea sau contestarea globalizării constituie, în prezent, curente de opinii și de acțiune care au coborât până la nivelul cetățeanului de rând, dezbaterile pe această temă fiind, în multe cazuri, la nivelul mișcărilor de stradă.

Poziții pro globalizare. Partizanii globalizării se înscriu în două mari categorii: pe de o parte, adepții curentului neoliberal, iar pe de altă parte reprezentanții instituțiilor financiare internaționale și a marilor întreprinderi internaționalizate.

Neoliberalii consideră globalizarea un fenomen ireversibil deoarece viteza cu care fluxurile de capital circulă în exteriorul granițelor naționale, amploarea schimbului de tehnologie și informație, ca și apariția unor noi zone de propulsie economică (exemplu Asia de Sud-Est) sunt elemente care, prin întrepătrundere, constituie o nouă structură pe piața mondială, a cărei dezvoltare nu permite o întoarcere la vechile forme de comerț și cooperare internațională.

Reprezentanții instituțiilor și întreprinderilor internaționalizate consideră globalizarea un fenomen universal deoarece liberalizarea schimburilor între națiuni reduce riscul conflictelor militare, generalizând tendința de schimb și cooperare în dauna tendințelor de confruntări violente și revendicări teritoriale.

Fenomenul globalizării este un fapt cu care generațiile actuale și cele care vor veni vor trebui să trăiască. Este durabil, purtător al unei stări de bine, la care populația nu va vrea niciodată să renunțe. Chiar și generațiile care sunt ținute departe de beneficiile globalizării poartă în ele dorința ascunsă de a le împărtăși într-o zi. Mobilitatea capitalurilor conduce la creșterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferențelor dintre state.

Internaționalizarea producției, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport contribuie la scăderea costurilor de producție, ceea ce permite reducerea prețurilor bunurilor și serviciilor și creșterea accesului populației la bunuri mai ieftine. Reglementările internaționale în materie de liberă circulație a mărfurilor facilitează accesul din ce în ce mai larg către piețe. Taxele vamale au cunoscut o reducere continuă în ultimii ani, la majoritatea produselor industriale și multe dintre țările în dezvoltare și-au schimbat orientarea din țări predominant exportatoare de produse primare în țări exportatoare de produse prelucrate. Sporirea concurenței conduce la sporirea eficienței, ceea ce are efecte benefice asupra producției, diversității de bunuri și servicii, la difuziunea cunoștințelor, a progresului și, în final, la creșterea productivității și satisfacerea cât mai bună a cerințelor

consumatorilor.

Poziții contra globalizării. La extrema opusă susținătorilor entuziaști ai acțiunii globalizatoare a corporațiilor transnaționale se situează antiglobaliștii, cei care o plasează la rădăcina dezintegrării sociale și ecologice pe care, apreciază respectivii autori, o parcurge omenirea în prezent. În cazul regionalizării există oponenți care consideră că aceasta induce unele consecințe nefaste asupra liberalizării în plan global a comerțului internațional. În primul rând este deturnat interesul autorităților de la negocierile globale, ele concentrându-și eforturile către înfăptuirea obiectivelor regionale. În al doilea rând, acordurile de integrare regională pot introduce clauze restrictive pentru relații cu terții și este dat exemplul SUA, care, în acordurile sale preferențiale cu Canada, a introdus reguli de origine severă care restrângeau posibilitatea cooperării cu partenerii din alte țări în fabricarea produselor respective.

O lucrare care reflectă atitudinea antiglobalistă este cea aparținând lui David C. Korten, economist american specializat în problemele dezvoltării – Corporațiile conduc lumea. Lucrarea se constituie într-o pledoarie pentru solidaritatea societății civile pentru lupta comunităților locale și a guvernelor în fața alianței de interese economice, politice, ideologice care promovează în viziunea autorului procesul de globalizare. Sensul acestui din urmă proces ar fi acela de transferare a puterii din mâinile guvernelor responsabile pentru binele public în cele ale câtorva mari corporații.

Autorul dezvoltă elementele alianței de interese aflată în spatele globalizării, alianță care are în centrul său corporațiile și care promovează doctrina ideologică denumită de Korten “liberalismul corporatist”. Viziunea lui Korten asupra rolului profund negativ al acțiunii globalizatoare a corporațiilor transnaționale include mai multe coordonate. În termeni generali, el acuză tipul de societate spre care ne îndreptăm, o monocultură de consum globalizată, acea societate universală. Valorile, credințele, identitățile distinctive care fac oamenii să simtă că aparțin unor comunități și unor locuri, tind să fie înlocuite de simbolurile universalizate create și propagate de marile corporații.

“Globalizarea întărește tendințele de monopolizare la scară planetară”.

«Impactul globalizării, împreună cu partea sa națională – neoliberalismul, sunt prezente peste tot: creșterea economică cu pierderea viitoare a 40 000 de locuri de muncă pe an în ultimii 10 ani în primele 100 de companii multinaționale, încălzirea planetei, războaie și intoleranță. Termenul globalizare este mult prea tehnic, prea curat dacă avem în vedere realitatea pe care o ascunde. La o privire mai atentă, globalizarea reprezintă culmea tendinței de dominare mondială a unei vechi mentalități. Globalizarea implică dominarea elitei occidentale asupra resurselor materiale și umane ale lumii. Un bilanț al globalizării: creșterea numărului de războaie, creșterea violenței, degradarea ireversibilă a mediului».

Tabel nr. 2: Principalele trei curente în domeniul globalizării

=== 2 ===

Capitolul 2

Formele specifice globalizării

2.1. Aspecte generale privind fenomenul de globalizare

Internaționalizarea producției este considerată inima procesului de globalizare. În cadrul procesului de internaționalizare a producției, de fapt de globalizare a procesului de producție, corporațiile transnaționale reprezintă elementul esențial. Peste 500 000 de filiale, aparținând celor peste 60 000 de corporații formează un univers care implică atât relații pe bază de transferuri de capital cât și așa-numitele non-equity relations, respectiv relații care nu implică transferul de capital. Dimensiunea procesului de globalizare la nivelul producției este reflectată de amploarea procesului de transnaționalizare a economiei mondiale. Primele 100 de companii transnaționale nefinanciare dețineau active în străinătate în valoare de 1,8 trilioane USD, având produse în străinătate care valorau 2,1 trilioane USD, cu un personal în străinătate de peste 6 milioane persoane, toate acestea la nivelul anului 1997!

Producția internațională are mai multe dimensiuni. Principalele sale caracteristici globale pot fi rezumate astfel, așa cum reiese din Raportul privind Investițiile Internaționale:

– valoarea producțiilor realizate de societățile transnaționale (societăți-mamă și filiale) reprezintă un sfert din produsul global mondial, din care o treime se realizează în țările gazdă. Vânzările filialelor pe piețele interne și internaționale reprezentau în jur de 17 trilioane de USD, comparativ cu cele 9 trilioane USD ale exporturilor mondiale în același an (2003). Din punct de vedere al structurii producției mondiale, în țările dezvoltate domină producția de servicii, în timp ce în țările în dezvoltare domină producția de bunuri. De altfel, orientarea investițiilor directe la nivel mondial reflectă schimbările survenite în structura economiei mondiale precum și dinamica deosebită a sectorului terțiar (cel al serviciilor) în toate categoriile de țări.

– fluxurile tehnologice joacă un rol deosebit de important în procesul de globalizare al producției. Tehnologia se exportă prin produsele pe care o încorporează (măsurată prin valoarea exporturilor către filiale) direct, ca urmare a înțelegerilor contractuale (măsurată prin valoarea plăților și încasărilor generate de acestea) sau prin intermediul programelor de training (măsurată prin costul resurselor antrenate în aceste procese). Fluxurile de tehnologie reprezintă motorul globalizării producției, iar în țările dezvoltate continuă să dețină monopolul tehnologic, esențial în lupta pentru păstrarea competitivității la nivel intern și internațional. De altfel, din punct de vedere al încasărilor royalty (redevențe) și taxelor de licență, țările dezvoltate dețin peste 98%.

– în strânsă legătură cu fluxurile tehnologice, cercetarea-dezvoltarea constituie secretul succesului în procesul de globalizare. Activitatea de cercetare-dezvoltare continuă, însă, să se deruleze la nivelul companiei mamă, adică în țările de origine, iar filialele cheltuiesc mult mai puțin în activitatea de cercetare-dezvoltare decât firmele mamă. Acest lucru este de natură a face din procesul de globalizare o „cale” de păstrare a decalajelor ce există între țările de origine (marea lor majoritate țări dezvoltate) și țările gazdă în dezvoltare.

– comerțul internațional, în calitate de componentă a procesului de globalizare, este stimulat de producția globală, ca urmare a schimbărilor comerciale pe care le generează societățile transnaționale. Se poate aprecia că globalizarea procesului de producție este o consecință și a piedicilor ridicate în calea comerțului internațional, în sensul că firmele și-au transferat producția în țările cu restricții în calea schimbărilor internaționale. Comerțul internațional este astăzi de departe dominat de societățile transnaționale, apreciindu-se că ele derulează peste două treimi din schimburile comerciale internaționale, iar comerțul intra-firme deține cam o treime.

– globalizarea producției generează oportunități de angajare, ceea ce constituie un aspect pozitiv pentru economia țărilor gazdă, mai ales atunci când este vorba de țări care se confruntă cu grave probleme ale șomajului.

În strânsă legătură cu internaționalizarea producției, un alt factor al globalizării îl reprezintă comerțul internațional, fiind cel mai vechi flux al circuitului mondial devansat de producția globală și puternic dominat de companiile transnaționale.

Instituționalizare comerțului internațional după cel de-al doilea Război Mondial a avut drept consecință principală reducerea tarifelor, în special la produsele manufacturate, ceea ce a permis țărilor în dezvoltare să câștige noi și noi piețe. Valorificarea oportunităților oferite prin prisma globalizării s-a constituit într-un factor dinamizator al comerțului internațional. Ritmul mediu anual de creștere al exporturilor internaționale a fost în perioada 1995-2000 de 3,6% pe ansamblul economiei mondiale, iar cel al importurilor de 3,8%. Cele mai ridicate ritmuri le-au înregistrat țările în dezvoltare, ceea ce demonstrează o evoluție ascendentă a poziției lor în comerțul internațional.

Cu toate acestea, evoluția comerțului internațional în ultimii ani a fost marcată de crizele care au avut loc în diferite regiuni ale lumii. Procesul globalizării a demonstrat o dată în plus că interdependențele dintre state sunt mai strânse ca oricând și că nimeni nu este invulnerabil în fața fenomenelor negative care afectează o regiune sau alta. Volumul exporturilor mondiale, cât și al importurilor au cunoscut o creștere lentă în toate regiunile lumii, dar mai ales în țările în dezvoltare.

O altă componentă a globalizării o constituie internaționalizarea fluxurilor financiare internaționale. Momentul esențial al începutului globalizării piețelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante și deschiderea piețelor financiare. Astăzi, fluxurile financiare internaționale sunt cele mai dinamice.

Dar poate că mai mult decât orice, revoluția informațională a fost cea care a dat aripi noi procesului de globalizare. Așa cum remarca un reporter al televiziunii franceze, acum zece ani nu se vorbea de Internet și foarte puțini aveau telefon mobil. Astăzi ni se pare imposibilă viața fără aceste două instrumente care ne pot conecta în câteva secunde cu oricine de pe glob. Scăderea costurilor tehnologiilor informaționale și continua perfecționare a instrumentelor comunicaționale sunt elemente care contribuie din plin la accelerarea globalizării.

Dincolo de aceste aspecte succint prezentate, legate de procesul globalizării privit mai ales prin prisma implicațiilor societăților transnaționale, interesante sunt și opiniile care văd în acest fenomen ireversibil o serie de pericole, care, dacă sunt ignorate pot avea un efect total contrar procesului de dezvoltare. Marginalizarea țărilor sărace nu mai reprezintă o amenințare, ci o realitate, care dacă va persista nu va face altceva decât să adâncească tot mai mult decalajul dintre bogați și săraci. Ponderea Africii în exporturile mondiale este în continuă scădere din anii ’70, precum și a investițiilor străine directe orientate către această regiune. Nici țările latino-americane nu înregistrează creșteri spectaculoase, după unele aprecieri, ponderea lor în produsul global mondial crescând nesemnificativ.

2.2. Rolul informaticii în amplificarea fenomenului de globalizare

2.2.1. Sisteme informaționale globale

Globalizarea spațiului cibernetic determină factorii decizionali să-și concentreze atenția și asupra caracteristicilor sistemelor informaționale globale, a noilor amenințări care planează în legătură cu potențialele riscuri la care sunt expuse, amenințări care se pot transforma într-un adevărat război informațional. De aceea, se impune revizuirea modului de asigurare a securității informațiilor prin clasificarea acestora și, nu în ultimul rând, dezvoltarea unor strategii viabile de securizare a spațiului cibernetic.

Sistemele informaționale globale își propun să studieze interferența dintre sistemele informaționale și tendințele de globalizare mondială. Se recunoaște că mulți factori joacă un rol important în stabilirea trendului globalizării, dar specialiștii sistemelor informaționale globale consideră că tehnologiile informaționale se află printre factorii dominanți ai acesteia și își propun să stabilească în ce relații se află cu ceilalți factori de influență.

Sistemele informaționale globale afectează globalizarea pe trei planuri: infrastructural, operațional și organizațional.

Aspectele infrastructurale se referă la informații, prelucrarea automată a datelor, standardele și tehnologiile din telecomunicații și standardele Internet – toate acestea ajutând la depășirea granițelor tradiționale ale relațiilor dintre diferite sisteme, îndeosebi naționale.

Problemele operaționale se referă la aspectele naționale ale culturii, educației și instruirii, ale managementului personalului, guvernării, structurilor legale și factorilor organizaționali.

Aspectul organizațional joacă un rol esențial pentru succesul sistemelor informaționale globale la nivelul organizațiilor. În cazul corporațiilor multinaționale este nevoie de realizarea complementarității între strategia de utilizare a sistemelor informaționale cu cea a afacerii, astfel încât să fie atinse obiectivele urmărite.

Pentru sistemele informaționale globale, literatura de specialitate mai apelează și la alți termeni, cum sunt:

Global Information Technology (Tehnologii informaționale globale);

Global Information Technology Management (Managementul tehnologiilor informaționale globale);

International Information Systems (Sisteme informaționale internaționale);

Global Management Information Systems (Sisteme informaționale ale managementului global);

Cooperative Information Systems (Sisteme informaționale în cooperare);

Global Information Infrastructure (Infrastructura informațională globală).

Rolul sistemelor informaționale globale va spori și mai mult în decursul mileniului al III-lea, în care este definită noua societate, a cunoașterii. În ea, informațiile și cunoștințele vor înlocui bunurile materiale, ca sursă principală a susținerii competitivității în lumea afacerilor. Afacerile vor avea, în primul rând, o dimensiune informațională, puterea constând în eforturile întreprinse pe această linie. Chiar în prezent, numeroase afaceri, din diverse domenii de activitate, alocă prelucrării informațiilor între 30-40% din structura costurilor. Sunt numeroase domenii de activitate în care informația joacă rolul principal în stabilirea ierarhiilor pe piață (educație, transporturi aeriene, comerțul cu amănuntul ș.a.).

Cercetările întreprinse de echipe coordonate de Dr. Prashant Palvia au condus la gruparea țărilor în trei categorii: țări avansate, țări mai puțin dezvoltate și țări subdezvoltate. Problemele sistemelor informaționale globale sunt diferite în funcție de apartenența la o categorie sau alta. Astfel, țările avansate orientează sistemul informațional global în următoarele direcții:

folosirea sistemului informațional pentru obținerea unui avantaj competițional;

sincronizarea sistemului informațional cu scopul organizației;

planificarea strategică a sistemului informațional;

creșterea productivității sistemului informațional;

securizarea datelor.

Țările mai puțin dezvoltate vizează:

planificarea strategică a sistemelor informaționale;

aspecte operaționale;

preocupări pe linia contribuției sistemelor informaționale pentru conducere la progresul organizației;

calitatea datelor de intrare;

utilizarea și securizarea datelor;

standarde ale echipamentelor și software-ului;

utilizarea prietenoasă a sistemelor;

îmbunătățirea productivității sistemelor informaționale.

În țările subdezvoltate sunt vizate:

gradul de învechire a echipamentelor și software-ului;

disponibilitatea și perfecționarea personalului specializat în sisteme informaționale pentru conducere;

îmbunătățirea productivității muncii.

Cheltuielile mondiale cu tehnologiile de asigurare a securității au crescut în anul 2001 cu 28% față de anul 2000. În anii următori se va înregistra o creștere și mai mare. Dacă în anul 2001 statele lumii au alocat 6 miliarde de dolari, în anul 2005 s-au cheltuit peste 13 miliarde pentru securizarea Internet-ului. Din analizele realizate de CSI/FBI, rezultă că, la nivelul anului 2002, deși 80% dintre respondenți au recunoscut că au înregistrat pierderi financiare, numai 40% au putut cuantifica pierderile. În intervalul 1997-2001, cele 503 organizații analizate au înregistrat pierderi cauzate de crime informatice în valoare de aproximativ 1,5 miliarde de dolari, iar în anul 2002, de 456 milioane de dolari.

Sub aspectul amenințărilor „globale”, pentru al patrulea an consecutiv, s-au formulat întrebări referitoare la site-urile www. Dintre respondenți, 98% au declarat că au astfel de site-uri, iar 52% dintre ei efectuează operațiuni de comerț electronic prin intermediul site-urilor. De asemenea, 38% dintre ei au fost victimele accesului neautorizat sau ale folosirii neadecvate a site-urilor în ultimele 12 luni.

Cele mai multe atacuri sunt orientate spre domeniile .com, ceea ce înseamnă 30% din atacurile site-urilor Web. Urmează, ca frecvență a atacurilor, cele orientate spre nume de domenii ale unor țări (.cn pentru China; .tw, pentru Taiwan – ambele înregistrând 9% din atacurile mondiale).

Cu ușurință se poate observa că bombardamentele din spațiul cibernetic global se orientează spre anumite zone planetare și anumite domenii, ceea ce conduce la ideea că se declanșează, de fapt, adevărate războaie informaționale, despre care vom discuta în paragraful următor.

2.2.2. Informație și război informațional

Războiul informațional constă în acele acțiuni realizate cu scopul de a proteja, exploata, corupe, respinge sau distruge informații sau resurse informaționale, având ca finalitate obținerea unui avantaj, atingerea unui obiectiv sau câștigarea unei victorii majore asupra adversarului.

Operațiunile declanșate prin război informațional pot fi din următoarele categorii: penetrarea calculatoarelor, spioni umani, sateliți spioni, interceptări, camere de supraveghere video, război electronic, distrugerea fizică a componentelor de comunicații sau a sistemelor energetice, falsificări de documente, managementul percepției, operațiuni psihologice, viruși, viruși falși, furtul de secrete comerciale, interceptarea datelor personale, contrafacerea de e-mail-uri și multe altele.

Din simpla lor enumerare, putem trage concluzia că ele se pot înfăptui în timpul războaielor reale (cum au fost cele din Irak, Iugoslavia, Afganistan) sau al așa-ziselor războaie reci. În funcție de circumstanțe, unele dintre ele sunt catalogate drept crime, altele sunt legale, dar condamnabile la capitolul etică. Unele părți sau guverne le consideră practici normale. În domeniul militar sunt asimilate conflictelor. În orice caz, tot ceea ce au ele în comun este ținta urmărită, de a exploata resursele informaționale în avantajul atacantului și dezavantajul celeilalte părți, atacatul sau apărătorul. Astfel, putem să împărțim și operațiunile în operațiuni de atac și altele de apărare.

Operațiunile războaielor informaționale de atac produc rezultate de genul învins-învingător, prin alterarea disponibilității și integrității resurselor informaționale, în favoarea atacantului și defavoarea apărătorului. Se poate vorbi despre obținerea a trei rezultate în urma unui atac:

Atacantul obține un acces mai mare la resursele informaționale;

Apărarea pierde accesul total sau parțial la resurse;

Integritatea resurselor este diminuată.

Operațiunile de apărare încearcă să protejeze resursele informaționale împotriva potențialelor atacuri. Scopul lor este de păstrare a valorii resurselor sau, în caz de atac încununat cu succes, să recupereze valorile pierdute. Defensiva sau apărarea poate fi văzută ca un tot format din cinci părți: prevenirea, descurajarea, indicații și atenționări, detectarea, preparative în caz de urgență și răspunsul. Operațiunile întreprinse și tehnologiile utilizate se pot încadra în mai multe domenii dintre cele enumerate.

Securitatea informațională se apropie mult de războiul informațional defensiv, dar nu se confundă cu acesta, deoarece securitatea informațională vizează, în principal, resursele proprii și măsurile de protecție împotriva erorilor, accidentelor și dezastrelor naturale, dar și a actelor săvârșite cu intenție. Războiul informațional defensiv se adresează resurselor fără proprietar, îndeosebi a celor din domeniul public, și nu se preocupă de acte neintenționate.

Atât securitatea informațională, cât și războiul informațional defensiv, deseori, sunt cuprinse în termenul asigurare informațională.

Războaiele informaționale implică nu numai calculatoarele și rețelele de calculatoare, ci și informațiile sub orice formă și transmisia lor pe orice cale. Ele acoperă toate operațiunile declanșate împotriva conținutului informațiilor și a sistemelor în care se află, inclusiv hard, soft și practici umane.

2.2.3. Rolul guvernului în securizarea spațiului cibernetic

În general, sectorul privat este cel mai bine structurat și echipat pentru a răspunde la un eventual atac cibernetic. Privind în interior, asigurarea continuității activității guvernului presupune asigurarea siguranței propriei sale infrastructuri cibernetice și a activelor necesare pentru atingerea misiunii și exercitarea serviciilor. Pe plan extern, rolul unui guvern pe linia securității cibernetice este acela al garantării cazurilor în care costurile tranzacțiilor sunt ridicate sau atunci când barierele legale conduc la probleme ce necesită o coordonare deosebită; cazurile în care guvernele operează în absența forțelor sectorului privat; creșterea conștientizării.

Angajarea parteneriatului public-privat este componenta de bază a strategiei de securizare a spațiului cibernetic. Parteneriatul se confruntă cu problema coordonării. Partenerii pot îmbunătăți, în mod semnificativ, schimbul de informații și cooperarea. Angajamentul public-privat va lua o mare varietate de forme și se va adresa conștientizării nevoii de instruire, performanțelor tehnologice, remedierii vulnerabilității și operațiunilor de reconstituire a sistemului.

Rolul guvernului în aceste cazuri și în altele este justificat doar atunci când beneficiile intervenției depășesc costurile asociate. Acest standard este important doar în cazurile în care există soluții viabile din partea sectorului privat pentru remedierea potențialelor amenințări și vulnerabilități. Acțiunile guvernamentale de securizare a spațiului cibernetic sunt justificate din mai multe motive: al jurisdicției și încadrării atacurilor, protecției rețelelor și sistemelor critice pentru securitatea națională, al recomandărilor și atenționărilor, precum și al protecției împotriva atacurilor organizate capabile să producă daune economiei. Activitățile instituțiilor guvernamentale trebuie, de asemenea, să susțină cercetarea și dezvoltarea tehnologică pentru a permite sectorului privat să asigure o mai bună securizare a unei părți din infrastructura principală a națiunii.

Ca orice strategie, și cea de securizare a spațiului cibernetic ar trebui să-și definească o serie de priorități, care, potrivit guvernului american, ar putea fi:

Un sistem național de răspuns pe linia securității spațiului cibernetic;

Un program național de reducere a vulnerabilității și amenințărilor securității spațiului cibernetic;

Un program național de instruire și conștientizare privind securitatea spațiului cibernetic;

Securizarea spațiului cibernetic guvernamental;

Securitatea națională și cooperarea internațională privind securitatea spațiului cibernetic.

Prima prioritate vizează îmbunătățirea răspunsului la incidentele cibernetice și la reducerea potențialelor daune produse de astfel de evenimente. Prioritățile a doua, a treia și a patra vizează reducerea amenințărilor și vulnerabilităților în fața potențialelor atacuri cibernetice. A cincea prioritate este de prevenire a atacurilor cibernetice care pot avea impact asupra activelor naționale de securitate și de îmbunătățire a managementului internațional al răspunsurilor la astfel de atacuri.

2.2.4. Cadrul legislativ românesc privind securitatea informațiilor

La nivelul României, în ultimii ani, au început să apară din ce în ce mai multe reglementări legislative privind protecția și securitatea informațiilor. Lucrurile s-au schimbat odată cu proliferarea și pe teritoriul țării a tehnologiilor informaționale și de comunicații, care au eliminat barierele de timp, spațiu și localizare a prelucrării, stocării și transmiterii informațiilor. Chiar dacă sunt încă multe lacune în această privință, se poate spune că este un început bun pentru trecerea României la societatea informațională și a cunoașterii.

Printre cele mai importante legi care reglementează, direct sau indirect, protejarea informațiilor, mecanismele de prelucrare, stocare și transmitere, se pot enumera:

Legea 51/1991 privind siguranța națională a României;

Ordonanța de Guvern 124/2000 pentru completarea cadrului juridic privind dreptul de autor și drepturile conexe, prin adoptarea de măsuri pentru combaterea pirateriei în domeniile audio și video, precum și a programelor pentru calculator;

Legea 455/iulie 2001 privind semnătura electronică;

Legea 544/2001 privind accesul la informația publică;

Legea 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor;

Legea 677/21 noiembrie 2001 privind protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

Legea 682/2001 privind ratificarea Convenției pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, adoptată la Strasbourg la 28 ianuarie 1981;

Legea 365/2002 privind comerțul electronic;

Ordonanța de Guvern 34/2002 privind accesul la rețelele de telecomunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora;

Regulamentul Băncii Naționale a României 4/2002 privind tranzacțiile efectuate prin intermediul instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la aceste tranzacții;

Ordonanța de Guvern 24/2002 privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor și taxelor locale;

Lege nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, care conține componenta de prevenire și combatere a criminalității informatice, în Titlul III.

S-ar putea spune că, cel puțin din punct de vedere legislativ, România se apropie de climatul juridic internațional și al țărilor dezvoltate în privința securității informațiilor. Însă, mai sunt multe aspecte de rezolvat, care țin de procedurile de aplicare a legislației, de educația și instruirea în acest domeniu, de conștientizarea factorilor decizionali în privința riscurilor la care sunt supuse sistemele informatice ale organismelor pe care le conduc. De asemenea, nu există o strategie elaborată în privința securizării spațiului cibernetic, în care să fie definite foarte clar obiectivele, prioritățile, măsurile și actorii responsabili, elemente de această natură regăsindu-se doar pe alocuri în Strategia de Securitate Națională, Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, Legea siguranței naționale și celelalte legi care reglementează securitatea informațiilor, a activităților care apelează la mijloace electronice de prelucrare a datelor.

2.3. Biotehnologiile

Un alt domeniu în care s-au realizat transformări radicale este cel al biotehnologiei. Domeniul larg de acțiune al descoperirilor din domeniul biotehnologiei, de la agricultură la medicină, ridică o mulțime de probleme de natură economică, etică și juridică, cum sunt cele ale transplantului de gene animale și umane și clonarea. Implicații majore prezintă și progresele tehnologice în realizarea de materii prime noi, care înlocuiesc produsele tradiționale la export ale unor țări în curs de dezvoltare și pun în pericol situația economică a multor exportatori și țări.

Biotehnologia este una din industriile de vârf care se dezvoltă rapid. În majoritatea cazurilor, această dezvoltarea are loc în asociere cu japonezii. Societatea de biotehnologie Amgen, din California, s-a lansat într-una dintre cele mai promițătoare producții: hormoni pentru tratarea anemiei. Căutând un partener pentru investițiile considerabile necesare demarării producției, ca și pentru a pune la punct tehnologiile cele mai noi, Amgen a acceptat ofertele care i s-au părut cele mai potrivite: ale gigantului japonez Kirin. Succesul asocierii s-a bazat între altele, pe folosirea, de către societatea californiană Amgen, a rețelei internaționale de desfacere pe care o posedă Kirin de ani de zile. Acest exemplu spectaculos a atras și pe alți doritori de succes rapid.

Numai în sectorul biotehnologiei, Departamentul Comerțului de la Washington a întocmit o listă cu 41 de întreprinderi mari cu participare străină, în general japoneză, care au debușeuri în două sectoare esențiale: produsele farmaceutice și agricultura.

Ingineria genetică a dus deja la multe progrese importante în medicină; sunt de așteptat multe altele. S-au făcut mari progrese în modificarea speciilor de plante și animale cu scopul de a le mări rezistența la boli și schimbări climatice, cât și de a spori producția și de a modifica produsele. Este tulburător faptul că hotărâri judecătorești recente fac posibilă obținerea de brevete pentru noi specii create genetic.

Biotehnologiile moderne constituie o achiziție de valoare fundamentală și aplicativă a științei contemporane. O dată cu dezvoltarea cunoștințelor de biologie celulară, genetică moleculară, biochimie, biofizică, microbiologie și inginerie genetică, a devenit posibilă manipularea artificială a informației genetice a organismelor vii și, pe aceasta bază, au apărut biotehnologiile moderne cu implicații deosebite în ameliorarea plantelor și animalelor, în producerea de substanțe farmaceutice și cosmetice, de produse chimice și bioenergetice valoroase. Biotehnologiile sunt privite ca mijloace sigure de înfruntare a problemelor alimentare, energetice, resurselor de materie primă și ecologice.

În ultimii ani s-au produs mutații importante în dezvoltarea științelor biologice, fapt care a făcut posibilă crearea de plante și animale transgenice, obținerea de aminoacizi, enzime și proteine monocelulare neconvenționale, microorganisme capabile să valorifice cele mai diverse medii de cultură, captarea și conversia energiei solare și pe această bază mărirea eficienței fotosintezei. Gama produselor biotehnologice se extinde considerabil datorită apariției și dezvoltării fotobiotehnologiilor – direcție nouă de perspectivă în știința biotehnologică, una din preocupările majore fiind punerea în valoare a unor noi surse de materie primă netradițională, pentru obținerea preparatelor medicamentoase și altor principii bioactivi valoroși.

Biotehnologiile contemporane au implicații cu totul deosebite în agricultură și industria alimentară, în medicină și industria farmaceutică, în industria chimică și metalurgică, în valorificarea biomasei și producerea de energie neconvențională.

2.4. Corporațiile transnaționale

2.4.1. Trăsături ale economiei mondiale contemporane

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naționale, a entităților regionale, a societăților transnaționale și a altor entități, ajunse la un stadiu de dezvoltare și de interdependențe datorate schimbului reciproc de activități când, în virtutea diviziunii muncii la nivel mondial, este implicată, în mod obiectiv, majoritatea agenților economici de pe glob.

Economia mondială contemporană are următoarele caracteristici:

componentele acesteia sunt economiile naționale și societățile transnaționale al căror rol a crescut considerabil în ultimele trei-patru decenii;

economia mondială este eterogenă, fiind alcătuită din țări dezvoltate și țări subdezvoltate, bogate și sărace, mari sau mici, având sisteme social-politice diferite;

se adâncesc într-un ritm fără precedent interdependențele, conducând spre o tendință de globalizare a problemelor și a modului de rezolvare a acestora;

are loc, totodată, un proces de regionalizare a piețelor prin integrarea diferitelor economii naționale;

în cadrul acestei economii există diferite centre de putere, tendința recentă fiind de multipolaritate.

În caracterizarea economiei mondiale, un rol deosebit îl dețin relațiile economice internaționale, care reprezintă legăturile dintre economiile naționale, dintre agenții economici de pe glob, legături ce se formează în virtutea diviziunii mondiale a muncii.

Națiunea și statul rămân, în pofida tuturor tendințelor de globalizare și regionalizare, entități cu atribute și caracteristici proprii atât politice, cât și juridice, economice, sociale. Fără îndoială că există o tipologie foarte largă de națiuni, iar clasificările se pot face după numeroase și diverse criterii: suprafață, numărul populației, nivel de dezvoltare economică, sisteme politico-sociale, religie etc.

Societățile transnaționale, respectiv acele întreprinderi gigantice care și-au extins activitatea în mod permanent în mai multe țări, au devenit o componentă principală a economiei mondiale și un important pol de putere economică cu ingerințe din ce în ce mai semnificative și în politica statelor, a lumii. Societățile transnaționale beneficiază de avantajele economice de scară, pot ocoli barierele de politică comercială, vamală și nevamală, profită de pe urma fluctuațiilor cursurilor monetare, ale ratei naționale a dobânzii. Societățile transnaționale constituie principalul factor al globalizării economiei la scară mondială.

Dezvoltarea impetuoasă a relațiilor economice internaționale, în condițiile adâncirii interdependențelor dintre diferitele economii naționale, reflectă tendința certă de internaționalizare a vieții economice.

Internaționalizarea economică reprezintă accentuarea cantitativă și calitativă a interdependențelor economice dintre economii naționale și dintre firme aparținând unor spații naționale diferite, reflectată în: diversificarea structurală a fluxurilor economice și financiare internaționale, dezvoltarea schimburilor internaționale de bunuri, servicii și capitaluri mai repede decât produsul național brut al țărilor și, în unele cazuri, decât producția industrială a acestora, liberalizarea unor politici economice internaționale, instituționalizarea multilaterală a relațiilor internaționale, diversificarea tehnicilor și instrumentelor manageriale prin care se realizează afacerile economice internaționale.

Activitățile economice internaționale necesită o conducere specifică, un management internațional. Managementul internațional reprezintă știința conducerii activităților internaționale la nivelul relațiilor dintre state, dintre organisme nestatale, dintre întreprinderi economice, dintre instituții de învățământ, știință, cultură, sport, instituții religioase, partide politice, sindicate.

Factorii care concură la internaționalizarea economică sunt următorii:

a) În ultimele trei-patru decenii a avut loc o puternică dezvoltare și diversificare a relațiilor economice internaționale. În pofida numeroaselor aspecte contradictorii existente în economia mondială, care parcurge o perioadă prelungită de instabilitate și crize structurale, s-a produs adâncirea interdependențelor economice, sub incidența revoluției științifico-tehnice, a amplului progres științifico-tehnic, precum și a unor factori socio-economici. Într-adevăr, o trăsătură a economiei contemporane constă în aceea că, deși factorii interni rămân prioritari, cel puțin în țările dezvoltate economic, în cele cu regimuri politice solide, conduse de oameni politici competenți, performanța economiilor naționale, a întreprinderilor este condiționată, într-o măsură însemnată, de participarea la circuitul economic mondial de valori materiale și spirituale. Influențele factorilor externi, transmise prin sistemul relațiilor economice internaționale, sunt pe cât de numeroase, pe atât de complexe și contradictorii.

În general, asistăm la un fenomen de internaționalizare a piețelor, a modului de abordare a problemelor economice în condițiile în care globalizarea constituie o provocare pentru economiile naționale. Efectul internaționalizării și globalizării stă, într-o mare măsură, la baza bogăției și prosperității unor firme, a unor țări dar, prin promovarea unei competitivități deschise, dure, are și o contribuție regretabilă la menținerea sărăciei din zone întinse ale planetei noastre.

b) În ultimele decenii s-a produs amplificarea afacerilor economice internaționale prin multiplicarea de fluxuri economice, precum și prin diversificarea conținutului acestor fluxuri economice internaționale. Astfel, afacerile economice internaționale cunosc în prezent numeroase fluxuri de realizare care, într-o anumită măsură, se intersectează, și uneori, se suprapun parțial, dar care au și o existență de sine stătătoare, cu evoluții și caracteristici proprii:

– comerțul internațional cu mărfuri tangibile, a căror structură s-a diversificat considerabil;

– comerțul cu servicii (servicii tehnice, bancare, transporturi, turism etc.), al cărui dinamism este accentuat;

– relații financiar-monetare, circulația internațională de capital, cel mai mobil flux al relațiilor economice internaționale.

c) Oferta de mărfuri și servicii depășește în mod curent cererea, sub impactul progresului științifico-tehnic și al rămânerii în urmă a cererii solvabile față de ofertă în unele segmente ale populației, astfel încât problemele exportului de mărfuri și servicii au devenit din ce în ce mai dificile, deci și aspectele conducerii acestei activități au cunoscut o mare complexitate. În aceste condiții, sunt necesare metode caracterizate printr-un înalt profesionalism pentru a realiza performanțe ridicate și durabile în afacerile economice internaționale, pentru implementarea și menținerea pe piețele externe.

d) În prezent, în economia mondială are loc amplificarea mobilității, frizând adeseori instabilitatea economico-financiară, reflectată în schimbarea perpetuă a prețurilor cu tentă pronunțată și aproape permanentă de inflație, flotarea cursurilor monetare (valutare), adică a raporturilor valorice între care se schimbă monedele în lume, instabilitate datorată, de asemenea, unor factori politico-sociali. Această instabiliatea presupune introducerea în strategiile și tacticile de conducere a unor noi elemente contractuale și extracontractuale care să contribuie la conservarea echilibrului în ceea ce privește avantajele reciproce dintre partenerii de afaceri, între momentul încheierii afacerii și cel al finalizării acesteia. Indiferent de metodele folosite în managementul relațiilor economice internaționale, interdependențele se adâncesc atât cu aspecte pozitive, cât și cu aspecte negative.

e) Diversificarea afacerilor economice internaționale are loc și în privința tehnicilor manageriale. Astfel, o serie de tehnici mai vechi, cum sunt licitațiile, bursele internaționale, operațiunile de reexport ș.a. s-au dezvoltat și mai ales s-au modernizat în ceea ce privește mecanismele de realizare, încât seamănă foarte puțin cu formele existente în urmă cu 40-50 ani. Totodată, s-a impus o serie de tehnici noi de comerț internațional de tip consulting-engineering, comerț cu brevete de invenții, leasing, franchising, cooperări internaționale. Perfecționarea unor tehnici de afaceri economice mai vechi, apariția altora sunt procese care contribuie și ele la adâncirea și diversificarea interdependențelor economice internaționale, atât în plan macroeconomic, cât mai ales microeconomic.

2.4.2. Conceptul de societate transnațională

Adâncirea diviziunii internaționale a muncii și dezvoltarea schimburilor economice internaționale au condus la un proces de trecere de la internaționalizarea vieții economice la internaționalizarea afacerilor economice. Internaționalizarea este un proces al dezvoltării economiei internaționale prin care producția și schimburile ating acel stadiu când legăturile dintre agenții economici nu mai corespund formelor clasice ale comerțului internațional. Forma supremă de internaționalizare se materializează prin investițiile externe directe, care atrag în circuitul economic mondial resurse naturale, financiare, tehnologice, manageriale și umane, astfel că evoluția unor întreprinderi sau ramuri este determinată de centre de decizie din afara economiei unei țări, centre care, urmărind maximizarea profitului la scară globală (mondială), adaptează producția și oferta la condițiile locale și externe.

Investițiile externe directe reprezintă o formă a relațiilor economice internaționale prin care o societate alocă resurse complexe (materiale, tehnologice, financiare etc.) care, atingând o anumită pondere în activitatea unei întreprinderi străine, îi dau dreptul de control și decizie asupra întregii activități a firmei respective.

Procesul de internaționalizare, prin apariția și dezvoltarea corporațiilor transnaționale (CTN), reunește într-o entitate gigant activitatea de cercetare, de producție, de investiții, de comercializare și service, întinzându-și activitatea pe teritoriul mai multor state prin crearea de filiale care se adaptează la condițiile și cerințele piețelor locale și se integrează în strategiile elaborate de centru.

Inițial, corporațiile care au filiale în mai multe țări – și care au o largă răspândire în prezent – erau denumite drept corporații sau societăți multinaționale. La O.N.U., însă, țările în curs de dezvoltare au impus un alt termen, și anume acela de societăți transnaționale, deseori în sens peiorativ față de statul național unde funcționează. Dar denumirea de societate transnațională este folosită și în sens pozitiv, ca o corporație având centrul de decizie într-o singură țară, dar care optimizează criteriul eficienței economice la nivelul tuturor filialelor.

Liderii politici ai corporațiilor ca și cea mai mare parte a literaturii de specialitate preferă termenul de societate multinațională, care de fapt este sinonim cu noțiunea de societate transnațională.

Sistemele CTN sunt mari conglomerate cu o geografie proprie. Ele cuprind firmele – mamă și filialele din țara de origine și din alte țări. Oricare din aceste componente de bază poate să fie formată din mai multe întreprinderi, nu din una singură. Sistemele CTN generează nu numai bunuri și servicii, ci și capital bănesc pentru investiții, noi tehnologii, capacități de inovație și de instruire a forței de muncă pentru utilizarea tehnologiilor, practici de organizare și gestionare proprii – toate îndreptate spre sporirea potențialului concurențial și al profitabilității întreprinderilor și al întregului sistem. Un asemenea sistem nu este închis, ci se află în interacțiune și relații de schimb cu sistemele altor CTN și cele din țările – gazdă.

CTN reprezintă principalul agent al globalizării economiei contemporane, dispunând de o forță economică superioară multor state naționale.

Folosind atuurile și puterea lor financiară și economică, CTN dețin ponderea principală atât în cheltuielile mondiale pentru cercetare și dezvoltare – circa 75 – 80 %, cât și numărul de patente înregistrate – peste 50 % din totalul invențiilor brevetate.

Internaționalizarea producției, comerțului și fluxurilor de capital din activitățile CTN s-a datorat, într-o mare măsură, progreselor înregistrate în știința managementului, care a permis firmelor să dezvolte structuri manageriale capabile să conducă unități de producție situate la mari distanțe geografice unele de altele.

Statele naționale se împart în două categorii în ceea ce privește relațiile cu CTN: statele de origine, respectiv statele – gazdă. Statele de origine sunt cele din care corporația a plecat să cucerească lumea (sunt statele pe teritoriul cărora acționează compania – mamă). Statul – gazdă este statul în care își desfășoară activitatea una sau mai multe filiale în străinătate ale CTN. Cel mai important impact al CTN în privința dezvoltării și modernizării producției țărilor gazdă îl are transferul de tehnologie, CTN deținând cea mai mare proporție a investițiilor tehnologice mondiale.

România este un stat gazdă și este probabil ca în viitor să primeze pentru țara noastră caracterul de stat – gazdă în detrimentul celui de stat de origine.

Caracteristici ale societăților transnaționale / multinaționale:

capitalul societății este de valoare mare, de dimensiuni mari, format din vărsăminte ale unei mari firme, dar și din contribuții la capital din partea unor societăți din țara de proveniență sau din alte țări;

activitatea de investiții, producție și comercializare a societății se desfășoară prin filiale aflate într-un număr mare de țări (cel puțin 6);

societatea cuprinde în sfera sa de activitate operațiuni economice integrate într-o societate transnațională dispersată după rațiuni economice și strategice în mai multe filiale (operațiuni de producție, bancare, de cercetare, de dezvoltare, de comercializare ș.a);

cifra de afaceri este deosebit de mare, de regulă peste 1 mld dolari, dar cele mai multe societăți au cifre de afaceri de peste 50-70 mld dolari (cea mai mare cifră de afaceri este de 100 mld dolari); unele societăți transnaționale au cifre de afaceri mai mici (sub 1 mld dolari), dar activează în domenii de vârf, având, deseori, un monopol deosebit;

forma principală de realizare a activităților societăților transnaționale o reprezintă investițiile străine directe, prin care se asigură deținerea pachetului de control și monopolul asupra deciziei.

Tipuri de organizare a societăților transnaționale

Practica internațională arată că structura societăților transnaționale și raporturile dintre centru și filiale cunosc forme variate, care se pot grupa în trei tipuri:

1) un prim tip de organizare îl reprezintă acea organizare prin care societățile transnaționale acordă autonomie totală filialelor lor (financiară, comercială, tehnologică, de producție și de management), astfel încât filialele respective se manifestă ca o firmă complexă, cu un grad ridicat de integrare a funcțiilor unei firme, ceea ce îi permite să aibă independență față de centru și să dețină o influență semnificativă pe piețele internaționale. Centrul continuă însă să dețină o pondere importantă în sistemul informațional și în relațiile de personal. Acest tip de societate transnațională este interpretat ca o federație de filiale descentralizate.

2) un al doilea tip de organizare constă în acordarea unei independențe relativ totale filialelor, însă mai puțin în domeniul cercetării și al ideilor noi, care sunt concentrate la centru. În acest fel, societatea mamă își exercită rolul de control și coordonare în materie tehnologică;

3) un al treilea tip de organizare a societăților transnaționale îl reprezintă un sistem de relații prin care filialele dețin o libertate redusă. Astfel, filialele au independență în sistemul de comercializare și de marketing, dată fiind apropierea lor de piața de desfacere. În domeniul producției, filialele produc subansamble și componente ale unui produs finit complex care urmează a fi asamblate fie la societatea mamă, fie la una din filiale. De asemenea, filialele prestează și activități de comercializare și servicii.

În toate cazurile, indiferent de gradul de autonomie, filialele sunt persoane juridice naționale pe teritoriul țării în care funcționează, iar societatea mamă își păstrează strategia de ansamblu a dezvoltării filialei. De asemenea, societatea funcționează ca o rețea integrată de filiale prin asigurarea unei strânse interdependențe și complementarități economice și tehnologice între filiale, ca și între acestea și centru.

În concluzie, putem spune că o societate transnațională reprezintă o corporație de mari dimensiuni a cărei activitate se desfășoară în același timp în mai multe țări; sediul său central („societatea mamă”) este într-o singură țară. Dar ea acționează în mai multe țări prin filialele sale („societăți fiică”). Domeniile sale de activitate sunt variate, deseori integrate într-o rețea unică de producție, cercetare, comercializare, bancar-financiară și de asigurare.

Evoluția societăților transnaționale

Începând cu anii ’60, au existat două curente notabile în evoluția multinaționalelor: (1) apariția firmelor multinaționale non-americane; (2) dezvoltarea mini-multinaționalelor.

(1)Multinaționalele non-americane

În anii ’60, activitatea de afaceri la nivel mondial era dominată de mari corporații multinaționale americane. Cum firmele americane se aflau la originea a două treimi din investițiile străine directe, era de așteptat ca majoritatea CTN să fie reprezentată de firme americane. În anul 1973 firmele americane reprezentau 48,5% din cele mai mari 260 de firme multinaționale ale lumii. Din punct de vedere al țării de origine al acestor multinaționale, pe locul doi se situa Marea Britanie cu 18,8% din totalul multinaționalelor, iar Japonia reprezenta numai 3,5%. Numărul mare al CTN americane reflectă dominația economică a Statelor Unite în primele trei decenii de după cel de-al doilea război mondial, în timp ce numărul companiilor britanice reflectă dominația industrială a Marii Britanii în primele decenii ale secolului XX.

În 1997, lucrurile se prezentau diferit. Firmele americane reprezentau 32,4% din cele mai mari 500 de companii transnaționale ale lumii, urmate de cele japoneze cu 15,7%. Firmele germane ocupau locul al treilea cu 12,7%. Datele din tabelul de mai jos ilustrează o anumită tendință: globalizarea economiei mondiale și apariția Japoniei printre puterile economice ale lumii au condus la declinul relativ al dominației firmelor americane (și, la o scară mai redusă, a celor britanice) asupra pieței mondiale. În viitor este posibilă apariția unor noi întreprinderi multinaționale în statele în curs de dezvoltare. Astfel, firmele coreene care au început să investească în afara granițelor naționale, pot fi urmate de firme din țări ca Mexic, China și Brazilia.

Tabel nr. 3: Originea națională a celor mai mari companii transnaționale

Sursa: World Trade Organization, International Trade Trends and Statistics, 2001

(2)Apariția mini-multinaționalelor

O altă tendință a afacerilor internaționale o constituie dezvoltarea întreprinderilor multinaționale de dimensiuni medii și mici (mini-multinaționale). Când se referă la afaceri internaționale, oamenii au tendința să se gândească la firme ca General Motors, Ford, Fuji, Kodak, Sony – corporații multinaționale mari, complexe ce derulează operațiuni pe întreg globul. Cu toate că este evident faptul că mare parte a comerțului internațional și investițiilor străine este legată de marile firme, este valabil și faptul că multe firme medii și mici sunt implicate din ce în ce mai mult în comerțul internațional și în investițiile străine (s-a văzut cum apariția Internet-ului a facilitat derularea de afaceri internaționale pentru firmele mici).

Tabel nr. 4: Principalii indicatori ai triunghiului mondial de putere economică

Sursa: HUMAN DEVELOPMENT REPORT, 2002

2.4.3. Rolul și efectele corporațiilor transnaționale

Activitatea societăților transnaționale cuprinde domenii și sfere de activitate variate, ceea ce le-a impus pe plan mondial ca o forță economică, tehnologică și comercială deosebită, care realizează o parte importantă din producția mondială și comerțul internațional.

Domeniile în care CTN au un rol deosebit sunt următoarele:

a) Pe plan financiar-bancar, CTN practic monopolizează piața financiară și sistemul bancar mondial.

b) Pe planul dezvoltării economice a țării gazdă; prin aportul de resurse financiare, tehnologice, de management și prin rețeaua comercială, ele conduc la crearea și dezvoltarea de noi întreprinderi și noi locuri de muncă, la dominarea unor ramuri de vârf ale industriei ușoare și alimentare. CTN contribuie și la retehnologizarea și modernizarea întreprinderilor, materializată în creșterea productivității muncii, reducerea costurilor de fabricație și sporirea eficienței și rentabilității acestora.

c) CTN s-au impus și se impun în economia mondială și pe plan tehnologic. Investițiile lor externe directe sunt în cea mai mare parte realizate prin aport de tehnologie, licențe ș.a., deținând o pondere importantă în transferul internațional de tehnologie; societățile-mamă primesc în contrapartidă valori de ordinul milioanelor de dolari sub formă de redevențe.

d) CTN s-au impus în mod deosebit în planul comerțului internațional; datorită nivelului lor înalt de competitivitate, produsele acestor societăți pătrund practic pe toate piețele de mărfuri din lume. Se apreciază că peste 50% din comerțul mondial cu mărfuri este controlat de corporațiile transnaționale.

e) CTN își orientează activitatea preponderent în sectorul serviciilor, indiferent dacă acestea sunt de natură bancară, turistică, de transport, de expediții etc., urmând dinamica generală a creșterii sectorului serviciilor în crearea PIB-ului mondial.

f) CTN își îndreaptă investițiile poluante spre țări în care legislația este mai puțin exigentă, putând astfel să realizeze produse pe care în țara de origine nu ar fi putut să le producă, deci mediul înconjurător pentru activitatea CTN are influență importantă.

g) Activitatea CTN se reflectă și pe plan politic, ca urmare a ponderii lor în producția și exportul țărilor de origine ale investițiilor externe, dar și în producția și exportul țărilor gazdă ale filialelor corporațiilor transnaționale.

2.5. Evoluția piețelor financiare

Din punct de vedere istoric, în evoluția și dezvoltarea fluxurilor financiare, specialiștii disting mai multe etape:

Prima etapă de dezvoltare, care poate fi localizată de la începuturile apariției monedei și a schimburilor internaționale și până la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a caracterizat prin aceea că activitățile financiare însoțeau schimburile de mărfuri, fiind o contrapartidă a acestora, prin ele stingându-se creanțele dintre agenții economici și/sau state.

A doua etapă de evoluție către economia financiară, ce poate fi localizată în prima jumătate a secolului al XX-lea, constă în disjuncția între fluxurile financiare și cele comerciale, primele fie precedând, fie urmând celor din a doua categorie. Astfel, asistăm la apariția și utilizarea unor produse și servicii financiare noi, precum creditele bancare internaționale (acordate de băncile comerciale unor nerezidenți sau chiar altor state decât cele în care funcționau), plățile la termen, operațiunile de acoperire a riscurilor, apariția unor instrumente și tehnici de plată care înlocuiesc cu desăvârșire moneda și, nu în ultimul rând, a primelor mișcări de capitaluri, cu caracter de investiție internațională.

A treia etapă are drept caracteristică principală apariția europiețelor, adică dezvoltarea unor piețe financiare pure, fără nici o legătură cu operațiunile comerciale. Sunt dominante mișcările de capitaluri (tranzacții cu titluri de valoare), operațiunile de trezorerie și creditele de trezorerie. Cercetătorii fenomenului financiar consideră că în această etapă se face trecerea de la economia fluxurilor financiare la economia stocurilor financiare, tranziție generată de cursurile flotante, caracteristice ultimelor 2 decenii, și de extinderea afacerilor bursiere. În această perioadă asistăm la o creștere fără precedent a deficitelor internaționale, la finanțarea acestora, într-o măsură însemnată, din surse private, la creșterea rolului băncilor private și la internaționalizarea activității lor.

Piața financiară este reprezentată de totalitatea instituțiilor specializate dintr-un anumit centru financiar (bănci și alte instituții financiare), care reunesc economii și capitaluri financiare importante, situate în principalele centre comerciale și industriale din țările dezvoltate și care participă la încheierea tranzacțiilor financiar-valutare. În sfera pieței mondiale financiare se includ și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), precum și Fondul Monetar Internațional (FMI).

Se disting trei feluri de piețe financiare internaționale: piața aurului, piața valutară și a devizelor, piața creditelor. În relațiile de comerț internațional, piața financiară este o piața valutară pe care se negociază și tranzacționează valute, devize, obligațiuni și acțiuni exprimate în valută. Pe piața financiară ofertanții sunt băncile și alte instituții care dețin lichidități valutare și în aur, iar solicitanții sunt comercianții, industriașii, antreprenorii.

Liberalizarea comerțului și a investițiilor de capital a fost susținută și de cea a piețelor financiare. Începând din anii ’70, țările dezvoltate au adoptat măsuri de liberalizare a tranzacțiilor financiare, ca obiectiv principal al politicilor economice. Liberalizarea financiară este mai puțin avansată în țările în curs de dezvoltare. Se remarcă în prezent o tendință majoră de pătrundere a capitalului privat străin în țările în curs de dezvoltare, în special sub forma investițiilor de portofoliu (în acțiuni și obligațiuni).

Liberalizarea comerțului, a investițiilor și a piețelor de capital a fost influențată în mare măsură de eforturile regionale de integrare economică.

În procesul general de globalizare există diferențe importante în gradul de mondializare a comerțului exterior, a investițiilor directe de capital și finanțelor internaționale. În ultimii zece ani, volumul tranzacțiilor financiare și integrarea piețelor financiare într-un sistem financiar global s-au realizat într-un ritm mai rapid decât integrarea globală a celorlalte piețe.

Globalizarea piețelor financiare înseamnă integrarea lor la scară mondială. Acest proces atrage după sine o creștere fără precedent a mobilității internaționale a capitalurilor, în timp ce activele financiare sunt tot mai mult substituibile între ele.

În prezent, tranzacțiile pe cele mai importante piețe financiare întrec cu mult valoarea comerțului internațional cu bunuri și servicii. O parte crescândă a tranzacțiilor financiare nu mai este determinată de cele comerciale. Așa stând lucrurile, numeroși economiști sunt de părere că asistăm la un nou fenomen: cele două laturi ale economiei mondiale – cea reală (bunuri și servicii) și cea financiară (simbolică sau nominală) tind să fie tot mai puțin interdependente. Economia financiară internațională are o tendință de automatizare.

O trăsătură relativ nouă a fluxurilor internaționale este creșterea rolului organizațiilor economice internaționale. Alături de fluxurile de origine privată sau statală, apar cele care au drept sursă organizații din Sistemul Națiunilor Unite (FMI, Grupul Băncii Mondiale), organizații economice interstatale integraționiste (UE, NAFTA etc.). Această trăsătură este o dovadă a sporirii importanței multilateralismului în relațiile internaționale și a diversificării fluxurilor financiare internaționale. O dovadă în acest sens o constituie ajutorul financiar extern pentru dezvoltare.

În ceea ce privește orientarea fluxurilor financiare internaționale este de semnalat apariția fluxurilor Sud-Sud, ca urmare a cooperării dintre țările arabe, exportatoare de petrol și țările dezvoltate. Cel mai important flux rămâne însă, de departe, cel Nord-Nord.

Piețele financiare transnaționale s-au desprins în bună măsură de “economia reală”, de comerțul mondial. Ele devin independente și se sustrag în măsură crescândă coordonării și controlului național.

Piețele financiare hotărăsc tot mai mult cursurile de schimb și nivelul dobânzilor, punând în felul acesta economia reală sub presiune. Deformarea prețurilor provocată de speculații duce la oscilații nejustificate ale cursurilor de schimb. În special în țările mai mici politica națională financiară își pierde spațiul de acțiune de care are nevoie pentru conjunctura internă.

Volumul mare și rapiditatea tranzacțiilor financiare destabilizează piețele financiare internaționale. Dar există și profitori ai sistemului. Aceștia nu sunt numai băncile transnaționale, a căror cifră a crescut în ultimul deceniu în mod considerabil, ci și întreprinderile care acționează la nivel transnațional.

Globalizarea pieței internaționale financiare creează posibilitatea – mai mult teoretică – pentru țările în tranziție de a avea un acces mai larg la sursele de finanțare externe. Fațeta negativă a unei posibile conexiuni cu acestea este că mișcările de capitaluri speculative, pe termen scurt, mai facile într-o piață globalizată, pot mai ușor destabiliza economiile în tranziție, datorită fragilității echilibrului pieței lor financiare și a economiilor lor în ansamblu.

Concentrarea capitalului financiar mai ales în anumite zone, în primul rând în SUA, face ca lumea să se polarizeze excesiv în centru și periferie, adică în zona care dispune de forța de presiune politică a capitalului și în zonele cărora le rămâne doar șansa de a atrage spre folosire acest capital.

=== 4 ===

Capitolul 4

România și globalizarea

4.1. Procesul de tranziție în România

Anul 1989 a fost un an de grație pentru țările satelite europene ale Uniunii Sovietice: regimurile comuniste din aceste țări s-au prăbușit întocmai ca un castel de nisip. Criza generală a comunismului a fost impulsionată de situația economică tot mai precară a Uniunii Sovietice – prima țară unde s-a instalat această orânduire socială care a devenit, apoi, vârful de lance al expansiunii ei la scară mondială. În prezent, dezmembrarea colosului sovietic a devenit o realitate, iar noile state independente se confruntă cu grave probleme interne. Totuși, pe mapamond mai există încă regimuri comuniste, cum ar fi RP Chineză unde se obțin succese economice notabile.

În ceea ce privește România, situația sa economică s-a degradat continuu după 1990 până în 2000, când PIB a început să cunoască o evoluție ascendentă. Acest fapt s-a datorat în special propriilor sale condiții-cadru: o inflație ridicată, scăderea puterii de cumpărare, reducerea investițiilor, întârzieri în domeniul restructurării economiei și a privatizării. Concurența cu alte țări din zonă aspirante la integrarea europeană, precum și cu alte țări dezvoltate a jucat un rol nefavorabil. După intrarea în vigoare a monedei Euro, leul românesc a cunoscut o incertitudine permanentă a ratei de schimb.

Se poate considera că prin aderarea României la UE se vor ameliora într-o măsură însemnată condițiile-cadru exterioare care afectează economia țării noastre. Acesta este singurul mijloc, din punctul de vedere al accesului pe piață și al siguranței ratei de schimb, care asigură întreprinderile românești că se confruntă cu arme egale cu concurenții lor.

O privire retrospectivă asupra economiei românești, în perioada 1990-1996, permite să se constate lipsa unei strategii clare, bine definite. S-a acționat, mai ales, prin măsuri pe termen foarte scurt, de circumstanță. Din păcate pentru România, în afara greșelilor inerente în situația dată, cele determinate de interese subiective, de grup, au fost numeroase și cu implicații grave. Iată pe cele mai importante:

Folosirea inadecvată a rezervei valutare, de circa 1,7 miliarde de dolari, existente în momentul instalării noii puteri. În loc să fie destinată reformei, ea a fost risipită mai ales prin plata unor importuri de bunuri de consum, la începutul anilor ’90.

În pofida crizei de subproducție, moștenită de la fostul regim, au fost adoptate măsuri de reducere a săptămânii de lucru. Totodată, deși productivitatea muncii nu o permitea, au fost majorate salariile în unele ramuri. În acest fel, fenomenul de „nemuncă” s-a accentuat și mai mult.

Fondul de investiții al întreprinderilor de stat a fost serios afectat prin inițiativa guvernamentală de returnare către populație a „părților sociale” – sume uriașe pentru acea epocă. Impactul imediat a fost mai degrabă creșterea presiunilor inflaționiste, decât a nivelului de trai.

Noua putere ar fi trebuit să se ocupe cu precădere de reforma instituțională la începutul anilor ’90, prin înlocuirea vechiului aparat de stat, birocratizat, cu altul modern, eficient și prin elaborarea unui pachet de legi purtând amprenta democrației și economiei de piață, dar și printr-o reformă managerială. Reforma instituțională ar fi fost, în prealabil, rampa de lansare a reformei economice.

Una dintre măsurile luate pe parcurs, în grabă, fără pregătirea premizelor necesare, a fost dezangajarea statului de la conducerea economiei. Preocupată excesiv de propria imagine, din dorința de a convinge opinia publică, din țară și din străinătate, că, în România, s-a produs o ruptură completă de trecutul comunist, puterea instalată după decembrie 1989, s-a grăbit să adopte măsuri de dereglementare, care, așa cum a rezultat anterior, au frânat reforma economică. Statul – principalul proprietar, a fost adus în situația de a se dezinteresa de propria sa avere. Măsurile de descentralizare a proprietății statului, necesare desigur, n-au fost însoțite de un control sever, în condițiile unei legislații imperfecte, plină de ambiguități.

Evoluția procesului de tranziție a condus la o nouă criză economică, manifestată printr-o recesiune puternică și o erodare brutală a nivelului de trai al celei mai mari părți a populației din aproape toate țările est-europene. În România, ca și în celelalte țări ale Europei Centrale și Răsăritene, problemele perioadei de tranziție la economia de piață, reflectate în perioada 1990-1995, de o productivitate scăzută, o rată galopantă a inflației, un proces de restructurare extins la scara întregii economii naționale și o rezervă valutară scăzută, au concentrat atenția guvernului asupra pieței interne și a politicii monetare.

După 15 ani de tranziție, în perioada 2001-2004, pornind de la un nivel foarte coborât, România a făcut un salt dinspre subdezvoltare și înapoiere spre dezvoltare și o creștere a nivelului de trai, având șansa unei evoluții normale în cadrele unei lumi dezvoltate și democratice.

În perioada 1997 – 2004, România a avut o creștere constantă în comerțul exterior. Exporturile din 2004 au reprezentat 18,93 miliarde Euro, ceea ce reprezintă o creștere substanțială de 21,3% față de 2003 (15,61 miliarde Euro) și o medie lunară de 1,6 miliarde Euro. Totuși, această creștere a exporturilor nu a fost suficientă pentru a acoperi totalul importurilor și deficitul comercial a crescut de la an la an. Portofoliul de bunuri exportate s-a schimbat de asemenea. În perioada 1997-2004 mai multe sectoare au înregistrat schimbări în ceea ce privește ponderea diferitelor grupe de produse din totalul exporturilor.

Economia românească are un nivel de competitivitate relativ scăzut în context european și România a atras investiții mai mici per capita, comparativ cu alte țări din regiune, datorită absenței unui cadru legislativ transparent și datorită unei competiții regionale accentuate. Decalajul competitiv față de restul țarilor membre UE nu poate fi ignorat dată fiind importanța pieței europene pentru România. Este foarte probabil ca acest decalaj să crească, dată fiind perspectiva unei și mai mari liberalizări și integrări a comerțului mondial, lăsând exportatorii români într-o situație critică.

În ciuda deschiderii continue a comerțului exterior și în ciuda performanțelor semnificative ale exporturilor, exporturile românești încă nu sunt diversificate îndeajuns. Acest lucru se datorează în parte faptului că puține întreprinderi au activități inovative sau de cercetare în dezvoltarea produselor și serviciilor lor. O scurtă privire prin exporturile principale ale României relevă rapid că majoritatea sunt sectoare tradiționale. A existat puțină inovare și, în consecință, există puține industrii care folosesc în mod intensiv tehnologie nouă.

Prin urmare prioritatea strategică a României trebuie acum să fie avantajele competitive, dezvoltarea capacității și competenței sectoarelor exportatoare, atragerea de investiții locale și străine și de creare a unei economii care să poată să se dezvolte în condiții de comerț liber într-o piață din ce în ce mai globalizată.

În anii din urmă, capătă o amploare tot mai mare ideea că filosofia globalistă poate fi și pentru România o soluție optimă. Pentru că numai prin cunoașterea totalității sistemului global – lumea în care trăim – pot fi înțelese și soluționate problemele zonale.

Globalizarea nu este deloc un fenomen nou. Semnalul a fost dat cu mai multe decenii în urmă. Dar, spre deosebire de trecut, fenomenul se extinde astăzi cu viteza crescută. Se poate spune că sunt câteva domenii în lumea de astăzi aproape în totalitate globalizate, cum sunt computerizarea și transporturile aeriene internaționale.

În timp ce unii construiesc cadrul globalizării și se preocupă ca să se adapteze din mers acestui cadru, alte țări, companii, persoane sunt pur și simplu surprinse de efectele uneori pozitive, alteori negative ale globalizării. Pornind de la această constatare, este posibil ca șansele României de a atrage ceea ce este bun din acest fenomen obiectiv să depindă în mod esențial de crearea cadrului care să permită exploatarea beneficiilor aduse de globalizare și diminuarea efectelor negative sau a costurilor, a constrângerilor acestui fenomen de globalizare și ale integrării, care este o subcomponentă a globalizării.

România, ca economie în tranziție, va avea de făcut față din ce în ce mai mult provocărilor globalizării, având în vedere că procesul de globalizare în mod cert modifică paleta de instrumente de care dispune un stat. Deși perspectiva că globalizarea presupune dispariția statului-națiune este de mult timp pusă sub semnul întrebării, este clar că statele naționale nu mai dispun de instrumentele „clasice” de a gestiona situația economică și relațiile politice cu exteriorul. Existența unor foruri internaționale precum Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional sau Organizația Mondială a Comerțului limitează gama de opțiuni ale statului (precum, de exemplu, libertatea de a fixa taxele vamale la nivelul dorit sau politica monetară).

4.2. Stadiul integrării României în Uniunea Europeană

România a fost una dintre puținele țări comuniste care au avut legături economice cu Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană de astăzi) încă înainte de 1989. După 1990, parteneriatul UE-România s-a dezvoltat în permanență, reflectând progresele României în procesul de democratizare a societății și construire a economiei de piață. Depunerea, în iunie 1995, a cererii de aderare a condus la includerea României în procesul de extindere al Uniunii Europene. Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a hotărât deschiderea negocierilor de aderare a României la UE.

La 1 februarie 1993, România semnează Acordul European care instituie o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și Statele Membre ale acestora, pe de altă parte. Acest acord, care crea o zonă de liber schimb între România și statele membre, recunoștea obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene și prevedea asistență financiară și tehnică din partea UE.

Scurt istoric

La 1 februarie 1993 România semna Acordul European (Acordul de Asociere la UE); doi ani mai târziu, Acordul intră în vigoare; prevederile comerciale ale Acordului se aplică încă din mai 1993, prin intermediul unui Acord Interimar;

În iunie 1995, România a depus cererea de aderare la UE;

În iulie 1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia privind cererea de aderarea a României la UE;

În martie 1998 se lansează oficial procesul de extindere a UE, proces care include și România;

În noiembrie 1998 se publică primul Raport Anual al Comisiei Europene privind cererea de aderare a României la UE (actualizarea Opiniei);

În iunie 1999 România înaintează Programul Național de Aderare la UE;

În octombrie 1999 are loc publicarea celui de-al doilea Raport Anual al Comisiei Europene asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderarea la UE;

În decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki decide să înceapă negocierile de aderare cu încă șase țări candidate, între care și România;

În februarie 2000 are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la UE, în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale dedicată lansării Conferinței Interguvernamentale;

În martie 2000 Guvernul României adoptă Strategia Economică pe Termen Mediu (SETM) și o prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România – UE; se deschid discuțiile asupra primelor 5 capitole de negocieri;

În mai 2000 Guvernul României adoptă Programul Național de Aderare la UE (actualizat), precum și Planul de Acțiune și Cadrul Macroeconomic, complementare SETM; se încheie discuțiile asupra primelor 5 capitole;

În iunie 2000 Comisia Europeană a acceptat continuarea procesului de negociere cu încă patru capitole.

La 13 noiembrie 2001 a fost publicat Raportul Anual asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare; o ediție revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu România a fost prezentată de către Comisie;

Consiliul European de la Laeken din 14-15 decembrie 2001 a nominalizat pentru prima dată statele susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârșitul anului 2002. Zece state candidate sunt nominalizate, cu excepția României și Bulgariei;

La sfârșitul anului 2001 negocierile de aderare asupra a 9 din cele 31 de capitole ale Acquis-ului Comunitar sunt închise provizoriu;

La 9 octombrie 2002 Comisia Europeană a dat publicității Raportul Anual asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;

La 13 noiembrie 2002 pentru România și Bulgaria a fost adoptată câte o „Foaie de parcurs” de către Comisie;

La 20 noiembrie 2002 Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 drept dată țintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;

La 12-13 decembrie 2002 Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi membri și adoptă propunerile Comisiei de foi de parcurs pentru România și Bulgaria;

La sfârșitul anului 2002 erau închise provizoriu 16 din cele 31 de capitole ale Aquis-ului comunitar;

La 1 februarie 2003 a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa;

La 26 martie 2003 Comisia Europeană prezintă ediția revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România;

Raportul Comisiei Europene din noiembrie 2003 apreciază eforturile de aderare a României la UE, atrăgând atenția asupra unor probleme nesoluționate încă, așa cum ar fi corupția sau reforma justiției;

Încheierea negocierilor de aderare are loc în decembrie 2004, confirmându-se totodatã în cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare;

La 13 aprilie 2005, România primește avizul conform al Parlamentului European, semnând Tratatul de Aderare pe 25 aprilie 2005;

La 25 octombrie 2005, Comisia Europeană a publicat primul Raport Comprehensiv de Monitorizare pentru România care confirmă progresele importante în pregătirea internă și măsurile ce urmează să fie luate în continuare pentru asigurarea aderării la 1 ianuarie 2007.

După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare, obținând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentanților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ permite Românei să își exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influența aceste decizii și promovându-și intereselor naționale.

Perioada până la aderarea efectivă la UE poate fi considerată și ca timp acordat pentru a stabili, dezvolta și perfecționa procedurile interne. De asemenea, este importantă întărirea capacității administrative și dezvoltarea infrastructurii tehnice și gestionarea optimă a celor aproximativ 100-140 documente transmise zilnic din partea instituțiilor comunitare.

Obiectivele României, în calitatea de observator activ, sunt: acomodarea cu procedurile de lucru comunitare (formale și informale) și cultura instituțională specifică instituțiilor comunitare, poziționarea interesului național în contextul european, conștientizarea intereselor naționale majore și stabilirea de parteneriate strategice cu state având interese convergente.

România participă în calitate de observator la nivelul următoarelor structuri europene: Parlamentul European; Consiliul European; Consiliul Uniunii Europene; Comitetul Reprezentanților Permanenți – COREPER I și II; Grupurile de lucru ale Consiliului; Comitetele și grupurile de lucru ale Comisiei Europene; Comitetul Regiunilor și Consiliul Economic și Social.

«Negocierile de aderare cu România au fost încheiate cu succes, în decembrie 2004. Tratatul de Aderare a fost semnat în aprilie 2005. România și 17 State Membre l-au ratificat deja. Tratatul prevede aderarea la 1 ianuarie 2007, în cazul în care Consiliul nu decide, pe baza unei recomandări a Comisiei, amânarea aderării până la 1 ianuarie 2008.

După finalizarea negocierilor, Uniunea Europeană a decis că va continua să monitorizeze atent pregătirile și realizările României și că, în acest scop, Comisia va continua să elaboreze raportări anuale privind progresele României în vederea aderării, însoțite de recomandări, dacă este cazul.

Acest raport reflectă situația la sfârșitul lunii aprilie 2006. Este bazat pe o largă paletă de surse. România a fost invitată să furnizeze informații privind stadiul său de pregătire. Raportul este, de asemenea, redactat pe baza informațiilor furnizate în cadrul Acordului de Asociere și a peer-reviewurilor desfășurate pentru a evalua capacitatea administrativă a României în anumite domenii. Au fost luate în considerare deliberări ale Consiliului precum și rapoarte și rezoluții ale Parlamentului European. Acolo unde a fost relevant, Comisia a luat în considerare evaluările făcute de diverse organizații internaționale, instituții financiare internaționale și organizații non-guvernamentale.»

România a atins un nivel considerabil în ce privește alinierea legislației la acquis-ul comunitar. Raportul din octombrie 2005 concluziona că România va fi pregătită pentru aderare într-un număr mare de domenii. Anumite domenii necesitau eforturi susținute și 14 domenii făceau obiectul unor preocupări majore.

De atunci au fost înregistrate progrese importante. România poate fi pregătită pentru aderare în următoarele domenii suplimentare, cu condiția menținerii ritmului progresului în aceste domenii: achiziții publice; protecția datelor personale; bunăstarea animalelor; managementul resurselor și al flotei; activitățile de control și politica de piață; legislația în domeniul politicii regionale; politica de vize; pregătirile în domeniul vamal și protecția intereselor financiare ale UE.

Rămân însă patru domenii care fac obiectul unor preocupări majore și care necesită o acțiune imediată:

− agențiile de plată trebuie să fie întru totul operaționale și acreditate, în vederea acordării de plăți directe agricultorilor și operatorilor și consolidarea progreselor înregistrate în domeniu, în conformitate cu politica agricolă comună (capitol 7 din acquis),

− instituirea unui sistem integrat de administrare și control (IACS) funcțional în domeniul agriculturii și consolidarea progreselor înregistrate (capitolul 7 din acquis),

− crearea unor dispozitive de ecarisaj și tratament în conformitate cu prevederile acquis-ului în domeniul EST și al subproduselor de origine animală (capitolul 7 – acquis),

− sistemele informatice pentru administrarea impozitelor trebuie să fie interoperabile cu cele din restul Uniunii, pentru a permite colectarea TVA-ului din cadrul întregii piețe comune a Uniunii (capitolul 10 din acquis).

Comisia va raporta asupra progreselor României în abordarea problemelor semnificative cel mai târziu în prima parte a lunii octombrie 2006, și va reconfirma, pe această bază, data aderării. Raportul va specifica de asemenea orice domeniu în care ar putea fi necesare măsuri de salvgardare sau alte măsuri corectoare până la data aderării.

Tabel nr. 5: Tabel estimativ privind ratificarea Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană

Tabel nr. 6: State membre ale UE care au ratificat Tratatul de Aderare

4.3. Evoluția investițiilor străine directe în România

Globalizarea, proces relevant în domeniul producției industriale, al serviciilor, al funcționării piețelor financiare, face ca și activitatea de investiții să devină una de natură globală având implicații asupra economiilor naționale și a economiei mondiale. Investitori și grupuri de investitori, autorități transnaționale își manifestă interesul pentru plasamente investiționale, în țările aflate în tranziție, sub forma investițiilor directe, a investițiilor de portofoliu sau a împrumuturilor investiționale și a creditelor ajutoare.

Deschiderea externă a economiei României a presupus, pe lângă liberalizarea comerțului exterior și a cursului valutar, adoptarea unor legi permisive în ceea ce privește intrările de capital. Adoptarea unei legislații încurajatoare pentru investițiile străine era necesară și pentru că ele erau văzute ca una dintre cele mai importante surse de finanțare externă și de asemenea ca un factor de restructurare în profunzime a economiei.

Dar investițiile străine directe (ISD) ca practică și concept cunoscute în economia mondială au fost abordate direct și deschis numai în 1990, odată cu aprobarea Decretului Lege nr.96/1990, care a anulat o mare parte din prevederile Decretului 424/1972 și Legii nr.1/1971.

Pentru prima dată în perioada postbelică, România legifera dreptul întreprinderilor străine sau a persoanelor fizice de a deține în proprietate în întregime sau majoritar, capitalul social al altei întreprinderi cu sediul în România (societățile mixte de regulă). Totodată, Decretul Lege prevede tot pentru prima dată în politica economică a României, facilități fiscale, materializate în scutirea de impozitul pe profit până la doi ani și chiar cu o prelungire, cu aprobarea Ministerului Finanțelor.

România se apropie de un cadru juridic și instituțional normal, descentralizând și simplificând mult normele de constituire și funcționare a societăților comerciale, inclusiv a celor cu capital străin, parțial sau integral. Sub auspiciile acestei legislații, pe parcursul anului 1990 și la începutul anului 1991, au fost constituite peste 1500 de societăți comerciale cu participarea capitalului străin, începând să se constituie un sistem al investițiilor străine în România.

Deși cadrul juridic a fost favorabil investițiilor străine, iar România deține certe avantaje comparative pentru acestea, intrările de ISD în România au fost mai mult decât modeste, între cele mai mici în Europa Centrală și de Est (alături de Bulgaria).

În 1992 s-au materializat primele proiecte mari ale unor întreprinderi multinaționale recunoscute pe plan internațional (Coca-Cola, Alcatel, Shell).

Întreprinzătorii străini care au investit în România sunt preponderent mici și mijlocii. Sunt prezente totuși întreprinderile multinaționale mari ca: Siemens, ABB, Alcatel, Coca-Cola, Colgate-Palmolive, Pepsi-Cola, Enterprise Oil, Kraft General Food, Daewoo și altele.

Astfel, în perioada 1991-1996, media anuală a investițiilor de capital străin în România a fost de 204,83 mil.USD, iar în perioada 1997-2000, media respectivă s-a ridicat la 1310,75 mil.USD/an, însă, trebuie avut în vedere faptul că, după 1996, valorile investițiilor străine directe însumează și sumele obținute din privatizările cu capital extern.

Din punct de vedere investițional, anul 1997 începuse sub auspiciile unui avânt investițional extern dinspre restul lumii, urmând așteptările ridicate generate de schimbările politice post-electorale (se făceau aprecieri că până în 2000, România urma să devină gazda a aproximativ 60 mld. USD). Drept urmare, fluxurile de investiții străine directe au atins în 1997, valoarea totală de 1,1 mld. USD, din care 55% erau formate din noile investiții.

În 1998, apetitul investitorilor a fost diminuat cvasi-total de reapariția inflației “persistente“ și de criza economică structurală care tindea să se cronicizeze. Astfel, din totalul modest al fluxurilor de investiții străine directe, în 1998, circa 75% au fost constituite din contravaloarea sumelor pentru achiziția companiilor românești de către firme străine, prin procesul accelerat de privatizare (în principal privatizarea Romtelecom).

Conform datelor furnizate de Camera de Comerț și Industrie a României, Oficiul Național al Registrului Comerțului, volumul total al investițiilor străine, înregistrate la sfârșitul anului 2001 în România, a fost de 7,84 mld. dolari SUA, din care 4,8 mld. USD reprezintă investiții străine directe, iar restul reprezintă angajamentele investiționale asumate în cadrul proceselor de privatizare.

În anul 2000, investițiile directe nete au însumat 1036 mil. USD, situându-se ușor peste nivelul anului 1999 (cu 1,1%), pe fondul ameliorării mediului internațional și în pofida efectelor inhibitoare ale anului electoral. Plafonarea investițiilor directe a fost rezultatul limitării încă din aprilie 1999 a importurilor de mașini și echipamente, prin eliminarea facilităților vamale acordate investitorilor străini, dar și al instabilității cadrului legislativ. Cu toate acestea, investițiile directe au constituit, pentru al patrulea an consecutiv, principala sursă de finanțare a deficitului de cont curent (peste 76%).

Anul 2001 a fost considerat ca fiind unul de așteptare pentru investitorii străini. La începutul anului se anunța necesitatea atragerii de investiții străine la un nivel de 1,8 mld. USD, această țintă nefiind atinsă. În primele 9 luni ale anului investiția străină directă abia se ridica la 719 mil. USD (calculată în echivalent în valută), din care numai 202 mil. în valută. Pe ansamblul anului 2001 au fost atrase doar 1371 mld. USD, fiind considerat drept un an staționar din punct de vedere al aportului semnificativ de capital străin.

În anul 2002 investițiile străine directe nete au fost de 1194 milioane de euro, iar în anul 2003 de 1345 milioane de euro. În termeni relativi însă, ISD au finanțat 74% din deficitul contului curent în 2002 și doar 46% din deficitul anului 2003. Din punctul de vedere al investițiilor străine totale pe perioada 2001-2003, România se situa pe ultimul loc în rândul celor 12 țări noi membre sau candidate ale UE. Investițiile directe pe locuitor în România au fost, între 2001-2003, de patru ori mai mici decât media statelor central europene (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia).

Potrivit analizei „World Investment Prospects”, calificativul mediu al climatului investițional din România a fost, în perioada 1999-2003, de 4,86 puncte, pe o scară unde maximul ajunge la 10.

Anul 2004, pentru România, a marcat o creștere semnificativa a volumului de investiții străine directe atrase, astfel țara noastră reușind să urce în clasament pe locul al doilea după Polonia în regiunea Europei Centrale și de Est.

Datele din Balanța de plăți pentru 2004 a Băncii Naționale a României indica un flux total al investițiilor străine directe atrase în valoare de 4098 milioane euro. Cu o creștere de peste 111% față de cifrele anului 2003, România a micșorat decalajul și a intrat în competiție cu țări performante în atragerea investițiilor străine directe din Europa Centrală și de Est, considerate până acum favorite absolute ale interesului investitorilor străini.

Îmbunătățirea mediului de afaceri, efectele introducerii cotei unice de impozitare și

atitudinea pozitivă a partenerilor străini față de România au condus la atragerea unui volum de investiții străine directe record în valoare de 5197 milioane Euro în anul 2005, conform datelor furnizate de Banca Națională a României. Astfel, au fost depășite cu mult atât previziunile Agenției Române pentru Investiții Străine care preconizau un volum al investițiilor străine directe atrase situat între 3,2-3,8 miliarde Euro, precum și cele ale Comisiei Naționale de Prognoză, cuprinse între 4,1-4,2 miliarde Euro.

În anul 2005, cea mai importantă componentă a investițiilor străine directe atrase de România a fost “profit reinvestit” (1764 milioane Euro reprezentând 33,9% din volumul total de ISD), urmată de “participații la capital” (1760 milioane Euro reprezentând 33,8% din volumul total de ISD) și componenta “alte capitaluri”, adică împrumuturi acordate de compania mamă structurilor afiliate din România (1673 milioane Euro reprezentând 32,2% din volumul total de ISD).

Atractivitatea României ca țară de destinație pentru investitorii străini a fost manifestată și prin numărul de societăți comerciale cu participare străină la capitalul social nou înregistrate în anul 2005, respectiv 11.719. Comparativ cu anul 2004 se constată o creștere de 13,9% a interesului partenerilor străini de a înființa noi societăți comerciale în România.

Potrivit operațiunilor statistice efectuate de Oficiul Național al Registrului Comerțului, volumul total al investițiilor străine înregistrat la 31 decembrie 2005 în România, se ridica la 15,872 miliarde USD. Această valoare reprezintă aportul investitorilor străini la subscrierea capitalului social pentru cele 111,579 mii societăți comerciale înființate cu participare de capital străin.

Grafic nr. 1: Evoluția investițiilor străine de capital

Cel mai mare nivel al investițiilor străine înregistrat în România, în perioada anilor 1991- 2005, este cel realizat în anul 2005, când valoarea capitalului social subscris, în echivalent valută, la societățile comerciale cu participare străină de capital, a fost de 5,197 miliarde USD.

Prin creșterea, în cursul anului 2005 comparativ cu anul 2004, cu 6,8% a capitalului social subscris de societăți comerciale cu participare străină se confirmă și previziunile organizațiilor internaționale, care arată că România este o destinație din ce în ce mai atractivă pentru investitorii străini prin aderarea la Uniunea Europeană, adoptarea acquisului comunitar și prețul redus al forței de muncă superior calificate atât în comparație cu vechii cât și noii membrii ai Uniunii Europene. Această tendință va fi menținută și în anul 2006, când se preconizează că România va atinge un nou record absolut în ceea ce privește volumul de capital străin direct atras în economie, între 5,8 – 6,2 miliarde Euro.

În ceea ce privește clasificarea societăților comerciale cu participare străină la capital după țara de origine a investitorilor, pe primele locuri se situează Olanda, Austria, Germania, Franța și Italia.

Tabel nr. 7: Clasificarea societăților comerciale cu participare străină la capital după

țara de origine a investitorilor

Sursa: ONRC

Tabel nr. 8: Structura numărului de societăți străine pe regiuni la 31.12.2005

Grafic nr. 2: Structura pe regiuni a ISD la 31.12.2005

Din punct de vedere al domeniilor preferate de către investitorii străini, avem aceeași analiză în funcție de numărul de societăți și în funcție de capitalul social subscris.

Dacă analizăm investițiile străine directe din punct de vedere al numărului de societăți, domeniile cele mai vizate au fost comerțul cu ridicata și cu amănuntul, industrie și serviciile profesionale, domenii în care s-au concentrat aproximativ 83% din numărul total al societăților cu capital străin. Societăți mai puțin numeroase se regăsesc în turism, agricultură și transporturi (vezi grafic 3).

Grafic nr. 3: Structura pe domenii de activitate a societăților cu capital străin

Tabel nr. 9: Evoluția înmatriculărilor de societăți comerciale

cu participare străină la capital

=== 5 ===

Capitolul 5

Transformările administrației publice din România în contextul integrării europene

5.1. Aderarea României la Uniunea Europeană

Principii și proceduri

Pentru a deveni un stat membru al Uniunii Europene, România trebuie să îndeplinească criteriile de aderare stabilite la Copenhaga și să se alinieze la legislația și politicile Uniunii Europene (ceea ce cunoaștem sub denumirea de Aquis comunitar).

Negocierile de aderare au stabilit condițiile în care Aquis-ul comunitar este aplicat în România, înainte și după aderare (în toată perioada de tranziție stabilită în timpul negocierilor – ceea ce semnifică exceptarea temporară de la aplicarea anumitor exigențe ale legislației europene) și maniera în care România va participa la instituțiile și la bugetul Uniunii.

Din motive obiective, legislația Uniunii Europene este divizată în 30 de capitole de negociere, fiecare acoperind un anumit domeniu, la care se adaugă capitolul 31 – Diverse, negociat în final, care se referă la alte aspecte ale negocierilor. Acestea sunt declarate închise în momentul în care toate capitolele sunt închise ("nimic nu este hotărât până când totul este hotărât"). Până în acel moment capitolele de negociere sunt considerate a fi provizoriu închise. O țară candidată are dreptul de a redeschide în orice moment negocierile dacă legislația UE a fost modificată iar țara respectivă nu poate aplica legislația până la momentul aderării sale și cere noi perioade de tranziție sau, dacă situația inițială a țării candidate a suferit modificări și a fost cerută o abordare diferită a unui anumit capitol. Uniunea Europeană poate cere redeschiderea unui capitol dacă Statul candidat nu-și îndeplinește angajamentele (de exemplu nu ajunge să implementeze o lege înainte de termenul limită convenit) sau dacă Uniunea vrea să ceară noi perioade de tranziție sau să le renegocieze pe cele deja stabilite.

Fiecare etapă de negociere (de exemplu deschiderea, închiderea provizorie sau permanentă a unui capitol) este formalizată prin Conferința de Aderare. Deschiderea unui capitol de negociere este  condiționată de nivelul de adoptare a Aquis-ului comunitar și de planurile de implementare a Acquis-ului restant în perioada următoare. Închiderea unui capitol de negociere presupune un progres semnificativ în adoptarea aquis-ului, existența unei "capacități administrative" (instituții ce dispun de resurse umane și financiare adecvate) care să poată implementa și supraveghea aplicarea legislației și de asemenea un angajament credibil și complet pentru transpunerea și implementarea aquis-ului rămas.

Rezultatele negocierilor sunt incluse în Tratatul de Aderare. El este prezentat Consiliului în vederea aprobării și Parlamentului European, care trebuie să-și dea acordul. După semnare, Tratatul de Aderare este trimis statelor membre și statelor candidate în vederea ratificării, ceea ce implică uneori un referendum. El intră în vigoare și țara candidată devine stat membru de la data aderării.

Organizarea negocierilor și pregătirea pentru aderare în România

În România, Ministerul pentru Integrare Europeană și Delegația Națională pentru Negocierile de Aderare a României la Uniunea Europeană sunt responsabile de coordonarea negocierilor și pregătirea în vederea aderării. Delegația Națională a elaborat documentele de poziție în care România își prezintă poziția vizavi de fiecare capitol de negociere, situația adoptării legislației europene, calendarul și condițiile adoptării și aplicării aquis-ului care nu a fost încă implementat.

Documentele de poziție au fost discutate la nivelul Comitetelor parlamentare, a sindicatelor și patronatelor și a ONG-urilor. Pentru a facilita aceste consultări, a fost creat un Consiliu Consultativ pentru Negocierile de Aderare la Uniunea Europeană. Documentele de poziție au fost apoi adoptate de către Guvernul României și prezentate Uniunii Europene.

România a încheiat negocierile în 14 decembrie 2004 când Conferința de aderare a ajuns la un acord general final asupra închiderii tuturor celor 31 de capitole de negociere. Consiliul European din 17 decembrie 2004 a anunțat cu satisfacție închiderea negocierilor și a solicitat finalizarea Tratatului de aderare cu România (și cu Bulgaria) care includea rezultatele negocierilor.

Îndeplinirea angajamentelor de negociere este atent monitorizată de către Comisia Europeană în colaborare cu Guvernul României. Un raport complet de monitorizare al Comisiei Europene a fost prezentat la 16 mai 2006.

După aderare, România va beneficia de perioade de tranziție pentru câteva aspecte punctuale cuprinse în 8 capitole : 3 –  Libera Circulație a Serviciilor;  4 – Libera Circulație a Capitalurilor; 6 – Concurența; 7 – Agricultura; 9 – Politica în domeniul Transporturilor;  10 – Impozitare; 14 – Energie și 22 – Mediul Înconjurător.

5.2. Asistența UE

Asistența financiară acordată României de Uniunea Europeană în perioada 1992-1999 s-a ridicat la suma de aproximativ 1,2 miliarde euro. Pentru a atinge obiectivele propuse în strategia de pre-aderare și pentru a veni în întâmpinarea nevoilor țărilor candidate, Consiliul European de la Berlin a decis să dubleze asistența financiară începând cu anul 2000 și să creeze alte instrumente specifice: instrumente structurale de pre-aderare. În perioada 2000-2003, România a primit aproximativ 660 milioane euro pe an, prin cele trei instrumente de pre-aderare: PHARE, ISPA și SAPARD. În urma propunerii Comisiei Europene de a spori considerabil ajutorul pentru țările candidate, începând din 2004, pentru a le sprijini în parcurgerea ultimelor etape necesare pentru a îndeplini criteriile de aderare, România va primi fonduri suplimentare (în valoare de până la 40% în 2006), iar asistența financiară UE pentru perioada 2004-2006 ajunge la circa 1,8 miliarde euro.

PHARE

PHARE rămâne instrumentul principal de asistență, concentrându-se asupra a două mari priorități: construcție instituțională (întărirea capacității administrative și instituționale) și sprijinirea investițiilor (finanțarea de investiții pentru a aduce firmele și infrastructura la standarde europene). Rolul programului a continuat să crească, scopul său devenind acela de a sprijini pregătirile pentru integrarea în UE, prin măsuri concrete având drept obiectiv îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga. PHARE oferă asistență structurală la nivel regional (construcție instituțională și investiții pentru coeziunea economică și socială) și finanțează măsuri în domeniul cooperării trans-frontaliere și al securității nucleare. În perioada 2000-2003 România a beneficiat de mai mult de 1 miliard euro din fondurile PHARE alocate prin programe naționale, programe de cooperare trans-frontalieră și proiecte în domeniul securității nucleare.

Programele naționale reflectă următoarele priorități: îndeplinirea criteriilor politice și economice, întărirea capacității administrative, respectarea obligațiilor legate de acquis-ul comunitar, realizarea coeziunii economice și sociale. Pentru perioada 2004-2006, urmărind o abordare strategică multi-anuală, programul național include o componentă multi-anuală, constând în programe specifice pentru sectoare cheie (administrație publică, finanțe publice, agricultură, mediu, justiție, gestionarea frontierelor, minorități, coeziune economică și socială), elaborate pe baza strategiilor sectoriale, cu fișe de proiect anuale și o componentă anuală ce acoperă diferite nevoi specifice legate de implementarea acquis-ului comunitar.

Programele de cooperare trans-frontalieră (CBC) finanțează proiecte care au drept scop dezvoltarea cooperării de-a lungul frontierelor. Programele CBC sunt realizate cu Bulgaria și Ungaria, pe baza priorităților stabilite pentru fiecare graniță, în documentele comune de programare. Pentru 2004-2006, în cadrul inițiativei "Wider Europe", PHARE finanțează pentru România programe de vecinătate cu Republica Moldova, Serbia, Muntenegru și Ucraina.

În cadrul finanțării PHARE, România beneficiază de programe specifice, cum sunt cele în domeniul securității nucleare, și de programe/acțiuni destinate mai multor beneficiari (informare și comunicare, protecția mediului și extindere, programe pentru finanțarea unor proiecte mici, cooperare statistică, facilități de finanțare pentru municipalități și pentru întreprinderi mici și mijlocii).

Fonduri PHARE sunt alocate și pentru a acoperi o parte din contribuția financiară a României pentru participarea la programele și agențiile comunitare. România este membră a Agenției Europene pentru Mediu și participă la următoarele programe comunitare: Combaterea discriminării (2001-2006), Mecanismul de protecție civilă (2002-2007), ONG-uri pentru protecția mediului (2002-2006), Programul cadru VI pentru cercetare și dezvoltare (2002-2006), Programul cadru VI al Euratom pentru cercetare și dezvoltare (2002-2006), Fiscalis 2003-2007, Vama 2007, Leonardo da Vinci II (2000-2006), Socrates II (2000-2006), Tineret (2000-2006), Sănătate publică (2003-2008), Energie inteligentă pentru Europa (2003-2006).

ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare)

ISPA funcționează pe baza Regulamentului Consiliului (CE) nr.1267/1999 din 21 iunie 1999. Finanțarea se concentrează pe următoarele priorități:

– Reabilitarea infrastructurii de mediu (modernizarea surselor de apă, sisteme de canalizare și de tratare a apelor menajere uzate, managementul deșeurilor în zonele urbane);

– Îmbunătățirea și modernizarea infrastructurii de transport (modernizarea drumurilor naționale, reabilitarea și modernizarea secțiunilor de cale ferată etc.).

În perioada 2000-2006, România beneficiază de finanțare ISPA în valoare de aproximativ 240 de milioane de euro pe an. Ca o pre-condiție pentru a asigura o implementare dinamică a programului în România, a fost înființat Comitetul de Monitorizare ISPA, care are rolul de a analiza stadiul proiectelor aflate în derulare și de a evalua capacitatea instituțională de a elabora și implementa proiecte noi.

Pentru perioada 2000-2003 România a încheiat 40 de memorandumuri de finanțare ISPA, în valoare de 1446 milioane euro fonduri UE, reprezentând 70% din asistența financiară acordată României de către UE prin ISPA pe perioada 2000-2006.

SAPARD (Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală)

SAPARD se bazează pe Regulamentul Consiliului (CE) nr.1268/99 din 21 iunie 1999, având drept obiectiv stabilirea unui cadru comunitar pentru sprijinirea dezvoltării rurale durabile în țările candidate, rezolvarea problemelor care afectează ajustarea pe termen lung a sectorului agricol și a zonelor rurale și sprijinirea implementării acquis-ului comunitar în materie de politică agricolă comună și politici aferente. Planul Național pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală în România 2000-2006 (PNADR), care reprezintă baza pentru implementarea SAPARD în România, a fost aprobat în decembrie 2000. El prevede o sumă totală de peste 2 miliarde euro (cheltuieli publice și private), dintre care 1.113,4 milioane euro reprezintă contribuția UE (versiunea revizuită, august 2003).

Pentru a atinge obiectivele PNADR, strategia pentru SAPARD ia în considerare măsurile și prioritățile prevăzute în Regulamentul Consiliului nr.1268/1999 (art.2 și art.4.3). Din cele 15 măsuri eligibile, România a ales 11, regrupate în patru priorități, după cum urmează: 1. Îmbunătățirea accesului pe piețe de desfacere și competitivitatea produselor agricole prelucrate; 2. Îmbunătățirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală și agricultură; 3. Dezvoltarea economiei rurale; 4. Dezvoltarea resurselor umane.

Acordul Multianual de Finanțare (MAFA) a fost semnat la 2 februarie 2001 și definește condițiile privind managementul financiar și tehnic și cadrul administrativ pentru program. Comisia Europeană a emis deciziile 2002/638 și 2003/846 care conferă agenției SAPARD din România dreptul de coordonare a asistenței în perioada de pre-aderare (pentru șase măsuri). Au fost promovate măsuri legale și instituționale care permit crearea și consolidarea unui cadru administrativ pentru implementarea SAPARD în România. Agenția SAPARD este o instituție publică subordonată Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și este responsabilă pentru implementarea tehnică și financiară a programului.

Ministrul finanțelor publice acționează ca și coordonator național pentru asistența financiară acordată României de către Uniunea Europeană și coordonator național ISPA. În cadrul Ministerului Finanțelor Publice funcționează departamentul pentru coordonarea instrumentelor PHARE și ISPA, precum și Autoritatea de management pentru SAPARD.

5.3. Reforma administrativă din perioada 2001-2004

Există numeroase motive pentru modernizarea structurală și funcțională a administrației publice din România, plecând de la necesitatea funcționării mai eficiente a instituțiilor guvernamentale până la aspirația de a deveni membru al Uniunii Europene.

Necesitatea reformei este impusă de patru categorii principale de motive:

Motive economice: creșterea economică redusă și diminuarea resurselor bugetare alocate administrației publice; nevoia sectorului privat de a avea o administrație modernă, flexibilă și deschisă parteneriatului public-privat;

Motive tehnologice: introducerea tehnologiei informațiilor și a comunicațiilor în administrația publică;

Motive sociologice: cetățenii, ca beneficiari ai serviciilor publice, sunt tot mai exigenți și nu mai acceptă ca necesitățile lor să fie determinate în mod exclusiv de ceea ce le oferă administrațiile;

Motive instituționale: integrarea României în structurile Uniunii Europene implică un alt mod de administrare a serviciilor; structura puternic ierarhizată lasă locul unor noi tipuri organizatorice bazate pe structuri descentralizate.

Prin reducerea funcției autoritare a statului și întărirea funcțiilor sale privind serviciile și promovarea acestora, activitatea administrației trebuie să fie o activitate profesionistă. Sunt frecvente, de asemenea, solicitările privind reducerea reglementărilor și simplificarea procedurilor administrative, abandonarea procedurilor care nu sunt necesare și adoptarea unor noi proceduri, adaptate unui sistem politic modern și unei economii de piață funcționale.

Condițiile existente în societatea românească în prezent impun ca administrația să fie angajată într-un proces de schimbare pe patru planuri:

1. Strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării acestui rol de cel al organizațiilor private.

2. Legal, îndreptat spre o diminuare a densității legislative, o utilizare mai mare a legilor cadru, creând posibilități sporite de acțiune pentru autoritățile executive.

3. Organizațional, orientat spre reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor delegării execuției sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administrație.

4. Cultural, urmărind o schimbare a valorilor și a modurilor de acțiune a aleșilor politici, a funcționarilor, a utilizatorilor grupurilor de interese și a cetățenilor.

Noile condiții de reușită ale procesului de reformă în administrația publică din România trebuie să aibă ca punct de plecare:

– formularea unor obiective concrete și cuantificabile;

– creșterea capacității strategice a administrației publice de a opta pentru diferite proiecte și de a-și defini singură prioritățile;

– articularea, într-o viziune integratoare pe termen mediu și lung, a transformărilor din administrația publică;

– necesitatea unei mai bune reprezentări a intereselor cetățenilor în procesele de luare a deciziilor;

– asigurarea managementului prin obiective;

– consolidarea infrastructurii organizatorice pentru managementul strategic al proceselor din domeniul economic și social;

– nevoia creșterii funcției de consultanță și monitorizare în administrație.

Principiile care stau la baza elaborării strategiei de reformă în administrația publică

În vederea realizării, atât a obiectivelor Programului de Guvernare pe perioada 2001-2004 prezentat în decembrie 2000 și acceptat de Parlament, cât și a obiectivelor care rezultă pentru România, în calitate de țară candidată în procesul de aderare la Uniunea Europeană, s-a impus accelerarea procesului de reformă legislativă și instituțională în administrația publică.

În procesul de elaborare a strategiei de reformă în administrația publică au fost avute în vedere următoarele principii:

Separarea funcțiilor politice de cele administrative;

Crearea și consolidarea unui corp de funcționari publici de carieră, profesionist și neutru politic;

Definirea clară a rolului, responsabilităților și relațiilor între instituții;

Legitimitate și administrație corectă. Administrația bazată pe lege trebuie să asigure proceduri adecvate și corecte, respectarea valorilor sociale, drepturilor și libertăților cetățenilor;

Adoptarea deciziilor de autoritățile cele mai apropiate de cetățeni sau de problema la care se referă;

Autonomia decizională;

Transparența actului de guvernare și a celorlalte acte administrative, ceea ce va permite participanților să urmărească procesele administrative și să obțină informații referitoare la drepturile lor în relațiile cu sectorul public;

Simplificarea procedurilor administrative;

Respect față de cetățean;

Delegarea unor competențe și deconcentrarea unor servicii;

Orientarea interesului pentru rezultate bazate pe eficiență, eficacitate și calitate a serviciilor. Eficiența și eficacitatea se îmbunătățesc atunci când crește implicarea funcționarilor publici, când responsabilitățile sunt transferate la nivelurile inferioare ale administrației, odată cu stabilirea sistemului de responsabilități, pe fiecare nivel;

Protejarea drepturilor indivizilor. Funcționarii trebuie să se comporte politicos și să acționeze eficient în relațiile cu cetățenii.

Principiile menționate formează baza pentru restructurarea propusă și presupun, atât metode moderne de management public, cât și noi forme de organizare instituțională.

În acest mod, reforma devine un proces amplu, cuprinzător, care schimbă modul de abordare a principalelor probleme cu care se confruntă administrația publică din România.

Scopul și obiectivele generale ale strategiei de reformă

SCOP:

– Scopul reformei este acela de a determina natura problemelor existente în diferitele sale domenii, de a propune soluțiile optime și de a descrie principiile de implementare a acesteia.

– Scopul reformei administrației publice la nivel local este de a crea administrații capabile să-și îndeplinească funcțiile de așa manieră încât să pregătească condițiile și să asigure dezvoltarea economică, socială și organizațională într-un anumit spațiu.

Strategia reformei administrației publice concepută de minister și apoi folosită într-un mod sistematic de către acesta poate deveni un instrument care să ajute la coordonarea cooperării dintre diferite instituții guvernamentale și poate asigura eficiența pe termen mediu și lung.

OBIECTIVE:

1. Restructurarea profundă a administrației publice centrale și locale

– se are în vedere un larg proces de modernizare și adaptare a administrației publice la realitățile economiei și societății românești, răspunzând în același timp structurilor similare din țările Uniunii Europene și din alte state dezvoltate și menținând totodată elementele tradiționale valoroase ale administrației publice românești;

– se urmărește întărirea, la nivel central, a abilităților strategice capabile să ghideze evoluția statului și să îi permită să reacționeze adecvat, simplu și cu costuri scăzute la schimbările externe și diversele interese;

– proiectarea unui model organizațional general al structurilor administrative din cadrul puterii executive;

– reducerea cheltuielilor guvernamentale;

– dezvoltarea capacității de gestionare a autorităților locale.

2. Schimbarea de fond a raportului dintre administrație și cetățean

– se urmărește consolidarea și lărgirea cadrului de participare a societății civile la procesul decizional;

– se are în vedere asigurarea transparenței actelor administrative și comunicarea operativă cu cetățenii.

3. Descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei locale administrative și financiare

– se va urmări accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice și preluarea atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile administrațiilor locale;

– se are în vedere transferarea către autoritățile publice locale a activităților și resurselor corespunzătoare de la bugetul de stat pentru finanțarea unor servicii publice destinate comunităților locale: sănătate cultură, poliție comunitară, pompieri, apărare civilă;

– așezarea pe baze noi, echitabile a impozitelor și taxelor locale.

4. Demilitarizarea treptată a unor servicii comunitare

– preluarea evidenței populației și organizarea acesteia ca serviciu comunitar de către consiliile locale și consiliile județene (cartea de identitate, cartea de alegător, întocmirea listelor electorale permanente, permise auto, certificate de înmatriculare, etc.);

– transferarea în subordinea prefecturilor a activității de eliberare și evidență a pașapoartelor simple, organizarea unui serviciu public județean specializat;

– organizarea unor servicii comunitare pentru situații de urgență (incendii, inundații, grindină, cutremure, îngheț), care vor prelua atribuțiile actuale ale unităților de pompieri și apărare civilă;

– înființarea la nivelul fiecărei unități administrative – comună, oraș, municipiu – a poliției comunitare pentru ordinea publică, prin preluarea unor atribuții specifice de la inspectoratele de poliție.

5. Depolitizarea structurilor administrației publice și eliminarea clientelismului politic

– se va aplica cu strictețe Legea privind statutul funcționarului public;

– se va urmări gestionarea coerentă și corectă a carierei funcționarului public prin salarizare corespunzătoare, stimularea și asigurarea unor condiții normale de lucru în scopul respectării principiului stabilității și continuității în muncă.

6. Stoparea birocrației în administrația publică

– se va avea în vedere raționalizarea procedurilor administrative și introducerea echipamentelor și tehnologiilor informatice;

– introducerea conceptului de informatizare a administrației publice;

– generalizarea utilizării sistemului de ghișeu unic.

7. Coerența actului administrativ; perfecționarea managementului în administrație

– eficientizarea raporturilor dintre administrația publică centrală și locală, dintre autoritățile publice județene și cele din comune, orașe și municipii;

– aplicarea unitară și eficientă a sistemului de norme și reglementări în administrația publică centrală și locală;

– crearea unui sistem informațional integrat al administrației publice centrale și locale;

– fundamentarea deciziilor privind politicile sociale pe studii și expertize, constituindu-se oficii sociologice de coordonare metodologică la nivel central, precum și în cadrul consiliilor județene.

8. Aplicarea unor politici raționale de dezvoltare și modernizare a localităților rurale și urbane

– acordarea statutului de comună unui număr de peste 1.000 de sate care îndeplinesc criteriile legale, asigurându-se astfel apropierea autorității administrative de cetățean;

– organizarea ca orașe a unui număr important de comune care, prin dotările tehnico-edilitare (alimentare cu apă, gaze, canalizare, telefonie), îndeplinesc statut de localitate urbană;

– pregătirea condițiilor pentru organizarea administrativ-teritorială în conformitate cu standardele Uniunii Europene.

9. Întărirea autorității statului și a răspunderilor acestuia

– respectarea strictă a drepturilor constituționale și legale ale autorităților publice – ministere și agenții guvernamentale, prefecturi, consilii județene, consilii locale și primării;

– monitorizarea aplicării reformei administrative și a performanțelor operaționale ale autorităților publice centrale și locale;

– întărirea controlului gestiunii banului public și asigurarea transparenței cheltuielilor prin informarea periodică a contribuabililor.

10. Armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene

– asigurarea coerenței și stabilității pe termen lung a cadrului legislativ în domeniul administrației publice centrale și locale;

– inițierea unei ample acțiuni de îmbunătățire a reglementărilor existente în domeniu și elaborarea unor reglementări noi, bazate pe principiile prevăzute de Constituție și de Carta Europeană a Autonomiei Locale: Codul de procedură administrativă; Codul administrativ; Codul electoral.

Obiectivele strategiei:

Restructurarea profundă a administrației publice centrale și locale;

Schimbarea de fond a raportului dintre administrație și cetățean;

Descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei locale administrative și financiare;

Demilitarizarea treptată a unor servicii comunitare;

Depolitizarea structurilor administrației publice și eliminarea clientelismului politic;

Stoparea birocrației în administrația publică;

Coerența actului administrativ; perfecționarea managementului administrației;

Aplicarea unor politici raționale de dezvoltare și modernizare a localităților rurale și urbane;

Întărirea autorității statului și a răspunderilor acestuia;

Armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene.

Grupuri țintă ale strategiei

Grupurile țintă ale strategiei sunt administrația publică centrală și locală.

Pentru ca reforma în acest domeniu să aibă succes este necesar ca grupurile țintă să își exprime sprijinul și angajamentul în recunoașterea necesității schimbărilor și în implementarea acestor schimbări.

Durata strategiei: 2001-2004

Natura reformei

Aplicarea principiilor enunțate, care stau la baza procesului de reformă presupune atât metode de management public cât și modificări instituționale. În acest fel, reforma devine cuprinzătoare. Ea schimbă modul de lucru, atât pe orizontală (inițiativa implică toate ministerele), cât și pe verticală (nivelele administrației centrale și locale).

Dezvoltarea organizațională

Schimbările instituționale se bazează pe modificări în legislația primară și secundară. Realizarea unei politici consecvente de informatizare a administrației publice va avea efecte benefice asupra procesului de schimbări instituționale.

Schimbări instituționale

Legitimitatea acțiunii statului nu se poate rezuma la problemele de gestiune sau eficacitate, ci trebuie să aibă în vedere interacțiunile dintre nivelul global și local, să țină cont de accelerarea și influența fenomenelor teritoriale asupra gestiunii publice și să pună la punct strategii de inovare și dezvoltare care vor permite serviciului public să-și asume misiunea conferită de societate.

Asocierea societății civile, dezvoltarea parteneriatului public-privat, renunțarea la gestiunea pe verticală a colectivităților fac necesară construirea unui nou model de elaborare a strategiei de reformă în administrația publică, care poate juca un rol motor asupra dinamismului social și care va deschide un nou câmp de acțiuni autorităților publice ancorate într-o societate civilă reactivată.

Grafic nr. 4

Grafic nr.5: Evoluția structurii cheltuielilor pe ansamblul bugetelor locale centralizate la nivelul țării

5.4. Strategia actualizată a Guvernului României privind reforma în administrația publică

Scopul strategiei și angajamentul Guvernului privind reforma administrației publice

Existența unei administrații eficiente și democratice reprezintă unul dintre cele mai importante criterii care definesc modernitatea unei țări. În acest moment, România nu dispune de o astfel de administrație.

De aceea, o prioritate majoră a Guvernului României este realizarea, în câțiva ani, a unei reforme reale prin care administrația publică din țara noastră să se situeze la nivelul standardelor europene și să se caracterizeze prin transparență, predictibilitate, responsabilitate, adaptabilitate și eficacitate.

În fapt, este vorba de o reformă profundă. Este evident că, pentru a reuși, reforma nu poate să se realizeze numai prin efortul și voința politică a actualului Guvern. Este nevoie de un efort colectiv și structural la nivelul întregii societăți. Pentru a satisface această prioritate, în anul 2001, Guvernul României a adoptat Strategia privind accelerarea reformei în administrația publică. După trei ani, se recunoaște faptul că, rezultatele obținute nu sunt satisfăcătoare. Obiectivele fixate atunci au fost prea ambițioase, necesitând mijloace financiare considerabile, la concurență cu alte priorități.

Realizarea unor obiective, de o asemenea anvergură, presupune și o schimbare a mentalităților atât în actul de guvernare, cât și la nivelul întregii societăți. S-au înregistrat progrese reale, prin adoptarea unui pachet complex de legi privind funcția publică, descentralizarea serviciilor publice, finanțele publice locale, lupta împotriva corupției și prin înființarea unor noi instituții, care să pregătească și să pună în aplicare reformele.

Practica a arătat, însă, că multe din aceste legi nu au fost bine aplicate, iar noile instituții nu și-au îndeplinit în totalitate misiunea. Această constatare generală a fost de mai multe ori exprimată în rapoartele Comisiei Europene. De aceea, reforma administrației publice rămâne una dintre cele mai importante priorități pentru următorii trei ani, până la momentul aderării țării noastre la Uniunea Europeană. În acord cu Comisia Europeană, Guvernul a identificat trei domenii în care trebuie să se facă progrese semnificative în perioada imediat următoare. Acestea sunt: funcția publică, descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice și procesul de formulare a politicilor publice.

Aceste trei domenii au fost abordate de o manieră unitară sub autoritatea directă a ministrului administrației și internelor. A fost elaborată o strategie coerentă, pe deplin asumată de Guvernul României. În forma sa actualizată, strategia de reformă a administrației publice este rezultatul nu numai al alegerii unei soluții tehnice, ci în egală măsură și al unei decizii și voințe politice. Noua strategie de reformă se bazează atât pe resurse financiare de la bugetul național, cât și pe fonduri europene. Pe de altă parte, strategia consfințește transferul de putere de la nivel central la nivel local, ca o componentă a procesului democratic.

Temele reformei, pe care o propune Guvernul, au făcut obiectul unor dezbateri publice în cadrul Forumului Național, desfășurat în perioada septembrie – decembrie 2003, prin nouă reuniuni regionale.

Strategia, astfel definită și asumată, se concentrează, pentru toate cele trei sectoare prioritare, pe următoarele aspecte: analiza diagnostic a situației actuale, stabilirea obiectivelor pe termen mediu, care vizează redresarea aspectelor critice și lansarea de acțiuni concrete în anul 2004.

Analiza diagnostic a sectorului administrației publice

Cu toate că, în perioada 2001 – 2003, s-au desfășurat o serie de acțiuni concrete de reformă, care s-au axat în principal pe crearea cadrului legislativ și instituțional, necesar realizării obiectivelor generale de reformă a administrației publice, analizele tehnice elaborate de experții români, cu sprijinul unor specialiști străini, au scos în evidență următoarele aspecte:

Până acum, schimbările din sistemul administrativ au fost determinate în special de factori externi (restricții financiare, etc). Astfel, logica internă a funcționării administrației publice a dovedit tot mai multă lipsă de consecvență, iar analiza și fundamentarea politicilor publice a fost inadecvată sau chiar a lipsit, ceea ce a condus la o diminuare a capacității administrative necesare pentru implementarea politicilor sau aplicarea prevederilor legale.

În destule cazuri, autoritatea a fost folosită excesiv, reformele au fost implementate ierarhic, iar funcționarii publici au fost considerați mai degrabă obiecte decât subiecte ale reformei, generându-se astfel disfuncționalități în managementul resurselor umane.

Ministerele sunt preocupate foarte mult de activități administrative curente, acestea având mai ales rol de reglementare, iar agenda politică nu reflectă întotdeauna problemele esențiale ale administrației publice.

Deși elaborarea politicilor reprezintă rolul principal al Guvernului, i s-a acordat o importanță secundară și a existat o susținere tehnică relativă în acest sens. De asemenea, mecanismele de coordonare sunt slab dezvoltate, ceea ce diminuează coerența procesului decizional.

Activitățile angajaților din sectorul public nu sunt planificate adecvat, nu se bazează pe programe pe termen lung, nu există o continuitate a acțiunilor și predomină problemele curente rezolvate ad-hoc.

În ceea ce privește descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice, acest proces nu a fost dus până la capăt, în sensul că nu s-au transferat resursele financiare corespunzătoare și nu s-au stabilit clar competențele transferate și nivelurile de descentralizare.

Capacitatea de implementare a legilor adoptate este slabă, menținându-se o eficiență scăzută și în multe cazuri politizări ale administrației.

Lipsa unui sistem integrat între procesul de formare inițială și continuă a funcționarilor publici și planul de carieră al acestora a condus la lipsa de atractivitate a sectorului public pentru tineri.

Prioritățile reformei

În acord cu cerințele impuse de procesul de modernizare al administrației publice și al integrării europene, și ținând seama de concluziile desprinse în urma analizelor diagnostic, se au în vedere următoarele priorități pentru reforma administrației publice:

reforma funcției publice va asigura crearea unui corp profesionist de funcționari publici, stabil și neutru din punct de vedere politic prin implementarea unui cadru legislativ unitar și coerent și dezvoltarea coeziunii strategiilor de management al resurselor umane și de instruire profesională, prin deplinul angajament al ministerelor, agențiilor și al altor organisme guvernamentale.

reforma administrației publice locale prin continuarea procesului de descentralizare și al celui de deconcentrare a serviciilor publice prin care trebuie să se asigure:

· îmbunătățirea managementului serviciilor publice la nivel local și creșterea calității acestora;

· alocare coerentă a responsabilităților, resurselor financiare și drepturilor legate de serviciile oferite.

îmbunătățirea procesului de formulare a politicilor publice prin crearea sistemelor de coordonare și îmbunătățirea capacității de management a structurilor guvernamentale.

Obiective specifice și direcții de acțiune ale reformei administrației publice

Obiectivul final al reformei administrației publice este reprezentat de reorientarea administrației publice către necesitățile beneficiarilor acesteia și oferirea de servicii de calitate la costuri rezonabile către plătitorii de taxe prin:

Administrație publică mai performantă prin creșterea calității resurselor umane incluzând o strategie națională de formare a funcționarilor publici, noi proceduri și un cadru de management în care aceasta operează;

Descentralizare și deconcentrare sporită a luării deciziilor și alocării de resurse pentru a aduce mai aproape de beneficiar planificarea și furnizarea serviciilor;

Formulare de politici îmbunătățită care să asigure un cadru al politicilor mai articulat bazat pe obiective fezabile și costuri fundamentate.

Realizarea obiectivelor specifice funcției publice, inclusiv cele referitoare la formarea continuă a funcționarilor publici, creează premisele realizării obiectivelor legate de reforma administrației publice centrale și locale, prin creșterea capacității administrative prin componenta de resurse umane.

În domeniul funcției publice

Obiectivele referitoare la funcția publică vor asigura dezvoltarea resurselor umane, în mod evident, componenta cheie a reformei. Acestea, vor constitui, de asemenea, suportul pentru aplicarea măsurilor de reformă pe termen lung.

· În perioada 2004 – 2006 dezvoltarea managementului schimbării și

· În perioada 2007 – 2010 stabilizarea și consolidarea sistemului funcției publice.

De asemenea, pentru asigurarea coerenței reformei pe termen scurt și lung, în cadrul strategiei, se face distincție între măsurile ce implică managementul resurselor umane și dezvoltarea resurselor umane:

Tabel nr. 10: Managementul politic al reformei administrației publice

În domeniul administrației publice locale

Poziția beneficiarilor reformei reprezintă o sursă valoroasă de informație pentru autoritățile publice centrale și locale, referitor la prestarea serviciilor publice. Procesul de apropiere a administrației publice de cetățeni și de sensibilizare a Guvernului față de nevoile locale se regăsește în descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice.

La nivel strategic, importanța tuturor acestor elemente constă în redefinirea obiectivelor ținând seama de calitatea și eficacitatea serviciilor furnizate.

Continuarea procesului de descentralizare și deconcentrare a serviciilor publice se realizează prin proiectarea unor măsuri pe termen scurt, în primul rând, care să pregătească suportul unui cadru coerent pentru derularea unui proces pe termen lung.

Ca un răspuns adecvat la problemele din sistemul administrației publice din România în domeniul descentralizării și al deconcentrării serviciilor publice, au fost identificate următoarele obiective specifice:

Obiectiv 1: Crearea unui cadru adecvat al descentralizării / deconcentrării

serviciilor publice

Obiectiv 2: Clarificarea competențelor la diferitele niveluri și structuri ale

administrației publice

În cadrul reformei administrației publice, descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice trebuie să fie tratate ca procese complementare. În fiecare din sectoarele și domeniile în care se desfășoară aceste procese, trebuie să se realizeze o distribuție rațională a responsabilităților pentru a îmbunătăți utilizarea resurselor, calitatea serviciilor oferite și orientarea către cererile beneficiarilor.

Obiectiv 3: Întărirea autonomiei financiare a autorităților publice locale

Pentru implementarea măsurilor prioritare din cadrul reformei, trebuie să fie întărită autonomia locală și capacitatea de management prin creșterea cuantumului veniturilor proprii la nivel local și prin întărirea predictibilității sistemului de alocare. Trebuie să fie stabilite reguli și proceduri stricte de alocare.

Obiectiv 4: Redefinirea competențelor prefecților

Pentru creșterea coerenței reformei administrației publice, se impune redefinirea instituției și competențelor prefectului. Trebuie să fie clar stabilit rolul acestuia în conducerea serviciilor deconcentrate, resursele și mijloacele de care acesta dispune. În același timp, este necesară o creștere a competențelor profesionale a prefectului, astfel încât, începând cu 2006, acesta să devină înalt funcționar public, pe baza unui concurs național, conform noii legi privind instituția prefectului. Un program de pregătire specializată va asigura atingerea acestui obiectiv. Realizarea acestuia presupune: definirea atribuțiilor prefectului printr-o lege organică; dezvoltarea unor programe de pregătire specializată a prefecților.

Obiectiv 5: Întărirea capacităților administrației publice locale necesare implementării strategiei de descentralizare și pregătirea pentru gestionarea fondurilor structurale

În implementarea strategiei o atenție specială trebuie acordată pregătirii specializate a personalului implicat în implementarea reformei. Trebuie dezvoltate cunoștințele lor despre procesul de descentralizare și deconcentrare, despre noile responsabilități și relații între diferitele structuri și organisme, despre monitorizarea procesului de implementare, astfel încât aplicarea măsurilor de reformă să conducă la o mai bună calitate a serviciilor publice oferite. În paralel cu derularea etapelor reformei trebuie avută în vedere creșterea capacității de elaborare și implementare a politicilor la nivelul structurilor locale:

– Elaborarea unui sistem standard de proceduri și norme care să sprijine implementarea Strategiei;

– Pregătirea resurselor umane necesare susținerii procesului de descentralizare/ deconcentrare a serviciilor publice;

– Crearea cadrului instituțional la nivelul administrației publice locale necesar derulării fondurilor structurale;

– Pregătirea specializată a personalului din administrația publică locală implicat în derularea fondurilor structurale.

În domeniul administrației publice centrale – procesul de formulare a politicilor publice

Reforma administrației publice reprezintă o componentă esențială a strategiei generale de întărire a capacității manageriale la nivelul Guvernului necesară pentru a se atinge obiectivele și standardele așteptate în exercitarea actului de guvernare, considerându-se ca prioritate aderarea României la Uniunea Europeană. Este necesar ca strategiile politice să integreze în conținutul lor prioritățile majore, obiectivele cheie, resursele necesare, indicatorii de progres și responsabilitățile aferente. Astfel se va urmări:

Obiectiv 1: Întărirea capacității de guvernare la nivel central și local pentru susținerea procesului de formulare a politicilor publice.

Obiectiv 2: Creșterea rolului înalților funcționari publici în procesul de formulare a politicilor publice.

Ținând seama de poziția și atribuțiile pe care se preconizează a le avea înalții funcționari publici în sistemul administrației publice, aceștia vor juca un rol important în elaborarea și implementarea politicilor publice la nivel central și local.

Obiectiv 3: Îmbunătățirea procesului de formulare a politicilor publice va avea în vedere:

Îmbunătățirea sistemului de metode și proceduri pentru formularea politicilor publice; Elaborarea unui proiect de act normativ care să reglementeze un sistem standard de formulare a politicilor publice la nivel central și local;

Dezvoltarea unui mecanism privind evaluarea impactului politicilor publice asupra mediului economico-social;

Crearea unui mecanism de monitorizare unitar privind implementarea politicilor publice la nivel central și local; Pregătire specializată a personalului implicat în procesul de formulare a politicilor publice.

Obiectiv 4: Dezvoltarea caracterului transversal în formularea politicilor publice la nivel central și local.

Formularea, implementarea și monitorizarea politicilor publice la nivel central și local, cu asigurarea caracterului transversal, au în vedere următoarele principii general valabile în spațiul administrativ European:

1. Coerența cadrului general de formulare a politicilor publice: metodologie și reguli bine definite privind pregătirea și revederea propunerilor de acte normative și documente de politici, supuse analizei și aprobării în ședințele de Guvern; 2. Pregătirea independentă a politicilor la nivelul fiecărui minister: dezvoltarea de poziții de negociere proprii, în sfera lor de competență, cu respectarea autonomiei și independenței acțiunilor lor în cadrul jurisdicției proprii fiecărui minister; 3. Caracterul interministerial al procesului de formulare a politicilor publice; 4. Definirea unor căi standard de elaborare a politicilor de către ministere; 5. Prioritizarea componentelor politicilor naționale; 6. Reorganizări sau reforme fără schimbări neprevăzute care să afecteze mecanismul de elaborare a politicilor publice; 7. Internaționalizarea politicilor guvernamentale marcată de: aderarea la Uniunea Europeană, accentuarea globalizării proceselor economice, aderarea la NATO, intrarea în Consiliul Europei, etc.

Riscurile și condițiile esențiale pentru implementarea strategiei de reformă a administrației publice

Un aspect important al reformei administrației publice îl constituie managementul reformei în procesul de aplicare a acesteia.

Un risc important în realizarea reformei administrației publice este aglomerarea sarcinilor cotidiene, rămânând astfel puțin timp pentru a căuta noi soluții la disfuncționalitățile apărute. În consecință, pentru ca reforma administrației publice să aibă succes este necesar ca un număr mare de grupuri țintă, (în particular persoane cheie de la nivele de conducere și decizie) să-și exprime sprijinul și angajamentul în recunoașterea necesității schimbărilor și în implementarea acestor schimbări.

Pe baza modelului dezvoltării integrate a organizațiilor, se pot identifica patru factori de blocaj în implementarea strategiei actualizate: strategici (complexitatea decizională), structurali (birocrația specifică oricărui sistem, mijloace umane și financiare limitate, dimensiunea și complexitatea), culturali (teama de risc, tradiția „continuității”, schimbarea mentalității) și comportamentali (absența stimulentelor individuale, neînțelegerea obiectivelor finale, demotivare și frustrări, comportamentele de așteptare).

Administrația publică nu poate fi reformată într-un timp scurt. Este un proces pe termen lung, care trebuie să fie implementat de mai multe guverne consecutive, într-un mediu dificil, competitiv și în continuă schimbare. De aceea, este nevoie de obținerea unui consens în plan politic în ceea ce privește cerințele necesare realizării întregului proces de reformă, prin:

– Diseminarea pe scară largă a informațiilor privind reforma și încurajarea participării cetățenilor, a societății civile, a mediului de afaceri, a funcționarilor publici la realizarea reformei, printr-un schimb democratic de opinii în legătură cu desfășurarea acestui proces;

– Fundamentarea reformei pe baza unei analize profesioniste a stadiului actual, a activității și performanțelor administrației publice;

– Folosirea experiențelor în domeniul reformei administrației publice din alte state, menținând totodată elementele istorice și culturale ale administrației publice românești;

– Abordarea reformei în mod global: nici o schimbare izolată sau parțială nu trebuie realizată, dacă nu a fost concepută ca parte integrantă și organică a întregii strategii;

– Abordarea reformei ca un proces deschis: componentele strategiei de reformă vor fi actualizate și adaptate schimbărilor din mediul extern, dar și transformării altor componente ale reformei, pentru a folosi în cel mai bun mod experiența acumulată;

– Stabilirea priorităților strategice: pentru fiecare etapă este stabilit un număr limitat de obiective prioritare, asupra cărora se va îndrepta întreaga atenție și pentru care vor fi alocate fondurile necesare. Acestea trebuie să fie acele schimbări care determină progresul reformei în ansamblul său și condiționează sau influențează toate celelalte transformări;

– Asigurarea continuității funcționării administrației publice, astfel încât aceasta să își îndeplinească funcțiile în timpul reorganizării, descentralizării.

5.5. Programul de guvernare pe perioada 2005-2008

5.5.1. Aspecte cu privire la integrarea europeană

Integrarea europeană constituie, de aproape cincisprezece ani, principalul obiectiv politic al tuturor partidelor aflate la guvernare. Confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare a României și Bulgariei la UE cu ocazia summitului de la Bruxelles din 16-17 decembrie 2004 reprezintă al doilea mare eveniment al anului după realizarea celei mai mari extinderi din istoria UE.

Trecerea la moneda euro și finalizarea discuțiilor cu privire la Constituția europeană reprezintă pentru România semnale clare cu privire la necesitatea de a accelera eforturile interne în scopul obținerii cât mai rapide a convergenței cu structurile UE. Aceasta va permite țării noastre să devină partener cu drepturi depline în cadrul noii construcții instituționale europene și parte a unei structuri economice stabile.

Obiectivele Guvernului României cu privire la integrarea europeană

Odată cu încheierea negocierilor de aderare, România va intra într-o nouă etapă, în care europenizarea va trebui să consolideze instituțiile și reglementările preluate din acquis-ul comunitar pe parcursul negocierilor și în care societatea românească va trebui să își păstreze și reafirme identitatea națională și moștenirea culturală.

În ceea ce privește procesul de integrare europeană, obiectivele Guvernului sunt:

I. Respectarea angajamentelor asumate față de Uniunea Europeană astfel încât 2007 să reprezinte anul integrării politice

Pentru atingerea acestui obiectiv, Guvernul României va accelera implementarea măsurilor prevăzute în acquis-ul comunitar și va elabora și pune în aplicare programele necesare pentru etapa post-aderare. Acest obiectiv presupune accentuarea procesului de europenizare a României prin:

· respectarea condiționalităților rezultate în urma încheierii negocierilor tehnice;

· accelerarea introducerii reglementărilor europene în legislația internă simultan cu asigurarea transparenței cu privire la costurile publice și private, urmare a intrării în efectivitate a reglementărilor conținute în acquis-ul comunitar;

· fundamentarea politicilor publice pe principiile și orientările formulate în documentele UE;

· creșterea capacității instituționale a administrației publice în special în ceea ce privește procedurile europene cu privire la derularea fondurilor de preaderare, de coeziune și a celor structurale;

· redefinirea atribuțiilor autorităților publice, în scopul adaptării la noile forme de colaborare cu structurile UE;

· întărirea colaborării cu societatea civilă în scopul reducerii riscurilor culturale datorate procesului de europenizare.

II. Integrarea instituțională

În viziunea Guvernului României, un obiectiv fundamental post-aderare al țării noastre este participarea la construcția europeană. Acest obiectiv se referă la creșterea capacității țării noastre de a participa la elaborarea și aplicarea politicilor comunitare. În acest sens, Guvernul va adopta o poziție activă cu privire la suportul tehnic corespunzător structurii lărgite a Comisiei Europene în funcției de reprezentativitatea instituțională a țării noastre. În același timp Guvernul României va promova o relație privilegiată cu SUA.

Eficiența participării României la decizia europeană este condiționată de profesionalizarea actului politic. Oamenii politici români, membri ai Parlamentului european, vor trebui să-și asume responsabilitatea de a deveni promotori ai interesului național și ai identității naționale.

III. Atingerea convergenței în raport cu structura economică europeană

Guvernul României va acționa pentru a atinge convergența economică cu UE, în raport cu strategiile de dezvoltare adoptate de structurile decizionale ale acesteia.

Trecerea României de la etapa normativă a integrării – prin raportarea la reglementările acquis-ului comunitar, la etapa europenizării – prin consolidarea sistemului socio-economic reprezintă cea mai mare provocare a perioadei 2005-2008. Acest proces reprezintă, de fapt, a doua modernizare a României.

5.5.2. Reforma administrației publice pe perioada 2004 – 2008

În domeniul administrației publice, Guvernul României va aplica în perioada 2004-2008 o strategie națională care va avea 3 obiective:

reforma serviciilor publice de bază și a utilităților publice de interes local;

consolidarea procesului de descentralizare administrativă și fiscală;

întărirea capacității instituționale a structurilor din administrația publică centrală și locală.

Aplicarea politicilor de reformă în domeniul administrației publice va ține cont de următoarele condiții:

– definirea în legislația de înființare și organizare a unei autorități publice a principiilor comunicării, transparenței, eficienței, responsabilității, participării, coerenței, proporționalității și subsidiarității și reglementarea mecanismelor de aplicare;

– departajarea de responsabilități între autoritățile publice – în domeniul politicilor publice, finanțării și prestării serviciilor publice;

– introducerea unui mecanism simplu și clar de politici publice în baza căruia să fie elaborate și aplicate programe, proiecte, planuri de acțiune și proiecte de lege;
– separarea nivelului de elaborare a politicilor publice de cel de implementare a acestora;
– fixarea numărului de funcționari publici în raport cu definirea unui serviciu public și a unui standard de calitate aferent acestui serviciu;

– monitorizarea și evaluarea eficienței măsurilor de reformă aplicate.

I. Reforma serviciilor și a utilităților publice

În următorii 4 ani, Guvernul României se va concentra asupra organizării serviciilor și utilităților publice în raport cu cerințele populației și impozitele plătite pentru funcționarea acestora. În acest scop, va fi aplicat un plan de acțiune ce va cuprinde următoarele măsuri:

– introducerea standardelor de calitate de către autoritatea publică competentă în baza cărora să se poată monitoriza și evalua un serviciu public și activitatea funcționarilor;
– introducerea normativelor de cost aferent standardului de calitate a unui serviciu public, astfel încât cheltuielile publice să devină justificate, transparente și supuse controlului;
– continuarea procesului de descentralizare a serviciilor publice de bază: educație, sănătate, asistența socială și ordine publică;

– realizarea unei departajări administrative și financiare între serviciile publice aflate în managementul primăriilor și cele aflate la consiliile județene ;

– fixarea unui serviciu public în managementul consiliilor județene în raport cu capacitatea managerială și fiscală corespunzătoare furnizării acelui serviciu, corespondența dintre aria geografică a unității administrative și aria beneficiarilor serviciului public ;

– stabilirea unui sistem de planificare strategică pentru fiecare autoritate din sistemul administrației publice centrale și locale în raport cu serviciile publice pe care le furnizează;
– separarea utilităților publice de servicii publice. Introducerea standardelor de calitate;

– liberalizarea pieței utilităților publice, precum și eliminarea din legislație a tuturor barierelor instituționale care împiedică investițiile în utilitățile publice și privatizarea acestora. În acest sens, Legea nr. 326/2001 privind serviciile de gospodărire comunală va fi înlocuită cu un nou act normativ;

– instituirea unui sistem de monitorizare și evaluare a executării contractelor pentru servicii și utilități publice, prin autorități publice autonome de reglementare;

– reglementarea unor modele simple și transparente de privatizare a utilităților publice;
– clarificarea sistemului de subvenții la utilități și îmbunătățirea sistemului de tarifare;
– fixarea sistemului de evaluare și monitorizare a performanțelor pe un serviciu public;

– elaborarea și aplicarea Cartei serviciilor publice în care să se publice standardele de calitate pentru servicii și metodologiile de evaluare a acestora.

II. Continuarea procesului de descentralizare

Procesul de descentralizare început în 1998 va fi relansat și va avea în vedere limitarea sferei de intervenție a guvernului la nivel local numai pentru cazurile în care anumite servicii publice, programe sau proiecte nu pot fi realizate cu resurse locale și de către autoritățile locale, în conformitate cu principiile Cartei Europene al autoguvernării locale. Procesul de descentralizare se va desfășura după principiul eficacității, economicității, eficienței și cuantificării rezultatelor pe 3 direcții: întărirea autonomiei locale, descentralizare administrativă și descentralizare fiscală, în baza unui plan de acțiune aplicat în mai multe etape, pentru a permite evaluarea eficienței măsurilor de descentralizare astfel introduse.

A. Întărirea autonomiei puterilor locale

Guvernul României va interveni legislativ pentru:

A.1. Delimitarea competențelor și a responsabilităților, prin:

– regândirea sistemului de alegere a membrilor consiliilor regionale și emiterea unei noi reglementări;
– redimensionarea rolului consiliilor județene în privința serviciilor publice;

– focalizarea activității consiliilor județene la coordonarea planurilor de dezvoltare la nivel județean, asigurarea corelării acestora cu planurile de dezvoltare regională și planurile operaționale, la realizarea investițiilor în infrastructura de interes județean;

– interzicerea înființării și organizării în subordinea consiliului local a unui aparat propriu, a departamentelor, direcțiilor și serviciilor, precum și a oricăror alte structuri de execuție, cu excepția secretariatului de consiliu;

– desființarea rolului politic al prefectului și limitarea rolului său la controlul legalității;

– limitarea sferei serviciilor deconcentrate aflate în coordonarea prefectului și reglementarea transferului acestor servicii către autoritățile administrației publice locale pe măsura transferării resurselor financiare;

– stabilirea unei relații de subordonare a viceprimarilor față de primar; selectarea pe bază de concurs a secretarilor de consiliu și numirea acestora de către consiliile locale.

A.2. Cooperarea cu reprezentanții comunităților locale la actul de guvernare, prin:
– consacrarea legală a mecanismelor de participare publică la elaborarea planificării strategice privind dezvoltarea localității; consultarea publică pentru fixarea standardelor de calitate pentru serviciile publice și evaluarea acestora;

– extinderea sistemului de parteneriat public-privat la furnizarea serviciilor publice, odată cu modificarea legislației în domeniu.

A.3. Transparență

– consacrarea legală a mecanismelor de participare publică la elaborarea bugetelor locale;
– publicarea tuturor câștigătorilor de licitații publice a căror valoare depășește anual echivalentul a 25.000 de euro;

– modificarea reglementărilor legale în vigoare privind transparența exercitării demnităților și funcțiilor publice în sensul extinderii obligației de declarare a intereselor și la soț și rudele de până la gradul III inclusiv, precum și interzicerea acestora de a încheia, personal sau prin societățile comerciale la care sunt administratori sau acționari, contracte cu autoritățile administrației publice.

B. Descentralizare administrativă

Guvernul României va interveni în plan legislativ pentru:

– delimitarea funcției politice a președintelui și vicepreședintelui de consiliu județean de cea tehnic managerială, în sensul introducerii funcției de manager/director general al serviciilor publice de interes județean care să preia activitatea președinților și vicepreședinților de consiliu legată de conducerea, coordonarea și controlul serviciilor publice de interes județean;

– posibilitatea delimitării funcției de primar de cea de manager al localității;
– reglementarea statutului juridic al orașului București și al administrației sale printr-o lege distinctă de legea administrației publice locale;

– numirea secretarului general de consiliu județean de către membrii acestuia, la propunerea managerului/directorului general al serviciilor publice de interes județean;
– clarificarea statutului juridic al primăriei ca persoană juridică de drept public;

– reanalizarea legii cadru privind descentralizarea, pentru a fixa corelațiile necesare cu toate legile în vigoare ce reglementează administrația publică locală, înainte de apariție;
– armonizarea legii administrației publice locale cu legea finanțelor publice în privința principiilor și mecanismelor decizionale cu privire la aprobarea investițiilor;

– codificarea legislației ce reglementează organizarea și funcționarea autorităților administrației publice locale, statutul aleșilor locali și statutul prefectului;

– codificarea legislației care reglementează serviciile și utilitățile publice de interes local.

C. Descentralizare fiscală

Guvernul României va aplica următoarele măsuri:

C.1. Venituri fiscale

– virarea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor locale direct către localități, prin eliminarea consiliilor județene ca verigi intermediare;
– recunoașterea prin lege a dreptului autorităților administrației publice locale de a-și fixa nivelul de impunere în sistemul impozitelor și taxelor locale într-o limită de + 50% pornind de la baza de impunere reglementată legal;

– asigurarea integrală de la bugetul de stat a prestațiilor în numerar din domeniul asistenței sociale, prin transferuri condiționate, în scopul garantării principiului universalității drepturilor cetățenilor.

C.2. Servicii publice și utilități

– continuarea procesului de descentralizare a serviciilor publice de bază: educație, sănătate, asistență socială și ordine publică;

– evaluarea costurilor transferurilor unor noi responsabilități către administrația publică locală, astfel încât să poată fi identificate cu precizie sursele de finanțare a acestora;
– limitarea sferei serviciilor publice deconcentrate. În acest sens, se va evalua posibilitatea transferării inspectoratelor școlare, a direcțiilor județene de cultură și sanitare către consiliile județene, corelativ cu asigurarea resurselor financiare.

C.3. Managementul financiar

– posibilitatea autorităților administrației publice locale de a angaja cheltuieli pentru co-finanțarea proiectelor de dezvoltare locală și regională peste limita de 20% din veniturile lor anuale, conform legii finanțelor publice locale, exclusiv în completarea fondurilor pre-structurale și apoi a celor structurale;

– elaborarea unui ghid privind colectarea impozitelor și taxelor locale în cooperare cu Ministerul Finanțelor Publice și asociațiile reprezentative ale autorităților administrației;

– elaborarea unui ghid privind planurile investițiilor de capital ca parte componentă a planificării strategice de dezvoltare a localității, în cooperare cu Ministerul Finanțelor;

– elaborarea unui ghid privind participarea cetățenească în elaborarea bugetului local;
– reglementarea obligativității de publicare a execuției bugetelor locale, cel puțin o dată la 6 luni, iar în cazul emiterii de obligațiuni, cel puțin o dată la 3 luni;

– elaborarea unui ghid privind managementul riscului care să fie utilizat pentru realizarea planificărilor strategice, a investițiilor și cu ocazia înființării serviciilor publice;

– modificarea legislației privind contractul de parteneriat public-privat (O.G. nr. 16/2002) în sensul definirii corecte a acestui mecanism de cooperare, simplificării procedurilor de selecției a ofertelor și uniformizării lor cu cele ce privesc achizițiile publice în scopul asigurării transparenței financiare și a selecției de oferte pe baze concurențiale;

C.4. Împrumuturi

– elaborarea unui ghid privind managementul datoriei publice în cooperare cu Ministerul Finanțelor Publice și autoritățile locale; – reglementarea prin lege a constituirii fondurilor de garantare pentru împrumuturile municipale.

III. Capacitate instituțională

Reforma serviciilor publice, continuarea procesului de descentralizare, precum și îndeplinirea cu succes a programelor economice și sociale depind de dezvoltarea capacităților tehnice și organizaționale ale autorităților administrației publice centrale și locale. În acest scop, Guvernul României va interveni prin programe care urmăresc schimbarea organizațiilor publice sub aspectul managementului programelor și proceselor, managementul informațiilor și cunoașterii, pregătirea resursei umane și dezvoltarea legăturilor inter-instituționale. La nivelul autorităților administrației publice centrale, programele ce urmăresc capacitatea instituțională vor respecta următoarele condiții:

a) înființarea ministerelor și agențiilor numai pentru:

– realizarea programului de guvernare și a funcțiilor cu care guvernul a fost învestit;
– aplicarea politicilor publice prioritare conform programului guvernamental și angajamentelor asumate față de Uniunea Europeană în Planul Național de Aderare;

– asigurarea acelor servicii publice ce nu pot fi prestate de sectorul privat și pentru care sectorul public dispune de un avantaj comparativ;

b) clarificarea statutului juridic al agențiilor în legea de organizare și funcționare a guvernului și delimitarea de autoritățile publice autonome ca organisme publice de reglementare și control aflate sub control parlamentar;

c) introducerea efectivă a unui mecanism de elaborare și aplicare a politicilor publice în activitatea ministerelor, agențiilor și primăriilor, pentru a asigura coerența, predictibilitatea și transparența activității acestora;

d) transferul în totalitate al activităților comerciale către sectorul privat, transferul complet al funcțiilor de reglementare și control de la regii autonome către agenții sau ministere;

e) realizarea planificării strategice pe fiecare minister, agenție sau primărie, fixarea misiunii unei autorități publice, a managementului resurselor, precum și a managementului programelor și proiectelor;

f) clarificarea statutului juridic al agențiilor locale și al autorităților de reglementare locale;
g) realizarea interoperabilității între autoritățile administrației publice centrale.

Întărirea capacității instituționale va avea ca țintă întregul sistem al administrației publice și se va concentra asupra următoarelor măsuri:

A. Dezvoltare organizațională

– aplicarea unui ghid privind evaluarea instituțională a autorităților publice, în concordanță cu Cadrul de Lucru Comun privind Evaluarea Instituțională elaborat de UE; aplicarea unui ghid standard privind politicile publice; implementarea unui sistem standard de management al reglementărilor; aplicarea unui ghid standard privind planificarea strategică și managementul programelor și proiectelor; aplicarea unui ghid privind implementarea programelor/proiectelor pilot; introducerea unui sistem de management al riscului;

– introducerea sistemului de monitorizare și evaluare a rezultatelor pe politici publice, precum și a mecanismelor de monitorizare și evaluare a serviciilor și utilităților publice;

– încurajarea înființării rețelelor regionale de învățare și a grupurilor de competență între funcționarii publici din cadrul administrației publice locale pentru încurajarea schimbului de experiență și utilizarea celor mai bune practici în administrația publică;

– dezvoltarea managementului cunoașterii și informației.

B. Managementul resurselor umane

– elaborarea codului privind managementul serviciului civil/funcției publice. Codul va cuprinde regulile managementului resursei umane în administrația publică (recrutare, carieră, indicatori de performanță, formare profesională, salarizare, reguli de disciplină);

– demonopolizarea sistemului de formare și perfecționare profesională în administrația publică prin diversificarea ofertei curiculare și crearea de secții de profil în universități;

– aplicarea codurilor de etică pentru funcționari publici și generalizarea acestora în întregul sistem al administrației publice;

– modificarea legii privind codul de conduită a funcționarilor publici;

– evaluarea trimestrială, semestrială și anuală a funcționarilor publici în raport cu un serviciu public definit; includerea personalului tehnic parlamentar în corpul funcționarilor;

– instruirea funcționarilor publici cu fiecare plan de acțiune prin care se introduc măsuri de reformă; instruirea funcționarilor publici în dreptul comunitar, precum și în aplicarea programelor europene;

– asigurarea transparenței regulilor de concurență și selecție a funcționarilor publici;
– depolitizarea funcției publice, prin eliminarea categoriei de înalți funcționari publici, a evaluării profesionale de factorii politici și constituirea comisiilor de disciplină ca instanțe în afara autorităților publice.

C. Întărirea legăturilor inter-instituționale

– introducerea și utilizarea mecanismelor de participare publică la elaborarea politicilor publice, precum și la evaluarea realizării acestora; – dezvoltarea cooperării între guvern și structurile asociative ale Federației Autorităților Locale din România;

– îmbunătățirea sistemului de cooperare inter-ministerială, în cazul aplicării politicilor de tip integrat; aplicarea mecanismelor de cooperare între autoritățile publice locale în cadrul fixării cadrului de lucru pentru realizarea planificării strategice a localităților care se dezvoltă în sistem policentric.

D. e-Government

Sistemul informațional trebuie să constituie suportul de aplicare și de simplificare a unor reguli și proceduri administrative în scopul asigurării unui acces larg și nediscriminatoriu a publicului la servicii publice, precum și reducerii tarifelor pentru aceste servicii și a costurilor de operare și personal.

Programul de e-government cuprinde următoarele măsuri:

cooperarea cu autoritățile locale pentru dezvoltarea rețelelor informatice care asigură funcționarea rețelelor regionale de învățare și a grupurilor de competență;

cooperarea cu primăriile, serviciile descentralizate și deconcentrate, spitale, școli, instituții culturale, pentru realizarea unei rețele metropolitane de comunicații – City Net – ca sistem de management al informației, pentru furnizarea următoarelor servicii:

– evidența populației; planurile digitale ale localităților și ale teritoriului aparținând acestora; GIS (Geographical Information Systems); managementul serviciilor publice, al utilităților publice, al sistemelor de infrastructură, precum și managementul funcției publice; înregistrarea societăților comerciale; colectarea taxelor de la cetățeni; buget și contabilitate; managementul activităților de educație și cultură; controlul traficului urban; centru de reclamații primite de la cetățeni.

Concluzii

Sistemul politic din România a suferit schimbări profunde de la începutul procesului de reformă, în 1990. Economia continuă să se afle într-o perioadă de tranziție către economia de piața, tranziție care are ca rezultat constrângeri severe asupra activității din întregul sector public și, nu în ultimul rând, asupra sistemului administrativ central.

Începând cu 1990, crearea unui sistem modern și eficient de administrație publică a fost considerată o prioritate pentru Guvernul României. Cu toate acestea, nu s-au putut mobiliza resursele necesare creării cadrului legislativ și instituțional necesar administrației publice centrale și locale și, în special, pentru implementarea eficientă a măsurilor de reformă.

Tendința de globalizare, însoțită de dezvoltarea dinamică a sistemelor sociale, așează statele naționale într-o poziție cu totul nouă, în care instituțiile și sistemele administrative trebuie să fie adaptate. Orice intervenție în domeniul reformei administrației publice implică modificări ale componentelor majore, incluzând administrația centrală, administrația locală și serviciile publice. Pe de altă parte, dezvoltarea democrației reclamă instituirea unei noi relații între cetățeni și administrație, creșterea și întărirea rolului autorităților locale și reconsiderarea parteneriatului cu societatea civilă.

Aspirația de a deveni membru al Uniunii Europene a impulsionat modernizarea structurală și funcțională a administrației publice din România, alături de necesitatea funcționării mai eficiente a instituțiilor guvernamentale, într-o epocă puternic marcată de apariția și dezvoltarea tot mai acerbă a mondializării.

Pentru a supraviețui în contextul noilor reguli nescrise în plan mondial, România trebuie să se «integreze», căci doar prin unificarea economică, politică, juridică și socială, statele lumii vor deveni mai puternice și vor putea combate pericolele omenirii.

Dar acesta este un proces de lungă durată, inevitabil însă, căci mondializarea este deja un curent, un mod de a trăi, un mod de a gândi și de a planifica viitorul, este un început de cultură, o cultură mondială care va reuni totalitatea națiunilor.

Cel mai important este ca statele sa aibă destulă experiență în a elimina eventualele efecte negative (cum ar fi: disputele pentru putere, poluarea) și de a învăța să profite de toate avantajele a ceea ce înseamnă "mondializare": o piață comună, dispariția barierelor, resurse și materii prime comune, libera circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, cultura împărtășită de toate statele lumii către un viitor luminos.

Bibliografie

Alexandru, Albu. Cooperarea economică internațională. Editura Expert, București, 1996

Angelica, Băcescu-Carbunaru. Macroeconomia relațiilor economice internaționale. Editura All Beck, București, 2000

Carmen, Păunescu; Marfa și globalizarea pieței. Editura ASE, București, 2004

Constantin, Moisuc (coordonator); Luminița, Pistol; Elena, Gurgu. Economie internațională. Vol I – Probleme globale ale economiei mondiale. Vol II – Relații economice internaționale. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001

Denuța L. lnvestiții străine directe. Editura Economică, București, 2003

Dumitru, Oprea. Globalizarea și riscul securității informațiilor. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Dumitru, Patriche. Comerț și globalizare. Editura ASE, București, 2003

Gabriela, Drăgan; Rodica, Zaharia. Relații economice internaționale: politici comerciale și tranzacții internaționale. Editura ASE, București, 2000

Ilie, Rotariu. Globalizare și turism: cazul României. Editura Continent, Sibiu, 2004

Ioan, Rotariu (coordonator); Octavian, Brândeu; Gabriel, Bâzoi. Tendințele mondializării și mondializarea tendințelor: Integrarea economică regională și globalizarea afacerilor. Editura MIRTON, Timișoara, 2004

Ioan, Rotariu. Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare. Editura MIRTON, Timișoara, 2001

Korten, C. David. Corporațiile conduc lumea. Editura Antet, Oradea, 1997

Maria, Negreponti-Delivanis. Mondializarea conspiratoare. Editura Eficient, București, 2002

Maria, Popescu. Globalizarea și dezvoltarea trivalentă. Editura Expert, București, 1999

Mihaela, Duțu; Perspective economice ale țărilor din Europa Centrală și de Est. Editura Independența Economică, Brăila, 1998

Ovidiu, Puiu (coordonator); Marius, Gust; Stela, Sigala; Iuliana, Ciochină. Politici economice internaționale. Interdependențe, regionalizare, globalizare – provocare pentru mileniul III. Editura Independența Economică, Pitești, 2000

Serge, Cordellier. Mondializarea dincolo de mituri. Editura TREI, București, 2001

Sterian Dumitrescu; Virgil Gheorghiță. Economie mondială. Editura Era, București, 1999

Prof. univ. Dr. Rodica Milena Zaharia. Uniunea Europeană și blocurile regionale

Prof. univ. dr. Bran Florina; Prof. univ. dr. Moga Toader. Comerț și globalizare. Efecte ecologice ale globalizării fluxurilor comerciale; Nr. 17, Aprilie 2005

Raport de monitorizare Mai 2006 – COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE, Bruxelles, 16.05.2006

Raportul Anual ARIS 2004

Raportul Anual ARIS 2005

– http://www.mie.ro

– http://www.administratie.ro

– http://www.mai.gov.ro

– http://www.ipp.ro

– http://www.gov.ro

– http://ue.mae.ro

– http://sicuat.utcb.ro

– http://www.infoeuropa.ro

– http://www.ziua.ro

– http://www.eurodobrogea.ro

– http://www.nordexpres.ro

– http://www.cse.uaic.ro

– http://www.icmpp.ro

– http://www.cnaa.acad.md

– http://www.bnro.ro

– http://www.arisinvest.ro

– http://www.unctad.org

– http://www.armyacademy.ro

– http://www.biblioteca.ase.ro

– http://www.actrus.ro

– http://www.globalizarea.com

– http://modernizare.mai.gov.ro

=== introd ===

Introducere

Mondializarea reprezintă o rețea de interdependențe dezvoltată între statele lumii, o sinteză a transformărilor radicale cu care s-a confruntat economia mondială în ultimele decenii. Legăturile transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, au dus la creșterea interdependențelor dintre statele naționale.

Apariția termenului „mondializare” se situează între începutul și mijlocul anilor ’80. Inițial, termenul sublinia interdependența economiilor. Două evenimente importante precedaseră „mondializarea” pe scena internațională: începutul tranziției economiilor dezvoltate, de la stadiul industrial către stadiul post-industrial și invazia tehnologiilor noi și revoluționare.

Procesul de mondializare a avut drept consecință transformarea radicală a vieții economice. Acest proces este fără precedent: generalizarea economiei de piață, creșterea producției și a nevoilor, circulația informațiilor, produselor, a oamenilor și a capitalurilor, implementarea de sisteme tehnice din ce în ce mai performante, creșterea cantității de deșeuri etc. Inegalitățile în societate se adâncesc. Echilibrul planetei este amenințat.

La început de mileniu trei, lumea contemporană prezintă schimbări esențiale și contraste care prevestesc ridicarea economiei umane pe noi trepte ale evoluției sale.

Procesul mondializării nu este nou, el nu constituie o ruptură în evoluția seculară a economiei. Dezvoltarea interdependențelor între economiile naționale ale planetei nu este nouă în natura sa, ci prin intensitatea sa. Mondializarea a bulversat peisajul economic, dar implicațiile sale n-au fost încă integrate în reflexiile actorilor vieții economice, a celor care decid comportamentul firmelor pe piață.

Mondializarea constituie o realitate în care noi trăim, dar această realitate generează interogații esențiale care nu pot rămâne fără răspuns. Cum pot fi repartizate echitabil rezultatele acestei mondializări? Deschiderea economiilor, multiplicarea schimburilor, accelerarea progresului tehnic au generat creșterea economică. Inegalitățile cresc între țări și se generează o polarizare a bogăției, între regiuni și între indivizi, care atinge niveluri neobișnuite.

S-a vorbit de decalajul existent între mondializarea economică și cea politică. Mondializarea politică încă se construiește. Peste tot unde există riscul aplicării legii celui mai puternic, unde interesele private sunt înaintea celor generale, unde obținerea de profit pe termen scurt afectează justiția socială și denaturează mediul, statele trebuie să definească regulile jocului. Astfel, statele trebuie să construiască o arhitectură internațională de organizare.

Omenirea are nevoie de o repartiție mai armonioasă și echilibrată a resurselor. Țările în curs de dezvoltare trebuie să fie mai bine integrate în economia mondială. Mondializarea este o șansă de care trebuie să profităm. Ea este o realitate promițătoare care trebuie adaptată în beneficiul umanității în ansamblul său.

România, ca economie în tranziție, va avea de făcut față din ce în ce mai mult provocărilor mondializării, având în vedere că procesul de mondializare în mod cert modifică paleta de instrumente de care dispune un stat.

Șansele României de a atrage ceea ce este bun din acest fenomen obiectiv depind în mod esențial de crearea cadrului care să permită exploatarea beneficiilor aduse de globalizare și diminuarea efectelor negative sau a costurilor, a constrângerilor acestui fenomen de globalizare și ale integrării, care este o subcomponentă a globalizării.

Astfel, mondializarea trebuie văzută ca un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, extinde limitele de interdependență între popoare și națiuni, favorizând orientările economiei mondiale de ansamblu și ale vieții sociale, tinde să uniformizeze credințele și valorile, se substituie instanțelor individuale sau naționale pentru a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, care se impun apoi ca normative de judecată, tinde să universalizeze culturile.

Națiunea și statul rămân, în pofida tuturor tendințelor de globalizare și regionalizare, entități cu atribute și caracteristici proprii atât politice, cât și juridice, economice și sociale.

CAPITOLUL I

Mondializare și globalizare

1. 1. Cadrul conceptual și caracteristici fundamentale ale procesului de mondializare și de globalizare

Internaționalizarea vieții economice a angajat industrializarea pe care o cunoscuse Europa înainte de primul război mondial pe un drum care o va conduce către globalizare. Efortul industrial cerut de războiul din 1914 a arătat avantajele și posibilitățile unei producții de masă. Întreprinderile deveneau de talie națională, dar concurența era tot mai aspră și mai generalizată. Prin internaționalizare se credea că va fi remediată această situație generatoare de nedreptăți, iar fiecare națiune se va conforma binelui comun general, grație creării unei noi ordini economico-sociale universale. Înființarea Organizației Internaționale a Muncii a răspuns acestei preocupări, dar statele nu au putut să se înțeleagă pentru a exercita un control eficace asupra economiei, astfel încât, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial piața era dominată de acele forțe care conduceau către o globalizare sălbatică.

Globalizarea sau mondializarea (așa cum apare denumit fenomenul în spațiul francofon) nu este doar un cuvânt la modă, ci reprezintă o sinteză a transformărilor radicale cu care s-a confruntat economia mondială încă de la începutul anilor ’80. Acest fenomen limitează puterea de acțiune a statelor naționale, acestea deținând un control mai mult sau mai puțin extins asupra activităților economice și financiare internaționale. Impunând limite în ceea ce privește capacitatea statelor de a elabora legi și de a dezvolta politici economice, se creează astfel o rețea de interdependențe tot mai puternică, între statele naționale și piețe.

Elementul predominant al „mondializării” ar putea fi ipoteza utopică ce poate crea o piață atotputernică și autoreglantă care să depășească frontierele naționale și să se mondializeze. Pe de altă parte, această piață ar asigura convergența spontană între economiile și întreprinderile lor. Totuși, expansiunea la nivel mondial o face haotică dacă nu există un stat supranațional care să dirijeze principalele activități. Dar, din păcate, „mondializarea” nu dispune, pe moment, de acest element sine qua non. În consecință, piața devine anarhică, doar dacă nu vin alți parametri să substituie statul național sau supranațional. Apare din ce în ce mai clar că activitățile pieței mondiale sunt conduse de decizii, de acte de interese și de interconexiuni ale societăților multinaționale. Cercetarea profitului maximal, care în cadrul economiilor naționale se transformă în investiție productivă și duce la creșterea locurilor de muncă și la dezvoltare, nu este legată de economiile naționale. Piața mondială este dominată de societățile multinaționale, care își urmăresc interesele la dimensiuni și niveluri multiple. Guvernele țărilor sunt transformate în simpli administratori ai consecințelor rezultate din deciziile centralizate, asupra cărora ele nu au nici o influență și care reflectă singurele interese ale marilor societăți multinaționale.

Conceptul de mondializare nu implică cu nimic ca o putere națională sau supranațională să exercite un control oarecare. În consecință, mondializarea nu are o existență oficială, totuși „oficial”, fiecare dintre contractanți are posibilitatea de a-și încerca șansa fără a fi necesar să-și asume responsabilități și obligații. Evoluția în toate domeniile arată că SUA își conservă rolul de conducător al planetei.

Prin mondializare se subînțelege, indirect, dar transparent, posibilitatea de a interveni peste tot în lume. Tipul de intervenții și vectorii săi nu sunt deloc preciși. Adeziunea la mondializare este datorată în mare parte, nevoii liberei circulații a noilor tehnologii. În consecință, inovația, dezvoltarea sa și posibilitatea de a intra în cadrul unei piețe libere mondiale, fac parte, teoretic, din conținutul său. Mai precis, utopia convergenței economiilor mai puțin dezvoltate se bazează pe ipoteza că economiile în curs de dezvoltare pot imita în cadrul unei piețe libere mondiale tehnologii noi și adesea revoluționare care există datorită țărilor dezvoltate. Dar această ipoteză nu ține seama de starea particulară de subdezvoltare, care poate fi descrisă ca o lipsă de maturitate. Aceasta din urmă nu asigură deloc majorității economiilor contemporane în dezvoltare posibilitatea de a imita noile tehnologii. Pentru a avea posibilitatea aceasta, trebuie să fie atins în prealabil pragul critic de maturitate al cărui factor determinant este educația.

Rolul catalizator al societăților multinaționale este esențial în contextul mondializării. Importanța lor în formarea PNB-ului mondial și marea lor influență atât asupra guvernelor actuale cât și asupra a celor ale majorității organismelor internaționale, le rezervă un loc de alegere în cadrul „mondializării”.

1.2 Elemente de definire a fenomenului de globalizare și mondializare

►Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind „procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, tot mai largi și mai variate, cu implicație directă asupra globalizării activităților, cerând la rândul lor o soluționare globală”.

►O definiție cu un caracter mai didactic este cea exprimată de Eduardo Gianett da Fouseea: „fenomenul globalizării este rezultatul unei conjuncturi formate pe baza intersecției a trei forțe:

a treia revoluție tehnologică (tehnologiile legate de căutarea, procesarea, difuzarea și transmiterea informațiilor, inteligența artificială și ingineria genetică);

formarea zonelor de comerț liber și a blocurilor de integrare economică;

creșterea legăturilor și a interdependențelor dintre piețe, atât din punct de vedere fizic, cât și financiar, la scară mondială”.

Întreprinderile consimt la apariția unui „cod de bune maniere”. Tendința care se manifestă este diminuarea capacității guvernelor statelor de a controla activitatea companiilor producătoare internaționale. Afirmația că cei care conduc emit reglementări și măsuri fiscale prea dure a determinat în final concentrarea centrului de forțe în statele cu legislația cea mai puțin restrictivă și, de aici, posibilitatea întreprinderilor de a se sustrage cu ușurință controlului.

Nici o definiție a termenului „globalizare” nu este pe deplin acceptată. Se poate afirma cu certitudine că este un cuvânt în vogă, care se referă la mai multe lucruri în același timp. Cei mai entuziaști sunt de părere că globalizarea poate fi definită ca o nouă eră a istoriei umane.

Ziarul francez „Le Monde” contrazice aceste teorii legate de „mondializare”, așa cum este denumită globalizarea în Franța. Acesta aduce în discuție faptul că schimburile comerciale dintre popoare sunt vechi de când lumea, mijloacele de transport rapid intercontinental există de zeci de ani, companiile multinaționale s-au dezvoltat de mai mult de o jumătate de secol, iar mișcările de capital nu sunt o invenție a anilor ’90, așa cum nu sunt nici televiziunea, sateliții sau sistemele de procesare a datelor. Ceea ce „Le Monde” numește noutate este „dispariția singurului sistem care concura cu capitalismul la scară globală, așa-zisul comunism sovietic”. Expansiunea capitalismului impune mondializarea și ca un proces de deformare, de dezintegrare și, în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, de demontare a granițelor fizice și a regulilor care constituiau un impediment pentru acumularea de capital la nivel mondial.

Putem afirma cu certitudine că mondializarea este un concept de proveniență lingvistică francofonă, în timp ce conceptul de globalizare este de proveniență lingvistică anglofonă. Astfel, în limba franceză, cuvântul englez „global” se traduce, de regulă, prin „mondial” și rareori prin „global”. Denumirea celor mai multe documente adoptate la O.N.U. confirmă această interpretare lingvistică. Un exemplu ar fi aceste câteva documente: „Global Atmosphere Research Programme”, editat în documentele O.N.U. în limba franceză sub titlul „Programme mondial de recherches sur l’atmosphere”; „Global Environment Monitory System”, editat în limba franceză sub titlul „Système mondial de surveillance continue de l’environnement”.

Termenul de „mondializare” se folosește în anumite arii geografice, cu precădere în spațiul francofon, pentru a pune în evidență nuanțe specifice ale produsului; ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în diferite sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale, cu implicație directă asupra globalizării activităților, cerând la rândul lor o soluționare globală, este acceptat pe scară tot mai largă termenul „globalizare”.

Apariția termenului „mondializare” se situează undeva între începutul și mijlocul anilor ’80. Inițial, termenul sublinia interdependența economiilor. Oricum, două evenimente importante precedaseră „mondializarea” pe scena internațională: începutul tranziției economiilor dezvoltate, de la stadiul industrial către stadiul post-industrial și invazia tehnologiilor noi și revoluționare.

S-a vorbit însă mai întâi de „integrare”, adică de o mișcare care reunește într-un ansamblu părți dispersate. Acest termen de integrare descrie fostul ideal al occidentului, observând egalitatea șanselor, adică posibilitatea fiecărei persoane de a putea să aleagă liber tipul și condițiile muncii sale, ca și modul său de viață. Această libertate nu este limitată la cadrul național, dimpotrivă, ea are în vedere și raporturile între persoane aparținând unor țări diferite.

Conținutul „integrării” nu este exclusiv economic. Este totodată social, politic și psihologic. Totuși în epoca clasicilor „integrarea” economică a fost legată de conceptul de piață ideală, autoreglată datorită conceptelor: „mâna invizibilă”, „forțele pieței” și „concordanța dintre interesul individual și cel colectiv”. Toate ipotezele clasicilor despre piața perfectă (concurența pură și perfectă) se aplică „integrării economice” la nivelul pieței mondiale. Adică, prețurile pentru bunurile și serviciile identice, nivelul salariilor pentru o muncă echivalentă, dobânda pentru același risc și renta financiară pentru pământurile de calitate identică, tind să se egalizeze.

Globalizarea este starea provizorie a unei transformări continue care conduce la o integrare din ce în ce mai intensă a forțelor economice și financiare. Această definiție provizorie ne permite să observăm cele două aspecte sub care poate fi înțeles fenomenul globalizării, și anume unul static, în sensul că provoacă transformări permanente în relațiile economice internaționale și altul dinamic, pentru că această schimbare se produce sub influența unei logici mereu mai cuprinzătoare.

Nu se cunoaște cu exactitate momentul în care s-a declanșat procesul de globalizare. Se spune că a demarat încă de la începutul anilor ’80, atunci când tehnologia informațională a fost asociată telecomunicațiilor. Alții spun că a început mai târziu, odată cu dispariția barierelor comerciale. Cu toate acestea, globalizarea nu s-a declanșat fără să existe anumite etape pregătitoare: ea reprezintă punctul final al unui proces de integrare a forțelor economice, financiare, sociale și culturale, de unde rezultă astăzi dinamica procesului; treptat s-a trecut de la industria locală la cea internațională, iar apoi la globalizarea fenomenului. Acesta a fost însoțit de o dezvoltare interdependentă a structurilor politice și de o întrepătrundere a culturilor.

Fenomenul globalizării se manifestă la toate nivelurile societății contemporane. Individul din societatea contemporană călătorește mai mult, este expus într-o măsură crescândă influenței culturilor străine și are contacte vizuale directe sporite cu evenimentele din lumea întreagă, prin intermediul transmisiunilor TV, Internet-ului, noilor tehnologii de transmitere a imaginilor prin sateliți etc.

Globalizarea piețelor este impusă și de creșterea costurilor pentru cercetare și dezvoltare și reducerea ciclurilor de viață ale produselor sub aspect tehnologic. Marile corporații își extind sfera activităților (de inovație, de producție sau de desfacere) în afara granițelor naționale, recurgând la un management transnațional. Acest lucru permite corporațiilor să-și împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate piețelor mondiale și să împartă beneficiile rezultate de pe urma expansiunii investițiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse.

Odată cu globalizarea piețelor, are loc astfel și globalizarea mărfurilor. Un produs finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor materiale și servicii ale căror surse de proveniență sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colțuri ale lumii (de exemplu, industria automobilelor, a bunurilor electronice de larg consum, a produselor electrocasnice, industria textilă, a confecțiilor, a produselor alimentare etc.).

Globalizarea pieței financiare constituie o altă componentă a globalizării economiei mondiale. Creșterea competiției pe piețele financiare internaționale forțează marile instituții financiare să se lanseze în operațiuni de mare anvergură din întreaga lume, sfidând granițele naționale și fusurile orare, înglobând în ofertele lor o gamă tot mai mare de servicii financiare.

Companiile producătoare care operează pe piața mondială nu sunt obligate numai să-și exporte mărfurile în alte țări, ci și să devină organizații globale. O organizație este globală atunci când aceasta, operând pe piețele a cel puțin două țări, obține prin activitățile de cercetare-dezvoltare, producție, marketing, vânzări sau activitățile financiare avantaje de cost și de prestigiu, care sunt inaccesibile concurenților, care operează exclusiv la nivel național. Organizația globală acționează pe o piață globală (piețele statelor lumii), în cadrul căreia nu se acordă importanță granițelor dintre statele lumii, procurând capital, aprovizionându-se cu materiale și componente, producând și comercializându-și mărfurile, oriunde există condițiile cele mai prielnice pentru a face afaceri. Organizațiile globale reușesc astfel să obțină cele mai mari avantaje de pe urma planificării, desfășurării și coordonării activităților proprii la scară mondială.

Procesul de mondializare a piețelor și de globalizare rapidă a activității organizațiilor din întreaga lume obligă agenții economici naționali, care operează la scară globală, să acționeze rapid, stabilindu-și și ocupând o poziție bine determinată pe piața globală. Dimpotrivă, întreprinderile mici și mijlocii trebuie să-și restrângă domeniul de activitate pe un număr de piețe naționale bine precizate, adoptând o strategie bine fundamentată de pătrundere pe nișele pieței globale.

Pentru a face față concurenței, marile companii producătoare trebuie să se extindă tot mai mult la scară internațională. Pe măsură ce piețele naționale sunt invadate de producătorii străini, întreprinderile locale sunt obligate să adopte o strategie de pătrundere mai agresivă pe piețele altor țări. Concurența aspră de pe piața internațională demonstrează faptul că organizațiile globale trebuie să pună mai mult accent pe flexibilitatea structurii organizatorice, pe adaptarea la particularitățile principalelor piețe mondiale pe care acestea acționează.

Odată cu creșterea necesității de extindere a sferei de activitate a întreprinderilor peste granițele naționale, se constată și sporirea riscurilor pentru astfel de acțiuni. Întreprinderile din ziua de astăzi, indiferent de mărimea lor, trebuie să acorde atenție nu numai piețelor interne, ci și piețelor externe, dat fiind faptul că produsele companiilor producătoare care acționează la scară globală sunt mai ieftine și se bucură de o recunoaștere mai mare din partea consumatorilor, dar în același timp, trebuie să țină seama de riscurile și restricțiile comerciale la care se expun odată cu pătrunderea pe piața mondială: cursuri valutare variabile, instabilitate politică, tarife vamale protecționiste, bariere comerciale etc.

Astfel, globalizarea trebuie văzută ca un proces permanent și dinamic, care impune o nouă viziune a ordinii internaționale, ideală ca normă de comportament, extinde limitele de interdependență între popoare și națiuni, favorizând orientările economiei mondiale de ansamblu și ale vieții sociale, tinde să uniformizeze credințele și valorile, se substituie instanțelor individuale sau naționale pentru a hotărî orientările generale ale politicilor statelor, care se impun apoi ca normative de judecată, tinde să universalizeze culturile.

Reluând termenii definiției globalizării, putem sintetiza următoarele:

globalizarea reprezintă un proces istoric care, de-a lungul timpului, a cuprins industrializarea, internaționalizarea și mondializarea;

forțele care au condus la mondializare, apoi la globalizare, sunt mereu prezente; schimbările în relațiile internaționale sunt prin urmare continue;

raportul de forțe în economie nu este stabil, ci dinamic, în continuă evoluție sau involuție; există forțe care îi fac pe cei tari mai puternici și pe cei slabi îi aduc mai aproape de mizerie;

procesul de globalizare are efecte importante și dominante într-un număr mare de domenii, nepermițând celor care nu fac parte din sistem să-și găsească mijloace suficiente de trai;

starea actuală a globalizării este rezultatul a două secole de istorie în timpul cărora fiecare etapă a fost generată în mod natural de precedenta; ca urmare, procesul de globalizare se autolimitează.

Toate aceste procese se desfășoară în anonimat. Nu există o autoritate responsabilă să dirijeze sistemul care încearcă să funcționeze în paralel cu statul; nimeni nu decide și nimeni nu conduce. Aceste fapte ating direct conștiința și fac apel la cei care au o judecată morală și un comportament adecvat.

Capitolul II

Premise ale constituirii pieței mondiale și efecte ale mondializării

Dezvoltarea de-a lungul timpului a țărilor occidentale cu economie solidă de piață a fost posibilă prin găsirea unor piețe de desfacere avantajoase pentru produsele lor tehnologizate, prin aprovizionarea acestora cu materii prime și produse exotice ieftine, prin dezvoltarea sistemului financiar-bancar, precum și a navigației maritime din aceste țări. Prin conlucrarea strânsă între aceste activități productive, comerciale și de prestări servicii, inclusiv financiar-bancare, a rezultat o rețea foarte densă și complexă de relații comerciale și financiare, la scara întregii lumi, numită piață mondială. Progresul constituirii pieței mondiale a durat câteva secole, începând din perioada marilor descoperiri geografice din secolele XV-XVI și continuând și în zilele noastre.

Definind sistemul mondial modern, Immanuel Wallerstein, desprinde două trăsături particulare ale acestuia: se bazează pe o diviziune extensivă a muncii, care este nu numai funcțională (ocupațională), ci și geografică și prezintă o latură politică care a oferit agenților economici o mai mare libertate de mișcare și un sprijin substanțial din partea statelor naționale. Sarcinile economice nu sunt redistribuite în mod egal în sistemul mondial (inclusiv în considerente ecologice), iar diviziunea muncii este o funcție a organizării sociale a muncii. În plus, actorii economici acționează în cadrul unui perimetru mai larg decât cel pe care îl poate controla integral orice entitate politică. Pentru țările industrializate, acest fapt face posibilă expansiunea economică constantă a sistemului mondial, în pofida unei distribuții foarte inegale a profiturilor.

Există mai multe definiții acceptate în literatura de specialitate pentru piața mondială. Astfel, ca parte componentă a economiei mondiale, piața mondială poate fi definită în două sensuri:

în sens larg, piața mondială reprezintă „ansamblul raporturilor care se stabilesc între producătorii din diferite țări și între economiile naționale, în procesul schimbului de activități care au loc pe plan internațional”. În această accepțiune, piața mondială cuprinde pe lângă tranzacțiile comerciale și tranzacțiile valutare, financiare, relațiile de credit internațional care se desfășoară pe piețe specifice.

în sens restrâns, piața mondială reprezintă „ansamblul relațiilor de schimb care se stabilesc între agenții economici din diferite țări, pe baza cererii și ofertei”. La baza consolidării obiectului tranzacției se află legea cererii și ofertei.

Conform altor accepțiuni, pieței mondiale i se atribuie mai multe semnificații, fiecare având la bază ansamblul tranzacțiilor de afaceri izvorâte din confruntarea cererii cu oferta pe piața internațională:

„totalitatea tranzacțiilor de afaceri dintre țările lumii, în contextul diviziunii internaționale a muncii și confruntării dintre cerere și ofertă”;

„locul tranzacțiilor de afaceri internaționale în care se întâlnesc cererea și oferta de produse, servicii sau valori din diferite țări, supuse legilor economice obiective ale comerțului internațional”;

„spațiul economic de manifestare a diviziunii mondiale a muncii, de realizare a relațiilor de schimb între agenții economici din diverse țări, ca purtători ai cererii și ofertei”.

În practică, se utilizează și noțiunea de piață internațională care se referă la tranzacțiile de afaceri dintre două sau mai multe țări, în sensul strict al cuvântului, spre deosebire de piața mondială care cuprinde tranzacțiile dintre toate țările lumii, precum și noțiunea de piață externă care reprezintă piața mondială privită din unghiul de vedere al relațiilor economice externe ale unei țări.

Sunt recunoscute mai multe forme ale pieței mondiale:

– comerțul internațional, definit ca ansamblul tranzacțiilor cu bunuri și servicii care se desfășoară între agenții economici din diferite țări;

piața internațională a capitalurilor, respectiv ansamblul operațiilor legate de plasarea în/din străinătate a unor capitaluri sub formă de investiții directe, credite etc.;

piața mondială a muncii, dată de ansamblul relațiilor generate de migrația forței de muncă dintr-o țară în alta, de regulă pentru căutarea unui loc de muncă;

piața tehnologiilor de vârf, care se referă la ansamblul transferurilor de brevete, invenții între diferite țări etc.

Tipurile de piață, precum și criteriile de grupare a piețelor cunosc un amplu proces de diversificare, determinat de mai mulți factori: natura bunurilor economice tranzacționate, modul de combinare a factorilor de producție, tradițiile, culturile și mentalitățile fiecărui popor, nivelul de dezvoltare economică etc. În funcție de obiectul tranzacțiilor de afaceri, piața mondială se clasifică în: piață de mărfuri, piață financiară, piață a muncii și piață a serviciilor.

2. 1. Premise ale apariției produsului mondial

Produsul activității unei organizații poate fi un bun, un serviciu sau o idee constând într-o sumă de trăsături tangibile sau intangibile care satisfac consumatorii și care este primit în schimbul banilor sau al altor unități de valoare.

Produsul global sau produsul mondial este conceput pentru a satisface cerințele consumatorilor din mai multe țări. De asemenea, este conceput să identifice și să servească segmente globale ale cererii, care sunt omogene ca necesități și putere de cumpărare.

Când același produs poartă diferite nume de marcă în diverse țări, potrivit specificului acestuia, se spune despre el că este un produs global.

Produsele globale sunt produse obișnuite care se dezvoltă în mod natural în companiile producătoare cu orientare multinațională. Compania multinațională se concentrează asupra adaptării numelui de marcă la cerințele locale, identificând un nume regional pentru un produs vândut în întreaga lume. Fiecare companie producătoare care acționează pe plan internațional deține în portofoliul de activitate produse internaționale.

Produsele tind să se mondializeze atunci când caracteristicile lor determinante le fac remarcabile și solicitate de consumatori. Tot mai mult, întreprinderile mondiale, din motive de simplitate și de costuri, caută să pătrundă și să vândă, în diverse părți ale lumii, produse care nu se diferențiază față de cerințele impuse de adaptarea la piața locală.

Numărul mărcilor mondiale cunoscute de public, susceptibile de a genera cumpărarea produselor respective, este în creștere. Printre mărcile cunoscute de-a lungul anilor, putem cita: Coca-Cola, IBM, Ford, Kodak, Xerox, Shell, Levi’s, McDonald’s, Gilette etc. Mai recent publicul mondial a ajuns să cunoască mărci, care circulau deja pe anumite piețe de mai mult timp: Benetton, Apple, Toyota, Honda, Nissan, Fuji, Connex, Orange, Zapp etc.

Un produs a cărui concepție și caracteristici principale sunt mondiale, chiar dacă acesta este fabricat pe plan local și prezintă una sau mai multe caracteristici specifice necesare pentru adaptarea la piața locală, poate fi distribuit oriunde în lume. În interiorul aceluiași sector, pot exista produse destinate consumatorilor mondiali și alte produse naționale destinate consumatorilor locali, întrucât piedicile culturale variază de la un produs la altul.

Tendința de globalizare a economiei a condus și la apariția segmentelor de clientelă transnațională, respectiv mondializarea gusturilor consumatorilor, care devin mai exigenți, mai rafinați, mai selectivi și mai interesați de achizițiile efectuate. Sunt recunoscute mai multe sectoare de activitate în care consumatorii sunt mondiali: aeronautică, mașini și utilaje, electronică, microinformatică, bunuri de echipament industrial, construcție navală, echipamente sportive, agricole de lux, cluburi de vacanță.

Pe măsură ce din ce în ce mai multe companii producătoare multinaționale își standardizează și își centralizează vânzările la nivel mondial, internaționalizează practica lor de cumpărare sau vând un produs care respectă un standard de calitate mondial, clientela întreprinderii respective devine mondială.

În materie de alimentație, fenomenul a cunoscut o amploare ridicată în special în decursul ultimilor ani: după Europa, lanțurile de magazine tip fast-food se multiplică în Japonia și se mențin în restul Asiei. Japonia totalizează 7336 franchize de origine americană, deci 72% din restaurantele sau magazinele alimentare McDonald’s (590 puncte de vânzare), KFC (800 restaurante), Domino Pizza, Dunkin Donuts și Wendy’s fac parte din viața Japoniei. Pe de altă parte, restaurantele asiatice cunosc o mare creștere în SUA (mai mare de 20 000), unde există deja mai mult de 1 500 de baruri japoneze Sushi.

Procesul de globalizare a generat, totodată, obligativitatea reglementării calității produselor mondiale, prin documente normative, standarde cu caracter universal din ce în ce mai exigente, care să prescrie calitatea, securitatea, durabilitatea, fiabilitatea, accesibilitatea.

Întreprinderile multinaționale urmăresc satisfacerea cerințelor consumatorului mondial, obligând astfel întreprinderile pur naționale să se alinieze, pentru a fi competitive, la standardele de calitate pe care le creează.

Multe întreprinderi producătoare își proiectează produsele pentru a corespunde în primul rând cerințelor și reglementărilor de pe piața internațională, urmând ca apoi să procedeze la adaptarea acestora potrivit specificului piețelor mai mici, naționale, dacă doresc recunoașterea produsului activității lor și la acest nivel. Această abordare permite producătorului să introducă produse noi pe mai multe piețe, aproximativ în același timp.

2.2. Tendințe de ansamblu în evoluția fenomenului de mondializare

În actuala diviziune internațională a muncii există țări cu grade diferite de specializare internațională. Astfel, țările dezvoltate, care se bazează pe tehnica modernă și pe circulația rapidă a informației au o specializare eficientă care le asigură o pondere mare în totalul schimburilor internaționale. Se constată un număr tot mai mare de produse realizate prin specializare internațională ridicată, astfel încât nici nu se mai poate identifica, la o privire sumară, cine este producătorul. Agentul economic superspecializat, care poate fabrica totul dar fără a produce nimic este tot mai frecvent, costurile scăzute și profiturile ridicate fiind rezultatul acestei specializări. La polul opus avem țări slab dezvoltate, cu specializare unilaterală și cu pondere infimă din PIB însumat în exporturile mondiale.

Principalele caracteristici și tendințe pe piața mondială pot fi considerate:

tendința de restructurare a diviziunii internaționale a muncii, respectiv de afirmare a țărilor în curs de dezvoltare pe piața produselor manufacturate;

specializarea țărilor dezvoltate în domeniul cercetării cu rezultate în tehnici moderne și ultramoderne, în timp ce țările în curs de dezvoltare se specializează în furnizori de materii prime și produse industriale de bază sau clasice;

reorientarea spre produse de bază a țărilor dezvoltate prin creșterea corelației între industria extractivă și cea prelucrătoare pentru a limita dependența lor de sursele externe. Fenomenul este mai marcant în Europa și Japonia;

regruparea în cadrul țărilor în curs de dezvoltare care poate genera o restructurare în diviziunea internațională a muncii. Sunt edificatoare rezultatele obținute de „tigrii” asiatici: Hong Kong, Singapore etc.;

scăderea numărului țărilor implicate în fluxurile financiare internaționale și în paralel creșterea lor rapidă atât cantitativ cât și ca rol în finanțarea celorlalte țări;

creșterea ponderii și rolului structurilor, zonelor economice în diviziunea internațională economică, apariția de sisteme economice mixte sau total noi (cazul Hong Kong, UE sau China);

tendința de a „repatria” industrii prelucrătoare clasice, care prin echipare ultrasofisticată – dar costisitoare ca și capital – ajung la cote de profit și performanță superioare față de perioada cantonării lor în țările lumii a treia. De exemplu, fabrici de confecții capabile să producă în câteva ore un model de consum exact pe mărimea și dimensiunile preluate de la client în magazin.

Drept consecință se estimează că piața mondială va însemna o competiție tot mai accentuată între producători, ceea ce va adânci diviziunea internațională a muncii. Revoluția tehnico-științifică, cea culturală, revoluția informatică și cea din telecomunicații ca și creșterea rolului factorului politic sunt de natură să aducă schimbări majore în diviziunea internațională a muncii. Încă nebănuite, biotehnologia și genetica pot provoca schimbări în însăși natura umană. Din păcate nu se estimează a se depăși faza schimbului inegal, discriminatoriu, cu toate că mai multe reuniuni și acorduri internaționale și-au propus să depășească această stare.

Principala formă de relații economice între state a fost la început, și încă este, cantitativ, schimbul internațional de mărfuri sau comerțul exterior. În preajma primului război mondial au devenit semnificative investițiile directe de capital, care au ajuns preponderente, unele găsindu-se chiar în țări beligerante. După cel de-al doilea război mondial nevoia de investiții mari, în principal, a dus la dezvoltarea cooperării economice și tehnico-științifice între state. Urmează imediat – în ultimul deceniu mai vizibil și pentru neinițiați – transferurile, imensele fluxuri de capital care se mișcă instantaneu grație sistemelor de computere și a telecomunicațiilor în timp real între ele. Toate aceste legături formează fluxurile economice internaționale, definite ca mișcarea unor valori materiale, bănești sau spirituale de la o țară la alta, care sunt și căile principale prin care globalizarea se extinde. La acestea se adaugă două căi care, amândouă, au o contribuție mai mare decât toate celelalte: monopolul informației și puterea de persuasiune și/sau de presiune a statului de origine.

Tendința generală a fluxurilor internaționale este de diversificare. Ele sunt influențate de o multitudine de factori tehnici, economici, extraeconomici etc., care pot acționa pe moment sau în perspectivă. Apariția unui flux nou înseamnă de regulă înlocuirea unuia vechi. Între fluxurile economice existente într-o anumită perioadă există legături mai mult sau mai puțin puternice. Totalitatea fluxurilor economice internaționale, privite în strânsa lor interdependență, formează circuitul economic mondial. El exprimă schimbul reciproc de activități dintre diversele economii naționale în sfera circulației, producției, cercetării științifice, în esență profitul final obținut de economiile mai performante, de actorii majori care au ca bază acea țară. Relațiile economice externe ale unei țări formează un tot unitar. Fiecare flux este autonom, cu forme specifice de exprimare și măsurare dar el se integrează, ducând la noțiunea de eficiență generală a relațiilor economice externe, cu metodologii specifice de măsurare a efectelor integrate. Pentru moment, multinaționalele, care par a fi caracteristica mondializării, nu desființează statul, numai și-l subordonează. În plus, fiecare flux are timpul său istoric de manifestare, apărând o neconcordanță între efortul făcut cu generarea lui și efectul său. De exemplu, formarea pieței de muncă cere 15-25 de ani. De multe ori efectele sunt culese de alte țări, din această cauză.

Evoluția și formele de manifestare ale circuitului internațional depind în principal de: gradul de dezvoltare a economiilor naționale, gradul de adâncire al diviziunii muncii, stadiul relațiilor politice internaționale. Trebuie subliniat și faptul că circuitul economic mondial poate influența relațiile politice internaționale și prin acesta și economia națională.

Globalizarea înseamnă o creștere a numărului de parteneri pe piață, înseamnă accentuarea concurenței, iar rezultatul este creșterea calității, eficientizarea activităților economice, stimularea inovației.

Deși este rezultatul liberalizării comerțului, globalizarea contribuie în același timp la accelerarea acestui proces. Firmele cunosc faptul că rentabilitatea și competitivitatea lor depind de gradul de internaționalizare a activităților lor și fac presiuni asupra guvernelor pentru a obține deschidere mai mare la piețele externe.

Tendințele de internaționalizare și de integrare economică internațională și-au croit drum de-a lungul unui secol în condiții complexe, împletindu-se cu politici și acțiuni atât de dominație cât și de cooperare. Ele n-au putut înlătura inegalitățile dintre regiunile lumii și dintre țări, decalajele și dezechilibrele majore. Totuși, globalizarea și integrarea economică imprimă o mai mare coeziune economică mondială, creează posibilități mai bune pentru acțiuni comune, în vederea rezolvării unor probleme globale care preocupă comunitatea internațională în ansamblul ei pe baza interdependențelor și conlucrării între națiuni.

2.3. Efectele pozitive ale mondializării

În procesul de mondializare sunt părți care câștigă și părți care pierd, astfel încât acest fenomen creează la nivelul piețelor naționale și pieței mondiale „învinși” și „învingători”. Odată cu eliminarea barierelor din calea concurenței libere, sectoare întregi de activitate își văd periclitată soarta, fiind amenințate cu dispariția sau, cel puțin, cu „raționalizări” drastice pentru creșterea eficienței.

Mondializarea prezintă avantaje, cum ar fi oportunitatea unor piețe mai largi, posibilitatea producerii și comercializării unei game mai mari de bunuri, șanse sporite pentru atragerea de capital și pentru intrarea în „jocul” schimburilor de tehnologii de vârf.

Realizarea Pieței Unice interne și globalizarea economiei, după părerea specialiștilor, generează atât efecte pozitive, cât și efecte negative.

Dintre efectele pozitive ale creării Pieței Unice și ale liberalizării și mondializării schimburilor comerciale reținem câteva:

intensificarea schimburilor comerciale intracomunitare;

accelerarea procesului de inovare tehnologică în țările membre;

creșterea stabilității economice și stimularea investițiilor;

sporirea potențialului economic și a capacității de absorbție a pieței comunitare;

funcționarea fără piedici a piețelor și liberalizarea totală a activităților comerciale, industriale și financiare, la nivel mondial;

achiziționarea rapidă de competență, crearea și utilizarea rapidă și eficace a tehnologiei și informației; exploatarea piețelor.

Mondializarea se poate constitui într-o forță dinamică și puternică a creșterii și dezvoltării. În măsura în care este corect gestionată, pot fi constituite fundamentele unei creșteri susținute și echilibrate la nivel internațional. Pentru aceasta se impune menținerea perseverenței în căutarea de soluții consensuale prin dialog deschis și direct, care trebuie să țină cont de interesele tuturor participanților.

Mondializarea oferă largi oportunități de dezvoltare umană, dar numai cu o guvernare puternică.

Această eră a mondializării deschide largi oportunități pentru milioane și milioane de oameni din întreaga lume. Dezvoltarea comerțului, a noilor tehnologii, a investițiilor străine, expansiunea Internet contribuie la creșterea economică și îmbunătățirea vieții oamenilor. Toate acestea reprezintă un uriaș potențial în vederea eradicării sărăciei și continuarea progreselor realizate în secolul trecut. Astăzi este mai multă bunăstare și mai multă tehnologie, o mai mare angajare a comunității internaționale privind problemele oamenilor decât în trecut.

Procesul mondializării este astăzi condus de expansiunea piețelor, de deschiderea granițelor către comerț, capital și informație, expansiunea fiind mai rapidă decât guvernarea acestor piețe. Legat de acest „decalaj”, se poate aprecia că au fost făcute progrese mai importante în elaborarea de norme, standarde, politici și instituții cerute de această deschidere fără precedent, decât în ceea ce privește drepturile omului. Este necesar, așadar, un nou tip de angajament privind respectarea drepturilor universale ale omului, așa cum au fost ele stipulate în Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Provocarea lansată de fenomenul mondializării în noul secol nu constă în stoparea expansiunii globale a piețelor, ci în găsirea acelor reguli și instituții care să permită o guvernare puternică la nivel local, național, regional și global pentru a conserva avantajele oferite de piața globală și de concurență, dar și pentru a asigura o mai mare echitate. Cu alte cuvinte, globalizarea trebuie să fie un fenomen cu puternice accente de:

etică – respectarea într-o mai mare măsură a drepturilor omului,

echitate – reducerea și nu adâncirea diferențelor dintre națiuni,

inclusivitate și nu exclusivitate – mai puțină marginalizare a unor națiuni și categorii sociale,

siguranță – mai puțină instabilitate și vulnerabilitate în ceea ce privește viața socială,

durabilitate – mai puțină atingere mediului ambiant,

dezvoltare – mai puțină sărăcie.

Susținătorii mondializării pun accentul preponderent pe avantajele generate de globalizare, printre care se numără: reducerea costurilor de producție și comercializare (ca urmare a economiei de scară); ușurarea derulării tranzacțiilor (în care schimbul de mărfuri se face aproape în timpi reali cu negocierea, apelându-se la sisteme moderne de comunicații – fax, internet); creșterea vitezei derulării operațiunilor comerciale, financiare și tehnologice; crearea unor piețe noi, detașate de anumite surse sau zone tradiționale ș.a.

Fără îndoială, mondializarea are efecte pozitive prin implementarea tehnologiilor tot mai perfecționate; creșterea investițiilor directe în străinătate; un management tot mai performant; creșterea concurenței pe piețe și prin ea îmbunătățirea ofertei de produse, apariția de noi piețe (fiecare țară putându-se îndrepta cu produsele oriunde în lume); stimularea competiției; mobilitatea ridicată a factorilor de producție. Toate guvernele sunt interesate să atragă investiții pentru crearea de noi locuri de muncă.

Mondializarea creează posibilitatea procurării de bunuri și servicii apelând la comerțul electronic (e-commerce), Internet-ul permite accesul la lumea informației, revoluția informației „redesenează harta industrială", duce la creșterea substanțială a productivității și la mari reduceri de costuri și implicit a prețurilor. Globalizarea nu poate fi evitată. Peste tot este nevoie de tehnologie înaltă, capital pentru investiții, management și marketing performante. Orice țară este interesată pentru intrarea în cadrul procesului de globalizare pozitiv, prin atragerea de capital potențial, mai ales sub forma investițiilor directe.

2.4. Efectele negative ale mondializării

Comunitatea internațională este într-o măsură crescândă dominată de controversele ce apar în legătură cu procesul și conceptul de globalizare economică, fenomen comparat din ce în ce mai mult cu prima revoluție industrială prin aceea că ar conduce la crearea unei noi societăți și a unui nou stadiu al dezvoltării umanității: societatea informațională.

Formele de mondializare cunoscute în prezent sunt variate, literatura de specialitate menționând o mare diversitate. Cea mai larg utilizată interpretare a globalizării, care are consecințele negative cele mai reduse, este definită prin interdependențele economice dintre state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență față de economia mondială.

Deseori se tratează globalizarea independent de statul național și economia națională. În acest sens este de reținut concepția susținută în cadrul Raportului Dezvoltării Mondiale, editat de Banca Mondială în anul 2000, care apreciază că în economia mondială contemporană au loc două procese paralele, și anume globalizarea și descentralizarea. Astfel, Raportul Bănci Mondiale afirmă că pot exista și efecte destabilizatoare ale globalizării și descentralizării, deși oferă oportunități excepționale. De aceea, globalizarea provoacă o anumită teamă pentru că ea aduce deseori instabilitate și schimbări nedorite la nivelul guvernului național și la nivelul firmelor. Ea expune muncitorii la o concurență acerbă cu produsele importate, care poate conduce la pierderea locurilor de muncă. Totodată, ea poate conduce la subminarea unor bănci sau chiar economii naționale în ansamblul lor, atunci când fluxurile de capital străin devin copleșitoare.

Mondializarea poate avea efecte negative asupra economiilor în tranziție prin dezvoltări inegale și prin apariția unor dezechilibre majore în balanțele conturilor curente, lucru ce poate duce la mari deficite ale balanței comerciale, mai ales în țările care au întârziat reformele structurale.

Pe plan politic, mondializarea ar duce, în ultimă instanță, la efecte controversate cum ar fi dezintegrarea națiunii și statului național, firmele devenind societăți transnaționale, derulându-și direct și liber relațiile economice, deseori localizate în afara țării de origine. Poziții politice și teoretice contradictorii sunt susținute de mișcări de stradă, protestatare, împotriva unor efecte sociale negative ale globalizării care ar conduce la reducerea locurilor de muncă, la adâncirea prăpastiei dintre cei foarte bogați și cei foarte săraci (deja unele statistici demonstrează că 258 de persoane miliardare ale lumii dețin tot atâta bogăție cât 2,5 miliarde de oameni, adică aproape cât jumătate din populația lumii) sau chiar la desființarea unor subramuri economice.

Protestele apar, de asemenea, și ca urmare a temerii că unele poziții câștigate pe anumite segmente de piață vor fi inevitabil pierdute în viitor. De asemenea, unele forțe politice se tem de apariția unor mișcări mondializate (în cadrul sindicatelor, al unor partide) cu tentă națională, patriotică, echivalând ca proporții cu apariția mișcării social-democrate în urma primei revoluții industriale, a unor mișcări care ar lua în considerare atât consecințele sociale ale globalizării, cât și cele naționale.

Fenomenele care se produc la nivel global, dincolo de posibilitățile de control ale statelor naționale au reprezentat întotdeauna un subiect controversat. Chiar dacă se cunosc relativ puține modalități de control al acestor procese, cercetătorii sunt interesați în evaluarea efectelor mondializării. O mare parte din contra-argumentele mondializării sunt legate de efectele de mediu. Efectul economic principal al mondializării este intensificarea comerțului. Întrucât aceasta reprezintă una din premisele creșterii economice, accepțiunea generală este că a deveni global, înseamnă a deveni mai bogat. Dar, există și cealaltă față a monedei – mediul. Dacă se iau în considerare și efectele ecologice, rezultatele calculelor ar putea evidenția efecte neașteptate și nedorite pe termen lung.

Cu toate că progresele înregistrate în ultimele decade au contribuit la o mai mare securitate, azi omenirea se confruntă cu noi amenințări:

– Nesiguranța economică și volatilitatea financiară. Criză financiară din Asia a demonstrat riscurile piețelor financiare globale. Două lecții importante pot fi învățate din experiența asiatică. În primul rând, impactul asupra oamenilor este foarte sever și persistă mult timp după refacerea economică. Corupția se răspândește. Bugetele educației și sănătății sunt mult diminuate. Consecințele sunt grave: crimă, violență, eroziunea statului social. În al doilea rând, dincolo de a fi incidente izolate, crizele financiare au devenit din ce în ce mai prezente, odată cu creșterea piețelor globale de capital.

– Nesiguranța locului de muncă și a venitului. Atât în țările bogate, cât și în cele sărace, presiunea competiției globale au condus angajatorii la adoptarea unor politici flexibile în domeniul forței de muncă și a unor angajamente rezervate privind angajarea.

– Nesiguranța privind sănătatea. Creșterea călătoriilor și a migrației au contribuit la răspândirea HIV. Peste 33 milioane de oameni trăiau cu HIV sau SIDA în 1998, din care 6 milioane infestați în acel an. Răspândirea este rapidă în noi locuri, cum ar fi India sau Europa de Est. Pentru 9 țări din Africa se prevede o scădere cu 17 ani a speranței de viață până în 2010, ceea ce presupune revenirea la nivelul din anii ’60.

– Nesiguranța culturală. Mondializarea deschide viața oamenilor către cultură și creativitate, către idei și către cunoștințe. Cu toate acestea, fluxurile culturale sunt aproape unidirecționate, de la țările bogate către cele sărace. Astăzi, cele mai dinamice sectoare sunt cele care fabrică bunuri cu un mai mare conținut de idei și nu cu un mare conținut de materie. Cel mai mare sector de export al SUA nu îl reprezintă industria de automobile sau de avioane, ci cel de filme. În aceste condiții, cultura străină, dominant provenită din țările dezvoltate, pune diversitatea culturală într-o adevărată primejdie. Este necesară susținerea culturii naționale pentru a putea supraviețui alături de cea străină.

– Nesiguranța personală și insecuritatea mediului, insecuritatea politică și comunitară. Creșterea tensiunilor sociale amenință stabilitatea politică și coeziunea socială. Globalizarea a dat noi caracteristici conflictelor. Traficul internațional cu arme alimentează aceste conflicte, implică noi actori și interese politice și de afaceri.

Dar din multitudinea de efecte ale globalizării se distinge probabil cel legat de omogenizarea și standardizarea stilului de viață, considerat în mod categoric și unanim ca rezultat negativ al globalizării. Criticile față de acest efect al globalizării au fost extrem de vehemente având în vedere că uniformizarea se manifestă în toate aspectele vieții sociale, materiale sau nonmateriale. Procesul de ștergere a granițelor între state creează teama de pierdere a identității culturale, de standardizare a stilului de viață, a mentalităților.

2.5. Efecte micro și macroeconomice ale mondializării

În firmele de mică dimensiune, managerul, sinonim cu proprietarul, adoptă toate deciziile legate de activitatea internațională a organizației. Cu cât dispersia geografică crește, pertinența deciziilor sale se reduce, distanța putând diminua până la anulare competența sa și, în consecință, descentralizarea se impune. Această necesitate crește în condițiile în care firmele de talie mică, multinaționalizate, intră într-o rețea, caracterizată printr-un spațiu de funcționare partajat. Fiecare manager apare astfel ca element al unui întreg, deciziile sale fiind subordonate coerenței și profitului întregului ansamblu, ceea ce relativizează importanța rolului său.

Firmele globale, de mică dimensiune, sunt puternic descentralizate, cu o specializare accentuată, un sistem de informații intern și extern complex și formalizat. Flexibilitatea și viteza de reacție mare a firmelor mici la schimbarea mediului extern de operare avantajează “prestația economică a acestora, ridicând o serie de sfidări actorilor care au alimentat schimbarea, în speță firmele multinaționale, impunându-le o adaptare corespunzătoare”. În plus, exacerbarea concurenței, indusă de globalizarea economiei mondiale, generează constrângeri firmelor multinaționale, accelerarea ritmului inovațiilor.

Relațiile dintre firmele multinaționale și statele națiuni au evoluat odată cu transformarea sistemului economiei mondiale, strategiile firmelor multinaționale și politicile statelor interacționând unele cu altele. Implantările în străinătate ale firmelor sunt determinate de caracteristicile sistemelor economice și sociale naționale, iar politicile industriale ale statelor sunt condiționate de strategiile globale ale firmelor multinaționale.

Relațiile firmelor multinaționale cu țările de origine sunt relații între parteneri. Statul încurajează expansiunea propriilor multinaționale, temperându-le doar atunci când devin prea agresive. Firmele multinaționale, prin competitivitatea lor pe plan internațional asigură menținerea și ridicarea economico-socială, propagarea în lume a modului de viață național (Coca Cola, Nestle, McDonald’s) și ridicarea nivelului de trai pe glob.

Globalizarea firmelor multinaționale induce o serie de mutații în raportul dintre acestea și economia țării gazdă. Pe fondul liberalizării regimului investițiilor, al adoptării de măsuri speciale de încurajare și atragere al creării unui climat economic stimulativ, implementarea filialelor prin investiții străine directe are un efect de antrenare asupra ansamblului economiei gazdă.

Bibliografie

Alexandru, Albu. Cooperarea economică internațională. Editura Expert, București, 1996

Angelica, Băcescu-Carbunaru. Macroeconomia relațiilor economice internaționale. Editura All Beck, București, 2000

Carmen, Păunescu; Marfa și globalizarea pieței. Editura ASE, București, 2004

Constantin, Moisuc (coordonator); Luminița, Pistol; Elena, Gurgu. Economie internațională. Vol I – Probleme globale ale economiei mondiale. Vol II – Relații economice internaționale. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001

Denuța L. lnvestiții străine directe. Editura Economică, București, 2003

Dumitru, Oprea. Globalizarea și riscul securității informațiilor. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Dumitru, Patriche. Comerț și globalizare. Editura ASE, București, 2003

Gabriela, Drăgan; Rodica, Zaharia. Relații economice internaționale: politici comerciale și tranzacții internaționale. Editura ASE, București, 2000

Ilie, Rotariu. Globalizare și turism: cazul României. Editura Continent, Sibiu, 2004

Ioan, Rotariu (coordonator); Octavian, Brândeu; Gabriel, Bâzoi. Tendințele mondializării și mondializarea tendințelor: Integrarea economică regională și globalizarea afacerilor. Editura MIRTON, Timișoara, 2004

Ioan, Rotariu. Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare. Editura MIRTON, Timișoara, 2001

Korten, C. David. Corporațiile conduc lumea. Editura Antet, Oradea, 1997

Maria, Negreponti-Delivanis. Mondializarea conspiratoare. Editura Eficient, București, 2002

Maria, Popescu. Globalizarea și dezvoltarea trivalentă. Editura Expert, București, 1999

Mihaela, Duțu; Perspective economice ale țărilor din Europa Centrală și de Est. Editura Independența Economică, Brăila, 1998

Ovidiu, Puiu (coordonator); Marius, Gust; Stela, Sigala; Iuliana, Ciochină. Politici economice internaționale. Interdependențe, regionalizare, globalizare – provocare pentru mileniul III. Editura Independența Economică, Pitești, 2000

Serge, Cordellier. Mondializarea dincolo de mituri. Editura TREI, București, 2001

Sterian Dumitrescu; Virgil Gheorghiță. Economie mondială. Editura Era, București, 1999

Prof. univ. Dr. Rodica Milena Zaharia. Uniunea Europeană și blocurile regionale

Prof. univ. dr. Bran Florina; Prof. univ. dr. Moga Toader. Comerț și globalizare. Efecte ecologice ale globalizării fluxurilor comerciale; Nr. 17, Aprilie 2005

Raport de monitorizare Mai 2006 – COMISIA COMUNITĂȚILOR EUROPENE, Bruxelles, 16.05.2006

Raportul Anual ARIS 2004

Raportul Anual ARIS 2005

– http://www.mie.ro

– http://www.administratie.ro

– http://www.mai.gov.ro

– http://www.ipp.ro

– http://www.gov.ro

– http://ue.mae.ro

– http://sicuat.utcb.ro

– http://www.infoeuropa.ro

– http://www.ziua.ro

– http://www.eurodobrogea.ro

– http://www.nordexpres.ro

– http://www.cse.uaic.ro

– http://www.icmpp.ro

– http://www.cnaa.acad.md

– http://www.bnro.ro

– http://www.arisinvest.ro

– http://www.unctad.org

– http://www.armyacademy.ro

– http://www.biblioteca.ase.ro

– http://www.actrus.ro

– http://www.globalizarea.com