Piata Unica O Noua Abordare In Elaborarea Politicilor
CUPRINS
Introducere …………………………………………………………………………………………………………….4
Capitolul 1. Geneza si evolutia pietei unice……………………………………………………..6
1.1. Geneza si evoluția pieței unice………………………………………………………………………….6
1.2. Contextul dezvoltări pieței unice ……………………………………………………………………..9
1.3. Impactul pieței unice asupra statelor membre ale UE ……………………………………….15
Capitolul 2.Elaborarea politicilor europene in contextul pieței unice……..19
2.1. Politica elaborării politicilor în PUE………………………………………………………………19
2.1.1 Definirea si elaborarea politicilor publice în contextul pieței unice………….19
2.1.2 Integrarea negativă………………………………………………………………………………21
2.1.3. Integrarea pozitivă…………………………………………………………………………….23
2.1.4 Deschiderea spațiului de elaborare a politicilor……………………………………..27
2.1.5 Modalitatea de reglementare………………………………………………………………..28
2.2. Lărgirea sferei politicilor comunitare după programul pieței unice ………………….30
2.3. Cerințele politicilor comunitare în deceniul actual …………………………………………32
Capitolul 3. Rolul pietei unice in cadrul politicii economice ………………………37
3.1 Instituirea Pieței interne unice………………………………………………………………………..37
3.1.1 Libera circulație a persoanelor și serviciilor………………………………………….37
3.1.2 Libertatea de stabilire………………………………………………………………………….39
3.1.3 Libertatea de prestare a serviciilor……………………………………………………….41
3.1.4 Libera circulație a mărfurilor………………………………………………………………42
3.1.5 Capitaluri și Plăți ………………………………………………………………………………43
3.2 Efectele pieței unice …………………………………………………………………45
3.2.1 Dreptul de rezidență…………………………………………………….…. 45
3.2.2 Fuziunile și preluările de companii………………………………………….45
3.2.3 Un sistem de transport european……………………………………………47
3.2.4 Transportul aerian……………………………………………………………………………..48
3.3 Zona euro…………………………………………………………………………….51
Capitolul 4. Cresterea calității vieții a cetățenilor Uniunii Europene…….57
4.1 Uniunea Europeană și cetățenii săi ………………………………………………..57
4.2.Participarea și reprezentarea ………………………………………………………64
4.2.1 Alegerile europene………………………………………………………….66
4.2.2 Referendumurile…………………………………………………………….68
4.2.3 Grupurile de interese………………………………………………………..70
4.3 Creșterea calității vieții……………………………………………………………….73
4.3.1 Construirea unui teren de acțiune echitabil…………………………………75
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………….79
Bibliografie selectivă …………………………………………………………………………………………..82
=== Piata unica o noua abordare in elaborarea politicilor ===
CUPRINS
Introducere …………………………………………………………………………………………………………….4
Capitolul 1. Geneza si evolutia pietei unice……………………………………………………..6
1.1. Geneza si evoluția pieței unice………………………………………………………………………….6
1.2. Contextul dezvoltări pieței unice ……………………………………………………………………..9
1.3. Impactul pieței unice asupra statelor membre ale UE ……………………………………….15
Capitolul 2.Elaborarea politicilor europene in contextul pieței unice……..19
2.1. Politica elaborării politicilor în PUE………………………………………………………………19
2.1.1 Definirea si elaborarea politicilor publice în contextul pieței unice………….19
2.1.2 Integrarea negativă………………………………………………………………………………21
2.1.3. Integrarea pozitivă…………………………………………………………………………….23
2.1.4 Deschiderea spațiului de elaborare a politicilor……………………………………..27
2.1.5 Modalitatea de reglementare………………………………………………………………..28
2.2. Lărgirea sferei politicilor comunitare după programul pieței unice ………………….30
2.3. Cerințele politicilor comunitare în deceniul actual …………………………………………32
Capitolul 3. Rolul pietei unice in cadrul politicii economice ………………………37
3.1 Instituirea Pieței interne unice………………………………………………………………………..37
3.1.1 Libera circulație a persoanelor și serviciilor………………………………………….37
3.1.2 Libertatea de stabilire………………………………………………………………………….39
3.1.3 Libertatea de prestare a serviciilor……………………………………………………….41
3.1.4 Libera circulație a mărfurilor………………………………………………………………42
3.1.5 Capitaluri și Plăți ………………………………………………………………………………43
3.2 Efectele pieței unice …………………………………………………………………45
3.2.1 Dreptul de rezidență…………………………………………………….…. 45
3.2.2 Fuziunile și preluările de companii………………………………………….45
3.2.3 Un sistem de transport european……………………………………………47
3.2.4 Transportul aerian……………………………………………………………………………..48
3.3 Zona euro…………………………………………………………………………….51
Capitolul 4. Cresterea calității vieții a cetățenilor Uniunii Europene…….57
4.1 Uniunea Europeană și cetățenii săi ………………………………………………..57
4.2.Participarea și reprezentarea ………………………………………………………64
4.2.1 Alegerile europene………………………………………………………….66
4.2.2 Referendumurile…………………………………………………………….68
4.2.3 Grupurile de interese………………………………………………………..70
4.3 Creșterea calității vieții……………………………………………………………….73
4.3.1 Construirea unui teren de acțiune echitabil…………………………………75
Concluzii ……………………………………………………………………………………………………………….79
Bibliografie selectivă …………………………………………………………………………………………..82
Introducere
În lucrarea mea de licentă: Piața unică o nouă abordare în elaborarea politicilor,am încercat sa prezint o imagine cat mai clară a pieței unice din perspectiva politicilor europene. Am plecat de la Tratatul de la Roma,care este inițiatorul primelor politicii comunitare, și am parcurs toate etapele dezvoltari pieței unice,încercând să surprind efectele implementări programului acesteia asupra Uniunii Europene și a cetățenilor săi. Iar în ultimul capitol: Cresterea calității vieții a cetățenilor UE am realizat o analiză succintă a rolului jucat de piața unică în beneficiul cetățenilor Uniunii Europene și nu numai.
Programul pieței unice europene a marcat o cotitură în procesul de integrare europeană. Totuși, rădăcinile acesteia sunt mult anterioare anului 1985. Armonizarea detaliată s-a dovedit o metodă frustrantă de integrare a pieței, mai ales după ce concurența externă a început să pună la încercare industria europeană. Procesul de elaborare a politicilor UE s-a deschis treptat către idei noi și, cu sprijinul deciziilor CEJ și prin acțiunile Comisiei, a facilitat activismul legislativ și modificări importante ale proceselor de punere în aplicare a politicilor. Deși sarcina "finalizării" pieței unice rămâne încă de realizat, aceasta constituie acum esența integrării europene și a modificat modelul relațiilor stat-piață în Europa.
Planurile de finalizare a pieței interne au atras după sine o creștere a interesului academic în Uniunea Europeană (UE). Înainte de 1985, dezbaterea teoretică privind integrarea politică stagna, studiile privind elaborarea politicilor UE erau rare și puțini economiști se dedicaseră analizei integrării economice europene. La sfârșitul anilor '80 toate acestea s-au schimbat, pe măsură ce analizele politice concurente proliferau și erau examinate consecințele economice ale noului program legislativ. Într-adevăr, multe abordări teoretice noi cu privire la integrarea europeană au luat piața unică drept principal punct de referință, la fel cum mulți teoreticieni anteriori se inspiraseră din politica agricolă. Pentru mulți, programul pieței unice europene (PUE) constituie un punct important de schimbare de la stagnare spre dinamism, de la politica "veche" a integrării europene către politica "nouă" de reglementare în Europa.
Acesta lucrare reexaminează înnoirea pieței unice europene ca pe un punct marcant de schimbare în elaborarea politicilor europene. În esență, se prezintă argumentul conform căruia analizele care au proliferat în urma Actului Unic European (AUE) și PUE au supraestimat noutatea acestora și au subestimat unele din circumstanțele care au contribuit la "succesul" lor. Astfel, analizele de la sfârșitul anilor '80 au pus accentul pe noutatea programului PUE, dar în retrospectivă putem observa o continuitate semnificativă cu ceea ce exista înainte. Cu toate acestea, incorporarea programului PUE reprezintă o redefinire semnificativă a mijloacelor și scopurilor politicilor. Aceasta a permis adaptarea procesului integrării europene la noi constelații de idei și interese și a generat o modalitate diferită de elaborare a politicilor, care s-a difuzat în multe alte domenii .
PUE este importantă și din perspectiva impactului său asupra modelului european de elaborare a politicilor publice în interiorul statelor membre. Astfel, reglementarea piețelor la nivelul supranațional de guvernantă europeană intră în coliziune, uneori în mod destul de semnificativ, cu alte chestiuni de pe agendele politice și economice ale statelor membre UE. De asemenea, există tensiuni între reglementarea supranațională pentru piețele transnaționale, angajând autorități transnaționale de reglementare și actori importanți de pe piață, și politica națională încapsulată, implicând și depinzând de spațiul politic intern mai redus, întreprinzători de dimensiune mai mică, autorități locale de reglementare și politicieni naționali sau regionali.
Aceste repercusiuni nu s-au limitat la statele membre care au acceptat AUE și PUE. Impactul extrateritorial formal și informai asupra vecinilor, partenerilor și concurenților a fost puternic. PUE s-a extins oficial la țările vecine prin intermediul Spațiului Economic European (SEE) și prin procesul de preaderare al țărilor din Europa Centrală și de Est, pentru multe finalizându-se printr-o aderare deplină. Mai puțin formal, PUE a schimbat condițiile în care furnizorii de bunuri și servicii din state terțe pot intra pe a doua piață din lume ca mărime. Costurile economice, sociale și politice ale ajustării la piața unică au generat și acțiuni secundare, focalizate uneori pe alte politici UE care puteau compensa sau elimina concurența externă.
Aspectele economice au dominat întotdeauna existența și activitatea Uniunii Europene. Începând cu primul experiment, cel al integrării producțiilor de cărbune și oțel, făcând apoi pasul către uniunea vamală, Politica Agricolă Comună, stabilizarea cursului de schimb, piața unica și moneda unică, planurile UE au fost în cea mai mare parte motivate de probleme legate de comerț, taxe, piețe de desfacere, valute, concurență și mobilitatea forței de muncă. Agenda integrării s-a extins doar de curând la o mai mare varietate de aspecte, de la cele sociale la cele privind protecția mediului.
Capitolul 1
Geneza si evoluția pieței unice
1.1 Tratatul de la Roma – inițiatorul primelor politicii comunitare
Inspirat de ideile lui Jean Monnet și Robert Schuman, Tratatul de la Paris, al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951, introduce conceptul de piață comună în două domenii considerate strategice și în care doar o politică comună putea armoniza pozițiile și interesele diferite ale marilor producători vest-europeni de cărbune și oțel. Tratatul CECO reprezenta însă o abordare sectorială a integrării regionale destul de limitată și avea drept scop promovarea cooperării și reconcilierii franco-germane și promova, în viziunea lui Walter Hallstein, un sistem economic al concurenței reglementate în două sectoare vitale pentru economia europeană în timpul războiului.
Accelerarea dezvoltării economice pe calea integrării regionale era posibilă numai prin extinderea sferei de activități implicate, iar efectul de antrenare (spillover effect) al CECO, concept introdus de doi exponenți ai neofunctionalismului, Ernst Haas și Leon Lindberg, a fost destul de evident în sfera economică și acesta împreună cu influența liberalismului american s-au reflectat în Tratatul Comunității Economice Europene.Tratatul de la Roma, semnat la 25 mai 1957, consacră conceptul pieței comune definit pe baza celor patru libertati fundamentale: libera circulație a marfurilor,seviciilor,presoanelor.capitaluriIor,la care s-au adăugat ca suport cele patru politici comune(politica agricola comuna,comerciala,concurenta si transport).
Conform unor autori cunoscuți în domeniul integrării europene, cum sunt Jacques Pelkmans, Loukas Tsoukalis, Pierre Mathijsen, Alan Dashwood, în cadrul conceptului de constituție economică introdus de Tratatul de la Roma, scopurile sau țelurile Comunității Economice Europene pot fi atinse prin mijloace sau puteri economice specifice, cum sunt piața comună și politicile comune. Conceptul de piață comună ar defini, în viziunea unor autori consacrați ca B. Balassa (1961), o uniune vamală în care sunt abolite restricțiile față de factorii de producție sau ar reprezenta al treilea stadiu al integrării regionale, după zona de liber schimb și uniunea vamală. Indiferent de nuanțele abordărilor conceptului pieței regionale comune, el nu putea fi implementat cu politici naționale diferite. Concluzia nu era decât una singură: integrarea piețelor nu era posibilă tară integrarea politicilor economice.
Plecând de la clasificarea stadiilor integrării economice ale lui Bela Balasa, dar și de la analizele altor autori consacrați, piața comună era doar al treilea stadiu al integrării economice, bazat pe uniunea vamală, care presupune totuși o politică comercială comună. Insă piața comună constituie temelia indispensabilă pentru progresul integrării către stadiile superioare, care sunt uniunea economică și monetară și uniunea economică totală. Abordarea integrării economice doar prin prisma comerțului, mai ales de către adepții teoriei tradiționale a comerțului internațional, s-a dovedit a fi una superficială sau limitată, întrucât ea nu a ținut cont de implicațiile intervenției statului în politica macroeconomică sau de rolul jucat de acesta pe plan economic.
Politica comercială comună a avut ca prim succes uniunea vamală, care a fost realizată la 1 iulie 1968, însă aceasta nu a însemnat automat o piață comună pentru mărfuri, dată fiind persistența altor obstacole netarifare, diversele tradiții și obiceiuri de consum, interesele divergente ale producătorilor și consumatorilor, regimul special al sectoarelor economice cu caracter strategic.
În perioada 1962-1968 s-au pus in practică prevederile Tratatului de la Roma de creare a unei pieței agricole comune, printr-un ansamblu complex de instrumente și reglementări. Totuși această piață comună agricolă a avut de la început un puternic caracter protecționist și a condus la unele confruntări pe plan comercial între SUA și Comunitatea Europeană.
Înainte de demararea programului pieței unice din anii '80, integrarea pieței produselor depășise sensibil stadiul uniunii vamale, iar noi politici comune erau conturate în cadrul Comunității Europene. In privința accesului pe piață, existau contingente naționale și restricții voluntare pe baze naționale la export pentru terți la produsele sensibile, măsurile echivalente restricțiilor cantitative nu erau armonizate pentru terți, plățile erau subiectul controalelor valutare naționale, politica comună în domeniul transporturilor nu devenise o realitate, impozitarea indirectă avea un punct forte în sistemul unic de TVA, dar accizele nu erau armonizate, existau taxe la frontieră, însă se realizase o cooperare vamală prin armonizarea și unificarea procedurilor de control și vămuire. In ceea ce privește condițiile de concurență pe piață, achizițiile publice erau deschise, dar procedurile nu fuseseră armonizate, monopolurile comerciale de stat aveau interdicția oricăror discriminări, politica concurenței era eficientă pe planul practicilor restrictive în domeniul ofertei și prețurilor, precum și al abuzului de poziție dominantă pe piață, mai puțin în privința fuziunilor și ajutorului de stat. In ceea ce privește funcționarea pieței, exista o politică regională relativ armonizată cu unele restricții la nivel național, o politică a științei și cercetării puțin armonizată, iar unele standarde și prevederi legislative privind agenții economici fuseseră armonizate sau unificate. Referitor la politicile sectoriale exista o politică eficace pe planul ofertei, dar cu costuri relativ mari în domeniul agricol , prin care restricțiile naționale fuseseră înlăturate, la fel și o politică comună in domeniul cărbunelui și oțelului, unde prevalau subvenții și restricții comerciale.
Obiectivul instituirii unei piețe unice a apărut odată cu Tratatul de la Roma (vezi caseta 1.1). Acesta a stabilit drept ținte crearea unei uniuni vamale și armonizarea legislativă treptată, precum și crearea unei "piețe comune", cuprinzând libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și aforței de muncă ("cele patru libertăți") toate în cadrul unui regim unic privind concurența. Drumul a fost mai bine trasat pentru uniunea vamală decât pentru piața comună , arătând un mai mare interes al factorilor decizionali din anii '50 pentru tarife și contingente decât pentru barierele tehnice în calea comerțului (BTC) și a comerțului cu servicii.
Totuși, în anii '60 și 70 noile tehnologii și produse, preocupările privind bunăstarea consumatorilor și protecția mediului, precum și presiunile exercitate de către firmele locale în direcția limitării concurenței externe, au contribuit la adoptarea unor norme și reglementări naționale, care, intenționat sau nu, îngreunau comerțul. Astfel, pe măsură ce erau eliminate tarifele vamale, ieșeau la iveala bariere de alt gen, acestea uneori chiar înmulțindu-se. Preferințele piețelor locale, precum și culturile industriale și politice, intrau tot mai des în conflict.
1.2 Contextul dezvoltări pieței unice
La începutul anilor '60, Comisia a început să fie preocupată de rezultatul negativ pe care normele naționale divergente îl aveau asupra comerțului. Aceste preocupări s-au amplificat după eliminarea completă a taxelor vamale dintre statele membre, la 1 iulie 1968. La inceput, Comisia a fost înclinată să opteze pentru o armonizare uniformă sau "totală" -adoptarea unor norme detaliate și identice pentru toate statele membre — ca mijloc de avansare a procesului general de integrare. Totuși, după prima extindere, Comisia a adoptat o abordare mai eficace, și a urmărit armonizarea numai acolo unde era într-adevăr justificată. Astfel, aceasta insista pe norme uniforme numai când acestea se justificau printr-un interes comun superior, altfel utilizând mai degrabă o armonizare " opționala" decât una "totala".
Principalul instrument al Comunității Economice Europene (CEE) inițiale, folosit pentru realizarea celor patru libertăți, era directiva, aceasta stabilind în principiu cadrul esențial de politică la nivel european și lăsând statelor membre alegerea "formei și mijloacelor" pentru punerea sa în aplicare. In cazul BTC, armonizarea se baza pe articolul 94 (fostul articol 100 CEE). Alte articole au oferit un temei juridic pentru libera circulație a serviciilor, capitalurilor si forței de muncă, precum și pentru alinierea multor reglementări naționale (vezi caseta 1.1).
Măsurile de armonizare erau concepute de Comisie în legătura cu grupuri de lucru sectoriale, compuse din experți numiți de statele membre. Consilierea specialiștilor independenți suplimenta resursele Comisiei și îi oferea o expertiză comparabilă cu cea a birocrațiilor naționale mai mari. De asemenea, Comisia solicita în mod regulat grupurilor de presiune la nivel european comentarii asupra propunerilor sale. Incepând din 1973 cu "directiva privind joasa tensiune", Comisia, atunci când a fost posibil, a introdus rezultatele organismelor de standardizare private—în primul rând Comitetul European pentru Standardizare (CEN) și Comitetul european pentru coordonarea standardelor electrice (CENELEC) — în măsurile comunitare prin "trimitere la standarde" .
Totuși, progresul a fost mult îngreunat de necesitatea obținerii unanimității in Consiliul de Miniștri.Diferitele abordări naționale cu privire la reglementare și presiunile exercitate asupra guvernelor de către grupurile interne interesate în păstrarea stării de fapt au condus la întârzieri și blocaje repetate. Comisia însăși a inrautatit această problemă punând un accent excesiv pe detalii și acordând prea puțină atenție atașamentului autentic al oamenilor față de modalitățile tradiționale de a face afaceri și de a cumpăra bunuri .Prin urmare, între 1969 și 1985 au fost adoptate numai 270 de directive .
Ritmul lent al armonizării europene nu putea ține pasul cu inmultirea normelor naționale, deoarece statele membre adoptau din ce în ce mai multe măsuri pentru protejarea propriilor industrii, dar și drept răspuns la noile preocupări privind protecția consumatorilor și a mediului de la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80.In consecință, succesul inițial în domeniul armonizării a fost dat înapoi, aceasta contribuind la un o scădere a importurilor intra-UE față de importurile totale și la o majorare a numărului de cauze referitoare la libera circulație a bunurilor aduse în fața CEJ.
In aceste condiții, jurisprudența CEJ a început să aducă sub control acțiunile factorilor decizionali naționali. In 1974, decizia Dassonville a stabilit un temei juridic pentru atacarea validității normelor naționale care introduc noi BTC. Faimoasa decizie Cassis de Dijon din 1979 a stabilit că în anumite condiții specificate, statele membre ar trebui să accepte pe piețele proprii produse aprobate pentru comercializare în alte state membre. Cu toate acestea, Comisia și mediul de afaceri erau din ce în ce mai păgubite de ritmul lent al progresului și de incertitudinea susținerii din partea CEJ, ale cărei decizii se aplicau numai cu privire la cauzele prezentate acesteia. Nivelul ridicat de interdependență economică din cadrul UE a făcut aceste BTC costisitoare și vizibile.
In același timp existau presiuni din ce în ce mai mari în direcția reformelor. La începutul anilor '80, guvernele din Europa Occidentală se confruntau cu criza economică. Slaba concurenta a firmelor europene fată de principalii parteneri comerciali, SUA și în special Japonia, a contribuit la acumularea de pierderi comerciale mari. Companiile transnaționale creșteau și deseori își însușeau marjele de profit și piețele firmelor limitate la teritoriul național. Creșterea bruscă a prețului petrolului după revoluția iraniană din 1979 a ajutat la instaurarea recesiunii în economiile vest-europene. Atât inflatia, cat si șomajul au crescut la inceputul anilor '80. Increderea mediului de afaceri era scăzută, iar investițiile, atât străine, cât și europene, au început să se îndepărteze de Comunitate. Deși criza era clară, răspunsul nu a fost de aceeași natură. Pierderile comerciale mari și inflația ridicată au limitat capacitatea statelor membre de a utiliza politici economice expansioniste pentru reducerea șomajului. In plus, interdependența economică a redus eficacitatea răspunsurilor naționale la criză și a favorizat răspunsurile coordonate la problemele economice ale regiunii.
Perspectivele de adoptare a unui răspuns colectiv au fost îmbunătățite de schimbările din statele membre. Acestea sunt în general descrise în literatura despre integrarea politică drept o convergență a preferințelor de politică națională la începutul anilor '80. Aceast punct comun, se spunea, reflecta o acceptare largă a ideilor economice neoliberale, care subliniază că piețele, nu guvernele, sunt într-o poziție mai bună pentru a produce o creștere economică. Astfel, argumentele neoliberale susțin că guvernele ar trebui să se implice mai puțin în modul de funcționare a economiei și să se concentreze pe politici precum privatizarea industriei de stat și eliminarea reglementărilor, în special a celor care guvernează modul de desfășurare a concurenței în economii.
Deși la începutul anilor '80 au apărut cu siguranță noi politici guvernamentale, o examinare mai atentă arată că acestea difereau substanțial între țări în ceea ce privește originea, motivația și intensitatea. In Marea Britanie, Belgia, Olanda și Danemarca au ajuns la putere partide politice susținătoare ale politicilor neoliberale, în parte datorită respingerii de către electorat a partidelor care guvernaserăm timpul declinului economic de la sfârșitul anilor 70. Această respingere a fost mai puțin clară în Germania, unde rezistenta economiei a ajutat la păstrarea atașamentului față de cadrul existent al "pieței sociale". In Franța, "curba de învățare a politicii" a fost mai clara. Politicile fiscale expansioniste au dus la creșterea inflației și a șomajului, au mărit deficitul comercial și datoria publică. Incepând cu anul 1983 guvernul francez a început să caute soluții europene, renunțând la amenințarea de a limita piața comună formulată în toamna anului 1982. Guvernul spaniol a încercat să lege modernizarea socialistă în interior de disciplina pieței transnaționale în exterior. Astfel, "convergența" nu este cel mai bun termen – liberalizarea pieței europene a fost folosită în scopuri diferite de către diferite guverne și diferiți actori economici.
Drept răspuns la problemele economiei europene, au început să circule idei noi privind piețele și concurența. Acestea erau influențate de valul de reglementare din SUA de la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor '80. Mai mult, decizia Cassis de Dijon din 1979 a CEJ a avansat conceptul recunoașterii reciproce a standardelor naționale care a furnizat Comisiei un punct de plecare prin care să urmărească o mai mare integrare a pieței .
De la începutul anilor '80, comunicatele Consiliului European au exprimat în mod repetat preocuparea cu privire la starea proastă a pieței unice în decembrie 1982, acesta a răspuns unei comunicări din partea Comisiei care recomanda eliminarea BTC, simplificarea formalităților la frontieră, liberalizarea achizițiilor publice și o mai strânsă aliniere a impozitelor (But/elin ofthe European Communities, 12/1982) prin crearea unui Consiliu pentru piața internă care să se întrunească regulat pentru analizarea acestor probleme.
In cursul anului 1983, sprijinul pentru renașterea pieței unice a continuat să crească. In aprilie, conducătorii unora din principalele corporații multinaționale din Europa au format așa-numitul European Rotind Table of Industrialists (ERT) pentru a susține finalizarea pieței unice (Covvles 1994). Uniunea Confederațiilor Industriale și Patronale din Europa (UNICE) și-a adăugat vocea apelurilor în favoarea unei mai mari integrări a pieței.
Intre timp, Comisia a început să caute modalități de atacare a barierelor ridicate în calea accesului la piață, atât prin identificarea sistematică a acestora, cât și prin cunoașterea modalităților de relaxare a constrângerilor asupra modificării politicilor. Aceasta a sugerat o "nouă abordare" a armonizării standardelor, care simplifica "recunoașterea reciprocă" a normelor naționale echivalente, și a limitat o mare parte din armonizare la intelegerea asupra unor "cerințe esențiale". Astfel, Comisia s-a bazat pe jurisprudența CEJ, și în special pe definirea în decizia Cassis de Dijon a cerințelor esențiale în ceea ce privește asigurarea siguranței consumatorilor. De asemenea, Comisia s-a bazat pe sprijinul britanic în favoarea dereglementării și pe eforturile franco-germane de coordonare a activităților organismelor naționale de standardizare ale acestora. Spre sfârșitul anului 1983, Comisia a convins în privat guvernele din Marea Britanie, Franța și Germania în privința acceptării acestei noi abordări, care a fost adoptată oficial de Consiliu în mai 1985 (Bullelin of the European Communities , 5/1985).
"Noua abordare" limitează armonizarea legislativă la convenirea unor criterii minime esențiale și lasă în mod clar loc variațiilor dintre legislațiile naționale (supuse recunoașterii reciproce). In cadrul "noii abordări", responsabilitatea elaborării unor standarde tehnice detaliate este delegată CEN și CENELEC. In domeniul serviciilor financiare, acest lucru s-a realizat prin "controlul în țara de origine", care stabilește standarde minime de reglementare națională a prestatorilor de servicii financiare, iar apoi le permite acestora să opereze în toată piața unică, fiind reglementați de guvernul țării în care își au sediul (țara de origine).
Ïn 1985, după consultări cu guvernele membre, noul președinte al Comisiei, Jacques Delors, a decis că "finalizarea pieței unice" era poate singurul obiectiv strategic ce ar fi beneficiat de consens. In discursul său inaugural din fața Parlamentului European (PE), Delors s-a angajat să finalizeze piața unică până în 1992. Consiliul European de la Milano din iunie 1985 a avizat Cartea Albă redactată de Lord Cockfield, comisarul pentru piața unică, cuprinzând 300 de măsuri (ulterior reduse la 282) care ar fi dus la realizarea pieței unice până în 1992 (vezi tabelul 1.1).
În aceeași perioadă, dar în afara cadrului comunitar, guvernele francez și german au semnat în 1984 Tratatul de la Moselle, pentru a reduce impactul controalelor la frontieră. In 1985 acesta a fost transformat la insistența guvernelor din Benelux în primul Acord Schengen.
Deși programul PUE a indicat drumul de urmat, mai existau anumite impedimente instituționale. In iunie 1984, reuniunea Consiliului European de la Fontainebleau a deschis calea abordării acestor impedimente instituționale. Acesta a rezolvat chestiunea rabatului bugetar britanic și problemele curente legate de extinderea s pre țările iberice, făcând loc unei analize serioase a posibilităților de revizuire a tratatelor. La această reuniune, Comisia a propus "noua abordare", iar guvernul britanic a prezentat un memorandum care inter alia a făcut apel la crearea unei "autentice piețe comune" pentru bunuri și servicii. De asemenea, reuniunea a instituit Comitetul ad-hoc pentru reforma instituțională (Comitetul Dooge) pentru studierea reformării procedurilor decizionale ale Comunității, în vederea extinderii spre țările iberice. Ceva mai devreme în același an, in proiectul său de tratat privind Uniunea Europeană, PE a încercat să atragă atenția asupra reformei instituționale, solicitând inter alia puteri parlamentare crescute și o mai largă utilizare a majorității calificate (VMC) în Consiliul de Miniștri (Parlamentul European 1984).
În decembrie 1985, o Conferință Interguvernamentală (CIG) remarcabil de rapidă și eficientă a convenit termenii reformei instituționale, cunoscută sub numele de AUE. În plus față de atenția acordată acomodării extinderii, AUE a avizat în mod explicit "programul 1992" măsurile de realizare a pieței unice și a schimbat principala regulă decizională în Consiliu în ceea ce privește
masurile privind piața unică (fiscalitate, libera circulație a persoanelor, cu excepția drepturilor și intereselor angajaților) de la unanimitate de vot la o majoritate calificată. De asemenea, aceeași Conferință a mărit puterile Parlamentului prin introducerea procedurii de cooperare în ceea ce privește măsurile referitoare la piața unică. Astfel, o schimbare strategică a politicii și reforma instituțională au fost legate în mod simbiotic și simbolic.
Această legătură a fost crucială. In primul rând, a legat schimbarea instituțională de obiectivele concrete de politică. In al doilea rând, acordul de a continua realizarea pieței unice a fost inclus într-un set mai larg de probleme. Acesta era conectat cu acomodarea unor noi membri și cu redis-tribuția bugetului, dar a fost inclus și un număr de politici conexe — precum mediul și politica în domeniul tehnologiei — pentru a atenua preocupările unor state membre cu privire la dinamica de liberalizare a programului PUE.
In fapt, AUE a stabilit cadrul instituțional al programului pieței unice, iar parametrii săi rămân în linii mari neschimbați. Cea mai importantă modificare ulterioară a fost introducerea procedurii de codecizie în Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (TUE). Tratatul de la Amsterdam a stabilit linii directoare mai clare privind posibilitatea guvernelor de a adopta reguli naționale mai stricte decât normele comune convenite. Tratatul Constituțional a luat în considerare trecerea câtorva aspecte ale pieței unice, precum fiscalitatea, la vot prin majoritate calificată, dar s-a lovit de o opoziție puternică, în special din partea Marii Britanii și a Irlandei. Mai interesant, reformele instituționale introduse prima dată pentru măsurile referitoare la piața unică au fost ulterior extinse în alte domenii.
1.3 Impactul pieței unice asupra statelor membre ale UE
Progresul legislativ în domeniul pieței unice a fost impresionant, până în 2002 fiind adoptate aproape 1500 de măsuri, iar impactul economic estimat este semnificativ(vezi caseta 1.3).In plus, unul din cele mai importante "produse" ale PUE a fost schimbarea atitudinii și comportamentului mediului de afaceri,în mare parte aceste reacții manifestându-se chiar înaintea adoptării legislației.Totuși,este important să recunoaștem că beneficiile pieței unice au fost mai vizibile pentru firmele mari care funcționau în mai multe piețe decât pentru întreprinderile mici
și mijlocii și consumatori.
Cu toate acestea, în pofida unor eforturi impresionante, piața unică nu este încă finalizată și în multe privințe aceasta nu va fi niciodată finalizată, având în vedere că aceasta este un proiect continuu care necesită o actualizare permanentă. Intr-adevăr, există anumite motive de preocupare în acest sens. In primul rând, prețurile pentru aceleași produse în diferite state membre și-au oprit convergența înainte de 1998, iar variațiile dintre prețuri rămân semnificativ mai ridicate în UE decât în SUA.Aceasta sugerează că există obstacole semnificative în calea comerțului în Uniune.
In al doilea rând, ieșirile nete de investiții străine către exterior au crescut, chiar dacă aceasta poate reflecta doar factori ciclici. Transpunerea directivelor în legislația națională este mai puțin problematică decât în trecut, dar Comisia nu este satisfăcută, deoarece peste 8% din directivele privind piața unică nu au fost transpuse în toate statele membre. Există patru domenii foarte problematice în ceea ce privește realizarea pieței unice: punerea în aplicare inadecvată a directivelor; probleme legate defuncționarea principiului recunoașterii reciproce; diferențe culturale persistente între statele membre; și decalaje persistente ale programului legislativ, mai ales în privința serviciilor. Probabil că aceste probleme se vor agrava într-o Uniune cu 25 de membri.
Deși transpunerea directivelor în legislația națională s-a simplificat, aplicarea lor efectivă este problematică. In 2002, Comisia avea pe rol 1.500 de proceduri de încălcare a dreptului comunitar împotriva statelor membre care nu aplicau în întregime directivele. Franța, Italia, Germania, Spania și Grecia adunau peste jumătate din aceste proceduri.Comisia consideră că aceasta dăunează "enorm" funcționării efective a pieței unice. Funcționarea efectivă a pieței unice este perturbată și de probleme legate de aplicarea principiului recunoașterii reciproce. Acestea sunt mai marcate în domeniul produselor complexe din punct de vedere tehnic (precum autobuze, camioane, produse de construcție și metale prețioase) și al produselor care pot reprezenta o amenințare la adresa siguranței sau sănătății (precum alimentele), deși în principiu funcționează destul de bine atunci când este aplicat unor produse relativ simple.
Un factor care alimentează problemele legate de aplicarea principiului recunoașterii reciproce este reprezentat de diferențele culturale semnificative dintre statele membre. Aceste diferențe pot îngreuna convenirea unor noi norme comune. Diferențele culturale sunt foarte pronunțate în ceea ce privește consumul de alimente, după cum arată atitudinile diferite față de biotehnologie, dar acestea apar și în alte domenii. Spre exemplu, în domeniul serviciilor atitudinile diferite față de obligațiile de serviciu public au făcut dificilă liberalizarea utilităților în rețea precum serviciile telefonice, electricitatea și gazul. Mai mult, consumatorii din piețe diferite pot prefera caracteristici diferite ale produselor, sau pot prefera să facă afaceri cu firmele locale existente. Astfel, și diferențele culturale au un rol în eliminarea barierelor juridice și fizice la crearea unei piețe unice.
Cele mai mari decalaje din programul legislativ al pieței unice se referă la prestările de servicii. Aceste probleme au fost cele mai vizibile în sectoarele dominate de monopoluri publice, precum energia și telecomunicațiile, precum și în domeniul serviciilor intens reglementate, precum serviciile financiare, și în special asigurările. Piețele energiei și telecomunicațiilor au fost în sfârșit liberalizate în anii '90. In 1999, UE a adoptat Planul de Acțiune privind Serviciile Financiare, un ansamblu de 42 de măsuri destinate să creeze o piață unică autentică în domeniul serviciilor financiare. Totuși, mai există câteva bariere care îngreunează funcționarea transfrontalieră a prestatorilor de servicii. Comisia consideră acest lucru o problemă considerabilă în domeniile vânzării cu amănuntul și serviciilor pentru afaceri. Totuși, absența unui drept european coerent al societăților comerciale rămâne cea mai izbitoare lacună.
Dincolo de nivelul UE, programul pieței unice a contribuit, în mod direct și indirect, la modificarea instituțiilor de reglementare din statele membre. Acest lucru este cel mai vizibil în domeniile utilităților în rețea și siguranței alimentare, unde directivele UE au cerut instituirea unor autorități naționale de reglementare cvasi-independente pentru supravegherea concurenței, în cazul primului domeniu, sau pentru furnizarea unei consilieri specializate și independente, în al doilea caz. De obicei, aceste autorități nu au același grad de independență sau prestigiu ca echivalenții lor americani și oferă numai consiliere sau orientare de specialitate politicienilor, care, cel puțin formal, iau deciziile.
Intrucât în prezent produsele și serviciile circulă mai ușor între statele membre, atenția s-a deplasat către procesele și condițiile în care acestea sunt produse și furnizate. Indiferent de alte argumente în favoarea politicilor sociale sau de mediu europene, preocuparea firmelor de a concura în condiții echitabile a atras atenția asupra impactului acestor norme asupra costurilor, competitivității și profitabilității. De asemenea, aceste oferit argumente pentru o politică mai dură în domeniul concurenței.
In plus, piața unică a fost invocată pentru ralierea sprijinului în jurul a două mari inițiative care au urmat-o: uniunea economică și monetară (UEM) și justiția și afacerile interne. De asemenea, programul pieței unice are implicații asupra politicilor externe ale UE. Acesta a afectat condițiile în care bunurile și serviciile din țări terțe intră în UE și, în urma elaborării "doctrinei puterilor implicite", a mărit capacitatea UE de a participa efectiv la negocieri comerciale internaționale. De asemenea, a furnizat un cadru de bază pentru relațiile cu "vecinătatea apropiată" a UE.
Extinderea programului pieței unice către noile state membre înainte de aderarea acestora a ușurat ajustarea lor la statutul de membru. Totuși, aderarea lor este de natură a complica piața unică, atât prin mărirea necesității de a adopta metode de integrare pozitivă, cât și prin creșterea dificultății realizării, acestora.
Prin creșterea diversității, noile state membre vor complica un echilibru în materie de reglementare deja delicat în Uniune, în special în ceea ce privește principiul recunoașterii reciproce. O indicație timpurie a acestui lucru a fost preocuparea Comisiei pentru standardele de siguranță a alimentelor în noile state membre și posibilitatea impunerii unor măsuri de salvgardare. Dacă principiul recunoașterii reciproce devine mai puțin eficient, fie vor prolifera obstacolele în calea comerțului, fie vor fi adoptate mai multe norme comune. Numărul mai mare de membri, chiar în condițiile unor reguli decizionale revizuite, va complica semnificativ convenirea unor norme comune. Acest lucru este valabil mai ales pentru domeniile noi – precum reglementarea noilor tehnologii — și domeniile în care piața unică este încă nefinalizată. Prin complicarea integrării negative și acelei pozitivecea mai recentă extindere poate marca punctul maxim al integrării pieței.
Capitolul 2
Elaborarea politicilor europene în contextul pieței unice
2.1 Politica elaborării politicilor în PUE
2.1.1 Definirea si elaborarea politicilor publice în contextul pieței unice
Studiul politicilor publice oferă o înțelegere a cauzelor și consecințelor deciziilor de politica publică , contribuind la îmbogățirea gradului de cunoaștere societății.
Aceste studii facilitează înțelegerea, “în primul rând, a raporturilor existente între condițiile sociale și cele economice la nivelul societății la un moment dat, în al doilea rând, a răspunsului formulat de sistemul politic față de aceste condiții, iar, în al treilea rând, a efectelor (dacă există) produse de intervențiile guvernamentale”.
Studiile politicilor publice încorporează idei și metode din sociologie, economie, antropologie și psihologie, istorie, științe juridice și științe politice.
Dintr-o altă perspectivă, studiul politicilor publice oferă, prin intermediul analizelor politicilor, posibilitatea înțelegerii cauzelor și consecințelor deciziilor politicilor publice.
Cunoașterea factuală a realităților sociale reprezintă baza pentru diagnosticarea stării societății. Orice societate își propune anumite scopuri, iar studiul politicilor publice poate ajuta la realizarea acestora prin formularea unor studii profesionale de tipul dacă… atunci, permițând monitorizarea mai bună între ceea ce ne-am propus și mijloacele utilizate pentru atingerea scopurilor.
Studiile politicilor publice au și un rol foarte important în alimentarea discursurilor politice cu informații structurate. Exercitarea acestui rol de către comunitatea științifică conduce la dezvoltarea nivelului de informare al cetățenilor pe teme de interes public, aflate în dezbatere publică (sau vizând dezbaterea publică), îmbunătățește calitatea dezbaterii pe teme de politică publică, prin structurarea pe baze factuale, analizate științific, a unor opțiuni de decizie politică, ridică nivelul (calitatea) dezbaterii politice în legătură cu politicile corecte ce se impun adoptate pentru a duce la îndeplinire scopurile corecte, negociate și stabilite politic .
In pofida tuturor perspectivelor menționate mai sus, facem mențiunea că analiștii politici nu se pot substitui factorilor de decizie politică. Rolul analistului politic este acela de a asista și susține luarea unei decizii politice informate, rolul său limitându-se la analiză și consiliere, la decriptarea cauzelor și potențialelor consecințe a diverselor acțiuni de politică guvernamentală.
Studiile politicilor au, prin definiție, o valoare pragmatică deoarece:
oferă descrieri ale acțiunii guvernamentale în diverse zone de politică sectorială (politică socială, protecția mediului, sănătate, politică fiscală, apărare etc). Aceste studii ne oferă o bază factuală de informație indispensabilă pentru orice efort realist și coerent de gestiune a unei societăți;
contribuie la identificarea cauzelor, factorii determinanți în structurarea politicilor publice. Putem înțelege de ce o anumită politică publică are un anume profil și nu altul; putem înțelege de ce guvernele iau anumite decizii în contexte specifice; putem, de asemenea, să evaluăm efectele pe care anumite politici instituționale, procese și comportamente le produc asupra politicilor publice. Altfel spus, putem să studiem cauzele politicilor publice, într-un context în care politicile publice sunt considerate variabile dependente de factorii politici, sociali, culturali, care, în aceeași accepție, sunt variabile independente;
furnizează informații și despre consecințele, respectiv impactul deciziilor asociate politicilor publice asupra societății (sau comunității vizate).
In acest ultim caz, este vorba de o zonă foarte specializată a studiilor, și anume cea a evaluării politicilor publice. Importanța procesului de evaluare este confirmată prin răspunsurile pe care le oferă cu privire la o serie de condiționări inițiale, respectiv:
dacă deciziile de politică publică au generat sau nu o schimbare în condiția inițială a grupului-țintă și dacă această schimbare este cea intenționată sau nu;
dacă deciziile de politică publică au antrenat schimbări la nivelul instituțiilor publice, al celor politice sau chiar în procesul politic, în general. Altfel spus, în studierea consecințelor sau a impactului unei politici publice, politica este tratată ca o variabilă dependentă de determinanții sociali, economici și politici, considerați variabilele independente.
PUE și AUE au schimbat în mod fundamental politica integrării pieței în cadrul Comunității Europene. In primul rând, PUE a readus la viață "integrarea negativă", respectiv eliminarea normelor naționale care împiedicau schimburile economice. Acest lucru este evident în ceea ce privește principiul recunoașterii reciproce, desfintarea controalelor la frontieră și eliminarea controlului asupra cursului de schimb. In al doilea rând, PUE a schimbat cadrul instituțional al "integrării pozitive" -convenirea unor norme comune care să le înlocuiască pe cele naționale – prin aplicarea VMC(utilizarea majoritatii calificate) și extinderea puterilor PE. In plus, în ceea ce privește "noua abordare" și "controlul țării de origine", PUE a redus diferențele dintre integrare pozitivă și negativă, stabilind numai cerințe minime. Aceste modalități diferite de integrare au implicații politice adânci, atât în ceea ce privește identitatea actorilor principali, cât și în privința puterii relative a acestora .
2.1.2 Integrarea negativă
Integrarea negativă consta în eliminarea normelor naționale care împiedica schimburile economice. Aceasta poate apărea în urma unui acord politic între statele membre sau în baza unei propuneri a Comisiei, cum a fost cazul eliminării procedurilor de control la frontieră și desfintarea controalelor asupra cursului de schimb. In aceste cazuri, integrarea negativă, în ciuda intențiilor și scopurilor sale, se aseamănă mult integrării pozitive. Totuși, cel mai adesea, integrarea negativă apare după ce o măsură națională este calificată incompatibilă cu tratatele, în urma unui proces judiciar. In aceste cazuri, inițiatorii sunt de obicei firmele, iar cele care iau decizia sunt instanțele (și, în final, CEJ).
Principiul recunoașterii reciproce formează esența integrării negative. El este în aparență simplu. Ideea fundamentala este că toate reglementările statelor membre, cu toate deosebirile de detaliu, ar trebui să aibă un efect echivalent. Prin urmare, produsele fabricate legal într-un stat membru ar trebui considerate la fel de sigure, ecologice etc. ca și cele fabricate legal în orice alt stat membru. Dacă guvernul unui stat membru interzice comercializarea unui produs fabricat legal în alt stat membru, firma producătoare poate contesta această interdicție în baza dreptului comunitar. Dacă are succes contestarea, statul membru importator trebuie să accepte produsul, având astfel loc integrarea negativă.
Totuși, în baza dreptului comunitar, guvernele membre au dreptul să puna in practica, în anumite limite, norme naționale mai stricte, în ciuda principiului recunoașterii reciproce. In mod esențial, principiul se aplică numai atunci când se presupune că normele naționale au efect echivalent. Nu se petrece mereu astfel, iar articolul 30 TCE (fostul articol 36 CEE) accepta restricții asupra comerțului din anumite rațiuni de politică publică, inclusiv moralitatea publică și protecția sănătății și siguranței oamenilor, animalelor și a plantelor. De aceea, este posibil ca reglementările mai drastice ale unui stat să fie mentinute.
2.1.2 Semnificatia diferitelor modalitati de integrare a pietei
Prin urmare, partenerii săi comerciali sunt incurajati să negocieze o normă comună pentru a elimina efectul de despartire al normelor diferite asupra comerțului. Acesta este unul din motivele pentru care recunoașterea reciprocă se pune in practica în primul rând produselor relativ simple. De asemenea, înseamnă că guvernele cu standarde mai sticte pot juca un rol important în stabilirea agendei de integrare pozitivă. Cu cât sunt mai importante piețele naționale ale acestora, cu atât este mai probabil să apară tentative de convenire a unor norme comune.
2.1.3 Integrarea pozitivă
Deoarece, din diverse motive, statele membre adoptă reglementări diferite și deoarece aceste reglementări servesc unor scopuri de politică publică și de obicei împiedica comerțul doar ca efect secundar, de multe ori nu este posibil să se elimine pur și simplu normele naționale ("integrare negativă"). In asemenea circumstante, pentru a pune de acord obiectivul respectării unor obiective de politică publică cu liberalizarea comerțului, este nevoie să se schimbe diferitele norme naționale cu norme europene comune ("integrare pozitivă"). Dată fiind importanța relativă a "integrării pozitive" in proiectul UE de integrare a pieței (vezi tabelul 1.2), este mai bine să descriem PUE ca pe un exercițiu de rereglementare, iar nu dereglementare.
Ciclul politic și actorii instituționali. Teoretic, în cadrul programului pieței unice, Comisia este cea care stabilește agenda, fiind unica ce poate sugera adoptarea de măsuri noi. Realitatea însă este ceva mai complicată. Statele membre pot cere Comisiei să elaboreze propuneri și, după cum am aratat mai sus, poate modela în mod indirect agenda prin eliminarea măsurilor care impiedica libera circulație a bunurilor sau serviciilor pe piața unică. In plus, statele membre, în cadrul procesului de ajungere la anumite compromisuri legislative, introduc de multe ori unele "mecanisme de blocare a direcției", acestea aducând după ele necesitatea reconsiderării unor chestiuni la un moment dat în viitor. In sfârșit. Tratatul de la Maastricht a oferit PE dreptul de a cere Comisiei să depună proiecte legislative.
După cum s-a discutat anterior, AUE a introdus două modificări importante ale procesului legislativ pentru măsurile legate de piața unică: VMC(utilizarea majoritati calificate) și rolul crescut al PE. Deși VMC(utilizarea majoritatii calificate) este procedura decizională formală în Consiliul pentru concurență (care din iunie 2002 incorporează Consiliul pentru piața internă), aceasta este folosita foarte rar. Astfel, în perioada 1989-1993, din 233 de decizii, numai 91 au fost adoptate prin VMC(utilizarea majoritatii calificate). În mod oarecum anormal, uneori aceste voturi au izolat statele membre care aveau cel mai mare interes în obținerea rezultatului respectiv. Totuși, ar trebui specificat că toate aceste decizii sunt luate "în umbra votului". Aceasta înseamnă că deciziile aparent cu acelasi sens pot masca compromisuri semnificative ale guvernele izolate sau ale celor aflate în minorități reduse.
Deși AUE a întărit rolul PE, oferindu-i puterea, în baza procedurii de cooperare, de a respinge sau de a modifica propuneri, această putere este destul de redusa. Parlamentul trebuia să voteze cu majoritatea absolută a membrilor săi pentru a modifica sau a respinge o propunere; Comisia putea alege să nu integreze amendamentele Parlamentului în propunerea revizuită transmisă Consiliului; iar Consiliul putea elimina sau respinge amendamentele Parlamentului printr-un vot unanim. Prin urmare, Parlamentul respingea numai foarte rar propunerile în cadrul procedurii de cooperare, și numai circa 40% din amendamentele sale, multe dintre acestea reprezentând numai schimbări de mica importanta ale substanței textului, ajungeau să se concretizeze în directive (Parlamentul European 1993). Cu toate acestea, atunci când unele state membre erau de acord cu amendamentele PE, acesta putea avea un impact semnificativ asupra politicilor, după cum a fost cazul celebrei directive 89/458 din 1989 stabilind limite de emisie stricte pentru autovehicule (vezi caseta 1.2).
Introducerea prin TUE a procedurii de codecizie a crescut importanța PE în chestiuni privind piața unică, crescandu-i mai ales posibilitatea de a respinge propuneri. Aceasta a dus la o creștere semnificativă a numărului de amendamente acceptate de Comisie și Consiliu. Influența crescută a Parlamentului, formală în procesul decizional și informală în formularea propunerilor, a avut un impact asupra politicilor rezultate, ducand la o mai eficientă reprezentare a intereselor civice, precum cele reprezentate de grupurile pentru protecția consumatorilor sau cele ecologiste .
Deoarece marea majoritate a programului legislativ al PUE se concretizează în adoptarea de directive, statele membre au un rol central în implementare. Transpunerea directivelor în dreptul național este un proces necesar, dar nu foarte vizibil, deoarece în cele mai multe cazuri are loc prin legislație secundară care nu este supusă unor dezbateri substanțiale. Criticile adresate "birocrației de la Bruxelles" se referă deseori la norme care au fost transpuse în legislația națională fără o dezbatere prealabilă și atentă în cadrul parlamentelor naționale, iar "Bruxelles-ul" este întotdeauna un țap ispășitor la îndemână pentru a justifica schimbări nepopulare.
Deși în mod oficial Comisia are un rol în asigurarea punerii in practica a normelor privind piața unică, personalul său este prea redus iar mandatul său prea larg pentru a se angaja activ în supravegherea tuturor amanuntelor legate de implementare. In schimb, sarcina asigurării conformității este descentralizată și se bazează mult pe firme și organizații neguvernamentale, care observa anumite probleme și le aduc în atenția Comisiei sau a instantele.
Participanții. PUE cuprinde în primul rând reglementări și, conform descrierii făcute de Theodore Lowi (1964) politicii de reglementare, concurența grupurilor de interese accentuează procesul de elaborare a măsurilor privind piața unică. "Bruxelles-ul" atrage de multă vreme grupuri de presiuni și lobby-iști formate din așa-ziși "cunoscători" din rândurile celor care în mod real au influență asupra legislației comunitare, dar PUE a contribuit atât la o crestere negativa a acestei activități, cât și la anumite schimbări ale formei în care aceasta se desfășoară.
Marirea numărului de "eurogrupuri" a fost în parte o simplă reacție la tipul și numărul sectoarelor și produselor afectate de programul PUE și la rapiditatea cu care măsurile respective au fost abordate. Organizațiile (grupuri de presiune, firme, autorități locale și regionale și ONG-uri), care anterior se bazaseră pe călătorii ocazionale la Bruxelles,au inceput sași stabilească propriile birouri să angajeze lobby-iști. Acest transfer la Bruxelles a fost legat și de amenințarea reprezentată de VMC(utilizarea majoritatii calificate), care însemna că firmele și grupurile de interese nu mai puteau să se bazeze pe capacitatea guvernelor proprii de a le apăra interesele. Construirea unor alianțe cu grupuri asemanatoare din alte țări, cu alte guverne, și în cadrul Comisiei a devenit foarte importanta, iar aceasta a însemnat o prezență continua la Bruxelles. Comisia, cu un personal redus și dornică de expertiză specializată, și-a deschis porțile în fața acestor actori.
O altă schimbare intervenită dupa AUE și lansării PUE a fost marirea numărului de grupuri civice, deși acestora le-a fost mult mai greu să exercite o influență reală. Beneficiarii programului PUE trebuiau să fie în primul rand consumatorii și cumpărătorii, iar "cerințele minime esențiale" ale directivelor de armonizare și liberalizare aveau ca scop de cele mai multe ori să-i ajute pe ei sau presupusele lor interese.
Totuși, este mai ușor să identificăm consumatorii ca pe subiecte ale politicilor, decât parteneri în procesul de elaborare a acestora, deși sunt de multe ori participanți ocazionali .Pe cale de consecință, în antiteza cu parerea favorabilă a mediului de afaceri față de PUE, așteptările publicului larg au început să se micsoreze începând cu 1990, acesta creand o antipatie față de eforturile vizibile ale "Bruxelles- ului" de a elimina diferențele dintre preferințele locale (standardele alimentare în special fiind un subiect foarte emoțional). Comisia a răspuns prin lansarea unor inițiative pentru a-i conștientiza pe cetățeni cu privire la drepturile lor și a situatilor favorabile create prin piața unică.
PUE a participat, mai mult decât la schimbarea numărului și tipului de grupuri de interese active la Bruxelles, și la schimbarea formei de participare a grupurilor de interese la formarea politicilor. Firmele individuale și asociațiile cu membri direcți au ajuns să concureze cu asociațiile comerciale convenționale care dominau mai dinainte procesul consultativ. O altă schimbare a fost marirrea în importanță a consultanței (un import american), care a început să erodeze vechile distincții dintre elaborarea politicilor publice și reprezentarea intereselor private. Comisia, statele membre și firmele au început să se increada tot mult pe consultanți pentru a injecta "expertiză".
Deși "Bruxelles-ul" a devenit mult mai important, firmele și grupurile de interese au mentinut legaturi strânse cu guvernele naționale, ca actori importanți în procesul de elaborare a politicilor PUE. In loc să creeze preferințe stabile pentru politica națională ori cea europeană, PUE a contribuit la o creștere a "navetei" între cele două niveluri, actorii nestatali urmărindu-și obiectivele de politică la nivelul considerat cel mai probabil să obtina rezultatul dorit.
In acest proces, Comisia are un rol esențial. Dreptul său unic de inițiativă legislativă îi asigură acest rol, dar ceea ce are importanta cu adevărat este modul în care Comisia a decis să-l foloseasca. Deși fiind un proces de rereglementare, nu de dereglementare, PUE a avut efectul de liberalizare a piețelor și creșterea concurenței între firmele din diferitele state membre. In aceste circumstante, costurile schimbării politicilor (liberalizării) sunt concentrate asupra firmelor protejate, iar profiturile tind să fie impartite asupra unei game largi de actori (consumatori și utilizatori), deși este probabil să beneficieze și anumite firme foarte competitive. In consecință, factorul politic trebuie să susțină schimbarea și să ralieze sprijin pentru aceasta – un rol pe care Comisia 1-a asumat cu plăcere.
2.1.4 Deschiderea spațiului de elaborare a politicilor
In plus față de schimbările instituționale introduse de AUE, simpla revigorare a procesului european de elaborare a politicilor a afectat și relațiile stat-piață în Europa. In principal, acest lucru s-a realizat în două modalități: autonomia în creștere a guvernelor față de societate și deschiderea rețelelor existente de elaborare a politicilor. Participarea la o negociere internațională privilegiază guvernele în raport cu actorii sociali. Mai precis, guvernele pot utiliza un acord internațional sau presiuni externe pentru a aplica reforme blocate pe plan intern de interese puternice.
Mai mult decât atât, rețelele de elaborare a politicilor din jurul PUE — atât fiindcă sunt relativ noi, ci și pentru că implică actori din toate statele membre – tind să fie mai deschise decât cele din statele membre. In consecință, interese din ce în ce mai numeroase și variate au acces la procesul de elaborare a politicilor. Atunci când urmează să fie adoptată o reglementare europeană, producătorii doresc ca normele lor naționale să stea la baza acesteia. Astfel, deseori grupurile de interese economice concurează între ele, subminând astfel "poziția privilegiată" a corporațiilor în procesul european de elaborare a politicilor.
Astfel, pentru reglementările PUE concurează de obicei "alianțe de susținători", grupări tactice deseori fluide cuprinzând diverși susținători ai anumitor politici. Aceste "alianțe de susținători" reunesc state membre, instituții supranaționale europene și interese civice și ale producătorilor. Astfel, aceste alianțe fac legătura între aspectul de modelare și cel de stabilire efectivă a politicilor în ciclul politic.
2.1.5 Modalitatea de reglementare
Prin urmare, procesul de elaborare a politicilor PUE îmbină o angajare ridicată a grupurilor de interese cu antreprenoriatul Comisiei, negocierea în Consiliu și deliberarea parlamentară asupra normelor comune. Deseori respectarea acestor norme este asigurată de actori privați, prin intermediul instanțelor. Ca atare, PUE este, în mod puțin surprinzător, modelul exemplar care ilustrează modalitatea de reglementare a UE .
Totuși este important să recunoaștem că modalitatea de reglementare cuprinde de fapt două dinamici distincte: una care promovează liberalizarea pieței, și alta care promovează reglementări mai stricte. Aceste dinamici diferite se aplică unor tipuri diverse de reglementare și în linii mari oglindesc tipare existente în alte regimuri politice. In ceea ce privește reglementările economice – precum controlarea prețurilor sau concurența—PUE a avut un efect de liberalizare.
In ceea ce privește reglementările sociale, precum siguranța consumatorilor sau standardele de protecție a mediului pentru produse, PUE a avut tendința să mărească concurența între statele membre, însă prin producerea unor norme comune relativ stricte.
Există două explicații ale acestor dinamici diferite. Prima se referă la ideile politice. In timp ce neoliberalismul a subliniat beneficiile eliminării restricțiilor asupra concurenței, susținătorii valorilor postmateriale și ai ideilor mai recente precum "principiul precauției" au susținut reglementări sociale mai stricte. A doua explicație se referă la modul în care potențialul integrării negative afectează puterea de negociere a statelor membre în Consiliu în condițiile VMC (utilizarii majoritatii calificate).
In ceea ce privește reglementările economice, perspectiva ca integrarea să aibă loc pe cale "negativă" este pronunțată. punând astfel statele membre cu restricții într-o poziție slabă, acestea putând cel mult să încetinească ritmul liberalizării.
Totuși, în ceea ce privește reglementările sociale, Tratatul de instituire a Comunității Europene acceptă, cu anumite limite, dreptul statelor membre de a adopta reglementări sociale care îngreunează comerțul. In plus față de punerea pe agendă a acestor chestiuni, așa cum am menționat mai sus, aceasta pune statele cu standarde mai stricte într-o poziție de negociere mai puternică; firmele lor sunt protejate și cetățenii proprii sunt mulțumiți, în timp ce bunurile sau serviciile străine sunt excluse.
De aceea, costul dezacordului este suportat mai mult de celelalte state. In cadrul utilizarii majoritatii calificate nici un guvern nu poate susține singur standarde mai stricte, dar de obicei există o "alianță de susținători", cuprinzând grupuri de interese civice, producători cu standarde stricte, unele state membre, Parlamentul și deseori Comisia, toți fiind în favoarea unor standarde mai stricte. In consecință, PUE a avut tendința să contribuie la adoptarea unor standarde UE mai stricte.
2.2 Lărgirea sferei politicilor comunitare după programul pietei unice
Actul Unic European adoptat de Consiliul European în 1986, în urma inițiativei Comisiei Jacques Delors și intrat în vigoare în 1987, a reprezenta un amplu program legislativ cu un număr de 282 de propuneri, din care 221 s-au tradus în regulamente și directive, considerate esențiale pentru realizarea pieței unice, concept care 1-a înlocuit pe cel al pieței comune. Programul pieței unice s-a axat pe trei secțiuni privind barierele fizice (controlul la frontiere), tehnice (standarde, norme), impozitele indirecte (TVA, accize) fiind implicate și procedurile achizițiilor publice pentru eliminarea caracterului lor protecționist, discriminatoriu și monopolist.
Programul pieței unice a reprezentat un obiectiv ambițios promovat de Comunitatea Europeană și a înregistrat un succes deplin, mai ales prin prisma construcției legislative. In perioada 1 985-1 992 a fost adoptat un volum imens de legislație secundară, iar pentru umplerea unor goluri au fost necesare mai multe seturi de legislație de implementare. Pentru anumite state membre au existat unele perioade de tranziție sau derogări speciale.
Noi politici comune, cu caracter orizontal, au fost introduse după AUE, cum sunt politica cercetării, cea a dezvoltării regionale, politica de protecție a mediului, politica de protecție a consumatorilor, iar politica concurenței a căpătat o importanță deosebită, ca principal instrument de protecție a pieței comunitare, în timp ce politica comercială și-a atenuat caracterul protecționist.
In raportul de evaluare din noiembrie 1996 Comisia a prezentat și prioritățile pentru agenda pieței unice, iar una dintre ele o constituia utilizarea tuturor instrumentelor aferente politicilor comune ale UE pentru a îmbunătăți funcționarea pieței unice, ceea ce a implicat ca pe lângă noile politici comune lansate o dală cu Tratatul de la Maastricht, cum sunt politica monetară, politica de coeziune, politica pescuitului să fie reformate alte politici comune și să fie avute în vedere politici comune în domeniul industrial și energetic. De asemenea, politica comună a concurenței s-a extins și reformat continuu în noi domenii, cum sunt fuziunile, ajutoarele de stat, achizițiile publice.
Intrucât importante sectoare economice, cum sunt cel bancar și al asigurărilor, industria farmaceutică, industria energetică au rămas structurate în granițele naționale, datorită orientării pregnante a ofertei către piețele interne, rolului important jucat de preferințele și obișnuințele consumatorilor, controlului puternic exercitat de guvernele naționale în numele siguranței medicale și securității energetice, s-a pus problema liberalizării lor și introducerii de noi politici comune sau de reformare a celor existente pe linia creșterii eficienței lor.
Locul politicilor comune ale UE
2.3 Cerințele politicilor comunitare în deceniul actual
Comisia Europeană a lansat în noiembrie 1999: Strategia pe cinci ani a Pieței Interne, care a fost aprobată de Consiliul European și care are ca țel să identifice domeniile de progres viitor și cele strategice vitale pentru acțiunea politică a instituțiilor europene. Strategia se centrează pe patru obiective principale:
Sporirea eficienței piețelor de capital, produselor și serviciilor (Markets);
îmbunătățirea mediului de afaceri (Business);
îmbunătățirea calității vieții cetățenilor (Citizens);
4.Exploatarea realizărilor pieței interne într-o lume în schimbare (Externai).
Realizarea obiectivelor strategice pe termen mediu se face prin obiective operaționale și acțiuni ținta pe termen scurt, care sunt revizuite și actualizate, la summit-urile Consiliului European din luna martie a fiecărui an. Multe dintre acțiunile țintă prioritare au fost fixate plecând de la concluziile summit-ului Consiliului European de la Lisabona din martie 2000, care a plasat piața internă în centrul Strategiei pe 10 ani cu scopul declarat de a transforma economia comunitară în cea mai dinamică și competitivă economie a lumii până în anul 2010. Iată de ce politica industrială și politica energetică a UE vizează eu precădere creșterea competitivității producătorilor comunitari pe piața internă și pe cea internațională. în contextul în care procesul de globalizare din economia mondială a ridicat competitivitatea la rangul de obiectiv nr. 1 al tuturor politicilor macro-, mezzo- și microeconomice. Indiferent de nivelul său de acțiune, performanța managerială se măsoară în prezent prin gradul de competitivitate al economiei comunitare, naționale, sectoriale și al corporațiilor. Cadrul strategic de dezvoltare creat de Uniunea Europeană prin Strategia pe 10 ani de la Lisabona și componentele ei – strategia pieței interne, strategia dezvoltării durabile, strategia ocupării forței de muncă, strategia societății informaționale – impune noi cerințe politicilor comune, care sunt folosite ca instrumente de implementare a acestor strategii.
Comisarul pentru piața internă Frederik Bolkestein a relevat în 2002 importanța deosebită a realizării depline a strategiei privind piața internă, care necesita un mare număr de schimbări în funcționarea pieței interne ce trebuiau făcute simultan pentru potențarea efectului lor. In ultimii ani, provocările globalizării și riscurile încetinirii creșterii economice au ridicat problema spinoasă a realizării cât mai rapide a acțiunilor propuse în cadrul strategiei. In domenii importante ca proprietatea intelectuală și serviciile financiare erau necesare acțiuni rapide și eficiente pentru a nu se pune în pericol poziția competitivă a economiei comunitare și pentru a nu fi afectată politica
de dezvoltare a locurilor de muncă. Rapiditatea evoluțiilor din cadrul sectoarelor economice și de pe piețele produselor, serviciilor și factorilor impunea creșterea eficientei activității legislative și implementarea unor politici comune dinamice și eficiente.
Realizarea pieței interne unice a condus în anii '90 la creșterea gradului de integrare a piețelor naționale și la sporirea concurenței pe piața comunitară, având un impact notabil asupra economiei UE, care și-a ameliorat performanțele pe planul competitivității și ritmului de creștere.
Noile priorități pentru strategia pieței interne introduse la Stockholm în martie 2001 însemnau implicit noi cerințe pentru politicile comunitare, cum sunt politica industrială (exploatarea potențialului tehnologiilor de vârf și transpunerea în legislațiile naționale a directivei privind invențiile biotehnologice), politica socială și de ocupare a forței de muncă (conceptul „Noua Piață europeană a Muncii") care vizează creșterea mobilității forței de muncă, perfecționarea sistemului de securitate socială și a celui de supraveghere prudențială a fondurilor de pensii suplimentare, recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor profesionale), politica cercetării și dezvoltării tehnologice (adoptarea regulamentului patentului comunitar, cadrul revizuit pentru ajutorul de stat acordat cercetării și dezvoltării). Masa Rotundă a Industriașilor Europeni (46 de conducători de mari firme europene și transnaționale) a criticat la Stockholm situația implementării reformelor legate de creșterea competitivității economiei UE și desăvârșirea pieței interne, făcând unele recomandări pentru încurajarea dezvoltării domeniilor de vârf tehnologic, pregătirea și perfecționarea resurselor umane, îmbunătățirea performanțelor administrațiilor publice naționale.
Consolidarea pieței interne rămâne dependentă în principal de eficiența activității legislative și de îmbunătățirea politicilor comune, ambele procese implicând aportul instituțiilor comunitare și al autorităților naționale. După summit-ul de la Stockholm, din martie 2001, a urmat summit-ul de la Barcelona, din martie 2002, unde s-a ridicat chestiunea implementării complete a legislației pieței interne ca o cerință esențială pentru funcționarea adecvată a pieței interne. Consiliul European de la Barcelona a remarcat progresul pe linia reformării politicii concurenței și a solicitat Consiliului de Miniștri să adopte un nou cadru juridic până la sfârșitul lui 2002. Consiliul European a cerut statelor membre să reducă nivelul general al ajutorului de stat ca procentaj în PIB și să-1 redirecționeze către obiective orizontale de interes comun, cum sunt coeziunea economică și socială sau corectarea unor eșecuri de piață identificate.
Consiliul European a abordat și problematica barierelor tehnice importante care persistă în unele țări comunitare, precum și progresele înregistrate în procesul de standardizare. Referitor la standardizare. Consiliul de Miniștri pentru piața internă, afacerile consumatorilor și turism a analizat în martie 2002 importanța strategică a standardizării pentru implementarea diferitelor politici comunitare și necesitatea de a acorda acesteia o atenție deosebită, ca urmare a raportului Comisiei din septembrie 2001. Organizațiile de standardizare urmau să îmbunătățească eficiența activității lor și să dezvolte noi standarde.
Contribuția pieței unice la prosperitatea economică a UE a fost relevată de concluziile unui studiu al Comisiei Europene care a estimat o sporire a venitului comunitar cu circa 877 miliarde € în perioada 1993-2002, o creștere medie anuală suplimentară a PIB cu 1.8% și crearea a 2,5 milioane noi locuri de muncă. Desigur, sunt eurosceptici care consideră că, în condițiile în care politicile comune nu acoperă toate domeniile, există piețe naționale distincte, iar progresele înregistrate pe linia liberei circulații transfrontaliere a serviciilor și persoanelor sunt destul de modeste.
Dezvoltarea sectorului serviciilor din UE la nivelul din SUA cu ajutorul Strategiei Pieței Interne, Strategiei Societății Informaționale, Strategiei Forței de Muncă și prin potențarea liberei circulați i a serviciilor și persoanelor ar însemna oportunități importante pentru noi locuri de muncă și rezolvarea problemei șomajului structural din UE. Chiar în domeniul liberei circulații a capitalului, unde moneda unică favorizează procesul și unde exista un plan de acțiune în domeniul serviciilor financiare, care prevedea adoptarea unui pachet de 42 de legi, au persistat dezacorduri între țările membre, Comisie și Parlamentul European. Realizarea unei piețe financiare unice ar conduce la creșterea PIB a UE cu circa 130 miliarde € în decurs de zece ani.
Dar și în domeniul liberei circulații a bunurilor, unde integrarea piețelor naționale este cea mai avansată, există problema spinoasă a diferențierii exagerate a prețurilor și îndeosebi pe spinarea consumatorilor, ceea ce ar putea pune în discuție atât eficacitatea politicii concurenței, cât și a celei de protecție a consumatorului. Comisia Europeană crede că diferențierea prețurilor reflectă atât influența nocivă a reglementărilor și tradițiilor naționale, precum și practicile anticoncurențiale ale unor producători, care sunt destul de dificil de contracarat de Comisie, în pofida perfecționării continue a politicii concurentei.
In Comunicarea Comisiei din mai 2003, Strategia Pieței Interne era considerată drept un instrument-cheie în coordonarea politicilor economice împreună cu Marile Linii Directoare în domeniul politicii economice și cu Liniile Directoare în domeniul angajării forței de muncă. Toate vizează o profundă reformă economică în cadrul UE, axată pe promovarea competitivității (vezi Comunicările pe politică industrială din 2002, politica inovației, investiția în cercetare și Cartea Verde privind antreprenoriatul din 2003). Perfecționarea Strategici Pieței Interne este impusă de rezultatele nesatisfâcătoare obținute până in 2003, de cerințele și riscurile extinderii UE, de necesitatea unor reforme structurale pentru a potența creșterea economică. Comisia pune accentul pe înlăturarea barierelor tehnice și fiscale din calea liberei circulații a bunurilor,
promovarea serviciilor transfrontaliere, transpunerea corectă și implementarea eficientă a legislației comunitare.
Comisia avea în vedere adoptarea unui număr însemnat de directive și regulamente și monitorizarea realizării Strategiei Pieței Interne la trei niveluri: adoptarea legislației, implementarea ei, evaluarea impactului acesteia. Evaluarea impactului legislației și politicilor în diverse sectoare (telecomunicații, energie etc.) necesită dezvoltarea și utilizarea unor indicatori statistici specifici. In prezent, Comisia Europeană utilizează un anumit număr de instrumente de monitorizare, cum sunt Raportul de Implementare a Strategici, Raportul privind funcționarea piețelor produselor și pieței de capital, Raportul privind Competitivitatea, evaluările diferite ale Comisiei (Scoreboards).
După Maastricht și încheierea Rundei Uruguay, reformarea politicilor comunitare, începută cu Politica Agricola Comuna, a avut în vedere mai multe considerente. In afara cadrului strategic de dezvoltare a UE creat de Strategia de la Lisabona și componentele ei, care impune perfecționarea continuă a politicilor și a instrumentelor lor, a apărut presiunea crescândă a cerințelor lărgirii Comunității de la 15 la 27 membri, precum și cea a fenomenelor globalizării și liberalizării din economia mondială.
Principalele politici comune, cea agricolă și cea structurală, erau deja confruntate cu constrângerile bugetului comunitar în condițiile limitării sale la un procentaj infim din PIB-ul comunitar. Necesitățile enorme de finanțare ale țarilor noi membre nu pot fi satisfăcute prin alocarea de fonduri de la bugetul UE, iar în aceste condiții se pune problema eficienței unor politici comune și a duratei de realizare a convergenței economice și sociale în cadrul UE. Dacă beneficiile aderării par atrăgătoare, în schimb, costurile și impactul aderării vor fi resimțite din plin mai ales pe termen scurt și mediu. O întrebare firească ar fi aceea a gradului de pregătire a țărilor nou-intrate pentru implementarea politicilor comune, cu excepția unor perioade de tranziție în anumite cazuri. Încheierea cu succes a negocierilor pe capitole înseamnă mai mult angajamente pentru țările foste candidate decât certitudinea capacității lor de a implementa acquisul comunitar. Dacă transpunerea legislației comunitare nu presupune costuri ridicate, implementarea ei necesită însemnate eforturi financiare si o administrație competentă și responsabilă, capabilă să aplice politici eficiente și să monitorizeze realizarea acestora. Transferul de suveranitate sau de competențe de la nivel național la nivel comunitar, impus de cerințele unor politici comune, gen comercială, concurență, monetară, sau de competențele exclusive ale Uniunii, va însemna costuri de ordin politic pentru guvernele noilor membri.
După Runda Uruguay și debutul OMC unele politici comunitare -Politica Agricola Comuna, comercială – s-au aflat sub imperativul constrângerilor create de prevederile acordurilor multilaterale. Liberalizarea crescândă a sectorului serviciilor pe plan internațional și atenția sporită acordată problemelor globale au avut un impact notabil asupra unor politici comunitare. In ce măsură o politică comună are consistența conferită de obiective, principii și instrumente explicite, precum și de suportul legislației primare și secundare rămâne de analizat pentru fiecare caz în parte. Totuși sunt politici comune mai puțin consistente, îndeosebi în domeniul serviciilor, care sunt caracterizate printr-o armonizare reglementară (gen transporturile, mediul). Sunt politici comune cu impact mai ridicat și succes mai pregnant, cum sunt Politica Agricola Comuna,concurența, protecția consumatorului, coeziunea, dar sunt și politici cu rezultate mai modeste, cum sunt transportul, energia. Importanța politicilor comune trebuie cuplată cu cea a politicilor naționale (în domeniile competențelor partajate) și trebuie legată de funcționarea adecvată a pieței interne, de susținerea dezvoltării economice și a bunăstării sociale, de promovarea intereselor UE pe plan internațional.
Capitolul 3
Rolul pieței unice în cadrul politicii economice
3.1 Instituirea Pieței interne unice
Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată conform Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa (TC).
Definirea orientărilor și a condițiilor necesare asigurării unei dezvoltări echilibrate a sectoarelor pieței aparține Consiliului de Miniștri al UE, care la propunerea Comisiei Europene, adoptă regulamente sau decizii destinate acestor deziderate. Piața internă se bazează pe cei patru piloni:
libera circulație a persoanelor;
bunurilor;
capitalului;
serviciilor.
Art. III-15 din Tratatul pentru Instituirea unei Constituții Europene prevede că: la formularea propunerilor în vederea realizării obiectivelor enunțate anterior, Comisia ține cont de amploarea efortului pe care va trebui să-l suporte unele economii care prezintă diferențe de dezvoltare pentru instituirea pieței interne și poate să propună măsurile corespunzătoare. Dacă aceste măsuri iau forma unor derogări, acestea trebuie să aibă un caracter temporar și să afecteze cât mai puțin posibil funcționarea pieței interne.
In cazul în care eforturile pe care anumite state membre trebuie să le depună pentru realizarea obiectivelor menționate în art. III-14 sunt deosebit de mari, Comisia, pe baza acestei realități, poate propune măsuri corespunzătoare, ce pot lua chiar forma derogărilor. Potrivit prevederilor art. III-15, derogările trebuie să aibă un caracter temporar și să tulbure cât mai puțin posibil funcționarea pieței interne.
Statele membre, conform art. 111-16, se consultă în vederea adoptării în comun a dispozițiilor necesare pentru a evita ca funcționarea pieței interne să fie afectată de dispozițiile pe care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz de tulburări grave, cu atingerea ordinii publice, în caz de război sau tensiune internațională gravă, care constituie o amenințare de război, sau pentru a face față angajamentelor contractate de acesta pentru menținerea păcii și securității internaționale.
In cazul în care dispozițiile adoptate în unul dintre cazurile enumerate au ca efect denaturarea condițiilor de concurență pe piața internă, Comisia, împreună cu statul interesat, examinează condițiile în care aceste dispoziții pot fi adaptate la regulile stabilite prin constituție.
Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiție atunci când consideră că un alt stat membru face abuz de competențe în domeniul serviciilor de interes economic general.
3.1.1 Libera circulație a persoanelor și serviciilor
Lucrătorii. Sub rezerva limitelor justificate de motive de ordine, siguranță publică și sănătatea publică, lucrătorii, conf. art. ni-18, alin. 3, au dreptul:
de a răspunde ofertelor efective de angajare;
de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
de ședere într-unui din statele membre pentru a exercita o activitate ocupațională în conformitate cu dispozițiile legale, de reglementare și administrative care reglementează angajarea lucrătorilor naționali;
d) de a se stabili pe teritoriul unui stat membru, după obținerea unui loc de muncă în acest stat, în condiții care fac obiectul unor regulamente europene adoptate de către comisie.
Legile sau legile-cadru europene care stabilesc măsurile necesare în vederea liberei circulații a lucrătorilor sunt adoptate după consultarea Comitetului Economic și Social. Acestea se referă, în special, la:
asigurarea unei colaborări strânse între serviciile naționale de ocupare a forței de muncă;
eliminarea procedurilor și practicilor administrative, precum și a termenelor de acces la locurile de muncă disponibile, care fie rezultă din legislația internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre și care, dacă ar fi menținute, ar împiedica libera circulație a lucrătorilor;
eliminarea tuturor termenelor și a celorlalte restricții prevăzute fie în legislațiile interne, fie în acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state membre condiții diferite la libera alegere a unui loc de muncă față de condițiile impuse lucrătorilor naționali;
stabilirea unor mecanisme proprii, în vederea corelării cererii și ofertei de locuri de muncă și a realizării echilibrului între cerere și ofertă pe piața muncii, în condițiile în care să nu pericliteze nivelul de trai și de ocupare a forței de muncă în diferite regiuni și industrii.
In domeniul securității sociale, legea sau legea-cadru europeană stabilește măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, introducând în special un sistem prin care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în întreținerea acestora:
■ cumulul tuturor perioadelor luate în considerare în diferitele legislații naționale, în vederea obținerii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;
■ plata prestațiilor către persoanele care au reședința pe teritoriul statelor membre.
3.1.2 Libertatea de stabilire
Referitor la libertatea de stabilire, Constituția Europeană, prin art. 111-22, interzice restricțiile impuse libertății de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile la înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.
Legile-cadru europene ce reglementează măsurile pentru obținerea libertății de stabilire în ceea ce privește o activitate determinată sunt adoptate după consultarea Comitetului Economic și Social. Parlamentul European, Consiliul de Miniștri și Comisia își exercită funcțiile care le revin, și anume:
abordarea, în general, cu prioritate a activităților la care libertatea de stabilire își aduce o contribuție deosebit de utilă, în vederea dezvoltării producției și schimburi;
asigurarea unei colaborări strânse între administrațiile naționale competente pentru a cunoaște situațiile deosebite ale diferitelor activități în cadrul Uniunii;
eliminarea acelor proceduri și practici administrative care decurg fie din legislația internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre și care, dacă ar fi menținute, ar împiedica libertatea de stabilire;
asigurarea posibilității ca lucrătorii salariați dintr-un stat membru angajați pe teritoriul altui stat membru să poată să rămână pe teritoriul acestuia pentru exercitarea unei activități independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească dacă ar veni în acest stat în momentul în care intenționează să inițieze această activitate;
asigurarea posibilității de activități de achiziționare și exploatare a proprietăților funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru, în măsura în care nu aduce atingere principiilor stabilite;
aplicarea eliminării treptate a restricțiilor impuse libertății de stabilire, în cadrul fiecărei ramuri de activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte, condițiile de admitere a personalului la sediul principal, în organele de conducere sau de supraveghere ale acestora;
coordonarea, în măsura în care este necesar și în vederea alinierii, a garanțiilor cerute în statele membre pentru a proteja interesele asociațiilor, cât și ale terților;
h) asigurarea nedenaturării condițiilor de stabilire a ajutoarelor acordate de statele membre.
Referitor la activitățile independente, legile-cadru europene vizează:
recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri;
coordonarea dispozițiilor legale, de reglementare și administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.
In ceea ce privește profesiunile medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este condiționată de coordonarea condițiilor lor de exercitare în diferitele state membre.
Așa după cum este menționat în art. 111-27, din Constituția Europeană, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăți se înțelege societățile de drept civil sau comercial, inclusiv societățile cooperative și celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția societăților care nu au scop lucrativ.
3.1.3 Libertatea de prestare a serviciilor
În sensul Constituției, serviciile sunt definite ca reprezentând prestările furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.
Serviciile cuprind în special:
activități cu caracter industrial;
activități cu caracter comercial;
activități artizanale;
activități prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Libera circulație a serviciilor din domeniul transporturilor este reglementată în cadrul politicii transporturilor.
Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor de capital trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor.
Legea-cadru europeană în care sunt menționate măsurile destinate realizării liberalizării unui serviciu determinat este adoptată după consultarea Comitetului Economic și Social, și se aplică cu prioritate acelor servicii care intervin în costurile de producție sau a căror liberalizare contribuie la promovarea schimburilor de mărfuri.
3.1.4 Libera circulație a mărfurilor
Uniunea vamală.Uniunea cuprinde o uniune vamală care reglementează toate schimburile de mărfuri și care implică interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import și la export, și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu terțe țări, așa după cum este prevăzut în art. 111-36 din Constituție.
Produsele care se supun acestor condiționări sunt cele care provin din țări terțe pentru care au fost îndeplinite formalitățile de import și au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale și taxele cu efect echivalent exigibile și care nu au beneficiat de o restituire totală sau parțială a acestor impuneri.
Consiliul de Miniștri, la propunerea Comisiei, adoptă regulamente sau decizii europene care stabilesc taxele vamale din Tariful Vamal Comun.
Conform prevederilor constituționale, art. 111-40, în exercitarea misiunilor ce îi sunt încredințate, Comisia se orientează după:
necesitatea de a promova schimburi comerciale între statele membre și țările terțe;
evoluția condițiilor concurenței în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluție are ca efect îmbunătățirea capacității competitive a întreprinderilor;
necesitățile de aprovizionare ale Uniunii cu materii prime și produse semifinite, veghind în același timp ca între statele membre, condițiile concurenței, în ceea ce privește produsele finite, să nu fie denaturate;
necesitatea de a evita perturbări grave în viața economică a statelor membre și de a asigura o dezvoltare rațională a producției și o expansiune a consumului în cadrul Uniunii.
Cooperarea vamală. In limitele Constituției, legile-cadru europene stabilesc măsuri pentru consolidarea cooperării vamale între statele membre și între acestea și Comisia Europeană.
Interzicerea restricțiilor cantitative. Intre statele membre, sunt interzise restricțiile cantitative atât 1a import, cât și la export, precum și orice măsură cu efect echivalent.
Conform prevederilor din Constituție, art. 111-44: statele membre își adaptează monopolurile naționale care prezintă caracter comercial, astfel încât să se asigure, în condițiile de aprovizionare și desfacere, excluderea oricărei discriminări între resortisanții statelor membre. Această prevedere se aplică oricărui organism prin care un stat membru controlează, de jure sau de facto, coordonează sau influențează în mod sensibil, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre. Acesta se aplică și monopolurilor cedate de stat terților.
În plus, statele membre sunt obligate să se abțină de la orice măsură nouă contrară principiilor enunțare anterior sau care restrânge sfera de aplicare a articolelor care se referă la interzicerea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre.
In cazul unui monopol cu caracter comercial, care implică reglementări menite să promoveze desfacerea sau valorificarea produselor agricole, trebuie să se asigure garanții echivalente pentru nivelul de ocupare a forței de muncă și pentru nivelul de trai al producătorilor.
3.1.5 Capitaluri și Plăți
In cadrul prevederilor constituționale, art. III-45, sunt interzise restricțiile atât în ceea ce privește mișcările de capital, cât și plățile între statele membre și între statele membre și țări terțe.
Legile sau legile-cadru europene stabilesc măsurile cu privire la mișcările de capital către sau provenind din țări terțe, atunci când acestea implică investiții directe, inclusiv investiții imobiliare, stabilire, prestare de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. Parlamentul European și Consiliul de Miniștri depun eforturi în vederea realizării obiectivului liberei circulații a capitalurilor între statele membre și țările terțe, în cea mai mare măsură posibilă și fără să aducă atingere altor dispoziții ale Constituției.
Prin derogare, aceste mențiuni pot fi exceptate în cazul în care Consiliul de Miniștri adoptă o lege-cadru care să conțină măsurile prin care este limitat dreptul Uniunii referitor la liberalizarea mișcărilor de capital către sau provenind din țările terțe. Adoptarea acestei legi de către Consiliul de Miniștri trebuie făcută în unanimitate și după consultarea Parlamentului European.
Deși cei mai mulți europeni sunt concentrați pe ideea competiției cu America, cele mai puternice provocări vor veni în viitor cu precădere din partea Chinei și Indiei. Prognozele indică faptul că în scurt timp, acești doi giganți asiatici vor depăși, din punct de vedere al produsului brut, și Germania, și Japonia. O serie de voci autorizate, de ex. cea a primului-ministru olandez Wim Kok, care afirmă că dezideratele Agendei de la Lisabona trebuie abandonate. Pentru a rezista pe piața globală, Europa are nevoie nu numai de viziuni generoase, ci și de reforme radicale, de mai multă competiție în interior și mai puțină birocrație la Bruxelles. Or, în acest cadru, adoptarea directivei de liberalizare a serviciilor (Directiva Bolkestein) este un pas important, deoarece un sector care produce peste 70% din PIB-ul UE este în afara competiției libere pe piața unică europeană.
Astfel, în mod paradoxal, după ce a consemnat, în cel mai bun caz, semieșecul tentativei de transformare a Uniunii Europene într-un spațiu economic competitiv pe un plan global, amânarea discutării acestei inițiative reprezintă, în fond, blocarea uneia dintre inițiativele importante menite a promova viziunea ambițioasă adoptată la Lisabona. Motivul este că în Europa comună, agendele naționale continuă să aibă ultimul cuvânt.
În consecință, bătălia pentru competitivitate a trecut pe planul doi. Construcția Europei comune se bazează, în mod fundamental, pe realizarea pieței unice: muncitorii, medicii, profesorii și oricare alți specialiști trebuie să aibă dreptul de a lucra fără impedimente birocratice în interiorul pieței libere. In locul acestei realizări, principiile economiei de piață sunt amendate și chiar calificate drept un nou comunism. Fond,ul acestor considerente provine nu din rațiuni de ordin tehnic sau birocratic, ci din divergența filozofiilor ce stau la baza construcției europene. Franța ar dori o Europă cu instituții slabe, iar refuzul de a vota Constituția este explicat prin faptul că este prea liberală, deși reprezentantul unei ideologii de centru dreapta, președintele francez J. Chirac, s-a lansat într-un adevărat război împotriva politicilor care promovează libera competiție în spațiul european. Președintele francez afirma că ultraliberalismul este o amenințare la fel de mare ca și comunismul. Franța și o parte din țările Europei ar dori o UE preocupată, în mod determinant, de integrarea politică și de obiectivul de a deveni o contrapondere la America.
O Europă care să mențină bariere de protecție în fața esticilor și în care jocul pieței libere să fie ponderat de reglementări extinse. La polul opus se află Marea Britanie, Olanda, Irlanda și majoritatea statelor estice, care își propun obiective politice mai limitate, dar militează pentru promovarea pieței libere și competiției la nivel continental. Și totuși, soarta Directivei Bolkestein va fi hotărâtă prin decizia majorității calificate, ceea ce ridică mari semne de întrebare cu privire la retragerea acesteia. Retragerea acestei directive ar constitui o mare eroare pentru economia europeană. Franța susține conservarea modelului social actual.
Alte state, între care Marea Britanie, rămân susținătorii dimensiunii sociale a Europei, dar insistă asupra luării în considerare a realității economice globale a momentului. Ambele puncte de vedere, diametral opuse, exprimă reverberații la nivelul publicului larg, dar, în mod paradoxal, ambele generează o doză de scepticism. Dacă cel al Marii Britanii este alimentat de fond față de ideea de adâncire a integrării europene,cel al Franței este inspirat de teama față de o Uniune Europeană prea liberală.
3.2 Efectele pieței unice
Actul Unic European a reprezentat, la momentul respectiv, cel mai radical pas în procesul de integrare europeană, de la semnarea tratatelor de la Paris și Roma. Nu numai că a accelerat procesul de integrare economică, dar a schimbat realmente viața fiecărui european.
3.2.1 Dreptul de rezidență
Tratatul de la Roma a dat europenilor drepturi limitate de stabilire într-un alt stat, indiferent de durată. Migrarea populației era percepută din perspectivă economică și pusă în strânsă legătură cu conceptul ocupației persoanei; orice persoană care solicita mutarea dintr-un stat membru într-altul era evaluată pe baza pregătirii profesionale pe care ar fi adus-o în noul stat. De la crearea pieței unice, situația s-a schimbat însă radical: aproape orice rezident legal al oricărui stat membru are dreptul acum să locuiască și să muncească în oricare din statele UE, să-și deschidă un cont bancar, să obțină un credit, să transfere sume nerestricționate de bani și chiar, în unele țări, să voteze în alegeri locale sau la nivel european.
3.2.2 Fuziunile și preluările de companii
Unul dintre efectele cele mai considerabile pe care le-a avut crearea pieței unice a fost deschiderea perspectivei pentru corporațiile europene de a face asocieri Ia nivel european și de a prelua companii din alte state ale UE. In mod obișnuit, companiile fuzionează din următoarele patru motive; vor să se extindă și atunci preiau companii rivale mai mici; au nevoie de parteneri care să investească capital; au nevoie de reducerea costurilor prin micșorarea salariilor și reducerea ofertei de servicii prestate; sau își iau măsuri de apărare în fața concurenței care tocmai a finalizato astfel de fuziune. Piața unica a înlăturat considerabil protecția pe care guvernele naționale o ofereau in trecut,rezultatul fiind o stimulare a creșterii competitivității corporațiilor europene la nivel global, recâștigându-și astfel o parte din terenul pierdut în ța concurenței americane și japoneze, în anii '60 și '70.
Corporațiile transnaționale sunt o componenta a peisajului european de mult timp, prin reprezentanți giganți precum Unilever sau Royal Dutch/Shell (ambele anglo-olandeze) sau Asea Brown Boveri (suedezo-elvcțiana), însă se poate spune că fenomenul a căpătat o mai mare amploare în ultimii ani. Până i anul 2002, aproximativ o treime dintre companiile ce figurau pe lista Fortune a celor mai mari 100 de companii din lume erau deja europene (incluzând companii precum Alliantz, Volkswagen sau Siemens din Germania, Total Final Elf și Carrefour din Franța și compania olandeză ING). In timp ce la sfârșitul anilor 1990 primele 5 companii (în funcție de profituri) de pe această listă erau americane, după 2002 două dintre ele fuseseră deja înlocuite de corporații europene: BP din Marea Britanie (clasată a doua în 2004) și Royal Dutch/Shell (clasată a 4-a la mijlocul anului 2004).
Crearea pieței unice a contribuit la includerea în lista de priorități a UE a conceptului de competitivitate, începând de la sfârșitul anilor '80, Comisia implicându-se foarte activ în căutarea de soluții împotriva fragmentării piețelor și a accentului pus de guvernele naționale pe promovarea intereselor companiilor naționale favorite, adesea deținute chiar de stat. Comisia a lansat totodată noi programe menite să stimuleze avântul cercetării în domenii precum tehnologia informației, comunicațiile avansate, tehnologiile industriale și producția de arme. Piața unică a contribuit Ia înlăturarea barierelor cu care se confruntau cândva corporațiile naționale și a dus la creșterea numărului de consumatori cărora li se pot ele adresa. Introducerea monedei unice, la rândul său, le-a ușurat companiilor care doreau să facă achiziții posibilitatea dea obține împrumuturi și de a achiziționa alte companii, situație care a coincis cu lansarea de programe de privatizare în multe țări și cu tendința generală către globalizare. Rezultatul a fost creșterea oportunităților de achiziție,de fuzionare, de preluări de companii atât la nivelul UE,cat si intre corporațiile europene si non-europene.
Exemplele de fuziuni celebre includ fuziunea dintre companiile Thompson din Franța și Philips din Olanda în domeniul televizoarelor de înaltă tehnologie, Pirelli din Italia și Dunlop din Marea, Britanie in industria anvelopelor BMW si Rolls-Royce in domeniul motoarelor aeronautice,precum si fuziuni intre companii membre ale Agentiei Spatiale Europene(ESA).
3.2.3 Un sistem de transport european
Un element cheie pentru funcționarea cu succes a unei piețe îl reprezintă infrastructura integrată, adică transportul, sistemul energetic și rețelele de comunicații. Dându-și seama de importanța lor, UE se implică activ în dezvoltarea rețelelor transeuropene (TEN), vizând integrarea diferitelor sisteme de transport, furnizare de energie, telecomunicații ale statelor membre. Până in 1987, armonizarea sectorului transporturilor a marcat unul din eșecurile pieței unice: nu se găsise nici o măsura de impact până în acel moment pentru a rezolva probleme precum sistemele de transporturi aeriene divizate la nivel de linii aeriene naționale, blocajele de la punctele de control vamal pentru camioane, rețelele de șosele naționale neconectate între ele sau sistem de control aerian care utilizau 20 de sisteme de operare diferite și 70 de limbaje de programare diferite. Aceeași problemă au reprezentat-o și liniile telefonice incapabile să susțină comunicațiile electronice avansate. De atunci însă s-au produs două fenomene care și-au pus amprenta într-un sens pozitiv.
Primul dintre ele este dezvoltarea extraordinară a turismului. Pe lângă faptul că Europa este principala destinație turistică la nivel mondial, deținând circa 60% din cifra de afaceri mondială din turism (statisticile Organizației Mondiale pentru Turism, 2004), în prezent,in ciuda recentelor îngrijorări cauzate de actele de terorism, europenii circulă mult mai mult dintr-o țară în alta și într-un număr mai mare, fapt ce a dus la eliminarea anumitor prejudecați , la o relație mult mai familiară a europenilor din diferite țări precum și la încurajarea unei cooperări mult mai serioase la nivelul transporturilor, dată fiind cererea mare de transport la prețuri competitive. Franța și Spania sunt cele mai căutate destinații din lume,iar Italia,Marea Britanie,Austria si Germania sunt printre primele 10.
Al doilea fenomen este revitalizarea transportului feroviar, care a devenit o alternativă atât ecologică, cât și rentabilă ca preț față de transportul auto sau aerian. Planurile UE includ crearea unei rețele feroviare de 35.000 km pentru trenuri de superviteză, care să facă legătura între principalele orașe ale Europei. Deschizătoare de drumuri în acest sens sunt Franța, cu TGV-ul (trenul ei de mare viteza), care însă necesită șine speciale, și Germania, cu rețeaua ICE, care poate folosi în continuare rețelele de șine deja existente. Circulând cu viteze între 200 și 300 km/h (unele dintre ele având vagoane de lux la cele mai înalte standarde), trenurile de mare viteză au dus la scăderea considerabilă a duratei călătoriilor, Germania speră chiar să înlocuiască în scurt timp zborurile interne cu acest sistem de trenuri de mare viteză, bazat în parte pe o tehnologie cu totul speciala. Între timp, însă, s-au făcut investiții în construirea de tuneluri și poduri care să asigure continuitatea călătoriilor: în 1994 s-a finalizat, printr-o investiție de 15 mii de milioane de dolari, Eurotunelul de sub canalul Mânecii, între Marea Britanie și Franța, iar în 1998 au fost încheiate lucrările ia rețeaua de drumuri, poduri, și căi ferate dintre Danemarca și Suedia.
Dezvoltarea acestei rețele transeuropene (TEN) reprezintă în prezent una dintre prioritățile UE, iar Comisia Europeană derulează un program al cărui scop este dezvoltarea legăturilor de transport pe teritoriul UE; costurile estimate ale programului sunt de 400 miliarde de euro până în 2010 și vor acoperi finalizarea a 70.000 km de cale ferată (incluzând aici și 22.000 km de șină de tip nou pentru trenurile de mare viteză) și 15.000 km de șosea, cu precădere în zonele mai îndepărtate ale UE, In cadrul programului, printre proiectele considerate principale de către Consiliul European se numără proiectul în valoare de 20 miliarde de euro de construire a unei legături feroviare de mare viteză între Berlin și Verona, un proiect de 13 miliarde de euro pentru același tip de legătură feroviară între Paris, Bruxelles, Koln, Amsterdam și Londra, noi șosele în Grecia, o șosea care să lege Portugalia de Spania și o alta între Irlanda, Marea Britanie.
3.2.4 Transportul aerian
Una dintre schimbările cele mai semnificative introduse de piața unică a fost relaxarea reglementărilor pentru transportul aerian (Amstrong și Buimer, 1993, capitolul 7). Întrucât majoritatea țațelor europene sunt prea mici pentru a putea susține pe cont propriu unele ramuri economice de mare impact, traficul aerian este internațional. Până în anii '80, majoritatea țărilor europene aveau linii aeriene naționale, în proprietatea statului, care făceau legea în transportul aerian național și care dețineau monopolul la nivel național asupra rutelor internaționale folosite; rezultatul a fost un transport foarte reglementat, dar și foarte scump pentru consumator.
Schimbările au început din a două jumătate a anilor '80, când administrația Thatcher a lansat programul de liberalizare Marea Britanie, program care a dus la privatizarea liniilor British Airways in 1987 și la acorduri bilaterale negociate cu alte câteva state membre ale UE. In același timp, la Conferința Aviației Civile Europene s-a insistat pe ideea liberalizării și la fel au procedat și alte grupuri de interese, atât la nivel național, cât și european (mai ales sindicatele), iar ideea a fost preluată apoi și ie Comisia Europeană și inclusă în Raportul Cockfield. Marea Britanie a susținut ideea, în timp ce Germania și Franța au fost rezervate; unele state mai mici sau care aveau companii aeriene mai puțin eficiente, precum Spania, Italia sau Danemarca, au fost cu totul împotrivă. In această situație, în perioada 1987-92 s-a ajuns la trei pachete de legi și reglementări la nivelul instituțiilor UE, care au contribuit în mod substanțial la deschiderea pieței și la reorganizarea pieței transporturilor aeriene. Printre cele mai demne de reținut și care au apărut în ultimii ani se numără:
Creșterea numărului de alianțe aeriene internaționale: STAR (ai cărei membri includ Lufthansa, Polish Airlines, Austrian, SAS din Scandinavia și United Airlines) și Oneworld (incluzând British Airways, Aer Lingus din Irlanda, Finnair, Iberia din Spania și American Airlines). Scopul acestor alianțe a fost reducerea costurilor, ticketing combinat si rute extinse.
Creșterea presiunii asupra liniilor aeriene pentru a fuziona. In 2003, de exemplu, după numeroase negocieri mai întâi cu British Airways, Swissair și compania aeriană Alitalia, KLM din Olanda a fuzionat cu Air France, creând astfel cea mai mare companie aeriană din lume. Au existat de asemenea zvonuri despre fuzionarea dintre British Airways și compania spaniolă Iberia, precum și despre preluarea de către compania germană Lufthansa a companiei Swiss (care a înlocuit Swissair, declarată falimentară în 2002).
Creșterea numărului de operatori cu oferte de prețuri competitive., precum Easyjet și Ryannair.
Toate aceste schimbări au avut ca rezultat o diversificare a ofertei pentru consumatori, care pot călători acum cu avionul mult mai ieftin decât înainte.
Deși începând cu 1987 s-au înregistrat progrese considerabile în edificarea pieței unice, mai rămâneau încă multe de făcut. In iunie 1997 Comisia a lansat Planul de acțiune pentru piața unică, vizând obținerea angajării politice cu privire la finalizarea realizării pieței unice până în ianuarie 1999. Acest plan a împărțit acțiunile care se mai impuneau în trei categorii: cele care puteau fi implementate pe termen scurt, deoarece nu necesitau o legislație europeană nouă; cele care fuseseră deja propuse, dar mai aveau nevoie de aprobarea Parlamentului și a Consiliului de Miniștri; și cele mult mai complexe, precum reorganizarea sistemului de aplicare a TVA-ului. S-a progresat foarte mult în implementarea celor aproximativ 1340 de directive legate de piața unica, însă implicațiile acesteia nu sunt încă foarte bine înțelese de către europeni și de liderii lor, multe aspecte bazându-se în continuare nu atât pe decizii politice deliberate, cât pe presiunea comunității comerciale de a înlătura și barierele care încă mai există.
O dată cu noul val de aderări din 2004 a apărut și o nouă serie de provocări. Cei 10 noi membri au sporit populația UE cu 20%, dar resursele cu numai 5%. Au introdus o mai mare diversitate socială și economică în UE, dar au și adâncit prăpastia dintre bogați și săraci . In aceste țări, populația rurala este mai numeroasă decât în celelalte 15 țări membre, rata șomajului este mai ridicată, investițiile în infrastructură și comunicații au fost mult mai reduse, iar forța de muncă este mult mai puțin calificată. In anii premergători aderării, s-a spus ca aceste țâri au făcut atâtea schimbări în politicile lor economice și de investiții, încât pare că au resimțit deja toate efectele economice ale aderării și că evoluează deja pe o piață unică, în care funcționează libera circulație a capitalului, bunurilor și serviciilor (dar nu și a forței ele muncă) . Mai este însă nevoie, în continuare, de o creștere a competitivității, precum și de investiții în infrastructură și în calificarea forței de muncă. Europa de Est oferă multe oportunități, dar aduce cu sine si multe provocări.
3.3 Zona euro
In martie 2002, după ani de controverse și de schimbări economice adesea dificile, 12 dintre cele 15 state membre au făcut unul dintre pașii cu cel mai mare impact din istoria integrării: au renunțat la monedele naționale și le-au înlocuit cu noua monedă europeană, euro. A fost o mișcare anticipată cu mult timp înainte, care s-a confruntat de-a lungul timpului cu rezistență la nivel politic și care a cauzat anumite probleme economice unora dintre statele membre, dar care, în același timp, a crescut din convingerea că puține bariere din calea edificării pieței unice erau atât de serioase ca existența a 15 monede diferite, cu rate diferite de schimb. Renunțarea la monedele naționale a generat în același timp și îngrijorări legate de suveranitate și independență, deoarece, prin acordul lor de a renunța la monedele naționale, guvernele celor 12 țări din zona curo se declarau de acord cu renunțarea la controlul asupra unora dintre deciziile importante din politica economică internă, cum ar fi cea legată de ajustarea ratelor de schimb. Criticii euro au văzut in trecerea la moneda unica europeana un nou pas către crearea unui sistem de guvernare unificat.
A fost clar, încă din anii '50, că obținerea unor rate de schimb stabile ar asigura o parte importantă din funcționarea pieței unice. Din fericire, stabilitatea în cauză la acel moment era asigurată de sistemul de rate de schimb fixe de după război. Abia când acest sistem a început să se clatine, spre sfârșitul anilor '60, și apoi când s-a și prăbușit, odată cu decizia din 1971 a Statelor Unite de a nu mai face nici o legătură între dolarul american și prețul aurului, uniunea monetară — adică acordul asupra unor rate de schimb fixe și asupra unei monede unice europene — a urcat pe lista de priorități a integrării europene. In 1959-70 s-a reunit un comitet, condus de primul ministru luxemburghez Pierre Werner, pentru a discuta acest aspect, și a ajuns la concluzia că, până în 1980, Comunitatea ar trebui să parcurgă toate etapele de realizare a uniunii monetare. Șefii de guverne din țările comunității au fost de acord și s-au făcut primele încercări, apelându-se la un mecanism poreclit "șarpele din tunel", pentru a menține ratele de schimb ale unui stat membru față de celelalte la un nivel stabil, pe de o parte, și a monedelor europene față de dolarul american, pe de alta. Problemele legate de valutele internaționale în pragul crizei energetice din anii '70 le-au subminat însă eforturile și în 1977 numai 5 din cei 12 membri ai comunității mai erau încă implicați.
O nouă încercare de a obține stabilizarea ratelor de schimb și de a menține inflația sub control s-a făcut în martie 1979, prin lansarea Sistemului Monetar European (SME). A fost creată o monedă artificială, numită unitatea monetară europeană (ecu) a cărei valoare a fost calculată ca o medie ponderată a valutelor europene, proporția fiecăreia fiind stabilită pe baza raportării la puterea economică a fiecăruia dintre statele membre (astfel, marca germană reprezenta 30% din ecu, lira sterlină aproximativ 11-15%, lira italiană circa 9% și așa mai departe). Cursul de schimb dintre statele membre era stabilit în ecu, ele având ca țel ca fluctuația schimbului să nu depășească 2,25% conform unei scheme de regularizare cunoscute sub numele de mecanismul cursului de schimb(MCS).Cu toate ca unora dintre statele membre le-a fost foarte dificil sa mențină un curs relativ stabil fata de ecu,acest mecanism a la instaurarea unei stabilitati a ratei de schimb în anii '80 și la instaurarea celei mai lungi perioade de expansiune economică constantă de după război. In plus, ecu a contribuit la obișnuirea europenilor cu ideea unei monede unice.
În 1989 un plan inițiat sub conducerea președintelui Comisiei, Jacques Delors, propunea un alt pas către introducerea monedei unice: introducerea în toate statele membre a MCS, restrângerea fluctuațiilor cursului de schimb și apoi fixarea sa la o cotă irevocabilă, precum și folosirea ecu ca singura monedă de schimb. In ciuda faptului că în 1992-1993 sistemul MCS a fost aproape de colaps, în urma retragerii Marii Britanii și a Italiei, a deprecierii monedelor altor câtorva țări și a măririi fluctuației ratei de schimb cu 15%, Tratatul de la Maastricht a definit principiile de baza care susțineau planul Delors. Statele membre care doreau să adopte moneda unică europeană trebuiau să îndeplinească o serie de "criterii de convergență" considerate cerințe esențiale:
un deficit bugetar mai mic de 3% din PIB;
datorie publică mai mică de 60% din PIB;
rată a inflației de consum stabilită într-o limită de 1,5% din media a 3 țări cu cea mai mică rată;
rată a dobânzilor pe termen lung stabilită într-o limită de 2% din media a 3 țări cu cea mai mică rată;
menținerea ratelor de schimb din ultimii doi ani între limitele de fluctuație
aprobate de MCS.
La reuniunea de Ia Madrid din decembrie 1995 a Consiliului European, liderii UE au decis să dea noii monede numele de euro și au convenit ca introducerea sa să parcurgă trei etape. Prima a avut loc în mai 1998, când s-a stabilit care țări erau pregătite: toate statele membre îndepliniseră condiția legată de deficitul bugetar, dar numai 7 pe cea referitoare la datoria publică; Germania și Irlanda nu o îndepliniseră pe cea referitoare la reducerea ratei inflației, iar Grecia nu reușise să-și reducă rata dobânzilor până la nivelul cerut. Tratatul de la Maastricht însă a introdus o clauză care permitea țărilor să se califice pentru introducerea euro și dacă deficitul bugetar "era în scădere și se apropia de cota impusă într-un ritm satisfăcător".
In final, în ciuda faptului ca în Belgia și Italia datoriile la bugetul național erau aproape de doua ori fata de cota impusa, toate țările, mai puțin Marea Britanie și Danemarca (care întruneau de altfel criteriile), Grecia și Suedia și-au anunțat intenția de a adopta moneda euro. Euroscepticii au ridicat problema seriozității cu care statele membre tratau aceste criterii de convergență, a căror înțelepciune fusese deja pusă sub semnul întrebării de mulți economiști. Au mai existat și preocupări legate de măsura în care eforturile făcute de guverne ca să îndeplinească aceste criterii ie convergența au dus la problemele economice pe care le-au avut o serie de state UE (mai ales Germania) și, implicit, la cât de fundamentată era introducerea monedei unice europene.
A doua etapă a început la 1 ianuarie 1999, când a fost lansat oficial euro. Țările participante și-au fixat cursurile de schimb, iar noua Banca Centrală Europeană și-a început acțiunea de supervizare a politicii monetare unice. Din acel moment, toate tranzacțiile sale cu celelalte bănci comerciale și toate acțiunile sale ie schimb valutar s-au tranzacționat în euro, moneda unică europeană fiind cotată prin raport cu dolarul american și cu yenul japonez. Septembrie 2000, când danezii au votat prin referendum național împotriva adoptării euro în țara lor, a reprezentat un important moment de reflexie. Sondajele arătau că și majoritatea suedezilor erau împotriva adoptări euro,iar in Marea Britanie opoziția era de 3 la 1. Îngrijorările au crescut si mai mult când valoarea euro a început sa iregistreze o scădere constanta fata de celelalte valute: astfel, euro scăzuse față de dolarul american, de la 1,17% USD la numai 85 de cenți USD. Cu toate acestea, planurile de trecere la moneda unică europeană au continuat însă cu tipărirea a 14,5 miliarde de bancnote euro și cu baterea a 56 miliarde de monede. In ianuarie 2001 Grecia a devenit cel de-al 12-lea membru al zonei euro, reușind să îndeplinească criteriul de reducere a ratei inflației și a deficitului bugetar.
Ultima etapă a început la 1 ianuarie 2002, când toate monedele și bancnotele euro au fost introduse pe piață. Inițial s-a convenit ca euro să circule împreună cu celelalte monede naționale timp de 6 luni de la introducerea sa pe piață, însă ulterior perioada a fost redusă la numai 2 luni, monedele naționale încetând să mai fie valabile la data de 1 martie 2002. După secole de independenta financiara,12 tari membre ale zonei euro au făcut pasul irevocabil de a renunța la monedele naționale, iar mărcile germane, drahmele, escudos, francii, lirele, pesetas și șilingii au devenit istorie.
In septembrie 2003, referendumul național din Suedia s-a pronunțat împotriva adoptării euro în această țară (cu un vot de 56% la 42%). In aceeași perioadă, administrația Blair din Marea Britanie s-a declarat în favoarea introducerii euro și a promis organizarea unui referendum în acest sens. Opinia publică din Marea Britanie a rămas fermă pe poziție, împotriva introducerii euro. Iar ministrul britanic de finanțe, Gordon Brown, a stabilit cinci "teste economice''' în funcție de care urma să se decidă intrarea sau nu a țării în zona euro. Testele respective trebuiau să verifice siguranța compatibilității dintre cercurile de afaceri și structurile economice și măsura în care introducerea euro va duce la crearea de condiții mult mai bune pentru investiții pe termen lung în Marea Britanie, va susține poziția competitivă a ramurii de servicii financiare britanice și va promova o creștere mai mare, dar și stabilitatea procesului de creare de noi locuri de muncă. In privința celor 10 țări din ultimul val de aderări, acestea sunt toate în favoarea introduceri monedei unice europene,ele trebuind insa sa-si demonstreze mai intai implicarea activa pe piața unica,sa înregistreze progrese in îndeplinirea conditilor necesare trecerii la euro și a criteriilor de convergență. Este vorba acolo de un proces care va dura ani de zile.
Când este vorba despre avantajele și implicațiile introducerii euro părerile sunt împărțite. Insă un lucru este sigur: nici un episod din istoria integrării europene nu a adus cu el atât de multe îndoieli. Introducerea euro a ridicat întrebări cu privire la efectele economice pe termen lung pentru Europa, puține dintre ele înțelese pe de-a întregul chiar și de economiști. Printre avantajele identificate se numără:
In loc să fie nevoiți să schimbe banii de care dispun în diferite monede naționale, ori de câte ori călătoresc, și să plătească bunurile pe care le cumpără cu bancnote și monede pe care nu le cunosc, în prezent europenii din zona euro folosesc aceeași monedă, ceea ce le dă în plus și sentimentul că fac parte dintr-un proces comun de integrare.
Există o mai mare transparență a prețurilor, deoarece toate prețurile sunt exprimate în euro, iar consumatorii le pot compara cu mai multă ușurință. Această transparență promovează concurența, producătorii trebuind să ofere bunuri și servicii la aceleași prețuri în zona euro.
Există mai puține bariere birocratice pentru transferurile de bani dintr-o țară în alta, iar firmele nu mai trebuie să piardă timp ș; bani prin schimburi valutare.
Piețele financiare și bursele din zona euro își vor continua drumul spre unificare, iar investitorii, în ioc să se concentreze numai pe piețele financiare naționale, se vor obișnui cu ideea unei burse europene unice.
Euro reprezintă în prezent o monedă de clasă mondială, la fel ca dolarul american și yenul japonez; prin aceasta, asigură zonei euro un instrument ce permite mai multă influență asupra politicii economice,globale, și nu doar un simplu barometru care să reacționeze la evoluțiile din Statele Unite sau Japonia.
In același timp, introducerea monedei unice europene este însă și o loterie. Este pentru prima dată când un grup de state suverane, într-una singură, riscurile fiind incomparabil mai mari decât cele pe care le-a presupus piața unică. Mai mult, toate deciziile cheie cu privire la euro s-au luat la cel mai înalt nivel, acordându-se foarte puțină atenție (sau chiar nici un pic de atenție) opiniei publice, de cele mai multe ori ostilă ideii și nesigură în ceea ce privește impactul unui astfel de pas.
Printre riscurile potențiale ale introducerii se pot enumera:
Fiecare țară are ritmul și ciclul său economic, iar existența unei monede proprii îi permite să deprecieze, să împrumute, să-și ajusteze ratele dobânzilor ori să ia alte măsuri ca reacție la diferitele situații economice. O astfel de flexibilitate nu mai există în zona euro, Banca Centrală Europeană nepermițând diferențe de politică monetară în UE. Membrii zonei euro trebuie fie să supraviețuiască, fie să sucombe împreună.
Au existat economiști care și-au exprimat îngrijorarea cu privire la situația destul de precară a multor țări în perioada 1997-98 și au ridicat semne de întrebare cu privire la posibilitatea să se fi umblat la cifrele legate de criteriile de convergență pentru a permite intrarea în zona euro a unor state care nu le îndeplineau. Unii se temeau ca nu cumva toate aceste probleme să însemne până la urmă doar înlocuirea unei mărci germane puternice cu un euro fără prea multă credibilitate, subminând astfel stabilitatea economică a întregii UE. Cei mai sceptici se îndoia u chiar că statele din zona euro vor putea să se mențină în cadrul mecanismului de schimb MCS.
3. Dacă europenii nu vor învăța limbile celorlalte țări din Uniune și dacă nu vor putea circula liber dintr-o țara în alta în căutarea unui loc de muncă, atunci tot ce va face moneda euro va fi să perpetueze buzunarele de bogăție și de sărăcie deja existente în UE, perturbând astfel dezvoltarea pieței unice. Existența unei monede unice pe teritoriul unei țări atât de întinse precum Statele Unite este benefică tocmai datorită liberei circulații a americanilor; nu aceasta este situația din UE, unde încă mai exista bariere de natură fizică, monetară,tehnica si sociala in calea liberei circulații.
O parte dintre probleme legate de curo au devenit clare chiar înainte de adoptarea și semnarea în 1997, la inițiativa Germaniei, a "Pactului de stabilitate si creștere". Născut din teama că guvernele din zona euro ar putea încerca să blocheze politica financiară a Băncii Centrale Europene prin creșterea cheltuielilor și prin deficite bugetare mult mai mari, pactul, semnat de toate cele 15 state membre UE, impunea ca deficitele bugetare să fie menținute la mai puțin de 3% din PIB, iar limita împrumuturilor guvernamentale a fost stabilită la 60%. Orice țară care încălca pactul arma să fie amendată de Comisia Europeană. Din nefericire, în 2002-03 majoritatea țarilor industrializate au intrat în recesiune economică, Franța, Germania, Italia și Portugalia văzându-se astfel in situația de a depăși limita deficitului bugetar; li s-au alăturat ulterior Grecia si Olanda . Deși există încă un consens cu privire la principiile pactului, foarte mulți îl critică din cauza inflexibilității sale (în sensul că nu face nici o distincție între țări cu situații economice diferite) și a faptului că, punând accentul pe reducerea inflației, s-a acordat prea puțină atenție aspectului dezvoltării economice. Președintele Comisiei, Romano Prodi, a mers până acolo încât în octombrie 2002 a spus că încercările ele a întări pactul fără să se țină cont de felul cum s-a schimbat situația concretă sunt "stupide".
La jumătatea anului 2003, Banca Centrala Europeană avertiza că majoritatea țărilor din zona euro erau în pericol să depășească limita deficitului bugetar, ceea ce punea în pericol creșterea economică. In noiembrie 2003, cele două țări care sunt cele mai puternice din zona euro, Franța și Germania, au depășit limita, dar au reușit să-i împiedice pe ceilalți miniștri de finanțe din UE să le impună o amendă (o decizie ce a fost anulată de către Curtea Europeana de Justiție în iulie 2004). Miniștrii celor două țări, împreună cu omologul lor britanic, au susținut că regulile pactului sunt prea stricte si că în aplicarea lor este nevoie de mai multă flexibilitate pentru a fi eficiente. In decembrie, pactul ajunsese în colaps, iar în 2004 s-au stabilit alte reguli, cu totul noi, de promovare a stabilității financiare în zona euro, inclusiv acordarea permisiunii țărilor aflate în dificultate să aibă, temporar deficite mai mari.
Capitolul 4
Creșterea calității vieții a cetățenilor Uniunii Europene
4.1 Uniunea Europeană și cetățenii săi
Nu am înțeles niciodată de ce trebuie luată în considerare opinia publică despre ideile europene a spus Raymond Barre, prim ministru al Franței (1976-81)
Tratatul de la Maastricht susține, după cum este bine cunoscut, că scopul integrării europene este de a crea "o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate la nivelul cel mai apropiat de cetățean". Insa chiar și cei mai entuziaști susținători ai UE recunosc că aceasta a fost mai degrabă un proces inițiat și susținut de elite decât o mișcare populară pentru schimbare. Europeanul obișnuit are puține ocazii de a influența direct activitatea UE, o problemă care a devenit destul de serioasă pentru a fi etichetată: "deficitul democratic".
"Cum rămâne cu noi?" ar putea întreba cetățenii europeni pe bună dreptate. "Interesează pe cineva din Bruxelles sau din capitalele noastre naționale ceea ce gândim noi?"
Uneori s-ar părea că activitatea UE se desfășoară neținând seama de opinia publică, care este adesea dominată de confuzie, câteodată marcată de dubii și în unele cazuri de-a dreptul ostilă. Multe din deciziile importante sunt luate ca rezultat al negocierilor dintre liderii politici, iar alegătorii obișnuiți sunt numai rareori întrebați ce gândesc. Aceștia pot comunica cu guvernele naționale, însă aceasta nu este decât o formă indirectă de reprezentare, iar guvernele iau adesea decizii fără a le mai raporta cetățenilor. Interesele alegătorului sunt direct reprezentate în Parlamentul European, dar aceasta este una din instituțiile europene mai "slabe". Comisia și Curtea de Justiție promovează interesele " Europei", dar cetățenii nu au o influență directă asupra numirii în funcție a liderilor nici uneia din cele două instituții.
Mai rău, majoritatea europenilor sunt induși în eroare în ceea ce privește Uniunea Europeană. Jurnaliștii adesea prezintă în mod eronat modalitatea în care aceasta funcționează, Comisia nu explică suficient atribuțiile acesteia, iar majoritatea scrierilor academice o prezintă ca fiind neinteresantă și "legalistă". Rezultatul este confuzia și indiferența (cum au demonstrat, de exemplu, rezultatele slabe ale alegerilor europene). Consiliul European a decis în 1984 să înceapă promovarea unei "Europe a cetățenilor" pentru ca Europa să fie mai "reală" pentru cetățenii săi, iar tratatele au fost modificate pentru a promova "transparența" (pentru ca deliberările instituțiilor UE să fie mai deschise spre analiză), însă argumentul cum că entuziasmul cetățenilor ar putea fi generat în vreun fel de politicile publice este complet eronat.
Evoluția Uniunii Europene a schimbat felul în care europenii se raportează unii la ceilalți, în multe moduri diferite. Unele schimbări au avut loc ca rezultat direct al deciziilor în domeniul politicilor, cum ar fi eliminarea controalelor vamale și extinderea oportunităților prin piața unică. Alte schimbări au fost niște consecințe indirecte, care au apărut ca urmare a conștientizării europenilor cu privire la faptul că sunt angrenați într-un proces comun cu implicații pentru toți. în aceste condiții, este esențial să fie acordată mai multă atenție opiniei publice, Comisia, Consiliul de Miniștri și Consiliul European să explice mai bine rolul acestora, liderii naționali să acorde mai multă atenție publicului, iar cetățenii să se străduiască mai mult să înțeleagă ce se face în numele lor și să se străduiască mai activ să-și facă liderii să înțeleagă ce simt ei.
A fost nevoie de peste treizeci de ani ca liderii politici să înceapă să-i întrebe pe europeni care este opinia lor cu privire la procesul de integrare. La cererea Consiliului European, în 1975, Leo Tindemans, prim-ministru al Belgiei, a întocmit un raport care a analizat etapele ce urmau a fi parcurse pentru a realiza o Europă mai integrată, care să fie mai "aproape" de cetățenii ei. Dar nu s-a realizat nimic până în iunie 1984, când prim miniștrii CEE întâlnindu-se la Fontainbleu și petrecând cea mai mare parte a timpului aprobând reforme pentru bugetul Comunității, au trecut brusc la ideea unei "Europe a oamenilor". Pietro Adonnino, fost membru italian al Parlamentului European, a fost desemnat să conducă un comitet care să propună sugestii cu privire la modalitatea prin care CEE putea fi adusă mai mult în contact cu cetățenii ei.
Comitetul a aprobat aranjamentele care fuseseră stabilite deja pentru un pașaport european și un steag european. Toate pașapoartele naționale au fost înlocuite de atunci cu un pașaport "european" standardizat, de culoare roșie, pe care sunt scrise cuvintele "Uniunea Europeană" în limba națională respectivă, precum și numele și blazonul țării de origine a deținătorului. Prin aceasta se asigură faptul că europenii sunt tratați în mod egal de autoritățile vamale și de imigrare din alte țări și, în plus, li se imprimă europenilor sentimentul apartenenței la UE.
Între timp, Comisia Europeană a stabilit o "zi a Europei" anuală (9 mai, aniversarea Declarației Schuman), a adoptat drept imn oficial european "Oda bucuriei" de Friedrich von Schiller, cântată în Simfonia IX de Beethoven, și, cel mai important, a adoptat drept steag propriu steagul care fusese utilizat de Consiliul Europei începând cu 1955 — un cerc cu 12 stele aurii pe fond albastru. Steagul european, care fusese conceput de Paul Levy, director de informare al Consiliului Europei, a fost preferat altor câtorva modele și a devenit de atunci un simbol fundamental al Europei. Steagul poate fi văzut fluturând pe clădiri publice și hoteluri în întreaga UE și este omniprezent la întâlnirile liderilor UE. (Toată lumea credea până la începutul anilor '90 că cele 12 stele reprezentau cele 12 state membre, însă numărul era întâmplător, iar modelul nu a mai fost schimbat pe măsură ce numărul membrilor UE a crescut.)
Actul Unic European a inclus mai multe dintre recomandările lui Adonnino, dintre care cea mai importantă a fost diminuarea restricțiilor privind libera circulație a persoanelor. Pe vremea Tratatului de la Roma era evident că o piață deschisă a forței de muncă era o parte esențială a pieței unice, însă în timp ce se acorda tuturor cetățenilor Comunității dreptul de a "circula și locui liber" în toate statele membre, acest lucru era supus unor "limitări justificate de considerente ale politicilor, securității sau sănătății publice". Deoarece la început integrarea era determinată de factorii economici, facilitarea circulației dintr-un stat în altul a persoanelor active din punct de vedere economic a fost considerată o prioritate. Limitele la migrare au fost stabilite inițial deoarece guvernele doreau să se protejeze împotriva unor posibile crize de lucrători calificați; mai târziu, limitele s-au datorat lipsei de oportunități în statele țintă .
Modificările realizate prin Actul Unic European au permis rezidenților din UE-15 să se deplaseze și să locuiască oriunde în UE, cu condiția să dețină asigurare medicală și un venit suficient pentru a nu deveni o "povară" pentru sistemul de ajutor social al țării în care se mută. Guvernele statelor membre au fost preocupate să examineze efectele presiunilor economice care îi determină pe lucrători să părăsească părțile mai sărace ale UE pentru zonele mai bogate, determinând astfel o creștere a cheltuielilor sociale și a șomajului în aceste zone, și să controleze circulația cetățenilor care nu fac parte din UE, în special turci, nord-africani și refugiați din Balcani. La baza dezbaterilor privind libera circulație « stat problema diferențelor dintre legile referitoare la bunăstarea socială, motiv pentru care acordul privind politicile sociale comune a devenit o prioritate, iar respectarea nevoilor tinerilor și vârstnicilor a căpătat o mare importanță.
Eliminarea barierelor în calea liberei circulații i-a ajutat pe europeni să devină mai mobili în ultimii 10-15 ani, iar numărul străinilor care locuiesc în statele membre a crescut. In 1950 existau cinci milioane de imigranți, în 1970 erau zece milioane, iar astăzi sunt probabil aproape 15 milioane, deși eliminarea barierelor face ca valorile respective să nu fie certe. Fluxul de imigrare a fost inițial de la sud la nord, iar majoritatea celor care se mutau erau lucrători din statele mediteraneene în căutare de locuri de muncă mai bine plătite și cărora li se alăturau apoi familiile. In prezent, fluxurile de imigrare sunt mai complexe, deoarece s-a înregistrat o creștere și în circulația profesioniștilor și managerilor. Dacă odată europenii se mutau de nevoie, din motive economice, acum mulți se mută pentru că vor ei, iar motivele lor sunt variate: ei pot fi în căutarea unui mediu diferit de trai, se retrag în zonele mai calde ale UE sau își doresc un nou început într-o altă țară.
Turismul a jucat un rol important pentru mobilitatea europenilor. Majoritatea europenilor își permiteau altădată să călătorească doar în țările lor, însă apariția turismului ieftin în masă, începând cu sfârșitul anilor '60, a determinat o creștere însemnată a numărului de persoane care își petrec vacanțele în alte state membre. Excursiile de o zi, ieșirile de sfârșit de săptămână, șederile de una sau două săptămâni, închirierea în grup a. locuințelor de vacanță (în sistemul "timeshares"), achiziționarea caselor de vacanță și vizitele prelungite pentru cei care au timp la dispoziție au contribuit la îmbunătățirea facilităților și creșterea confortului în călătoriile pe continent ale europenilor. Diferențele de limbă ridică încă bariere psihologice, dar diminuarea restricțiilor privind mobilitatea, împreună cu introducerea monedei euro, a făcut ca celelalte state membre să le pară europenilor mai puțin "străine".
Toate aceste modificări demografice au fost înlesnite de încă un element al raportului Adonnino, care a fost oficializat prin Actul Unic European: aranjamentele pentru recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale. Deși pregătirea profesională de bază a lucrătorilor în domeniul medical (doctori, asistente, dentiști etc.) a fost standardizată relativ devreme, acordându-li-se rapid dreptul de a lucra în orice stat membru, progresul în alte domenii a fost mai lent. Comisia s-a ocupat de fiecare profesie în parte, ca să ajungă la acorduri privind condițiile și apoi să propună o lege nouă. Dar era o muncă laborioasă și de durată, care a necesitat 17 ani pentru a armoniza condițiile pentru arhitecți și 16 ani pentru a farmaciști. Un progres s-a făcut în 1988, prin directiva sistemelor generale, prin care statele membre conveneau ''lucru în vigoare din 1991) să omologheze calificările care solicită cel puțin 3 ani de pregătire profesională în alte state membre. Lista de profesii recunoscute reciproc a crescut ce atunci și îi include in prezent pe contabili, bibliotecari, arhitecți, ingineri și avocați. Comisia a publicat între timp un ghid comparativ cu privire la calificările naționale pentru mai mult de 200 de ocupații, ajutându-i pe angajatori să stabilească echivalențele din statele membre.
Un element important în mobilitatea lucrătorului este educația și formarea tinerilor, în care UE a început să se implice mai mult, conform tratatului de la Maastricht, încurajând schimburile educaționale și ocupându-se de problema fundamentală a predării limbilor străine. Incapacitatea de a vorbi alte limbi reprezintă un obstacol pentru libera circulație a lucrătorilor amintind totodată de diferențele dintre europeni. De aceea, UE a inițiat un set de programe care să contribuie la promovarea cooperării, printre care se numără programele Leonardo da Vinci, care promovează schimburile internaționale de pregătire profesională, și programul Socrates, care promovează educația. In cadrul programului Socrates se desfășoară programul Erasmus, care se axează pe schimburile de studenți și profesori între universități și colegii și înlesnește transferul de credite, și Erasmus Mundus, care sprijină programele internaționale de masterat, ce implică cel puțin trei universități din cel puțin trei țări.
În UE se vorbesc în prezent 21 de limbi oficiale: ceha, daneza, engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca, irlandeza, italiana, letona, lituaniana, maghiara, malteza, olandeza, poloneza, portugheza, slovaca, slovena, spaniola și suedeza. Aproape toți elevii de liceu din UE învață cel puțin o limbă străină, deși doar unii dintre ei au șanse mari să devină bilingvi sau multilingvi. Olandezii și scandinavii sunt cei mai buni, în timp ce britanicii sunt cei mai slabi, din cauză că limba engleză a devenit limba internațională a comerțului și divertismentului și din cauză că un număr mare de europeni de pe continent vorbesc limba engleză (mai mult de 90% din elevii de liceu din Germania, Spania, Olanda și Danemarca o învață ca a doua limbă). În același timp, mai puțin de unul din trei elevi italieni și germani învață franceza (pagina web Eurostat, 2001).
Problema limbilor merge la rădăcina mândriei naționale, afectându-i în special pe francezi, care s-au străduit atât de mult să stopeze răspândirea "franglais"-ului — utilizarea cuvintelor engleze în franceză, ca de exemplu "le jumbo jet" (corect le gros porteur) și "le fast food" (oficial yret-a-manger), neluând în considerare faptul că multe cuvinte și expresii franceze s-au infiltrat în limba engleză, de la amatcur la brochure, cliche, dossicr, souvenir și vogne. Pentru ca nici o limbă să nu le domine pe celelalte, s-a sugerat ca toți europenii să învețe esperanto, o limbă internațională artificială, creată prin 1887, sau chiar să fie reactualizată limba latină. În ciuda numărului mare de angajați UE care lucrează ca traducători, a publicării documentelor UE în toate cele 21 de limbi oficiale și a strădaniei Franței de a combate cultura anglo-americană, este inevitabil ca limba engleză să devină limba comună a Europei — prin intermediul afacerilor internaționale, a telecomunicațiilor, a divertismentului și sportului.
Chiar dacă turismul, eliminarea barierelor tehnice din calea mobilității și promovarea predării limbilor străine contribuie cu toatele la libera circulație a oamenilor, integrarea nu va elimina niciodată barierele sociale și psihologice cauzate de diferențele din rutina traiului cotidian. Americanii pot oricând să călătorească dintr-un stat în altul in căutare de locuri de muncă sau pentru a-ș; îmbunătăți calitatea vieții și descoperă imediat că rutina zilnică li se schimba în prea mică măsură; găsesc aceleași magazine, același sistem bancar, aceiași bani, aceleași programe la televizor etc. In schimb, europenii nu numai că se confruntă cu limbi diferite, dar sunt nevoiți să întâmpine un set nou de reguli și norme: practici sociale diferite, seturi noi de semne de circulație și regulamente de trafic", proceduri diferite de închiriere și cumpărare a unei locuințe, alte reguli la obținerea asigurării auto sau la deschiderea unui cont bancar, pe lângă o gamă nouă de produse pe rafturile supermarketurilor locale. Până și pentru o familie americană este destul de dificil, din punct de vedere psihologic, să se dezrădăcineze și să se mute la sute de mile distanță. Dar dacă un italian care se mută în Danemarca sau un suedez care se mută în Ungaria ajung până la urmă să se învețe cu realitățile locale, pentru ei provocarea "aculturalizării" este mult mai mare. Iar noile legi ale UE nu pot trata acest tip de problemă.
O altă schimbare introdusă de Tratatul de la Maastricht a fost promovarea cetățeniei europene, deși aceasta nu este ceea ce pare. "Cetățenia" în cadrul democrațiilor este definită în mod normal ca fiind apartenența integrală și responsabilă la un stat, a fost descrisă de anumiți specialiști în științele sociale ca incluzând dreptul la egalitate în fața legii, dreptul la proprietatea proprie, dreptul la libertatea exprimării și dreptul la un standard minim de bunăstare economică și socială.
Însă de toate aceste drepturi beneficiază, în democrații, și non-cetățenii. Ceea ce îl diferențiază pe un cetățean de un non-cetățean în termeni practici este faptul că un cetățean poate vota și candida în propriul stat, poate fi jurat în statul său, poate fi apt să se angajeze în foițele armate ale acelui stat (deși unele țări acceptă și angajarea non-cetățenilor), nu poate fi expulzat cu forța din acel stat în altul, are dreptul de a primi protecție din partea statului atunci când se află în afara granițelor, este recunoscut ca aparținând acelui stat de către alte guverne, fiind de obicei obligatoriu să obțină permisiunea altor guverne pentru a călători sau locui pe teritoriul lor. Intr-un plan mai intangibil, cetățenii au sentimentul "apartenenței" la propriul stat.
În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, "fiecare persoană care deține cetățenia unui Stat Membru va ii cetățean al Uniunii", dar acest lucru are o semnificație mult mai redusă decât pare. Un pas spre o cetățenie reală a fost făcut prin acordul care spune că dacă un cetățean al unui stat membru are dificultăți pe teritoriul unui stat din afara UE., în care tara sa nu are reprezentanță diplomatică, acesta poate primi protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat din UE care are reprezentanță diplomatică. Un alt pas a fost făcut prin diminuarea restricțiilor de a vota sau candida, însă cetățenii unui stat care locuiesc în alt stat pot numai să voteze și să candideze în alegerile municipale și ale Parlamentului European, nu la cele naționale. O altă schimbare introdusă de Tratatul de la Maastricht prin inițiativa "O Europă a oamenilor" a fost crearea unui Mediator European. Dacă un rezident legal al UE consideră că oricare dintre instituțiile UE (cu excepția Curții de Justiție și Curții de Primă Instanță) este culpabilă de "proastă administrare" și poate prezenta un caz solid, Parlamentul European trebuie să ceară Mediatorului să examineze plângerea și, dacă este necesar, să desfășoare o anchetă. Ales pentru un mandat de cinci ani concomitent mandatului parlamentar, Mediatorul trebuie să fie atât imparțial, cât și independent de orice guvern. Începând cu anul 1995 când a fost desemnat primul Mediator, Comisia a fost ținta celor mai multe plângeri, acuzată de regulă că nu-și îndeplinește obligațiile de ocrotitor al tratatelor, că-i lipsește transparența și că abuzează de puterea sa. Numărul plângerilor a crescut de-a lungul anilor, acest lucru fiind probabil mai puțin un semn că lucrurile se înrăutățesc cât mai degrabă că există tot mai mulți oameni conștienți de activitatea Mediatorului European.
4.2.Participarea și reprezentarea
Deși bine intenționat, proiectul "O Europă a oamenilor" este în fond superficial. A face ca Europa să fie mai "reală" pentru europeni este un lucru, dar a le acorda într-adevăr un cuvânt de spus în procesul de luare a deciziilor — creând astfel o legătură reală — este cu totul altceva. Conștientizarea de către cetățenii statelor membre a faptului că aparțin unei entități extinse este ceva ce trebuie să vină în fond din partea lor. Trebuie ca ei să înțeleagă implicațiile integrării, să observe și să experimenteze direct beneficiile acesteia și să simtă că pot avea un impact real asupra modului în care evoluează UE. Bineînțeles, dacă UE este o confederație (după cum susține această carte), atunci nu sunt necesare legături directe între instituțiile UE și europeni: oamenii trag la răspundere guvernele naționale, care la rândul lor le reprezintă interesele la nivel european. Dar acesta nu este altceva decât un ideal, deoarece liderii naționali ai Europei nu numai că urmăresc adesea interese politice limitate, ci și încheie frecvent acorduri de politică europeana in ciuda opoziției cetățenilor lor.
Sfârșitul deficitului democratic este posibil dacă europenilor li se acordă un rol direct în activitatea UE și sunt încurajați să ia la fel de în serios UE cum își iau propriile guvernele naționale. Pe măsură ce "Europa" va deveni un subiect din ce în ce mai important în politica națională, iar alegătorii vor începe să țină cont de atitudinile față de Europa ale partidelor și liderilor politici naționali, europenii vor căpăta mai multă influență asupra pozițiilor adoptate în sălile și holurile de întrunire ale Comisiei, Consiliului de Miniștri și Consiliului European. Dar înainte să se întâmple așa ceva, există alte trei mijloace prin care oamenii pot influența rezultatul deciziilor politice europene: votând în alegerile europene, participând la referendumuri și sprijinind activitatea grupurilor de interese.
4.2.1 Alegerile europene
Organizate o dată la cinci ani încă din 1979, alegerile pentru Parlamentul European (PE), care deține un rol din ce în ce mai important în elaborarea legilor europene, le oferă europenilor oportunitatea de a-i decide structura. Alegătorii trebuie să aibă minimum 18 ani și. să fie cetățeni ai unuia dintre statele membre ale UE. Prin tratatul de la Maastricht, europenii au avut dreptul să voteze in orice țară în care își au reședința și chiar să candideze pentru PE oriunde ar locui, indiferent de cetățenie. Pentru a vota, membrii UE trebuie să înainteze o declarație către autoritatea electorală locală și să îndeplinească condițiile locale; pentru a candida, ei trebuie să îndeplinească condițiile din țara de origine. Vârsta minimă pentru candidați variază între 18 și 25 de ani, în funcție de țara de rezidență, existând de asemenea și reguli diferite, privind modul de calificare a candidaților. Unele state membre nu acceptă candidați independenți, altele solicită candidaților să facă anumite depozite, iar altele le solicită să adune semnături etc. . Din nefericire, prezența la vot pentru alegerile în Parlamentul European este redusă, subminând credibilitatea și influența politică a Parlamentului. De la un total modest de 63% în 1979, cifrele au scăzut sub 57% în 1994, scăzând apoi brusc la puțin peste 49% în 1999, ajungând la 46% în 2004. Belgia și Luxemburg au de obicei cele mai bune rezultate (85-92%). In majoritatea statelor membre se prezintă la vot mai puțin de jumătate din alegători. Mai multe state stăteau bine după integrarea în UE, după care alegătorii și-au pierdut entuziasmul: de exemplu, Portugalia a scăzut de la 72 la 42%, iar Finlanda de la 60 la 40%. Optimiștii se așteptau ca cifrele în 2004 pentru A-10, în prima perioadă în calitate de membri, să fie ridicate. În realitate, cifrele lor au fost cele mai mici: mai puțin de 42% s-au prezentat în majoritatea țărilor, și numai unul din cinci în Polonia și Slovacia .
Există mai multe explicații pentru această situație, cea mai convingătoare fiind semnificația relativă a alegerilor de "ordine primară" și "ordine secund ară". Alegătorii dau prioritate alegerilor naționale, deoarece acestea hotărăsc cine controlează executivul și legislaturile naționale, care, la rândul lor, iau deciziile cele mai importante și cu efect imediat în viața cetățenilor. Alegerile naționale sunt totodată și cele mai îndârjite, atrăgând cel mai mult interesul mass-mediei. In schimb, alegerile europene sunt văzute ca alegeri de ordine secundară, deoarece nu prezintă o miză la fel de mare; nu este implicată vreo schimbare de guvern, iar majoritatea europenilor fie cunosc foarte puține lucruri despre rolul Parlamentului, fie sunt derutați sau slab informați în legătură cu problemele europene.
Există și alte explicații ale acestei participări restrânse:
Alegerile europene au un caracter de noutate, acestea apărând în calendarul electoral numai în 1979. Deși cei mai mulți alegători au fost antrenați să aprecieze importanța alegerilor naționale, ei nu au acceptat întotdeauna ideea că alegerile pentru PE merită atenția lor.
Membrii Parlamentului European (MPE) nu devin figuri politice bine cunoscute, astfel încât există puțină "politică a personalităților" care altminteri atrage interesul alegătorilor în timpul alegerilor naționale. Alegătorii UE și-au dezvoltat puține legături psihologice cu Parlamentul European, care este probabil cea mai cunoscută instituție UE, dar care este încă anonimă și distantă pentru majoritatea dintre aceștia. După cum este menționat în caseta 6.1, numai 50% din europeni cunosc faptul că membrii acestuia sunt aleși.
Mass-media și politicienii naționali acordă relativ puțină atenție alegerilor europene, determinând astfel un interes mai scăzut al alegătorilor.
Participarea la vot scăzută reflectă o tendință generală de scădere a participării la alegerile naționale în multe dintre statele membre UE. în timp ce participarea la alegerile PE a scăzut cu 13 procente între anii 1979 și 1999, aceasta a scăzut cu 10-14 procente cam în aceeași perioadă în Franța, Germania, Irlanda și Olanda, de exemplu .
Participarea la vot reflectă adesea opinia pe care alegătorii o au despre guvernele naționale și problemele politice naționale, mulți dintre ei folosind votul pentru a transmite un mesaj politicienilor naționali. Acest lucru este accentuat de faptul că majoritatea partidelor politice își desfășoară activitatea mai degrabă ca niște partide naționale, decât ca membrii ai grupurilor politice "adevărat europene". Astfel, dacă alegătorii nu sunt interesați de politicile naționale, este cu atât mai puțin probabil să voteze la alegerile europene.
In afară de faptul că participarea la vot este scăzută, alegerile europene au impactul și semnificația subminate și de unele probleme structurale: nu au loc în aceeași zi în toate statele membre; țări cum ar fi Germania utilizează sisteme electorale diferite pentru alegerile naționale și europene; statele membre utilizează forme diferite de reprezentare proporțională (RP). De exemplu, în timp ce Belgia, Irlanda și Italia utilizează liste regionale și își împart țările în mai multe circumscripții, Danemarca, Franța, Portugalia și Spania utilizează liste naționale și-și consideră țara drept o singură circumscripție. Marea Britanie a utilizat pentru multă vreme același sistem în alegerile naționale și locale, dar a adoptat RP pentru alegerile PE din 1999, pentru a fi la fel cu celelalte membre UE.
Una din sugestiile propuse de comitetul Adonnino, care nu a fost încă implementată, se referea la instituirea unei proceduri electorale uniforme pentru alegerile europene. Această idee a fost mai întâi subliniată în Tratatul de la Paris, fiind apoi reluată în Tratatul de la Roma și readusă în discuție cu ocazii diferite, dar în practică s-a făcut prea puțin. Chiar și definiția termenului "uniform" este discutabilă în acest context și povestea încă nu s-a sfârșit, deși la summitul de la Paris din 1974 s-a luat o decizie potrivit căreia obiectivul ar putea fi atins dacă alegerile europene ar fi secrete, directe, prin vot universal și organizate în aceeași zi.
4.2.2 Referendumurile
Referendumurile naționale le permit alegătorilor europeni să-și exprime opiniile asupra unor subiecte restrânse (dar de regulă importante). Referendumurile nu au loc în fiecare țară și au fost utilizate numai pentru anumite probleme fundamentale, dar au ajuns să joace până Ia urmă un rol important în procesul integrării europene, existând o presiune morală și politică sporită în ceea ce privește utilizarea lor. Unele referendumuri nu au fost altceva decât niște instrumente de manipulare politică, precum cel organizat de Marea Britanie în 1975. Aparent acel referendum se referea la rămânerea Marii Britanii în Comunitate în urma renegocierii termenilor, dar obiectivul lui real era să rezolve o divergență de opinii cu privire la Europa, din cadrul guvernului . Altele au avut un impact semnificativ asupra cursului integrării europene, ca în cazul modificării clauzelor tratatelor de la Maastricht și Nisa în urma respingerii lor prin referendumurile din Danemarca și Irlanda. Alegătorilor le este acordată atât de rar ocazia de a-și exprima opiniile asupra chestiunilor UE, încât referendumurile sunt folosite de regulă pentru a se afla opiniile de ansamblu despre UE, și mai puțin cele privind chestiunile concrete.
Majoritatea referendumurilor se referă la două problematici principale:
Dacă să se alăture sau nu Uniunii Europene. Astfel de referendumuri au fost organizate numai de membrii mai noi ai UE, începând cu Danemarca, Irlanda și Norvegia în 1972. Majoritatea danezilor și irlandezilor a fost de acord, dar majoritatea norvegienilor a fost împotrivă și a spus nu și într-un al doilea referendum, în 1994. Suedezii au spus și ei nu statutului de membru UE, într-un referendum din 2001. Toate cele trei țări care s-au alăturat UE în 1995 au organizat referendumuri, la fel cum au procedat și nouă din cele zece țări care s-au alăturat în 2004 (cu excepția Ciprului). Rezultatele au fost toate pozitive în privința statutului de membru, dar nivelurile de entuziasm au variat: slovacii, lituanienii și slovenii au fost cei mai entuziaști, cu o majoritate de 90-92% în favoarea aderării, în timp ce în Finlanda, Suedia și Malta s-au arătat în favoarea aderării o majoritate de numai 50%. Unicul exemplu de teritoriu care a părăsit UE este cel al Groenlandei, care se alăturase în 1973 ca parte a Danemarcei: în 1982 cei 53.000 au optat să iasă din UE.
Dacă să accepte sau nu un nou tratat. Astfel de referendumuri sunt mai recente și au avut loc doar în câteva țări. Danemarca a supus la vot Actul Unic European în 1986, în principal pentru că guvernul dorea să dejoace planurile parlamentului, care votase împotriva ratificării. Majoritatea danezilor (56,2%) au fost atunci în favoarea Actului Unic, însă în 1992 au respins tratatul de la Maastricht cu o majoritate de numai 50,7%. In 2001 tratatul de la Nisa a fost respins de 54% dintre alegătorii irlandezi. Voturile negative i-a făcut pe europeni să analizeze mai bine tratatele respective și să le aducă modificări. Votul danez asupra tratatului de la Maastricht a atras atenția și asupra naturii elitiste a procesului decizional din UE, obligându-i pe liderii europeni să ia mai mult în considerare opinia publică. In Danemarca și Irlanda au avut loc referendumuri și în 1998, cu privire ia tratatul de la Amsterdam, ambele fiind pozitive.
Aproape la fel de importantă ca rezultatul unora dintre aceste referendumuri este simbolistica atașată de regulă absenței referendumurilor. Adoptarea monedei euro a fost o problemă deosebit de controversată, și totuși a fost supusă la vot în numai două țări, Danemarca și Suedia, rezultatele fiind ambele negative, în același timp, nici unul dintre cele 12 guverne care au optat pentru adoptarea monedei euro nu a organizat referendumuri, temându-se de un rezultat similar. Administrația Blair din Marea Britanie a promis un referendum când va veni momentul potrivit, dar a ezitat, temându-se tot de un vot negativ; sondajul de opinie Eurobarometru 61 (din 2004) a demonstrat că 61% din britanici se opuneau adoptării monedei euro.
Următorii ani promit să fie încărcați de referendumuri, deoarece multe dintre cele 27 de state membre ( Marea Britanie, Republica Cehă, Franța, Irlanda, Portugalia și Spania etc.) organizează votări naționale pentru a hotărî ratificarea proiectului de constituție. Se pare că va fi un drum anevoios, pentru că există posibilitatea reală ca mai mult de o țară să fie împotrivă. Rămâne de văzut cât timp va rezista constituția în fața opoziției publice.
4.2.3 Grupurile de interese
Dacă liderii naționali promovează agende naționale, organizațiile non-guvernamentale — sau grupurile de interese — au trecut peste frontierele naționale promovând interesele comune ale unor grupuri de oameni din mai multe state membre. Pe lângă instituțiile UE care reprezintă aceste interese, cum ar fi Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, în ultimii 25 de ani au apărut sute de organizații non-guvernamentale care reprezintă opiniile multor grupuri de oameni, cu rol important în politica și legile UE. Multe dintre acestea sunt prelungiri ale unor grupuri naționale preexistente, altele au fost înființate în mod special pentru a răspunde problemelor europene, iar multe și-au deschis sedii în Bruxelles pentru a fi aproape de Comisie si de Consiliul de Ministri. Studii efectuate în anii '90 au arătat că există aproximativ 700 de grupuri, care doresc să influențeze deciziile luate la nivel european, dintre care două treimi existau din anii '80 sau dinainte. Aproximativ 60% dintre ele erau grupuri de afaceri, 21% se ocupau de problemele legate de interesul public, iar 16% erau organizații profesionale .
Dezvoltarea activității grupurilor de interese la nivel european a evoluat în paralel cu dezvoltarea puterii și influenței instituțiilor UE sau cu "europenizarea" ariilor politice care erau odată rezervate guvernelor naționale . Grupurile nu au vrut doar să urmeze evoluția UE, bazându-se pe noile oportunități apărute pe parcurs, ci s-au axat adesea pe direcționarea UE spre noi rute. Liderii de afaceri, de exemplu, erau adepții pieței unice, argumentând că starea de concurență dintre corporațiile europene le dezavantaja în concurența cu americanii și japonezii. In același timp, Comisia Europeană a încurajat activitatea grupurilor de interese, utilizându-le ca surse de informații de specialitate, ca locuri de testare a viabilității noilor legi și ca posibilitate de a monitoriza gradul de complianță a statelor membre: unele grupuri de-abia așteaptă să denunțe neaplicarea legilor UE de către guvernele naționale.
De-a lungul timpului, grupurile de afaceri și cele sindicale au fost cele mai active, în special pentru că procesul integrării a depins multa vreme de aspectele economice . Pe măsură ce UE a dobândit noi puteri asupra politicilor legate de concurență, fuziuni și circulația forței de muncă, grupurile de afaceri și sindicale au făcut eforturi mai mari ca să influențeze Comisia și Consiliul de Miniștri. Nu numai că există corporații reprezentate la Bruxelles atât direct, cât și prin intermediul companiilor de lobby, dar au fost înființate și numeroase asociații care sa reprezinte interesele mai multor membri. Printre acestea se numără Uniunea Confederațiilor Industriale și ale Angajatorilor din Europa (UNICE, care reprezintă 32 federații de afaceri naționale din 22 țări), Masa Rotundă Europeană a Industriașilor (care unește conducătorii corporațiilor europene cele mai importante, cum ar fi Fiat, Philips, ICI și Siemens) și Comitetul UE al Camerei Americane de Comerț (care reprezintă societățile americane care funcționează în Europa).
Forța de muncă este și ea reprezentată la Bruxelles, în special prin intermediul unor grupuri precum Confederația Sindicală Europeană (ETUC), ai cărei membri sunt federații industriale de nivel european și federații sindicale naționale, cum ar fi TUC din Marea Britanie sau DGB din Germania. Interesele profesionale sunt reprezentate de grupuri cum ar fi Consiliul Personalului Profesional și Administrativ European (EUROCADRES) și de tot felul de asociații: arhitecți, stomatologi, jurnaliști, opticieni, medici veterinari etc. Există mai multe grupuri de interese la Bruxelles care cuprind organizații de membrii din afara UE, ceea ce arată importanța pe care și-a dobândit-o UE în domeniul afacerilor și muncii.
Grupurile care reprezintă interese publice, cum ar fi protecția consumatorului și mediul, au devenit și ele mai active, pe măsură ce UE s-a implicat mai mult în aspectele care le privesc. Până în anii '70, grupurile de mediu și-au concentrat atenția mai ales spre guvernele naționale, deoarece aveau alte priorități și deoarece o mare parte din deciziile de mediu din Europa Occidentală se luau încă Ia nivel național. Pe la mijlocul anilor '80, pe măsură ce Comunitatea a devenit mai activă în privința mediului,, aceasta a devenit o țintă mai interesantă a grupurilor de interese. Noul accent care se punea pe activitățile de nivel european s-a reflectat, în a doua jumătate a anilor '80, în înființarea de noi sedii la Bruxelles de către grupuri de interes cum ar fi Friends of the Earth, Greenpeace și Fondul Mondial pentru Natură; alte grupuri își angajau firme specializate în lobby. Pe măsură ce grupurile de protecția mediului au devenit mai active, s-a intensificat și activitatea grupurilor care reprezentau perspectiva industrială asupra problemelor de mediu, cum ar fi Consiliul European al Industriei Chimice, Eurelectric și Asociația Europeană de Protecție a Recoltelor.
Accesul sporit la cei ce răspund de formularea politicilor a determinat grupurile de interese să adopte o abordare mai sistematică în privința lobby-ului. De asemenea s-a manifestat o tendință clară de abordare a problemelor interne de mediu ca niște probleme de nivel UE. Complexitatea acestor probleme a încurajat grupurile interne să aibă o colaborare mai strânsă și să formeze coaliții transnaționale, dintre care cea mai cunoscută este Biroul European de Mediu (BEM). Fondat în 1974 cu sprijinul Comisiei, BEM este un grup-umbrelă pentru grupurile naționale de interese din UE și acționează ca un mecanism de reprezentare a acestora în instituțiile UE, în special în Comisie. Biroul pretinde în prezent ca reprezintă mai mult de 130 grupuri naționale de mediu, cu 23 milioane de membri .
Metodele utilizate de euro-grupuri seamănă cu cele utilizate de grupurile de la orice nivel: promovarea cauzelor proprii în conștiința publicului pentru a-i atrage sprijinul, creșterea numărului de membri în vederea creșterii influenței și credibilității, reprezentarea opiniilor membrilor, formarea de rețele cu alte grupuri de interese, furnizarea de informații către instituțiile UE, colaborarea cu responsabilii legislatori pentru a influența conținutul legilor și monitorizarea implementării legilor UE la nivel național.
Greenwood (2003) susține că reprezentarea intereselor la nivel european a devenit mai diversificată și specializată, precum și faptul că euro-grupurile devin niște protagoniste (adică se străduiesc în prezent să influențeze politicile, în loc doar de a monitoriza situația), utilizând mijloace din ce în ce mai sofisticate pentru a-și realiza scopurile. Intre Comisie și grupurile de interes s-a creat o legătură simbiotică, Comisia sprijinind intens activitatea multora din ele și acordându-le acces la întâlnirile comitetelor sale consultative, iar grupurile depunând toate eforturile pentru a influența conținutul și dezvoltarea propunerilor politice și legislative, pe măsură ce acestea parcurg mecanismele Comisiei.
Activitățile grupurilor de interese au contribuit la compensarea deficitului democratic, furnizându-le europenilor canale în afara structurii formale a instituțiilor UE, prin care să poată influența politica acesteia. Totodată i-au făcut pe membrii grupurilor să-și concentreze atenția asupra modalităților în care UE influențează politicile care le afectează viețile, i-au implicat în mai mare măsură în procesul decizional al UE și i-a stimulat să treacă peste guvernele lor naționale și să se concentreze asupra răspunsurilor europene la problemele comune.
4.3 Creșterea calității vieții
Visul European, cu accentul său pe ideea de incluziune, de diversitate, de calitate a vieții, de durabilitatea ecosistemului, de implicare profundă, de drepturi universale ale omului și naturii, de pace, este din ce mai în ce mai atractiv pentru o generație dornică să fie conectată la nivel global, dar în același timp și cu adevărat implicată la nivel local a spus Jeremy Rifkin.
In prima sa perioadă de existență, Comunitatea Economică Europeană, așa cum o sugerează și numele, s-a concentrat pe aspectele cantitative: reconstruirea economiilor țărilor Europei Occidentale, convenirea unei uniuni vamale și edificarea unei piețe unice care să reușească să promoveze interesele europene și încercările de a face piața europeană mai deschisă, mai eficientă, mai competitivă și mai profitabilă. Este adevărat că una dintre motivațiile de bază a fost creșterea nivelului de trai al popoarelor Europei, însă acest aspect este mai degrabă un efect decât un motiv primordial. S-a putut constata foarte repede că bunăstarea și eficiența nu pot fi distribuite în mod egal în cadrul Comunității atâta timp cât există diferențe de șanse și oportunități, de standarde economice și sociale, de venituri personale, de educație și nivel de trai, atât în interiorul aceluiași stat, cât și între statele membre. Nu ar putea exista un teren egal pentru toți europenii, unii fiind ținuți pe loc de problemele locale, în timp ce alții au acces mult mai ușor la locuri bune de muncă și bunăstare, iar diferențele în standarde și reglementări, în accesul la resursele naturale ori la fondurile de investiții, ca și calitatea mediului în care trăiesc, ar funcționa ca niște bariere în calea edificării sau cel puțin a funcționării eficiente a pieței unice.
Din aceste motive, Comunitatea a început treptat să se reorienteze spre aspectele calitative și spre crearea unui mecanism care să permită transferul de resurse către acele zone ale Comunității care se confruntă cu cele mai mari dificultăți și blocaje. Rezultatul a fost conceperea unor politici comune în patru domenii majore:
Politica agricolă,luată în calcul încă de la Tratatul de la Roma, are ca scop asigurarea unei piețe de desfacere pentru fermierii din Comunitate; Politica Agricolă Comună a devenit până la urmă una dintre cele mai controversate și mai costisitoare activități asumate împreună de statele membre.
Politica regională, care vizează reducerea diferențelor economice din cadrai aceluiași stat, precum și dintre statele membre, prin regenerarea vechilor zone industriale, prin investiții în zonele rurale și prin crearea de legături între producători și piețele de desfacere, a reprezentat și ea un scop în sine încă de la începuturile Comunității; ea nu a devenit însă prioritară decât în anii '70.
Politica socială, care pune accent pe problematica locurilor de muncă (stimularea creării de locuri de muncă, libera circulație a forței de muncă, condiții de trai și muncă sporite, drepturile și beneficiile angajaților), a fost cu totul ignorată până în anii '70, când imigrația și accentuarea discrepanțelor economice au inclus-o pe lista de urgențe.
Politica de protecție a mediului, căreia nu i se dădea în anii '50 nici o atenție, a început să fie luată în seamă doar în anii '60, când poluarea apei și aerului cauzată de creșterea economică a stârnit reacțiile europenilor din ce în ce mai înstăriți. Diferențele de calitate a mediului au reprezentat o barieră și în calea pieței unice, astfel la începutul anilor '80 acest aspect se bucură de mult mai multă susținere.
Spre deosebire de capitolul de dinainte, care s-a concentrat pe probleme în principal economice, acest capitol analizează impactul integrării europene asupra nivelului de trai și asupra abordărilor problemelor comune.
4.3.1 Construirea unui teren de acțiune echitabil
La fel ca în cazul oricărei societăți, UE se confruntă cu o mulțime de divizări de natură economică și socială. în UE se găsesc unele dintre cele mai bogate comunități din lume, mai ales în orașele mari, însă bogații respectivi nu trebuie să caute prea departe ca să găsească zone industriale lăsate în paragină, zone rurale subdezvoltate, concentrări de sărăcie cu o lipsă acută de locuri de muncă sau regiuni care depind aproape în exclusivitate de veniturile mici din agricultură și pescuit. Aceste diferențe s-au accentuat și mai mult odată cu ultimul val de aderare din 2004, când celor 15 țări cu un PIB de peste 8,5 trilioane de dolari li s-au alăturat alte 10 țări, al căror PIB de-abia depășește puțin 400 de miliarde de dolari.
Statisticile arată clar discrepanțele economice și sociale cu care se confruntă UE:
Dacă dăm valoarea de 100 PIB-ului mediu pe cap de locuitor din UE, în 2004, nivelurile variau de la 208 în Luxemburg la sub jumătate din medie în țări ca Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și Slovacia .
La mijlocul anului 2003 ratele șomajului variau de la 4-5% în Austria, Irlanda, Luxemburg și Marea Britanie la 9-10% în Finlanda, Franța și Germania și la o cotă și mai mare, de 17-19% în Polonia și Slovacia (aproape dublu față de media la nivelul întregii Uniuni).
In timp ce o proporție de circa 70 — 72% din bunăstarea economică a majorității celor 15 state bogate este generată de sectorul serviciilor și numai 1-3% de agricultură, serviciile asigură 61-62% din PIB în Slovenia și în Lituania, 57% în Republica Cehă și 54% în Irlanda . Atât în Grecia, cât și în Lituania, sectorul agricol contribuie cu aproximativ 7% din PIB. Zonele cele mai înstărite sunt concentrate în partea centrală și de nord a UE, în special în interiorul și în jurul "triunghiului de aur" format de orașele Londra, Paris, Milano și Dortmund. Cele mai sărace regiuni sunt cele dinspre granițele din estul, sudul și vestul Uniunii: cele 10 țări din ultimul val de aderare, Germania de Est, Grecia, sudul Italiei, Spania, Portugalia, Irlanda, Irlanda ce Nord și vestul Scoției. Relativa stare de sărăcie clin aceste zone are mai multe cauze: unele din aceste țări au regiuni agricole abandonate,industria puțin dezvoltată și rate ridicate ale șomajului; altele prezintă zone industriale în declin, cu unități de producție învechite, altele (în special insulele) sunt izolate din punct de vedere geografic de prosperitatea și oportunitățile oferite de piețele mai mari, iar majoritatea suferă de un nivel scăzut al serviciilor de educație și sănătate și au infrastructurile, adică drumurile și utilitățile, subdezvoltate.
Preambulul la Tratatul de la Roma conține asentimentul că unitatea economică și dezvoltarea "armonioasă" necesită o conlucrare a statelor membre pentru reducerea "diferențelor dintre diferitele regiuni, precum și a rămânerii în urmă a regiunilor mai puțin favorizate", aceasta conlucrare avea o baza morală, aceea de a pune capăt handicapurilor economice și sărăciei acolo unde existau, dar și una strategică: era clar că diferențele economice dintre statele membre și-ar fi pus amprenta asupra funcționării pieței unice. Rezultatul ar fi fost migrarea locurilor de muncă către zonele mai sărace, unde forța de muncă e mai ieftină, inegalitatea ar fi influențat dezvoltarea unei forțe de muncă calificată, Europa ar fi dus lipsă de consumatori înstăriți și educați, foarte importanți pentru o piață eficientă, iar regiunile mai sărace nu ar fi atras investițiile și infrastructura necesară Europei pentru a putea concura la nivel global.
Conștientizând aceste probleme, UE a început să dea prioritate realizării "coeziunii", adică reducerii discrepanțelor economice în scopul promovării "progresului economic și social". în acest scop, UE și-a sporit eforturile de a ajuta statele mai sărace să ajungă mai aproape de nivelul de prosperitate al celorlalte state partenere. Deși adepții pieței libere sperați oricum că introducerea pieței unice va avea un efect de "scurgere" — adică de deplasare treptată a mai multor investiții către regiunile mai sărace ale Europei — UE a adoptat o abordare mult mai proactivă, creând mai multe fonduri structurale, astfel încât eforturile de coeziune să fie susținute de bani. Aceste fonduri includ:
Fondul European de Dezvoltare Regională (ERDF), care se adresează în special regiunilor subdezvoltate (mai ales celor afectate de declinul industriilor tradiționale, precum industria cărbunelui, a oțelului ori cea textilă) și orașelor mai mici. Este cel mai mare fond structural, iar fondurile sale au crescut rapid de la 11 miliarde de dolari la 20 miliarde în 2002.
Fondul Social European (ESF), conceput pentru a promova crearea de locuri de muncă și pentru a stimula mobilitatea forței de muncă, pentru a combate șomajul pe termen lung și pentru a sprijini forța de muncă să se adapteze la schimbările tehnologice; o atenție deosebită se acordă nevoilor forței de muncă care migrează, femeilor și persoanelor cu dizabilități. Pentru perioada 2000-06 este alocat un buget de 60 miliarde de euro. Până în 2004 destinatarele acestor fonduri au fost Germania de Est, Grecia, Irlanda, sudul Italiei, Portugalia și Spania.
Fondul de Coeziune, care se adresează statelor membre cu un venit pe cap de locuitor de sub 90% din media UE (adică, până în 2004, Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania). Prin acest fond, statele menționate primesc o compensație pentru costurile suplimentare pe care au trebuit să le suporte pentru asigurarea respectării regulamentelor cu privire la protecția mediului și, în plus, oferă asistență pentru proiecte în domeniul transporturilor.
• Secțiunea "Orientare" a Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA), care face parte din Politică Agricolă Comună și care are ca scop reforma structurilor fermelor și a zonelor rurale.
Împreună, fondurile structurale reprezintă aproape o treime din banii cheltuiți de UE și joacă un rol major în crearea de bunăstare și de oportunități în zonele defavorizate din UE, contribuind astfel la crearea unei baze echitabile de operare pe piața unică. Repetarea acestei experiențe și în țările A-10 reprezintă o provocare și mai mare, dar principiile vor fi aceleași: piața unică are potențialul de a juca un rol și mai important, implicând investiții din vest care să folosească oportunitățile și să atragă consumatorii și forța de muncă din est.
Abordările adoptate de UE în domeniul agriculturii, politicii sociale, dezvoltării regionale și mediului dezvăluie tipurile de forțe care acționează în procesul integrării europene și vizează asigurarea unei baze uniforme de acțiune, crearea de noi oportunități și înlăturarea obstacolelor din calea schimburilor comerciale libere. Cazul politicii agricole este, într-o oarecare măsură, o anomalie, fiind rezultatul pactului politic a două dintre statele fondatoare, în practică, este o politică intervenționistă, care însă a debutat ca o încercare de a asigura șanse egale fermierilor din întreaga Uniune și de a investi în economiile rurale care altminteri ar fi rămas în urmă. Se poate chiar spune că a avut prea mult succes, oferind fermierilor un cec în alb și stimulându-i să scoată din pământ tot ce puteau, în loc să se lase conduși de cererea de pe piață. Dar această situație a început să se schimbe.
Dezvoltarea regională a reprezentat o încercare de a sprijini regiunile mai sărace pentru a le face să țină pasul cu vecinele lor mai bogate — o încercare care viza obiectivul utopic al repartizării egale a beneficiilor integrării. UE a avut tendința să pună semnul egal între dezvoltare și creștere, dar rămâne încă de discutat în ce măsura cantitatea și calitatea merg mână în mână. Este la fel de discutabilă ideea că piața liberă ar putea elimina în totalitate inegalitatea șanselor, idee care a făcut ca politica de dezvoltare regională să se întemeieze pe un sistem grandios al bunăstării, care vedea redistribuirea bunăstării că pe o modalitate de a stimula egalitatea șanselor. Rămâne acum de văzut cât timp va trebui pentru a aduce diferitele regiuni ale UE la același nivel de dezvoltare economică, presupunând că acest lucru ar fi într-adevăr posibil.
Politica socială și-a propus reducerea diferențelor dintre venituri, condițiile de lucru și calificările profesionale, urmărind astfel să asigure crearea unei baze uniforme de acțiune pe piața muncii. încercarea de a concepe o abordare comună a jenat multe sensibilități ideologice, dar a reușit până la urmă să unească statele membre în jurul unui set de obiective comune. In acest domeniu, cel mai semnificativ eșec rămâne incapacitatea de a reduce rata șomajului la nivelul UE. Este un eșec care dacă nu este remediat relativ repede, poate compromite o parte dintre realizările pieței unice.
In ceea ce privește mediul, nu încape îndoială că o cooperare internațională este de dorit și chiar imposibil de evitat. Probleme precum poluarea aerului și a apei nu pot fi conținute în interiorul granițelor naționale și există în lume o sumedenie de exemple care arată că unele țări produc poluare iar altele, aflate în bătaia vântului sau a apei, "beneficiază" de rezultatele acelei poluări. Pe măsură ce globalizarea economică se extinde, barierele puse în calea comerțului de diferențele dintre standardele ecologice adaugă și ele o nouă dimensiune. Vor exista întotdeauna controverse ideologice înverșunate cu privire la cât ar trebui să facă un stat ca să-și gestioneze propriile resurse naturale și să-și reglementeze situația propriei industrii; pe de altă parte însă și cooperarea internațională pe probleme ecologice prezintă argumente foarte puternice. Toată lumea, în consens, susține că UE reprezintă o forță pozitivă în domeniul protecției mediului și că problemele de mediu se rezolvă mult mai bine la nivelul Uniunii decât la cel național sau local.
Concluzii:
Piața unică a fost leitmotivul anilor optzeci. Moneda unică — cel al anilor nouăzeci. Acum însă ne confruntăm cu sarcina dificilă de a edifica o economie unică, de a pune bazele unei unități politice adevărate.
Romano Prodi, președintele Comisiei Europene, 1999.
Programul pieței unice europene reprezintă o abordare în elaborarea politicilor diferită atât de cea dominantă în UE înainte de jumătatea anilor ' 80, cât și de cea din cadrul celor mai multe state membre. Este o modalitate de reglementare explicită pentru a elabora politici. în consecință, s-au stabilit noi relații între actorii publici și privați la nivelul UE, precum și între actorii care funcționează la nivelurile național și european. Acestea au avut tendința să deschidă procesul de elaborare a politicilor, deși mediul de afaceri, în special segmentul firmelor mari, are o "poziție privilegiată" ca și la nivel național, de altfel. Totuși, este probabil să existe mai multă concurență între acești actori privilegiați la nivel european decât în statele membre.
De asemenea, PUE a redus dependența multor actori economici de politica națională. Capacitatea factorilor decizionali naționali de a controla tranzacțiile economice pe propriul teritoriu a devenit mai limitată și va rămâne limitată atâta vreme cât se menține regimul juridic transnațional al UE. Aceasta nu înseamnă totuși că lupta politică a fost câștigată de factorii decizionali europeni, deoarece noua modalitate de reglementare implică o autoritate mai difuză, iar nu concentrarea acesteia la nivel european. Deși Comisia s-a angajat foarte mult în promovarea pieței unice, propriul său câștig net de autoritate este neclar, cel puțin datorită faptului că a devenit și ținta criticilor datorita efectele negative ale liberalizării pieței. Mai mult, statele membre — ca participanți la luarea deciziilor, organe de aplicare a celei mai mari părți a legislației UE, gardieni ai "controlului țării de origine" și susținători ai subsidiarității — rămân actorii cheie în procesul de reglementare.
In plus, statele membre sunt în poziția de a-i apăra de incursiunile reglementărilor europene pe cei care pierd din cauza pieței unice. Astfel, programul pieței unice trebuie văzut ca element important al testului de legitimitate cu care se confruntă UE de la începutul anilor '90. Mai mult, este paradoxal că acest test a fost cel mai sever în statele membre ale căror guverne sunt puternic angajate în direcția liberalizării pieței (Marea Britanie fiind un exemplu).
Probabil că PUE nu ar fi devenit o "poveste de succes" atât de relativă dacă antreprenorii politici și industriali ar fi putut promova mai bine importanța a ceea ce urmăreau să facă, făcând mai atractivă o listă altfel plictisitoare de propuneri tehnice disparate. Din diferite motive, politicienilor li s-a părut convenabil să utilizeze piața unică și constrângerile de la "Bruxelles" ca acoperire pentru schimbarea politicilor interne și ca justificare atât pentru acțiune, cât și pentru inacțiune la nivel intern. Funcționarii Comisiei au fost încântați să fi găsit o temă cu o rezonanță atât de largă și au profitat de aceasta pentru a dezvolta simbolismul integrării europene și impactul său asupra cetățenilor și asupra firmelor. Totuși, susținerea integrării politice pe contul unui program de liberalizare a pieței s-a dovedit a fi iluzorie.
Deși activitatea UE s-a concentrat pe factorii economici și în mod special pe ideea unor schimburi comerciale în cadrul pieței unice, liderii europeni au constatat, printr-o logică neo-funcțională, că integrarea economica are un efect lărgit asupra mult mai multor domenii. Au constatat astfel că noțiunea de piață unică este mult mai complexă decât au crezut la început. Obiectivul inițial al pieței unice a fost înlăturarea barierelor tarifare și non-tarifare, dar în spatele denumirii aparent inofensive de non-tarifar se ascund numeroase probleme, handicapuri și obstacole.
Alături de multe alte aspecte, integrarea economică a însemnat înlăturarea controlului persoanelor și bunurilor la frontiere, controlul accesului drogurilor și teroriștilor, convenirea asupra nivelului impozitelor indirecte, armonizarea standardelor tehnice a mii de produse și servicii, convenirea asupra multor aspecte legate de protecția consumatorului, asupra calificărilor profesionale, introducerea dreptului europenilor de a-și transfera capitalul și pensiile în oricare țară s-ar muta, deschiderea pieței europene pentru fuziuni și companii mixte, dezvoltarea de rețele transeuropene de transport și furnizare de energie electrica, crearea de modalități de comunicare electronică, conceperea unor viziuni comune de conlucrare, stabilirea de standarde comune asupra mediului înconjurător, promovarea dezvoltării zonelor rurale și urbane sărace, cu scopul de a preveni apariția distorsiunilor comerciale și crearea unui sector agricol echitabil și eficient.
Dintr-un anumit punct de vedere, tot ceea ce s-a hotărât în anii '60, '70 și '80 — miile de decizii luate de primi-miniștri, cancelari, președinți, miniștri și birocrați europeni precum și miile de directive, regulamente și decizii concepute și convenite de diferitele instituții ale UE — totul a fost un preludiu la cel mai mare dintre toate aceste proiecte, și anume conversia la moneda unică europeană. Orice s-ar întâmpla în următorii ani, piața unica are deja implicații largi și ireversibile pentru toți cei care trăiesc în UE și pentru partenerii de afaceri ai UE. A creat o nouă bunăstare și noi oportunități, a înlăturat o mulțime de bariere care au separat timp de zeci de ani locuitorii Europei și a deschis drumul către crearea unor legături economice trans-europene care au redus din diferențele naționale și au promovat ideea unei Europe ajunse un nou actor, foarte important și puternic, pe scena mondială.
Uniunea Europeană a contribuit la redefinirea relației dintre europeni. Deși s-au identificat de multă vreme în termeni naționali și au fost legați, din punct de vedere economic, legal și cultural, de un stat-națiune sau altul, eliminarea, în ultimul deceniu, a barierelor comerciale și a celor din calea circulației oamenilor i-a încurajat pe europeni să se considere parte dintr-o entitate mai mare, cu interese mai extinse. Politicile comune au avut ca efect transferarea la Bruxelles a unor părți esențiale a puterilor cu impact asupra vieții europenilor. Astfel un număr tot mai mare de europeni simt acum efectul deciziilor luate la nivelul UE. Mobilitatea personală a crescut și ea și, lăsând deoparte barierele culturale, europenii au început să se intereseze mai mult de vecinii lor, pe care i-au considerat de-a lungul vremii rivali, "străini" și de multe ori sursele unor amenințări directe la adresa intereselor lor naționale.
Totuși, deși a avut loc această integrare orizontală, capacitatea europenilor de a influența direct, "pe verticală", Uniunea Europeană se lasă așteptată. Integrarea a fost determinată de prioritățile și de valorile liderilor statelor membre, care au luat majoritatea deciziilor raportându-se într-o mică măsură la cetățeni. Rezultatul a fost crearea unei structuri europene de guvernare care răspunde numai indirect în fața cetățenilor săi. Dreptul european este propus și implementat de o Comisie Europeană a cărei conducere nu răspunde în fața alegătorilor europeni. Deciziile de bază privind adoptarea noilor legi și politici sunt luate de reprezentanții naționali care se întâlnesc în secret în cadrul Consiliului de Miniștri. Singurei instituții care reprezintă direct cetățenii europeni — Parlamentul European — îi este refuzată puterea de a propune noi legi, fiind nevoită să o împartă cu Consiliul de Miniștri.
Opiniile europenilor sunt împărțite cu privire la beneficiile integrării, numai jumătate dintre ei fiind de părere că a fi membru înseamnă "un lucru bun" pentru țara lor; iar majoritatea lor recunosc că nu știu cum își desfășoară UE activitatea. Deși instituțiile europene se străduiesc să promoveze în fața cetățenilor statelor membre conceptul de integrare, ele suferă din cauza absenței unor canale efective ale răspunderii și de perpetuarea deficitului democratic. Schimbările aduse de programul "O Europă a Cetățenilor" și rezultatele noilor tratate au făcut ca Europa să devină mai reală pentru cetățenii săi.
Bibliografie selectivă
Lucrări de specialitate
1.Alexandru Ioan, Drept Administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2005
2.Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Ilie Gorjan, Ivan Vasile Ivanoff, Cezar Corneliu Manda, Alina-Livia Nicu, Crina Rădulescu, Cătălin Silviu Săraru, Dreptul Administrativ în Uniunea Europeană, Editura Lumina Lex, București 2006
3.Alter K. J.,Establishing the Supremacy of European Low-The Making of an International Rule of Law, Oxford University Press,Oxford,2001
4.Armstrong K. si Bulmer S.,The Governance of the Single European Market,Manchester of University Press, Manchester,1998
5.Bainbridge T,si Teasdale A.,The Penguin Companion to European Union,Penguin, London, 1995
6.Barnes Ian si Barnes Pamela M.,The Enlarged European Union,Longman,Londra,1995
7.Bălan Emil,Drept financiar, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Ed. Ch. Beck, București 2004;
8.Balassa Bela,The Theory of Economic Integration,Allen and Unwin,London,1961
9.Balassa Bela,European Economic Integration,North-Holland,Amsterdam,1975
10.Dincă Dragoș, Participarea cetățenilor în luarea deciziei, București 2002
11.Greenwood Justin,Interest Representation in the European Union,Palgrave Macmillan,New York,2003
12.Hix S.,The Political System of the European Union,Palgrave Macmillan, Londra,1999
13.Manda Corneliu, Știința administrației, Ed. Lumina Lex, București, 2004
14.Matei Lucica, Management public, ediția a II-a, Ed. Economică, 2006
15.McCormick John,Sa intelegem Uniunea Europeana:o introducere concisă,Editura CODECS,Bucuresti,2006
16.Pasquino Gianfranco, Curs de știință politică, Ed. Institutul European, Iași, 2002
17.Pelkmans Jacques,European Integration-Methods and Economic Analysis,Netherlands Open University,1997
18.Peterson J. si Bomberg E.,Decision-Making in the European Union, Palgrave Macmillan, Londra,1999
19.Popescu Luminița Gabriela, Administrație și politici publice, Ed. Economică, București, 2006
20.Popescu Luminița Gabriela, Comunicare în administrația publică, ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2007
21.Popescu Luminița Gabriela, Politici publice, ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2005
22.Popescu Luminița Gabriela, Structural dynamic of the public sector and multilevel governance, EGPA Madrid, 2007
23.Prisecaru Petre (coord.),Piata unica europeana si impactul politicilor comunitare,ESEN-2,INCE,CIDE,Bucuresti,2001
24.Prisecaru Petre,Politici comune ale UE,Editura Economica,Bucuresti,2004
25.Prisecaru Petre,Teoria Integrarii Economice Europene,Editura Sylvi,Bucuresti,2001
26.Profiroiu Marius, Managementul strategic al colectivităților locale, București 1998
27.Rifkin Jeremy,The European Dream:How Europe’s Vision of the Future is Quietly Eclipsing the American Dream,Tarcher/Penguin, New York,2004
28.Teodoroiu Simona Maya, Răspundere civilă pentru dauna ecologică, Ed. Lumina Lex, București, 2003
29.Tsoukalis Loukas,The New European Economy:the Politics and Economics of Integration, Oxford University Press, Oxford ,1993
30.Vida Ioan, Legistică formala, ediția a III-a, Ed. Lumina Lex, București 2006
31.Vogel D.,Trading Up:Consumer and Environmental Regulation in a Global Economy,Harvard University Press,1995
32.Wallace Helen, William Wallace, Mark A. Pollack, Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ediția a V-a, ed, Institutul European, Iași, 2005
33.Wallace Helen,Policy-Making in the European Union,Oxford University Press,Oxford,2005
34.Westlake Martin,A Modern Guide to the European Parliament,Pinter,London,1994
35.Young R. Alasdair si Wallace Helen,Regulatory Politics in the Enlarging European Union:Balancing Civic and Producer Interests,Manchester University Press, Manchester,2000
36.Zlătescu Moroianu Irina, Prolegomene la un drept instituțional comunitar, Ed. Economică, București, 2003
Legislație
1.Legea nr. 775 din 14 iulie 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central
2.Legea nr. 188/1998 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 251/2006
3.Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa,Editia a-2-a revizuita,Institutul European din Romania ,Bucuresti,2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Piata Unica O Noua Abordare In Elaborarea Politicilor (ID: 134608)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.