Diagnosticarea Si Evaluarea Firmelor Private PE Exemplul Sc

CUPRINS:

Capitolul I: CONCEPTUL DE DIAGNOSTIC FINANCIAR ȘI EVALUARE A ÎNTREPRINDERII………………………………………………………………………………………………pag.5

I.1. CONȚINUT ȘI ABORDARE CONCEPTUALĂ A DIAGNOSTICULUI FINANCIAR…. pag.5

I.2. ETAPELE ȘI FAZELE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR……….………..…………………pag.7

I.3.OBIECTIVELE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR ……….……………..……………………pag.9

I.3.1.Aprecierea solvabilității sau a echilibrului financiar…………..…………………………………pag.11

I.3.2.Analiza performanțelor financiare………………………..…….……..…………………………pag.12

I.3.3.Rentabilitatea……………………………………………..………………………………………pag.13

I.3.4.Riscul și diagnosticul financiar……………………………………………………..……….pag.14

I.3.5.Autonomia și flexibilitatea financiară……………………..…………..…………………………pag.14

I.3.6.Valoarea patrimonială a întreprinderii ………………….…………………………………………pag.15

I.4. INFORMAȚIA FINANCIAR-CONTABILĂ ÎN DIAGNOSTICUL FINANCIAR…………pag.16

I.5. BENEFICIARII DIAGNOSTICULUI FINANCIAR……………………………………………pag.17

I.6. DIAGNOSTICUL FINANCIAR ȘI EVALUAREA ÎNTREPRINDERII….……………………pag.18

Capitolul II: DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂȚII……………………pag.21

II.1. CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE – SURSĂ DE IMFORMAȚII PENTRU DETERMINAREA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII………………………………………………………………………….pag.21

II.2. TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE……………………………….pag.22

II.3. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE SI AUTOFINAȚAREA…………………………….pag.23

II.4. DIAGNOSTICUL FINANCIAR PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE ……… …pag.26

II.4.1. Ratele de rentabilitate comercială utilizate în stabilirea diagnosticului financiar…………pag.27

II.4.2. Ratele de rentabilitate economică ………………….………………………………………………pag.28

II.4.3. Ratele de rentabilitate financiară ………….……………………………………………………..pag.30

Capitolul III: PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. ROMTURINGIA S.R.L……………..pag.32

III.1. IDENTIFICAREA S.C. ROMTURINGIA S.R.L………………………….…………………..pag.32

III.2. DESCRIEREA ACTIVITĂȚII ACTUALE A ÎNTREPRINDERII.……………………………..pag.32

III.3. SCURT ISTORIC AL SOCIETĂȚII…………………………………………………………..pag.33

III.4.ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA ACTUALĂ A FIRMEI……………………………..pag.33

III.4.1. Organigrama……………………………………………………………………………………..pag.34

III.4.2. Particularități ale compartimentului financiar contabil………………………………………pag.35

III.4.3. Procesul tehnologic.Dotate existentă……………………………………………………………………pag.36

III.5. PIAȚA ACTUALĂ A ÎNTREPRINDERII ȘI CONCURENȚII………………………………..pag.37

III.5.1. Clienții…………………………………………………………………………………………….pag.37

III.5.2. Sistemul de distribuție…………………………………………………………………………….….pag.38

III.5.3 Concurenții…………………………………………………………………………………………pag.39

III.5.4.Poziționarea produselor și serviciilor societății față de concurență…………………………pag.40

III.6. ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII S.C. ROMTURINGIA S.R.L.40

III.6.1. Calculul situației nete……………………………………………………………………………….pag.40

III.6.2. Determinarea diagnosticului financiar prin sistemul de rate …………………………………….pag.41

III.6.3. Abordări ale noțiunii de fond de rulment …………………………………………..……..pag.42

III.6.4. Fundamentări cu privire la noțiunea de nevoie de fond de rulment……………………….pag.42

III.6.5. Trezoreria netă și cash flow-ul…………………………………………………………………………pag.43

III.7. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂȚII……………………………………..pag.43

III.7.1. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune la S.C. ROMTURINGIA S.R.L…………….pag.43

III.7.2. Capacitatea de autofinanțare și autofinanțarea………………..……………………………pag.44

III.7.3. Diagnosticul financiar pe baza ratelor de rentabilitate……………………………………..pag.45

III.7.4. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RISCURILOR ÎNTREPRINDERII …………………..pag.45

III.7.5. STUDII PRACTICE PRIVIND FUNDAMENTAREA DIAGNOSTICULUI FINANCIAR47

CONCLUZII………………………………………………..………………………………….pag.49

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………pag.51

=== DIAGNOSTICAREA SI EVALUAREA FIRMELOR PRIVATE PE EXEMPLUL S.C.ROMTURINGIA S.R.L. ===

CUPRINS:

Capitolul I: CONCEPTUL DE DIAGNOSTIC FINANCIAR ȘI EVALUARE A ÎNTREPRINDERII………………………………………………………………………………………………pag.5

I.1. CONȚINUT ȘI ABORDARE CONCEPTUALĂ A DIAGNOSTICULUI FINANCIAR…. pag.5

I.2. ETAPELE ȘI FAZELE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR……….………..…………………pag.7

I.3.OBIECTIVELE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR ……….……………..……………………pag.9

I.3.1.Aprecierea solvabilității sau a echilibrului financiar…………..…………………………………pag.11

I.3.2.Analiza performanțelor financiare………………………..…….……..…………………………pag.12

I.3.3.Rentabilitatea……………………………………………..………………………………………pag.13

I.3.4.Riscul și diagnosticul financiar……………………………………………………..……….pag.14

I.3.5.Autonomia și flexibilitatea financiară……………………..…………..…………………………pag.14

I.3.6.Valoarea patrimonială a întreprinderii ………………….…………………………………………pag.15

I.4. INFORMAȚIA FINANCIAR-CONTABILĂ ÎN DIAGNOSTICUL FINANCIAR…………pag.16

I.5. BENEFICIARII DIAGNOSTICULUI FINANCIAR……………………………………………pag.17

I.6. DIAGNOSTICUL FINANCIAR ȘI EVALUAREA ÎNTREPRINDERII….……………………pag.18

Capitolul II: DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂȚII……………………pag.21

II.1. CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE – SURSĂ DE IMFORMAȚII PENTRU DETERMINAREA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII………………………………………………………………………….pag.21

II.2. TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE……………………………….pag.22

II.3. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE SI AUTOFINAȚAREA…………………………….pag.23

II.4. DIAGNOSTICUL FINANCIAR PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE ……… …pag.26

II.4.1. Ratele de rentabilitate comercială utilizate în stabilirea diagnosticului financiar…………pag.27

II.4.2. Ratele de rentabilitate economică ………………….………………………………………………pag.28

II.4.3. Ratele de rentabilitate financiară ………….……………………………………………………..pag.30

Capitolul III: PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. ROMTURINGIA S.R.L……………..pag.32

III.1. IDENTIFICAREA S.C. ROMTURINGIA S.R.L………………………….…………………..pag.32

III.2. DESCRIEREA ACTIVITĂȚII ACTUALE A ÎNTREPRINDERII.……………………………..pag.32

III.3. SCURT ISTORIC AL SOCIETĂȚII…………………………………………………………..pag.33

III.4.ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA ACTUALĂ A FIRMEI……………………………..pag.33

III.4.1. Organigrama……………………………………………………………………………………..pag.34

III.4.2. Particularități ale compartimentului financiar contabil………………………………………pag.35

III.4.3. Procesul tehnologic.Dotate existentă……………………………………………………………………pag.36

III.5. PIAȚA ACTUALĂ A ÎNTREPRINDERII ȘI CONCURENȚII………………………………..pag.37

III.5.1. Clienții…………………………………………………………………………………………….pag.37

III.5.2. Sistemul de distribuție…………………………………………………………………………….….pag.38

III.5.3 Concurenții…………………………………………………………………………………………pag.39

III.5.4.Poziționarea produselor și serviciilor societății față de concurență…………………………pag.40

III.6. ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII S.C. ROMTURINGIA S.R.L.40

III.6.1. Calculul situației nete……………………………………………………………………………….pag.40

III.6.2. Determinarea diagnosticului financiar prin sistemul de rate …………………………………….pag.41

III.6.3. Abordări ale noțiunii de fond de rulment …………………………………………..……..pag.42

III.6.4. Fundamentări cu privire la noțiunea de nevoie de fond de rulment……………………….pag.42

III.6.5. Trezoreria netă și cash flow-ul…………………………………………………………………………pag.43

III.7. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂȚII……………………………………..pag.43

III.7.1. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune la S.C. ROMTURINGIA S.R.L…………….pag.43

III.7.2. Capacitatea de autofinanțare și autofinanțarea………………..……………………………pag.44

III.7.3. Diagnosticul financiar pe baza ratelor de rentabilitate……………………………………..pag.45

III.7.4. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RISCURILOR ÎNTREPRINDERII …………………..pag.45

III.7.5. STUDII PRACTICE PRIVIND FUNDAMENTAREA DIAGNOSTICULUI FINANCIAR47

CONCLUZII………………………………………………..………………………………….pag.49

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………pag.51

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE DIAGNOSTIC FINANCIAR ȘI EVALUARE A ÎNTREPRINDERII

I.1. CONȚINUT ȘI ABORDARE CONCEPTUALĂ A DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

Noțiunea de diagnostic vine de la cuvântul grecesc „diagnostikos” care înseamnă „apt de a discerne”, de a delimita cu obiectivitate un subiect oarecare după manifestările acestuia.

Diagnosticul este implicat organic în teoria și practica medicală și se referă la „determinarea precisă a bolii de care suferă cineva, pe baza datelor clinice și a examenelor de laborator”, iar prin analogie, în activitatea întreprinderii ca organism social.

O unitate economică este, în structura și funcționalitatea sa, un organism asemănător celui viu și se caracterizează printr-un proces propriu, cu conținut economic, supus atât unor legi de echilibru- creștere, adaptare- cât și unor dezechilibre, descreșteri sau blocări specifice.

Pentru a-și asigura dezvoltarea sau simpla menținere a echilibrului său, un organism economic trebuie să fie în măsură să sesizeze rapid tulburările interne și dezechilibrele latente și să pregătească din timp acțiuni de adaptare la schimbări.

Demersul diagnosticului impune analiza complexă a mecanismului de formare și modificare a fenomenelor specifice.

Analiza diagnostic își propune să evidențieze punctele forte și punctele slabe ale activității interne a firmei, oportunitățile și pericolele mediului ambiant pornind de la simptomele semnificative, să identifice cauzele care le-au generat și să formuleze recomandările pentru valorificarea punctelor forte și pentru eliminarea sau atenuarea punctelor slabe și a pericolelor.

Diagnosticul are un dublu caracter: preventiv și curativ. El urmărește, pe baza simptomelor declarate și a analizei efectelor constante, să propună remedii eficiente imediate, dar și de perspectivă.

Ca și în medicină, diagnosticul constată punctele slabe, propune remedii(tratamente), dar lasă pacientul să acționeze liber, determinându-l să vadă clar, să știe Ce și CUM trebuie făcut pentru înlăturarea disfuncțiilor pe care le acuză. Aceasta reprezintă, de fapt, misiunea diagnosticării unui sistem, în general.

Efectuarea unui diagnostic al firmei poate fi motivată nu numai de situația în care aceasta are dificultăți, respectiv disfuncționalități, ci și atunci când, așa cum spunea Jean Pierre Thibaut „întreprinderea are o bună stare de sănătate dar se dorește îmbunătățirea ei”. Același autor sublinia că în analiza diagnostic urmează să-și găsească răspuns probleme cum ar fi:

Care sunt rezultatele întreprinderi ?

Dacă sunt sau nu satisfăcătoare și de ce ?

Cum au fost obținute ?

Care este nivelul performanțelor ?

Ce trebuie făcut pentru atingerea lui ?

Măsurile concrete ce urmează a fi întreprinse atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Analiza diagnostic nu se limitează deci, la radiografierea și aprecierea stării diferitelor fenomene, ci constituie partea organică a gestiunii previzionate, respectiv a managementului strategic. După opinia cunoscutului specialist în domeniul managementului Peter Drucker, un conducător eficient consacră 50% din timpul său problemelor de diagnosticare a activității.1

Principalele variante de abordare prin analiza diagnostic a întreprinderilor descrise în literatura de specialitate română și străină pot fi sintetizate astfel:

a) După aria de cuprindere a analizei diagnostic:

analiza diagnostic generală sau de sistem

analiza diagnostic parțială sau de domeniu

analiza diagnostic sau pe activități

b) După obiectivele urmărite:

analiza diagnostic strategică și de dezvoltare(restructurare)

analiza diagnostic de evaluare a situației existente

analiza diagnostic de prevenire a dificultăților

analiza diagnostic de rezolvare a problemelor etc.

c) După poziția elaboratorilor:

analiza diagnostic realizată de conducerea firmei, de cadrele abilitate ale acesteia(din punct de vedere al pregătirii și al competenței)

analiza diagnostic realizată de specialiști externi(inclusiv de societăți de consulting)

analiza diagnostic realizată de echipe mixte formate din specialiști interni și externi.

d) După metodologia și metodele utilizate:

analiza diagnostic prin ascultare și informații oferite de client

analiza diagnostic prin observare și interpretare a fenomenelor

analiza diagnostic prin ratios-uri (indicatori și indici relevanți)

analiza diagnostic complexă prin investigație și analiză.

În funcție de scop, diagnosticul poate fi restrâns la anumite probleme sau extins în accepțiunea de diagnostic global.

Un diagnostic rezumat la o anumită problemă economico-financiară a firmei, este propus în practica managerială curentă, mai ales când se semnalează disfuncționalități în activitatea acesteia.

Diagnosticul global implică o analiză de ansamblu a potențialului economico-financiar, a performanțelor realizate, corelate cu dimensiunea și calitatea acestuia.

Un diagnostic global cuprinde un ansamblu de caracteristici statice și strategice care privesc cei 5 M și anume:

– MEN – reprezentând potențialul uman(cu tot ceea ce este legat de dimensiune, calitate, competență profesională și managerială ș.a.);

– MONEY – reprezentând probleme multiple și complexe financiare;

– MARCHANDISE – privind cantitatea, calitatea și evaluarea stocurilor;

– MATERIALS – referindu-se la evaluarea cantitativ-calitativă a activelor fixe, în special ca nivel tehnologic, fiabilitate, performanțe;

– MARKET – reprezentând diagnosticul poziției pe piață, distribuția producției și serviciilor.

Diagnosticul, mai ales cel intern, realizat ca sistem permanent de supraveghere și control al întreprinderii, este sensibil substantializat prin explicarea factorial-cauzală a simptomelor negative, a abaterilor de la regulile normale de funcționare.

În orice diagnostic parțial sau global, nu este suficient să se releve dacă un rezultat este bun sau prost, esențial este să se înțeleagă de ce este implicat obligatoriu mecanismul relațiilor cauză-efect.

Nu pot fi minimalizate o serie de aspecte din care derivă caracterul complex al analizei cauzale și anume:

același efect poate fi produs de cauze diferite;

aceeași cauză poate produce efecte diferite;

efecte diferite se pot combina dând rezultată a complexului de acțiuni sau forte;

complexitatea și intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului dat ci și calitatea lui;

în fenomenul analizat pot apărea însușiri pe care nu le-a avut nici un element al fenomenului.

În orice sistem economic există, însă, o dualitate a oricărui fenomen economic(și implicit a diagnosticului acestuia), el fiind, în același timp, efectul unui anumit număr de cauze, cât și cauza finală a unui alt fenomen.

Diagnosticul nu înseamnă, deci, o descriere, ci a identifica variabile cheie ale stării și dinamicii fenomenelor, a studia interacțiunea lor în vederea determinării obiectivelor de progres ale întreprinderii.

I.2. ETAPELE ȘI FAZELE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

Etapele studiului de diagnosticare sunt următoarele:

pregătirea diagnosticului

investigația și analiza propriu-zisă

postdiagnosticul.

Pregătirea diagnosticului

Pregătirea diagnosticului este etapa în care se rezolvă unele probleme organizatorice privind elaborarea studiilor de diagnosticare. În această etapă se întreprind următoarele acțiuni mai importante:

se delimitează aria studiului;

se constituie colectivul de diagnosticare în funcție de aria studiului;

se stabilesc datele de referință și se aleg metodele de culegere, prelucrare și sistematizare a datelor;

se aleg întreprinderile din țară și străinătate folosite ca bază de comparație;

se întocmesc planul de acțiune, cu precizarea termenului de începere a studiului, de

încheiere a diferitelor etape intermediare și de finalizare a studiului.

În cadrul acestei etape, o problemă importantă se referă la constituirea colectivului de diagnosticare. Studiile de diagnosticare care vizează activitatea de ansamblu a firmei se elaborează în echipă, datorită caracterului multidisciplinar al acestora.

Colectivul de diagnosticare poate fi constituit numai din specialiști din afara acesteia sau pe principiul mixt, participând alături de specialiști din firmă și specialiști din afara acesteia.

Rezultatele bune se obțin prin constituirea unor colective mixte, întrucât se îmbină cunoașterea în detaliu a activității de către specialiștii firmei cu obiectivitatea și experiența specialiștilor din afara acesteia în elaborarea unor astfel de studii.

O altă problemă metodologică în cadrul acestei etape o constituie alegerea datelor de referință pentru stabilirea punctelor slabe și a punctelor forte ale activității în domeniul financiar.

Atunci când medicul pune un anumit diagnostic are în vedere o stare normală a organismului dată de o anumită temperatură, tensiune, capacitate de efort, reacții psiho-motorii. În determinarea bolilor organismului, se servește de aceste elemente. Se pune întrebarea: în diagnosticul activității organizației, care sunt elementele de referință?

Elementele de referință necesare elaborării unui studiu de diagnoză financiară sunt:

a) Situația economico-financiară generală a firmei reflectată prin nivelul unor indicatori și indici de mare sinteză: profitul, cifra de afaceri, disponibilitățile bănești, randamentul activelor totale, rata rentabilității calculată în funcție de cifra de afaceri ș.a.

b) Realizările firmei în comparație cu rezultatele obținute de competitorii din țară și străinătate. Aceasta permite depistarea decalajelor față de alte firme și a cauzelor care o generează.

c) Situația mediului ambiant extern al firmei.

Diagnosticul firmei este conceput ca un ansamblu de acțiuni prin care se urmărește descoperirea punctelor slabe și a punctelor forte ale firmei pe baza rezultatelor obținute în perioada precedentă. Dar acest demers este insuficient având în vedere mediul deosebit de dinamic în care își desfășoară activitatea firma. Desigur că viitorul, în special pe perioade scurte, se edifică pe prezent și trecut, iar eliminarea punctelor slabe și valorificarea punctelor forte privite prin prisma trecutului, poate să asigure succesul firmei. Dar, într-o perspectivă mai îndepărtată, anumite puncte forte ale firmei pot deveni puncte slabe.

Se impune, astfel, urmărirea conexiunilor dintre diagnoză și prognoză. Diagnoză reprezintă o bază pentru prognoză, dar, totodată, este necesar ca pe baza rezultatelor prognozei, să se reconsidere diagnoza elaborată inițial. Această abordare poate să asigure succesul firmei, atât într-un viitor apropiat, cât și într-o perspectivă mai îndepărtată.

Investigația și analiza

În cadrul acestei etape se culeg și se sistematizează datele referitoare la domeniul financiar, se analizează și interpretează datele, se identifică simptomele semnificative, se identifică punctele forte și slabe ale domeniului financiar, se stabilește puterea internă a firmei, se identifică oportunitățile și pericolele acesteia și se stabilește capacitatea de răspuns a firmei la cerințele mediului ambiant, se elaborează recomandările de valorificare a acțiunilor și oportunităților și de eliminare a punctelor slabe și a pericolelor.

Fazele corespunzătoare acestei etape sunt:

II.1. Culegerea și sistematizarea datelor

În cadrul acestei faze se culeg datele stabilite în etapa de pregătire a diagnosticării, se selectează datele relevante și se sistematizează. În domeniul financiar, se culeg date privind o serie de indicatori și indici financiari.

II.2.Evidențierea simptomelor semnificative

Simptomele semnificative sunt acele situații care reprezintă diferențe apreciabile față de prevederile planului sau a rezultatelor obținute de firmele competitoare.

În cazul aprecierii stării de sănătate în domeniul financiar al firmei, simptomele semnificative se referă la abaterile înregistrate la cei mai sintetici indicatori, cum sunt: profitul, rata profitului, cifra de afaceri, valoarea acțiunilor pe piață, disponibilitățile bănești etc.

Simptomele semnificative sunt de două tipuri:

pozitive: depășirea profitului, creșterea ratei profitabilității, depășirea nivelului planificat al cifrei de afaceri;

negative: nerealizarea planului la indicatorii care exprimă într-o formă sintetică, rezultatele economico-financiare ale firmei.

II.3.Identificarea în domeniul financiar a punctelor slabe, a celor forte și a cauzelor care le generează

Punctele forte sunt principalele atuuri interne ale firmei, care generează simptomele pozitive, iar punctele slabe sunt principalele deficiențe interne care generează simptomele negative. Deci, punctele forte și cele slabe sunt cauzele primare interne, în ordinea de efectuare a analizelor care generează simptomele semnificative.

Simptomele semnificative sunt determinate și de cauze externe firmei, de pericole și oportunități.

Cauzele primare interne sunt determinate de cauze intermediare și finale. Pentru identificarea cauzelor finale, se recomandă efectuarea unei analize de tip cauză-efect, aceasta reprezentând esența metodei diagnosticării.

II.4. Identificarea oportunităților și a pericolelor și stabilirea capacității de răspuns a firmei la cerințele mediului ambiant extern

Pentru identificarea oportunităților și a pericolelor în dezvoltarea firmei, diagnosticarea este orientată spre analiza factorilor externi ai firmei.

Oportunitățile sunt factorii și situații ale mediului ambiant care favorizează activitatea și dezvoltarea firmei, iar pericolele sunt factorii și situațiile mediului ambiant care pun în primejdie activitatea și dezvoltarea firmei.

Creșterea veniturilor consumatorilor, avântul general al economiei, reducerea ratei dobânzii, dificultățile competitorilor, sunt câteva oportunități, iar accentuarea tendinței expansioniste a principalilor competitori, reglementări guvernamentale care favorizează firma, scăderea veniturilor consumatorilor, stagnarea economiei și inflația, reprezintă pericole în dezvoltarea firmei.

II.5. Elaborarea recomandărilor

În această fază se formulează propuneri de eliminare a deficiențelor și de verificare superioară a aspectelor pozitive ale firmei, precum și de creștere a capacității de răspuns a firmei la cerințele mediului ambiant extern, valorificând oportunitățile și eliminând sau atenuând pericolele.

Recomandările privind activitatea internă a firmei vizează cauzele finale, întrucât acestea, printr-o influență în lanț, generează punctele forte și slabe, și implicit, simptomele semnificative.

Recomandările vizează și unele măsuri orientate spre fructificarea oportunităților și eliminarea sau atenuarea pericolelor.

Pentru fiecare propunere este necesar să se aprecieze eforturile antrenate și efectele rezultate, adică eficiența propunerii respective.

Recomandările analizei diagnostic reprezintă, de fapt, opțiuni strategice și tactice care ajută firma să supraviețuiască și să prospere într-un mediu ambiant extern deosebit de dinamic.

Recomandările formulate nu au caracter decizional.

Postdiagnosticul

În această etapă se întreprind următoarele acțiuni mai importante:

difuzarea studiului elaborat către organele conducerii participatoare, către conducerea de vârf individuală și conducerea compartimentului financiar-analize economice;

discutarea și definitivarea studiului;

stabilirea priorităților în aplicarea diferitelor măsuri preconizate;

întocmirea programului de aplicare a măsurilor preconizate, cu precizarea termenelor și a responsabilităților;

aprobarea studiului definitivat și a programului de implementare a acestuia de organul investit cu competență decizională.

I.3. OBIECTIVELE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

Obiectivele diagnosticului financiar sunt deosebit de complexe. Această complexitate decurge din varietatea de poziții ocupate de cei care-l realizează și ca o consecință din diversitatea de puncte de vedere, de obiective pe care și le propun, respectiv de informații la care au acces.

Diagnosticul economico-financiar poate fi declanșat:

fie în cazul întreprinderilor în dificultate, când efectuarea diagnosticului reprezintă o obligație legală în cadrul procedurii de reorganizare și lichidare judiciară;

fie în cazul întreprinderilor sănătoase având caracterul unui instrument de control al realizării performanțelor.

În cazul “diagnosticului de criză” dificultățile întâlnite de întreprindere impun o examinare globală a situației și performanțelor acesteia. Dificultățile temporare de plată ale firmei pot ridica semne de întrebare cu privire la posibilitățile întreprinderii de aprovizionare, de demarare a producției, cu privire la aptitudinea întreprinderii de ași menține solvabilitatea.

“Diagnosticul de control” intern sau extern este angajat într-o manieră preventivă, de exemplu fundamentarea programului de activitate se bazează pe un examen complex al evoluției și stării întreprinderii.

Când problema diagnosticului e pusă din interiorul firmei(diagnostic financiar intern) acesta are ca obiectiv detectarea unor eventuale situații de dezechilibru financiar, în scopul identificării originii și cauzelor care le-au generat și al stabilirii măsurilor de remediere.

Întrucât se bazează pe întregul sistem de informații privind activitatea firmei, diagnosticul intern abordează probleme privind: dimensiunea, structura și valoarea patrimoniului, rentabilitatea, riscul.

Partenerii externi(investitorii, acționarii, creditorii) pentru fundamentarea deciziilor pot să se bazeze pe informațiile furnizate de analiza financiară(diagnostic financiar extern).

Astfel băncile urmăresc capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile și acordă în acest context o atenție deosebită valorii întreprinderii, a lichidității și solvabilității acesteia. Obiectivele diagnosticului financiar pot fi sintetizate în schema următoare:

Fig. 1 Obiectivele diagnosticului financiar

Apreciem că diagnosticul financiar are ca obiective principale:

echilibru financiar

rezultatele și performanțele întreprinderii

rentabilitatea

riscul

autonomia și flexibilitatea financiară

valoarea patrimonială a întreprinderii.

I.3.1. Aprecierea solvabilității sau a echilibrului financiar

Solvabilitatea sau echilibrul financiar exprimă aptitudinea întreprinderii de a face față angajamentelor sale, adică de a-și achita datoriile pe măsură ce ajung la scadență.

Acest subiect îmbracă o importanță majoră în evoluția analizei financiare. Pe de o parte, istoric, el constituie primul său domeniu de preocupare. Instrumentele analizei financiare au fost create de bancheri și alți creditori preocupați să aprecieze în mod riguros riscurile legate de un debitor actual sau potențial. Pe de alta parte, subiectul solvabilității are o importanță deosebită pentru ca întreprinderea insolvabilă prezintă risc de faliment și se găsește deci expusă dispariției. În acest caz, aprecierea solvabilității sau riscul de faliment constituie un subiect fundamental pentru orice diagnostic financiar.

În principiu diagnosticul referitor la solvabilitate se lovește de o dificultate majoră. Aprecierea solvabilității implică un proces de previziune referitor la condițiile în care întreprinderea studiată este în situația de a face față scadențelor sale viitoare. Diagnosticul financiar trebuie deci să procedeze la anticiparea sau enunțarea unui pronostic asupra evoluției previzibile a întreprinderii, asupra situației sale financiare și asupra echilibrelor sale financiare.

Cum toate procesele de previziune au un caracter de fragilitate, există tendința de a se emite îndoieli asupra posibilității unui diagnostic financiar pertinent și eficace.

În pofida acestor posibilități procesele de analiză financiară au făcut proba eficacității lor datorită solidității a două orientări metodologice majore.

Fig.2 Principii de analiză a solvabilității

Pe de o parte, studiul bilanțului permite să se compare starea actuală a angajamentelor (din pasiv) cu lichidități previzibile (din activ) și deci să justifice o apreciere relativă la acoperirea viitoare a plăților obligatorii, cu încasările prevăzute.

Pe de altă parte, studierea evoluției anterioare a rezultatelor și a situației financiare permite să se desprindă greutățile susceptibile de a se prelungi în viitor.

I.3.2. Analiza performanțelor financiare

Prima sarcină a analizelor financiare constă în măsurarea exactă a rezultatelor obținute în trecut și în prezent și în anticiparea tendințelor de evoluție a lor în viitor.

Dar odată aceste rezultate stabilite, ele trebuie să fie comparate cu mărimile de referință exprimate, fie prin nivelul activităților întreprinderii (producție sau vânzări), fie prin suma medie a capitalurilor folosite pentru obținerea acestor rezultate.

Numai printr-o asemenea comparație eficacitatea întreprinderii poate fi evaluată. Se apreciază astfel, aptitudinea întreprinderii de a desfășura activități suficient de rentabile pentru a compensa costul resurselor pe care le utilizează și aptitudinea de a valoriza mijloacele reale și financiare care-i sunt încredințate.

În aprecierea relativă la eficacitate trebuie luată în considerare influența determinată de diferite caracteristici ale activității, structura costurilor și condițiile tehnico economice de producție, structura finanțării ca și constrângerile strategice, comerciale sau sociale care apasă asupra întreprinderii.

Analiza performanțelor este completată cu investigare aspectelor privind rentabilitatea.

Fig. 3 Principii de analiză a performanțelor

I.3.3. Rentabilitatea

Analiza rentabilității se poate realiza prin prisma evoluției principalelor solduri intermediare de gestiune.

Marja comercială se poate exprima atât în valoare absolută, cât și sub formă de coeficient în raport cu cifra de afaceri.

Prezintă interes, de asemenea, evoluția pe mai multe perioade a marjelor, precum și analiza variațiilor coeficienților.

Valoarea adăugată presupune atât studiul valorii totale, cât și evoluția procentuală în raport cu volumul producției.

Variațiile valorii adăugate trebuie analizate pentru a cunoaște:

rolul producției vândute în raport cu cifra de afaceri comercială;

evoluția cheltuielilor privind terții;

recurgerea eventuală la colaboratori;

dinamica productivității și a randamentului factorilor de producție;

incidența producției stocate.

De asemenea, este relevantă analiza repartiției valorii adăugate între diferiți beneficiari: personal, stat, creditori, acționari și întreprindere. Se poate urmări evoluția unor coeficienți de forma:

R1= R2=

R3= R4=

R5=

Dinamica repartiției poate exprima evoluția politicii salariale concretizate în:

schimbarea calificării salariaților

fluctuația forței de muncă

modificarea raporturilor dintre factorii de producție.

Excedentul brut de exploatare (EBE) constituie un indicator de performanță economică, care permite evaluarea efectelor politicii financiare, a operațiunilor excepționale, precum și a celor de fiscalitate (amortismente, provizioane, impozite asupra beneficiului).

Pot fi avuți în vedere coeficienții:

R6= R7=

Rezultatul exploatării reprezintă surplusul după încorporarea costului de utilizare a mijloacelor de exploatare (amortismente) și a pierderii de valoare probabilă a anumitor active (provizioane). El ar putea reprezenta rezultatul economic real, dar este influențat de reglementările fiscale. Amortismentele pot fi evaluate decalat pentru fiecare exercițiu.

Rezultatul net este important pe plan juridic, deoarece servește drept bază a repartizării dividendelor și alocării pentru rezerve. El oferă imaginea rentabilității globale a întreprinderii.

Acești indicatori exprimă performanța economică a întreprinderii. Pot fi calculați în acest scop coeficienții:

R8= R9=

R10=

I.3.4. Riscul și diagnosticul financiar

Riscul pe care îl suportă întreprinderea poate fi riscul economic, financiar și de faliment.

Riscul economic sau riscul de exploatare este legat de realizarea volumului activității specifice, de realizarea profitului (separat) sau de realizarea unor fluxuri de lichidități viitoare.

Riscul financiar este cel asumat de întreprindere prin adoptare îndatorării ca mijloc de finanțare. Riscul financiar este un risc suplimentar depinzând de maniera în care este finanțată întreprinderea. O întreprindere finanțată exclusiv din capital propriu nu comportă risc financiar. Riscul financiar apare când întreprinderea se finanțează prin creditele bancare împrumuturi obligatare.

I.3.5. Autonomia și flexibilitatea financiară

Autonomia financiară constituie un obiectiv important pentru conducătorii întreprinderii. Dacă ei înșiși sunt proprietari și fondatorii întreprinderii, căutarea independenței exprimă o voință de control asupra întreprinderii, voință ale cărei resorturi psihologice dar și patrimoniale apar evidente. Însă chir când conducătorii sunt simplii salariați, nedeținând o parte semnificativă de capital, căutarea autonomiei exprimă dorința de a stăpâni condițiile strategice și operaționale majore care determină evoluția întreprinderii.

În termeni financiari, autonomia se apreciază, mai întâi, prin studiul capitalului, structura sa și relațiile de control asupra întreprinderii pe care le poate exprima.

Însă autonomia sau dependența pot să se decidă și de alte mecanisme decât aceste legături financiare. Integrarea în cadrul acordurilor tehnice (acordarea de licențe sau brevete, transferul de tehnologie), acordurile comerciale, care împiedică acțiunea întreprinderii (distribuire sub marca distribuitorului, contracte în exclusivitate pentru un distribuitor, relațiile cu centrele de cumpărare foarte puternice), pot de exemplu limita autonomia reală a unei întreprinderi, presupusă de a se bucura de o totală independență în termeni juridici.

Pe de altă parte, autonomia financiară poate fi apreciată grație analizei structurii finanțării. Eventuala dependență a întreprinderii față de cei către care are datorii (și în special bănci) constituie elementul esențial de a fi explorat. Repartiția resurselor de finanțare și a altor elemente de pasiv, între fonduri proprii și datorii de origine diversă constituie deci, una dintre caracteristicile care exprimă cel mai bine autonomia financiară a întreprinderii.

Flexibilitatea financiară

Flexibilitatea întreprinderii exprimă capacitatea sa de adaptare la transformările neprevăzute în mediul său și în cadrul activității sale și este urmărită în toate domeniile de gestiune (strategică, comercială, a resurselor umane, financiară).

În primul rând, flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în materie de mobilizare rapidă de lichidități.

Astfel, deținerea de lichidități disponibile imediat sau la termen îi permite să reacționeze fără întârziere la o:

oportunitate de investire (cumpărarea unei întreprinderi în condiții favorabile, lansarea unui program de producție ca ripostă la ofensiva concurenței);

– oportunitatea comercială (cumpărarea unui lot de mărfuri sau de materii prime în condiții excepționale);

– oportunitatea strategică.

Sub acest unghi, capacitățile de adaptare ale întreprinderii pot fi foarte bine asigurate de lichidități deja disponibile sau prin deținerea de active cedabile fără amânarea sau perturbarea activității principale a întreprinderii (titluri de plasament, active imobiliare, participații, toate fără importanță strategică).

În al doilea rând, flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea de finanțare a întreprinderii. Posibilitatea de a recurgere la noi resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitatea de îndatorare) permite într-adevăr întreprinderii să obțină în caz de nevoie, noi fonduri care-i vor permite să reacționeze la modificările imprevizibile din domeniul său de activitate.

În al treilea rând, flexibilitate întreprinderii poate fi legată de posibilitățile pe care întreprinderea le are de a diviza nevoile de finanțare în realizarea proiectelor sale de investiții în curs sau prevăzute, dar și în activitatea sa curentă. Astfel, o anumită divizibilitate a investițiilor întreprinderii sau a capacităților productive instalate poate nu numai să permită o reducere a costurilor fixe în caz de necesitate, dar și limitarea tensiunii exercitată asupra resurselor și echilibrelor financiare.

De asemenea, posibilitatea de eșalonare în timp a realizării de diferite operații (investiții, rambursări de împrumuturi etc.) dau întreprinderii posibilități suplimentare de ajustare, și în consecință, de flexibilitate.

Luarea în calcul de către analiza financiară a aspectelor strategico- financiare semnificative

Aprecierea autonomiei și flexibilității financiare constituie o preocupare comună a analizei strategice și a analizei financiare. Dar aceasta din urmă este sensibilă la toate aspectele care pot afecta competitivitatea viitoare a întreprinderii și, în consecință, performanțele sale și echilibrul său financiar la termen.

Astfel, analizele financiare sunt sensibile la aprecieri care privesc:

portofoliul de activități ale întreprinderii;

caracteristicile sale structurale majore pe plan organizațional, tehnic, social, comercial, juridic;

priceperea sa și competențele distinctive pe care le are în materie productivă, în materie comercială, ca și în managementul său;

raporturile sale cu partenerii externi și în general, cu mediul exterior.

Cu toate că investigațiile relative la aceste diferite aspecte ale diagnosticului întreprinderii depășesc evident câmpul analizei financiare, aceasta trebuie să aibă în vedere informațiile astfel obținute pentru a deduce implicațiile lor financiare.

I.3.6. Valoarea patrimonială a întreprinderii

Într-un sistem economic concurențial, obiectivul fundamental al întreprinderii îl constituie maximizarea valorii sale patrimoniale. Aceasta implică desfășurarea activității economice în condiții de rentabilitate și totodată, menținerea echilibrului financiar.

Deseori anumite obiective, cum sunt flexibilitatea financiară, creșterea maximală, păstrarea puterii și autonomiei financiare, sunt considerate alternative posibile, unele substituibile, altele opozabile obiectivului maximizării valorii.

Obiectivul creșterii maximale nu concordă în mod necesar cu obiectivul maximizării valorii.

O creștere puternică poate conduce în anumite perioade, la degradarea rentabilității și creșterea riscului, la deficiențe de ordin financiar, întrucât deținătorii de capital preferă sa-și plaseze resursele în întreprinderi care cunosc o creștere moderată, dar care oferă o rentabilitate mai ridicată.

Politica de păstrare a puterii și autonomiei financiare poate să conducă la performanțe inferioare mai ales în condițiile mobilității deosebite a „factorilor cheie ai succesului” într-o economie concurențială.

Conducătorii de întreprinderi și acționarii trebuie să aleagă între interesul pe termen scurt și cel pe termen lung a creșterii valorii patrimoniale a firmei.

De aceea obiectivul creșterii maximale precum și cel al menținerii puterii și autonomiei financiare nu pot fi reținute decât ca substitute temporare, în raport cu obiectivul pe termen lung – maximizarea valorii, singurul care permite perenitatea întreprinderii.

I.4. INFORMAȚIA FINANCIAR-CONTABILĂ ÎN DIAGNOSTICUL FINANCIAR

Analiza financiară trebuie să utilizeze toate sursele de informații susceptibile să clarifice caracteristicile financiare ale întreprinderii. Materialele esențiale utilizate în diagnosticul financiar sunt furnizate prin contabilitate.

Contabilitatea generală este sursa de informații cea mai sistematică și cea mai elaborată în analiza financiară din trei rațiuni:

1. ținerea unei contabilități este o obligație legală și necesară pentru toate întreprinderile (Legea contabilității);

2. informația contabilă este relativ omogenă. Contabilitatea întreprinderii are o terminologie și o prezentare identică prin documente de sinteză care permit analizei financiare să efectueze comparații între întreprinderi.

3. Contabilitatea generală propune o reprezentare globală a întreprinderii prin documentele de sinteză puse la dispoziția analistului:

bilanțul

contul de rezultate

anexele la bilanț.

Suportul analizei financiare –bilanțul – constituie o sursă de informații pertinentă pentru formulare diagnosticului orientat spre aprecierea condițiilor de echilibru financiar, a solvabilității și a structurii financiare a întreprinderii.

Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile și veniturile perioadei de gestiune, rezultate din perioada de exploatare, financiară și excepțională.

Anexele de bilanț au rolul de a ghida analistul în înțelegerea și interpretare situației financiare, în clarificarea unor aspecte privind politica de investiții și cea financiară.

Analistul va utiliza diferite instrumente tradiționale: bilanțul la închiderea exercițiului contabil, soldurile intermediare de gestiune, tabloul de finanțare, tabloul de fluxuri, tabloul de rulaje, contul de rezultate etc.

Informația financiară nu poate fi pe deplin înțeleasă dacă se ignoră specificul activității, precum și rezultatele exploatării. Astfel, interpretare fluxurilor financiare se face în manieră diferită, în funcție de faza de expansiune, maturitate sau declin în care se află întreprinderea.

De asemenea, se impune completarea datelor financiar-contabile cu informațiile privind potențialul tehnic și uman (calitatea echipamentelor, gradul de modernizare al acestora, calificarea salariaților, nivelul productivității muncii), potențialul comercial (calitatea produselor, nivelul prețurilor etc.), intensitatea concurenței ți poziția firmei pe piață, imaginea firmei și a produselor sale.

Toți acești factori determină competitivitatea firmei și influențează performanțele sale financiare.

Luarea lor în considerare în realizarea diagnosticului financiar va permite caracterizarea fiecărei activități a întreprinderii în termeni de nevoi financiare, de rentabilitate și risc.

I.5.BENEFICIARII DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

Principalii beneficiari ai diagnosticului financiar sunt: acționarii, conducătorii întreprinderii creanțierii, obiectivul lor fiind diferit.

Acționarii vor să cunoască evoluția averii și câștigul pe care îl așteaptă. Aceștia vor să știe dacă titlurile sunt rentabile, deci ei solicită un diagnostic financiar fondat pe rentabilitatea financiară a întreprinderii – indicatorii de rentabilitate a fondurilor proprii, indicatorii de risc financiar.

Directorii firmei, interesați de detectarea unor eventuale situații de dezechilibru financiar care afectează securitatea financiară, cu consecințele care decurg dintr-o astfel de stare. Ei solicită un diagnostic complet și vor să cunoască cauzele dezechilibrului financiar, dacă acesta există. În aceeași măsură urmăresc problemele de flexibilitate financiară, de creștere.

Spre deosebire de prima categorie, conducerea firmei, pe baza informațiilor furnizate de contabilitate (generală și de gestiune), trebuie să urmărească permanent modul de realizare a tuturor obiectivelor înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli, precum și în planul global al firmei. Urmărirea sistematică a schimbărilor care intervin în amplitudine și calitate, dă posibilitatea înțelegerii și cunoașterii cauzelor care au generat aceste schimbări și luarea pe această bază a măsurilor care se impun.

Creanțierii sunt preocupați adesea de solvabilitatea întreprinderii debitoare. Ei vor trebui să verifice dacă fluxurile de trezorerie vor fi suficiente pentru a asigura rambursarea datoriilor și dacă perenitatea întreprinderii este asigurată. Conturile nu permit să determine dacă întreprinderea este cu adevărat solvabilă. Ei vor trebui ca și pentru piețele financiare să trateze datele contabile pentru a stabili tablouri de fluxuri istorice și previzionale, și adesea recurg la metode statistice precum cea a stocurilor pentru a evalua corect riscul de faliment al întreprinderilor.

Partenerii de afaceri sunt interesați să amplifice operațiile pe care le derulează, în măsura în care le mărește propriul profit.

În cazul asocierii, constituirii unei societăți mixte, colaborări cu parteneri străini, aceștia efectuează (cu experți proprii sau cu instituții specializate) o analiză diagnostic a partenerilor lor de afaceri. În astfel de situații, este considerată o dovadă de seriozitate în afaceri dacă societatea comercială română poate oferi o analiză diagnostic efectuată în avans, prin care se oferă informații corecte și concretizate la conjunctura economică din țara noastră.

Întreprinderile terțe folosesc diagnosticul financiar pentru fundamentarea deciziilor privind pătrunderea în capitalul altei firme sau pentru aprecierea solidității unui concurent.

Organele administrației locale sau centrale utilizează analiza financiară pentru cunoașterea situației întreprinderilor care solicită ajutore.

Concurența este interesată să cunoască potențialul tehnico-economico și financiar, pentru a-și elabora politica de consolidare a poziției proprii.

Organele judecătorești implicate în operațiuni de vânzare, fuzionare, lichidare, sechestrare.

Sindicatele pot fi interesate în cunoașterea situației financiar-patrimoniale în cadrul negocierilor privind majorările de salarii și încheierea contractului colectiv de muncă.

I.6. DIAGNOSTICUL FINANCIAR ȘI EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

Evaluarea întreprinderii este un proces de diagnosticare, apărând ca o linie strategică a întreprinderii mai ales în situațiile negocierii întreprinderii însăși.

Prin evaluare se înțelege atribuirea unei valori întreprinderii, în întregul său sau unei părți a acesteia.

Orice proces de evaluare trebuie să înceapă printr-o cunoaștere generală a întreprinderii și a mediului ei de acțiune.

Dacă diagnosticul vizează formularea unei aprecieri cu privire la performanțele întreprinderii, prin intermediul unor indicatori sintetici ce califică activitatea acesteia, evaluarea cuantifică întreprinderea și8 performanțele ei printr-un indicator care are drept caracteristică proprie exprimarea sa în monedă și anume, valoarea întreprinderii.

Evaluarea nu propune decât o cifră sau niște limite cifrate, orientative, cu privire la valoarea întreprinderii, singura valoare adevărată a întreprinderii este cea convenită ca urmare a negocierii între cumpărător și vânzător. Demersul de evaluare comportă, în mod necesar, o fază prealabilă, debutând printr-un diagnostic global al întreprinderii.

Numai în urma acestui diagnostic global se poate stabili valoarea orientativă a întreprinderii, care va servi drept bază în procesul de negociere, în vederea stabilirii prețului final al acesteia, între părțile interesate.

Valoarea este una din fundamentele teoriei economice, tratată din abundență, iar pentru o întreprindere este de recunoscut că valoarea este dată de suma calităților convenționale, de exemplu utilitatea fizică însoțită de utilitatea aducătoare de profit, a veniturilor suplimentare față de cheltuieli, pe care o atribuim ca urmare a unor expertizări, calcule, aprecieri.

Ca urmare, valoarea deși este produsul unor abordări teoretice care poate rezulta dintr-o singură comparație, recurgerea la o anumită referință, este în același timp rezultatul unui calcul mai mult sau mai puțin complex ce aparține unei formule sau metode de evaluare.

Prețul spre deosebire de valoare este altceva atât semantic cât și în conținutul său.

Prețul este un fapt real, negociat. Valoarea lângă acest preț nu este decât esența unei gândiri, teorii care poate facilita tranzacția spre preț și prețul însuși.

Valoarea poate fi rezonabilă, normală, maximizată, minimizată, pesimistă, optimistă, după starea oamenilor, prețul este unul cel plătit.

Demersul de evaluare comportă, în mod necesar, o fază prealabilă, debutând printr-un diagnostic global al întreprinderii. Prin intermediul diagnosticului global se studiază toate domeniile de activitate ale întreprinderii: comercial, tehnic și de producție, al resurselor umane, financiar și juridic.

Diagnosticul comercial

Are ca obiectiv determinarea pieței și a locului ocupat de întreprindere pe această piață. Prin diagnosticare este pusă sub analiză funcția și activitatea comercială relativ la criteriile de performanță și la aportul ei în realizarea potențialului întreprinderii pe piața actuală și viitoare.

Posibilitățile de diagnosticare ale activității comerciale sunt îndreptate spre cinci zone importante ce influențează raportul cost-eficacitate și determină alegerea unor performanțe.

Aceste direcții sunt :

piața

produsele și/sau serviciile

prețul și/sau tarifele

promovarea produselor.

Diagnosticul tehnic și de producție

Diagnosticarea activității de producție vizează în ce măsură mijloacele de fabricație, tehnologie și de mentenanță răspund nevoilor actuale și viitoare ale întreprinderii.

Mijloacele de fabricație și tehnologiile sunt diferite după ramura sau subramura economică ce include întreprinderea.

Abordarea diagnosticării și concluziile acesteia vor trebui să țină seama de specificitate, iar diagnosticienii vor trebui să aibă cunoștințe și deprinderi suficiente în domeniul în care se află obiectul de activitate al întreprinderii.

Vor fi luate în seamă cu prioritate următoarele componente ale producției:

procesul de fabricație, de execuție a lucrărilor sau prestări de servicii;

tehnologiile de fabricație sau gama prestărilor de servicii pe care le practică întreprinderea;

calitatea produselor finite, lucrări executate, servicii prestate;

starea și gradul de folosire al mijloacelor de producție;

aprovizionarea fabricațiilor;

întreținerea și reparațiile.

Diagnosticul resurselor umane

Prin această diagnosticare se urmărește analiza structurii umane și capacitatea personalului de a contribui la realizările activităților întreprinderii, la profitabilitatea și dezvoltarea acesteia.

Se stabilesc:

structura umană, organigrama ierarhică și funcțională a întreprinderii;

date cu privire la personal (vârstă, pregătire, grad de ocupare, vechime);

date cu privire la conducătorii firmei;

date sociale, (climat social, protecția muncii, acțiuni sindicale, greve, etc.);

fluctuația personalului.

Diagnosticul juridic

Are ca scop principal aprecierea situației juridice a întreprinderii în raport cu proprietarii, asociații, salariații și organizatorii sindicali și cu terții.

Se va urmării dacă:

dacă din punct de vedere legal întreprinderea a respectat regulile de constituire;

dacă există contracte cu parteneri de afaceri sau acțiuni juridice în caz de definitivare;

dacă există contracte de muncă individuale și colective, cum sunt îndeplinite prevederile acestora;

dacă există relațiile legale între organismele Conducere-Patronat-Sindicate.

Diagnosticul financiar-contabil

Acest diagnostic are ca obiectiv stabilirea existenței imaginii fidele, clare și complete a patrimoniului întreprinderii, a rezultatelor obținute și a situației financiare la data diagnosticării.

Diagnosticul financiar arată starea sănătății financiare a unei întreprinderi.

Diagnosticul financiar se detașează ca importanță în ce privește rolul său în evaluarea întreprinderii. Ținând seama de informațiile susceptibile să le furnizeze, relative la:

echilibrul financiar al întreprinderii;

rentabilitatea sa;

lichiditatea;

solvabilitatea;

posibilitățile de autofinanțare;

riscul economic;

riscul financiar;

riscul de faliment;

este în măsură să garanteze că nu există nici un semnal negativ care ar putea compromite o negociere deja aranjată între părți.

Există, de altfel, o legătură directă între demersul diagnosticului financiar, între cel de evaluare și metodele de evaluare utilizate. Astfel, rolul diagnosticului financiar în cadrul algoritmului de evaluare este corelat cu metodele utilizate în procesul evaluării, bazate fie pe noțiunea patrimonială a valorii, fie pe noțiunea de capitalizare a beneficiului.

Corelația diagnosticului financiar se realizează și cu circumstanțele care conduc la evaluarea întreprinderii care, de regulă, sunt numeroase (privatizare, vânzare, contracte de împrumuturi semnificative de la bănci, fuziune, lichidare, dorința managerului de a cunoaște evoluția viitoare a întreprinderii sale) și justifică varietatea metodelor utilizate, în special, bine adaptate situației de analizat.

O întreprindere care dorește să achiziționeze în totalitate capitalul unei societăți se va axa pe analizarea autofinanțării degajate, dacă este interesată să și amelioreze randamentul ori asupra valorii portofoliului clienților, dacă dorește să-și sporească cifra de afaceri.

O bancă va solicita o analiză temeinică a autofinanțării întreprinderii ce solicită credite pentru a putea aprecia în ce măsură aceasta îi va putea rambursa împrumutul și va evalua imobilizările corporale asupra cărora va stabili ipoteca.

Deci, contribuția pe care diagnosticul financiar o poate aduce în acest sens este legată, în primul rând, de faptul că el clarifică o serie de aspecte determinante în stabilirea valorii întreprinderii.

Diagnosticul financiar permite un studiu temeinic al tuturor imobilizărilor corporale specifice întreprinderii. Acestea sunt analizate din punct de vedere al valorii materiale, al funcționării și realității fizice, demonstrată prin actele ce atestă intrarea lor în întreprindere.

Este supus analizei postul capitaluri proprii, din bilanț, verificându-se ponderea lor în capitalul social, evoluția acestuia din urmă, repartizarea profitului pentru rezervă și pentru distribuție, în vederea aprecierii nevoii de finanțare pentru exploatare și investiții.

Valoarea stocurilor are incidență directă asupra prețului pe care cumpărătorul întreprinderii îl va plăti. Diagnosticului îi revine sarcina de a face un studiu temeinic al stocurilor, accentuând pe:

verificarea fizică a existenței stocurilor;

calcularea vitezei de rotație;

identificarea stocurilor moarte și a modalităților de valorificare a acestora.

În sarcina diagnosticului este și verificarea calității clienților întreprinderii, în principal, prin analiza vitezei și securității de recuperare a creanțelor ca și a riscului de nerecuperare a lor.

Datoriile pe termen mediu și lung ale întreprinderii, precum și natura acestora, trebuie recenzate în totalitate în cadrul unei munci de diagnostic financiar.

În faza de estimare a valorii întreprinderii se observă o convergență netă între procedura de pregătire a informației contabile de către analiștii financiari și procedura solicitată de evaluatori, pentru estimarea valorii patrimoniale a întreprinderii prin metoda activului net și activului corectat.

Analiza diagnostic a rezultatelor financiare obținute de întreprindere poate fi : cantitativă sau valorică.

Diagnosticarea cantitativă vizează produsele, lucrările executate sau serviciile prestate, ținând seama de cantitate, de ritmicitate, calitatea și termenele de încasare ale acestora.

Diagnosticarea valorică este legată de nivelul cifrei de afaceri pe mai multe perioade, valoarea adăugată și mărimea profitului cerut.

Cu această ocazie se face și diagnosticarea rentabilității care se realizează prin intermediul a două categorii de rate de eficiență: ratele de rentabilitate economică și ratele de rentabilitate financiară.

Rentabilitatea și profitabilitatea reprezintă doi indicatori financiari foarte importanți care stau la baza metodelor de evaluare pe bază de randament sau capacitatea de a produce profit a unei întreprinderi.

Analiza bilaterală a elementelor patrimoniale asigură evaluarea prin metode patrimoniale, iar cea bazată pe rezultate ne asigură evaluarea prin metodele bazate pe profitabilitatea întreprinderii.

CAPITOLUL II

DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂȚII

II.1. CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE – SURSĂ DE IMFORMAȚII PENTRU DETERMINAREA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

Dacă bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, atunci contul de profit și pierderi arată cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și de cheltuieli care au marcat traiectoria evoluției întreprinderii de la începutul până la sfârșitul exercițiului.

Contul de rezultate sintetizează deci fluxurile economice, respectiv cheltuielile și veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară și excepțională.

Cheltuielile de gestiune constituie ansamblul de elemente de costuri suportate de întreprindere în cursul exercițiului: consumuri de materii prime (cumpărări + stoc inițial – stoc final), cheltuieli de personal (salarii + cheltuieli sociale), amortizări și provizioane calculate în cursul exercițiului, valoarea contabilă a elementelor de activ cedate, distruse sau dispărute etc.

Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogățire (legală) a întreprinderii, legate sau nu de activitatea sa normală sau curentă.

Partea preponderentă a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de întreprindere cu terții în cursul exercițiului activității sale normale și curente.

Veniturile cuprind: vânzările ,stocurile de producție in curs și stocurile de produse finite, reluări asupra amortizărilor și provizioanelor, dobânzile( asupra plasamentelor) ,subvenții repartizate etc.

Diferența între venituri și cheltuieli constituie rezultatul( profitul sau pierderea) exercițiului. Veniturile și cheltuielile sunt generate în principal de trei categorii de activitate:

de exploatare (de bază) privind sectoare industriale, investițional, comercial si/sau de prestări de servicii

financiară privind participațiile la capitalurilor altor societăți și alte acțiuni de plasament.

Primele două categorii formează activitatea curenta a întreprinderii.

Excepțională privind amenzile și penalitățile pentru cumpărări și pentru vânzări (percepute sau plătite de întreprindere), cesiunea unor elemente de activ.

Contul de profit și pierdere prezintă un interes dublu:

Permite determinarea unui rezultat global și formarea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico – financiare ale perioadei

Permite recapitulare exhaustiva a elementelor de venituri si cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat. Astfel scăderea rezultatului exercițiului poate fi generată de creșterea necontrolată a costului de achiziție a unor materii prime, de îndatorarea excesivă si creșterea cheltuielilor financiare, de scăderea ritmului vânzărilor.

II.2. TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Pe baza contului de rezultate din anexa 2 se pot determina o serie de indicatori valorici privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii.

Construcția in trepte a indicatorilor , pornind de la cel mai cuprinzător (producția +adaos comercial) și încheind cu cel mai sintetic(profit net al exercițiului),a sugerat denumirea de „cascadă” atribuită soldurilor intermediare de gestiune. Principalele solduri intermediare de gestiune sunt:

1.Modelul occidental (contul de rezultate):

a)Valoarea adăugată = producția exercițiului – consumuri externe(de la terți)

b)Excedent brut din exploatare = valoarea adăugată + subvenții de exploatare – impozite, taxe ,vărsăminte asimilate- cheltuieli de personal

c)Profit din exploatare = excedentul brut de exploatare + reluări asupra provizioanelor + alte venituri (din exploatare)-amortizări și provizioane calculate – alte cheltuieli(de exploatare)

d)Profitul curent = profitul din exploatare + venituri financiare – cheltuieli financiare

e)Profit net = profitul curent + rezultatul excepțional – participare salariaților – impozitul pe profit

2.Modelul romanesc:

a)Marja comercială = venituri din vânzări de mărfuri – costul mărfurilor vândute

b)Producția exercițiului = venituri din vânzarea producției + variația producției stocate + producția de imobilizări

c)valoarea adăugată = producția exercițiului + marja comercială – consumul exercițiului provenit de la terți

din care:

valoarea adăugată netă = valoarea adăugată – amortizări de exploatare

d)Excedentul brut de exploatare = valoarea adăugată + subvenții de exploatare – impozite, taxe ,vărsăminte asimilate- cheltuieli de personal

e)Rezultatul exploatării = excedentul brut de exploatare + alte venituri de exploatare – cheltuielile cu amortizările și provizioanele – alte cheltuieli de exploatare

f)Rezultatul curent înainte de impozitare = rezultatul exploatării + venituri financiare – cheltuieli financiare

g)Rezultatul excepțional= venituri excepționale – cheltuieli excepționale

h)Rezultatul exercițiului = rezultatul curent înainte de exploatare +(-) rezultatul excepțional – impozit pe profit

SEMNIFICATIA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor de muncă și capital, peste valoarea materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți.

Această valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești din care se va face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economica a întreprinderii:

Personalul, prin salarii, indemnizații, pensii și cheltuieli sociale;

Statul, prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate (- subvenții pentru exploatare);

Creditorii, prin dobânzi, dividende și comisioane plătite;

Acționarii, prin dividende plătite ;

Întreprinderea , prin capacitatea de autofinanțare.

Excedentul brut al exploatării – este primul sold intermediar de gestiune cu semnificație în termeni de rentabilitate, care exprima acumularea brută din activitate de exploatare.

Acest indicator evidențiază performanțele economice ale unei firme pe plan industrial și comercial. Mărimea sa este independentă de sistemul de amortizare adoptat, de politica financiara și cea fiscală. Amortizările si provizioanele constituind cheltuieli calculate nu și plătite, acestea până la solicitarea lor(pentru investiții, riscuri sau cheltuieli) se regăsesc în acumulările bănești ale întreprinderii.

Excedentul brut din exploatare exprimă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor( din amortizări, provizioane și profit), de achitare a datoriilor către bugetul statului și de remunerare a investițiilor de capital (acționarii și creditorii).

Rezultatul exploatării caracterizează performanțele comerciale și financiare ale unei întreprinderi independent de politica financiară și fiscală.

Acest sold ține cont de politica de amortizare și de constituire a provizioanelor. Rezultatul exploatării pune în evidență rezultatul degajat din exploatare, după luarea în considere a tuturor cheltuielilor de producție și comercializare a riscurilor de exploatare.

Rezultatul financiar se determină ca diferență intre veniturile financiare și cheltuielile financiare. Acest indicator prin luarea în considerare a elementelor financiare, permite aprecierea impactului politicii financiare a întreprinderii asupra rentabilității.

Rezultatul curent se obține însumând rezultatul exploatării și rezultatul financiar.

RC = RE + VENIT FINANCIAR – CHELTUIELI FINANCIARE

Rezultatul excepțional

Spre deosebire de celelalte solduri care se calculează în cascadă, rezultatul excepțional se calculează ca diferență între veniturile excepționale și cheltuielile excepționale ale perioadei.

Calculul acestui indicator permite măsurarea influenței elementelor excepționale în formarea rezultatului global al întreprinderii.

Rezultatul net contabil exprimă mărimea absoluta a rentabilității financiare din care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Aceasta urmează să se distribuie sub formă de dividende în raport cu numărul de acțiuni vândute sau să se reinvestească în întreprindere.

II.3. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE SI AUTOFINAȚAREA

Rezultatul contabil nu caracterizează potențialul de lichidități al întreprinderii, deoarece el înglobează atât veniturile și cheltuielile monetare cât și pe cele calculate. Fluxul net de monedă degajat prin activitatea unei întreprinderi este cunoscut sub denumirea de „surplus monetar”.

„Casch – flow” semnifică surplusul monetar generat de o operațiune particulară, de un ansamblu de operațiuni sau de un ansamblu de activități ale întreprinderii.

„Casch – flow” este un indicator de rezultate care poate substitui în anumite condiții beneficiul contabil. Între „casch – flow” și beneficiul contabil există insă diferențe semnificative:

Beneficiul(profitul) contabil este un rezultat global, exhaustiv, calculat în funcție de totalitatea veniturilor și cheltuielilor. „Cash – flow” este un rezultat parțial care implică numai componentele monetare ale veniturilor și cheltuielilor. El neglijează veniturile și cheltuielile care nu generează un flux monetar, venituri și cheltuieli calculate;

Beneficiul contabil este un rezultat definitiv, in timp ce casch – flow –ul este un rezultat tranzitoriu. Capacitatea de autofinanțare(CAF) nu reprezintă un sold intermediar de gestiune. În accepțiunea Planului Contabil Francez capacitatea de autofinanțare reprezintă un indicator monetar privind rezultatul exercițiului care rezultă din confruntarea veniturilor cu cheltuielile monetare inclusiv impozitul pe profit.

Capacitatea de autofinanțare este un surplus monetar net global. Caracterul „net” se explică prin determinarea acestui indicator după deducerea impozitului pe profit, iar caracterul global prin faptul ca este degajată de întreaga activitate a întreprinderii.

Spre deosebire de rezultatul brut al exploatării care se referă numai la activitatea de exploatare, capacitatea de autofinanțare ține cont de toate laturile activității întreprinderii (exploatare, financiară, excepțională).

Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode: deductivă și adițională.

Prin procedeul deductiv se pornește de la excedentul brut de exploatare din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii (financiare, excepționale etc.).

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile = EBE + alte venituri(din exploatare) încasabile – alte cheltuieli (din exploatare) plătibile + venituri financiare și excepționale încasabile – cheltuieli financiare și excepționale plătibile – participarea salariaților la profit – impozit pe profit.

În procedeul adițional se pornește de la rezultatul (net) al exercițiului la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări, provizioane etc), neplătibile la o anumită scadență după ce s-au scăzut din acestea veniturile calculate(reluări asupra provizioanelor).

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate = Rezultatul net al exercițiului + Amortizări și provizioane calculate –Reluări asupra provizioanelor – Cotă parte a subvențiilor virate în contul de rezultate + Valoarea netă contabilă a activelor cedate – Venituri din cedarea activelor.

Capacitatea de autofinanțare exprima, deci, un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii și care nu are decât un caracter potențial dacă nu este susținut de mijloace financiare efective.

Indiferent de modalitatea de calcul, CAF este un indicator ce permite aprecierea rezultatelor întreprinderii și a capacității acesteia de a degaja resurse interne de finanțare din propria sa activitate.

Mărimea CAF condiționează posibilitatea întreprinderii de a-și rambursa datoriile.

Rata de mai jos, numită rata de rambursare a datoriilor financiare , indica numărul de ani necesari pentru a asigura rambursarea datoriilor financiare pe baza CAF anuale degajate de întreprindere.

RCAF =

CAF permite:

Finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente

Creșterea fondului de rulment

Finanțarea totală sau parțială a noilor investiții

Rambursarea împrumuturilor

Remunerarea capitalurilor investite

Modificarea CAF este rezultatul politicii de amortizare, politicii fiscale și al acțiunilor întreprinderii pe linia creșterii rentabilității.

Creșterea CAF se poate obține în condițiile: extinderii amortizării degresive sau excepționale , constituirii unor provizioane reglementate, creșterii rentabilității pe seama sporirii vânzărilor fizice, a prețului, a modificărilor structurale, diversificării portofoliului de produse.

Diminuarea CAF poate fi generată de o politică restrictivă de amortizare de creșterea veniturilor din provizioane , de scăderea rentabilității.

O capacitate insuficientă de autofinanțare obligă întreprinderea să găsească mai multe surse externe de finanțare.

CAF nu reprezintă decât o autofinanțare potențială. Bogăția creată în mod real se apreciază după deducerea remunerării acționarilor.

Autofinanțarea exercițiului = CAF – dividende distribuite

Această relație este valabilă pentru țările apusene unde repartizarea profitului îmbracă numai forma rezervelor și dividendelor , participarea salariaților la profit fiind considerată ca o cheltuială deductibila fiscal și nu ca o destinație de repartizare a profitului, așa cum este reglementată în țara noastră. De aceea pentru determinarea autofinanțării globale se va avea în vedere alături de dividendele distribuite și partea din profitul net repartizată pentru participarea angajaților la profit(salariați și manageri).

Creșterea autofinanțării se poate realiza fie prin creșterea CAF , fie prin reducerea dividendelor. Privilegierea finanțării prin înlocuirea plății imediate a unui dividend cu speranța unui câștig mai important , dar incert în viitor poate genera neîncrederea acționarilor.

Sporirea CAF și respectiv a autofinanțării printr-o politică des sporire a prețurilor poate avea consecințe nefavorabile asupra rezultatelor comerciale.

În analiza economică pe lângă evoluția autofinanțării in mărime absolută se urmăresc și ratele autofinanțării și anume:

Rata autofinanțării imobilizărilor corporale(R1)

R1=

Această rată măsoară partea finanțării proprii în investiții corporale ale perioadei.

Rata autofinanțării imobilizărilor corporale și necorporale(R2)

R2=

Rata (R2) măsoară gradul de acoperire și investițiile în imobilizări corporale și necorporale din finanțarea proprie.

Rata de autofinanțare a nevoilor globale de finanțare(R3)

R3==

Importanța autofinanțării se poate argumenta prin multiple avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii , principalele fiind :

Constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursă independentă și stabilă, având in vedere că în anumite situații conjuncturale întreprinderea întâmpină greutăți în colectarea capitalurilor de pe piața financiară sau monetară ;

Apără libertatea de acțiune a întreprinderii, în sensul că autonomia financiară dobândită prin autofinanțare îngăduie acesteia independență de gestionare fată de organismele financiare și de credit;

Conferă întreprinderii un mare grad de libertate privind alegerea investițiilor(de exploatare, imobilizări de expansiune, de înlocuire), cu condiția realizării unor investiții utile și nu de irosire a resurselor;

Permite frânarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare.

Deoarece autofinanțarea este baza capacității de rambursare, nivelul ei actual și tendințele în evoluția sa sunt elementele analizate cu multă atenție de creditorii și investitorii potențiali. In lipsa acesteia, creșterea capitalului se face cu dificultate extremă, iar accesul la credite este practic exclus. Din acest punct de vedere resursele externe apar ca un complement și nu un subiect al resurselor obținute prin autofinanțare.

Permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii respectiv a rentabilității financiare(autofinanțarea netă /capitaluri proprii)

Reprezintă factorul hotărâtor în deschiderea accesului la piața de capital și atragerea capitalului extern.

Mărimea autofinanțării degajată de o întreprindere joacă un puternic rol de semnalizator al performanțelor întreprinderii. Ea indică potențialilor investitori ai întreprinderii că este capabilă să utilizeze eficient capitalurile încredințate și să le asigure o remunerare atrăgătoare. Pentru creditori, mărimea absolută si relativă a autofinanțării certifică nivelul capacității de rambursare și nivelul riscului de neplată.

II.4. DIAGNOSTICUL FINANCIAR PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE

În economia de piață, profitul constituie rațiunea de a fi a unei întreprinderi.

Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit, necesar atât reproducției și dezvoltării cât și remunerării capitalurilor. Profitul se dimensionează în jocul prețurilor ca urmare a raportului cerere – ofertă și al costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor influențează oferta și prin mecanismul rentabilității, orientează plasarea capitalurilor și deci producția.

Rentabilitatea apare astfel ca instrument hotărâtor în mecanismul economiei de piață în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor (productivi sau individuali). Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vânzării și încasării producției fabricate.

Abordarea rentabilității se integrează logic în investigarea „eficienței” și „eficacității” activității unei întreprinderi, privilegiind o evaluare monetară a performanțelor. Această optică monetară poate părea insuficientă, deoarece, în aparență minimalizează realizările întreprinderii care nu capătă o exprimare monetară (productivitatea fizică, competențele personalului, climatul social, raporturile cu mediul concurențial).

În realitate abordarea sistematică a întreprinderii permite înțelegerea conversiei oricărei realizări favorabile (exprimată în termeni cantitativi sau calitativi) în rezultatele monetare și deci în rentabilitate.

În această viziune, rentabilitatea este expresia sintetică a rezultatelor de orice natură, un indicator de referință în orientarea deciziilor și comportamentului întreprinderilor.

Noțiunea de rentabilitate are un caracter relativ. Aptitudinea de a degaja rezultatele monetare nu poate fi judecată independent de mijloacele angajate pentru a le obține.

De aceea, analiza rentabilității nu se limitează la investigarea indicatorilor ei absoluți ci și a celor relativi, obținuți prin raportarea rezultatelor la mijloacele angajate sau consumate pentru desfășurarea activității respective.

Putem spune că ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obținute în raport cu activitatea întreprinderii (rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitatea financiară) așa cum reiese din tabelul următor:

Fig. 5 Rezultate degajate de activitatea întreprinderii si de mijloacele economice si/sau financiare

Măsurarea rentabilității întreprinderii este dată de un sistem de rate explicative de eficiență, determinate ca raport între efectele economice si financiare obținute, (acumularea brută, profituri, dividende, etc.) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activul economic, capitaluri investite, capitalurile proprii, etc.).

Rezultă ca diagnosticul rentabilității se realizează prin intermediul a trei categorii de rate de eficiență.

1.Rate de rentabilitate comercială;

2.Rate de rentabilitate economică;

3.Rate de rentabilitate financiară.

II.4.1 Ratele de rentabilitate comercială utilizate în stabilirea diagnosticului financiar

Ratele marjelor beneficiare sau ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată .

1.Rata marjei comerciale, utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate comercială.

Rata marjei comerciale = Marja comercială / Vânzări de mărfuri

Această rată pune în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate.Astfel, o marjă comercială redusă(insuficientă) implică cheltuieli generale riguroase și deci recurgerea la forme de distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul si economii asupra cheltuielilor de transport, etc. Din contră, marja comercială ridicată (importantă) reclamă cheltuieli generale sporite și deci servicii mai bune către clienți.

De asemenea, rata marjei comerciale apreciază influența constrângerilor pieței și a politicii prețurilor de vânzare. Astfel, creșterea ratei însoțită de o diminuare a vânzărilor (CA) semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-și mențină marjele, promovând o politică de prețuri înalte. Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în scădere, însoțite de o creștere puternică a vânzărilor (CA) evidențiază faptul că întreprinderea preferă reducerea prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piață. În fine, cazul în care creșterea ratei marjei comerciale este însoțită de o creștere a cifrei de afaceri relevă o situație favorabilă pentru întreprindere, respectiv punerea în vânzare de produse cu performanțe superioare sau ocuparea pe piață a unei poziții concurențiale „forte”.

2.Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare, independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității si a elementelor excepționale.

Rata EBE = Excedent brut de exploatare / Cifra de afaceri

Această rată indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.

Valoarea ridicată a ratei EBE reflectă posibilitatea financiară de înnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii.

O ameliorare a ratei EBE exprimă o creștere a productivității, în măsura în care rata nu este o simplă consecință a creșterii ratei marjei comerciale, iar scăderea ei în raport cu o rata a marjei comerciale stabilă dovedește o împovărare referitoare la costurile exploatării.

3. Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.

Rata marjei nete = Rezultatul net al exercițiului / Cifra de afaceri

Această rată prezintă facilități de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte dar și întreprinderi mici. Această recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu exprimă în exclusivitate un rezultat al activității de exploatare, ci el poate fi generat de rezultatul unor operații de dezinvestire (operații excepționale) sau al unor plasamente financiare (operații financiare). De aceea, pentru perioade mai lungi si în special în marile întreprinderi, evaluarea activității de exploatare (comercială, industrială) este bine să fie făcută cu ajutorul ratei privind rentabilitatea exploatării.

4.Rata marjei nete de exploatare, sau rata privind rentabilitatea exploatării, pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.

Rata marjei nete de exploatare = Rezultatul exploatării / Cifra de afaceri

Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influențat de amortizmente și provizioane, devenind un rezultat net al exploatării.

5.Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și / sau remunerarea acționarilor săi.

Rata marjei brute de autofinanțare = Capacitatea de autofinanțare /

Cifra de afaceri

6.Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri și cheltuieli de personal) peste 100 lei bogăție creată (dacă se exprimă procentual).

Rata marjei asupra valorii adăugate = Excedent brut de exploatare / Valoare adăugată

II.4.2. Rate de rentabilitate economică

Această rată măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Ratele de rentabilitate se calculează ca un raport între rezultatele și capitalurile alocate.

Analiza ratei de rentabilitate economică nu se face decât prin studierea în timp a indicatorilor și a componentelor acestora (rezultate, capitaluri), referitoare la întreprindere .

De asemenea, rata rentabilității economice trebuie să fie superioară ratei de inflație, pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică.

În termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și a riscului economic și financiar, pe care și le-au asumat „furnizorii” de capitaluri (acționarii și creditorii întreprinderii). Dacă rata inflației nu depășește 10% atunci rata nominală (Rn) este, după formula lui Fischer suma dintre rata reală (Rr) și rata inflației (Ri):

Rn = Rr + Ri de unde Rr = Rn – Ri

Dacă rata inflației înregistrează valori semnificative (de 2 sau 3 cifre), atunci relația de calcul va fi, în consecință, următoarea:

Rn = Rr + Ri + Rr Ri

de unde :

Rr =

Dacă întreprinderea are o rată a rentabilității economice mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci acționarii pot beneficia de efectul de levier (de pârghie financiară) al îndatorării întreprinderii.

Rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderilor reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă. De aceea se consideră corespunzătoare o rată EBE / Active fixe brute, mai mare de 25%.

Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea sunt cele angajate de întreprindere, în cadrul exercițiului, pentru creșterea averii proprietarilor și remunerarea „furnizorilor” de capitaluri.

Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate), ea fiind independentă de politica de finanțare promovată de întreprindere.

Se pot calcula, în funcție de scopurile analizei, mai multe rate de rentabilitate economică.

1. Rata excedentului brut de exploatare (REBE) care oferă o apreciere globală asupra rentabilității brute a capitalului investit:

REBE=

Activul economic = Imobilizări + NFR

Deoarece din EBE nu s-a dedus amortizarea această rată are avantajul că nu este afectată de politica de amortizare (regresivă sau progresivă).

2. Rata rentabilității economice (Rec) exprimă capacitatea activului economic efectiv investit (imobilizări + NFR) de a degaja un profit (net de impozit = EBIT – impozit) prin care să se asigure autofinanțarea creșterii nete a întreprinderii și remunerarea investițiilor de capital (acționarii și creditorii).

Rec =

Rata rentabilității economice este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii (proprii și împrumutate).

Rata rentabilității economice a unor întreprinderi similare din punct de vedere tehnologic și economic (cu active economice similare), dar cu structură a capitalurilor diferite, va înregistra mărimi mai mari sau mai mici în funcție de economiile fiscale din caracterul deductibil al dobânzii, din materia impozitului pe profit. Se poate calcula o :

3. Rată brută de rentabilitate economică:

Rec =

4. Rata profitului net (RPN) exprimă rentabilitatea netă de dobânzi și de impozit a activului economic investit.

Rpn =

Fiind o rată netă de dobânzi, aceasta este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de gradul ei de îndatorare.

Ratele de rentabilitate economică sunt compuse din așa-zisele rate explicative:

1. rata de structură valorică a cifrei de afaceri (rata de marjă);

2. rata de rotație a capitalurilor, prin cifra de afaceri.

Ratele de structură caracterizează condițiile de exploatare economică (capitalurile consumate), iar ratele de rotație caracterizează eficiența capitalurilor angajate de întreprindere în desfășurarea activității sale economice și financiare (capitaluri alocate).

Descompunerea ratelor de rentabilitate evidențiază influența a doi factori:

un factor cantitativ (marja de acumulare);

un factor calitativ (rotația capitalurilor, structura financiară).

Rec = = x

Rata rentabilității economice poate fi majorată prin creșterea marjei brute de acumulare (diferența între cifra de afaceri și cheltuieli plătibile), fie prin creșterea rotației capitalurilor prin cifra de afaceri, fie prin ambele căi.

Rec== =xx

Rec = rata marjei asupra valorii adăugate x productivitatea imobilizărilor x coeficientul investițiilor strategice.

II.4.3. Ratele de rentabilitate financiară

Ratele de rentabilitate financiară măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar, pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii.

Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende către aceștia și prin creșterea rezervelor care, în fapt reprezintă o creștere a averii proprietarilor.

Rata rentabilității financiare se calculează astfel :

Rfin =

La determinarea profitului net se are în vedere regimul de calcul al amortizărilor și provizioanelor, cel al cheltuielilor deductibile din materia impozabilă.

Rentabilitatea financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii.

Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de piață pentru a face mai atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.

Rata rentabilității financiare poate fi descompusă în două (sau mai multe) rate componente.

Rfin== =x

Se evidențiază dependența rentabilității financiare de rata marjei nete de rentabilitate, de rotația capitalurilor și de structura finanțării (în timp) a investițiilor întreprinderii.

Deși apare surprinzător o creștere a rentabilității financiare poate fi obținută prin creșterea îndatorării.

CAPITOLUL III

PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. ROMTURINGIA S.R.L.

III.1. IDENTIFICAREA S.C. ROMTURINGIA S.R.L.

Societatea comercială ROMTURINGIA S.R.L. este persoană juridică română, având forma juridică de societate cu răspundere limitată care își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu statutul societății.

Sediul societății este în municipiul Câmpulung – Muscel strada Brașovului nr.30 și se identifică prin Certificatul de Înmatriculare la Registrul Comerțului al județului Argeș nr.J 03/1466/1994.

Denumirea : S.C. ROMTURINGIA S.R.L.

Adresa : Calea Brașovului Nr 30, Câmpulung Muscel Jud. Argeș

Nr de înregistrare la Registrul Comerțului : J 03/1466/1994

Cod fiscal : 6288265

Banca și nr de cont : Raiffeisen Bank 3027891

BCR 2711.1 – 1719.1./ROL

Structura de personal existentă la data cererii de finanțare

a. Conducerea întreprinderii : 8 persoane

b. Personal direct productiv :

Muncitori : 25 persoane

Maiștri : 1 persoană

Ingineri : 4 persoane

Alte calificări : 10 persoane

Personal indirect productiv :

Administrativ : 2 persoane

Marketing : 1 persoană

Desfacere : 1 persoană

Alte departamente : o magazie materiale – 1 persoană

Număr total de salariați

III.2. DESCRIEREA ACTIVITĂȚII ACTUALE A ÎNTREPRINDERII

S.C ROMTURINGIA S.R.L. desfășoară o activitate de proiectare, dezvoltare, producție, montaj, service pentru caroserii tip furgon și izotermă, accesorii auto și obiecte sanitare din materiale compozite, instalații electrice civile și industriale, elemente și accesorii instalații electrice, construcții și accesorii auto metalice.

Lista produselor fabricate de ROMTURINGIA a crescut în permanență ; dacă în primele două luni ale debutului fabricau 8 – 10 repere diferite, astăzi produc peste 120 de repere cu calități mult îmbunătățite, cuprinzând mai multe domenii de activitate ( produse pentru industria auto, produse pentru construcții, produse sanitare, etc. ). Următoarea listă cuprinde principalele repere aflate în producția de serie la zi :

Suprastructuri auto furgon sau izotermă pentru autocamionetele DACIA, precum și furgon sau izotermă pentru orice autosasiu cu sarcina utilă de până la 8 tone ( ex. Renault, Peugeot, Iveco, Fiat, Mercedes, MAN, Volvo, VW, Ford, Daewoo- Lublin, Daewoo-Avia, etc).

Accesorii auto ( bare de protecție, grile mască, capote, spoliere, ornamente, etc), pentru autoturisme și autocamioane

Caroserie ansamblu pentru automobil „DALAS” ( replica la auto „JEEP WILLIS” ), cu motorizare Peugeot

Panouri tip „ sandwich” pentru construcția de camere frigorifice, izoterme auto, precum și pentru construcția de pereți și acoperișuri la hale industriale

„cușeta – dormitor” pe cabina pentru autocamioanele cu cabină simplă;

Obiecte sanitare ( căzi de baie, lavoare, chiuvete de bucătărie, etc. ), cu aspect plăcut, lucios, în diferite culori, rezistente la șocurile mecanice și termice.

III.3. SCURT ISTORIC AL SOCIETĂȚII

Încă de la înființare – anul 1994 – firma ROMTURINGIA a avut ca obiectiv desfășurarea activității într-un domeniu nou pe piața românească – domeniul materialelor composite. ROMTURINGIA și-a început activitatea prin producerea de repere auto executate de PAFS ( poliesteri armați cu fibră de sticlă ) pentru uzina de autoturisme ARO Câmpulung. La scurt timp s-a trecut la producția de suprastructuri tip furgon pentru camionetele ARO. Întărindu-și colectivul de specialiști în domeniul proiectării și execuției matrițelor, ROMTURINGIA și-a extins activitatea producând suprastructuri pentru aotocamionetele DACIA și obținând agreerea lor de către întreprinderea producătoare.

Pe lângă obținerea Certificatului de Omologare la Registrul Auto Român , ROMTURINGIA a obținut și Certificatul de Înregistrare a Desenului și Modelului Industrial nr. 008089 de la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Preocupată permanent de ridicarea standardului calitativ, societatea a reușit trimiterea la specializare în străinătate ( Belgia ) a 4 tineri muncitori în cadrul unui program finanțat de Comunitatea Europeană. De asemenea cadre din conducerea firmei au fost prezenți la târguri internaționale ( JEC’ 99-Paris ) , pentru promovarea produselor ROMTURINGIA a participat la expozițiile și târgurile organizate în România (TIB, AUTOTEHNICA ). Firma se află în curs de certificare I.S.O. 9000. Firma a debutat în activitate cu un număr de 5 angajați, ajungând în prezent la un număr de 53, iar experiența în domeniu se concretizează acum într-o gamă bogată și diversificată de produse.

III.4.ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA ACTUALĂ A FIRMEI

Structura organizatorică a S.C. ROMTURINGIA S.R.L. este concepută în funcție de volumul, complexitatea și specificul producției.

Compartimentele structurii organizatorice a societății sunt ordonate într-o organigramă prezentată mai jos:

III.4.1. ORGANIGRAMĂ

III.4.2. PARTICULARITĂȚI ALE COMPARTIMENTULUI FINANCIAR CONTABIL

I. Definirea postului

Compartimentul financiar contabil organizează, coordonează ,supraveghează și răspunde de activitatea de efectuare a analizelor economice pentru toate domeniile de activitate ale societății. La asigurarea capacității de plată la bugetul de stat și alte obligații față de terți, asigurarea desfășurării operațiunilor de decontare cu furnizorii și beneficiarii, efectuarea vărsămintelor din profit și alte resurse, asigurarea creării de disponibilități bănești, în conturile bancare prin încasarea producției facturate, întocmirea documentelor de calcul a impozitelor, a taxei pe valoarea adăugată, a borderourilor de încasare zilnice, determinarea și calculul profitului impozabil .

II. Atribuții :

Asigură întocmirea în termen a bugetului de venituri și cheltuieli

Asigură efectuarea calculelor de fundamentare a indicatorilor economici și financiari urmărind realizarea integrală și în timp a acestora

Ia măsuri de respectare strictă a nivelului de cheltuieli programat, urmărind creșterea rentabilității produselor și eliminarea pierderilor

Ia măsuri de eliminare a imobilizărilor financiare, de reducerea în circuitul economic a stocurilor supranormative, fără mișcare și disponibile și de prevenirea formării de noi imobilizări

Urmărește permanent situația stocurilor de valori materiale

Analizează activitatea economico – financiară pe bază de bilanț

Întocmește bilanțul contabil, având în vedere următoarele reguli:

posturile înscrise în bilanț să corespundă cu datele înregistrate în contabilitate, puse în acord cu situația reală a elementelor patrimoniale stabilite pe baza patrimoniului

compensări între costurile ce se înscriu în bilanț și respectiv, între veniturile și cheltuielile din contul de profit și pierdere nu sunt admise

Urmărește utilizarea eficientă a plafoanelor de credite ia măsuri pentru dimensionarea lor, conform necesităților stricte ale producției

Urmărește încadrarea societății în fondurile programate, în cazul depășirii acestora, analizează cauzele care au condus la folosirea de credite cu dobânzi penalizatoare, stabilind măsuri în acest sens

Asigură desfăsurarea ritmică a operațiunilor de decontare cu furnizorii și beneficiarii stabilind împreună cu băncile măsuri pentru încasarea contravalorii produselor livrate

Asigură plata la termen a sumelor care constituie obligația societății față de bugetul de stat și alte obligații față de terți

Asigură efectuarea corectă și la timp a calculului privind drepturile de salarizare ale personalului

Analizează calculația în valută a costurilor pentru fiecare produs prevăzut în programul de export și acționează pentru obținerea unui beneficiu în valută la fiecare tranzacție comercială externă

Urmărește primirea în termen a facturilor pentru mărfurile exportate și importate

Urmărește decontarea în termen a operațiunilor rezultate din activitatea de comerț exterior

Întocmește statutul de funcțiuni pentru personalul din subordine cu respectarea numărului de posturi aprobat de conducerea societății

Îndeplinesc orice alte atribuții legate de profilul activității sale, prevăzute de dispozițiile legale

Responsabilități:

răspunde de îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la punctul II;

răspunde de întocmirea fișelor de atribuții ale salariaților din subordine;

răspunde de îndeplinirea sarcinilor stabilite de echipa managerială, în termenele stabilite, pentru activitățile pe care le coordonează;

răspunde de gospodărirea judicioasă, în condițiile legii a mijloacelor materiale, umane și financiare încredințate de societate pentru îndeplinirea sarcinilor;

Responsabilitățile stabilite mai sus nu eludează pe cele rezultate din alte acte normative în vigoare sub incidența cărora intră activitatea desfășurată pe funcție.

III.4.3. PROCESUL TEHNOLOGIC. DOTARE EXISTENTĂ

Pregătirea matrițelor: curățirea matrițelor, spălare cu apă caldă,

Ștergere, aplicare ceară, lustruire, aplicare demulator.

Aplicare gelcoat : Pregătire pentru aplicare gelcoat, Aplicare gelcoat, Polimerzare.

Aplicare fibră: Aplicare material legătură, Aplicare fibră și rășină, Rolare, Măturare,

Tăiere contur, Extragere.

Finisare produs: Ajustare bavuri, Finisare, Vopsire, Control, Ambalare.

Montaj suprastructuri: Pregătire suprastructuri, Lipire capitonaj, Montare pe mașină,

Finisare, Spălare.

Fluxul de producție : Întreprinderea posedă un flux de producție clar și logic, beneficiind de sisteme și mijloace adecvate pentru evitare riscului de amestecare a produselor conforme cu cele neconforme, sau cu cele ce se găsesc în așteptarea luării unei decizii.

A. Pregătirea matrițelor : se curăță matrițele de bavuri sau de eventualele resturi de fibră cu dălți și cuțite speciale apoi se spală matrițele cu apă caldă la 40° – 60° C ( când este necesar ).Se șterg matrițele și se usucă cu lavete curate. Se lustruiesc matrițele dacă se impune cu pasta de lustruit. Se aplică ceara și se lustruiește cu lavete curate. La final se aplică demulator cu pensule sau lavete.

B. Aplicare gelcoat : se pregătește instalația pentru aplicare gelcoat și se aplică gelcoatul. Se urmărește cu ajutorul unui dispozitiv special ca grosimea stratului să fie cuprinsă între 0,6 – 0,9 mm. La final se usucă stratul de gelcoat.

C. Aplicare amestec fibră / rășină : se pregătește instalația pentru aplicarea amestecului de fibră-rășină apoi are loc aplicarea propriu-zisă. Se are în vedere acoperirea completă a matriței cu amestec de fibră-rășină în două straturi. Apoi are loc polimerizarea reperelor : se urmărește respectarea condițiilor de temperatură, ventilație, umiditate și a timpilor de reticulare în matriță și în afara matiței. Are loc tăierea pe contur cu cuțite speciale și extragerea pieselor din matrițe.

D. Finisare produs : piesele măturate se vor debavura cu dălți speciale sau cuțite iar extragerea pieselor se va face atât cu aer comprimat cât și cu pene speciale din polipropilenă care să nu zgârie matrițele. Ajustarea pieselor se face cu smirghel sau după caz cu pile iar dacă se impune se vor folosi scalexoare cu piatra, prevăzute cu apărători pentru debitare sau tăiere a diferitelor profile. Dacă sunt necesare retușuri sau remedierea unor defecte acestea se chituiesc cu rășină și talc, după care se finisează prin slefuire cu smirghel. Vopsirea se execută în funcție de culoarea cerută iar ambalarea produselor se face în saci de polietilenă.

E. Montajul suprastructurilor : se montează chederul ce va etanșa rama din față a mașinii pe pavilion iar capitonajul se montează prin lipire cu prelandez. Suprastructura pregătită se așază pe mașină prin prinderea cu 7 șuruburi. Chesonul se prinde de suprastructură cu șuruburi iar ușile se montează pe cheson prin balamale. Etanșarea suprastructurilor pe mașini se face cu tixosiler iar pe exteriorul suprastructurilor se prind profile de aluminiu prin fixare cu nituri pop. Pe profilul din aluminiu se montează garnitura de etanșare din cauciuc. După montaj se spală pentru degresarea demulatorului cu apă caldă și solvent.

MATERII PRIME

Principalii furnizori de materii prime

III.5. PIAȚA ACTUALĂ A ÎNTREPRINDERII ȘI CONCURENȚII

III.5.1. CLIENȚII

Având în vedere specificul firmei ROMTURINGIA produsele noastre se adresează pieței largi, utilizatorii de autoutilitare pentru transport marfa, rețele de magazine de piese auto, sectoare de construcții, din întreaga țară dar în acest moment rețeaua noastră de distribuitori acoperă doar zona centrală și de sud a țării. Începând cu anul 1999 produsele firmei noastre se vând și la export împreună cu autoutilitarele Dacia Pick – up Aro în republica Cehia prin firma „ Lum Oris” – Praga și în Bulgaria prin firma „Belgo ltd” – Plovdiv.

Relevant din datele prezentate mai sus este faptul că societatea are o arie largă de desfacere a produselor, cuprinzând zona centrală și de sud a țării. De asemenea se menționează că există posibilități reale de prelungire a contractelor de desfacere și de asemenea de majorare a cantităților contractate. În acest fel se dovedește calitatea superioară a produselor oferite de societate și cererea care se menține la un nivel ridicat.

Descrierea pieței pentru produsele și serviciile realizate:

III.5.2. SISTEMUL DE DISTRIBUȚIE

Distribuția produselor se face în principal prin rețeaua dealeri în baza contractelor și a comenzilor ferme, iar pentru clienții ocazionali vânzarea se face direct la sediul firmei sau din depozitul zonal aflat în Pitești, str. Câmpulung nr. 14.

Produsele finite se livrează în condițiile FRANCO – Depozit Câmpulung, firma eliberând documente de transport, certificate de conformitate și calitate și instrucțiuni de utilizare.

Ambalarea produselor intră în obligația S.C. ROMTURINGIA S.R.L. în condiții de securitate maximă astfel încât să nu sufere deteriorări sau degradări.

Încărcarea produselor în vederea livrării se face de către firma producătoare.

Transportul produselor trece în sarcina cumpărătorului, inclusiv costurile legate de asigurarea bunurilor pe timpul transportului.

Societatea a luat în calcul pentru viitorul apropriat și posibilitatea de desfacere a produselor prin transport gratuit la sediul clientului.

Având în vedere principalele tipuri de piețe , piețe deschise, închise, protejate, firma are posibilități de penetrare pe piețele deschise având o arie de acoperire ce cuprinde centrul și sudul țării. S.C. ROMTURINGIA S.R.L. are contracte de desfacere încheiate cu clienții tradiționali , dar există un potențial mare de noi clienți pe care societatea i-a contractat în vederea unor relații de parteneriat.

Studiile de marketing efectuate de personalul specializat din cadrul firmei consideră că orice management are ca finalitate o strategie a rezultatelor. Printre opțiunile cheie ale societății se află și adoptarea uneia din următoarele componente economice care sunt fundamentale în lupta cu concurența:

Inovația de produse noi, de noi concepte de distribuție, de noi modalități de a defini și depista piața potențială

Intrarea cu întârziere pe piață poate fi o strategie deliberată, dacă cheltuielile pentru procurare la un moment dat sunt foarte mari

Săritura în frunte prin realizarea unor îmbunătățiri rapide la un produs, după lansarea unui produs similar de către concurență

Îmbunătățirea în faze prin i8ntroducerea produselor noi în valuri succesive după un program de inovare bine gândit

Desuetudinea planificată, respectiv planificarea sistematică cu întârziere a schimbării modelelor sau reducerii reclamei și promovării vânzărilor pentru produse cu cerere în declin care pot aduce un câștig.

Strategia de creștere a vânzărilor este determinarea cererii primare pentru produsele cu calități superioare și prețuri mici introduse pe piață, urmare a îmbunătățirii procesului tehnologic prin implementarea proiectului. Societate va lansa produsele pe piață emițând un mesaj către consumatorii potentiali în conținut : funcționabilitatea, fiabilitate , design, condiții de garanție, serviciile post-vânzare, instrucțiuni, raport serviciu-preț.

Unitatea cunoaște strategia comunicării publicitare atât pentru lansarea de noi produse cât și pentru menținerea unei vânzări ridicate la produsele deja existente. De asemenea există un sistem de distribuție bine pus la punct în ce privește promovarea vânzărilor, târguri, expoziții.

Având în vedere aceste strategii de marketing care corelate pe de o parte cu un management modern iar pe de altă parte cu tehnici specifice de penetrare pe piață, societatea se va impune în fața oricărei concurențe. Societatea a luat în calcul pentru viitorul apropiat și posibilitatea de desfacere a produselor prin transport gratuit la sediul clienților.

III.5.3 CONCURENȚII

Principalii concurenți ai S.C. ROMTURINGIA S.R.L. care acționează actualmente pe piață sunt:

ROMPRIM S.A. – București – producător de caroserii și furgoane auto executate din materiale convenționale – tablă oțel sau tablă aluminiu cu greutăți specifice mari

Firma este încă proprietate de stat, lucrează încă cu personal numeros, regii mari și costuri totale mari.Deci este firmă cu tradiție în domeniul caroseriilor produsele lor nu au evoluat păstrând aceleași forme colțuroase care se fabricau acum 30 de ani, lucru ce nu-i asigura adaptabilitate la noile cerințe ale pieții. Din aceste motive o mare parte din clienții ROMPRIM se adresează acum firmei ROMTURINGIA pentru faptul că produsele noastre sunt mai ușoare, cu design plăcut și mai ieftine.

Uzina Mecanică – Mediaș – cel mai mare producător de furgoane și izoterme auto se adresează în mod deosebit autoutilitarelor cu sarcina utilă mai mare de zece tone. Actualmente această fabrică deține doar 3-4 % din piața furgoanelor sub 1,5 tone, acestea fiind executate la fel ca și la ROMPRIM din materiale convenționale- profile din oțel, tabla de oțel, și tabla de aluminiu.

OLTPAN S.A. – Râmnicu – Vâlcea – primul și singurul producător de panouri sandewich din România. Asigură doar 8-10 % din necesarul la nivel național, restul fiind asigurat prin import de pe piața comunitară ( POLIFON – Franța – cu fabrica în Polonia la Lublin și ALUVAN – Belgia ).

Din analizele efectuate rezultă o poziție avantajuasă pe piața a S.C. ROMTURINGIA S.R.L. În urma implementării proiectului de investiții propus raportul preț-calitate la produsele proprii va accentua și mai mult poziția actuală a firmei.

III.5.4. POZIȚIONAREA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR SOCIETĂȚII FAȚĂ DE CONCURENȚĂ

Produsele oferite de S.C. ROMTURIMGIA S.R.L. se impun pe piața centrală și de sud a țării fiind producător unic în zonă.. Deocamdată această calitate îi oferă un avantaj deosebit, deoarece poate vinde în condițiile proprii. Prin rețeaua de dealeri zonali produsele firmei ROMTURINGIA ajung totdeauna aproape de clienții săi.

Societatea este gată să facă față oricărei concurențe care va apare, deoarece produsele sunt de cea mai bună calitate iar prin politica de prețuri pe care o promovează dovedește o ușoară adaptabilitate la orice condiții apărute.

Având în vedere că S.C. ROMTURINGIA S.R.L. funcționează de 6 ani, ea este cunoscută pe piață, iar acțiunile publicitare efectuate frecvent și participările la târguri și expoziții i-au creat un avantaj net, societatea fiind care își selectează clienții în funcție de durată de imobilizare a creanțelor.

Principalele avantaje ale produselor ce vor fi oferite de întreprindere ( de ex. preț, calitate, caracteristici speciale, altele )

Datorită retehnologizării procesului de producție, costurile pe unitatea de produs vor scădea, fapt ce va conduce la diminuarea prețurilor de vânzare a mărfurilor. De asemenea, aceleiași retehnologizări , prin utilizarea noilor instalații specializate calitatea produselor va crește, ceea ce presupune posibilitatea penetrării pe piață mult mai ușor. Noul proces de producție, complex, realizează produse fiabile, ușoare, funcționale, colorate diferit în funcție de solicitările clienților. În cadrul secției de modelărie se creează noi modele ce vor putea satisface orice solicitare din partea consumatorilor.

III.6. ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE A S.C. ROMTURINGIA S.R.L.

III.6.1. CALCULUL SITUAȚIEI NETE

-Ron-

Calculul situației nete s-a efectuat pe baza bilanțului simplificat din Anexa 1.

Așa cum rezultă din tabelul de mai sus, situația netă în perioada 2005-2007 este pozitivă ți crescătoare, efect al unei gestiuni economice sănătoase. Creșterea situației nete marchează atingere obiectivului major al unei gestiuni financiare și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri proprii.

III.6.2. DIAGNOSTICUL FINANCIAR PRIN SISTEMUL DE RATE

A. Ratele privind structura activului :

Din calculul acestor rate, rezultă că ponderea cea mai mare în totalul activului o dețin activele circulante.

Rata activelor circulante evoluează în mod crescător în perioada analizată, creștere care se datorează îndeosebi mărimii costurilor.

Rata imobilizărilor corporale înregistrează evolutiv o reducere, aceasta constituind un aspect pozitiv, știut fiind faptul că o imobilizare foarte ridicată a capitalului în activele fixe implică riscul netransformării rapide a acestora în lichidități.

Rata nulă a imobilizărilor financiare arată că societatea nu deține participații la alte societăți comerciale.

Rata stocurilor înregistrează valori pozitive și crescătoare, ceea ce poate fi interpretată ca un aspect pozitiv pentru societate având în vedere faptul că societatea face parte din sfera producției și că această creștere este motivată de o creștere a vânzărilor. Valoarea ridicată în 2005 a activelor de trezorerie reflectă o situație favorabilă în teoria echilibrului financiar, dar având în vedere faptul că nivelul acestora nu depășește pe cel al pasivelor de trezorerie, poate fi interpretată ca un aspect negativ pentru societate.

B. Rate privind structura pasivului :

Rata stabilității financiare relevă faptul că societatea dispune de o bună stabilitate financiară. Această stabilitate financiară este rezultatul autonomiei financiare globale care înregistrează ponderi semnificative în perioada analizată și a unei ponderi nesemnificative a autonomiei financiare redusă.

Rata îndatorării globale înregistrează valori crescătoare, însă faptul că aceasta este mai mare decât 1, semnifică creșterea îndatorării societății, îndatorare ce se realizează în special pe seama datoriilor pe termen scurt. În această situație, conducerea societății trebuie să acționeze în vederea reducerii datoriilor pe termen scurt și obținerea acestora, atunci când este necesar, la cel mai mic cost posibil.

III.6.3. ABORDĂRI ALE NOȚIUNII DE FOND DE RULMENT

Fondul de rulment net:

Fondul de rulment propriu :

Fondul de rulment străin:

Din tabelele de mai sus se observă că S.C. ROMTURINGIA S.R.L. prezintă o structură financiară care evidențiază un fond de rulment net pozitiv în 2006 și 2007. fondul de rulment net pozitiv evidențiază faptul că o parte din sursele permanente sunt utilizate pentru finanțarea activelor circulante. Această creștere efectivă se datorează majorării capitalurilor permanente.

Se observă că ponderea cea mai mare o deține fondul de rulment străin, ceea ce presupune o finanțare a imobilizărilor nete pe seama datoriilor pe termen mediu și scurt.

Fondul de rulment propriu negativ semnifică faptul că societatea nu dispune de autonomie financiară în finanțarea investițiilor, iar creșterea înregistrată de fondul de rulment străin semnifică faptul că finanțarea firmei se face pe baza datoriilor la termen.

III.6.4. FUNDAMENTĂRI CU PRIVIRE LA NOȚIUNEA DE NEVOIE DE FOND DE RULMENT

Așa cum se observă, S.C. ROMTURINGIA S.A. înregistrează nevoie de fond de rulment negativă în 2005 și 2006. În anul 2005 se cunoaște o creștere efectivă mare înregistrând o valoare pozitivă. Nevoia de fond de rulment pozitivă se interpretează ca fiind un surplus de nevoi temporare (ciclice) în raport cu resursele temporare (ciclice). Această nevoie de fond de rulment pozitivă poate fi considerară normală, având în vedere faptul că ea este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.

III.6.5. TREZORERIA NETĂ ȘI CASH – FLOW – UL

În anul 2005 S.C. ROMTURINGIA S.R.L are o trezorerie negativă, ceea ce semnifică faptul că societatea are dependență de creditele pe termen scurt. În 2006 și 2007 societatea dispune de o trezorerie pozitivă cea ce înseamnă că societatea dispune de lichidități abundente care să-i permită să ramburseze datoriile financiare pe termen scurt.

Calculul cash-flow-ului pentru S.C. ROMTURINGIA S.R.L

În anul 2005 și 2006 cash-flow-ul a înregistrat valori pozitive, ceea ce semnifică o creștere a capacității reale de finanțare a investiților. În anul 2007 cash-flow-ul devine negativ, ceea ce semnifică o reducere a capacități reale de finanțare a investițiilor, o diminuare a valorii proprietății.

III.7. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂȚII

III.7.1. TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE S.C. ROMTURINGIA S.R.L.

III.7.2. CAPACITATEA DE AUTOFINANȚARE ȘI AUTOFINANȚAREA

A. CALCULUL CAF PRIN METODA DEDUCTIVĂ

B. CALCULUL CAF PRIN METODA ADIȚIONALĂ

III.7.3. DIAGNOSTICUL FINANCIAR PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE

RATELE DE RENTABILITATE COMERCIALĂ

Se observă o degradare a marjelor în cursul perioadei analizate.

Reducerea marjei comerciale în perioada analizată implică cheltuieli generale riguroase și, deci recurgerea la formele de distribuire a mărfurilor, care permit reducerea costurilor privind personalul și realizarea de economii asupra cheltuielilor de transport, stocaj. Având în vedere faptul că rata marjei comerciale în scădere este însoțită de o creștere a vânzărilor în perioada analizată, putem spune că întreprinderea preferă reducerea prețului de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piață.

RATELE DE RENTABILITATE ECONOMICĂ

RATELE DE RENTABILITATE FINANCIARĂ

Creșterea rentabilității financiare evidențiază gradul de valorificare al capitalurilor proprii.

III.7.4. DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RISCURILOR ÎNTREPRINDERII

Situația solvabilității la S.C. ROMTURINGIA S.R.L. este următoarea:

Ratele de solvabilitate :

Valoarea supraunitară a ratei de lichiditate dovedește, că cel puțin pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. Aceasta constituie, pentru bancă, un grad de siguranță în acordarea noilor credite concretizat prin existența unui fond de rulment financiar care-i permite întreprinderii să facă față incidențelor care apar în mișcarea activelor circulante sau ale unor deteriorări în valoarea acestora.

Trebuie să remarcăm faptul că lichiditatea generală are o marjă sporită de aproximare datorită numărului mare de variabile care o influențează cum ar fi :

Natura sectorului de activitate;

Structura activelor circulante;

Rotația activelor circulante;

Intensitatea sezonieră.

În perioada analizată se remarcă o tendință de creștere a lichidității generale.

Valoarea supraunitară a ratei lichidității parțiale evidențiază faptul că stocurile nu sunt finanțate prin datoriile pe termen scurt (cel mult prin aconturi și avansuri primite de la terți). Rata lichidității parțiale fiind subunitară, totuși aceasta nu produce dificultăți pentru societate în măsura în care societatea dispune de stocuri sănătoase și de previziuni de trezorerie corecte. Atunci când între valoarea lichidității generale și valoarea lichidității parțiale există diferențe foarte mari, agentul economic are stocuri mari și va trebui să procedeze la analiza acestora pentru a înlătura imobilizarea acestora în cazul în care nu sunt justificate de creșterea corespunzătoare a vânzărilor.

Rata lichidității imediate asigură interfața elementelor cele mai lichide ale activului cu obligațiile imediat exigibile ale pasivului. O valoare pertinentă a raportului este dificil de stabilit. Întreprinderea ar avea o situație financiară excepțională dacă trezoreria sa ar fi suficientă pentru a alimenta fluxurile monetare de ieșire. Teoria economică apreciază că o valoare de 0,2 – 0,3 ar exprima raționalitatea unei întreprinderi bine administrată din punct de vedere financiar, dar totuși interpretarea ratei solicită și alte informații privind condițiile de desfășurare a activității. Deși, teoretic o rată ridicată indică o lichiditate ridicată, ea poate avea și alte semnificații, ca de exemplu folosirea neeficientă a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicată nu poate fi o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate. O valoare redusă a ratei de lichiditate imediată poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale deținând în schimb valori deplasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile, în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor imediate.

RATELE ȘI INDICATORII DE RAMBURSARE A DATORIILOR

În anul 2005 S.C. ROMTURINGIA S.R.L. înregistrează o valoare mai mare a ratei de prelevare a cheltuielilor financiare, ceea ce relevă faptul că, costurile îndatorării afectează starea de sănătate a societății, dar în 2006 și 2007 se înregistrează o scădere a acestui indicator.

Rata medie a dobânzilor evidențiază faptul că societatea nu poate recurge la îndatorare deoarece costul datoriilor depășește randamentul activității economice și în acest caz apelul la resursele împrumutate nu constituie o soluție favorabilă pentru finanțarea investițiilor.

III.7.5. STUDII PRACTICE PRIVIND FUNDAMENTAREA DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

A) Studiu de caz privind analiza rentabilității la S.C. ROMTURINGIA S.R.L.

Întrucât analiza rentabilității nu se limitează la investigarea indicatorilor ei absoluți ci și a celor relativi, obținuți prin raportarea rezultatelor la mijloacele angajate sau consumate pentru desfășurarea activității respective, la S.C. ROMTURINGIA S.R.L., pe baza datelor preluate din situațiile financiare, mai exact din contul de profit și pierdere și bilanțul exercițiului 2007 se pot calcula rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară și de asemenea se poate evidenția efectul de levier.

RON

Din contul de profit și pierdere al exercițiului 2007 rezultă următoarele: cifra de afaceri: 4226,82; cheltuieli pentru exploatare plătibile: 4132,73; cheltuieli cu amortizările:80,85; dobânzi: 10,65;

cota impozitului pe profit: 16%.

Pentru calculul EBIT: CA-Ch. Expl.-Amortizări = 4226,82-4132,73-80,5=13,59

Impozit pe profit: (EBIT-Dobânzi)*t=(13,59-10,65)*16%=12

Re=(13,59-12)/301,26=5,26%

Rata dobanzii (Rd)=Dobânzi/Datorii financiare=10,65/465,529=2,28%

Rentabilitatea financiară (Rf)=Re+(Re-Rd)*Datorii/Capitaluri proprii

Rf=0,0526+(0,0526-0,0228)*465,529/587,634=2,36%

Conform calculelor de mai sus se observă un efect de levier pozitiv, datorită faptului că Re este mai mare decât Rata dobânzii (Rd) la care S.C. ROMTURINGIA S.R.L. se împrumută.

B) Studiu de caz privind analiza bonității S.C. ROMTURINGIA S.R.L. în scopul obținerii creditelor pe termen scurt pentru finanțarea Activelor circulante

Pentru a stabili performanța economico-financiară a împrumutatului(S.C. ROMTURINGIA S.R.L.) se va realiza analiza bonității. Astfel, se vor calcula o serie de indicatori precum lichiditatea generală, solvabilitatea și rentabilitatea.

a) coeficientul de lichiditate generală: Kl=Ac/Dts*100=1038,944 /764,521*100=135,89%

Cum activele circulante acoperă datoriile pe termen lung și Kl mai mare de 100 rezultă că S.C. ROMTURINGIA S.R.L. prezintă o lichiditate bună.

b) coeficientul de solvabilitate:Ks=(Capital social/Capital social+Dtml)*100=

(270/270+465,529)*100=36,70%.

Solvabilitatea nu este optimă.

c) coeficientul de rentabilitate:Kr=Profit net/Capital social*100=42,639/270*100=15,79%

Într-o economie de piață stabilă, 15,79% este o rată de rentabilitate performantă.

CONCLUZII

Prin intermediul celor trei capitole ale sale, lucrarea a prezentat diverse modalități de diagnosticare și evaluare a firmelor private, acordându-se o atenție specială prezentării diagnosticului la S.C. "ROMTURINGIA" S.R.L., respectiv a situației financiare a acestei societăți.

În primul capitol s-a definit conceptul de diagnostic financiar, au fost analizate etapele și fazele diagnosticului financiar și de asemenea au fost scoase în evidență obiectivele iagnosticului financiar. De asemenea, un important element de reflecție l-a constituit informația contabilă în diagnosticul financiar.

Al II-lea capitol punctează principalele surse de informații în determinarea diagnosticului financiar. S-a desprins concluzia că bilanțul furnizează informații despre poziția netă a societății în timp ce contul de profit și pierdere ajută la determinarea rezultatului exercițiului. Orice întreprindere, indiferent de profil și dimensiune și de spațiul social-economic în care activează, trebuie să-și probeze permanent viabilitatea, capacitatea de concurență și adaptare, performanța economico-financiară, aceasta cu atât mai mult, cu cât mecanismele clasice ale economiei de piață se formează și urmează să funcționeze cu toate rigorile ce le presupun. Concluziile privitoare la nivelul rezultatelor financiare și la evoluția lor în timp sunt principalele semnale ce pot orienta operativ și eficace cercetările și interpretările ulterioare.

Analiza datelor care caracterizează funcționarea S.C. ROMTURINGIA S.R.L. din punct de vedere financiar, pune în evidență punctele tari și slabe ale firmei.

Analiza situației nete, care în cazul S.C. ROMTURINGIA S.R.L. este pozitivă și crescătoare, ne permite să tragem concluzia că gestiunea economică a societății a fost exercitată în mod eficient.

PUNCTE TARI

Întreprinderea a adoptat o strategie de finanțare bine adoptată perioadei parcurse, respectiv o strategie de finanțare bazată pe propriile-i posibilități;

Fondul de rulment în 2005 a fost negativ, dar în 2006 și 2007 a înregistrat valori pozitive și crescătoare, evidențiindu-se faptul că o parte din sursele permanente au fost utilizate pentru finanțarea activelor circulante;

Trezoreria netă pozitivă și crescătoare în 2006 și 2007 este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii, al faptului că societatea a înregistrat profit;

Un cash – flow pozitiv înregistrat în 2005 și 2006 evidențiază o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor, o îmbogățire a activului real și o confirmare a majorării averii proprietarilor;

Rentabilitatea financiară înregistrează valori pozitive și crescătoare evidențiind gradul de valorificare al capitalurilor proprii;

Lichiditatea generală a înregistrat în 2005 o valoare puțin sub limita minimă admisă (<1), dar în 2006 și 2007 această rată este mai mare decât 1 ceea ce semnifică că o parte din activele circulante sunt finanțate din surse permanente ceea ce contribuie la echilibrul financiar al întreprinderii.

PUNCTE SLABE

Rata lichidității parțiale înregistrează valori sub limita admisibilă (Rlg≥0,8)exprimând faptul că întreprinderea are o capacitate redusă de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități;

Rata lichidității imediate, în teoria economică, se apreciază ca fiind mai mare decât 0,3. O valoare mai mare de 0,3 se înregistrează doar în 2006, în anul 2005 și 2007 îregistrându – se valori sub această limită.

BIBLIOGRAFIE

1. Bran P. – Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 1997

2.Dumitru M. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Fundației România de mâine, București, 2003

3.Feleagă N. – Sisteme contabile comparate, Ediția a-II-a, vol.I, Contabilitățile anglo –saxone, Editura Economică, București, 1999

4.Halpern P.,J.Fred Weston,Eugene F. Brigham – Finanțe manageriale, Ed.Economică, 1998

5.Ilie V. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

6.Ilie V., Teodorescu M. – Finanțele întreprinderii, Editura ASE, București, 2003

7.Mărgulescu D. – Analiza economico – financiară a întreprinderii, Editura Tribuna economică, București, 1994

8.Mărgulescu D., Niculescu M., Robu V. – Diagnosticul economico-financiar, Editura Romcart, București, 1994

9.Niculescu M. – Diagnosticul global strategic, Editura Economică, București, 1997

10.Stancu I. – Finanțe. Teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderilor. Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București, 1997

11. Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

12. Vintilă G. – Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

13. Deaconu S. – Gestiunea și contabilitatea firmei, Tribuna Economică, Nr.3, Martie 2005

14. Legea contabilității nr.82/1991, M.O. nr. 85,20.02.2001.