. Impozite Si Taxe Locale Datorate DE Contribuabili Persoane Fizice
CUPRINS
CAPITOLUL I
FINANȚELE PUBLICE LOCALE
Pagina
1.1.Finanțele – categorie economică cu caracter istoric………………………….…8
1.2.Finanțele publice ale administrației locale –
noțiuni, definiții ale acestora în realizarea autonomiei locale………………………10
1.3.Bugetullocal – instrument de realizare a autonomiei locale……………..….…15
CAPITOLUL AL –II- LEA
IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE DATORATE DE
CONTRIBUABILI PERSOANE FIZICE
2.1.Impozitul pe clădiri……………………………………………………………..…..20
2.1.1.Baza de impozitare………………………………………………………………20
2.1.2.Scutiri de la plata impozitului pe clădiri……………………….…………….…22
2.1.3.Calculul impozitului pe clădiri datorat de persoane fizice…………………….25
2.1.4.Termene de plată a impozitului pe clădiri……………………………….…….34
2.1.5.Studiu de caz privind calculul și plata impozitului pe clădiri…………………35
2.2.Impozitul pe teren……………………………………………………………….…37
2.2.1.Baza de impozitare………………………………………………………………37
2.2.2.Scutiri de la plata impozitului pe teren…………………………………….…..38
2.2.3.Calculul impozitului pe teren datorat de persoane fizice………………..…..41
2.2.4.Termene de plată a impozitului pe teren………………………………………48
2.2.5.Studiu de caz privind calculul și plata impozitului pe teren………………….49
2.3.Taxa asupra mijloacelor de transport………………………………………….…50
2.3.1.Baza de impozitare………………………………………………………………50
2.3.2.Scutiri de la plata taxei asupra mijloacelor de transport……………………..50
2.3.3.Calculul taxei asupra mijloacelor de transport………………………….……..51
2.3.4.Termene de plată a taxei asupra mijloacelor de transport……………..……55
2.3.5.Studiu de caz privind calculul și plata taxei asupra mijloacelor de
transport …………………………………………………………..…….…….55
2.4.Alte impozite si taxe locale datorate de contribuabili persoane fizice……….56
2.4.1.Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor…………..….56
2.4.2.Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate……………..….60
CAPITOLUL AL-III-LEA
PROCEDURA DE COLECTARE A IMPOZETELOR
ȘI TAXELOR LOCALE DE LA PERSOANE FIZICE
3.1.Plata voluntară a impozitelor și taxelor locale………………………………….63
3.2.Colectarea impozitelor și taxelor locale de la persoane fizice prin
executare silită……………………………………………………………………..66
CAPITOLUL AL –IV-LEA
CONCLUZII ȘI PROPUNERI…………………………………………….………..…77
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………….…..87
INTRODUCERE
Reforma economică inițiată în România începând din anul 1990 în scopul realizării unei economii moderne, a demarat cu un proces important de descentralizare și de privatizare, proces care a adus importante modificării ce determină în primul rând cadrul pentru autonomia economică si financiară a agenților economici, iar în al doilea rând o reformă profundă a întregului sistem fiscal, a legilor de așezare și percepere a impozitelor și taxelor de la agenții economici și de la populație.
Practic, înainte de decembrie 1989, bugetul de stat , prin dimensiunile, natura veniturilor și destinația elementelor; reflectă dinamica sistemului de stat în economie, centralismul deciziei.
Veniturile bugetare trebuiau să asigure resursele financiare necesare înfăptuirii sarcinilor rezultate din actele normative adoptate, iar între anii 1988-1989 bugetul de stat pentru excedente de 44,28 mld. Lei, respectiv 60, 5 mld. Lei (13%, respectiv 17,2% din totalul veniturilor) proporții mai rar întâlnite în lumea finanțelor publice și care se foloseau pentru finanțarea de elemente care în mod normal trebuiau acoperite din rezultatele resurselor proprii ale unităților economice sau din veniturile generale ale statului. De fapt existența acestor excedente de mari dimensiuni relevă o reflectare a unor cheltuieli bugetare, ceea ce presupune implicit o nerealizare a unor obiective social – economice care se vor finanța ulterior cu un efort crescut. Totodată amânarea pentru viitor a realizării obiectivelor prevăzute va conduce de cele mai multe ori , așa cum finanțele au demonstrat la acumularea unor deficite în perioadele următoare.
Astfel sau conturat tot mai clar premisele care trebuiau să stea la baza perfecționării sistemului veniturilor bugetului de stat: restrângerea treptată a sferei proprietății de stat, introducerea unei forme reale de autonomie economică funcțională, a tuturor agenților economici, promovarea concurenței, etc.
Având în vedere faptul că și taxele reprezintă importante pârghii care pot contribuii la îndeplinirea politică, economică, socială a statului, s-a procedat la modificarea și completarea legislației existente în acest domeniu, dar și la adoptarea de noi acte normative.
Astfel au fost eliminate vărsămintele din beneficii datorate de către unitățile economice și care constituiau o povară fiscală excesivă asupra acestora fiind înlocuite în 1991 cu impozitele de profit. Prin aceasta s-a urmărit ca agenții economici să participe la formarea veniturilor bugetului de stat în raport cu puterea lor economică, indiferent de forma de proprietate.
Au fost aduse modificări și au apărut acte normative noi în ceea ce privește impozitele și taxele de la populație.
Principala modificare a fost operată odată cu adoptarea decretului Lege nr. 54/1990,, prin care s-a autorizat exercitarea de activități baze pe libera inițiativă și care a necesitat completarea Decretului 153/1954 cu Hotărârea Guvernului nr. 201/1990, ulterior cu Ordonanța Guvernului nr. 44/1995 pentru a reglementa modul de impunere a meseriașilor, liber-profesioniștilor persoane fizice care desfășoară activități independente și asociaților independente.
În decembrie 1997 Guvernul României a emis o ordonanță de urgență (85/1997) care reglementează unitar impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. L data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, respectiv 01-01-1998. toate celelalte acte normative au fost abrogate.
Apariția Legii nr. 27/1994 privind impozitele și taxele locale modificată și completată ulterior cu Ordonanța de Urgență nr. 62/1998, Ordonanța de urgență nr. 15/1999, Ordonanța de Urgență nr. 16/1999, ordonanța de Urgență nr. 27/1999, Legea nr. 122/1999, Legea nr. 67/1999 au condus la modificări substanțiale în domeniul fiscalității locale.
În acest context al schimburilor, percepute în materie de impozite și taxe, un rol tot mai important îl ocupă impozitele și taxele percepute de la populație, comparativ cu perioada dinainte de 1989, când aceste impozite și taxe aveau un aport destul de redus la promovarea veniturilor statului, deoarece ponderea principală o dețineau impozitele provenite de la unitățile cu capital de stat.
În anul 2003 Guvernul României adoptă Legea 571/2003 privind Codul Fiscal în temeiul art. 108 din constituția României republicată, și al art.1 alin.(1) și art.5 alin. (3) din această lege precum și Normele Metodologice de aplicare a acestei legi. Această lege are la bază perceperea și distribuirea impozitelor și taxelor către bugetele locale cât și către bugetul de stat.
La data intrării în vigoare a acestei legi se abrogă :
Ordinul ministrului Finanțelor publice nr. 635/2002 pentru aprobarea Precizărilor referitoare la aplicarea convențiilor sau acordurilor de evitarea dublei impuneri încheiate de România cu diverse state, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.390 din 7 iunie 2002;
Ordinul Ministrului Finanțelor publice nr. 1.828/2003 privind documentele necesare achiziționării unor produse accizabile î regim de scutire, publicat î Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.13 din 8 ianuarie 2004;
Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.852/2003 privind modelul marcajelor aplicate asupra unor produse accizabile și procedura de achiziționare a acestora publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 8 ianuarie 2004;
Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.853/2003 privind documentele fiscale utilizate în domeniul produselor accizabile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 9 ianuarie 2004;
Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.845/2003 privind norme de aplicare a unor prevederi din titlu VI „Taxa pe valoarea adăugată” din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 8 ianuarie 2004.
CAPITOLUL I
FINANȚELE PUBLICE LOCALE
1.1.Finanțele – categorie economică cu caracter istoric
1.2.Finanțele publice ale administrației locale –
noțiuni, definiții ale acestora în realizarea autonomiei locale
1.3.Bugetul local – instrument de realizare a autonomiei locale
CAPITOLUL I
FINANȚELE PUBLICE LOCALE
1.1. FINANȚELE-CATEGORIE ECONOMICĂ CU CARACTER ISTORIC
Apariția primelor elemente de finanțe, cât și evoluția ulterioară a acestora, se încadrează organic în procesul obiectiv al evoluției societății omenești și presupune existența unor condiții indispensabile manifestării lor ca relații sociale de natură economică, situându-se la intersecția dintre comunitate gentilică și orânduirea sclavagistă.
Condițiile care au făcut necesară și posibilă apariția și dezvoltarea au fost două:
apariția și dezvoltarea relațiilor marfă-bani, în măsură să permită formarea și utilizarea resurselor statului în formă bănească;
apariția statului care, pentru exercitarea funcțiilor și sarcinilor sale pe plan intern și extern avea nevoie de importante resurse bănești, care nu puteau fi procurate în cadrul relațiilor existente anterior.
Instituirea organelor statului presupune pe de o parte, oameni specializați înarmați, dar presupune în același timp și accesoriile materiale desfășurării activității organelor statului . Prin urmare statul are nevoie să-și procure mijloacele materiale și bănești necesare întreținerii acestor organe . În acest context se produce în sfera relațiilor economice separarea statului de comunitate , statul având venituri, cheltuieli și datorii proprii. Aceste fenomene se petrec în orânduirea sclavagistă când statul își procura resursele prin constrângerea exercitată asupra membrilor societății , resursele necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale.
În feudalism producția de mărfuri și relațiile marfă-bani au cunoscut o anumită dezvoltare dar nu au devenit dominante. Economia a păstrat un caracter arhaic dar folosirea monedei ca mijloc general de schimb a rămas destul de restrânsă Ca urmare pentru întreținerea aparatului de stat și satisfacerea celorlalte nevoi ale obștii statului a continuat să folosească pe scară largă prestațiile în muncă și dările în natură. Veniturile bănești ale statului, mai ales la început , avea o importanță relativ redusă așa încât sfera de cuprindere a finanțelor a fost și în această orânduire destul de restrânsă.
Abia în orânduirea capitalistă când producția de mărfuri devine atotcuprinzătoare, relațiile bănești capătă o largă dezvoltare iar întreținerea aparatului de stat și acoperirea celorlalte cheltuieli se bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor bănești.
În orânduirea socialistă, statul continuă să mobilizeze la dispoziția sa o parte însemnată din veniturile naționale, în dubla calitate pe care o are – de autoritate publică și de proprietar al marii majorității a întreprinderilor din economie. Cum și în această orânduire se mențin producția de mărfuri și schimbul mijlocit de bani, prelevarea unei părți însemnate din venitul național la fondurile ce se constituie în economie și repartizarea acestora sunt mijlocite tot de relațiile financiare care cunosc forme specifice generate de forma de proprietate.
Satisfacerea nevoilor generale ale societății reclamă mobilizarea la dispoziția statului și a altor autorității publice a unor importante fonduri bănești . Sursa de constituire a acestor fonduri o reprezintă produsul intern brut iar destinația lor este satisfacerea nevoilor sociale de interes național sau local.
Desfășurarea acestui proces de constituire de fonduri determină fluxuri procurate în cadrul relațiilor existente anterior.
Instituirea organelor statului presupune pe de o parte, oameni specializați înarmați, dar presupune în același timp și accesoriile materiale desfășurării activității organelor statului . Prin urmare statul are nevoie să-și procure mijloacele materiale și bănești necesare întreținerii acestor organe . În acest context se produce în sfera relațiilor economice separarea statului de comunitate , statul având venituri, cheltuieli și datorii proprii. Aceste fenomene se petrec în orânduirea sclavagistă când statul își procura resursele prin constrângerea exercitată asupra membrilor societății , resursele necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale.
În feudalism producția de mărfuri și relațiile marfă-bani au cunoscut o anumită dezvoltare dar nu au devenit dominante. Economia a păstrat un caracter arhaic dar folosirea monedei ca mijloc general de schimb a rămas destul de restrânsă Ca urmare pentru întreținerea aparatului de stat și satisfacerea celorlalte nevoi ale obștii statului a continuat să folosească pe scară largă prestațiile în muncă și dările în natură. Veniturile bănești ale statului, mai ales la început , avea o importanță relativ redusă așa încât sfera de cuprindere a finanțelor a fost și în această orânduire destul de restrânsă.
Abia în orânduirea capitalistă când producția de mărfuri devine atotcuprinzătoare, relațiile bănești capătă o largă dezvoltare iar întreținerea aparatului de stat și acoperirea celorlalte cheltuieli se bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor bănești.
În orânduirea socialistă, statul continuă să mobilizeze la dispoziția sa o parte însemnată din veniturile naționale, în dubla calitate pe care o are – de autoritate publică și de proprietar al marii majorității a întreprinderilor din economie. Cum și în această orânduire se mențin producția de mărfuri și schimbul mijlocit de bani, prelevarea unei părți însemnate din venitul național la fondurile ce se constituie în economie și repartizarea acestora sunt mijlocite tot de relațiile financiare care cunosc forme specifice generate de forma de proprietate.
Satisfacerea nevoilor generale ale societății reclamă mobilizarea la dispoziția statului și a altor autorității publice a unor importante fonduri bănești . Sursa de constituire a acestor fonduri o reprezintă produsul intern brut iar destinația lor este satisfacerea nevoilor sociale de interes național sau local.
Desfășurarea acestui proces de constituire de fonduri determină fluxuri bănești în dublu sens-către și de la fondurile publice generând relații sociale între participanți și anume:
Relații ce se nasc în procesul de constituire a fondurilor de resurse financiare între contribuabili agenți economici sau persoane fizice pe de o parte și colectivitate, reprezentată prin stat , pe de altă parte;
Relații ce apar în procesul de utilizare a fondurilor de resurse financiare (relații de repartizare), ce apar între colectivitate, reprezentată prin stat, pe de o parte, și beneficiarii fondurilor publice, agenți economici, instituții publice și cetățenii luații individual , pe de altă parte.
Aceste relații sociale, de natură economică, exprimate valoric, apar în procesul de repartiție a produsului intern brut în legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului constituie relații financiare sau pe scurt finanțe.
Sistemul finanțelor publice are următoarele elemente componente:
relațiile financiare generate de activitatea agenților economici cu capital privat adică prelevările, vărsămintele și plățile acestora către fondurile financiare respectiv eventualele subvenții de la aceste fonduri,
relațiile financiare generate de activitatea regiilor autonome și societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat
relațiile financiare reflectate în bugetul public național cu cele trei componente ale sale: bugetul de stat sau bugetul administrației centrale de stat, bugetele locale și bugetele asigurărilor de bunuri, de persoane și de răspundere civilă prin organizații specializate cu capital de stat
relațiile de credit derulate prin băncile cu capital de stat.
Natura obiectivă a finanțelor publice atestă faptul că există pentru a servi la realizarea unor obiective precis determinate la îndeplinirea unor sarcini care nu ar putea fi înfăptuite pe altă cale sau cu alte mijloace. Aceasta însemnă că finanțele publice au o anumită menire, o anumită misiune economico- socială pe care și-o îndeplinesc prin intermediul funcțiilor pe care le exercită .
FINANȚELE PUBLICE ALE ADMINISTRAȚIEI LOCALE. NOȚIUNI, DEFINIȚII, ROLUL ACESTORA ÎN REALIZAREA AUTONOMIEI LOCALE
Prin Legea nr. 189/14.01.1998, privind Finanțele Publice locale, au fost stabilite normele privind formarea, administrarea, utilizarea și controlul resurselor financiare ale unităților administrativ teritoriale și ale instituțiilor și serviciilor de interes local.
Fundamentarea, dimensionarea și repartizarea cheltuielilor publice locale pe destinații și ordonatori de credite, se efectuează în concordanță cu atribuțiile care revin autorităților administrației publice locale.
Formarea și utilizare a resurselor financiare publice locale și contul de execuție a bugetelor locale sunt supuse controlului Curții de Conturi, potrivit legii.
Autoritățile administrației publice locale au următoarele competențe și răspunderi în ceea ce privește finanțele publice locale:
elaborarea și aprobarea bugetelor locale la termenele stabilite;
stabilirea, încasarea și urmărirea impozitelor și taxelor locale, in condițiile legii;
urmărirea execuției bugetelor locale și rectificarea acestora pe parcursul anului bugetar în condiții de echilibru;
stabilirea și urmărirea modului de prestare a serviciilor publice locale, inclusiv opțiunii trecerii sau nu a acestor servicii în răspunderea unor agenți economici specializați sau servicii publice locale, urmărindu-se eficientizarea acestora în beneficiul cetățenilor;
angajarea de împrumuturi pe termen scurt și lung, urmărirea achitării la scadență a obligaților de plată rezultate din acestea;
administrarea resurselor financiare pe parcursul execuției bugetare pe parcursul execuției bugetare în condiții de eficiență;
stabilirea opțiunilor și priorităților în aprobarea și în efectuarea cheltuielilor publice locale;
elaborarea, aprobarea, modificarea și urmărirea programelor de dezvoltare în perspectivă a unităților administrativ teritoriale ca bază a gestionării bugetelor anuale;
organizarea și urmărirea efectuării controlului financiar de gestiune asupra gestiunilor proprii, gestiunilor și instituțiilor publice din subordinea Consiliilor Locale, Consiliilor Județene și Consiliului General al Municipiului București.
Comunele orașele și județele sunt persoane juridice, ele posedă un patrimoniu au deplină capacitate și inițiativă în tot ceea ce privește administrarea intereselor publice locale, exercitând în condițiile legii autoritatea în limitele administrației teritoriale stabilite.
În fiecare județ se alege un consiliu județean, care coordonează activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Raporturile dintre administrația publică locală și cea județeană au la bază principiile autonomiei, legalității și colaborării în rezolvarea problemelor comune. În raporturile dintre administrația publică locală și cea județeană nu există raporturi de subordonare.
În scopul asigurării autonomiei locale autoritățile administrației publice din comune, orașe și județe elaborează și aprobă bugetele de venituri și cheltuieli și au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale în condițiile legii.
Consiliul local are inițiativă și hotărăște, cu respectarea legii, în problemele de interes local, cu excepția celor care nu sunt date prin lege în competența altor autorități publice.
Serviciile publice ale comunei sau orașului se organizează de către Consiliul Local, în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și nevoilor locale cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor de care dispun.
Veniturile Administrației Publice Locale și ale celei județene sunt constituite din surse realizate pe teritoriul acestora și din alte surse, în conformitate cu dispozițiile legii. Repartizarea pe unități administrative a sumelor defalcate de impozite și a transferurilor du bugetul de stat, stabilite anual prin Legea Bugetului de Stat, se realizează de către Consiliul Județean, împreună cu Direcția Generală a Finanțelor Publice după consultarea Primăriilor și ai reprezentanților Primăriilor Locale.
Satisfacerea nevoilor colective ale oricărei societăți impune realizarea unor venituri. Pentru a-și îndeplinii rolul și funcțiile sale, statul trebuie să-și mobilizeze resursele și să facă cheltuieli bănești. Instrumentul financiar sau juridic prin care se realizează această operație a sarcinilor publice între membrii societății, persoane fizice sau juridice îl constituie repartiția fiscală sub forma impozitelor, taxelor și altor sarcini fiscale.
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din averea sau veniturile persoanelor fizice sau juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor sale. Această prelevare se face obligatoriu și fără contraprestație din partea statului..
Impozitul este o contribuție bănească, în sensul că, persoanele fizice și juridice, sunt datorate să participe după anumite criterii la formularea fondurilor generale de dezvoltare a societății, necesare rezolvării unor trebuințe social –economice în folosința întregii societății (colectivității).
Este o contribuție obligatorie în sensul că toate persoanele fizice sau juridice care beneficiază de acțiunile sau obiectivele finanțate din fonduri generale ale societății trebuie să participe la formarea acestor fonduri.
Impozitele sunt prelevări cu titlu nerabursabil, în sensul că, odată făcute în scopul prelevării fondurilor generale ale societățile ele sunt utilizate numai la finanțarea unor acțiuni și obiective necesare tuturor membrilor societății și nu unor interese social sau de grup.
Impozitele sunt datorate conform dispozițiilor legale, în sensul că, nici un impozit al statului nu se poate stabilii și percepe decât în „puterea legii”.
Impozitele sunt datorate de către persoanele fizice sau juridice.
Impozitele se realizează pentru venitul realizat sau pentru bunurile deținute, adică subiectele impozabile, dobândesc sau posedă bunuri, care conform prevederilor legii sunt impozabile.
Impozitele pot fi abordate din mai multe ipostaze:
Ca principală sursă de formare a veniturilor statului;
Ca modalitate principală de înfăptuire a alocării optime a resurselor dintre cele două mari sectoare definite după caracterul privat sau public al bunurilor aduse în societate;
Ca instrument de orientare a economiei prin obiectivele stabilite de către autoritatea publică;
Ca instrument de înfăptuire a echității justiției sociale în plan fiscal;
Ca instrument de influențare a inflației .
Problema fiscală joacă un rol esențial în economia de piață. În acest context impozitul constituie un instrument cu caracter istoric și cu implicație asupra sferei economico-sociale, fiind întotdeauna un mijloc de constituire a veniturilor statului.
Prelevarea stabilită de lege cu caracter obligatoriu, definind fără contra-prestație imediată sau indirectă de către terț sau de către administrațiile locale, impozitul reprezintă una din importantele surse de finanțare a cheltuielilor publice.
Problema influenței de impunere asupra tuturor claselor sociale precum și asupra tuturor activităților umane în toate sectoarele vieții este extrem de vastă, deoarece îmbracă un câmp vast de fenomene sau împrejurării având o importanță extraordinară, care a marcat, întreaga dezvoltare și transformare a vieții economice sociale și chiar politice.
Impozitele fiind legate de existența statului, sunt unul dintre cele mai vechi și mai tradiționale mijloace financiare la dispoziția sa. Politica fiscală cuprinde ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor .
Taxele sunt plăți făcute de persoane fizice și juridice, de regulă, pentru servicii prestate sau activități efectuate în favoarea acestora de către instituțiile publice. Taxele sunt prevăzute în sume fixe, în cote procentuale, progresive sau regresive.
Între impozite și taxe există o serie de deosebiri cum ar fi:
În cazul unui impozit lipsește total obligația unui serviciu, unei prestații directe și imediate din partea statului, pe când în cadrul taxelor există unele prestații.
Cuantumul lor se determină diferit : la impozit în funcție de baza impozabilă, pe când mărimea taxei este în funcție de serviciul prestat.
Termenele de plată sunt stabilite în cote fixe pentru impozite iar pentru taxe la momentul solicitării sau după efectuarea prestației.
În ceea ce privește deosebirea din punct de vedere al echivalentului, în unele cazuri acesta are un caracter relativ deoarece sunt reglementate și taxe care numai în parte prezintă echivalentul serviciului prestat.
Rolul impozitelor și taxelor se manifestă pe plan financiar economic și social, dar în mod diferit de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta. Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar deoarece acesta constituie modul principal de constituire a resurselor financiare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel în țările dezvoltate, procură între opt și nouă zecimi din totalitatea resurselor financiare ale statului.
În țările în curs de dezvoltare ponderea taxelor și impozitelor cunoaște diferențieri mai mari în totalul resurselor financiare publice vorbim între trei și nouă zecimi.
Caracteristic pentru evoluția impozitelor în perioadă postbelică este tendința de creștere absolută și relativă a acestora. Sporirea nivelului impozitelor s-a realizat prin creșterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere precum și prin majorarea cotelor de impunere.
În unele țări poate fi remarcată o anumită tendința de accentuare a rolului impozitelor pe plan economic, concretizat în încercările statului de a folosii impozitele ca mijloc de intervenție în activitatea economică. În funcție de intervenția legiuitorilor, impozitele se pot manifesta ca un instrument de stimulare sau frânare a unei anumite activității de creștere sau de reducere a a producției sau a consumului unui anumit produs, de impulsionare sau de îngrădire a comerțului exterior etc.
Referindu-se la rolul impozitelor un economist francez, sublinia că impozitul vor fi folosite pentru a încuraja sau descuraja o anumită activitate economică. Fără să fie un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de intervenție în domeniul economic și social (Pierre Laluniere- „Les ces publiques”).
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul procedează la restituirea unei părți importante din P.I.B. către clase și pături speciale, persoane fizice și juridice.
În literatura de specialitate se vorbește de existența unor anumite limite ale impozitelor, al căror nivel diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta. Astfel după cel de-al doilea Război Mondial, dacă luăm drept criteriu ponderea impozitului în P.I.B. se consideră că această limită reprezintă 25%. În a doua jumătate a anilor 80 această pondere reprezintă în majoritate țările dezvoltate în Europa 35-45%.
Limita impozitelor într-o anumită țară este influențată de factorii externi ai sistemului de impozitare, cât și de factorii interni ai acesteia.
Din categoria factorilor interni ai sistemului de impozitare, care influențează limita impozitelor dintr-o țară, se pot menționa nivelul P.I.B. pe locuitor( cu cât acesta este mai mare cu atât limita impozitului poate avea nivelul mai ridicat); Nivelul mediu al impozitelor și progresivitatea impunerii, proprietățile stabilite de stat în ceea ce privește destinația resurselor financiare concrete la dispoziția sa; natura instituțiilor politice.
BUGETUL LOCAL- INSTRUMENT DE REALIZARE A AUTONOMIEI LOCALE
Bugetele locale cuprind bugetele unităților administrativ teritoriale care au personalitate juridică (comune orașe, municipii, sectoare, ale Municipiului București, județe).
Bugetul local este actul în care se înscriu veniturile și cheltuielile comunităților locale pe o perioadă de 1 an, este o componentă a bugetului public național și este un act de previziune și autorizare anual.
Resursele financiare ale unităților administrativ teritoriale se constituie din impozite, taxe și alte venituri fiscale, nefiscale, venituri din capital, cote și sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cote adiționale ale unor venituri ale bugetului de stat și ale bugetelor locale, transferuri cu destinație specială la bugetul de stat și venituri cu destinație specială.
Pentru asigurarea echilibrului bugetar al unor unități administrativ – teritoriale, prin legea bugetului de stat se pot stabili sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum și criterii de repartizare a acestora pe unitățile administrativ – teritoriale.
Din bugetele locale se finanțează acțiuni social–culturale, sportive, de tineret, inclusiv ale cultelor, acțiuni de interes local în beneficiul colectivității, cheltuieli de întreținere și de funcționare a administrației publice locale, cheltuieli cu destinație specială precum și cheltuieli prevăzute prin dispoziții legale.
Consiliile județene, Consiliile Locale, după caz pot aproba colaborarea sau asocierea pentru realizarea unor lucrări și servicii de interes public local. Colaborarea sau asocierea se realizează pe bază de convenții sau contracte asociere, în care se prevăd resursele financiare reprezentând contribuția fiecărei autorități, a administrațiilor publice locale implicate.
În bugetele locale se înscrie fondul de rezervă la dispoziția Consiliului Local Județean și al Consiliului General al Municipiului București, după caz, în cotă de până la 50% din totalul cheltuielilor.
Consiliile Locale Județene pot aproba și o pot utiliza în întregime, sumele încasate din veniturile proprii peste cele aprobate prin bugetele locale, pentru suplimentarea cheltuielilor prevăzute în aceste bugete.
Proiectele bugetelor locale se elaborează pe baza proiectelor de buget propriu ale administrației publice locale, ale instituțiilor și serviciilor publice de subordonare locală sau afișează la sediul primăriei, după care în termen de 15 zile, este supus aprobării Consiliului Local Județean.
Veniturile și cheltuielile prevăzute în bugetele locale se repartizează pe trimestre, în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor ș de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor și se aprobă de către:
1.Ministerul Finanțelor, pentru unele sume defalcate din venituri ale bugetului de stat și pentru transferurile de la acest buget, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, transmise de direcțiile generale ale finanțelor publice și controlul financiar de stat, în termen de 20 zile de la intrarea în vigoare a Legii Bugetului de Stat;
2.Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele proprii și pentru bugetele instituțiilor și serviciilor publice subordonate, în termen de 15 zile de la aprobarea sumelor prevăzute la punctul 1.
Pe baza bugetelor locale aprobate, în condițiile Legii, de Consiliile Locale Județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, direcțiile generale ale finanțelor publice și controlul financiar de stat întocmesc și transmit Ministerului Finanțelor, bugetele pe ansamblu fiecărui județ, respectiv cu repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor, grupate în cadrul fiecărui județ și al Municipiului București pe comune, orașe, municipii, sectoare ale Municipiului București și bugetul propriu pe structura clasificației bugetare stabilită de Ministerul Finanțelor.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt președinții Consiliilor Județene, primarul general al Municipiului București și primarii celorlalte unități administrativ – teritoriale.
Ordonatorii principali, secundari și terțiari de credite răspund de:
elaborarea proiectului de buget propriu;
urmărirea modului de încasare a veniturilor;
necesitatea, oportunitatea și legalitatea angajării și utilizării creditelor bugetare în limite și cu destinații aprobate prin bugetul propriu;
integritatea bunurilor aflate în administrație;
organizarea și reținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a bilanțurilor contabile și a conturilor de execuție bugetară.
Transferurile către bugetele locale, în cadrul limitărilor prevăzute în bugetul de stat, se efectuează de către Ministerul Finanțelor, prin direcțiile generale ale Finanțelor Publice și controlul financiar de stat, la cererea ordonatorilor principali de credite, în funcție de necesitățile execuției bugetare.
Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile teritoriale ale trezoreriei statului, evidențiindu-se în conturi distincte:
venituri bugetare pe structura clasificației bugetare;
cheltuieli în limita creditelor bugetare aprobate și a destinației stabilite;
alte operațiuni financiare ale ordonatorilor de credite bugetare dispuse de aceștia;
veniturile extrabugetare și cheltuielile desprinse din acestea, pe instituții publice locale și categorii de resurse.
Instituțiile și serviciile publice, finanțate integral din bugetul local, varsă veniturile realizate la acest buget.
Veniturile proprii ale bugetelor instituțiilor și serviciilor publice de interes local, provin din taxe, chirii, manifestări culturale și sportive, concursuri sportive, concursuri artistice, publicații, prestații editoriale, studii, proiecte , valorificări de produse din activități proprii sau anexe, prestări de servicii și altele.
Bugetele de venituri și cheltuieli pentru activitățile financiare integral din venituri extrabugetare, se întocmesc odată cu bugetul instituției sau serviciului public de interes local de care aparțin și se aprobă odată cu bugetul acestora.
Veniturile și cheltuielile activităților finanțate integral din venituri extrabugetare se grupează pe baza clasificației indicatorilor privind finanțele publice, aprobată de Ministerul Finanțelor.
Pentru funcționarea unor servicii publice locale, create în interesul persoanelor fizice și juridice, Consiliile Locale, Județene, după caz, se stabilesc taxe speciale.
Cuantumul taxelor speciale se stabilește anual și trebuie să acopere cel puțin sumele investite în cheltuielile curente de întreținere și funcționare a acestor servicii.
Taxele speciale, constituie venituri cu destinație socială a bugetelor locale, fiind utilizate în scopul pentru care au fost înființate.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice și juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.
Prin regulamentul aprobat de Consiliile Locale, Județene, după caz, se vor determina condițiile în care se pot percepe taxele speciale, modul în care se obține acordul persoanelor fizice și juridice plătitoare, precum și modul de repartizare al acestora.
Constatarea, organizarea și urmărirea încasării taxelor se realizează prin compartimentele de specialitate ale primăriilor, Consiliilor Județene.
Ministerul Finanțelor poate acorda din disponibilitățile contului general al trezoreriei statului împrumuturi cu dobândă autorităților administrației publice locale, în cadrul planului de redresare, cu condiția ca acesta să se angajeze la rambursarea acestor fonduri într-un termen stabilit de Ministerul Finanțelor, dar care nu poate depăși 2 ani.
Obiectivele financiare rezultate din acordurile de colaborare, cooperare, asociere, înfrățire, precum și aderarea la asociații interne și internaționale, de autorități ale administrației publice locale, hotărâte de Consiliile Locale, Județene și Consiliu General al Municipiului București, după caz în condițiile legii, se suportă din bugetele locale ale acestora.
CAPITOLUL AL –II- LEA
IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE DATORATE DE
CONTRIBUABILI PERSOANE FIZICE
2.1.Impozitul pe clădiri
2.1.1.Baza de impozitare
2.1.2.Scutiri de la plata impozitului pe clădiri
2.1.3.Calculul impozitului pe clădiri datorat de persoane fizice
2.1.4.Termene de plată a impozitului pe clădiri
2.1.5.Studiu de caz privind calculul și plata impozitului pe clădiri
2.2.Impozitul pe teren
2.2.1.Baza de impozitare
2.2.2.Scutiri de la plata impozitului pe teren
2.2.3.Calculul impozitului pe teren datorat de persoane fizice
2.2.4.Termene de plată a impozitului pe teren
2.2.5.Studiu de caz privind calculul și plata impozitului pe teren
2.3.Taxa asupra mijloacelor de transport
2.3.1.Baza de impozitare
2.3.2.Scutiri de la plata taxei asupra mijloacelor de transport
2.3.3.Calculul taxei asupra mijloacelor de transport
2.3.4.Termene de plată a taxei asupra mijloacelor de transport
2.3.5.Studiu de caz privind calculul și plata taxei asupra
mijloacelor de transport
2.4.Alte impozite si taxe locale datorate de contribuabili persoane fizice
2.4.1.Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor
2.4.2.Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate
CAPITOLUL II
IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE DATORATE DE
CONTRIBUABILI PERSOANE FIZICE
2.1. IMPOZITUL PE CLĂDIRI
2.1.1. BAZA DE IMPOZITARE
În majoritatea țărilor lumii, clădirile formează unul dintre obiectele celei mai reprezentative ale averii impozabile. În România, impozitul pe clădirii este un impozit anual, de tip proporțional , așezat asupra cădirilor de orice fel situate în municipii, orașe, comune sau sate, indiferent de modul cum sunt folosite și de destinația acestora.
Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând anumite cazuri și prevederi.
Impozitul menționat mai sus care este numit în continuare impozit pe clădiri, se datorează către bugetul local al unității administrativ –teritoriale în care este amplasată clădirea.
În cazul unei clădiri, aflată în administrare sau în folosință, după caz a altei persoane, și pentru care se datorează chirie în baza unui contract de închiriere, impozitul pe clădiri se datorează de către proprietar.
În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii, datorează impozit pentru spațiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea acelui proprietar.
Pentru aceasta se identifică următoarele situații:
clădire aflată în proprietate comună, dar fiecare dintre contribuabili au determinate cotele părți din clădire, caz în care impozitul pe clădiri se datorează de fiecare contribuabil proporțional cu partea din clădire corespunzătoare cotelor-părți respective;
clădire aflată în proprietate comună, dar fără să aibă stabilite cotele-părți din clădire pe fiecare contribuabil, caz în care impozitul pe clădiri se împarte la numărul de coproprietari fiecare dintre aceștia datorând în mod egal partea din impozit rezultată în urma împărțirii.
În prezentarea celor de mai sus, se numește clădire orice construcție care servește la adăpostirea de oameni, de animale de obiecte, de produse, de materiale ,de instalații și de alte asemenea.
Identificarea proprietăților atât în cazul clădirilor, cât și al terenurilor cu sau fără alte construcții, situate în intravilanul localităților rurale și urbane, precum și identificarea domiciliului fiscal al contribuabililor se fac potrivit codului de procedură fiscală aprobat prin Ordonanța Guvernului nr. 92/2003.
Fiecare proprietate situată în intravilanul localităților se identifică prin adresa acesteia, individualizată prin denumirea proprie străzii și a numărului de ordine atribuit după cum urmează:
pe partea stângă a străzii se începe numărul 1 și se continuă cu numerele impare, în ordine crescătoare, până la capătul străzii.
Pe partea dreaptă a străzii se începe cu numărul 2 și se continuă cu numerele pare în ordine crescătoare, până la capătul străzii.
În cazul blocurilor de locuințe precum și în cel al clădirilor alipite situate în cadrul aceleiași curți- lot de teren care au un sistem constructiv și arhitectonic unitar și în care sunt amplasate mai multe apartamente se determină adresa domiciliului fiscal.
Sunt considerate clădiri distincte, având elemente proprii de identificare a adresei următoarele clădiri:
clădirile distanțate spațial de celelalte clădiri amplasate în aceeași curte- lot de teren, precum și clădirile legate între ele prin pasarele sau balcoane de serviciu;
clădirile alipite, situate pe loturi alăturate care au sisteme constructive și arhitectonice diferite- fațade și materiale de construcții pentru pereții exteriori, intrări separate din stradă curte sau grădină și au legături interioare.
Fiecare proprietate situată în extravilanul localităților, atât în cazul clădirilor și al terenurilor cu sau fără construcții, se identifică prin numărul de parcelă, acolo unde aceasta este posibil sau prin denumirea punctului toponomiei/ zonei respective astfel cum este înregistrată în Registrul Agricol.
2.1.2. SCUTIRI DE LA PLATA IMPOZITULUI PE CLĂDIRI
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:
– clădirile instituțiile publice și clădirile care fac parte din domeniul public și privat al unei unității administrativ- teritoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activității economice;
– clădirile care potrivit legislației în vigoare, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee sau case memoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activității economice;
– clădirile care prin destinație constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor religioase cunoscute de lege și părțile lor componente locale cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activității economice;
– clădirile instituțiilor de învățământ pre-universitar sau universitar, autorizate provizoriu, sau acreditate cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;
– clădirile unităților sanitare de interes național care nu au trecut în patrimoniul autorităților locale;
– clădirile aflate în domeniul public al statului și în administrarea Regiei Autonome
„Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;
– clădirile aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, atribuie conform dispozițiilorart.6 alin (1) din Hotărârea Guvernului nr.533/2002 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, cu modificările ulterioare;
– construcțiile și amenajările funerare din cimitire, crematorii;
– clădirile sau construcțiile din parcurile industriale;
– clădirile trecute în proprietatea statului sau a unităților-administrativ teritoriale în lipsa de moștenitori legali sau testamentari;
– oricare dintre următoarele construcții speciale:
sonde de țiței , gaze și sare;
platforme de foraj marin;
orice centrală hidroelectrică, centrală termoelectrică, centrală nucleolectrică, stație de transformare și de conexiuni, clădire și construcție specială anexă a acesteia, post de transformare, rețea aeriană de transport și distribuție a energiei electrice și stâlpi aferenți acesteia, cablu subteran de transport, instalație electrică de forță;
canalizări și rețele de telecomunicații subterane și aeriene;
cai de rulare de incintă sau exterioare;
galerii subterane și rampe de puț;
puțuri de mină;
coșuri de fum;
turnuri de răcire;
baraje și construcții accesorii;
diguri, construcții anexe și cantoane pentru intervenții la apărarea la apărarea împotriva inundațiilor;
constricții hidrometrice, ocenografice, hidrometeorologice, hidrotehnice, de îmbunătățiri funciare, porturi ,canale, navigabile, cu ecluzele și stațiile de pompare aferente canalelor;
poduri, viaducte, apeducte și tuneluri;
rețele și conducte pentru transportul sau distribuția apei, produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte de termoficare și rețele de canalizare;
terasamente;
cheiuri;
platforme betonate;
împrejmuiri
instalați tehnologice rezervoare și bazine pentru depozitare;
construcții de natură similară stabilite prin hotărâre a consiliului local;
– construcțiile de natură similară celor de mai sus avizate prin hotărârea consiliilor locale, sunt scutite de impozit pe clădire pe durata existenței construcției până când intervin alte modificări.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice dacă:
clădirea are o locuință nouă realizată în condițiile Legii locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare; sau
clădirea este realizată pe baza de credite în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, aprobată prin Legea nr. 82/1995 cu modificările și completările ulterioare;
Scutirea de impozit stipulată mai sus, se aplică pentru o clădire timp de 10 ani de la data dobândirii acesteia. În cazul înstrăinării clădirii, scutirea de impozit nu se aplică noului proprietar al clădirii.
Potrivit Legii locuinței nr. 114/1996 pentru contribuabili persoane fizice, titulari ai contractelor de construire a unei locuințe cu credit sau ai contractelor de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuințelor noi care se realizează în condițiile menționate mai sus, scutirea de la plata impozitului pe clădiri se acordă pe timp de 10 ani de la data de întâi a lunii următoare celei în care a fost dobândită.
Persoanele fizice beneficiare de credite care au dobândit locuințe, în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 19/1994 beneficiază de scutirea de plata impozitului pe clădiri începând cu această dată și până la împlinirea termenului de 10 ani, calculat începând cu data dobândirii locuințelor.
Scutirile prevăzute mai sus se acordă pa bază de cerere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care persoanele beneficiare prezintă la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale originalul și copia actelor care le atestă această calitate, respectiv contractul de construire a unei locuințe cu credit, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate a locuinței sau contractul de dobândire a locuinței, după caz, și procesul-verbal de predare-primire/ preluare a locuinței în cauză, numai pentru o clădire.
În cazul înstrăinării locuințelor dobândite în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 19/1994 și al Legii nr. 114/1996 noii proprietari nu mai beneficiază de scutire de la plata impozitului pe clădiri.
Declarațiile fiscale pentru cazurile care intră sub incidența alineatului precedent se depun la compartimentele de specialitate ale administrației publice locale în a căror rază de competență sunt situate clădirile, în termen de 30 de zile de la data înstrăinării/sau dobândirii acestora sau de la data de la care au intervenit schimbări care conduc la modificarea impozitului pe clădirii datorat atât de către contribuabilul care înstrăinează, cât și de către cel care dobândește.
Persoanele fizice, pentru clădirile pe care le dețin în proprietate, au obligația să depună declarațiile fiscale conform modelelor stabilite, la compartimentele de specialitate, ale autorităților administrației publice locale ale comunelor, orașelor, municipiilor sau sectoarele Municipiului București, în a căror rază se află clădirile, chiar dacă potrivit prevederilor anterioare, pentru acestea nu datorează impozit pe clădiri sau sunt scutite de la plata acestui impozit.
Declarațiile fiscale în cazul persoanelor fizice care intră sub incidența alineatului precedent se depun o singură dată pe durata existenței clădirii, până când intervine orice modificare de natura celor care privesc:
Situația clădirii în sensul art. 254 alin.(6) Cod Fiscal;
Situația juridică a persoanei fizice sau juridice.
2.1.3.CALCULUL IMPOZITULUI PE CLĂDIRI DATORAT DE PERSOANE FIZICE
Conform art. 251, alin.(1) în cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii.
Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile situate în mediul urban și de 0,1% pentru clădirile din mediul rural.
Valoarea impozabilă a unei clădiri se determină prin înmulțirea suprafeței construite desfășurate a clădirii exprimată în metrii pătrați, cu valoarea corespunzătoare din tabelul următor:
Pentru determinarea valorii impozabile a clădirilor stabilită pe baza criteriilor și normelor de evaluare , se au în vedere instalațiile cu care este dotată clădirea, respectiv:
se încadrează pentru aplicarea valorii impozabile prezentate în coloana a II-a a acelei clădiri care sunt dotate cumulativ, cu instalații de apă, de canalizare, electrice și de încălzire, după cum urmează:
clădirea se consideră dotată cu instalație de apă dacă alimentarea cu apă se face prin conducte, dintr-un sistem de aducțiune din rețelele publice sau direct dintr-o sursă naturală-puț , fântână sau izvor- în sistem propriu;
clădirea se consideră că are instalație de canalizare dacă este dotată cu conducte prin care apele menajere sunt evacuate în rețeaua publică;
clădirea se consideră că are instalație electrică dacă este dotată cu cablaje interioare acordate la rețeaua publică sau la o sursă de energie electrică – grup electrogen, microcentrală, instalații eoliene sau microhidrocentrală;
clădire se consideră că are instalație de încălzire dacă aceasta se face prin intermediul agentului termic- abur sau apă caldă de la centralele electrice, centrale termice de cartier, termoficare locală sau centrale termice proprii – și îl transmit în sistemul de distribuție în interiorul clădirii, constituit din conducte și radiatoare- calorifere indiferent de combustibilul folosit- gaze , combustibil lichid, combustibil solid, precum și prin intermediul sobelor încălzite cu gaze / convectoarelor ;
se încadrează pentru aplicarea valorii impozabile prevăzute în coloana a -III-a acel clădiri care nu au nici una dintre aceste instalații sau au una, două sau trei astfel de instalații.
În situația în care pe parcursul anului fiscal, clădirea încadrată pentru aplicarea valorilor impozabile prevăzute în coloana a- III -a, modificarea impozitului pe clădirii se face începând cu data întâi a lunii următoare celei în care a apărut această situație, necesitând depunerea unei noi declarații fiscale. În mod similar se procedează și în cauza în care clădirea dotată cu cel patru instalații pe parcursul anului fiscal, se elimină din sistemul constructiv oricare dintre aceste instalații pe bază de autorizație de desființare eliberată în condițiile legii.
Suprafața construită desfășurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafețelor secțiunilor tuturor nivelurilor clădirii , inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol, exceptând suprafețele podurilor care nu sunt utilizate ca locuință si suprafețelor scărilor și teraselor neacoperite.
Pentru determinare valorilor impozabile pe ranguri de localității și zone în cadrul acestora, atât pentru intravilan cât și pentru extravilan încadrarea clădirilor urmează încadrarea terenurilor efectuată de către consiliile locale după cum urmează:
suprafața construită desfășurată a unei clădiri, ce stă la baza calculului impozitului pe clădiri datorat de persoane fizice, rezultă din actul de proprietate sau din planul cadastral, iar în lipsa acestora din fișa clădirii sau din alte documente asemănătoare.
suprafața construită desfășurată a unei clădiri se determină prin însumarea suprafețelor secțiunilor tuturor nivelurilor sale, inclusiv suprafețele balcoanelor, ale logiilor și a le celor situate în subsol. În calcul nu se cuprind suprafețele podurilor care nu sunt utilizate ca locuință, precum și cele ale scărilor și teraselor neacoperite.
În sensul acestor prezentări, termenii de mai sus au următoarele înțelesuri:
Acoperiș- partea de deasupra care acoperă și protejează o clădire de intemperii, indiferent de materialul din care este realizat; planșeul este asimilat acoperișului în cazul în care deasupra acestuia nu mai sunt alte încăperi\ incinte;
Balcon- platformă cu balustradă pe peretele exterior al unei clădirii comunicând cu interiorul din una sau mai multe uși;
Clădire finalizată – construcție care îndeplinește cumulativ următoarele condiții
servește la adăpostirea de oameni, de animale, de obiecte, de produse, de materiale, de instalații și de alte asemenea
are elementele structurale de bază ale unei clădirii respectiv: pereții și acoperiș;
are expirat termenul de valabilitate prevăzut în autorizația de construire și nu s-a solicitat prelungirea valabilității acesteia ori clădirea a fost realizată fără autorizație de construire; pentru stabilirea impozitului pe clădirii se ia în calcul numai suprafața construită desfășurată care are elementele de la punctul de mai sus
Incintă de deservire comună- spațiu închis în interiorul unei clădiri, proprietatea comună a celor care dețin apartamente în aceasta , afectat scărilor lifturilor, uscătoriilor sau oricăror altor utilității asemănătoare;
Loggie- galerie exterioară încorporată unei clădiri, acoperită și deschisă către exterior printr-un șir de arcade sprijinite pe coloane sau pe stâlpi;
Nivel- fiecare dintre părțile unei clădiri cuprinzând încăperi/incintele situate pe același plan orizontal , indiferent că acestea sunt la subsol, la nivelul solului sau la orice înălțime deasupra solului;
Perete- element de construcție așezat vertical sau puțin înclinat, făcut din beton armat, din cărămidă arsă sau nearsă , din piatră, din lemn, din vălătuci din sticlă, din mase plastice sau din orice alte materiale, care limitează, separă sau izolează încăperile/ incintele unei clădirii între ele sau de exterior și care susține planșeele, etajele și acoperișul;
Suprafața secțiunii unui nivel- suprafața unui nivel, rezultată pe bază măsurătorilor pe conturul exterior al pereților, inclusiv suprafața balcoanelor și a loggiilor, în cazul clădirilor care nu pot fi măsurate pe conturul exterior al pereților, suprafața clădirii unui nivel reprezintă suma suprafețelor utile ale încăperilor/ incintelor, inclusiv al suprafețelor balcoanelor și loggiilor și a suprafețelor secțiunilor pereților, toate aceste suprafețe fiind situate la același nivel, la suprafețelor utile ale încăperilor/incintelor adunând și suprafețele incintelor de deservire comună.
Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcție de amplasarea clădirii, prin înmulțirea sumei determinate în tabelul de mai sus, cu coeficientul de corecție corespunzător, prevăzut în următorul tabel:
În cazul unui apartament amplasat într-un bloc cu mai mult de 3 niveluri și opt apartamente coeficientul de corecție prevăzut mai sus se reduce cu 0,10;
În cazul unei clădirii finalizate înainte de 1 ianuarie 1951, valoarea impozabilă se reduce cu 15%;
În cazul unei clădirii finalizate înainte de 31 decembrie 1950 și înainte de 1 ianuarie 1978, valoarea impozabilă se reduce cu 5%;
Dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafața construită desfășurată a clădirii se determină prin înmulțirea suprafeței utile a clădirii cu un coeficient de transformare de 1,20.
În categoria clădirilor supuse impozitului pe clădiri datorat de persoanele fizice se cuprind:
Construcțiile utilizate ca locuință, respectiv unitățile construite formate din una sau mai multe camere de locuit , indiferent unde sunt situate, la același nivel sau la niveluri diferite , inclusiv la subsol sau la mezanin, prevăzute după caz , cu dependințe și/sau alte spații de deservire;
Construcțiile menționate mai sus, dezafectate și utilizate pentru desfășurarea de profesii libere;
Construcțiile anexe situate în afara corpului principal de clădire cum sunt : bucătăriile, cămările, pivnițele, grajdurile, magaziile, garajele și altele asemenea;
Construcțiile gospodărești, cum sunt : pătulele, hambarele pentru cereale,, fânăriile, remizele, șoproanele și altele asemenea ;
Orice alte construcții proprietatea contribuabililor neprăvăzute mai sus care au elementele constitutive ale clădirii.
Pentru calculul impozitului pe clădiri în cazul persoanelor fizice, sunt necesare următoarele date :
Rangul localității unde se află situată clădirea
Teritoriul unde se află – în intravilan, sau extravilan
Zona în cadrul localității potrivit încadrării de mai sus
Suprafața construită desfășurată a clădirii respectiv: cea determinată pe baza dimensiunilor măsurate pe conturul exterior al acesteia sau în cazul clădirea nu poate fi efectiv măsurată pe conturul exterior, suprafața utilă a clădirii se înmulțește cu coeficientul de transformare de 1,20;
Tipul clădirii și instalațiile cu care este dotată aceasta;
În cazul apartamentului dacă acesta se află amplasat într-un bloc cu mai mult de trei niveluri și opt apartamente
Data finalizării clădirii respectiv : 1 înainte de 1 ianuarie 1951 sau 2 după 31 decembrie 1950 și înainte de 1 ianuarie 1978; sau 3 după 31 decembrie 1977;
În cazul celor care au în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuință, ordinea în care a fost dobândită clădirea precum și car e dintre aceste clădirii sunt închiriate în vederea majorării impozitului datorat de contribuabilii care intră sub incidența articolului 252 din codul fiscal;
Majorarea stabilită în condițiile art. 287 din codul fiscal pentru impozitului pe clădirii.
Dacă o persoană fizica are în proprietate mai multe clădiri utilizate ca locuințe care nu sunt închiriate unei alte persoane impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:
cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa la domiciliu;
cu 50 % pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa la domiciliu;
cu 75% pentru a treia clădire în afara celei de la adresa la domiciliu;
cu 100% pentru cea de-a patra clădire următoarele în afara celei de la adresa la domiciliu
În cazul deținerii a două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa la domiciliu, impozitul majorat se determină în funcție de ordinea în care proprietățile au fost dobândite așa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar.
Persoanele prevăzute mai sus au obligație să depună o declarație specială la compartimentul de specialitate ale autorităților administrației publice locale în raza cărora își au domiciliul precum și la cele în raza cărora sunt situate celelalte clădiri ale acestora.
Sunt considerate ca fiind închiriate numai acele clădiri utilizate ca locuință pentru care sunt îndeplinite următoarele condiții:
proprietarul în calitatea sa de locator are contract de închiriere încheiat în formă scrisă;
contractul prevăzut mai sus este înregistrat la organul fiscal competent în scopul stabilirii veniturilor din cedarea dreptului de folosință a bunurilor, în condițiile legii;
locatarul nu poate fi membru al familiei.
Majorarea impozitului pe clădiri cu cotele prevăzute mai sus cu până la 20% se calculează și în cazul persoanelor fizice străine care dețin pe teritoriul României mai multe clădiri utilizate ca locuință.
În cazul în care persoanele fizice care dețin în proprietate mai multe clădiri utilizate ca locuință, iar domiciliul sau reședința nu corespunde cu adresa nici uneia dintre aceste clădiri prima clădire dobândită în ordinea stabilită este asimilată clădire la adresa de domiciliu.
Declarația fiscală conform modelului stabilit se depune separat pentru fiecare clădire la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ teritoriale unde sunt situate clădirile
În cazul contribuabililor care dobândesc clădiri și intră sub incidența majorării impozitului pe clădiri declarația fiscală se depune în termen de 30 de zile de la data dobândirii.
Pentru veridicitatea datelor înscrise mai sus întreaga răspundere juridică o poartă contribuabilul atât în cazul în care este semnatar al declarației respective cât și în cazul în care semnatar al declarației este o persoană mandată în acest sens de contribuabil.
În cazul unei clădiri care a fost dobândită sau construită în cursul anului, impozitul pe clădire se datorează de către persoana respectivă cu începere de la data întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost dobândită sau construită.
În cazul unei clădiri care a fost înstrăinată demolată sau distrusă, după caz, în cursul anului, impozitul pe clădire încetează a se mai datora de persoana respectivă cu începere de la data întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost înstrăinată, demolată sau distrusă.
În cazurile de mai sus impozitul pe clădiri se recalculează pentru a reflecta perioada din an în care impozitul se aplică acelei persoane.
Atât în cazul persoanelor fizice cât și în cazul persoanelor juridice pentru clădirile executate potrivit Legii nr. 31/1990 privind executarea lucrărilor de construcții, republicată în Monitorul Oficial al României cu modificările și completările ulterioare denumită Legea 50/1991, data dobândirii clădirii se consideră după cum urmează:
pentru clădirile executate integral înainte de expirarea termenului prevăzut de autorizația de construire, data întocmirii procesului- verbal de recepție , dar nu mai puțin de 15 zile de la data terminării efective a lucrărilor;
pentru clădirile executate integral la termenul prevăzut în autorizația de construire, data din aceasta, cu obligativitatea întocmirii procesului-verbal de recepție în termenul prevăzut de lege;
pentru clădirile ale căror lucrări de construcții nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizația de construire și pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilității autorizației în condițiile legii de la data acestui termen și numai pentru suprafața construită desfășurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri n speță pereți și acoperiș.
În cazul îmbunătățirii, extinderii, distrugerii parțiale sau a altor modificări aduse unei clădirii existente impozitul pe clădire se recalculează începând cu data de întâi a lunii următoare cele în care a fost finalizată modificarea.
Orice persoană care dobândește sau construiește o clădire are obligația de a depune o declarație de impunere la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile de la data dobândirii sau construirii.
Orice persoană care extinde, îmbunătățește, demolează, distruge sau modifică în alt mod o clădire existentă are obligația să depună o declarație în acest sens la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile de la data la care s-au produs aceste modificări.
Contribuabilii sunt obligați să depună declarațiile fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri la compartimentele de specialitate ale autorităților publice locale în a căror rază se află clădirile, în termen de 30 de zile de la data dobândirii acestora.
2.1.4. TERMENE DE PLATĂ A IMPOZITULUI PE CLĂDIRI
Calculul impozitului pe clădirii se efectuează de către organele fiscale pentru clădirile care aparțin persoanelor fizice și respectiv, direct de către contribuabili pentru celelalte clădiri.
Conform art. 255 Cod Fiscal alin (1) Impozitul pe clădirii se plătește anual în patru rate egale până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv se acordă o bonificație de până la 10% stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Calculul impozitului pe clădirii datorat pentru perioade mai mici de un an fiscal se face după cum urmează:
Impozitul anual determinat se împarte la 12 respectiv la numărul de luni dintr-un an fiscal;
Suma rezultată în urma împărțirii prevăzute se înmulțește cu numărul de luni pentru care se datorează impozitul pe clădirii.
Pentru clădirile dobândite în cursul anului, impozitul pe clădirii datorat, de la data de întâi alunii următoare celui în care aceasta a fost dobândită și până la sfârșitul anului respectiv, se repartizează la termenele de plată rămase, iar ratele scadente sunt în funcție de ratele trimestriale determinate pentru impozitul anual proporțional cu numărul de luni pentru care se datorează impozitul pe clădirii.
2.1.5. STUDIU DE CAZ PRIVIND CALCULUL ȘI PLATA IMPOZITULUI PE CLĂDIRII
Calculul impozitului pe clădire:
Considerăm o clădire -situată în satul Amnaș care aparține orașului Săliște unde este situat abatorul V;
– zona unde se află extravilan;
suprafața construită desfășurată 368,23 m2 ;
clădire cu pereții din cărămidă arsă și dotată cu cele patru instalații
data finalizării 1 ianuarie 1951;
Consiliul local al Comunei Săliștea a hotărât în anul 2003 pentru anul 2004, stabilirea în intravilanul satului Amnaș a unei singure zone respectiv zona A, iar în extravilan a 4 zone respectiv zona I, zona a-II-a, zona a-III-a și zona a IV-a, precum și majorarea impozitului pe clădiri cu 41,9 .
Calcularea impozitului pe clădire:
se determină suprafața construită desfășurată a clădirii: este cea determinată pe baza măsurătorilor pe conturul exterior al clădirii, respectiv 368,23 m2 .
se determină valoarea impozabilă a acestei clădiri:
suprafața construită desfășurată prevăzută mai sus se înmulțește cu valoarea impozabilă a clădirii cu pereții din cărămidă arsă dotată cu cele patru instalații astfel: 368,23 m2 5.900.000 lei m2 =2.172.557.000 lei;
se identifică coeficientul de corecție prevăzut la calculul impozitului, corespunzător zonei A și rangului V, 1.05;
se ajustează valoarea impozabilă determinată mai sus cu coeficientul de corecție respectiv:
2.172.557.000 1,05 = 2.281.184.850 lei;
– abatorul fiind finalizat la data de 01.01.1951, valoarea impozabilă
determinată mai sus se reduce cu 5% sau valoarea impozabilă se
înmulțește cu 0,95, respectiv:
2.281.184.850 0.95 = 2.167.125.607,50 lei;
fracțiunea de 0,50 lei se întregește la un leu prin adaos, iar valoarea
impozabilă astfel calculată se rotunjește la 2.167.125.608 lei.
Se determină impozitul pe clădiri anual:
asupra valorii impozabile a clădirii determinate mai sus se aplică cota de impozitare prevăzută la calculul impozitului pe clădiri, respectiv 0,1% specifică mediului rural sau valoarea impozabilă se înmulțește cu 0,001 respectiv:
2.167.125.608 lei 0,001 = 2.167.125,608;
fracțiunea de 0,608, se întregește ;a un leu prin adaos iar impozitul
astfel calculat se rotunjește la 2.167.126 lei;
deoarece în anul 2003 pentru anul 2004, Consiliul Local al comunei
Săliște a hotărât majorarea impozitului pe clădiri cu 41,9% impozitul determinat mai sus se majorează cu acest procent sau, pentru majorarea calculului impozitul pe clădiri se înmulțește cu 1,419, respectiv:
2.167.126 lei 1,419 = 3.075.151,794 lei;
fracțiunea de 151,794 lei fiind sub 500 lei inclusiv se neglijează, iar
impozitul pe clădiri astfel determinat se rotunjește la 3.075.000 lei.
Plata impozitului pe clădiri:
Se consideră un contribuabil care datorează un impozit pe clădiri anual de 1.883.000 lei, plătibil în patru rate egale astfel:
rata I, până la data de 15 martie inclusiv 470.750 lei;
rata a II-a, până la data de 15 iunie inclusiv 470.750 lei;
rata a III-a până la data de 15 septembrie inclusiv 470.750 lei;
rata a IV-a până la data de 15 noiembrie inclusiv 470.750 lei.
Impozitul pe clădiri aferent unei luni se determină, prin împărțirea impozitului anual la numărul de luni dintr-un an fiscal, respectiv:
1.883.000 lei : 12 luni = 156.916,66 lei.
Impozitul astfel calculat se rotunjește la 156.917 lei, în sensul că fracțiunea de 0,66 lei se întregește la un leu prin adaos.
2.2 IMPOZITUL PE TEREN
2.2.1 BAZA DE IMPOZITARE
În categoria impozitelor percepute la bugetele locale din România se include și impozitul pe terenuri, un impozit anual stabilit în sumă fixă pe metrul pătrat de teren.
Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru aceasta un impozit anual exceptând cazurile în care se prevede altfel. Acesta se plătește la bugetul local al unității administrativ teritoriale în raza căruia este situat terenul.
În cazul unui teren aflat în administrarea sau în folosință după caz a altei persoane și pentru care se datorează chirie/arendă în baza unui contract de închiriere/arendare, impozitul pe teren se datorează de către proprietar.
Se consideră proprietari de terenuri și acei contribuabili cărora în condițiile Legii Fondului Funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare denumită în continuare Lege nr. 18/1991, și ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, li s-au constituit ori reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sau forestiere după caz, de la data punerii în posesie constatată prin procese verbale fișe sau orice alte documente de punere în posesie întocmite de comisiile locale, potrivit dispozițiilor locale în vigoare, chiar dacă nu este emis titlul de proprietate.
În cazul terenului care este deținut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare proprietar datorează impozit pentru partea din teren aflată în posesia sa . În cazul în care nu se pot stabili părțile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru terenul respectiv.
2.2.2. SCUTIRI DE LA PLATA IMPOZITULUI PE TEREN
Impozitul pe teren nu se datorează pentru :
Terenul aferent unei clădiri, pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire ;
Orice teren al unui cult religios recunoscut de lege și al unei unități locale ale acestuia, cu personalitate juridică;
Orice teren al unui cimitir crematoriu;
Orice teren al unei instituții de învățământ preuniversitar și universitar autorizată provizoriu sau acreditată;
Orice teren al unei unități sanitare de interes național care nu a trecut în patrimoniul autorităților locale;
Orice teren deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;
Orice teren aferent unei clădiri a unei instituții publice sau unei clădirii care face parte din domeniul public sau privat al unei unități administrativ/teritoriale, exceptând suprafețele acestuia folosite pentru activități economice;
Orice teren degradat sau plouat inclus în perimetrul de ameliorare, pentru perioada cât durează ameliorarea acestuia;
Terenurile care prin natura lor și nu prin destinația dată sunt impropri pentru agricultură sau sivicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălți, lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activitățile împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție definite în lege precum și terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeței solului;
Orice terenuri legate de sistemele hidrotehnice sau de navigație, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele și stațiile de pompare aferente acestora, precum și terenurile aferente lucrărilor de îmbunătății funciare;
Terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naționale, drumuri principale administrate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România -S.A., zonele de siguranță a acestora precum și terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranța;
Terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;
Terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale în lipsă de moștenitori legali sau testamentari;
Terenurile aferente clădirilor prevăzute mai sus cu excepția celor folosite pentru activități economice.
Prin sintagma suprafața de teren care este acoperită de o clădire se înțelege suprafața construită la sol a clădirilor în sensul că pentru determinarea impozitului pe teren din suprafața înregistrată în registrul agricola categoria de folosință „terenuri sau construcții „ se scade suprafața construită la sola clădirilor, chiar dacă pentru aceste nu se datorează impozit pe clădiri .
Pentru încadrarea terenurilor degradate sau poluate incluse în perimetrul de ameliorare prevăzute mai sus se au în vedere următoarele:
Ordonanța Guvernului 81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 313 din 27 august 1998, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 107/1999;
Regulamentul privind stabilirea grupelor de terenuri care intră în perimetrele de ameliorare, precum și componența, funcționarea și atribuțiile comisiilor de specialiști constituite pentru delimitarea perimetrelor de ameliorare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr 786/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 48 din 24 februarie 1994.
Terenurile utilizate pentru exploatările din subsol pot face parte din categoria celor pentru care nu se datorează impozit pe teren, potrivit prevederilor de mai sus numai dacă acestea sunt încadrate ca atare, prin hotărâre a Consiliilor locale/Consiliul Local al Municipiului București.
Pentru încadrarea terenurilor, parcurilor industriale se vor avea în vedere prevederile Ordonanței Guvernului nr. 65/2001 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 1 septembrie 2001 aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002 precum și hotărârile Guvernului României de constituire a parcurilor industriale .
Prin infrastructură portuară se înțelege ansamblul construcțiilor destinate adăpostirii, acostării și operării navelor și protecției porturilor, precum și totalitatea căilor de comunicație pentru activitățile industriale și comerciale.
2.2.3.CALCULUL IMPOZITULUI PE TEREN
Impozitul pe teren se stabilește luând în calcul numărul de metri pătrați de teren, rangul localității în care este amplasat terenul zona și/sau categoria de folosință a terenului conform încadrării făcute de consiliul local.
Este un impozit anual în sumă fixă în mod diferențiat în intravilanul și extravilanul localității respective, după cum urmează:
în intravilan
pe ranguri de localități identificate prin cifrele romane: 0, I, II, III, IV, V;
pe zone identificate prin literele : A, B, C și D;
pe categorii de folosință cum sunt evidențiate în tabloul de mai jos;
prin aplicarea nivelurilor și a coeficienților de corecție;
în extravilan indiferent de rangul localității, de zonă și de categoria de folosință prin aplicarea Codului Fiscal.
La încadrarea terenurilor pe categorii de folosință în funcție de subcategoria de folosință se are în vedere următorul tabel:
În cazul unui teren amplasat în intravilan impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea numărului de metri pătrați ai terenului cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel.
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosință decât cea de terenuri cu construcții, impozitul pe teren se stabilește după cum urmează:
prin înmulțirea numărului de metri pătrați de teren cu suma corespunzătoare
prin înmulțirea rezultatului calculat mai sus cu coeficientul de corecție corespunzător
Numărul de metri pătrați de teren se înmulțește cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel:
Suma stabilită se înmulțește cu coeficientul de corecție corespunzător, prevăzut în următorul tabel:
În cazul unui teren amplasat în extravilan, indiferent de rangul localității, categoria de folosință și zona unde este situat, impozitul pe teren este de 10 000 lei/ha.
Pentru calculul impozitului aferent terenurilor situate în intravilanul localităților, atât în cazul persoanelor fizice, cât și al persoanelor juridice, sunt necesare următoarele date:
rangul localității unde se află situat terenul;
zona în cadrul localității prevăzute mai sus;
categoria de folosință;
suprafața terenului;
în cazul terenului încadrat la categoria de folosință „ terenuri cu construcții, suprafața construită la sol a clădirilor;
majorarea stabilită în condițiilor art. 287 din Codul Fiscal pentru impozitul pe teren;
Pentru calculul impozitului pentru terenurile situate în extravilanul localităților, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cel al persoanelor juridice sunt necesare următoarele date:
suprafața terenului;
în cazul terenului încadrat la categoria de folosință „ terenuri cu construcții”, suprafața construită la sol a clădirilor;
majorarea stabilită în condițiile art.287 din codul Fiscal pentru impozitul pe teren.
Pentru un teren dobândit de o persoană în cursul unui an, impozitul pe teren se datorează la data de întâi a lunii următoare celei în care ternul a fost dobândit.
Pentru orice operațiune juridică efectuată de o persoană în cursul unui an, care are ca efect transferul dreptului de proprietate asupra unui teren, persoana încetează a mai datora impozitul pe teren începând cu prima zi a lunii următoare celei în care a fost efectuat transferul dreptului de proprietate asupra terenului.
În cazurile prevăzute mai sus, impozitul pe teren se recalculează pentru a reflecta perioada din an în care impozitul se aplică acelei persoane.
Dacă încadrarea terenului în funcție de poziție și categorie de folosință se modifică în cursul unui an sau în cursul anului intervine un eveniment care modifică impozitul datorat pe tern, impozitul datorat se modifică începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a intervenit modificarea.
Dacă în cursul anului se modifică rangul unei localității, impozitul pe teren se modifică pentru întregul teren situat în intravilan corespunzător noii încadrării a localității începând cu data de întâi ianuarie a anului următor celui în care a intervenit această modificare.
Orice persoană care dobândește teren are obligația de a depune o declarație privind achiziția terenului la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile, inclusiv, care urmează după data achiziției.
Orice persoană care modifică folosința terenului are obligația de a depune o declarație privind modificarea folosinței acesteia la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile, inclusiv, care urmează după data modificării folosinței. Impozitul pe teren precum și obligațiile de plată accesorii acestuia, datorate până la data de întâi a lunii următoare celei în care se realizează înstrăinarea între vii a terenurilor , reprezintă sarcină fiscală a celei care înstrăinează.
În situația în care prin certificatul fiscal eliberat de către compartimentul de specialitate se atestă existența unei asemenea sarcini fiscale notarul public va refuza autentificarea actului notarial până la prezentarea documentului., în original privind stingerea obligațiilor bugetare locale datorate.
În cazul în care terenul este administrat sau folosit de alte persoane decât titularul dreptului de proprietate și pentru care locatarul, concesionarul sau arendașul datorează chirie, redevență sau arendă în baza unui contract de închiriere, locațiune, concesiune sau arendare, după caz, impozitul pe teren se datorează de către proprietar, în măsura în care:
proprietarul nu este scutit de această obligație;
pentru terenul respectiv nu se datorează impozit potrivit prevederilor Codului Fiscal.
În situațiile în care terenul se află în proprietate comună, impozitul pe teren se datorează după cum urmează:
în cazul în care fiecare dintre contribuabili are determinate cotele-părți, impozitul se datorează de fiecare dintre contribuabili, proporțional cu partea de teren corespunzătoare cotelor-părți respective;
în cazul în care contribuabili nu au stabilite cotele-părți din teren pe fiecare contribuabil. Impozitul se împarte la numărul de coproprietari, fiecare dintre aceștia datorând, în mod egal, partea din impozit rezultată în urma împărțirii.
Impozitul pe teren se datorează până la data de la care se face scăderea.
Scăderea de la impunere, în cursul anului, pentru oricare dintre situațiile prevăzute de lege, se face după cum urmează:
începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs situația respectivă;
proporțional cu partea de teren supusă unei astfel de situații;
proporțional cu perioada cuprinsă între data menționată mai sus și sfârșitul anului fiscal respectiv
În situația în care pe parcursul anului fiscal apar schimbări ale categoriilor de folosință, în condițiile legii, impozitul pe teren se modifică de la data de întâi a lunii următoare celei în care a apărut schimbarea.
Contribuabili care achiziționează terenuri sunt obligați să depună declarațiile fiscale pentru stabilirea impozitului pe teren la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în raza cărora se află terenurile, în termen de 30 de zile de la data dobândirii acestora.
Obligația de a depune declarație fiscală revine deopotrivă și contribuabililor care înstrăinează teren.
Declarațiile fiscale se depun în termen de 30 de zile de la data dobândirii sau de la data apariției oricăreia din următoarele situații:
intervin schimbări privind domiciliul fiscal al contribuabilului;
se realizează modificări ce conduc la recalcularea impozitului pe teren datorat;
intervin schimbări privind situația juridică a contribuabilului de natură să conducă la modificarea impozitului pe teren.
2.2.4. TERMENE DE PLATĂ A IMPOZITULUI PE TEREN
Impozitul pe teren se plătește anual în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a impozitului pe teren, datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărârea consiliului local.
Procedura de calcul pentru determinarea impozitului pe teren datorat proporțional cu perioada rămasă până la sfârșitul anului fiscal este similară cu cea pentru impozitul pe clădiri.
2.2.5.STUDIU DE CAZ PRIVIND CALCULUL ȘI PLATA IMPOZITULUI PE TEREN
Calculul impozitului pe teren aferent anului 2004:
zona unde se află terenul – extravilan;
suprafața terenului: 0,0607 ha;
suprafața construită la sol a clădirilor: 245 m2 ;
Consiliul General al Municipiului București a hotărât, în anul 2003 pentru anul 2004 majorarea impozitului pe teren cu 37,9%.
Calcularea impozitului:
se determină suprafața pentru carte se datorează impozit pe teren: din suprafața terenului deținut în proprietate se scade suprafața construită la sol, respectiv:
607 m2 – 245 m2 = 362 m2 ;
se determină impozitul pe teren:
suprafața prevăzută mai sus se inmulțște cu 10.000 lei pe ha sau, pentru ușurarea calculului se înmulțește cu un leu pe m2 , respectiv:
362 m2 1 leu/ m2 = 362 lei;
– deoarece în anul fiscal 2003 pentru anul 2004 Consiliul General al
Municipiului București a hotărât majorarea impozitului pe teren cu 37,9% suma determinată mai sus se majorează cu acest procent sau se înmulțește cu 1,379, respectiv:
362 lei 1,379 = 499,198 lei;
fracțiunea de 499,198 lei fiind sub 500 lei se neglijează impozitul pe
teren astfel calculat se rotunjește la 0 lei.
TAXA ASUPRA MIJLOACELOR DE TRANSPORT
BAZA DE IMPOZITARE
Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datorează o taxă anuală pentru mijlocul de transport respectiv cu anumite excepții.
Această taxă se plătește la bugetul local al unității administrativ unde persoana își are domiciliul, sediul sau punctul de lucru după caz.
În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar, taxa asupra mijlocului de transport se datorează de locator. Prin sintagma mijloc de transport care trebuie înmatriculat se înțelege orice mijloc de transport, proprietate a unei persoane fizice sau a unei persoane juridice și care potrivit legii, face obiectul înmatriculării,
În cazul în care proprietarii, persoane fizice sau juridice străine, solicită înmatricularea temporară mijloacelor de transport, în România, aceștia au obligația să achite integral taxa datorată, pentru întreaga perioadă pentru care solicită înmatriculare, la data luării în evidență de către compartimentele de specialitate ale autorității administrației publice locale.
2.3.2. SCUTIRI DE LA PLATA TAXELOR ASUPRA MIJLOACELOR DE TRANSPORT
Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:
Autoturismele , motocicletelor cu ataș și mototriciclurile care aparțin persoanelor cu handicap locomotor și care sunt adaptate handicapului acestora.
Navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula mare a Brăilei și Insula Balta Ialomiței;
Mijloacele de transport ale instituțiilor publice;
Mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de pasagerii în regim urban sau suburba, inclusiv transportul de pasageri în afara unei localități dacă tariful de transport este stabilit în condiții de transport public.
Contribuabili care se află în această situație au obligația să prezinte compartimentelor de specialitate ale autorităților administrației publice locale în a căror rază administrativ-teritorială își au domiciliul fotocopia documentului oficial care atestă situația respectivă, precum și documentele care atestă că mijlocul de transport este adaptat handicapului acestora.
Scutirea de la plata taxei asupra mijloacelor de transport se face începând cu data de întâi a lunii următoare a celei în care contribuabilii interesați prezintă compartimentelor de specialitate ale administrației publice locale documentele prin care atestă situațiile prevăzute de lege.
2.3.3. CALCULUL TAXEI ASUPRA MIJLOACELOR DE TRANSPORT
Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcție de tipul mijlocului de transport având în vedere la cele cu tracțiune mecanică capacitatea cilindrică, prin înmulțirea fiecărui 500 cm3 sau fracțiune din aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor:
În cazul unui ataș, taxa pe mijlocul de transport este de 50% din taxa pentru motocicletele, motoretele și scuterele respective.
În cazul unei remorci, al unei semiremorci sau rulote, taxa asupra mijlocului de transport este egală cu suma corespunzătoare din tabelul următor:
În cazul mijloacelor de transport pe apă, taxa pe mijlocul de transport este egală cu suma corespunzătoare din tabelul următor:
În cazul unui mijloc de transport dobândit de o persoană în cursul unui an, taxa asupra mijlocului de transport se datorează de persoană de la data de întâi a lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost dobândit.
În cazul unui mijloc de transport care este înstrăinat de o persoană în cursul unui an sau este radiat din evidența fiscală a compartimentului de specialitate al autorității de administrație publică locală, taxa asupra mijlocului de transport încetează să se mai datoreze de acea persoană începând cu data de întâia a lunii următoare celei în care mijlocul de transport a fost înstrăinat sau radiat din evidența fiscală. Mijloacele de transport scoase din funcțiune corespund mijloacelor de transport cu grad avansat de uzură fizică, deteriorate sau care au piese lipsă, fiind improprii îndeplinirii funcțiilor pentru care au fost create, cazuri în care scăderea de la taxa asupra mijloacelor de transport se face prin prezentarea unor documente din care să reiasă ca mijlocul de transport a fost dezmembrat de o persoană fizică sau de o persoană juridică specializată, care este autorizată să efectueze servicii tehnice auto, potrivit legii.
Taxa asupra mijloacelor de transport nu se dă la scădere pentru perioada în care acestea se află în reparații curente, reparații capitale sau nu sunt utilizate din oricare alt motiv, inclusiv din lipsa unor piese de schimb din rețeaua comercială sau de la unitățile de reparații de profil.
Structurile teritoriale de specialitate ale Direcției Generale de Evidență Informatizată a Persoanei nu pot să radieze din evidențele proprii mijloacele de transport cu tracțiune mecanică, potrivit art. 47 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 85/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 58 din 31 ianuarie 2003, cu modificările ulterioare, dacă proprietarul nu prezintă certificatul fiscal prin care se atestă că are achitată taxa asupra mijloacelor de transport aferentă până la data de întâi a lunii următoare celei care îndeplinește condițiile de scădere din evidențele fiscale:
În cazul înstrăinării mijlocului de transport; sau
În cazul în care mijlocul de transport respectiv este scos din funcțiune; și
Numai dacă proprietarul care solicită radierea prezintă certificatul fiscal prin care atestă că are achitată taxa aferentă până la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a realizat transferul dreptului de proprietate al mijlocului de transport respectiv.
Deținerea unor piese sau a unor caroserii de autovehicule nu înseamnă că acel contribuabil are un autovehicul taxabil.
În caz de transformare a autoturismului prin schimbarea caroseriei, nu se stabilește o nouă taxă, deoarece capacitatea cilindrică a motorului nu se modifică.
Orice persoană care dobândește/transferă un mijloc de transport sau își schimbă domiciliul /sediul/punctul de lucru are obligația de a depune o declarație cu privire la mijlocul de transport la compartimentul de specialitate a autorității administrației publice locale pe a cărei rază teritorială își are domiciliul/sediul/ punctul de lucru în termen de 30 de zile inclusiv, de la modificarea survenită. În baza acestei declarații fiscale compartimentul de specialitate al autorităților administrației publice locale transmite dosarul în vederea impunerii în termen de 15 zile, compartimentului de specialitate al administrației publice locale de la noul domiciliu, sediu sau punct de lucru, după caz, specificând că, în baza confirmării primirii, va da la scădere, taxa cu începere de la data întâi a lunii în care s-a schimbat domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz urmând ca impunerea să se stabilească cu începere de la aceeași dată la noua adresă.
În cazul înstrăinării mijloacelor de transport, sarcina stabilită în sarcina fostului proprietar se dă la scădere pe baza actului de înstrăinare cu începere de la data întâi a lunii următoare celei în care s-a făcut înstrăinarea sau după caz radierea. compartimentul de specialitate al autorităților administrației publice locale va proceda la scăderea taxei și va comunica în termen de 15 zile, la compartimentul de specialitate al autorităților administrației publice locale în a căror rază administrativ teritorială noul proprietar în calitatea sa de dobânditor și are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, numele sau denumirea acestuia adresa lui și data de la care s-a acordat scăderea din sarcina vechiului proprietar.
În cazul contribuabililor proprietari de mijloace de transport supuse taxei, plecați din localitatea unde au declarat că au domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz fără să încunoștințeze despre modificările intervenite taxele aferente se debitează în evidențele fiscale urmând ca ulterior să se facă cercetări pentru a putea fi urmăriți la plată, potrivit reglementărilor legale. În cazul în care prin cercetările întreprinse se identifică noua adresă, compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în evidența cărora se află mijloacele de transport respective vor transmite debitele la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale în raza administrativ teritorială unde contribuabilii și-au stabilita noua adresă, în condițiile legii.
2.3.4. TERMENE DE PLATĂ A TAXEI ASUPRA MIJLOACELOR DE TRANSPORT
Taxa asupra mijlocului de transport se plătește anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie, inclusiv.
Pentru plata cu anticipație a taxei auto, datorată pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.
În cazul unui mijloc de transport deținut de un nerezident, taxa asupra mijlocului de transport se plătește integral în momentul înregistrării mijlocului de transport la compartimentul de specialitate al autorității de administrație publică locală.
2.3.5. STUDIU DE CAZ PRIVIND TAXA ASUPRA MIJLOACELOR DE TRANSPORT
Exemplu de calcul privind taxa asupra mijloacelor de transport aferentă anului 2004, în cazul unui autoturism având capacitatea cilindrică de până la 2000 cm3:
Datele despre mijlocul de transport: autoturism care are capacitatea cilindrică de 1.002 cm3 .
Explicații privind modul de calcul al taxei asupra mijloacelor de transport.
1. Se determină numărul de fracțiuni a 500 cm3, respectiv:
1.002 cm3 : 500 cm3 = 2,004; pentru calcul se consideră 3 fracțiuni a 500 cm3;
2.Se determină taxa asupra mijloacelor de transport.
2.1.se identifică suma corespunzătoare unui autoturism cu capacitatea cilindrică de până la 2000 cm3 inclusiv respectiv 65.000 lei/500 cm3
2.2. numărul de fracțiuni prevăzut la punctul 1. se înmulțește cu suma prevăzută mai sus respectiv:
3 fracțiuni a 500 cm3 65.000 lei/500 cm3 =195.000 lei;
2.3. Având în vedere prevederile art.296 Cod Fiscal și considerând că în anul fiscal 2003 pentru anul fiscal 2004. autoritatea deliberată a hotărât majorarea taxei asupra mijloacelor de transport cu 46,3% suma determinată la subpc. 2.2 se majorează cu acest procent sau pentru ușurarea calculului această sumă se înmulțește cu 1,463:
195.000 lei 1,463=285.285
Potrivit normelor metodologice de aplicare a Codului Fiscal fracțiune 285 lei fiind sub 500 lei se neglijează, taxa asupra mijloacelor de transport astfel determinată se rotunjește la 285.000 lei.
ALTE IMPOZITE ȘI TAXE DATORATE DE CONTRIBUABILI PERSOANE FIZICE
2.4.1.TAXA PENTRU ELIBERAREA CERTIFICATELOR, AVIZELOR ȘI A AUTORIZAȚIILOR
Orice persoană care trebuie să obțină un certificat, aviz sau altă autorizație trebuie să plătească o anumită taxă la compartimentul de specialitatea al autorității administrației publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizația necesară.
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban, este egală cu suma stabilită de consiliul local în limitele prevăzute în tabelul următor:
Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism pentru o zonă rurală este egală cu 50% din taxa stabilită mai sus.
Taxa pentru eliberarea unei autorizații de construire pentru o clădire care urmează a fi folosită ca locuință sau anexă la locuință este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcții
Taxa pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavări necesare studiilor geotehnice, ridicărilor topografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze și petrol [precum și altor exploatări se calculează înmulțind numărul de metri pătrați de teren afectat de foraj sau de excavație cu o valoare stabilită de consiliul local de până la 50.000 lei.
Taxa pentru eliberarea autorizației de construire pentru orice altă construcție decât cele prevăzute mai sus este egală cu 1% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcție inclusiv instalațiile aferente.
Taxa pentru eliberarea autorizației de desființare, totală sau parțială, a unei construcții este egală cu 0,1% din valoarea impozabilă a construcției, stabilită pentru determinarea impozitului pe clădiri. În cazul desființării parțiale a unei construcții taxa pentru eliberarea autorizației se modifică astfel încât să reflecte porțiunea din construcție care urmează a fi demolată.
Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizații de construire este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru eliberarea certificatului sau a autorizației inițiale.
Taxa pentru eliberarea unei autorizații privind lucrările de racorduri și branșamente la rețele publice de apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică, telefonie și televiziune prin cablu se stabilește de consiliul local și este de până la 75.000 lei pentru fiecare racord.
Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism și amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul consiliului județean se stabilește de consiliul local în sumă de până la 100.000 lei.
Taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală și adresă se stabilește de către consiliile locale în sumă de până la 60.000 lei.
Petru taxele prevăzute mai sus stabilite pe baza valorii autorizate a lucrărilor de construcții se aplică următoarele reguli:
taxa datorată se stabilește pe baza valorii lucrărilor de construcție declarate de persona care solicită avizul și se plătește înainte de emiterea avizului;
în termen de 15 zile de la data realizării lucrărilor de construcție, dar nu mai târziu de 15 zile de la data la care expiră autorizația respectivă, persoana care a obținut autorizația trebuie să depună o declarație privind valoarea lucrărilor de construcție la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale;
până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care se depune situația finală privind valoarea lucrărilor de construcții, compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale are obligația de a stabili taxa datorată pe baza valorii reale a lucrărilor de construcție;
până în cea de-a 15- a zi inclusiv, de la data la care compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale a emis valoarea stabilită pentru taxă, trebuie plătită orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit autorizația sau orice sumă care trebuie rambursată de autoritatea administrației publice locale.
În cazul unei autorizații de construire emise pentru o persoană fizică, valoarea reală a lucrărilor de construcție nu poate fi mai mică decât valoarea impozabilă a clădirii stabilită la calculul impozitului pentru persoane fizice.
Taxele pentru eliberarea certificatelor de urbanism se fac venit la bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului, după caz, unde este amplasat terenul, indiferent dacă certificatul de urbanism se eliberează de la nivelul consiliului județean.
La nivelul municipiului București, taxele pentru eliberarea certificatelor de urbanism se fac venit la bugetul local al sectoarelor acestuia. Pentru prelungirea valabilității certificatului de urbanism sau autorizației de construire se stabilește o taxă reprezentând 30% din taxa inițială.
Taxa pentru eliberarea autorizației de desființare parțială sau totală a construcțiilor și a amenajărilor se calculează prin aplicarea unei cote de 0,1% asupra valorii impozabile a construcției în cazul persoanelor fizice deținătoare a clădirii. În cadrul persoanelor fizice ale căror construcții sau amenajări nu sunt de natura clădirilor, cota 0,1% se aplică asupra valorii reale a construcțiilor sau amenajării supuse desființării, declarata de beneficiarul autorizației.
Autorizarea de foraje, excavări se eliberează de către primarii în a căror rază de competență teritorială se realizează oricare din operațiunile : studii geotehnice, ridicări topografice, exploatări de carieră, balastiere, sonde de gaze și petrol , precum și alte exploatări la cererea scrisă de beneficiarul acestuia. Această autorizație se eliberează pentru fiecare an fiscal taxa se calculează în mod corespunzător.
Taxa pentru eliberarea unei autorizații pentru desfășurarea unei activității economice este stabilită de către consiliul local în sumă de până la 100.000 lei, în mediul rural și de până la 500.000 lei în mediul urban. Această se plătește integral anual până la data de 31 ianuarie a anului următor și nu se restituie chiar dacă autorizația de funcționare a fost suspendata anulată după caz.
În cazul pierderii sau degradării autorizației titularul său are obligația să publice pierderea în Monitorul Oficial al României.
Pentru modificarea sau completarea la cererea titularului în autorizația pentru desfășurarea de activității economice după eliberarea acesteia nu se mai plătește nici un fel de taxă.
Taxa pentru eliberarea autorizației sanitare de funcționare se stabilește consiliul local și este de până la 120.000 lei. Această taxă este anuală se plătește integral la bugetul local al unității administrativ-teritoriale până la data de 31 decembrie sau cel târziu până la 31 ianuarie a anului următor, nu se restituie chiar dacă autorizația a fost retrasă temporar sau definitiv.
La eliberarea acestor autorizații direcțiile de sănătate publică teritorială vor solicita beneficiarilor autorizațiilor dovada efectuării plății taxelor.
Taxa pentru eliberarea de copi heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe alte asemenea planuri, deținute de consiliile locale se stabilește de către consiliul local si este de până la 200.000 lei. Se stabilește în lei/m2 sau fracțiune de m2, se plătește la bugetul local de către autoritate deliberată care deține planurile respective
Taxa pentru eliberarea certificatelor de producător se stabilește de către Consiliile Locale și este de până la 500.000 lei. Se achită anticipat eliberării certificatului de producător, se plătește la bugetele locale ale căror ordonatori principali de credite sunt primarii care au eliberat certificatele de producător respective și nu se restituie chiar dacă certificatul de producător a fost anulat.
2.4.2. TAXA PENTRU FOLOSIREA MIJLOACELOR DE RECLAMĂ ȘI PUBLICITATE
Orice persoană fizică și juridică, care beneficiază în baza unui contract sau a unui alt fel de înțelegere încheiată cu o altă persoană datorează la bugetul local al unității administrativ teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclama și publicitate, o cotă parte cuprinsă între 1% și 3% stabilită de consiliul local.
Taxa pentru servicii de reclamă si publicitate se plătește lunar până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă și publicitate.
Valoarea serviciilor cuprinde orice plată obținută pentru serviciile de reclamă și publicitate cu excepția taxei pa valoarea adăugată.
Taxa pentru afișaj de reclamă și publicitate este datorată de către persoanele fizice și juridice care utilizează un panou sau afișaj pentru reclamă și publicitate.
Acestea datorează anual o taxă calculată prin înmulțirea numărului de metri pătrați sau a fracțiunii de metri pătrat a suprafeței afișajului cu suma stabilită de consiliul local astfel:
în cazul unui afișaj în locul în care persoana desfășoară o activitate economică, suma este de până la 200.000 lei;
în cazul oricărui alt panou suma este de până la 150.000 lei;
Taxa se plătește anual, anticipat sau trimestrial la bugetul local al unității administrației publice locale în raza căruia este amplasat panoul, în patru rate egale până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie inclusiv.
Consiliile Locale pot impune persoanelor care datorează plata acestei taxe, să depună o declarație anuală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale.
CAPITOLUL AL-III-LEA
PROCEDURA DE COLECTARE A IMPOZETELOR
ȘI TAXELOR LOCALE DE LA PERSOANE FIZICE
3.1.Plata voluntară a impozitelor și taxelor locale
3.2.Colectarea impozitelor și taxelor locale de la persoane fizice prin
executare silită
CAPITOLUL III.
PROCEDURA DE COLECTARE A IMPOZITELOR ȘI TAXELOR LOCALE DE LA PERSOANELE FIZICE
3.1. PLATA VOLUNTARĂ A IMPOZITELOR ȘI TAXELOR LOCALE
Urmărirea impozitelor și taxelor are în vedere depistarea surselor de venituri și a contribuabililor plătitori supravegherea și îndrumarea acestora pentru a achita în întregime și la termen obligațiile față de buget, precum și evidența strictă a debitelor și sumelor încasate.
Încasarea impozitelor și taxelor reprezintă o activitate importantă care încheie acțiunea de urmărire și reflectă eficiența acesteia sub forma sumelor pe care bugetul le realizează efectiv.
Perceperea impozitelor și taxelor presupune încasarea efectivă a sumelor datorate de plătitori și înregistrarea lor în ultimă instanță în conturile bugetare deschise la bancă când are loc și stingerea efectivă a obligației fiscale. Această operațiune se realizează pe mai multe căi sau metode de percepere.
Impozitele și taxele locale plătite de contribuabili persoane fizice se percep prin plată directă în numerar și sunt vărsate organelor fiscale.
Realizarea și vărsarea la buget a veniturilor rezultate din activitatea proprie a instituțiilor publice finanțate de la buget se efectuează astfel:
instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat sau bugetele locale desfășoară anumite activități de prestări servicii sau executări de lucrări de către populație, de la care încasează contravaloarea acestora;.
Destinația veniturilor realizate prin activitatea instituțiilor este reglementată prin Legea Finanțelor Publice sau prin alte dispoziții legale în vigoare și anume:
se varsă ca venituri la buget;
se utilizează pentru acoperirea cheltuielilor bugetare;
se utilizează ca mijloace extrabugetare sau fonduri sociale.
Potrivit dispozițiilor legale, un principiu de bază este acela că o instituție publică finanțată integral de la buget varsă veniturile proprii realizate în contul bugetului din care este finanțată, reducându-se pe această cale efortul bugetului. În anumite cazuri prin dispoziții legale s-a prevăzut că veniturile proprii să fie folosite pentru acoperirea cheltuielilor instituțiilor respective peste alocațiile bugetare.
În funcție de regimul local al destinației veniturilor instituțiilor publice, operațiunile de încasare și vărsare a veniturilor proprii, se efectuează astfel:
încasarea veniturilor proprii în numerar prin casieria instituției.
Pentru serviciile prestate și lucrările executate către populație, instituțiile publice încasează contravaloarea acestora în numerar, prin casierie proprie eliberându-se în acest scop chitanțe potrivit normelor în vigoare. Veniturile proprii încasate prin casierie de către instituție, se depun în conturile corespunzătoare deschise la trezorerie potrivit destinațiilor stabilite de dispozițiile legale.
2. Încasarea prin virare direct în cont a veniturilor de la instituțiile publice.
Impozitele și taxele datorate de persoanele fizice din municipii și orașe se încasează prin casieria trezoreriei care este organizată în acest scop astfel:
pentru achitarea impozitelor și taxelor datorate, persoanele fizice prezintă serviciului ( biroului) controlul și evidența veniturilor, înștiințările de plată primite de la organele fiscale, prin care sunt comunicate debitele impozitelor, taxelor, amenzilor și altele, care urmează a fi achitate în anul fiscal respectiv.
În lipsă acestora contribuabilii pot prezenta:
chitanțele de plată din perioadele trecute;
declarații de impunere ale organelor fiscale;
procese verbale de contravenții, amenzi;
alte documente din care să rezulte natura și felul obligației de plată către buget precum și informații verbale pe baza cărora se pot stabili impozitele și taxele de plată.
Serviciul (biroul) controlul și evidența veniturilor întocmește pe baza documentelor prezentate de contribuabil a evidenței nominale conduse în trezorerie, „Aviz de plată” ( formular tipizat) în care se înscriu toate elementele prevăzute în formular.
Avizul de plată se transmite casieriei pe baza căruia se întocmește foaia de vărsământ cu chitanța ca document justificativ de încasare a sumelor de la persoanele fizice.
În orașe și comune încasarea impozitelor și taxelor se efectuează de către agenții încasatori care eliberează chitanțe pentru sumele încasate.
Sumele încasate de către agenții încasatori din orașe se depun la casieria trezoreriei pe bază de borderou, la care se anexează chitanțele; la primirea sumei casierul trezoreriei eliberează chitanța pentru suma totală din borderou
Impozitele și taxele locale sunt plătite de contribuabili persoane fizice care au domiciliul sau rezidența pe teritoriul statului, precum și de persoanele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul României.
Înainte de a face plata contribuabilii trebuie să cunoască atât obligațiile cât și drepturile care le revin.
Obligația contribuabililor constă în întocmirea și depunerea declarațiilor de impunere la organele fiscale teritoriale în termen de 30 de zile de la data dobândirii clădirilor, construcțiilor, terenurilor, mijloacelor de transport ,și altor bunuri supuse obligațiilor fiscale.
Neachitarea la termen a impozitelor și taxelor locale atrage o majorare de 0,3% pentru fiecare zi de întârziere aplicate asupra sumei datorate, fără a o depășii însă.
Termenul de prescripție pentru dreptul de a cere executarea silită este de 2 ani.
Drepturile contribuabililor:
posibilitatea de a face contestații;
eșalonarea de plăti până la 12 rate lunare;
amânări de plăți până la sfârșitul anului calendaristic;
reduceri sau scutiri de majorări de întârziere în cazul acordărilor de către consiliile locale;
sunt scutiți de la plata impozitelor și taxelor locale persoanele fizice, veteranii și invalizii de război;
pentru contribuabilii din străinătate cu activitate în România, plata impozitelor și taxelor locale a majorărilor de întârziere face prin transformarea valutei la cursul de schimb în vigoare.
3.2. COLECTAREA IMPOZITELOR ȘI TAXELOR LOCALE DE LA PERSOANE FIZICE PRIN EXECUTARE SILITĂ
Colectarea sumelor datorate de răuplatnici
Urmărirea răuplatnicilor este o componentă importantă a responsabilități biroului de colectarea Administrației Publice Locale.
Modul în care se comunică cu debitorii în vederea plății promte a obligațiilor lor către bugetul local este vital pentru funcționarea sănătoasă a Administrației Publice Locale și pentru a sigura un climat de echitate între contribuabili.
Colectorii trebuie să poată aprecia câte din înștiințările de plată s-ar putea să rămână neonorate după prima expediere a înștiințărilor și expirarea termenului scadent de plată, și să pună la punct planuri de urmărire a răuplatnicilor care șa fie legale și eficiente.
În continuare vor fi prezentate câteva strategii de urmărire a răuplatnicilor care pot fi aplicate. Inspectorii colectorii trebuie să-și planifice timpul astfel încât să poată decide cu privire la măsurile pe care le aleg , să le implementeze în același timp la toți debitorii în cauză.
De exemplu colectorul poate proceda la întreruperea serviciilor furnizate debitorilor care au depășit termenul scadent cu peste 60 de zile. Inspectorul colector trebuie șa evite aparența utilizării impunerii autorității sale selectiv sau punitiv.
Debitorii restanți cu venituri mici
O importantă problemă a APL (Administrația Publică Locală) în recuperarea debitelor restante o constituie modul de abordarea al contribuabililor persoane fizice cu venituri mici. În orice comunitate există astfel de persoane care nu au efectiv bani necesari cu care să poată plăti debitele lor față de APL.
Cauzele acestei situații pot fi de scurtă durată:
pierderea locului de muncă;
îmbolnăvire.
Sau de lungă durată:
pensionare înainte de vreme;
incapacitate de muncă.
Pentru cei cu probleme financiare pe termen scurt colectorii ar trebui să fie pregătiți să ofere un plan de plată care să-i ofere plătitorului posibilitatea de a-și achita datoriile prin plăți mici la perioade regulate începând de la data la care ei au un venit regulat, achitând și penalități aferente. În acest caz colectorul ar trebui să stabilească un maxim până la care se poate crește debitul, ce va fi suportat de restanțier până la terminarea planului . Dacă planul stabilit nu se va respecta atunci se vor utiliza strategii mai agresive de colectare .
Pentru cei cu venituri mici pe termen lung APL trebuie să implementeze un program amplu. O variantă ar fi stabilirea categoriilor de servicii pentru care se acordă reduceri celor ce dovedesc că fac parte din familii cu venituri mici . Trebuie stabilit un ghid de certificare a veniturilor care să cuprindă solicitări de genul venitului anual sub o anumită limită, oameni în vârstă sau handicapați, proprietăți deținute etc.
O altă variantă ar fi să se permită persoanelor în vârstă și handicapaților să amâne plata debitelor până la moarte iar apoi plata să fie făcută din vânzarea bunurilor al căror proprietar era contribuabilul în cauză.
În final APL poate înființa un fond pentru persoanele cu venituri mici din care să le acorde asistență pentru plata obligațiilor către APL.
Scoaterea din evidență a debitelor restante
La un moment dat este posibil să existe debite care pur și simplu nu pot fi colectate fie datorită incapacității contribuabilului, fie datorită incapacității colectorului de a localiza debitorul. Există de asemenea cazuri în care debitul restant , rămas în urma unor plăți parțiale este așa de mic încât nu este eficientă angajarea de costuri pentru colectarea sa .
În aceste cazuri trebuie pusă la punct o procedură care să-i permită colectorului să scoată din evidențe aceste sume și să nu reporteze sumele respective prin raportările sale.
Astfel de proceduri trebuie să includă un formular tipizat care sa-i solicite colectorului toate informațiile cu privire la debitor, incluzând numele, adresa, suma în cauză, motivul solicitării de scoatere din evidențe și o poziție pentru colector în care să declare sub jurământ că informațiile furnizate sunt adevărate și corecte după cele mai bune cunoștințe ale sale.
Acest formular ar trebui transmis biroului financiar și departamentului care supraveghează contribuția respectivă, pentru acceptare și aprobare. Dacă există aprobarea, scoaterea din evidențe trebuie realizată ca o diminuare a debitului, și o copie a scoaterii din evidență trebuie trimisă contabilității pentru a diminua cu aceeași sumă conturile aferente.
Scăderea debitelor restante
Un important instrument al managementului colectării în privința debitelor restante este utilizarea unei situații a debitelor restante pe vechimi de 30, 60,90, sau peste 120 de zile depășire a restanței. Aceste informații ajută la stabilirea unui plan managerial în care să fie stabilite intervalele de depășire , și pentru care din ele procedurile de colectare ce se vor aplica pe fiecare perioadă depășită de timp. Importanța acestui instrument rezultă din următoarele considerente:
Stabilește clar de dinainte cum va fi debitul restant după ce următorul pas în colectare va începe. Aceasta protejează colectorul de a fi acuzat de favoritisme sau hărțuire, deoarece este clar că debitul trece în faza următoare de urmărire a colectării după vechimea sa, nu după preferința personală a colectorului;
Asigură managementului informații asupra gradului de colectare a veniturilor în corelarea cu planul și bugetul . O încetineală în colectare poate fi un semn pentru APL că trebuie începută efectuarea cheltuielilor cu expedierile sau că venitul anticipat va fi mai mic sau se va încasa mai târziu . Poate de asemenea semnala problemele care apar în economie sau problemele operaționale ivite pe parcursul emiterii înștiințărilor sau colectării, O accelerare a colectării față de cea anticipată , poate fi o informație foarte valoroasă pentru cel ce o deține;
Întregul plan al activității de colectare a debitelor restante poate fi foarte util în planificarea unui buget adevărat și a planificării personalului pentru activitate de colectare;
Multe din procedeele sugerate mai sus de colectare a debitelor restante cum ar fi tipărirea unei a doua înștiințări de plată acționarea debitului restant în justiție sunt costisitoare iar costurile lor trebuie anticipate.
Ajută la evaluarea eficientă a diferitelor acțiuni de colectare. Unele abordări pot avea mai mult succes ca și altele în încurajarea colaboră dintre APL și contribuabili.
Ajută APL în a-și forma o mai bună abilitate în anticiparea fluxului de trezorerie. Dacă sunt stabilite ratele optime de colectare , colectorul poate anunța biroul financiar cam ce intrări de lichidități vor fi la anumite date.
Analiza informațiilor furnizate de situația debitorilor restanți poate fi utilă la planificarea strategiilor de colectare ce or fi aplicate în diferite etape cronologice ale procesului de colectare.
De exemplu planul de colectare a contravalorii unui serviciu prestat de APL poate arăta astfel:
toate facturile neîncasate în 30 de zile de la scadență vor suporta penalități și se va emite o a doua înștiințare de plată și o notă prin care să se solicite achitarea debitului
toate facturile neîncasate într-o perioadă de 60 de zile de la scadență vor fi transmise unor agenții particulare de colectare care să dea telefoane debitorilor să-i convingă că trebuie să plătească, sau tort în aceasta fază se poate recurge la compensări sau rețineri din contravaloarea serviciilor prestate de debitori dacă este cazul.
toate facturile neîncasate într-o perioadă de 90 de zile de la scadență trebuie anunțate în ziarul local.
toate facturile neîncasate într-o perioadă de 120 de zile fac subiectul unei întreruperi a furnizării serviciilor, urmată de acționarea în justiție a APL pentru a recupera debitele restante, inclusiv dobânda și costurile colectării cum ar fi anunțul la ziar și cheltuielile de judecată.
Diferitele strategii de colectare a debitelor restante trebuie dezvoltate în funcție de natura venitului pentru care este general debitul depinzând de posibilitățile legale și de succesul lor.
Strategii impuse în cadrul răuplatnicilor
Transmiterea unei a doua înștiințare de plată
O a doua notificare este utilă pentru toți debitorii care au uitat sau care poate au avut probleme temporare cu disponibilul, dar care doresc să achite. Aceasta a doua notificare trebuie să fie politicoasă dar formulate ferm și să explice clar că plata este în întârziere și trebuie făcută imediat.
Adăugarea cu majorări pentru plata cu întârziere
Majorările pot include un procent din valoarea inițială a sumei datorată calculate de la data scadenței până la data realizării plății. De asemenea poate aplica o penalitate fixă pentru transmiterea celei de a doua notificări.
Anunțarea în presa locală a răuplatnicilor
Foarte eficace este publicare unei liste a debitorilor răuplatnici în ziarul local. Costurile de publicitate a advertismentului pot fi adăugate datoriei răuplatnicilor.
Suspendarea serviciilor APL față de răuplatnici
Este evident faptul că APL poate refuza să furnizeze serviciile pentru care nu s-a plătit. Dacă serviciul este o utilitate cum ar fi furnizarea apei , canalizare, salubritate, servicii care pot fi întrerupte, dar înainte de a se lua asemenea măsuri trebuie avute în vedere toate implicațiile, Trebuie luate în considerare concesiunile violente sau neplăcute ale întreruperii serviciilor vitale mai ales în cazul unei clădiri date cu chirie sau în privința copiilor. O alta cale ar fi să se refuze furnizarea altor servicii de APL.
De exemplu dacă nu s-ar plăti cheltuielile cu apa APL poate să întrerupă serviciul de salubrizare sau să suspende anumite licențe eliberate rauplatnicului.
Transmiterea debitelor răuplatnicilor către agenții de colectare:
Adesea o vizită personală a cuiva care întreabă despre plata obligațiile față de bugetele locale poate fi benefică în obținerea unui acord de plată. APL nu are în general personal alocat pentru astfel de acțiuni , așa că apelează la societățile particulare specializate în colectare . Costul serviciilor de colectare poate fi adăugat sub formă de penalități la suma inițială datorate conform înștiințării de plată.
Încetarea plăților către prestatorii răuplatnici
Dacă restanțierul persoană fizică care prestează activității către APL din drepturile de plată pentru prestările sale se reține debitul restant.
Executarea silită a creanțelor bugetare reprezintă o procedură extraordinară de realizare a veniturilor bugetare care se aplică agenților economici care au conturi deschise la bănci cât și contribuabililor persoane fizice care desfășoară activități individuale sau în cadrul unor asociații familiale.
În cazul în care agenții economici nu-și achită la termen obligațiile fiscale față de buget, pe lângă aplicarea majorărilor de întruiere organele fiscale au dreptul să dispună plata din conturile acestora a vărsămintelor obligatorii la buget neachitată la termene precum și a majorărilor pentru întârzierea la plată.
Atunci când se constată că agenții economici nu au efectuat vărsămintele din impozitul pe profit, TVA și alte venituri cuvenite statului la termenele stabilite, organele fiscale pot întocmi documente constatatoare cuprinzând sumele datoare care urmează a fi preluate direct din conturile acestora, deschise la unitățile bancare.
Cu privire la majorările de întârziere se întocmesc procese verbale speciale de constatare și de calcul a penalizărilor, care după aprobarea de către conducerea organelor fiscale comunică agenților economici în cauză, întocmindu-se totodată documente de încasare care se depun la banca pentru încasarea din contul plătitorilor a sumelor respective.
Executarea silită constituie așadar, ultima fază a acțiunii civile de apărare a unor drepturi încălcate și în același timp o ultimă fază de realizare unor creanțe bugetare.
Procedura executării silite a creanțelor bugetare fiind de natură administrativă se aplică de către organele fiscale și în cazul contribuabililor persoane fizice aceleași organe având dreptul să emită titluri executorii fără a fi necesare intervenția instanțelor de judecată.
Pentru ca procedura de executare silită să fie declanșată în cazul persoanelor fizice sunt necesare anumite condiții care trebuie să fie îndeplinite în prealabil și anume:
să fie expirat termenul legal de plată iar suma datorată să nu fi fost achitată ;
să existe un titlu de creanță privind venitul bugetar respective;
plătitorul să fi fost înștiințat cu privire la obligația sa, suma datorată și la termenul de plată.
După ce au fost îndeplinite aceste condiții cerute pentru a se putea pornii acțiunea de executare silită, căile ce se pot folosii în practica fiscală din țara noastră sunt două:
poprire;
urmărirea silită a bunurilor mobile și imobile.
Poprirea ca modalitate de executare silită se instituie asupra veniturilor și a altor drepturi bănești cuvenite debitorului.
Ea constă în dispoziția dată unor instituții, agenți economici sau persoane fizice de la care au realizat venituri debitorii statului de a le reține acestora și de a vărsa către buget sumele datorate.
Procedura de executare silită asupra bunurilor mobile.
Bunurile urmărite ale debitorului sunt supuse executării silite numai în măsura în care este necesar pentru acoperirea creanței bugetare .
După comunicarea somației, activitatea de executare silită continuă prin sechestrarea bunurilor mobile supuse urmăririi în cazul în care aceste a nu au fost anterior indisponibilizate prin aplicarea sechestrului asigurator.
Înainte de sechestrare, organele de sechestrare vor identifica bunurile mobile ale debitorului și vor selecționa bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul în funcție de suma necesară acoperirii obligației bugetare. Debitorul trebuie să ofere informații cu privire la bunurile mobile pe care le are în proprietate exclusive, în proprietate comună sau indiviză, la bunurile mobile pe care le deține, dar sunt proprietatea altor persoane, precum și să prezinte orice documente și evidențe referitoare la acestea precizând locul unde se află fiecare.
Debitorului persoană fizică, i se vor sechestra bunurile proprii ale acestuia. Dacă debitorul nu are bunuri proprii sau valoarea lor nu acoperă integral creanța bugetară reprezentând impozitul pe venit vor fi sechestrate și bunurile mobile comune ale soțiilor în măsura acoperirii acestei creanțe bugetare.
Bunurile comune ale soților pot fi executate silit pentru obligațiile comune ale soților. În măsura în care valoarea acestor bunuri nu acoperă integral creanță bugetară pentru diferență pot fi sechestrate și bunurile mobile proprii ale soților.
Organul de executare va întocmi proces verbal de sechestru. Ca urmare a aplicării sechestrului, bunurile sunt indisponibile. Debitorul neputând dispune de ele decât cu aprobarea organului de executare. Nerespectarea acestei interdicții constituie infracțiune de scoatere de sub sechestru.
Bunurile mobile sechestrate vor putea vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare, sau vor fi ridicate și depozitate de către organul de executare, În cazul în care bunurile sechestrate sunt lăsate în custodia debitorului acesta nu dispune de interdicția folosirii lor, sigilarea utilizându-se în cazurile în care se constată că există pericol de substituire sau degradare.
Dacă în termen de 30 de zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru debitorul nu-și achită obligațiile bugetare constatate în titlu executoriu, organul de executare va proceda la valorificarea bunurilor mobile sechestrate. În cazul în care debitorul a formulat o contestație la executare și instanța a dispus desființarea sechestrului, suspendarea sau amânarea executării, organul de executare nu va mai proceda la valorificarea bunurilor sechestrate.
Odată cu aplicarea sechestrului se va proceda la evaluarea bunurilor indisponibilizate. Atunci când evaluarea bunurilor mobile sechestrate necesită cunoștințe de specialitate, organul de specialitate va face doar o evaluare estimativă a acestora. Evaluarea se va realiza de către persoanele fizice sau juridice specializate cum ar fi:
Corpul experților pe lângă Ministerul Justiției;
Persoanele de specialitate de pe lângă societățile de asigurare- reasigurare unei astfel de activității.
Documentul prin care se realizează evaluarea de către persoane specializate constituie anexă la procesul- verbal de sechestru și o copie a acestuia va fi comunicată și debitorului.
Valorificarea bunurilor mobile:
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate se realizează prin una din următoarele modalități:
Prin vânzarea în regim de consignație;
Prin vânzarea directă unui cumpărător;
Prin vânzarea la licitație.
Alături de modalitățile menționate anterior, debitorului i se dă posibilitatea de a-și valorifica ei însuși bunurile sechestrate cu acordul organului de executare. Debitorul va trebui să înștiințeze în scris organul de executare cu privire la conținutul ofertelor de cumpărare primate, indicând numele și adresa potențialilor cumpărători, precum și termenul în care aceștia se oferă să consemneze prețul propus. Sumele obținute vor fi virate direct în contul indicat de organul de executare.
În cazul vânzării în regim de consignație, organul de executare va preda bunurile sechestrate unității care se ocupă cu vânzarea în regim de consignație. Predarea se va face pe baza unui proces-verbal de predare-primire, întocmit în dublu exemplar. Unitățile de vânzare vor eticheta bunurile imediat după primirea lor și le vor expune la vedere pentru vânzare. Bunurile mobile sechestrate, predate de organul de executare unității de vânzare acestor bunuri, vor fi vărsate de către unitatea de vânzare după reținerea comisionului legal, în termen de 2 zile lucrătoare.
În cazul vânzării directe către cumpărători, organul de executare va aduce la cunoștință, prin publicație de vânzare afișată la sediul său, în a căror rază teritorială se află se află bunurile mobile supuse executării silite, termenul de vânzare, bunurile ce urmează a fi vândute, ora și locul vânzării.
Pentru vânzarea directa, prețul bunurilor nu poate fi mai mic decât cel stabilit în evaluare, iar dacă își manifestă direcția de a cumpăra mai mulți ofertanți organul de executare va vinde bunurile celui care oferă cel mai bun preț, superior celui de evaluare,
Valorificarea bunurilor mobile prin vânzare la licitație se face de către organul de executare la locul unde se află bunurile respective, precum si la locul unde se va desfășura licitația. Publicitatea licitației se face și prin presă sau alte mijloace de informare în masă cu cel puțin 10 zile înainte de data fixată pentru desfășurarea vânzării.
Vânzarea se va realiza de către un funcționar al organului de executare asistat ,atunci când este cazul sau se consideră necesar, de un reprezentant al organului de poliție. Vânzarea la licitație este public, organul de executare oferind bunul spre vânzare prin trei anunțuri succesive. Prețul la care se începe licitația este cel prevăzut în procesul-verbal de sechestru.
În funcție de natura și destinația lor, bunurile mobile se vor vinde fiecare în parte sau mai multe împreună, ținându-se seama în toate cazurile, ca prin modul de vânzare, acestea să nu se depreciază.
Bunurile mobile sechestrate se adjudecă în același timp de către persoanele fizice sau juridice care la al treilea anunț oferă prețul cel mai mare, vânzarea desfășurându-se chiar dacă se prezintă un singur solicitant.
La finalizarea vânzării se întocmește un proces –verbal în care se consemnează modul de desfășurare și rezultatul acesteia. Procesul- verbal se semnează de către reprezentantul organului de executare, de debitor sau de un reprezentant al său, dacă participă la licitați, precum și de adjudecatar.
Fiecare cumpărător va primi de la organul de executare un document care cuprinde:
Organul emitent;
Data vânzării;
Numele cumpărătorului;
Bunurile cumpărate ;
Prețul plătit.
În situația în care la prima licitație nu se oferă prețul prevăzut în procesul- verbal de sechestru, în termen de 60 de zile se va fixa o nouă licitație, pentru care prețul de pornire se va reduce cu 10%. Pentru această nouă licitație se va putea îndeplini din nou formele de publicitatea ale vânzării. Dacă nu se va obține nici acest preț, bunurile vor fi vândute la cel mai bun preț oferit. Dacă în urma desfășurării acestei proceduri de vânzare la licitație, bunurile mobile ale debitorului nu pot fi vândute, ele vor fi restituite iar creanța bugetară reprezentând impozitul pe venit, va fi stinsă printr-o altă modalitate.
CAPITOLUL AL –IV-LEA
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL IV
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Analizând diferitele aspecte legate de așezarea, determinarea, percepere impozitelor și taxelor de la populație, precum și contribuțiilor la formarea venitului bugetului de stat și a bugetelor locale se constată o creștere a rolului pe care acestea îl dețin în cadrul resurselor bugetare.
Va trebui o asemenea modalitate de așezare care să țină seama de situația personală și puterea contributivă a populației , în anii din urmă din ce în ce mai erodată, dar să răspundă și necesității de a avea randament fiscal cât mai ridicat al impozitelor și taxelor. Intenția de a introduce în viitor un impozit pe veniturile globale ale persoanelor fizice poate fi privită favorabil având în vedere că va duce la sporirea veniturilor bugetare, dar numai cu luarea în considerare a faptului că folosirea progresivității pe tranșe duce la dezavantajarea persoanelor cu venituri mici, fiind deci necesare măsuri de protecție a acestora.
Fiscalitatea ultimilor ani deosebit de accentuată este considerată ca una din principalii vinovați ai descurajării liberei inițiative și a investițiilor, pe lângă alți factori structurali sau conjuncturali specifici și aceasta pe fondul scăderii randamentului fiscal, datorate fenomenului evazionist. Sarcina fiscală, de multe ori împovărătoare, concretizată într-o mare diversitate de impozite și taxe cu o structură deseori „ stufoasă”., va trebuii redimensionată și nivelul ei va trebuii să fie regândit la nivelul fiecărei categorii de contribuabili.
Găsirea unor modalități de a crea venit bugetar fără constrângere peste acceptabil contribuabililor este de natură de a asigura nu numai un randament scăzut al impozitelor taxelor sau altor contribuții bugetare ci și obținerea unei discipline financiare din partea contribuabililor. Politica fiscală a următorilor va trebuii să se articuleze într-o manieră consistentă cu politica monetară centrală. Cu alte cuvinte o fiscalitate mai lejeră și un control mai strict, mai riguros al agregatelor monetare.
Fiscalitatea monetară va trebuii și ea regândită, ținând seama de noile realități economice ale țării. Descentralizarea administrativă este una din problemele discutate din ce în ce mai des în România ultimilor ani.
Cum ar trebuii să funcționeze o administrație publică locală?
Autoritățile locale trebuie să fie capabile să-și determine propriile structuri administrative pentru a le adapta la nevoile locale a asigura un management eficient, fără a aduce prejudicii statului.
Condițiile de muncă ale angajaților autorității locale trebuie să fie de așa natură încât să permită recrutarea unui personal de înaltă calificare pe bază de merite și de competență ; În acest scop se vor asigura oportunității adecvate de formare profesională perspective de remunerație și carieră .
Unde se află Administrația locală în România?
Descentralizarea în România
a) Cadrul legal
Un prim pas important în procesul descentralizării îl constituie formarea cadrului legal respectiv.
Parcurgând principalele elemente stimulate în Cartea Europeană a Autonomiei locale putem afirma că ne înscriem, din punct de vedere legislativ pe traiectorie prevăzută de aceasta. Conceptul de autonomie locală a fost consfințit de Constituția României și de legea organică a a administrației locale nr. 69/1991 modificată prin Legea nr. 215/2001, care reglementează regimul general al autonomiei locale precum și funcționarea autorităților locale. Cadrul general legal de manifestare al autonomiei locale creat în 1991, a fost însă obstrucționat în aplicarea sa în totalitate de lipsa altor prevederi care să sprijine realizarea unei autonomii locale reale. Dacă prin legea administrației publice locale nr 69/1991 se stipula că „ autonomia locală reprezintă dreptul și capacitatea efectivă a autorităților de a reevalua și de a gestiona în nume propriu și sub responsabilitatea lor , o parte importantă a treburilor locale, în interesul colectivităților pe care le reprezintă” și „ consiliile locale și cele județene asigura veniturile comunelor . orașelor prin stabilirea de impozite și taxe locale sau județene.
b) Piedici în descentralizare
Ca orice reformă în administrația locală s-a lovit de o serie de obstacole obiective sau subiective care au încetinit procesul de descentralizare.
Structurate pe nivele aceste piedici pot fi sintetizate astfel :
la nivel central
ritmul greu de promovare a proiectelor legislative în domeniu ;
neconcordanța între prevederile legislative;
lipsa de încredere în administrațiile locale, că acestea ar putea gestiona serviciile descentralizate;
descentralizarea cheltuielilor fără asigurarea resurselor financiare;
lipsa de comunicare în primii ani de după revoluție cu administrațiile locale
neimplicarea guvernului în monitorizarea modului de aplicare și respectare a legilor în domeniu ( colectarea impozitelor și taxelor locale s-a transferat administrațiilor locale de abia după 5 ani de la apariția ordonanței nr. 36/01/2002);
reticența Ministerelor la transferarea și delegarea atribuțiilor administrațiilor locale;
paralelism în coordonarea activităților în teritoriu.
la nivelul administrației locale:
lipsa structurilor administrative capabile, în primă fază să preia responsabilitățile ;
lipsa unui personal specializat și performant la nivelul necesarului;
teama lipsei de resurse financiare necesare finanțării activităților descentralizate;
lipsa unității în promovarea unor acte normative în domeniu;
existența unei psihologii orientată spre subordonarea unor puteri de stat autoritare. Puterea centrală a avut întotdeauna prerogativa de a decide practic în toate problemele importante , politice, economice, sociale și de altă natură.
lipsa spiritului de inițiativă și încredere în forțele proprii.
Activități descentralizate
Un rol important în atingerea unui înalt grad de autonomie locală revine capacității autorităților locale de se autofinanța. În țările cu economie dezvoltată, autoritățile locale își asigură necesarul de fonduri, preponderent din venituri proprii. Din păcate în România , bugetele locale nu dispun decât limitat de resurse proprii și acest fapt este cu atât mai alarmat cu cât acestea continuă să se diminueze, în timp ce volumul transferurilor din bugetul de stat se majorează ca pondere. Diminuarea ponderii veniturilor proprii, în total venituri este cauzată de:
modificarea legislației fiscale în defavoarea bugetelor local;
încasările reduse ale impozitelor și taxelor de la agenții economici care urmăresc în primul rând achitarea obligațiilor la bugetul de stat și al asigurărilor speciale și apoi la bugetele locale;
diminuarea volumului de încasări din impozitul pe venitul global ca urmare a creșterii deducerilor personale cu reducerea corespunzătoare a impozitului fără ca bugetele locale să fie compensate pentru diminuarea veniturilor din această sursă;
surse disipate mici care creează dificultate în colectare.
Dacă pe partea de venituri nu s-a întâmplat aproape nimic în descentralizarea surselor nu același lucru se poate afirma despre responsabilități și cheltuieli. În ultimii anii au fost descentralizate parțial sau total responsabilității privind finanțarea unor activității cum ar fi : cultura, cultele, învățământul liceal, gimnazial și preșcolar, asistență socială, activității din transporturi, unele activității din domeniul sănătății , agriculturii. Aceasta descentralizare de cheltuieli nu a fost urmată de o descentralizare fiscală reală , sursele de finanțare fiind asigurate din transferuri de la bugetul de stat cu destinații în limită insuficientă determinând mutarea conflictelor sociale la nivelul administrațiilor locale și percepția unei imagini despre autoritățile locale nefavorabile, în sensul că nu poate stăpâni situația.
Analizând structura bugetului pe categorii de cheltuieli și evoluția sa în ultimii ani și luând în calcul și rata inflației vom observa că fondurile alocate de la bugetul de stat către bugetele locale se reduc în termeni reali cu 20-30% de la an la an. Normele cheltuielilor sunt stabilite de la centru, în timp ce finanțarea cheltuielilor este asigurată e către bugetele locale. Ce-i de făcut? La nivel central și local se impune analize și promovări de acte normative realiste care să asigure sursele financiare, în principal pe plan local.. De asemenea, se impune schimbarea managementului financiar prin promovarea unei noi metodologii de elaborare a bugetului și anume- BUGETUL DE PROGRAME- care să dea posibilitatea de a urmării cheltuirea banului public pe acțiuni concrete, stabilite pe bază de criterii bine definite și cu consultarea cetățeanului.
O paralelă transparentă în această problemă a descentralizării se poate face cu experiența Franței. Atât în România cât și în Franța organele legislative au procedat la modificarea legislației în sensul descentralizării administrative dar sub aspect financiar, în ambele țării punerea în practică a noilor prevederi se lovește de situația precară a resurselor bugetului central. Aleșii locali indiferent de orientările politice sunt de acord că transferul de competență de la stat în beneficiul colectivităților locale riscă să rămână mai mult local decât real atâta timp cât acestea din urmă nu dispun de resurse suficiente și nu au controlul acestora.
Experiența Franței ne-ar putea ajuta, cred, să evităm unele greșeli In construirea unui sistem viabil la nivel local, care să sprijine efectiv procesul de descentralizarea administrativă și în același timp să nu afecteze resursele bugetului centra.
În Franța unitățile administrativ teritoriale sunt departamentele și comunele și mai mari legiunile. Acestea au personalitate juridică și dispun de bugete proprii. Bugetele locale sunt alimentate printr-un sistem fiscal tradițional care a suferit în epoca modernă mai multe modificări importante.
Până în 1914, sumele încasate de departamente și comune se calculau în cote procentuale asupra celor patru impozite ce alimentau bugetul de stat. După adoptarea legilor Caillaux în 1914 și 1917 și instituirea impozitului pe venit, apare mecanismul „ centimelor adiționale”, permițând colectivităților locale prelevări în procente variabile în raport cu impozitele de stat, desființate prin cele două legi anterior menționate: de exemplu, la acea vreme, dacă într-o comună vechea contribuție financiară fusese de 5000 franci votul a 10 centime adiționale conducea la o prelevare pentru bugetul local de 500 de franci, ce urma a fi încasată total de la toți contribuabili. Acest mod de calcul face ca randamentul impozitelor locale să depindă de randamentul teoretic al impozitelor de stat ce tocmai fuseseră abrogate.
O nouă prelevare a fost instituită în 1914 sub denumirea de taxă locală asupra vânzărilor cu amânuntul. Randamentul acestei taxe este considerabil, ca fiind achitată de toți detailiștii asupra vânzărilor lor și independent de fiscalitatea de stat. Ea era însă un impozit cumulativ asupra consumației, ceea ce genera grave inconveniente pe plan național motiv pentru care a și fost desființată în 1968, în momentul generalizării T.V.A.. Înainte de a fi desființată această taxă asigură aproape pe jumătate din veniturile departamentelor și comunelor.
În sistemul actual impozitele directe la care sunt complet separate de fiscalitatea statului .
O altă categorie de venituri ale colectivităților locale o formau taxele propriu-zise, ce constituiau ca și astăzi, prelevări obligatorii percepute ca remunerație a unui serviciu efectiv prestat. De asemenea s-a dezvoltat o fiscalitate indirectă la nivelul comunelor, ce includea o serie de taxe fiscale cu randamente adesea destul de slabe, cum ar fi redevențe asupra minelor, taxe pe balcoane și construcții în curs de execuție, taxa asupra deținerii câinilor, etc.
Pentru a suplini veniturile taxei locale asupra vânzărilor cu amănuntul s-a decis printr-un prim moment, să se afecteze comunelor și departamentelor veniturile obținute din taxele pe salarii. Cum însă câmpul de aplicare a acestora era considerat redus, legislativul a constituit un sistem prin care colectivităților locale le erau atribuit un vărsământ reprezentativ al taxei pe salarii, indexat din veniturile bugetare, ceea ce aducea grave atingerii autonomiei locale.
Nici reforma impozitelor directe locale (1973-1976) nu a îmbunătățit în mod real situația. Transformarea în 1976 a vechii contribuții a patentelor în taxa profesională a pus o greutate în plus pe umerii întreprinzătorilor și de aceea este un impozit din ce în ce mai contestat ; deși are un înalt randament.
Criza finanțelor locale s-a accentuat și datorită nevoilor în creștere mai ales în zonele urbane de echipamente colective și investiții în infrastructură. Acestea au determinat colectivitățile să recurgă într-o manieră intensivă la împrumuturi și ca urmare a acestui fapt, multe orașe sunt astăzi greu îndatorate. Colectivitățile locale pot contracta împrumuturi pentru adopțiuni de apă, canalizare, construcția de școli, realizarea unor programe subvenționate de stat etc.
Pot contracta împrumuturi și nemijlocit de pe piață pe bază de subscriere.
Din cauza acestor datorii, echilibrul bugetar local este prea adesea subordonat primirii unor subvenții de stat. Fiind acordat de ministere diferite, sistemul e considerat greoi și rigid și nu de puține ori, situația financiară a colectivităților locale nu e luată în calcul la acordarea subvenției .
Specialiștii consideră că trei probleme dificile ar trebuii rezolvate pentru a depășii criza finanțelor locale care după părerea lor, persistă și astăzi. Acestea sunt:
construcția unui sistem fiscal care să permită administrației locale să se elibereze de dependența financiară față de bugetul de stat.
implantarea cu exercițiu deplin a noii colectivității teritoriale- regiunea, fără a sporii global presiunea fiscală asupra contribuabililor.
transferul în beneficiul lor, a unor impozite de stat cu un randament suficient fără ca prin acestea bugetul de stat să fie greu efectuat.
Legea prevede reguli generale aplicabile pentru repartizarea sumelor obținute în urma celor patru prelevări numite impropriu taxe. Sistemul prevede și un mecanism de redistribuire, către colectivitățile cele mai defavorizate a unei părți din impozitele locale directe.
Fiecare colectivitate fixează liber nivelul impozitelor directe, cu respectarea însă a unui nivel maxim și a unuia minim, stabilit prin lege. Astfel se aplică decalajele importante de presiune fiscală ce se manifestă între colectivitățile locale și mai ales între comune.
România cu un buget mai mult decât de austeritate, prezintă de asemenea un interes pentru reducerea gradului de impozitare . Inițiativele executivului se lovesc însă și în cazul colegilor francezi de găsire resurselor înlocuitoare „ disponibilizări”, rezultate din reducerea cotelor de impozitare . La noi fiscalitatea este însă înaltă iar șanse pentru reducerea substanțială și de durată a ei nu apar a se întrezi foarte clar. Promisiunile uneori optimiste ale guvernanților își au originea în adevărul economic arhicunoscut că un nivel al presiunii fiscale redus este de natură să impulsioneze economia.
Schimbarea fiscalității va influența fără îndoială favorabil procesul de relansare economică a țării. Din păcate, pentru situația actuală a economiei este nevoie de un buget solid capabil să asigure nu numai funcționarea domeniului public n bune condiții fără neglijarea aspectelor privind apărarea și ordinea internă, cultura și educația îngrijirea medicală, asistența socială, etc.
Pentru toate aceste este nevoie de fonduri. Fondurile sunt cerute statului care are practic rolul de a le aduce și a le distribuii. Bugetul tranziției nu-și poate permite o alocare de resurse insuficientă cu atât mai puțin poate renunța la unele venituri atrase. De aceea, personal consider că, în etapa actuală, problema diminuării fiscalității nu este decât una de perspectivă.
Diminuarea preconizată a impozitelor pe salarii ulterior amânată, este un exemplu concret al faptului că nu s-au regăsit resurse înlocuitoare alternative de adus la bugetul de stat.
Cu atât mai puțin nu se poate pune problema unei autonomii reale a bugetelor locale cu un buget central bolnav și o permanentă foame de resurse, bugetele locale nu-și pot definii net o situație de autonomie locală în termeni reali.
Având în vedere toate acestea în sistemul actual de elaborarea a bugetelor locale există o serie de avantaje și dezavantaje dintre care amintim:
Avantaje
tehnica elaborării sale este cunoscută de toți specialiștii din compartimentele de buget din cadrul administrațiilor locale;
elaborarea nu solicită mult timp;
dă posibilitatea schimbării în cursul execuției a opțiunilor pentru procurări de feluri de materiale, prestări de servicii, obiecte de inventar, obiecte la care se efectuează reparații;
executivul are o mare influență în elaborarea și executarea sa.
Dezavantaje:
nu se cunosc în faza elaborării sale concret acile ce vor fi finanțate;
nu exista reguli precise de a prioritiza finanțarea acțiunilor;
nu funcționează principiul alegerii celor mai bune și mai eficiente soluții de rezolvat a problemelor;
responsabilitatea redusă/ inexistentă, în elaborarea bugetului și urmărirea execuției lui din parte a celorlalte compartimente din cadrul administrației locale;
nu asigură urmărirea realizării indicatorilor de performanță;
este tehnicist, fiind accesibil înțelegerii numai de specialiști;
nu furnizează informații dacă resursele financiare sunt sau nu suficiente și care sunt nevoile rezolvate efectiv în anul bugetar curent și ce se va realiză în perioada următoare;
nu implică societatea civilă în stabilirea nevoilor și în consultarea cetățenilor în faza de elaborare a proiectului de buget.
Revenind la problemele particulare ale sistemului fiscal național, să ne îndreptăm atenția, dintr-un unghi de vedere cu totul diferit, asupra problemelor întâmpinate în domeniul urmăririi și perceperii impozitelor și taxelor.
Oprindu-ne la problema încasări veniturilor bugetare prin plata directă ar trebuii aduse îmbunătățiri majore, din cel puțin două puncte de vedere:
din punct de vedere organizatoric, o mai bună activitate de încasare care nu va nevoit să aștepte la rândul interminabil de la casierie pentru a-și plătii datoriile pe care oricum nu le achită cu plăcere, ar putea avea loc în condițiile în care fiecare contribuabil ar avea deschis un cont la trezorerie care aparține de administrația financiară, urmând ca plățile să se facă prin operare în conturi.
din punct de vedere tehnic, trebuie avut în vedere că, deși s-a introdus tehnica de calcul nu s-au găsit cele mai bune soluții de folosire a acestora.
Mutându-ne în sfera urmăririi ne putem opri măcar la câteva aspecte interesante. Fenomenul invazionist nu numai că s-a diminuat, ba dimpotrivă cunoaște proporții impresionante, înregistrând și datorând recorduri, fără a mai discuta că, anual, se situează peste limita prevăzute de Ministerul de Finanțe, și alte organe cu atribuții în prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Cazurile de evaziune fiscală notorii ce au adus statului prejudicii concretizate în procente „ grase” din PIB relevă gravele disfuncționalități nu numai ale societății în general ci și ale organelor statului împuternicite a controla și urmării permanent activitatea economică.
Modificări importante care ar trebuii să survină îj activitatea de urmărire a celor ce nu-și achită la timp obligațiile bugetare, precum și a celor care se eschivează de la plata datoriilor obștești sub orice motiv sau deghizare, sunt creșterea cotelor majorărilor cotelor de întârziere, a amenzilor aplicate , a sancțiunilor penale.
La nivel local și al populației, în general, evaziunea fiscală se manifestă pregnant în domeniul activităților desfășurate pe cont propriu. Organele fiscale trebuie să se preocupe de verificarea amănunțită a tuturor cazurilor la care s-au eliberat autorizații de funcționare și impunere a lor imediată, pentru a se reduce decalajul între cazurile la care s-au eliberat autorizații de funcționare și cele efectiv impuse.
Propun acordarea unor competențe mai largi în materie fiscală al administrațiilor locale concretizate în drepturi de a constituii diferite impozite și taxe locale sau de a diferenția, în funcție de particularitățile locale, unele impozite stabilite prin legislația fiscală generală.
Preocupați de problema perfecționării, așezării și perceperii impozitelor și taxelor, specialiștii în materie se ocupă în prezent de ideea elaborării unui cont de proceduri fiscale. Ei pornesc de la ideea că, în prezent, procedura de constatare a materiei impozabile și de stabilire a obligațiilor fiscale este cuprinsă pentru fiecare impozit în parte în legea care îl reglementează și la care se adaugă instrucțiunile de aplicare a Ministerului Finanțelor. Elaborarea unui cod de procedură fiscală ar însemna reglementarea procedurilor din legile respective, care ar devenii legi de așezare.
În opinia mea un asemenea cod de procedura ar însemna un pas înainte față de sistemul actual, prin acea unificare de proceduri, termeni care se regăsesc in diferite legi Problema principala care s-ar putea pune ar fi insa oportunitatea, posibilitatea introducerii sale in prezent, când legislația în domeniu este într-o permanentă modificare.
În orice caz, indiferent de direcția în care se îndrepta actualele modificări ale sistemului de impozite si taxe de la populație, ele trebuie sa aibă un principiu, un dublu obiectiv: asigurarea statului cu mijloacele cele mai utile pentru încasarea veniturilor sale, iar populației căi simple, flexibile de achitare a obligațiilor față de buget.
BIBLIOGRAFIE
Anton Florin Boța:
Finanțele și Societatea Contemporană, Editura Paralela 45 2002;
Bistriceanu D Gheorghe:
Finanțe și Credit, Editura Metropol, București 1998;
Luigi Popescu , Marius Dumitru:
Fiscalitate și Finanțe Publice, Editura Sitech Craiova 2003;
Matei Gheorghe, Marcel Drăcea, Raluca Drăcea:
Finanțe Publice, Editura Sitech Craiova 2003;
Sava C, Saguna D:
„Procedură Fiscală”, Editura Oscar Print, București 1998;
6. Tatiana Moșteanu, Sorin Dinu:
Reforma sistemului fiscal în România, Editura Didactică și Pedagogică București 1999;
7. Impozite și taxe locale:
Legea Administrației Publice Locale nr. 215 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 204 / 23.04.2001;
Legea nr. 571 / 2003 privind Codul Fiscal publicată în Monitorul Oficial al româniei Partea I, nr. 927 / 23.12.2003;
Hotărârea de Guvern HG nr.44 Pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571 / 2003 privind Codul Fiscal publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 112 / 6.02.2004;
Ordonanța nr. 92 / 24.12.2003 privind Codul de Procedură Fiscală publicată în Monitorul Oficial al României nr. 941 / 29.12.2003;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Impozite Si Taxe Locale Datorate DE Contribuabili Persoane Fizice (ID: 134622)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.