. Fondul Monetar International Si Rolul SAU Asupra Economiei Mondiale

CUPRINS

CAP. 1. Relațiile valutar-financiare internaționale………………………………………. 3

1.1. Conceptul de relații valutar-financiare internaționale………………………….3

1.2. Conținutul relațiilor valutar-financiare internaționale………………………….4

1.3. Tendințe în evoluția relațiilor între state…………………………………………….9

CAP. 2. Istoricul Fondului Monetar Internațional………………………………………..14

2.1. Sistemul monetar internațional și originea creării Fondului Monetar

Internațional………………………………………………………………………………………..14

2.2. Bretton Woods – crearea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale…………………………………………………………………………………………….21

2.3. Principiile și funcțiile Fondului Monetar Internațional……………………….29

2.4. Sursele de finanțare, atribuțiile și organele decizionale ale Fondului Monetar Internațional…………………………………………………………………………..37

CAP. 3. Transformări majore în activitatea Fondului Monetar Internațional, încercări de adaptare la evoluția economiei mondiale………………………….43

3.1. Drepturile speciale de tragere………………………………………………………….43

3.2. Începuturile activității Fondului Monetar Internațional………………………46

3.3. Facilitățile acordate de Fondul Monetar Internațional………………………..54

3.4. Mutații în organizarea activității Fondului Monetar Internațional………..64

CAP. 4. Rolul Fondului Monetar Internațional în procesul globalizării………..67

4.1. Globalizarea financiară………………………………………………………………….67

4.2. Factori de instabilitate……………………………………………………………………70

4.3. Recentele crize financiare de pe piețele mergente …………………………….73

4.4. Rolul și „responsabilitățile” Fondului Monetar Internațional………………76

4.5. Integrarea țărilor din est…………………………………………………………………79

CAP. 5. Viitorul Fondului Monetar Internațional………………………………………..83

5.1. Întărirea sistemului de conducere al Fondului Monetar Internațional…..83

5.2. Prevenirea crizelor financiare…………………………………………………………85

5.3. Dezbaterea asupra regimurilor cursurilor de schimb valutar……………….87

5.4. Supravegherea mișcărilor de capital………………………………………………..90

5.5. Critici aduse Fondului Monetar Internațional……………………………………94

CAP. 6. Relațiile României cu Fondului Monetar Internațional……………………104

6.1. Istoricul relațiilor României cu Fondul Monetar Internațional…………….104

6.2. Evoluții recente în raporturile României cu Fondul Monetar

Internațional……………………………………………………………………………………….118

Concluzii…………………………………………………………………………………………………….124

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………128

CAP.1. Relațiile valutar-financiare internaționale

1.1. Conceptul de relații valutar-financiare internaționale

Banii constituie un mijloc util, un instrument indispensabil folosit în toate împrejurările legate de fenomenul financiar. Privite în ansamblu, activitățile financiare și valutare sunt componentele unui proces economico-internațional, procesul valutar-financiar internațional. În mod obișnuit noțiunea de relații financiare este asociată aceleia de bani.

Procesul financiar exprimă un transfer de valoare, de putere de cumpărare în formă bănească, de la o persoană fizică sau juridică la dispoziția statului, a subdiviziunilor sale politice, a colectivităților locale sau a altor entități de drept public. Procesul valutar-financiar internațional se caracterizează printr-o gamă largă de diferențe specifice.

În primul rând, procesul în cauză cuprinde numai activitățile economice internaționale legate de repartiția financiară și de credit și de circulație monetară pe plan internațional. În al doilea rând, activitățile cuprinse în procesul valutar-financiar internațional au menirea de a sprijini dezvoltarea economică a fiecărei economii și a economiei mondiale în ansamblu, prin realizarea unor fluxuri financiare și monetare internaționale. Economia mondială poate fi definită ca o totalitate de economii naționale ale statelor independente și suverane aflate în interdependențe tot mai strânse prin relațiile lor economice de schimb ce leagă această totalitate într-un ansamblu complex, eterogen, contradictoriu și totuși unitar în existența și dezvoltarea sa 1. Denumirea procesului studiat împrumută conceptul de valută, termen sub care circulă pe plan internațional o monedă națională, și conceptul de financiar, pentru generalizarea repartiției financiare și de credit.

Relațiile monetare internaționale se dezvoltau la început timid, ca instrumente de intermediere în derularea comerțului internațional, apoi inevitabil ele sunt însoțite

____________________

1 VIRGIL GHEORGHIȚĂ, ARISTIDE COCIUBAN – „Economie mondială” – editura Politeia-SNSPA, București, 2002.

de apariția și dezvoltarea mecanismelor specifice, cu deosebire mecanismele de plăți internaționale. Întrerupt prin crize puternice, sistemul a dăinuit aproape 100 de ani, în Marea Britanie și mai puțin în celelalte țări, în prezent industrializate. Sistemul etalonului-aur, bazat inițial pe convertibilitatea deplină a monedelor naționale în metalul prețios, a fost la început solid și stabil.

O dată cu înlocuirea aurului și apariția bancnotelor, banii naționali convertibili prin intermediul mecanismului de curs valutar și al băncilor în circulația monetară internațională, abia în 1944 se pun bazele unui sistem monetar internațional complet și complex. Dar nu orice bani pot fi valută, ci numai aceia care îndeplinesc funcțiile de mijloc de schimb, de plată și de rezervă (depozit) pe plan internațional. Apar și se dezvoltă uzanțe internaționale care devin apoi norme ce reglementează relațiile monetare internaționale. Mobilitatea capitalurilor reprezintă posibilitatea deplasării geografice a acestora, de la o piață financiară la alta, sau dintr-o țară în alta.

Relațiile valutar-financiare internaționale studiază procesul valutar-financiar internațional sub aspectul concret al activităților și mecanismelor de lucru și sub aspectul condiționării obiective de către relațiile și forțele de producție. Relațiile valutar-financiare internaționale utilizează banul, cu funcția sa de etalon al prețurilor, pentru a pune în evidență însușirea comună a tuturor bunurilor.

Marea piață financiară mondială din zilele noastre, trebuie analizată în primul rând, prin punerea în evidență a etapelor și diferitelor grade de integrare, respectiv direcțiile pe care le-a urmat acest proces. Integrarea financiară internațională reprezintă, deci, procesul de interconectare din ce în ce mai accentuată a piețelor naționale de capitaluri, ceea ce a condus la o piață financiară mondială, în curs de unificare crescândă.

1.2. Conținutul relațiilor valutar-financiare internaționale

În măsura în care statele lumii intră în raporturi reciproce apare și se consolidează circuitul economic mondial, concept decurgând din necesitatea reflectării unor relații rezultate din amplificarea și diversificarea fluxurilor economice internaționale. Fluxurile economice internaționale se pot defini ca reprezentând mișcarea unor valori materiale, bănești sau spirituale între diferite economii naționale, îmbrăcând forme cum ar fi: produse, servicii, capitaluri, forță de muncă și altele. Fluxurile economice internaționale, indiferent de forma pe care o îmbracă, sunt de neconceput fără existența unei circulații monetare între state, fără mijlocirea banilor.

Procesul valutar-financiar internațional este o manifestare a esenței proceselor economice care au loc în contextul economiei mondiale; pentru un proces economic esența este dată de relațiile economice. Activitatea valutar-financiară internațională este o activitate economică de repartiție și de schimb, cuprinzând repartiția financiară și de credit și de mijlocirea schimbului prin bani pe plan internațional. În cazul activității valutar-financiare, factorul obiectiv calitativ care se determină este reprezentat de relațiile valutare-financiare internaționale. Relațiile valutar-financiare internaționale reprezintă ansamblul raporturilor economice de schimb și transfer de creanțe care se formează între persoane fizice și juridice, și se desfășoară prin intermediul mijloacelor de plată și de credit internațional.2

Relațiile valutar-financiare se desfășoară: la nivelul statelor, între organismele băncii centrale, organizații economice cu activități externe, la nivelul unor organisme economice internaționale (între ele, cu alte unități), la nivelul persoanelor fizice și juridice.

Componentele acestor relații valutar-financiare sunt:

bani ca valută efectivă;

creditul comercial extern;

creditul bancar (împrumuturile) extern;

depozitele bancare și de trezorerie în valută;

investițiile străine directe și cele de portofoliu;

veniturile din investiții repatriate sau reinvestite;

asistența financiară externă pentru dezvoltare;

alte plăți internaționale.

____________________

2 VIRGIL GHEORGHIȚĂ, ARISTIDE COCIUBAN – „Economie mondială” – editura Politeia-SNSPA, București, 2002, pag. 217.

Conținutul eterogen al relațiilor valutar-financiare poate aduce în derularea proceselor valutar-financiare, principii și practici nefavorabile uneia sau alteia dintre părți. Pentru a înțelege conținutul relațiilor valutar-financiare pornim de la activitatea de export care presupune existența unor legături între întreprinderea producătoare, întreprinderea de comerț și partenerul străin.

Structura relațiilor valutar-financiare internaționale cuprinde:

a). Relațiile monetare internaționale: se bazează pe o serie de monede naționale convertibile și credibile, precum și pe unele monede internaționale. În primul rând DST (drepturi speciale de tragere) și EURO.

O parte din relațiile monetare naționale cunosc, deci, o dezvoltare transfrontalieră prin care acestea se bucură de o recunoaștere și circulație internațională ca urmare a mecanismelor convertibilității depozitelor valutare și eurovalutare pe termene variate, a mecanismului cursului de schimb și utilizării lor pe scară largă ca mijloace de plată, de credit și de active de rezervă.

b). Relațiile financiare internaționale: constă în alocarea definitivă (investiții, ajutoare) și pe termen lung de fonduri mobilizate în depozite bancare, utilizarea de resurse disponibile ale diferitelor organisme naționale (case de economii, de pensii, fonduri mutuale, societăți de asigurări) și internaționale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, Uniunea Europeană, Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare, bănci multinaționale).

c). Relațiile de credit internaționale: reprezintă împrumuturile comerciale și financiare care constituie suportul bănesc al tranzacțiilor comerciale și de cooperare economică internaționale.

d). Relațiile de plăți și garanții internaționale: se bazează pe sistemul valutar internațional, ele asigură derularea schimburilor economice internaționale sub cele mai diferite forme (comerciale, servicii, credite, investiții), utilizând tehnici de plată și garantare a plății consacrate în relațiile economice internaționale (titeconomice internaționale (titluri de credite, acreditive, incasso-uri, ordine de plată, scrisori de garanție bancară).

Relațiile valutar-financiare sunt o legătură economico-socială între oameni, legătură care determină direcțiile și principiile de desfășurare a procesului valutar-financiar. Prin conținutul său, relația valutar-financiară reprezintă cauza obiectiv-calitativă a procesului valutar-financiar.

Relațiile valutar-financiare prezintă următoarele caracteristici:

apar între două sau mai multe state sau între state și diverse organizații internaționale;

reflectă transferuri de resurse financiare publice peste graniță, în favoarea unor state sau a unor organizații internaționale;

reflectă primiri de resurse financiare din străinăte de către stat sau cu garanția acestuia, de la guvernele altor state, de la instituțiile publice ale acestora, de la organizații fără scop lucrativ sau de la organizații internaționale multilaterale;

se exprimă într-o monedă cu largă circulație internațională, rareori într-o monedă locală neconvertibilă.

Practica a demonstrat că activitatea de cooperare economică și în special cea în producție, poate contribui din plin la rezolvarea reciproc avantajoasă a unor nevoi de prim ordin ale economiilor naționale, o formă superioară a relațiilor economice, o expresie avansată a procesului obiectiv de creștere a interdependențelor economice între state în cadrul diviziunii internaționale a muncii și al circuitului economic mondial. Cooperarea economică și tehnico-științifică va ocupa și în anii viitori un loc important în relațiile cu alte țări, urmând să aducă o contribuție esențială la acoperirea necesarului de materii prime și resurse energetice, la specializarea reciproc avantajoasă în producție.

Întrucât relațiile economice se desfășoară într-un cadru juridic determinat, menționăm că ele iau formă bilaterală și multilaterală pe baza unor tratate, acorduri, înțelegeri internaționale. Dacă bilateralismul nu are nevoie de o definiție, este subînțeleasă, multilateralismul este definit ca un ansamblu de relații economice coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente și suverane.

Indiferent de bilateralism sau multilateralism, instrumentele juridice care stau la bază trebuie să respecte principiile dreptului internațional:

respectarea independenței și suveranității statului;

egalitatea în drepturi;

neamestecul în afacerile interne;

avantajul reciproc;

renunțarea la forță și la amenințarea cu forța, pentru ca să nu existe stări conflictuale.

Pentru a atinge un nivel de eficiență ridicată a acestor relații complexe economice, ținând seama și de faptul că țările subdezvoltate nu dispun de fonduri suficiente de investiții pentru a asigura dezvoltarea lor industrială, cooperarea economică guvernamentală se concretizează sub forma unui credit guvernamental de cooperare.

Transferul de resurse financiare publice pe plan internațional are caracter obligatoriu sau facultativ, după caz. Plata contribuțiilor datorate de un stat unei organizații internaționale la care a aderat este obligatorie, la fel cu plata unui impozit pe plan intern. Transferul de resurse financiare publice pe plan internațional se face, în unele cazuri, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație directă, iar în altele, în condiții de rambursabilitate și de contraprestație.

Contribuțiile la organizațiile internaționale și sumele acordate cu titlu gratuit de ajutoare sunt nerambursabile, în timp ce împrumuturile primite sau acordate sunt, de regulă, restituibile și purtătoare de dobânzi.

Relațiile financiare internaționale exprimă transferuri bănești către străinătate cu titlu de contribuții la organizațiile internaționale, impozite către unele organizații internaționale, precum și transferuri către străinătate cu titlu de ajutoare nerambursabile, donații, împrumuturi externe.

Transferul de resurse financiare care pornesc dintr-o anumită țară se îndreaptă către beneficiari externi, ca și cele care provin din străinătate și sunt dirijate către țara de destinație, generează un amplu proces de redistribuire pe plan internațional.

Contribuția relațiilor valutar-financiare internaționale este necesară pentru contractarea și decontarea acestor servicii internaționale, pentru reglarea aportului la echilibrarea balanței de plăți în corelație cu mișcările disponibilităților valutare determinate de celelalte activități de comerț exterior ale țărilor noastre. Organizația internațională beneficiară a contribuției utilizează sumele colectate de la membrii săi, ca și eventuale alte venituri, pentru finanțarea obiectivelor pentru care a fost creată.

Deschiderea economică către exterior a condus la apariția a două tipuri de piețe: piața valutară și piața financiară internațională.

Piața financiară intenațională permite întâlnirea ofertei cu cererea de capitaluri pe termen scurt, mediu și lung, la nivel mondial, iar pe piața valutară se stabilesc cursurile de schimb a diferitelor monede. Activitatea pe piețele financiare s-a accelerat după 1983, fiind alcătuită din compartimente ce se disting unele de altele prin proceduri de emisiune specifice sau prin activele de natură diferită.

Piețele financiare internaționale au cunoscut, în ultimii 30-40 de ani, o dezvoltare susținută și spectaculoasă, răspunzând necesităților manifestate, atât de investitori, cât și de lumea în dezvoltare. Băncile internaționale au jucat un rol central în această evoluție prin dinamismul și procesul de inovare permanent ce le caracterizează.

Relațiile financiare internaționale produc efecte importante nu numai atunci când reflectă transferuri de resurse financiare sub formă de contribuții obligatorii sau facultative, ajutoare nerambursabile, donații, împrumuturi cu sau fără dobânzi, dar și în alte împejurări. În activitatea financiar-valutară se urmărește obținerea unui echilibru dinamic al economiei naționale, echilibru economic care presupune și un echilibru în domeniul financiar-valutar.

1.3. Tendințe în evoluția relațiilor între state

Evoluția economiilor naționale și a sistemelor monetare ale acestora, precum amplificarea și diversificarea formelor de comerț au condus la apariția și dezvoltarea relațiilor valutar-financiare internaționale.

Economia mondială este o categorie istorică în continuă evoluție ca urmare a dezvoltării producției de bunuri și servicii, a creșterii participării statelor la diviziunea internațională a muncii și a încadrării lor în circuitul economic internațional.

Premisele și procesul formării economice internaționale sunt strâns legate, între altele, de apariția și dezvoltarea națiunilor și statelor naționale, de marile descoperiri geografice, de revoluția industrială, de apariția diviziunii internaționale a muncii, constituirea pieței internaționale și transformarea unor relații economice internaționale izolate în fluxuri economice internaționale aflate într-o strânsă interdependență în cadrul unui circuit economic mondial.

Studiile și comparațiile economice internaționale au multiple funcții:

ne permit să cunoaștem stadiul de dezvoltare al diferitelor țări, locul în economia internațională, politicile economice ale guvernelor, toate acestea în sensul determinării evoluțiilor viitoare ale economiei statelor din lume și luării lor în considerare atunci când se fundamentează direcțiile de participare la viața economică și politică internațională a țărilor noastre.

de fundamentare a unei strategii internaționale a dezvoltării economice în direcția găsirii căilor și formelor de cooperare economică internațională, de asistență a țărilor în curs de dezvoltare în vederea lichidării sudezvoltării în lume.

Progresul tehnic conduce, în mod necesar, la specializarea întreprinderii și implicit la creșterea interdependenței dintre acestea. Progresele la care ne referim nu s-au manifestat numai în cadrul unei ecomomii naționale sau al alteia, ci și la scară mondială. Nici cele mai dezvoltate țări nu-și mai pot permite astăzi să-și satisfacă integral cererea de produse și de servicii pe seama producției interne, deoarece acest lucru ar fi greu, dacă nu imposibil de realizat, atât din lipsa unor resurse proprii, cât mai ales din cauza ineficienței economice a unei strategii autarhice.

Prin modul în care s-au structurat și au evoluat, relațiile valutar-financiare se bazează pe sistemele monetare ale economiilor naționale ale statelor – celule de bază ale economiei mondiale. Relațiilor valutar-financiare internaționale le sunt proprii anumite structuri care au în vedere:

componentele de bază și mecanismele funcționării lor, cum ar fi: etalonul monetar adoptat pentru definirea valorii monedelor, tipul de curs valutar practicat, instrumentele monetare acceptate ca mijloace de plată sau rezervă monetară internațională;

instituțiile antrenate în organizarea, supravegherea și desfășurarea acestora, cum ar fi: băncile naționale, băncile specializate, bursele, instituțiile financiar-bancare cu caracter regional sau mondial;

reglementările care ordonează raporturile ce apar în acest domeniu, cum ar fi: norme de drept și reglementări naționale, acorduri și convenții bilaterale, multinaționale, uzanțe internaționale.

Formarea și dezvoltarea sistematică a relațiilor economice internaționale este, înainte de toate, expresia legilor obiective care acționează în economia mondială, în fiecare din componentele circuitului economic mondial. Totodată, funcționarea lor este influențată în măsură mai mare sau mai mică de tehnicile și instrumentele de promovare și reglementare a relațiilor economice internaționale, utilizate de statele membre ale comunității mondiale.

Fiecare țară, mare sau mică, dezvoltată sau în curs de dezvoltare, este preocupată să-și dezvolte ramurile economice pentru care are cele mai bune condiții de producție și să valorifice peste graniță o parte cât mai mare din producția realizată, pentru a-și putea procura astfel din import, în condiții avantajoase, produsele care îi lipsesc. Raporturi de interdependență există nu numai între țările făcând parte din grupuri cu grade diferite de dezvoltare, dar și între țările aceluiași grup, ale aceleiași regiuni sau subregiuni geografice.

În măsura în care asemenea uniuni de state, create cu respectare principiilor de drept internațional, contribuie la dezvoltare schimburilor comerciale, la armonizarea intereselor și la reducerea decalajelor economice și sociale dintre participanți, ele merită să fie încurajate și sprijinite.

Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, instituțiile afiliate acesteia și băncile regionale de dezvoltare au jucat un rol important în sprijinirea acestor țări cu credite de plăți și credite pentru dezvoltare în condiții avantajoase. Pe măsura dezvoltării și diversificării relațiilor dintre state s-a făcut tot mai mult simțită nevoia reglementării unitare a acestora, în ceea ce privește modul lor de organizare și desfășurare, ca și sancționarea abaterilor de la regulile statornice.

În ultimii 50-60 de ani, de când aurul a ieșit din circulația monetară națională și internațională, balanțele de plăți curente sunt puternic dezechilibrate, apărând ca un proces amplu și constant, ieșirea masivă a monedelor naționale din economiile statelor emitente și pătrunderea lor în circulație pe plan internațional. Se dezvoltă astfel piața monetară internațională care nu reprezintă suma aritmetică a piețelor naționale, ci este o piață paralelă, cu reguli nescrise, proprii.

Cantitatea de monedă ce alimentează piața monetară internațională este determinată nu de banca centrală a unei țări, ca în cazul pieței monetare naționale, ci de soldurile balanțelor de plăți curente ale statelor cu monede convertibile, de mecanismul multiplicator al creditelor internaționale, de apariția chiar a unor monede internaționale precum DST (moneda de cont) și EURO (moneda unică a UE).

Una din tendințele de bază ce rezultă din analiza economiei internaționale constă în creșterea importanței schimburilor economice externe pentru dezvoltarea economică a fiecărui stat, mai mare sau mai mic, dezvoltat sau în curs de dezvoltare.

Cucerirea independenței naționale a fost și este un factor al accelerării dezvoltării economice, iar analizele arată că, în realitate, cu cât o națiune sau o economie națională este mai puternică și dezvoltată, cu atât nevoia de a participa la schimburile economice internaționale este mai mare, dar și posibilitățile de a oferi mai multe valori materiale în aceste schimburi sunt mai mari.

Pe fondul adâncirii interdependențelor economice și creșterii mai rapide a schimburilor economice în raport cu producția are loc procesul de mondializare economică. Concomitent cu afirmarea națiunilor și economiilor naționale în lume cu cât un stat este mai dezvoltat, cu atât gradul de participare a sa la schimburile economice internaționale este mai ridicat și, în paralel, sporește nivelul de mondializare, dar nu pe seama reducerii importanței națiunilor și economiilor naționale, ci tocmai în virtutea afirmării acestora.3

O altă tendință fundamentală în economia internațională actuală este creșterea interdependențelor economice internaționale. Progresul și stabilitatea unei națiuni depinde de progresul și stabilitatea celorlalte națiuni. Există un singur obiectiv

____________________

3 S. DUMITRESCU, V. GHEORGHIȚĂ, G. MARIN, O. PUIU – „Economie mondială” – editura Independența economică, Brăila, 1998, pag. 306-307.

comun cu dezvoltarea economică, echilibrul economic și stabilitatea social-politică în cele mai diferite zone ale lumii să contribuie la progresul general, de unde și nevoia de colaborare economică internațională în cele mai variate forme.

Relațiile economice dintre state, având un caracter vital pentru progresul socio-economic al națiunilor și al economiei internaționale în ansamblul ei, conduc la apariția și dezvoltarea tendinței de instituționalizare a relațiilor economice internaționale.

Pe plan intern, statele ceează organisme specializate care prin metode specifice supraveghează dezvoltarea schimburilor economice externe, evoluția echilibrului comercial, valutar și financiar.

Pe plan internațional statele ceează un cadru juridic care să favorizeze pe baze reciproc avantajoase derularea circuitului economic internațional sau a unora din fluxurile lui și înființează organizații economice, financiare, comerciale, tehnologice, internaționale cu caracter regional, subregional sau mondial care acționează prin mecanismele convenite în statutele de funcționare ale organizațiilor respective. Cele mai multe dintre relațiile valutar-financiare au loc între țările dezvoltate.

Valoarea pieței valutar-financiară este uriașă, depășind mult valoarea comerțului mondial, dat fiind că pe această piață se pot face foarte multe speculații.

O mențiune specială se cuvine să se facă asupra decalajelor economice ce caracterizează economia internațională contemporană, decalaje care despart lumea în țări bogate și țări sărace, atrăgând atenția oamenilor politici, de știință și cultură nu numai ca un fenomen imoral, dar și periculos pentru echilibrul și dezvoltarea însăși a țărilor economice avansate. O implicație profundă asupra economiei internaționale are desfășurarea unei revoluții științifico-tehnice fără precedent în istorie, care a generat noi tipuri și modele de diviziune internațională a muncii, a accelerat viteza circuitului economic mondial, a modificat fluxurile geografice comerciale tradiționale, a condus la apariția unor noi fluxuri economice internaționale.

Economia internațională se confruntă cu diferite tipuri de crize economice internaționale, dezechilibre, instabilitate și riscuri multiple în domeniul producției comerciale, valutar-financiare, energetic, alimentar, prețuri.

CAP. 2. Istoricul Fondului Monetar Internațional

2.1. Sistemul monetar internațional și originea creării Fondului Monetar Internațional

Fondul Monetar Internațional (FMI) reprezintă urmarea acordurilor de la Bretton Woods, consfințite în 1944, definite ca un „miracol politic”. Aceste acorduri vizau să stabilească o ordine monetară și financiară care să favorizeze reconstrucția și creșterea economiei mondiale după recesiunea anilor ’30 și al doilea război mondial.

Cu toate acestea, pentru a înțelege în profunzime originile și natura FMI, este necesar să facem un pas înapoi în timp și să examinăm sistemul monetar internațional anterior primului război mondial, precum și evoluția sa în perioada interbelică. Evoluția relațiilor monetare internaționale reprezintă în accepțiunea multor autori, istoria unor repetate eșecuri. În decursul timpului, nici unul din sisteme nu a reușit să se impună cu adevărat, fără a suscita critici, controverse sau proiecte de reformă. Sistemul monetar inernațional nu poate fi definit doar prin natura monedei internaționale de referință. El reprezintă, de fapt, ansamblul de reguli, instrumente, organisme și piețe referitoare la crearea, valorificarea și circulația monedelor internaționale4.

Perioada din preajma ultimului sfert al secolului al XIX-lea (1875) până la declanșarea primului conflict mondial s-a caracterizat printr-o destul de înaltă și o stabilitate remarcabilă, atât în privința prețurilor, cât și în raporturile de schimb valutar ale principalelor puteri industriale. În acea perioadă, comerțul între națiuni crește cu un ritm mult mai înalt. Trebuie să ținem cont că ponderea exporturilor în produsul mondial a atins în 1913 o cotă care n-a mai fost niciodată atinsă, excepție făcând doar anul 1970. Integrarea economică a națiunilor se manifestă inclusiv în sfera fluxurilor financiare. O enormă masă de capitaluri, provenind din Europa, îndeosebi din Marea Britanie, se îndreaptă către lumea nouă și către Australia, acolo unde construcția de noi infrastructuri necesită finanțări uriașe.

____________________

4 VIRGIL GHEORGHIȚĂ, ARISTIDE COCIUBAN – „Economie mondială” – editura Politeia-SNSPA, București, 2002, pag. 218.

Schimburile economice și finanțările internaționale erau pe atunci reglate de așa-zisul sistem monetar al aurului cunoscut sub denumirea de Gold Exchange Standard, instituționalizat prin Conferința de la Genova din 1922, care își luase numele din folosirea aurului ca unitate de cont în tranzacțiile internaționale și ca principală formă de deținere a bogăției. În acest sistem, toate valutele – dolari, lire sterline, mărci – se aflau în raport bine precizat cu aurul, și datorită faptului că monedele erau ele însele din aur, din această cauză, valoarea lor era paritară cantității de aur conținută în monede. De exemplu, un dolar american conținea 23,22 grame aur, în vreme ce lira sterlină conținea în jurul a 113 grame aur.

Acest raport strâns cu aurul avea valoare, bineînțeles, nu numai pentru moneda metalică, dar și pentru cea de hârtie: o bancnotă de 10 lire sterline valora 1.130 grame aur, de 10 ori conținutul unei monede sterline de aur. În sistemul monetar al aurului, raporturile de schimb între valute erau practic fixe, determinate de respectivele conținuturi de metal prețios. De exemplu, rata de schimb între lira sterlină și dolar era de 113:23,22=4,87. Țările se străduiau să transforme ceea ce primeau, prin intermediul băncilor lor centrale, în aur echivalent, aceasta era așa-zisa convertibilitate în aur.

O altă caracteristică a sistemului monetar era aceea că dezechilibrele balanțelor de plăți externe erau de scurtă durată. Balanța de plăți externe reprezintă un document de plan sau statistic în care se înscriu și prin care se compară plățile și încasările efectuate de o economie națională și rezultatele din tranzacțiile economice, financiare și monetare ale economiei respective cu alte economii, pe o perioadă de timp dată. La rândul său, aceasta se divide în două conturi, acela al ieșirilor curente, în care se raportează exporturile și importurile de bunuri și servicii, precum și unele transferuri monetare (de exemplu: plata dobânzilor, trimiterile de bani de către emigranți în țara de origine) iar, pe de altă parte, contul mișcărilor de capital, în care sunt înregistrate împrumuturile bancare și investițiile financiare (în acțiuni și obligațiuni).

În perioada sistemului monetar al aurului, soldurile balanței de plăți erau reglate între țări în aur. Pentru acest motiv, ele comportau pierderi (refluxuri), în caz de deficit, sau beneficii (afluxuri), în caz de surplus de aur și, o reducere sau o creștere a cantității de monedă în circulație. Se năștea în acest moment un mecanism echilibrator „automat” al soldurilor balanței de plăți, ilustrat întâia oară de filosoful și istoricul David Hume. La orice creștere a stocului de aur corespundea o creștere în același sens a prețurilor interne, creștere care la rândul său se traducea printr-o capacitate redusă de export pe piețele mondiale. Bunurile exportate deveneau mai puțin ieftine, ceea ce ducea mai devreme sau mai târziu la pericolul dezechilibrului.

Mecanismul funcționa perfect simetric în cazul unei reduceri a stocului de monedă. Aceasta era reflectarea a ceea ce numim „teoria cantitativă a monedei”, în baza căreia la orice variație a stocului de monedă în circulație într-o economie îi corespunde o variație în același sens și proporțională a prețurilor.

La sfârșitul primului război mondial, sistemul monetar al aurului a luat sfârșit în mod inevitabil. A urmat o perioadă de mare instabilitate pentru economia mondială, agravată de problema refacerii postbelice. Două tentative de reconstituire a sistemului monetar al aurului, în 1925, respectiv în 1936, au avut o viață scurtă. În cursul anilor ’20, s-au acumulat grave tensiuni care au dus rapid la marea recesiune. În cea mai acută perioadă a crizei, între 1929-1932, comerțul mondial a înregistrat o prăbușire drastică, de 63% în termeni de valoare în aur. Căderea generalizată a activității productive a fost însoțită de o grea deflație monetară.

Prețurile produselor manufacturate în țările industrializate s-au redus, în aceeași perioadă, cu aproape 40%, cu consecințe negative asupra balanțelor de plăți ale acestor țări. În tentativa de a limita efectele negative asupra balanțelor de plăți, țările au început să recurgă tot mai mult chiar la măsuri restrictive asupra propriilor importuri. În 1930, în Statele Unite a fost aprobat Smoot-Hawley Tariff Act, care a stabilit asemenea creșteri de taxe asupra importurilor încât a rezultat a fi una din legile cele mai protecționiste ale secolului. Țările aveau, între altele, o puternică motivație în a deprecia moneda proprie pentru a-și favoriza exporturile și, totuși, făceau larg apel la ceea ce avea să se numească „deprecieri concurențiale”.

De fapt, dacă o țară deprecia moneda proprie ca să-și favorizeze exporturile, celelalte țări erau puse în situația de a deprecia și ele moneda pentru a-și salva competitivitatea exporturilor lor. În mod similar, măsurile protecționiste luate de o țară spre a limita importurile de piețe, le corespundeau contramăsuri similare din partea altor țări. Acest cadru, deja dezarmat, a fost agravat în mod dramatic de război, care a cauzat încetarea în bună parte a fluxurilor internaționale de comerț și de capitaluri private.

La începutul anilor ’40, în acest scenariu istoric a început un amplu proces de regândire în sensul de a face ordine în relațiile economice internaționale și de a relua fluxurile de bunuri și capital. S-a întărit conștientizarea faptului că este necesar să se stabilească reuniuni la care să se poată asigura o concentrare adevărată a politicilor economice, cu scopul de a evita dezordinea care caracterizase perioada interbelică.

Primele propuneri de reformă în sensul acesta vor apărea în reviste specializate sau în discursuri variate în jurul anului 1941. De aici se nasc o serie de propuneri oficiale, avansate de anumite țări. Dintre aceste propuneri făceau parte acelea care, ulterior, vor deveni repede cele două planuri principale de reformă, formulate de economiștii Harry Dexter White și John Maynard Keynes, pentru Statele Unite și respectiv, pentru Marea Britanie. Cele două planuri, a căror versiune originală data din 1942, au fost de nenumărate ori revăzute de autori, pe parcursul a doi ani succesivi.5

Planurile lui Keynes și White trasau în linii mari arhitectura instituțională care avea să susțină noua ordine economică internațională. În ceea ce privește FMI, aceste planuri de reformă erau diferite nu atât din punct de vedere al obiectivelor, ci mai ales sub aspectul modalităților de operare.

Planul englez, prezentat de Keynes la 7 aprilie 1943, era axat, în principal, pe preocuparea de reconstrucție a economiilor occidentale, pe promovarea creșterii economice și ocuparea deplină a forței de muncă.6 Acest plan prevedea înființarea unei adevărate superbănci centrale, denumite „Uniunea de cliring internațional” (International Clearing Union) cu sediul la Londra, ceea ce ar fi trebuit să emită, în beneficiul țărilor membre, o monedă scripturală internațională definită, denumită bancor.

____________________

5 SIMONA GAFTONIUC – „Finanțe internaționale” – editura Economică, București, 1995, pag. 44.

6 ELENA GURGU, CONSTANTIN MOISUC, ION ROȘU-HAMZESCU, DAN NICOARĂ – „Relații valutar-financiare internaționale” – editura Fundația România de Mâine, București, 2002, pag. 18.

Crearea unității monetare de cont comun bancor, distribuită gratuit statelor membre proproțional cu ponderea lor în comerțul internațional, înainte de declanșarea războiului mondial.

Valoarea bancor-ilor ar fi fost fixată în funcție de aur și cea a valutelor din sistem în funcție de bancor. Țările membre puteau, deci, să schimbe aurul în bancor și să folosească bancor-ul spre a face față propriilor nevoi de plată.

Bancor-ii puteau fi folosiți la cumpărarea de mărfuri și servicii, urmând ca aceste mărfuri și servicii să fie compensate cu exporturile de mărfuri și servicii, deci, încasările urmau să fie compensate cu plățile. „Uniunea de cliring internațional” în colaborare cu statele membre urmau să stabilească în comun cursurile de schimb valutar. Anglia împreună cu dominitoarele și coloniile aveau o pondere mare în comerțul mondial și urmau, conform planului englez, să primească o substanțială cotă din totalul bancor-ilor. Au fost prevăzute, de asemenea, mecanisme pentru evitarea acumulării de deficite și excedente, sarcina ajustării balanțelor de plăți fiind partajată între țările deficitare și excedentare.

Aurul păstra un rol important în sistemul lui Keynes, însă planul său tindea, în mod explicit, către o demonetizare a metalului prețios, întrucât, aurul putea fi convertit în bancor, dar nu și invers. Planul lui Keynes prevedea, între altele, o folosire pe scară largă a controalelor asupra mișcărilor de capital, fie pentru a descuraja fluxurile de natură speculativă, fie pentru a evita scurgeri de fonduri din alte țări cu penurie de economii.

Planul american, conceput de White la 5 aprilie 1943, era mai puțin novator decât cel propus de Keynes. Preocuparea primordială a Statelor Unite, conștiente de rolul pe care îl puteau pretinde, era aceea de a restaura libertatea tranzacțiilor și plăților internaționale. Planul White exprima deschis această prioritate și punea accentul pe absența practicilor discriminatorii și pe stabilirea cursului de schimb.

În acest sens a fost instituit un „Fond de stabilizare internațional” (International Stabilisation Fund), la care ar fi avut acces toate țările membre, în caz de nevoie. Fondul s-ar fi constituit prin contribuții ale anumitor state, care în proporție de 30% trebuiau vărsate în aur, acesta abordând o problematică valutară mai vastă, exprimând interesele americane. SUA avea o economie dezvoltată, o monedă națională puternică, importante rezerve de aur; apreciind că Europa se va adresa cu cereri de mărfuri și servicii americane pentru care celelalte state nu aveau mijloace de plată. SUA urmărea eliminarea restricțiilor din calea comerțului internațional și efectuarea de plăți multilaterale, care presupuneau convertibilitatea tuturor valutelor.

Planul american prevedea și el o unitate monetară comună, numită unitas, unitate de cont egală cu greutatea în aur corespunzătoare pentru 10 dolari, paritatea neputând fi modificată decât cu acordul Fondului cu o majoritate de ¾ din voturi, după o procedură de vot ponderată. Prevedere abandonată la cererea Congresului american, căci această unitate monetară comună ar fi făcut concurență dolarului american, care urma să fie pivotul sistemului monetar internațional postbelic. Dreptul de vot al statelor la luarea deciziei în Fond trebuia să fie proporțional cu cota vărsată la Fond în care SUA avea și are o pondere substanțială; la determinarea cotei fiecărui stat urma să se ia în calcul mai mulți indicatori:

ponderea în comerțul mondial;

ponderea în produsul intern brut (PIB) mondial;

ponderea în rezervele monetare mondiale.

Deci, SUA urma să aibă ponderea principală în totalul voturilor și implicit, dreptul de veto. Spre deosebire de Clearing, capacitatea de creditare a Fondului ar fi fost limitată, chiar determinată de capitalul vărsat. Fiecare țară putea să ceară, în schimbul valutei proprii sau a aurului, valuta altei țări membre a sistemului dacă înregistra un deficit de balanță de plăți. Cele două planuri au fost puse să se confrunte în septembrie 1943. O comisie compusă dintr-o delegație din Statele Unite condusă de White, și una britanică, avându-l în frunte pe Keynes, au fost create în scopul de a ajunge la un plan final. Printre punctele de dezacord figura rolul noii monede internaționale. În vreme ce bancor era un element central al proiectului de reformă al lui Keynes, unitas era, în planul White, un accesoriu din care se putea face totul sau nimic. Planul White a început să prevaleze chiar de la primele confruntări, fie prin poziția dominantă a Statelor Unite, care ieșise din război ca puterea mondială cea mai puternică, în vreme ce Marea Britanie ieșea din război puternic înglodată în datorii. Pe de altă dată parte, planul Keynes, bazat fiind pe credit, a fost apreciat ca potențialmente inflaționist. În ultimă instanță a fost adoptat planul american, cu unele amendamente.

Astfel prevederea americană inițială, potrivit căreia cursurile de schimb valutar urma să fie stabilite, practic, în mod unilateral, de Fond, a fost înlocuită cu prevederea engleză, conform căreia aceste cursuri se stabilesc prin negociere, de comun acord, între statul membru și Fond. În general, modificările planului american au vizat cu deosebire prevederile care ar fi dus la încălcarea grosolană a suveranității statelor.

Elementul negociabil a fost rolul cheie care urma să-l aibă dolarul în arhitectura sistemului monetar postbelic, de asemenea, nu s-a acceptat ca resursele enorme ale SUA să fie redistribuite către țări europene cu economia distrusă de război. Dar s-a acceptat ca, în primii ani de funcționare a sistemului, SUA să aibă solduri excedentare pentru livrarea de mărfuri și servicii, dar acestea pe baze comerciale, adică prin angajarea de datorii externe europene față de SUA. Acordul definitiv reprezintă un compromis consacrat mai mult tezei americane, într-o lume care nu se putea redresa rapid fără sprijinul SUA. A avut, deci, câștig de cauză proiectul economiei dominante, acordându-se doar câteva concesii minore proiectului britanic. Compromisul între tezele șefilor celor două delegații oficiale, Keynes și White, a condus la un sistem caracterizat prin 4 elemente fundamentale:

parități fixe, ajustabile însă într-o marjă de fluctuație, în raport cu dolarul, de ±10%;

un sistem de etalon de schimb-aur, s-a stabilit că etalonul monetar ce va sta la baza sistemului va fi etalonul aur-devize, prin devize se înțelegea practic, dolarul și doar în subsidar lira sterlină, celelalte valute fiind excluse din rândul valutelor-cheie, de rezervă și de mijloc de plată;

un cod de bună conduită, în ceea ce privește mecanismele de ajustare a cursului de schimb;

o procedură de credit internațional mutual.

Se prevedea, totodată, o perioadă de tranziție pentru reconstrucția economică, precum și posibilitatea ajustării ulterioare a înțelegerilor adoptate inițial. Scopul principal al sistemului internațional, creat în 1944, a fost asigurarea, prin intermediul mecanismelor sale de funcționare, a unei largi cooperări și, pe această bază, creșterea echilibrată a comerțului internațional, ca o condiție a dezvoltării fiecărei țări și a economiei mondiale în ansamblul său.

FMI nu a devenit acea superbancă centrală, nici un organism suprastatal, accesul la resursele sale nefiind automat și necondiționat.

2.2. Bretton Woods – crearea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale

Trăgându-se învățăminte din situația monetară și financiară haotică din perioada interbelică, încă din anii 1941-1943 experții guvernamentali din țările coaliției antifasciste au elaborat și discutat diverse proiecte de creare a unui sistem monetar internațional. Lipsa unor instituții monetar-financiare internaționale a fost apreciată ca una din cauzele deselor disfuncționalități în dezvoltarea relațiilor economice și valutar-financiare internaționale. Liderii politici ai principalelor țări ale coaliției au convenit asupra necesității convocării unei Conferințe Monetare și Financiare Internaționale la Bretton Woods, în statul New Hampshire, Statele Unite.

În 1943, a avut loc reuniunea pregătitoare a experților din mai multe țări, în total, erau prezenți peste 700 de specialiști, cu mult peste ce se prevăzuse inițial.

Principiile și mecanismele adoptate trebuiau susținute de activitatea unor instituții valutar-financiare internaționale ca părți componente ale sistemului monetar internațional. Conferința a debutat la 1 iulie 1944 când au fost parafate Acordurile privind Crearea Fondului Monetar Internațional (FMI) și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), și au participat, în afara americanilor, experți din toate cele 44 de țări invitate și, în plus, în calitate personală, un reprezentant al Danemarcei. Marele eveniment ar fi trebuit să ia sfârșit la 19 iulie, dar a fost imposibil ca lucrările Conferinței să se termine până la data aceea și ea s-a prelungit până la 22 iulie.

Prin declarația comună, englezii și americanii au aplanat, într-adevăr, mare parte a divergențelor lor. Lucrările au fost organizate pe trei Comisii principale: una pentru FMI, prezidată de White, alta pentru BIRD, prezidată de Keynes, și o a treia pentru celelalte aspecte ale cooperării financiare internaționale. Rezultatul final al Conferinței au fost Statutele, numite „Articles of Agreement”, ale FMI și BIRD, împreună cu o serie de alte rezoluții colaterale. Dintre acestea din urmă, cea mai importantă era rezoluția a VII-a, care reclama necesitatea de a se ajunge cât mai repede posibil la un acord pentru reducerea obstacolelor din calea comerțului internațional și, în general, pentru promovarea dezvoltării avantajoase a relațiilor comerciale între state. Aceasta era referirea implicită la crearea unei Organizații Mondiale pentru Comerț (OMC), ea însăși parte a marelui model instituțional al lui Keynes și White.

Statutul FMI este ratificat la 27 decembrie 1945 de către 29 din cele 45 de țări care participaseră la conferință, număr legal suficient pentru a da viață organizației.

La 31 decembrie, data ultimă la care o țară participantă la conferință poate fi considerată membru fondator al FMI, alte șase țări ratificaseră acordul. Alți membri fondatori vor semna câteva luni mai târziu, alții câțiva ani mai târziu. Ultimii, în ordine, au fost Noua Zeelandă și Liberia, care au semnat la începutul anilor ’60. O mare absentă a fost Uniunea Sovietică, care avea, totuși, o poziție foarte activă în negocierile de la Bretton Woods.

Dintre cele trei mari puteri perdante în conflictul mondial, Italia a fost prima care a subscris acordurilor, la 1 martie 1947. Când Italia și-a prezentat cererea de participare, s-a ridicat problema dacă o fostă putere „dușmană” poate face parte din FMI. Datorită sprijinului SUA și a Marii Britanii, această problemă a fost rapid rezolvată în sens pozitiv, recunoscându-se rolul Italiei împotriva Germaniei (statutul de țară cobeligerantă). Japonia și Germania au devenit membre FMI mai târziu, la 13, respectiv 14 august 1952.

Prima reuniune oficială a FMI are loc în mai 1946 la Savannah, în statul Georgia, SUA, la care se ia hotărârea de a se fixa sediul permanent al FMI la Washington, capitala țării care deținea „capitalul” majoritar al instituției.

Arhitectura instituțională a ordinii economice concepută la Bretton Woods se fonda, deci, pe trei edificii: FMI, BIRD și OMC. Prin crearea FMI, semnatarii acordurilor de la Bretton Woods au urmărit să instituie un regim de cursuri valutare fixe, analog celui care a existat în cadrul sistemului monetar etalon-aur, dar fără să impună țărilor debitoare să recurgă constant la deflație.

Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (cunoscută ca „Banca Mondială”) sunt formal constituite imediat după Conferința de la Bretton Woods. Crearea OMC a întâmpinat totuși, chiar de la început, o serie de dificultăți din cauza varietății de interese, dar a ratat mai ales datorită refuzului SUA de a ratifica acordurile comune în 1947 prin Carta de la Havana (Havana Charter). S-a realizat totuși GATT ( General Ageements on Tariffs and Trade), un tratat care, fără să-și ceeze un adevărat aparat instituțional propriu, a servit la definirea „regulilor jocului” și la a furniza un mecanism de cooperare în materie de comerț internațional. La crearea acestei instituții s-a ajuns doar în 1995, ea având sediul la Geneva, în Elveția.

Componentele celor trei instituții erau chiar bine definite. Astfel, FMI ar fi avut sarcini de stabilire a relațiilor monetare și financiare internaționale, precum și de coordonare și supraveghere a politicilor economice și de schimb urmate de țările membre. În același scop, se adaugă acestor funcții gestiunea unui sistem de schimburi fixe și ajustabile – care a căpătat numele de „Sistemul de la Bretton Woods” – și sarcina de a ajuta din punct de vedere financiar țările care înregistrau dezechilibre temporare ale balanțelor de plăți externe ale statelor membre, în cazul în care aceste situații exista pe perioade mici de timp. Atunci când o țară membră a FMI înregistrează un deficit în balanța sa de plăți externe, ea cumpără de la FMI monedele străine de care are nevoie pentru finanțarea acestuia, cedând în schimb echivalentul în moneda sa proprie. La expirarea termenului pentru care s-a făcut tranzacția, țara respectivă „răscumpără”, de la FMI, moneda sa, restituind monedele străine primite.

Aceste operațiuni poartă denumirea de „trageri asupra FMI” și au caracteristicile creditelor internaționale, percepându-se dobânzi și comisioane, iar rambursarea se efectuează la termenele stabilite. Dobânda care se percepe de către Fond este între 1% și 5% pe an, iar comosionul bancar perceput este de 0,50%, aplicându-se o singură dată la toată suma acordată. Termenul de răscumpărare a monedei naționale, adică termenul de rambursare, se stabilește în funcție de posibilitățile țării respective de a-și echilibra balanța de plăți externe, dar el nu trebuie să depășească 5 ani. Keynes, după propriile declarații, era unul din marii susținători ai necesității controlului mai mult decât orice altceva, în vederea limitării mișcărilor speculative de capital, așa-numita monedă caldă (hot money). Însuși rolul FMI în această sferă face astăzi obiectul unei intense dezbateri din cauza importanței dobândite de mișcările de capital în contextul globalizării piețelor.

Astăzi, FMI este o organizație cu caracter aproape universal: de la cele 29 de țări membre la început, s-a ajuns la 184.7 Exceptând statele mici, nu aderă la FMI decât puține state din fostul bloc sovietic, ca de exemplu, Coreea de Sud, Cuba (ieșită din organizație în 1964) și Republica Federală a Serbiei și Muntenegrului născută în 1992 după destrămarea Iugoslaviei. În cei mai bine de 60 de ani scurși de la „miracolul” de la Bretton Woods, s-au petrecut o serie de fapte. Lumea a fost afectată în mod repetat de o serie de evenimente care au zguduit echilibrele existente: căderea sistemului de schimburi fixe și șocurile petroliere în anii ’70, criza datoriilor în anii ’80, întoarcerea pe scena mondială a economiilor foste sovietice și numeroasele crize financiare din anii ’90, în fine, crearea monedei EURO la sfârșit de secol XX și începutul altui secol. În ceea ce privește ultima jumătate de secol, economia mondială s-a schimbat radical, devenind „globală”, în sensul că piețele naționale de bunuri și de capital s-au integrat puternic. Totuși, în prezent nu prea mai are sens să vorbim despre „sistemul monetar internațional” fiindcă distincția între piețe valutare și piețe de credit este de acum doar una conceptuală și nu una reală. Este, deci, preferabil să se vorbească despre „sistemul monetar și financiar internațional”. În acest context, Statutul FMI a suferit unele amendamente. Esențialul a rămas totuși neschimbat și, îndeosebi, obiectivele instituției. Aceasta se demonstrează din faptul că natura FMI n-a fost fundamental modificată pe parcursul istoriei sale; FMI și-a perfecționat mereu instrumentele de lucru pentru a-și atinge scopurile instituționale.

Din 1969, totuși, încă foarte departe de realizare a ceea ce-și propusese prin modelul lui Keynes, FMI dispune de o monedă proprie – Drepturile de Tragere

____________________

7 IMF Survey, Supliment 2003, volume 32.

Speciale – DST, care servește fie ca valută de rezervă internațională, fie ca unitate de cont.

Grupul Băncii Mondiale, dimpotrivă, acționează cu precădere într-o optică de medie și de lungă durată. Obiectivele sale urmau să fie reconstrucția țărilor ruinate după război, și succesiv, dezvoltarea economică a țărilor înapoiate. Grupul Băncii Mondiale avea să intermedieze fluxuri de capital privat spre aceste țări, înlesnind astfel finanțarea unor proiecte specifice de investiții.

Piețele de capital privat aproape dispăruseră și, cu excepția fluxurilor de investiții din țările cu beneficii (mai ales SUA), nu au existat perspectivele unei reluări pe termen scurt. În plus, trebuia să se acorde spațiu cît mai larg cu putință politicilor economice interne.

Grupul Băncii Mondiale – denumire generică și oarecum improprie, deoarece sunt instituții financiare de sprijinire a dezvoltării țărilor membre și nu care să emită o monedă mondială – este format din:

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD);

Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID);

Societatea Financiară Internațională (SFI);

Agenția Multilaterală de Grantare a Investițiilor (AMGI);

Centrul Internațional pentru Aplanarea Disputelor Investiționale (CIADI).

Toate aceste instituții financiare interguvernamentale fac parte din sistemul de instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

BIRD a fost înființată la data de 27 decembrie 1945 și este cel de-al doilea organism creat de Conferința Monetară și Financiară Internațională de la Bretton Woods. Alături de Fondul Monetar Internațional, BIRD a constituit baza sistemului monetar internațional creat la Bretton Woods. BIRD a început să funcționeze la 25 iunie 1946, având ca obiectiv principal: acordarea și/sau garantarea împrumuturilor pentru finanțarea proiectelor de reconstrucție și dezvoltare în țările membre. Cu timpul activitatea de finanțare a BIRD s-a orientat cu precădere spre țările în dezvoltare membre.

Țările membre BIRD erau în număr de 35 în 1945, pentru ca în 1990 să ajungă la 150, în 1996 la 169, iar în 2000 la 178. România a devenit membră BIRD la 15 decembrie 1972. La BIRD au putut adera doar țările membre ale FMI datorită regulilor din statutul acestei organizații care trebuia strict respectat pentru ca Banca să funcționeze în bune condiții.

Mijloacele financiare ale BIRD sunt formate din cotele de participare ale țărilor membre și din fondurile atrase din diferite surse. Mărimea capitalului subscris de fiecare țară membră BIRD este stabilită în funcție de potențialul economico-financiar al țării respective și de cota de participare la FMI. Capitalul subscris la BIRD se varsă în proporție de 10%, restul de 90% rămâne în țara membră, dar BIRD are dreptul să-l ceară atunci când are nevoie de fonduri. Existența acestei mari rezerve de credit guvernamental constituie o garanție a bonității BIRD și dă posibilitatea acesteia să-și suplimenteze fondurile prin emisiuni de obligațiuni pe piețele internaționale de capital. Din vărsământul de 10% făcut de fiecare țară membră, o tranșă de 1% se varsă în aur sau dolari, iar restul de 9% în moneda națională.

Spre deosebire de celelalte instituții specializate ale ONU, BIRD, ca și FMI, este organizată pe principiile unei societăți pe acțiuni, puterea de vot fiind corelată cu cota de participare a țărilor membre.

Organele de conducere ale BIRD sunt: Consiliul Guvernatorilor (fiecare țară membră este reprezentată de guvernatorul băncii centrale și de un viceguvernator) și Consiliul de Administrație (format din 24 de directori executivi, și tot atâția supleanți), Președintele, care este ales pe o perioadă de 5 ani, Consiliul Consultativ și comitetele de împrumuturi (care analizează și elaborează rapoarte privind recomandarea sau nerecomandarea realizării proiectelor propuse, pentru care au fost solicitate împrumuturi). Sesiunile anuale ale Consiliului Guvernatorilor au loc la aceeași dată și în comun cu cele ale FMI, și anume în luna septembrie a fiecărui an.

Condițiile de acordare a împrumuturilor de către BIRD sunt mai avantajoase, în sensul că: termenul de rambursare este cuprins între 15-25 ani, având o perioadă de garanție de 5-7 ani și o dobândă cu 1-2 puncte procentuale sub nivelul dobânzilor practicate pe piețele internaționale de capital.

Operațiunile de împrumut BIRD s-au conformat în general unor principii care, luate împreună, garantează că împrumuturile BIRD sunt făcute pentru țările membre ce au alocat mari fonduri în scopuri financiare și economice. Aceste principii sunt:

BIRD acordă împrumuturi guvernelor, autorităților guvernamentale sau întreprinzătorilor particulari în cadrul teritoriilor țărilor membre;

împrumuturile BIRD sunt chemate să promoveze folosirea resurselor pentru scopuri productive în țările membre;

în acordarea împrumuturilor, BIRD trebuie să acționeze prudent vizavi de perspectivele restituirii împrumuturilor;

utilizarea împrumuturilor este supravegheată de BIRD, care vrea să se asigure că fondurile sunt utilizate doar pentru scopurile autorizate.

Pentru a asista dezvoltarea țărilor membre, BIRD a înființat Institutul Bancar Mondial, care asigură cursuri și alte training-uri în legătură cu dezvoltarea economică și administrativă pentru guverne.

În ultima perioadă de timp, activitatea BIRD a suferit de insuficiența capitalului propriu și împrumutat ca urmare a politicilor țărilor dezvoltate, care au limitat drastic alocările de fonduri către Bancă și filialele sale pe motivul că activitatea acestora nu ar fi destul de eficientă.

Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID).

A luat naștere ca filială a BIRD în anul 1960 și a fost înființată după ce s-a ajuns la concluzia că multe țări care și-au câștigat de curând independența, în cea mai mare parte africane, datorită nivelului lor foarte scăzut de dezvoltare, nu poate contracta și rambursa împrumuturi în condițiile curente, ele având nevoie de o finanțare externă, cu dobânzi mai mici și în condiții mai acceptabile. Împrumuturile AID sunt cunoscute sub denumirea de credite.

AID acordă credite cu preponderență țărilor sărace ale lumii în condiții mult mai avantajoase decât BIRD, și anume: rată mică a dobânzii (câteva procente) sau fără dobândă (cu perceperea doar a unui comision de 0,75%); eșalonarea rambursării creditului se face pe o perioadă foarte lungă de timp, de regulă, de 50 de ani; perioada de garanție este, de asemenea, foarte lungă, atingând 15 ani.

Înființarea AID a avut drept scop îndeplinirea următoarelor obiective:

stimularea dezvoltării economiilor din regiunele mai puțin dezvoltate ale globului prin acordarea de mijloace financiare în condiții mai avantajoase decât cele de pe piața financiară internațională;

finanțarea țărilor foarte sărace în condiții avantajoase pentru realizarea unor investiții, în condițiile în care aceste țări nu își pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse;

acordarea de asistență țărilor subdezvoltate;

finanțarea în condiții mai avantajoase a țărilor foarte sărace, care nu-și pot permite realizarea unor investiții prin împrumuturi de pe piața internațională a creditului din cauza dobânzilor foarte ridicate.

Resursele AID provin din donații și contribuții ale guvernelor, din subscripții ale țărilor membre, din transferuri de profituri ale BIRD, precum și din propriile beneficii ale Asociației.

Împrumuturile acordate de AID ajung să atingă 5-6 miliarde dolari pe an și se acordă în special proiectelor de dezvoltare care sunt adresate trebuințelor de bază ale oamenilor. Evaluarea proiectelor de investiții se face în condiții similare celor practicate de BIRD.

În anul 1960, numărul țărilor membre ale AID era de 50, pentru ca în 1990 să ajungă la 130, iar în 1996 la 158.

Structura organizatorică a AID este integrată în structura BIRD, iar sediul instituției este la Washington, comun cu cel al BIRD.

Corporația Financiară Internațională (CFI) sau Societatea Financiară Internațională (SFI).

A fost înființată în 1956, ca instituție specializată a ONU, afiliată la BIRD, în scopul de a sprijini dezvoltarea întreprinderilor productive private din țările în dezvoltare membre (în 1996 numărul țărilor membre CFI era de 156). În acest sens, CFI participă la capitalul întreprinderilor respective prin cumpărarea de acțiuni, acordă împrumuturi pe termen mijlociu și lung (7-12 ani) și facilitează cofinanțarea proiectelor de dezvoltare.

Ca și AID, CFI nu are o structură organizatorică proprie, ci una integrată în cadrul BIRD, iar conducerea sa este subordonată BIRD. Sediul este, de asemenea, la Washington.

Agenția Multilaterală de Grantare a Investițiilor (AMGI).

A luat naștere în 1988 ca o continuare a Centrului Internațional de Aplanare a Diferendelor legate de investiții. Rolul acestei instituții este de a garanta investițiile private din țările în curs de dezvoltare membre ale BIRD contra riscurilor comerciale.

Capitalul subscris al AMGI a depășit 1 miliard de dolari. În octombrie 1998, numărul țărilor aderente era de 128 de state, România devenind membră a AMGI în 1992. În prezent, numărul țărilor membre ale AMGI este de 155.

Și această instituție este afiliată BIRD, cu o conducere subordonată ei, având sediul la Washington, în aceeași clădire cu Banca Mondială.

5. Centrul Internațional pentru Aplanarea Disputelor Investiționale (CIADI).

A fost înființat în 1966 pentru promovarea creșterii investițiilor internaționale prin asigurarea de facilități, pentru consiliere și arbitraj al disputelor investiționale între străini și țările gazdă. De asemenea, Centrul asigură consultanță, realizează cercetări și editează publicații în domeniul ariei legislative a investițiilor străine.

CIADI are 131 de membri. Pentru a deveni membru al CIADI, trebuie să fii mai întâi membru al BIRD.

Centrul este o organizație autonomă, având legături strânse cu BIRD. Consiliul de Administrație al Centrului, condus de președintele BIRD, este format din câte un reprezentat al fiecărei țări membre.

2.3. Principiile și funcțiile Fondului Monetar Internațional

În baza articolului numărul 1 din Statut, FMI este înainte de toate un for care urmărește permanent promovarea cooperării în domeniul monetar internațional.

Contribuția sa este, mai mult decât orice, îndreptată către promovarea coerenței între politicile economice ale țărilor membre și stabilitatea monetară și financiară internațională. S-ar putea spune, în esență, că FMI „promovează creșterea stabilității”, fie la nivelul țărilor, fie la nivelul global.

Obiectivele majore ale FMI sunt:

promovarea cooperării monetare internaționale;

înlăturarea restricțiilor de natură valutară din calea comerțului mondial și a fluxurilor financiare internaționale;

acordarea către țările membre de credite pe termen scurt și mediu în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanța de plăți externe provocate de cauze imprevizibile, fără ca aceste țări să recurgă la măsuri care ar putea împieta asupra prosperității naționale și internaționale;

promovarea stabilității cursurilor valutare și evitarea devalorizării monetare ca mijloc de concurență internațională;

manevrarea cursurilor în scop de concurență;

scurtarea duratei și diminuarea dezechilibrelor balanțelor de plăți externe ale țărilor membre.

Obiectivul stabilității financiare nu este un scop în sine, ci funcționează în sensul atingerii unei creșteri economice mai mari. Cercetarea a demonstrat cu prisosință că reducerea instabilității, fie internă (inflația scăzută), fie externă (dezechilibre de mică importanță a balanței de plăți externe și al nivelului schimburilor) favorizează creșterea pe termen mediu și lung. De aici decurge necesitatea de a coordona politicile economice pentru a face astfel încât obiectivele naționale să fie compatibile și să nu atragă prejudicii bunăstării economice colective.

În funcție de obiectivele și de mijloacele de care dispune FMI pentru realizarea lor, se pot distinge următoarele segmente mari importante ale activității sale:

Acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanții (în monedă națională), astfel încât, pe de o parte, aceștia să fie sprijiniți la nevoie în eforturile proprii de echilibrare a balanțelor de plăți, iar, pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de decontări, care să faciliteze tranzacțiile comerciale și financiare internaționale. În principiu, țara membră a FMI care a primit credit de la Fond este obligată să-l folosească numai pentru echilibrarea balanței sale de plăți.

Limitarea cât mai mult posibil a restricțiilor valutare care frânează dezvoltarea comerțului internațional. În acest sens, membrii FMI sunt obligați să evite restricțiile valutare asupra plăților curente. În același timp, FMI are sarcina de a veghea și interzice încheierea de acorduri valutare discriminatorii între țările membre.

Menținerea parității monedelor naționale ale țărilor membre și urmărirea stabilității cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare inițiale ale FMI, cursul de schimb al monedei unei țări membre putea să oscileze în raport cu valutele celorlați membri în cadrul unei marje înguste de ±1% față de paritatea oficială.

Din punct de vedere practic, totuși, nu se poate omite faptul că o cooperare economică întâmpină o serie întreagă de obstacole. Înainte de toate, țările pot conferi o greutate diferită acelorași obiective de politică economică.

Unele țări vor acorda pondere mai largă creșterii deplinei ocupări a forței de muncă și, deci, vor urma politici expansioniste, chiar și atunci când acestea comportă inflație excesivă; invers, alte țări pot privilegia obiectul stabilității în detrimentul deplinei folosiri a forței de muncă. De aceeea, istoria FMI nu este alcătuită din altceva decât din falimentele și succesele încercărilor de a întări o cooperare mai largă între națiuni.

La Conferința monetară de la Bretton Woods s-au pus bazele unui adevărat sistem monetar internațional. Principiile și mecanismele8 adoptate în 1944 sunt multiple, dar cele mai importante sunt:

etalonul monetar internațional care, de fapt, era etalonul aur-dolar;

rolul și prețul aurului;

convertibilitatea monetară și multilateralizarea plăților;

paritatea monetară și cursul de schimb valutar;

____________________

8 CONSTANTIN MOISUC – „Relații valutar-financiare internaționale” – editura Fundația România de Mâine, București, 2002.

lichiditatea monetară internațională;

echilibrul valutar-financiar;

instituții monetar-financiare internaționale.

Sesiunea anuală a FMI din septembrie 1996 a adus pe scena preocupărilor Fondului un număr de 11 principii de gestiune economică, reprezentând un nou cod de bună conduită economică, menit să conducă spre o creștere economică durabilă.

Aceste principii se referă la următoarele aspecte:

politicile monetare, fiscale și structurale ale țărilor membre ale Fondului să fie similare și să aibă o strânsă legătură între ele;

evitarea dezechilibrelor majore ale balanțelor de plăți pentru o stabilitate a cursurilor de schimb și pentru una financiară;

crearea unui ambient economic adecvat care să favorizeze dezvoltarea sectorului particular;

micșorarea ratei inflației;

continuarea politicii de liberalizare totală a comerțului mondial;

încurajarea țărilor către convertibilitatea monedelor lor naționale și către libera circulație a capitalurilor;

realizarea echilibrelor balanțelor de plăți pe termen mediu și micșorarea datoriei publice prin adoptarea unor politici bugetare adecvate;

reducerea cheltuielilor neproductive la nivel de economie națională și investire în dezvoltarea resurselor umane;

introducerea reformelor structurale, cu precădere pe piețele forței de muncă;

gestionarea corectă și riguroasă a sectorului public, punându-se accent pe respectarea legislației în vigoare și pe lupta împotriva corupției;

supravegherea mai atentă a sistemului bancar pentru a elimina riscurile și a eradica falsificările de bani.

Funcțiile FMI constă în:

a). Funcția de supraveghere. Coordonarea politicilor economice poate fi urmărită, schematic, din două puncte de vedere. Primul se bazează pe fixarea regulilor în areale foarte precise (rule based), astfel încât coordonarea FMI se realizează în mod aproape mecanic, urmărind eventuala tentativă a țărilor de a eluda regulile fixate dinainte. În această logică au intrat în sistemul monetar al aurului, precum și sistemul multilateral de cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. Cea de-a doua abordare e mai discreționară, constând în a se asigura, printr-o acțiune de supraveghere, că obiectivele și acțiunile de politică economică adoptate de țări în mod separat să nu fie în contradicție cu interesele colective.

Aceasta este abordarea urmată actualmente de FMI după abordarea sistemului cursurilor de schimb fixat la Bretton Woods. Supravegherea este, fără îndoială, principala rațiune de a fi a FMI. După unii autori, aceasta este funcția la care trebuie să se racordeze toate celelalte funcții, inclusiv cea financiară.

În mod uzual, se distinge o acțiune de supraveghere bilaterală, în scopul aprecierii politicilor economice a țării membre FMI, și o acțiune de tip multilateral, în care FMI reunește demersurile economice și ale politicilor naționale în plan global.

Din punct de vedere al conținutului, acțiunea de supraveghere bilaterală se exercită pe două nivele: unul este acela al politicii schimbului, sau, mai bine spus, al sistemului multilateral al plăților curente, iar celălalt vizează adecvarea politicilor economice ale țării membre în raport cu situația balanței sale de plăți și de schimb.

Aceasta este o funcție ce se impune prin art. IV al Statutului, și care obligă fiecare țară membră să colaboreze cu FMI și cu alte țări membre ale organizației cu scopul de a asigura funcționarea și stabilitatea sistemului de schimburi. Decurge de aici obligația de a furniza FMI un flux de informații amplu și constant, precum și alte date statistice, asupra propriei situații economice. Tehnicienii FMI, provenind din întreaga lume, sunt aleși după cunoștințele lor tehnice și conduc consultații periodice cu țările membre, numite „consultații ex-art. IV”. Tehnicienii merg în „misiune” în țările membre spre a întâlni, dincolo de autoritățile guvernamentale, reprezentanții categoriilor sociale și exponenții sectorului privat, ai vieții academice și ai cercetării.

Aceste consultații se acordă de obicei anual și, pe baza lor, tehnicienii FMI redactează un raport conținând analizele și recomandările lor, raport care trebuie aprobat de superiorii ierarhici ai organizației. Focalizarea consultațiilor se face, în ultimă instanță, asupra poziției externe a țării, dar în practică se ia în considerare o pluralitate de variabile și se examinează cea mai mare parte a politicilor economice urmate de țara respectivă, dintre care un rol de primă mărime este rezervat politicii de schimb, celei monetare și celei fiscale. O asemenea practică își găsește fundamentarea în faptul că poziția externă a unei economii este întotdeauna fructul politicilor puse în practică pe plan intern. Linia de demarcație între politicile care influențează poziția externă și celelalte nu este întotdeauna exact posibil de definit.

Este evident că, în timp, atenția asupra politicilor interne s-a concentrat dincolo de sfera macroeconomicului, extizându-se către aspectele ce vizează funcționarea piețelor și a instituțiilor, și care au fost numite chiar „aspecte structurale”.

Acesta este rezultatul convingerii, începând din anii ’70, că asupra stabilității interne și externe ale unei țări pot influența în mod determinant fie factori care contribuie la determinarea ofertei (supply side), fie normele care reglează raporturile între principalii actori economici (gradul de independență a băncii centrale sau regulile și procedurile de vigilență asupra sistemului bancar).

Se acordă o atenție deosebită de câțiva ani buni, între altele, sistemelor de securitate socială în funcțiune în țările membre, fie cu scopul verificării că acestea sunt într-adevăr capabile să acopere categoriile cele mai fragile ale populației, fie pentru a fi siguri că spusele pe care le comportă vor putea fi susținute de conturile publice.

Supravegherea bilaterală nu este altceva decât o dimensiune a supravegherii multilaterale, pe care FMI o desfășoară pentru a asigura congruența politicilor economice la nivel global, mai ales ale țărilor mai mari, cu impact major în exterior.

b). Funcția financiară. Fondului Monetar Internațional pune la dispoziția țărilor membre propriile resurse financiare, pentru ca acestea să-și poată elimina dezechilibrele externe, și care se pot manifesta fie în deficitul balanței de plăți, fie într-o poziție precară a rezervelor valutare. Funcția financiară are scopul de a evita ca țările membre să recurgă la măsuri extreme, uneori cu efect distructiv al prosperității naționale sau internaționale (art. 1). Cu alte cuvinte, se dorește, pe de o parte, restrângerea acțiunilor care produc daune altor țări membre, cum ar fi măsurile protecționiste și devalorizările concurențiale, pe de altă parte, să se evite ajustări excesiv de costisitoare pentru țările în dificultate, în ceea ce privește eficiența economică și ocuparea forței de muncă. Totuși, în exercitarea acestei funcții, FMI caută întotdeauna un echilibru just între împrumuturile acordate și gradul de corectitudine al politicilor economice, pe scurt, între finanțarea externă și ajustarea internă. Pentru aceasta, cheltuirea fondurilor este întotdeauna corelată, total sau parțial, cu actualizarea măsurilor colective de politică economică stabilite împreună cu autoritățile acelei țări. Această practică este numită în mod convențional „condiționalitate”.

Prin aceasta se dorește ca țara să-și remedieze durabil problemele care stau la baza dezechilibrului extern. În același timp, condiționalitatea garantează împrumuturile oferite țărilor, și care implică folosirea resurselor comune, pot fi restituite în intervalul convenit. Aceasta este necesar nu numai pentru a salva stabilitatea financiară a FMI pe plan administrativ, dar și pentru a obține ca resursele comune, prin definiție limitate, să fie cât mai mult disponibile pentru toți membrii care au nevoie de ele.

Sensurile condiționalității nu diferă de cele care fac obiectul activității de supraveghere, doar că aceste conținuturi se concretizează în obiective foarte precise, pe care țara beneficiară trebuie să le realizeze în cursul programului de asanare convenit. O parte din aceste obiective se referă la conduita politicii monetare, fiscale și de schimb. Criteriile sunt exprimate, în general, în termeni de valori maxime sau minime asupra anumitor variabile luate în considerare în controlul autorităților, ca, de exemplu, nivelul deficitului public, nivelul rezervelor. Este vorba, bineînțeles, despre indicatori cuantificabili asupra cărora există date statistice disponibile.

Programul se completează cu obiectivele referitoare la aspectele definite de noi ca structurale. Acestea constau în măsuri menite să ajute la înlăturarea impedimentelor activității productive sau financiare și pentru eliminarea distorsiunilor care duc la o alocare ineficientă a resurselor. Exercițiul condiționării se leagă și de faptul că împrumuturile nu se alocă într-o tranșă unică, ci în mai multe tranșe, în mod normal cu scadență trimestrială. Aceasta înseamnă să se verifice din când în când progresele înregistrate în punerea în practică a programului de însănătoșire a situației economice asupra căruia s-a convenit.

Dacă unele obiective nu se realizează, tehnicienii și organele executive ale FMI apreciază problema sub aspectul caracterului acesteia și decid dacă vor continua, suspenda sau întrerupe întregul program. În acest scop, elementele importante de apreciere sunt: mărimea discrepanței între rezultate și obiective, dacă motivul discrepanței este în afara controlului autorităților, dacă acesta este rezultatul politicii economice sau al factorilor exogeni.

c). Funcția de asistență tehnică. O altă funcție de importanță deosebită este aceea de asistență tehnică, pe care FMI o furnizează mai ales țărilor membre, în special în domeniul economic (în sectorul fiscal, sectorul monetar, balanță de plăți, statistică). O asemenea formă de asistență, preponderent gratuită, se realizează fie cu experții săi la fața locului, fie prin cursuri de formare și de orientare ținute la sediile FMI. În general, obiectivul asistenței tehnice se schimbă în funcție de nevoile țărilor membre și de strategiile FMI. În anii ’90, aceasta a fost în mare parte destinată cerințelor fostelor economii planificate apărute după destrămarea blocului sovietic, în care lipseau cu desăvârșire aparatele instituționale și normele necesare unei funcționări normale a economiei de piață.

Actualmente, un sector de importanță în continuă creștere este acela al standardelor internaționale fixate în numeroase domenii, și la care se cere țărilor membre să se adapteze. Cerințele specifice țărilor sunt determinate rând pe rând în cursul consultărilor, sau cu ocazia programelor de finanțare.

d). Funcția statistică. FMI dezvoltă dintotdeauna un rol foarte important în domeniul statisticilor internaționale, așa încât s-ar putea vorbi despre o funcție statistică a FMI. Țările membre sunt, în fapt, obligate să comunice FMI o serie de date asupra situației lor economice și, astfel, FMI dispune de o enormă cantitate de informație.

Contribuția sa în acest domeniu se concretizează fie în punerea la dispoziția întregii Comunități a acestor statistici, printr-o serie de publicații, cea mai de seamă fiind, poate, „International Financial Statistics”, fie în derularea în anumite domenii, cum ar fi balanțele de plăți, a unei activități mai bine armonizate în domeniul statistic.

2.4. Sursele de finanțare, atribuțiile și organele decizionale ale Fondului Monetar Internațional

Resursele principale ale FMI se constituie din cote de participație ale tuturor țărilor membre (și aceasta este o urmare a planului White) și pot beneficia de ele, în absența altor resurse, țările care au nevoie. Aceste cote au fost exprimate inițial în dolari americani, iar în prezent în DST. Sub acest aspect, FMI se deosebește de Banca Mondială care, cu toate că are și ea un sistem de cote de participație la capitalul social, se aprovizionează cu resurse financiare de pe piețe, mai ales emițând obligațiuni.

Cotele reprezintă contribuții ale țărilor și sunt stabilite proporțional cu importanța economică a fiecăreia dintre acestea, și anume în funcție de valoarea comerțului internațional și de volumul producției naționale.

Conform statutului FMI din anul 1944, cotele-părți trebuiau vărsate în proporție de 25% în aur și 75% în moneda națională. Din ianuarie 1975, obligația țărilor membre de a vărsa în aur un sfert din contribuțiile lor este abolită. În prezent, cotele sunt vărsate în proporție de 25% în valute internaționale și DST – parte care, în caz de nevoie, poate fi retrasă fără condiții, temporar – iar ceea ce rămâne (75%) în valuta țării respective.9 Suma lor constituie capitalul suplimentar al FMI, care se utilizează, între altele, pentru operațiuni de împrumut. În acest din urmă caz, țările membre remit FMI bonuri de tezaur nenegociabile, iar dacă, dintr-un motiv oarecare, Fondul are nevoie de moneda respectivă, el procedează la încasarea bonurilor.

FMI funcționează, așadar, ca și o bancă cooperatistă, unde depozitele vărsate de comunitate sunt puse la dispoziția membrilor în caz de nevoie. În fapt, doar o parte din acest fond este disponibil, în mod normal, între 60%-70%, deoarece monedele naționale au ponderea cea mai ridicată în cadrul cotelor-părți, iar cele mai multe dintre acestea nu sunt convertibile.

____________________

9 CONSTANTIN MOISUC – „Relații valutar-financiare internaționale” – editura Fundația România de Mâine, București, 2002, pag. 199.

Resursele FMI se văd afectate din punct de vedere calitativ și de aceea o mare parte din aceste resurse nu pot fi utilizate în tranzacții internaționale.

Cotele servesc și altor scopuri. Înainte de toate, așa cum am spus deja, ele sunt luate ca referință pentru a determina cât pot lua țările ca împrumut. În cadrul FMI, de fapt, nu se votează, ca și în oricare organizație internațională, în baza numărului de „membri”, ci pe baza contribuției de capital vărsat de țara respectivă. Cotele-părți determină dreptul de vot – în cadrul FMI se practică sistemul votului ponderat. În funcție de mărimea cotei fiecare țară dispune de un anumit număr de voturi. Unui membru i se atribuie automat 250 de voturi, la care se adaugă un vot pentru fiecare parte a cotei sale, echivalentă a 100.000 DST. Cu cât este mai mare cota de capital a unei țări la capitalul organizației, cu atât mai mare va fi puterea sa de vot.

Voturile-bază servesc la a garanta că oricărei țări, cât de mică, îi este dată posibilitatea de a vota. Cotele-părți determină și cuantumul drepturilor de tragere ale statelor membre asupra resurselor Fondului. Fără derogări speciale, nimeni nu are dreptul să „tragă” mai mult de 125% în raport cu contribuția proprie.

Cotele sunt revizuite la intervale de 5 ani. În cursul acestor revizuiri se stabilește, înainte de orice, dacă capitalul suplimentar este adecvat sau mai puțin adecvat nevoilor de lichidități a țărilor membre și rolul pe care FMI este chemat să-l joace. La Bretton Woods, valoarea totală a cotelor a fost fixată în jurul sumei de 8,8 miliarde dolari, cu puțin mai mare decât cea discutată în propunerea comună anglo-americană (8,5 miliarde dolari). În 1947, când FMI a început să opereze, cotele urcau doar la 7,7 miliarde de dolari, fiindcă nu toate țările care participaseră la conferință subscriseseră la acorduri.

După ultima revizuire, completată în ianuarie 2003, capitalul FMI a atins aproape 300 miliarde de dolari ( 218,5 miliarde DST). În termeni reali, adică în raport cu produsul sau comerțul mondial, dimensiunea FMI n-a crescut față de începuturile sale, ba chiar s-a redus în mod remarcabil. În fapt, în 1950 capitalul FMI era de circa 6,5% din comerțul mondial, pe când astăzi este doar de 2,79% din comerțul mondial, procent destul de stabil de la jumătatea anilor ’70.

Rezerva de aur la 30 aprilie, 2003 și 2002, deținută de FMI era de 3.217.341 de kilograme de aur, echivalentul a 103.439.916 uncii de aur fin. Valoarea deținerilor de aur de către FMI la data de 30 aprilie 2003, calculat la prețul pieței, era de 25,2 milioane DST, față de 25,1 milioane DST la 30 aprilie 2002.

Revizuirea cotelor servesc și la aprecierea importanței și rolului țărilor membre în economia mondială (Anexa 1). În acest scop, sunt luați în considerare diferiți indicatori, fie reali, fie financiari (de exemplu: venitul național, schimburile comerciale cu străinătatea, rezervele în valută).

Structura decizională a FMI nu diferă mult de cea a unei societăți de afaceri (Anexa 2). „Acționarii”, adică cele 184 de țări membre, sunt reprezentați cu toții – prin miniștrii sau președinții băncilor centrale – într-un Consiliu al Guvernatorilor (Board of Governors). Atribuțiile acestui Consiliu sunt acelea de luare a deciziilor asupra chestiunilor de importanță deosebită (creșterile cotelor sau admiterea de noi membri), se reunește în mod normal doar o dată pe an, iar hotărârile sale – de regulă luate cu majoritate de voturi – sunt adoptate chiar și în afara întâlnirilor anuale, strângând voturile prin poștă sau telefax. De fapt, direcțiile strategice ale acționariatului sunt formulate de un organ consultativ restrâns – Comitetul Monetar și Financiar Internațional (până de curând numit Comitet Interimar) – la care participă Guvernatorii a 24 de țări. Acestor 24 de state li se alătură toate celelalte formând ceea ce se numește Constituencies.

Administrarea propriu-zisă a FMI este însă de competența unui Consiliu de Administrație (Executive Board) compus din 24 de Directori executivi, dependenți, în același timp, de organizație și reprezentanți ai țărilor membre.

Consiliul, prezidat de Directorul general (Managing Director) al organizației, exercită, într-o primă etapă, funcția de supraveghere, aprobă acordurile de împrumut și discută preliminar orice propunere care solicită o hotărâre a Guvernatorilor. De aceea, Consiliul de Administrație poate fi organul cel mai important în FMI. În general, deciziile FMI nu sunt luate niciodată izolat fără să dea seamă țărilor membre.

Chiar atunci când deciziile sunt rezultatul inițiativei staff-ului sau a Directorului general, sunt în ultimă instanță aprobate de țările membre prin Consiliul de Administrație sau direct de Consiliul Guvernatorilor.

Rolul Consiliului de Administrație a fost între cele mai dezbătute aspecte la Conferința de la Bretton Woods. Punctul spinos era acela care privea nivelul de implicare al Directorilor executivi față de această însărcinare. Într-adevăr, fiindcă aceștia trebuiau să fie funcționari de rang foarte înalt, era plauzibil ca aceștia să continue să lucreze în propriile țări și să se deplaseze la Washington doar ocazional.

Se întâmplă, totuși, destul de des chiar invers, și anume, Directorii executivi și-ar dedica tot timpul administrării FMI. Și, astfel, în baza Statutului, Consiliul funcționează „în sesiune continuă”, o formulă complicată până acolo încât componenții Consiliului au baza fixă la Washington și pot să se reunească în orice moment. Keynes se zbătuse ca sediul FMI să fie stabilit în Europa sau la New York, temându-se ca prezența constantă a Directorilor la Washington i-ar fi supus mai ușor controlului politic al Guvernului SUA (lucru care nu s-a verificat, cu excepția cazului Directorului executiv american). Orice Director executiv dispune de un număr de voturi proporțional cu cota țării, sau cu suma cotelor țărilor pe care aceasta le reprezintă.

Astfel, de exemplu, puterea votului Italiei, care prezidează o Constituency, cuprinde alte cinci țări, care a crescut de la 3,36% (procentul de voturi pe care le are Italia, în mod individual) la 4,23%.

Cvorumul necesar aprobării unei decizii este variabil, în anumite cazuri prevăzându-se majoritatea simplă, în alte cazuri, cea calificată, de 70% sau 85% din voturile totale. În acest ultim caz, SUA pot exercita în fapt o putere de veto, cota lor fiind de peste 15%. Pe de altă parte, același lucru pot face, cel puțin în principiu, grupuri de țări, europene sau în curs de dezvoltare, care se pot pune de acord în a vota în același fel. Prin tradiție, în Consiliul de Administrație nu se recurge aproape niciodată la votul formal, ci se decide prin „consens”, adică se determină o anumită direcție care va prevala în orice discuție. Cu o asemenea practică se dorește sublinierea caracterului cooperativ și unitar al instituției. Aceasta nu înseamnă însă că nu se ține cont de puterea efectivă a votului fiecărui reprezentant.

Articularea intereselor în interiorul Consiliului de Administrație și al Comitetului Monetar și Financiar Internațional, este complexă. În trecut, o diferență importantă putea fi aceea între Directorii executivi provenind din țările industrializate și cei proveniți din țările în curs de dezvoltare. În actualul Consiliu, aceștia din urmă sunt în număr de 12 (inclusiv Rusia) cu un total de 33% din voturi, și, deci, în stare să influențeze semnificativ hotărârile finale.

Această distincție poate fi încă utilă pentru anumite probleme. De exemplu, țările în curs de dezvoltare tind să suporte majoritar creșterile de capital, noile alocări de DST și instanțele de finanțare, acestea fiind principalele beneficiare ale unor astfel de decizii. În cea mai mare parte a cazurilor, totuși, interesele în interiorul Consiliului de Administrație nu se articulează aproape niciodată pe baza a doar două blocuri.

Înainte de toate se întâmplă rar ca țările industrializate să se miște în mod compact. Un prim motiv pentru aceasta este legat de structura Consiliului în Constituencies. Mulți Directori executivi ai țărilor industrializate se află astfel în situația de a reprezenta și țările în curs de dezvoltare sau în tranziție. Un al doilea motiv ar fi că există diferite disensiuni chiar între țările industrializate. Țările G-7, care în Consiliu dețin cam 48% din voturi, tind să se alinieze ca să direcționeze hotărârile Consiliului, dar pozițiile lor nu sunt întotdeauna și pozițiile țărilor industrializate mici (Belgia, Țările de Jos, Australia, Suedia). Există, bineînțeles, și o aliniere a celor 7 Directori ai țărilor din Uniunea Europeană (UE), a cărei greutate în ceea ce privește voturile este de circa 34% din totalul voturilor, mult superior ponderii SUA.

Pozițiile țărilor industrializate sunt puternic influențate și de interesele lor geopolitice. Țările cu un puternic trecut istoric colonial (de exemplu: Franța, Țările de Jos (Olanda), Marea Britanie) continuă să aibă raporturi foarte strânse cu fostele colonii și tind, deci, să le ajute în cererile lor de finanțare. În același mod, se observă o tendință a SUA de a favoriza țările Americii Latine, precum și Germaniei și Rusiei de a favoriza pe cele ale Europei Centrale și de Est. Japonia și Australia, însă, au poziții apropiate țărilor Extremului Orient.

Directorul general, pe lângă președinția Consiliului de Administrație are și responsabilitatea personalului FMI (numit, de obicei, „staff”), este acela care reprezintă instituția și poate vorbi în numele ei, lucru pe care Guvernatorii și Directorii executivi nu-l pot face, fiind legați de FMI, dar și de propria lor țară.

Directorul general e complet dedicat instituției și are un mandat pe 5 ani, la sfârșitul căruia poate fi reales. Influența sa asupra strategiei FMI este determinantă și, istoria demonstrează, tocmai, cum a evoluat FMI în funcție de vederile proprii ale persoanelor care au ocupat acest fotoliu. Din mai 2000 până în mai 2004, Director general este germanul Horst Köhler, ultimul din cei 8 europeni. Chiar de la început, însă, SUA a preferat să-și asigure președinția Băncii Mondiale, motivul fiind acela că, dat fiind că aceasta (Banca Mondială) se finanțează mai ales recurgând la piețele mai cu seamă cele americane, prezența unui american s-ar fi dovedit mai benefică pentru SUA. În consecință, chiar s-a stabilit tradiția ca în fruntea Băncii Mondiale să vină un american (SUA), iar în fruntea FMI un european.

CAP. 3. Transformări majore în activitatea Fondului Monetar Internațional, încercări de adaptare la evoluția economiei mondiale

Drepturile speciale de tragere

Cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului Guvernatorilor Fondului, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de „drepturi speciale de tragere” (DST) asupra Fondului. Ideea fundamentală a finanțării DST este că o parte tot mai însemnată a lichidității internaționale să poată fi creată și monitorizată de comunitatea internațională. Această măsură a fost luată ca urmare a demonetizării aurului și angajamentului SUA de a echilibra balanța contului curent, ceea ce ar fi dus la un deficit de lichidități internaționale.10

DST nu este o valută, și nici un drept a FMI, în schimb, este un potențial drept de folosire a valutelor libere a membrilor FMI.

Prin natura lor, DST sunt unități de cont, care pot fi utilizate de către băncile centrale ale țărilor membre ale FMI în același mod ca și aurul și valutele convertibile, deci pot juca rolul de instrumente internaționale de plată și de rezervă. DST sunt creanțe „erga omnes”, adică „opozabile tuturor”, spre deosebire de monedele de rezervă care reprezintă creanțe asupra unui singur debitor. Garanția DST constă în acceptarea lor colectivă și nu în valoarea lor intrinsecă. Pentru țările respective, DST (Special Drawing Rights) au rolul unor devize și se pot utiliza pentru achiziționarea de devize convertibile, pentru realizarea de plăți, acordarea de credite, în principal prin intermediul băncilor centrale ale țărilor interesate. Atât sumele în DST alocate statelor, cât și deținerile de DST neutilizate, aflate în cont la FMI, sunt purtătoare de dobânzi, având același regim cu cel al depozitelor. Deci, pentru alocările de DST statele plătesc dobânzi, dar și pentru deținerile de DST în contul FMI ele încasează dobânzi.

___________________

10 ION BARI – „Economie mondială” – editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pag. 254.

Lichiditatea este mărită la un interval de 5 ani prin sporirea nivelului deținerilor de DST din fiecare țară. Pentru a-și forma resursele necesare acestei măriri, FMI recurge la diverse împrumuturi de la marii posesori de fonduri valutare.

Definită inițial printr-un conținut de aur egal cu cel al dolarului american din 1944, respectiv 0,888671 grame aur fin, unitatea de cont DST a fost redefinită ulterior, ca o medie ponderată, calculată zilnic, a cursurilor des chimb ale unui „coș valutar” alcătuit din 16 monede (iunie 1974). În 1981, s-a considerat că abudența unor monede naționale fără vocație internațională în „moneda-coș” (cum mai sunt denumite DST) nu era utilă, luând astfel naștere un nou „coș valutar” format din doar 5 monede naționale. În 1999, din „coșul” DST făcea parte: dolarul american (o pondere de 39%), marca germană (21%), yenul japonez (18%), francul francez (11%) și lira sterlină (11%). După apariția EURO, coșul DST este format doar din 4 monede naționale, și anume: dolarul american (39%), euro (32%), yenul japonez (18%) și lira sterlină (11%), ultima revizuire a avut loc în octombrie 2000. În anul 2002, cursul mediu de schimb a fost de: 1 DST = 1,26771 dolari, iar în 2003 de: 1 DST = 1,38391 dolari. Valoarea DST ca rezervă derivă din angajamentele țărilor membre de a deține și de a accepta DST, și de a onora variatele obligații conectate cu sistemul de operare DST.

Noul activ de rezervă creat în cadrul FMI sporește posibilitatea țărilor membre de tragere asupra Fondului. El a fost denumit „drepturi speciale de tragere”, întrucât – spre deosebire de drepturile de tragere obișnuite asupra FMI – sumele care sunt utilizate în cadrul noilor drepturi de tragere urmează să fie rambursate în proporție de 30%, restul de 70% fiind alocate cu titlu nerambursabil, iar folosirea DST se face fără îndeplinirea formalităților și condițiilor care însoțesc drepturile obișnuite de tragere.

Alocarea de DST înseamnă deci transcrierea în „contul de drepturi speciale” al unui stat membru al FMI, a unei sume proporționale cu cota sa de participare la Fond (Anexa 3).

DST constituie o linie automată de credit asupra FMI și dau posibilitatea țărilor membre la Fond cu balanța de plăți deficitară să obțină devize libere de la țările membre care au balanțele de plăți excedentare, prin intermediul FMI, pentru echilibrarea acesteia. Aceste din urmă țări primesc în schimb DST pentru echivalentul sumelor lor în monedă națională, pe care le pun la dispoziția țărilor membre cu balanțe de plăți deficitare, iar băncile centrale pot utiliza, la rândul lor, aceste sume în DST, atunci când ar avea nevoie. Membrul care trage își vede mărit debitul, în timp ce acela care primește DST în schimbul propriei monede (sau a altei monede convertibile) este creditat. Banca centrală a țării care „trage” va include suma la pasivul său, în creditul contului de trageri speciale, iar Banca centrală a statului care acceptă DST le înscrie la activul său. Un participant ale cărui active în DST sunt superioare alocațiile primite de la FMI încasează dobânzi pentru excedent, în timp ce un alt participant, ale cărui active în DST sunt inferioare alocațiilor, varsă un comision în contul FMI.

De la adoptarea primului amendament la statutul Fondului (1969), FMI a fost autorizat să aloce DST țărilor membre. Decizia de alocare (sau de anulare) a DST necesită o majoritate de voturi de 85% din Consiliul Guvernatorilor. Prima alocare de DST, în sumă totală de 9,5 miliarde dolari, a avut loc în perioada 1970-1972 (în trei tranșe: 3,5 miliarde de la 1 ianuarie 1970, 3 miliarde la 1 ianuarie 1971 și 3 miliarde la 1 ianuarie 1972), iar a doua în perioada 1979-1981, în valoare de 12 miliarde DST (circa 14 miliarde dolari), de asemenea în 3 tranșe, de câte 4 miliarde.

Cumulat, până în prezent s-au alocat 21,4 miliarde DST țărilor membre, distribuite proporțional țărilor membre FMI, în funcție de mărimea cotei de participare la Fond. Punerea în practică a acestui mecanism, atât de minuțios conceput și menit să conducă la transformarea DST într-o monedă națională, nu s-a dovedit o întreprindere facilă.

Drepturile speciale de tragere sunt mai puțin competitive decât un portofoliu diversificat de devize, un motiv fiind rata proprie a dobânzii, mult timp mai scăzută în comparație cu media dobânzilor celor cinci monede pe care este bazat calculul cursului DST. Rata dobânzii DST prevede baza pentru calcularea ratei șarjei necedate finanțării FMI și dobânda plătită pentru creditele țărilor membre FMI.

Rata dobânzii DST este determinată săptămânal și este bazată pe cantitatea medie reprezentativă a ratelor dobânzii datoriilor pe termen scurt în moneda piețelor din coșul valutelor care fac parte din DST.

O altă cauză rezidă în însuși atitudinea țărilor bogate, care furnizează moneda de rezervă, țări care nu doresc să renunțe la o serie de privilegii ce decurg din această situație:

creșterea rolului lor de intermediar financiar internațional – ceea ce conduce la simularea dezvoltării propriului sistem bancar;

privilegii de „poziție”, adică posibilitatea obținerii de credite externe cu dobânzi mai mici reprezentând prețul pe care creditorii străini sunt dispuși să-l plătească pentru a putea deține cantități suficiente de monedă de rezervă;

exportatorii și importatorii din țara a cărei monedă servește ca mijloc de plată internațională au mai multe facilități pentru a reglementa operațiunile lor în monedă națională și pot reduce, în consecință, volumul fondului lor de rulment în devize străine.

La rândul lor, băncile centrale din aceste țări nu văd cu ochi buni schimbarea structurii rezervelor proprii, prin creșterea ponderii în DST în detrimentul monedelor forte. La toate acestea se mai adaugă concurența puternică făcută de piața eurodevizelor la care multe țări, chiar și în dezvoltare, au preferat să apeleze. În fine situația a mai fost influențată și de „revenirea” dolarului, al cărui curs, începând cu anul 1979, s-a redresat puternic.

În consecință, încrederea în DST – creație a unui organism internațional, nu a evoluat într-un sens pozitiv, majoritatea țărilor continuând să rămână atașate de moneda clasică, de devizele forte. Fapt este că importanța DST în ansamblul rezervelor valutare, (exceptând aurul) este în scădere, ponderea lor trecând de la 8%, în 1972, la 4% la începutul lui 1985 (Anexa 4).

3.2. Începuturile activității Fondului Monetar Internațional

Una din primele sarcini ale FMI a fost aceea de a stabili paritățile inițiale pentru monedele țărilor membre. În decembrie 1946 paritățile au fost fixate pentru 32 din cei 39 membri de la acea dată, iar celelalte vor fi fixate la puțină vreme după aceea. O excepție a reprezentat-o Italia, care, la momentul aderării sale în 1947, în plină reconstrucție, a obținut permisiunea de a menține parități fluctuante. De la sfârșitul lui 1949, autoritățile monetare italiene au menținut lira stabilă (625 lire la 1 dolar), valoare utilizată pentru fixarea parității oficiale în martie 1960. Această paritate rămâne neschimbată chiar până în decembrie 1971, când sistemul Bretton Woods a intrat în criză.

Se poate spune că sistemul Bretton Woods a început să funcționeze la toți parametrii doar spre sfârșitul anilor ’50, fiindcă la început aproape toate valutele importante, cu excepția dolarului și a escudo-ului portughez, nu erau pe deplin convertibile. Conceptul de convertibilitate implică aceea că țara emitentă să nu impună restricții asupra mișcărilor de valută legate de tranzacții curente ale balanței de plăți. Una din problemele de început ale FMI s-a ivit atunci când a trebuit să înfrunte lipsa de dolari (dollar shortage). La sfârșitul războiului, atât Europa cât și Japonia, înregistrau grave deficite ale ieșirilor curente ale propriei balanțe de plăți din cauza cererii mari de importuri, furnizate mai cu seamă de Statele Unite. Acest dezechilibru a persistat în primii ani ai perioadei postbelici, până când deficitul țărilor europene, pe atunci unite în Organizația pentru Cooperare Economică în Europa (OECE), atinge în 1947 valoarea de 9 miliarde de dolari, Europa și Japonia se regăseau, în același timp cu rezerve diminuate de aur și dolari, în vreme ce SUA deținea circa 2/3 din stocul mondial de aur. Problema a fost atât de puternic resimțită încât Consiliul de Administrație al FMI s-a reunit în august 1947 pentru a decide dacă să declare sau nu dolarul „valută deficitară”, recurgând astfel la prevederea art.VII (și astăzi în vigoare), care autorizează FMI să raționalizeze folosirea resurselor sale de valută în cauză. Discuția a fost, totuși, închisă în sens negativ, reținându-se că disponibilitățile în dolari ale FMI erau suficiente pentru a face față cererii prevăzute.

Dezechilibrul global a fost agravat de faptul că diferite țări europene adoptaseră parități supra-evaluate, care făceau să crească dificultățile exportului lor pe piețele lumii, dificultăți care-și aveau motive în carențele de ordin structural ale capacității de producție.

La rezolvarea problemei lipsei de dolari a contribuit în mod determinant Planul Marshall, prin care Statele Unite vor trimite către Europa, între 1948 și 1952, circa 13 miliarde de dolari. Planul cerea ca țările beneficiare să coopereze în vederea reducerii barierelor comerciale și de plăți internaționale. Aceasta a contribuit la procesul derulat către deplina convertibilitate a valutelor europene. Un rol crucial în aceasta a jucat și Uniunea Europeană a Plăților, creată în 1950 de către țările OECE. Prin intermediul BRI – Banca Reglementărilor Internaționale, cu sediul în Basilea, Elveția – Uniunea ținea loc de Clearing House („camera de compensare”) pentru plățile între țările membre. La finele fiecărei luni erau examinate situațiile exacte ale acestora, situații care erau reglate prin mecanismul de „compensare multilaterală”. Asta reducea numărul plăților și, de aici, nevoia de rezerve în valută a țărilor europene.

În preajma anului 1952, țările europene își dublaseră deja exporturile, iar balanța lor curentă devenise activă. Către mijlocul anilor ’50 atât problema penuriei de dolari, cât și cea a convertibilității erau deja substanțial rezolvate. În luna decembrie a anului 1958, opt țări europene și-au declarat propriile valute convertibile.

În exercitarea funcției financiare, principala dificultate pentru FMI consta, în acești ani, în aprecierea dacă cererile de împrumut erau sau nu justificate. De fapt, cerințele imperioase ale reconstrucției comportau, pentru numeroase țări membre, care fuseseră implicate în al II-lea război mondial, o puternică cerință de importuri din străinătate. Dezechilibrele balanțelor de plăți care decurgeau de aici erau de medie și lungă durată. Creditele FMI erau, totuși, destinate capacității de a înlătura dezechilibrele temporare în balanțele de plăți. Toate acestea au constituit o limitare a întăririi rolului FMI la nivel internațional. În realitate, recurgerea la resursele FMI a fost, inițial, foarte slabă, așa încât în 1955 creditele FMI se cifrau la puțin peste 1 miliard de dolari, din care peste jumătate au fost acordate între 1947-1948, adică înainte de Planul Marshall. Activitatea de împrumut în faza aceasta de început era orientată mai ales spre susținerea țărilor în atingerea deplinei convertibilități a propriilor ieșiri curente.

Către sfârșitul anilor ’50, sistemul de parități fixe a început să funcționeze în regim deplin, cu valutele cele mai importante devenite convertibile. Dolarul devenise principala valută a sistemului monetar internațional. Pentru a menține paritățile, țările sistemului interveneau pe piața valutară, vânzând și cumpărând în principal dolari și, astfel, dolarul era principala valută deținută în rezervele băncilor centrale.

Dar dolarul era deja mult folosit în tranzacțiile private, comerciale și financiare.

Dominația dolarului în sistemul de la Bretton Woods a fost o altă dezvoltare, pe care fondatorii n-o prevăzuseră. Ei crezuseră că terminarea graduală a refacerii în Europa după al II-lea război mondial ar fi produs o situație de mai mare echilibru al soldurilor balanței de plăți la nivel global și că sistemul ar funcționa, deci, în mod mai mult sau mai puțin „simetric”. În plus, creșterii în dimensiune a Europei i-ar fi corespuns cote mai mari în capitalul FMI ale țărilor europene și, deci, o mai mare capacitate a acestora de a-și finanța propriile dezechilibre externe.

Pentru SUA, întărirea dolarului ca principală valută internațională era, desigur, un mare avantaj, chiar și numai pentru că SUA puteau plăti importurile cu propria monedă, care pe urmă, era păstrată de cel ce o primea, ca rezervă, fără să trebuiască să se mai preocupe să acumuleze rezerve în valute sau să obțină împrumuturi în alte valute. Dominația se traduce într-o adevărată înflorire financiară pentru țara care se bucura de aceasta, avantaj care, teoretic, poate să fie chiar cuantificat. În cazul despre care vorbim, dolarii în circulație, dincolo de granițele SUA, reprezentau o datorie la care nu se plăteau dobânzi. În plus, dacă continuau să practice politici inflaționiste, SUA puteau să reducă valoarea reală a acestei datorii. Împotriva poziției dominante a dolarului s-a ridicat, mai mult ca oricine, președintele francez Charles de Gaulle, care a acuzat SUA că se bucură de un „privilegiu nemăsurat”. O problemă pentru SUA era totuși obligația de convertibilitate a dolarului în aur. În fapt, cine deținea dolari dincolo de granițele țării putea să pretindă în orice moment covertibilitatea lor.

Tema adecvării lichidității globale la exigențele de finanțare și creștere economică ale țărilor membre ale sistemului a fost în centrul dezbaterii pentru întreaga perioadă. Stocul mondial de aur era estimat ca insuficient. Totuși, ceea ce conta cu adevărat era cantitatea de dolari în circulație în afara SUA, la rândul lor dependente de soldul balanței de plăți din această țară. Spre deosebire de perioada de pre-convertibilitate, în cursul căreia sistemul suferise de o lipsă de lichidități globale, problema care a caracterizat acești ani a fost necesitatea de diversificare a surselor de lichidități, reducându-se dependența excesivă de dolar. De-abia în octombrie 1961 s-au semnat acordurile General Arrangements to Borrow (GAB) între FMI și 10 țări industrializate. Aceștia au semnat înființarea grupului G-10. Acest grup a avut o contribuție însemnată la dezvoltarea DST, gândită și ea în scopul diminuării problemei lichidităților și introdusă, cum s-a spus, cu primul amendament al Statutului, în 1969. Acesta a fost rezultatul unei îndelungi negocieri caracterizată, cel puțin la început, de o puternică opoziție a SUA, din principiu împotriva creării oricărei valute internaționale care ar fi putut diminua rolul dolarului.

Multe din țările europene și Japonia, au început să înregistreze, spre sfârșitul anilor ’50, active ale propriilor balanțe de plăți. Au existat însă numeroase cazuri de dirijare inconstantă a politicilor economice, numită deseori „stop-go”. Fiindcă deficitul extern ducea la continua reducere a rezervelor, Marea Britanie, de pildă, a făcut în repetate rânduri apel la împrumuturi de la FMI și de la Banca Reglementărilor Internaționale (BRI), precum și de la ajutoare de la bănci centrale mai mari. Situația a atins un punct fără putință de întoarcere în octombrie-noiembrie 1967, când un atac speculativ a constrâns autoritățile britanice la o depreciere a lirei sterline de mai mult de 14%. Acest episod a semnat declinul definitiv al lirei sterline ca valută de rezervă în sistemul monetar și financiar internațional.

Adevăratul punct slab al sistemului de la Bretton Woods consta, totuși, în excesiva rigiditate a parităților. Dezechilibrele în pozițiile externe rareori erau confruntate cu ajustări ale parităților. Țările preferau să recurgă la modificări de politică internă, dar mai adesea, la restricții ale comerțului, asupra mișcărilor de capital și la mecanisme de finanțare prezente în sistem, între care cele de la FMI și cele stabilite prin înțelegeri între băncile centrale. Țările cu deficit cronic al balanței de plăți refuzau deprecierea, iar cele cu surplus cronic, care ar fi trebuit să aprecieze schimbul, preferau să acumuleze rezerve. Compensarea parțială a acestei rigidități a fost scopul creșterii cooperării între băncile centrale. Ele interveneau spre a se ajuta reciproc în menținerea parităților sistemului, vânzând și achiziționând valută pe piață.

În 1961, a fost construit, astfel, așa-zisul Pool de Aur, în baza căruia băncile centrale ale țărilor industrializate se străduiau să limiteze cât mai mult posibil convertirea propriilor rezerve de dolari în aur.

Această operație era cu atât mai avantajoasă cu cât prețul aurului pe piață era superior valorii sale oficiale de 35 de dolari uncia, lăsând loc operațiilor de arbitraj: o bancă centrală putea să cedeze dolari contra aur și apoi să revândă aurul pe piață la un preț mai favorabil. Colaborarea largă între băncile centrale a contribuit notabil la reducerea tensiunilor care continuau să se acumuleze, mai ales presiunile asupra rezervelor de aur ale SUA, și la apărarea sistemului de parități fixe, pentru o anumită perioadă. Rigiditatea în ajustarea parităților condiționa chiar și SUA fiindcă dolarul era valuta pivot, o depreciere a acesteia ar fi riscat compromiterea funcționării sistemului.

O depreciere a dolarului devenea tot mai probabilă odată cu prelungirea duratei deficitului balanței de plăți a SUA. Volumul dolarilor în circulație dincolo de granițele SUA, deținuți la alte bănci centrale – ca rezerve oficiale sau la bănci private, crescuse considerabil, până la a depăși chiar, la începutul anilor ’60, rezervele de aur ale SUA. Autoritățile SUA au pus în funcțiune o serie de măsuri pentru creșterea exporturilor, pentru reducerea scurgerii de capital spre exterior (străinătate) și pentru oprirea diminuării rezervelor de aur. Pentru a reduce scurgerile de capital a fost introdusă Interest Equalization Tax, o taxă care scurta cu circa 1 punct proncentual, rata dobânzii asupra obligațiunilor externe pe termen lung. Au fost introduse, în plus, limite ale îndatorărilor în străinătate ale băncilor comerciale. Toate aceste măsuri tratau simptomele dar nu și cauza principală a deficitului SUA. Totuși aceste măsuri nu au putut opri scurgerile de aur și capitaluri din Statele Unite. Concomitent cu creșterea rezervelor oficiale de dolari (dolari deținuți de băncile centrale străine), rezervele de aur ale SUA scădeau și cu atât mai mult creștea probabilitatea ca dolarul să fie depreciat. În 1970, rezervele oficiale de dolari ajunseră la 40 de miliarde, în timp ce rezervele de aur ale SUA se reduseseră la doar 11 miliarde dolari. În primele luni ale anului 1971, s-a confirmat o fugă în masă dinspre dolar către valutele mai stabile ale sistemului, mai ales marca germană și yen-ul japonez. În august 1971, SUA suspendă convertibilitatea dolarului în aur, o decizie luată fără o prealabilă consultare cu FMI. Aceasta era o lovitură decisivă dată sistemului de parități fixe, și care însemna „începutul sfârșitului”.

În lunile imediat următoare hotărârii de neconvertibilitate în aur a dolarului, principalele puteri s-au reunit la Washington, pentru a găsi remediile necesare spre a evita colapsul sistemului. Astfel, au fost încheiate Acordurile Smithsoniene (de la numele lui Smith) pe care președintele american Richard Nixon s-a grăbit, imprudent, să le definească „cel mai semnificativ acord din istoria lumii”. Chiar dacă nu s-a restabilit convertibilitatea dolarului, cu aceste acorduri s-au redefinit paritățile, limitându-se deprecierea dolarului la 8%, și s-a lărgit banda de oscilație a cursurilor valutare de la 1% la 2,25%. Evident, nu au fost eliminate imperfecțiunile fundamentale ale sistemului. În 1972 deja, Marea Britanie a hotărât să permită fluctuarea propriei valute. În a doua jumătate a lui 1972, și lira italiană a fost supusă unor puternice atacuri speculative și, în ianuarie 1973, autoritățile italiene au introdus un regim de schimb multiplu: pentru operațiunile comerciale, cursul valutar a fost menținut fix în interiorul unei benzi de oscilație (așa-zisa liră comercială), pentru mișcările de capital s-ar fi folosit cursul valutar de pe piață (lira financiară). Dolarul SUA , totuși, a mai fost depreciat pentru a doua oară în februarie a aceluiași an (cu 19% față de DST) și imediat după aceea, autoritățile japoneze și cele italiene au decis să adopte definitiv cursuri valutare fluctuante pentru valutele lor, yen-ul japonez și lira italiană.

Lovitura definitivă dată sistemului a fost ajutată de hotărârea unor țări europene de a lăsa să fluctueze propriile valute. Cele 6 țări fondatoare ale Comunității Economice Europene (CEE) (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) încă înainte de 1971 se preocupaseră pentru limitarea fluctuațiilor cursurilor valutare între propriile lor monede (care erau de fapt 5, deoarece exista o uniune monetară între Belgia și Luxemburg), iar în iulie 1972 ratificaseră acordul valutar care devine „Șarpele Monetar”. Acordul prevedea că oscilațiile între cele 5 valute ar fi conținute în interiorul unui coridor strâmt de la ±2,25%, mai degrabă ±4,50%, teoretic posibil în baza Acordurilor Smithsoniene. Acesta putea verifica dacă o valută europeană se afla la limita inferioară a parității sale cu dolarul (-2,25%) și o altă limită superioară (+2,25%), sau invers, astfel încât cursul dintre cele două valute putea oscila de la ±4,50%. Numele de „Șarpe” vine tocmai de la faptul că acel coridor strâmt de oscilație se putea mișca în interiorul celui mai larg. În martie 1973, 5 țări ale „Șarpelui” (Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Țările de Jos), apoi și Danemarca, au decis să lase să fluctueze liber propriile valute în conformitate cu dolarul, străduindu-se în același timp să limiteze oscilațiile în intervalul ±2,25%.

Astfel, se practica o fluctuație conjugată în confruntările cu dolarul. Suedia și Norvegia au urmat la puțină vreme. Italia, Marea Britanie și Irlanda (ultimele 2 țări deveniseră doar cu câteva luni înainte membre CEE) au decis să mențină acordul european. Chiar dacă acordul între țările europene reducea gradul de fluctuație între valute, sistemul Bretton Woods era definitiv depășit.

Analiștii economiei monetare internaționale tind să fie de acord în a considera că motivele prăbușirii sistemului Bretton Woods trebuie căutate în interacțiunea dintre trei „defecte”: rigiditatea mecanismului de ajustare a parităților, scăderea rezervelor de aur și, în fine, dezechilibrele persistente în balanțele de plăți, în particular ale SUA. În anii ’60 se afirmau continuu politicile de securitate socială și, în general, politici expansive destinate să asigure deplina ocupare a forței de muncă și pacea socială. În anumite țări, ca Marea Britanie și SUA, asemenea politici se traduceau în deficite prelungite în conturile publice și în politici monetare, deosebit de reparatorii, care stăteau apoi la baza deficitului în conturile cu străinătatea.

Intervențiile pentru susținerea valutelor slabe ale sistemului găseau, totuși, o limită în teama țărilor ca aceste măsuri să nu comporte o excesivă producere de masă monetară și, de aici, o inflație mai mare.

Un alt element important de luat în considerare este gradul înalt de integrare realizat de piețele de capitaluri. S-a spus că, în baza regimului Bretton Woods, țările erau libere să aplice controalele asupra mișcărilor de capitaluri pe care le considerau oportune. Aceste controale, totuși, erau mai mult sau mai puțin ocolite. Deplina convertibilitate a ieșirilor curente ale balanței de plăți, urmată de cea mai mare parte a țărilor industrializate, adusese cu sine creștere și în mobilitatea capitalurilor.

Evidența simplă confirmă că, cel puțin între principalele țări industrializate, mobilitatea capitalurilor a fost relativ ridicată, în anii ’60. Afluxuri de „monedă caldă” (produsă recent) sau fuga de o anume valută din lipsă de încredere, erau la acea vreme o realitate concretă, capabilă să supună la grea încercare sistemul de parități fixe. Această mobilitate ridicată a capitalurilor va merge în sensul dezvoltării pieței „eurovalutelor” sau „piața euro”. Prin „eurovalută” se înțelege o valută care circulă într-o țară (europeană, bineînțeles) diferită de cea care a emis valuta. Piața eurovalutelor, mai ales a eurodolarului, a avut o dezvoltare extraordinară în anii ’60.

Originea sa nu este certă, dar este foarte probabil că eurodolarul a văzut lumina zilei la Londra în 1957, când băncile au început să atragă depozite în dolari, pe care îi utilizau după aceea în activități de împrumuturi. Fiind o piață puțin reglementată, în cele din urmă, aveau să se verse în ea și capitalurile pe termen scurt și puternic speculative, atrase de ratele înalte ale dobânzilor oferite. Se estimează că în anul 1971 amploarea pieței euro atinsese aproape 60 miliarde de dolari. Europiața devenise, așadar, unul din locurile principale de trecere a fluxurilor uriașe de capital care, încă din primii ani ai deceniului, 7 țări erau capabile să stabilizeze sistemul monetar și financiar internațional.

3.3. Facilitățile acordate de Fondul Monetar Internațional

Considerat inițial drept un „club al țărilor bogate”, FMI a evoluat destul de mult, de la crearea sa. Pentru oricine se interesează de activitatea FMI, apare evidentă tendința sa de adaptare continuă la transformările petrecute în economia mondială.

Pentru suplimentarea capacității de finanțare a FMI, la reuniunea anuală a Fondului, care a avut loc la Viena, în septembrie 1961, a fost prezentat un proiect de sporire a resurselor acestuia cu 6 miliarde dolari, oferiți de 10 mari puteri financiare occidentale,11 la care s-a adăugat ulterior și Elveția, creându-se așa-numitul „Acord general de împrumut”. Acordul semnat la Paris, la 13 decembrie 1961, de către cele 10 țări, a constituit „Clubul de la Paris” sau „Clubul celor 10”, care și-a început activitatea în octombrie 1962. Prin acest acord, țările semnatare s-au angajat să pună la dispoziția Fondului, ori de câte ori este nevoie, sume în monedele lor naționale, utilizabile numai în relațiile cu țările semnatare.

FMI continuă să reprezinte cea mai importantă instituție financiară internațională creată vreodată.

____________________

11 SUA, Marea Britanie, Germania, Italia, Franța, Japonia, Canada, Olanda, Belgia, și Suedia.

Sigur că nu se poate spune că totul a mers conform așteptărilor. Multe din deciziile luate au stârnit proteste vehemente din partea membrilor săraci sau mai puțin săraci.

Nu spun o noutate, când afirm că printre realizările de marcă ale Fondului pot fi înscrise numeroasele mecanisme înființate, îndeosebi, după intensificarea pătrunderii tinerelor state în cadrul organizației. Relevant mi se pare și faptul că, o dată create, cele mai multe dintre aceste mecanisme nu au rămas imuabile, înghețate, ci au fost supuse unui proces de ameliorare. Nu toate mecanismele nou create au jucat același rol. Unele dintre ele au avut o eficiență apreciabilă, altele, dimpotrivă.

S-au deschis, astfel noi posibilități de finanțare din resursele Fondului, a deficitului balanțelor de plăți ale statelor membre, mai ales a celor aflate în dezvoltare. O țară membră care înregistrează un deficit în balanță, cumpără de la FMI monedele străine de care are nevoie pentru finanțarea acestuia, dând în schimb echivalentul în moneda sa proprie. La expirarea termenului pentru care s-a făcut tranzacția, țara respectivă „răscumpără” de la FMI moneda sa, restituind monedele străine primite.

Denumite „trageri asupra FMI”, aceste „schimburi” de monede naționale au caracteristicile creditelor internaționale (asupra lor se percep dobânzi și comisioane, iar rambursarea lor se face în termenele stabilite, dar nu sunt considerate, din punct de vedere juridic, drept operații de credit).12

Tragerile asupra FMI se efectuează strict în funcție de mărimea cotei de participare a țării membre care le efectuează, avantajând din start țările dezvoltate, cu cote mari la Fond. Termenul de răscumpărare a monedei naționale (adică termenul de rambursare) este stabilit în funcție de posibilitățile de echilibrare a balanței de plăți, dar de regulă, nu depășește 5 ani. Asupra „creditelor” astfel acordate, FMI percepe un comision bancar de 0,50%, aplicat o singură dată asupra sumelor date și o dobândă ce variază între 1 și 5% pe an, în funcție de mărimea creditului și de perioada de folosire a acestuia.

____________________

12 CONSTANTIN MOISUC – „Relații valutar-financiare internaționale” – editura Fundația România de Mâine, București, 2002, pag. 254-255.

Tragerile obișnuite pot fi efectuate în două mari categorii:

Tranșe propriu-zise. Primul mecanism, destinat finanțării deficitelor generale ale balanțelor de plăți, prevede 5 tranșe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a țării solicitatoare. Tragerea în prima tranșă, denumită „tranșă rezervă” (fosta „tranșă-aur”) se face automat, în momentul în care dorește țara membră. În plus, față de această tranșă, există patru „tranșe de credit”, în care tragerile în cadrul lor se pot face succesiv, după epuizarea disponibilităților din „tranșa rezervă” și după examinarea situației concrete din țara solicitatoare de către experții FMI. În acordarea „tranșelor de credit”, FMI aplică principiul „condiționalității”: cu cât sumele trase cumulativ de o țară sunt mai mari comparativ cu cota sa, cu atât FMI va trebui să se asigure că politica dusă de statul respectiv este de natură să echilibreze balanța de plăți și să ramburseze fondurile împrumutate. Prin mecanismul tranșelor, o țară poate obține 125% din cota sa de participare, dar tranșele de credit superioare se obțin cu o condiționalitate sporită.

Tragerile în mecanismele tranșelor se pot face fie sub forma cumpărării directe și imediate cu monedă națională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor aranjamente speciale, pe baza cărora țara solicitatoare poate să obțină sumele cuvenite, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit de 1-3 ani (aranjamente sau credite „stand-by”). În prezent, majoritatea creditelor acordate de FMI se efectuează în baza aranjamentelor „stand-by” încheiate de statele membre, acestea prezentând și avantajul că, pentru perioada convenită, condițiile stabilirii tranșelor de credit se stabilesc o singură dată.

Facilități de finanțare. Spre deosebire de mecanismul „tranșelor”, tragerile în cadrul „facilităților de finanțare” pot fi obținute numai în anumite cazuri, bine specificate, de deficite ale balanțelor de plăți, în special de către țările în dezvoltare, după cum urmează:

Facilitatea de finanțare compensatorie (Compensatory Financing Facility) (CFF). Creată în 1963, permite tuturor membrilor FMI – victime ale unor scăderi bruște și importante ale încasărilor valutare din exporturi – să tragă asupra FMI până la 75% din cota de participare. A fost concepută, în mod special, pentru țările producătoare de produse primare (materii prime și semifabricate din acestea), a căror dificultăți sunt numai pe termen scurt, determinate de circumstanțe independente de voința acestora. Acest mecanism îmbracă forma unor „trageri” asupra resurselor Fondului, care sunt supuse regulilor generale de răscumpărare, valabile în cadrul FMI.

Ulterior au fost introduse o serie de îmbunătățiri, care au mărit accesul tinerelor state la această facilitate, printre care:

ridicarea plafonului de acces în raport cu cota-parte;

separarea „finanțării în compensație” de celelalte facilități din cadrul FMI.

Este de reținut că tragerile efectuate în virtutea regimului de finanțare în compensație nu sunt luate în considerare cu ocazia examinării unei cereri de tragere „normală”. De la 13 mai 1981, se permite accesul la această facilitate și țărilor membre care întâmpină dificultăți datorită creșterii importurilor de cereale.

2) Facilitatea de finanțare a stocurilor tampon. Un mecanism de la care se așteapta foarte mult, dar care a oferit foarte puțin. Creat în 1969, el este destinat să acopere o parte din contribuția țărilor membre la finanțarea stocurilor create în cadrul acordurilor internaționale pe produse primare agreate de Fond. Este o nouă formă de asistență financiară condiționată, care se situează în prelungirea directă a mecanismului de finanțare compensatorie. De regulă FMI, trebuie să fie convins că aranjamentele care-i sunt propuse sunt „sănătoase din punct de vedere economic” și corespunzătoare unor norme juridice internaționale respectate în mod curent prin convențiile în vigoare referitoare la produsele primare. Ca urmare, Fondul își dă avizul doar pentru acordurile care nu pot avea drept consecință micșorarea veniturilor din exporturi ale țărilor membre ale FMI care nu aderă la ele. Atât finanțarea în compensație, cât și cea a stocurilor regulatoare se bazează pe principiul simetriei: compensarea este proporțională cu deficitul, iar rambursarea cu excedentul din export ale țării în cauză. Există, totuși, o deosebire față de finanțarea în compensație, determinată de repercursiunile asupra dreptului de tragere ordinare.

Dacă o anumită țară membră a FMI și totodată a unui Acord internațional pe un produs primar, recurge la noile trageri fără să fi epuizat, mai întâi, drepturile sale de tragere ordinare, ea își va vedea reduse acestea din urmă în proporția în care a utilizat noua facilitate. Tragerile în această facilitate pot atinge 50% din cota de participare.

Facilitatea petrolieră. A funcționat temporar între anii 1974-1975 și a fost destinată să finanțeze țările membre care au înregistrat deficite ale balanței de plăți ca urmare a majorării prețului țițeiului, consecință a primului „șoc” petrolier (octombrie 1973).

4) Facilitatea de finanțare pe termen prelungit (Extended Fund Facility) (EFF). Creată în 1974, este destinată să sprijine eforturile de „ajustare structurală” ale țărilor membre în dezvoltare. În cazul acestui mecanism, inițial, resursele furnizate de Fond, în virtutea unor acorduri trienale, nu puteau depăși anual 25% din cota-parte. În prezent, tragerile pot atinge 140% din cota de participare, iar rambursarea se face într-o perioadă de 4-8 ani. Pentru a beneficia de această facilitate, țara solicitatoare trebuie să dovedească și să aplice un program adecvat de măsuri de corectare a dezechilibrului.

5) Facilitatea extinsă. A fost creată în 1974, în scopul ajutorării țărilor care se confruntă cu grave dezechilibre ale balanței de plăți ca urmare a unei structuri defectuoase a producției, comerțului sau prețurilor, precum și a țărilor a căror economie se dezvoltă lent sau a căror situație a balanței de plăți împiedică promovarea unei politici active de stimulare a dezvoltării.

6) Fondul fiduciar. A fost creat în 1976 în scopul furnizării, în condiții de favoare, a unui ajutor suplimentar țărilor în curs de dezvoltare care depun eforturi pentru redresarea balanțelor lor de plăți. Resursele din care este alimentat acest fond provin, în principal, din beneficiile realizate de FMI prin vânzarea pe piața liberă și, deci, la prețurile pieței, a aurului ce i-a fost remis, la prețul oficial, de țările membre cu titlu de vărsăminte ale cotei lor părți. Din beneficiul total astfel obținut se deduce o sumă corespunzătoare ponderii aurului remis de țările în curs de dezvoltare în totalul cotelor-părți, care se transferă direct țărilor în curs de dezvoltare proporțional cu cotele lor părți. Beneficiul rămas, la care se adaugă donații, împrumuturi consimțite de diferite țări, precum și venitul realizat de FMI însuși prin plasarea spre fructificare a resurselor sale temporar neutilizate sunt afectate pentru acordarea de împrumuturi țărilor membre considerate „acceptante” proporțional cu cota lor parte. Nivelul împrumutului este exprimat în DST, însă este achitat în dolari americani, cu o dobândă de 0,5% pe an. Împrumuturile sunt rambursabile după o perioadă de 5 ani, prin vărsăminte semestriale egale, dintre care ultimul nu poate fi mai târziu de 10 ani de la vărsământul inițial.

7) Facilitatea suplimentară sau „Witteveen”. A fost înființată în 1977 (după numele directorului general al FMI din acea perioadă) și este destinată să acorde asistență financiară suplimentară acelor țări membre care înregistrează deficite ale balanțelor de plăți și care au epuizat celelalte posibilități de tragere asupra FMI.

Resursele puse la dispoziția acestei facilități provin, în principal, din împrumuturi cu dobândă acordate de țările dezvoltate. Această dobândă este recalculată din șase în șase luni, fiind egală cu dobânda semestrială medie a bonurilor de tezaur cu scadență de cinci ani emise de guvernul SUA. Plasamentele resurselor respective trebuie totodată să reprezinte creanțe foarte lichide, căci împrumuturile angajate de FMI sunt rambursabile la vedere dacă țara creditoare face dovada că are nevoie de aceste fonduri pentru plățile sale externe. În plus, țara creditoare poate să transfere aceste creanțe altui creditor, fără consimțământul Fondului, la un preț convenit între cedent și cesionar.

8) Facilitatea de ajustare structurală extinsă reîntărită. Creată în 1978, este oferită, de regulă, celor mai sărace țări, în condiții de extindere pe 3 ani, cu returnare după 5-10 ani și dobândă de 0,5%. Această facilitate este răspunsul la eșecul relativ al programelor de ajustare tradițională în țările cele mai sărace. Acest gen de facilitate pune accentul pe creșterea economică, pe lupta împotriva sărăciei și pe reformele structurale. Prin această facilitate se obțin împrumuturi de mărime relativ importantă care, însă, cer eforturi deosebite în domeniul structural și fac obiectul unor condiționări riguroase, cum ar fi: vizitele regulate ale misiunilor Fondului și criterii cantitative de respectat înaintea fiecărei trageri.

9) Facilitatea contului de subsidii (subvenții). A fost creat în 1980 în scopul diminuării costurilor implicate de mecanismul finanțării suplimentare pentru țările membre cu venit național foarte redus. Din acest cont, FMI suportă o parte din dobânzile percepute de la țările în curs de dezvoltare care beneficiază de finanțare suplimentară.

10) Facilitatea politicii de acces lărgit. Creat în 1981, acest mecanism este constituit cu caracter temporar, care, într-o anumită măsură face apel și la resurse împrumutate de către Fond. Prin intermediul ei Fondul finanțează balanța de plăți a țărilor membre pe baza unor „acorduri lărgite”. Plafonul de acces este fixat, în acest caz, în raport cu cota-parte, conform unor limite anuale (90% sau 110%), trienale (270% sau 330%) sau cumulative (400% sau 440%), în funcție de proporțiile dezechilibrului balanței de plăți și eforturile de ajustare. Ajutorul furnizat prin intermediul acestei politici se adaugă la cel obținut în cadrul mecanismului lărgit de credit. Pentru sumele procurate prin împrumut, Fondul plătește dobânzi cu rate valabile, având la bază pe cele care se formează pe piețele de capitaluri private.

11) Facilitatea de ajustare structurală. Începând cu luna martie 1986, Fondul a mai creat un mecanism, la îndemâna țărilor membre cu venituri scăzute.

Scopul urmărit este furnizarea unui ajutor concesional suplimentar pe o perioadă de 5-10 ani.

12) Facilitățile de transformare sistemică (FTS). Create în 1993, au fost introduse pentru a spori posibilitățile de asistență financiară în favoarea țărilor membre, care se confruntă cu dificultățile severe datorită tranziției la sistemul economiei de piață, din Estul și Centrul Europei. În cadrul acestui program se folosesc cu preponderență acordurile stand-by acordate pe baza programelor de reformă economică. Pentru a obține accesul la aceste facilități, țările solicitante trebuie să însoțească cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică, să cuprindă: estimări macroeconomice, măsuri structurale, fiscale, monetare și financiar-valutare care urmează să fie aplicate în perioada acoperită de această facilitate. Deschiderea liniilor de credit se face pe o perioadă de 3-5 ani și în condiții relativ avantajoase. Tranșele de credit se acordă numai după ce au fost îndeplinite condițiile prevăzute în memorandum.

13) Facilitatea de reducere a sărăciei și de creștere. Creat în 1994, este o facilitate concesională, destinată țărilor membre cu venitul cel mai mic și care are ca scop explicit reducerea sărăciei. Membrii FMI pot împrumuta fonduri de până la 140% din cota lor de participare în cadrul unui aranjament pe o durată de 3 ani (se poate acorda până la 185% în circumstanțele excepționale). Împrumuturile au o dobândă anuală de 0,5%. Rambursarea datoriilor poate începe după 5 ani și jumătate și se poate finaliza la 10 ani după luarea împrumutului.

14) Facilitatea de suplimentare a rezervei. Facilitate prin care se acordă asistență financiară în cazul crizelor financiare ale balanțelor de plăți. Rambursarea în astfel de cazuri este cuprinsă între 1 an și 1 an și jumătate, dar ea poate fi extinsă până la 2 ani și jumătate.

15) Facilitatea de compensare și de finanțare a cheltuielilor neprevăzute.

Are ca scop să acopere pierderile temporare ale încasărilor din exporturi și să finanțeze o creștere a costului importurilor de cereale. În ceea ce privește finanțarea cheltuielilor neprevăzute, aceasta permite unui stat membru să primească o finanțare suplimentară în cadrul unui program de ajustare, în caz de dificultăți neprevăzute în ceea ce privește prețul exporturilor, costul importurilor și a variațiilor ratelor dobânzii.

16) Asistența financiară în caz de urgență. Această facilitate permite acordarea unui ajutor financiar țărilor membre care se confruntă cu probleme ale balanței de plăți în cazul unei catastrofe naturale.

Tragerile în cadrul „facilităților de finanțare” se fac independent de tragerile în cadrul tranșelor, astfel încât o țară membră poate obține de la FMI credite cumulate care depășesc de câteva ori cota de participare. FMI a acordat un volum important de asistență unor țări aflate în dificultate prin intermediul diverselor facilități create în cadrul său. Cum, însă, resursele FMI sunt limitate, practic, creditele FMI dețin doar 3,5% din totalul asistenței financiare externe către țările în dezvoltare.

Sporirea facilităților la resursele Fondului reprezintă în sine un fapt pozitiv; dar, trecerea lor în revistă chiar și sumar, pune în evidență limitele considerabile impuse de mărimea cotelor-părți ale statelor în dezvoltare – membre ale FMI. Aceste cote determină strict, atât totalul, cât și modalitățile de tragere. Sesizând acest lucru, Fondul, în numeroase cazuri, a decis ridicarea limitei maxime de acces în raport cu cotele-părți. El ar fi avut, însă, la dispoziție o altă soluție, mult mai eficientă.

Dacă în loc să ridice plafonul tragerilor, de exemplu, până la 600% din cota-parte, ar fi luat decizia de a majora cotele-părți de șase ori – ceea ce ar fi intrat în cadrul unei proceduri normale – condițiile de acces la prima tranșă de credit ar fi fost aplicabile la echivalentul a 150% din cotele-părți, în loc de numai 25%.

În condițiile dificile pentru țările lumii a treia determinate de cele 2 șocuri petroliere și de creșterea masivă a datoriei externe, FMI n-a putut finanța decât în foarte mică măsură deficitul cumulat al balanțelor de plăți curente ale tinerelor state nepetroliere. Explicația prezidă, în bună parte, în resursele limitate ale Fondului, determinate de importanța relativă, tot mai mică, a cotelor-părți la FMI. Ajungem, astfel, la una dintre problemele cheie care își așteaptă rezolvarea corespunzătoare, aceea a necesității majorării cotelor-părți la FMI. A devenit evident că actualele cote sunt o frână serioasă în calea accesului țărilor în dezvoltare la resursele FMI. Nu se poate spune însă că nu s-a făcut nimic în această direcție. Pe parcurs s-a procedat la mai multe revizii generale ale cotelor-părți.

Se pune întrebarea: cum poate face față țările sărace la asemenea majorări?

Lucrurile s-ar putea aranja cel mai bine, fie prin eșalonarea vărsămintelor la FMI, fie permițându-li-se țărilor debitoare în dezvoltare, să recurgă în exclusivitate la moneda națională, ori de câte ori se pune problema majorării acestor cote.

Sistemul cotelor-părți la FMI se dovedește un obstacol important și în calea extinderii folosirii drepturilor speciale de tragere, în general, și în favoarea țărilor în dezvoltare, în special. Astăzi, când toate țările debitoare trec prin momente dificile, sunt tot mai numeroase cererile adresate FMI de a-și mări considerabil câmpul de acțiune și de a-și asuma mult mai multe responsabilități în furnizarea resurselor financiare necesare țărilor membre, în loc să se mulțumească cu un rol de „catalizator”, așa cum a făcut, de multe ori, până acum.

Este esențial ca FMI să-și recapete funcția de creare de rezerve prevăzută în Statutul său. Faptul că un anumit număr de membri poate împrumuta pe piețele internaționale de capitaluri private pentru a-și constitui sau spori rezervele, nu justifică cu nimic abandonarea de către Fond a rolului său în crearea de rezerve internaționale.

În desfășurarea proceselor de „creditare”, în special a țărilor în curs de dezvoltare, FMI aplică o cerință de condiționare care are drept obiectiv echilibrarea balanței de plăți în contextul stabilității prețurilor, creșterii economice susținute, cu evitarea măsurilor contrare libertății comerțului și plăților externe.

Această politică de ajustare, inspirată din programele de politică economică, are în vedere următoarele aspecte:

austeritatea internă, care constă în evitarea și chiar restrângerea deficitelor bugetare, dar și în reducerea consumului populației:

micșorarea deficitului bugetar urmărește o reducere a cheltuielilor bugetare, dar și o creștere a veniturilor din mărimea impozitelor;

restrângerea consumului populației are în vedere o politică salarială riguroasă, precum și o restrângere și chiar o abandonare a subvenților acordate de stat la unele produse și servicii destinate populației.

ajustarea cursurilor de schimb monetar, care în viziunea FMI, ar sprijini creșterea competitivității produselor naționale și ar conduce la o descurajare a importurilor.

Acordurile stand-by sau de „Confirmare” (Stand-By Agreements), au fost introduse în practica curentă a Fondului în 1952 pentru a reduce examinările cererilor de împrumut ale statelor membre.13

Pentru sumele puse la dispoziție, respectiv cumpărate de statul solicitant, FMI percepe un comision. Fondul a recurs la aceste acorduri „de confimare” pentru a face mai suple examinările cererilor de împrumut ale statelor membre.

Acest acord ia ființă prin memorandum, semnat de guvernatorul băncii centrale sau de ministrul de finanțe al țării solicitante, care cere măsurile de politică financiară, monetară, valutară și fiscală, precum și cele referitoare la stabilizarea macroeconomică, la accelerarea privatizării sau la echilibrarea balanței de plăți externe.

____________________

13 ION BARI – „Economie mondială” – editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, pag. 258.

În același timp cu scrisoarea de intenție (cealaltă denumire a memorandumului) se mai elaborează un document care are incluse în el următoarele aspecte: scopul împrumutului, durata acestuia, cuantumul sumei solicitate, obligațiile de răscumpărare, comisionul perceput.

Un lucru este clar: în toate împrejurările Fondul condiționează deschiderea unei linii de credit de îndeplinirea angajamentelor asumate prin memorandum. La prima vedere se lasă impresia că acordul stand-by ar fi un raport contractual între Fond și statul solicitant. În realitate, acest acord depinde în mod hotărâtor de decizia Consiliului de Administrație al FMI bazată pe intențiile și angajamentele statului solicitant. Conform interpretărilor oficiale ale FMI, organele de conducere ale Fondului privesc aceste „acorduri” nu ca pe niște convenții circumscrise sferei dreptului internațional (care presupune drepturi și obligații de ambele părți), ci ca pe niște acte interne de administrare supuse deciziilor exclusive ale Fondului. Dacă s-ar admite că aceste „acorduri” ar fi veritabile acorduri internaționale, atunci s-ar putea formula eventuale contestații cu privire la aplicarea lor, în fața unor instanțe exterioare față de Fond.

3.4. Mutații în organizarea activității Fondului Monetar Internațional

Participanții la Conferința de la Bretton Woods au încredințat trei scopuri importante Fondului. În primul rând, a avut scopul de a administra un cod de conduită cu respectarea politicilor ratei de schimb și restricțiile plăților tranzacțiilor pentru contului curent. În al doilea rând, să furnizeze țărilor membre resurse financiare pentru a face posibil corectarea sau evitarea unui dezechilibru al balanței lor de plăți. În al treilea rând, să creeze un forum în care țările membre să se poată consulta una pe cealaltă și să colaboreze în interes monetar internațional. Pentru aceasta, Fondul trebuia organizat în așa fel încât să se poată respecta aceste scopuri care i-au fost încredințate, să aibă anumite compartimente care să se ocupe de fiecare sarcină în parte. La început, Consiliul de Administrație era format din 12 membri. El va ajunge la 13 membri în 1947, cu intrarea, în FMI, a Italiei. De-a lungul vremii, numărul membrilor a crescut, reflectând, chiar dacă mai puțin proporțional, creșterea numărului țărilor membre ale organizației, ajungând chiar să se dubleze, în 1992.

Calitatea de membru al Fondului este deschisă oricărei țări care dorește să-și poată monitoriza relațiile cu alte state și poate respecta obligațiile pe care trebuie să le îndeplinească un membru prevăzute în Statutul („Articles of Agreement”) FMI. Inițial numărul țărilor membre au fost de 44, ca în iunie 1984 să fie de 146 țări membre, iar în prezent să ajungă la 184 de state. Fiecare țară membră a Fondului participă cu o cotă. Când FMI a luat ființă aceasta era exprimată în dolari americani și aur, o mică parte era exprimată în moneda țării respective. În prezent moneda în care se exprimă cota-parte este DST. Cota țărilor membre este egală cu subscrierile la Fond și determină o cotă a participării lor în alocările de DST. Statutul FMI prevede ca periodic să se facă ajustări a cotelor membrilor, acestea se fac la interval de 5 ani. Pentru a determina cotele inițiale ale membrilor Conferinței de la Bretton Woods, autoritățile americane au propus o formulă care includea ca variabile: venitul național, balanțele aurului și dolarului, media importurilor, variabilitatea exporturilor, și rata exporturilor pe venitul național.14 Această formulă a fost revizuită în 1963 pentru ca din aceste calcule să rezulte mărimea aproximativă a cotelor la acea vreme.

Mărimea resurselor Fondului au crescut foarte mult. În 1984 valoarea acestora era de 7,7 miliarde de dolari, în prezent acestea sunt de 300 milioane de dolari.

Structura organizatorică FMI a fost modificată de-a lungul timpului. Consiliul Guvernatorilor este organul superior de decizie al Fondului. Consiliul Administrativ este constituit din mai mulți directori executivi, împreună cu un Director general, fiecare director executiv numește în funcție un supleant, care poate participa la întâlniri, dar care poate vota doar atunci când directorul executiv este absent. Statutul prevedea un număr de 15 directori executivi care erau aleși de grupuri de țări membre. În septembrie 1980, Consiliul Guvernatorilor a aprobat o creștere a numărului de directori aleși la 16. Ca rezultat la aceasta, în 1984 numărului directorilor executivi a crescut la 22, în prezent să ajungă la 24.

____________________

14 The International Monetary Fund. Its evolution, organization and activities, IMF, Washington, 1984.

Comitetul Interimar este unul din cele două comitete, care a urmat „Comitetului celor 20” din octombrie 1974. În prezent acest comitet se numește Comitetul Monetar și Financiar Internațional. Cel de-al doilea comitet a fost Comitetul Ministerial Asociat al Consiliului Guvernatorilor Băncii Mondiale și al FMI pentru Transferul Resurselor Țărilor Dezvoltate. Membrii acestui comitet erau și sunt guvernatorii Băncii Mondiale, guvernatorii FMI, miniștrii și alți membri cu funcții asemănătoare. În prezent acesta se numește Comitetul de Dezvoltare Asociat FMI-BM. Directorul general al Fondului este ales pe o perioadă de 5 ani. În consecință, chiar s-a stabilit tradiția ca în fruntea Băncii Mondiale să vină un american (SUA), iar în fruntea FMI un european. Primul Director general a fost belgianul Camille Gutt, omul care condusese delegația țării sale la Conferința de la Bretton Woods. Lui Gutt i-au urmat Ivar Rooth și Per Jacobsson, amândoi suedezi, Pierre-Paul Schweitzer, francez, H. Johannes Witteveen, olandez, Jacques de Larosière și Michel Camdessus, ambii francezi.

„Regula” ca în fruntea celor două instituții principale de la Bretton Woods să vină un european și, respectiv, un american (SUA) este reflectarea unui pact între acționarii majoritari, fructul echilibrelor zdruncinate de cel de-al doilea război mondial. Astăzi, aceste lucruri apar anacronice și sortite eșecului, dacă nu pentru altceva, atunci pentru faptul că trebuie să se țină cont de rolul în continuă creștere în economia mondială al Japoniei, Canadei și al unor țări în curs de dezvoltare, cum ar fi China, India, Brazilia și altele.

Personalul numit „staff” al Fondului a crescut și el destul de mult. La sfârșitul lunii iunie 1984 personalul era în număr de 1.756 de persoane din 100 de țări, astăzi acesta numără 2.700 de persoane din 141 de țări.

La începutul anului 2003 Departamentul Serviciilor Tehnologic și General a fost restructurat organizațional, în special în zona tehnologiei informației, pentru a fi mai eficient în furnizarea serviciilor. Pe la mijlocul anului 2003, FMI a creat Departamentul Sistemelor Monetar și Financiar pentru a reflecta lărgirea responsabilităților ca o formă a Departamentului de Afaceri Monetare și de Schimb.

O altă schimbare în organizare este aceea că Departamentul Trezoreriei a devenit Departamentul Financiar.

CAP. 4. Rolul Fondulul Monetar Internațional în procesul globalizării

4.1. Globalizarea financiară

Globalizarea a devenit o temă importantă în cadrul discuțiilor de după sfârșitul războiului rece asupra naturii internaționale. A devenit o puternică metaforă faptul că, un număr de procese generează interconexiuni crescânde și interdependențe atât între state, cât și între societăți. Rezultatul este că înțelegerea clasică despre suveranitate s-a schimbat în ultima vreme, iar regiunile individuale trebuie văzute în cadrul unui context mai global.

Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând la rândul lor o soluționare mai curând globală decât națională.15

Abordată din punct de vedere economic și financiar, globalizarea poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale pe piața globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor. O definiție asemănătoare este prezentă și într-un raport al Fondului Monetar Internațional din 1997: fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă integrarea internațională aflată în strânsă creștere, atât de bunuri și servicii, cât și a celor de capital.

Căderea blocului sovietic la sfârșitul anilor ’80 a însemnat epilogul unui proces de transformare ideologică pe durata întregului deceniu. Dat fiind că statul era perceput ca principalul responsabil pentru dezvoltarea economică, ideea superiorității pieței începea să se afirme. În același context, se reduceau tendințele către autarhie spre a face loc strategiei de deschidere către exterior și de mai intensă cooperare. ____________________

15 VIRGIL GHEORGHIȚĂ, ARISTIDE COCIUBAN – „Economie mondială” – editura Politeia-SNSPA, București, 2002, pag. 208.

Această tendință care se afirmă încetul cu încetul va fi supranumită de Directorul General Michel Camdessus (directorul de atunci) „revoluție liniștită”.Aceasta era o victorie pentru instituțiile de la Bretton Woods, dar, mai cu seamă, pentru FMI, care, dintotdeauna, a răspândit în lume principiile economiei de piață, cu rețetele sale economice. Și din această „revoluție liniștită” s-a născut ceea ce a luat numele de proces de globalizare (sau mondializare) a piețelor. Când se vorbește despre globalizare economică, se înțelege tocmai faptul că piețele au atins un grad înalt de integrare, așa încât realizările în una din aceste țări se transmite aproape instantaneu celorlalte.

Globalizarea este un fenomen complex, care privește atât piețele de bunuri și de servicii, cât și piețele de capital. Globalizarea economică prezintă oportunități enorme pentru creșterea bunăstării colective, fiindcă stimulează competiția între agenții economici, inovația tehnologică și diversificarea produselor și, în ultimă analiză, creșterea veniturilor și a gradului de ocupare a forței de muncă. Aceste avantaje, totuși, nu merg în mod necesar în beneficiul tuturor. Este destul să ne gândim că în ultimele trei decenii s-au realizat progrese limitate în eradicarea sărăciei și că, în Africa, venitul pe cap de locuitor este astăzi mai scăzut decât a fost cu 30 de ani în urmă. Pe lângă acestea, procesul nu se dezvoltă întotdeauna în mod linear, ci este obiectul unor întreruperi sau al unor adevărate crize, deseori datorate unei proaste funcționări a piețelor, de cele mai multe ori a piețelor financiare.

Creșterea și internaționalizarea fără precedent a piețelor financiare, le vom numi în continuare „globalizare financiară”, de mare interes pentru FMI. Datele indică în mod clar că fluxurile de capital transfrontaliere, adică angajate în afara țării de origine, au crescut remarcabil. Numai între 1990 și 1998, investițiile de portofoliu s-au majorat de la 8% la 21% din exporturile mondiale, investițiile directe de la 7% la 12%. Țările mai puțin avansate sunt, de obicei, importatoare nete de capital, în sensul că afluxurile din străinătate depășesc semnificativ capitalurile pe care operatorii rezidenți în aceste țări le investesc în străinătate.

Globalizarea financiară poate duce la o serie de realizări. În țările industrializate s-au înregistrat progrese tehnologice în sistemele de plată, de telecomunicație și de tranzacție a investițiilor internaționale de capital. La acestea s-a adăugat o dereglare graduală a piețelor financiare naționale, care a favorizat apariția și dezvoltarea fie de noi instrumente, fie de noi operatori, mai capabili să diversifice propriile portofolii la scară globală. Aceleași schimbări s-au produs, deși cu mai mică intensitate și rapiditate, în multe țări neindustrializate. În acestea din urmă, în plus, a acționat în mod convingător „revoluția liniștită”, și cea care a indus multor țări neindustrializate ideea programelor radicale de reformă și de asanare economică care le-au făcut să devină mai deschise, mai atrăgătoare pentru investitorii străini.

Un alt factor peste care nu se poate trece și care a contribuit la globalizarea financiară este eliminarea, pas cu pas, a restricțiilor și asupra mișcărilor de capital.

S-a afirmat că ordinea concepută la Bretton Woods lasă libertate țărilor să efectueze controalele asupra mișcărilor de capital pe care acestea (țările) le-au considerat necesare pentru reglarea propriei balanțe de plăți. Cu toate acestea, procesul de liberalizare a mișcărilor de capital a prins viteză, fie la inițiativa fiecărei autorități naționale, fie a unor organizații cu caracter regional ca OSCE și CCE. Între țările mai avansate din punct de vedere economic, SUA și Canada au menținut întotdeauna regimuri mai degrabă liberale și au liberalizat cele dintâi mișcările de capital. Marea Britanie și Japonia au făcut aceasta la începutul anilor ’80. Ultimele au fost unele economii europene, între care Franța și Italia, care au liberalizat circulația capitalurilor în cursul anilor ’80. Se poate spune că la începutul anilor ’90 procesul fusese de acum complet în lumea industrială. În alte părți, procesul a fost mult mai puțin linear, cum bine ne putem imagina, dar tendința către liberalizare a fost generalizată. Chiar și în țările în care restricțiile și controalele n-au fost eliminate complet, acestea au fost reduse atât ca număr cât și ca rigurozitate.

Această orientare spre liberalizarea mișcărilor de capital a fost motivată în parte și de constatarea că pe termen lung controalele se dovedeau a fi ineficiente, fiind ușor de evitat, dar, și mai mult, de beneficiile care se consideră a fi obținute prin natura însăși a procesului de globalizare financiară. Pentru investitori, principalul avantaj consta în posibilitatea de a diversifica mai bine, pe plan internațional, propriul portofoliu, reducând, astfel, riscul. Aceasta derivă din faptul că împrejurările în diferite țări, regiuni sau piețe nu sunt niciodată perfect corelate între ele. O împrejurare negativă într-o țară poate, deci, să fie contrabalansată de un eveniment pozitiv într-o altă țară. Acest avantaj este deosebit de important pentru investitorii din țările avansate, și, în general, pentru societățile multinaționale, care operează cu capitaluri mari și au nevoie să-și diversifice propriile activități pe plan internațional.

Pentru țările mai puțin avansate, unde economiile interne sunt de obicei insuficiente pentru exigențele lor de creștere economică, avantajele globalizării financiare decurg, mai degrabă, din posibilitatea crescută de a avea acces la economiile din străinătate. Un avantaj ulterior al globalizării financiare decurge, pe planul intereselor generale, din disciplina impusă asupra politicilor economice ale țărilor cu datorii: cu cât acestea (politicile) sunt apreciate ca potrivite, cu atât mai mare va fi încrederea de care se vor bucura aceste țări pe piețe și, reciproc, capacitatea lor de a face datorii. Invers, dacă politicile economice nu sunt considerate potrivite de către piețe, țările își vor vedea accesul la credit restrâns, ceea ce înseamnă că ele (țările) vor fi supuse la dobânzi penalizatoare, dacă nu chiar la o adevărată raționalizare. Totuși, acest proces de încredere și neîncredere ale piețelor nu se dezvoltă întotdeauna linear, și, astfel, deseori se produc adevărate „valuri” de optimism și pesimism. Situația care la rândul ei sfârșește prin a produce masive afluxuri și defluxuri de capital într-o/dintr-o țară, adesea în secvențe, ceea ce în engleză s-ar numi un proces de „boom and bust”. Tocmai aceste excese ale piețelor au stat la baza crizelor financiare care au marcat anii ’90, pe care le vom analiza în continuare.

4.2. Factorii de instabilitate

De ce sunt determinate excesele de optimism și de pesimism de pe piețele financiare? Motivele sunt diferite. Pe primul loc trebuie să luăm în considerare faptul că o parte a investițiilor financiare, și tocmai cele de portofoliu, are în deosebi la bază o mișcare pur și simplu speculativă. Investițiile vizează realizarea unor randamente înalte într-un interval de timp scurt, exploatând la maximum diferențele în schimburile valutate și în ratele dobânzilor, ceea ce se numește arbitraj. Au fost indicate activități financiare cu un grad înalt de lichiditate și pe termen scurt. Când acest tip de investiție nu mai este profitabil sau a devenit prea riscant – pentru motive care țin chiar de sistem-țară și nu în mod necesar de întreprinderea care realizează investiția – aceste fluxuri de capital dau impresia că se orientează către ținte mai profitabile și mai sigure. Aceasta este așa-zisa monedă caldă, pe care fondatorii ordinii de la Bretton Woods o aveau deja în vedere și prin care doreau să mențină un anume nivel de control asupra mișcărilor de capital.

Un motiv în plus poate fi căutat în ceea ce poate fi numit un neajuns intrinsec al piețelor financiare: informația imperfectă sau asimetrică. Aceasta indică tocmai că nu toți operatorii prezenți pe piață au același nivel de informare asupra condițiilor unui potențial împrumut. Asimetria informativă acționează, la nivel internațional, pe două planuri. Cel dintâi, este acela între țară și investitori, în general. Aceștia din urmă nu sunt niciodată pe deplin informați asupra condițiilor economiei țării căreia ar dori să-i acorde cu împrumut anumite fonduri și, deseori, nu sunt informați asupra aspectelor negative. Motivul poate fi acela că statisticile țării respective sunt incomplete, sau că autoritățile țării le întârzie cu bună știință sau, și mai rău, le falsifică, atunci când economia merge prost, sau, pur și simplu, că informația există dar prea costisitor de dobândit. Se poate întâmpla, deci, ca investitorii să manifeste tendința de a împrumuta excesiv, adică mai mult decât ar fi optim în virtutea situației obiective de risc prezentată de țara respectivă.

Dacă, totuși, investitorii ajung în posesia informației care lipsea, ei își revizuiesc rapid planurile și pot să-și retragă investițiile. Cel de-al doilea plan asupra căruia acționează informația asimetrică este cel în interiorul aceleiași categorii de investitori. Este, de fapt, posibil ca nu toți investitorii să aibă același nivel de informare asupra unei anumite piețe sau asupra unei anumite țări. Unii dintre acești investitori vor tinde să urmeze pe cel care este leader-ul investitor, care se presupune că ar avea un ansamblu de informații mai amplu. Aceasta este ceea ce se numește în mod obișnuit comportament de turmă (herd behavior), poate pentru că operatorii urmează, în masă, comportamentul adoptat de majoritatea investitorilor, fie când este vorba de intrarea pe o piață, fie când este vorba despre momentul ieșirii de pe această piață. O altă explicație, adoptată deseori, este aceea că pe piețele financiare, și în cele financiare internaționale în mod deosebit, ar exista o componentă remarcabilă a ceea ce se numește hazard moral (moral hazard). Acest fenomen se manifestă ori de câte ori operatorii economici nu-și iau precauțiile necesare pentru a reduce la maximum riscurile. În esență, fluxurile de monedă caldă par a fi în natura piețelor globalizate.

Evidența demonstrează că afluxul de capital a condus la o creștere fără măsură a creditului bancar, care, la rândul său, a finanțat un boom al consumurilor și investițiilor interne.

Nu trebuie însă să omitem faptul că prezența simultană a unor afluxuri de capital din străinătate, a unui sistem financiar intern fragil și a unor cursuri de schimb valutar fixe constituie aproape întotdeauna un amestec exploziv. Bineînțeles, nu trebuie să trecem cu vederea rolul pe care-l joacă politicile economice în determinarea probabilității ca amestecul să explodeze. În primul rând, slăbiciunile structurale ale sistemului bancar și financiar, ele însele, sunt deseori rezultatul unor erori sau al lipsei de acțiune politică. Dincolo de politicile monetare și de bilanț expansive pe termen lung, pot contribui la creșterea deficitului ieșirilor curente, sfârșind prin a secătui rezervele valutare și prin a reduce capacitatea autorităților monetare de a apăra cursurile valutare fixe. Chiar și politicile salariale în sectorul public, prea generoase, pot avea consecințe negative pentru balanțe de plăți și pentru rezerve, în măsura în care acestea reduc competitivitatea exporturilor, făcând să crească inflația internă. Acestea sunt exemple de politici care comportă, mai devreme ori mai târziu, o înrăutățire a fundamentelor economice și care minează încrederea investitorilor, care sunt, întotdeauna, foarte atenți la politicile economice adoptate și la condițiile economiei în care investesc.

Fenomenul de „contagiune” merită abordat aparte. În realitatea actuală a piețelor puternic integrate, elementul nou nu este atât creșterea probabilității crizei la nivelul fiecărei țări, cât posibilitatea ca aceste crize să aibă efecte dincolo de piața de origine, cu repercursiuni la nivel regional și, în anumite cazuri, chiar global. Se spune, de fapt, că a crescut riscul de sistem, adică probabilitatea unei crize financiare extinse la mai multe țări, posibil chiar la întreg sistemul monetar și financiar internațional. Canalele prin care „contagiunea” se propagă, pot fi multiple. Primul canal de transmisie este acela care acționează prin intermediul legăturilor comerciale: dacă o țară devalorizează moneda sa, exporturile sale vor câștiga în competitivitate, sustrăgând cote de piață țărilor concurente. Devalorizarea, așadar, dăunează, în cele din urmă, perspectivelor economice altor țări, determinând un stimulent pentru acestea din urmă spre a devaloriza și ele moneda proprie pentru a recâștiga competitivitatea pierdută. Un al doilea canal acționează prin legăturile financiare.

Dacă creditorii privați încep să înregistreze pierderi pe anumite piețe, aceștia pot fi tentați să lichideze activele de pe piețe, îndeosebi cele mai riscante. Încă un alt canal de transmitere a crizei este legat de modus operati (modul de operare) al operatorilor financiari. În dorința de a-și diversifica propriile portofolii, aceștia năzuiesc la a regrupa țările care pot face parte din aceeași categorie de risc – fără a face distincție între aceste țări (România, începând cu acest an, 2004, are o categorie de risc potrivită, situându-se în clasa de risc BBB, categoria B). Acționând în acest fel, un eveniment dintr-o țară poate fi ușor interpretat ca un semnal de alarmă privind întreaga clasă de risc din care face parte țara respectivă, ducând la retragerea masivă de fonduri din acea arie sau clasă de țări. Acest mecanism nu este în mod necesar limitat la a avea efecte într-o regiune; el ar servi astfel la a explica de ce crizele financiare recente au avut efecte asupra întregii categorii a economiilor emergente.

4.3. Recentele crize financiare de pe piețele emergente

Așa cum rezultă din cele afirmate până acum, nu este surpinzător că în cursul anilor ’90, economia internațională a fost zdruncinată de o serie repetată de crize financiare, cu începere de la cea a Sistemului Monetar European (SME) din 1922, în care au fost afectate mai cu seamă lira italiană și lira sterlină, urmată la mică distanță de cea a țărilor nordice (Suedia, Finlanda și Norvegia), care au afectat în principal sistemele ale acestor țări. Crizele, care au lăsat urme profunde, au fost, totuși, cele care au lovit economiile emergente: Mexicul între 1994-1995; Asia Orientală în 1997, mai ales Coreea de Sud, Indonezia și Thailanda; Rusia în 1998, și în fine Brazilia între 1998-1999. Din cauza contagiunii, crizele s-au extins dincolo de țările sau regiunile de origine, cu repercursiuni asupra întregii grupe a economiilor emergente.

Aproape în toate cazurile, a acționat obișnuitul amestec exploziv, constituit din afluxuri excesive de monedă caldă, un schimb fix dar supraapreciat, un sistem bancar și financiar intern vulnerabil, totul condimentat cu politici economice eronate sau întârzieri în reformele structurale. Exact în asemenea momente instabilitatea financiară a căpătat o formă deosebită, prezentând o combinație nemaiîntâlnită de elemente tipice crizelor valutare, bancare și ale datoriei externe. Efectele au fost distrugătoare pentru economiile acestor țări. După un studiu al FMI, pierderea în termeni de venit național, măsurată ca diferența cumulată între producția efectivă și cea potențială, ar fi fost egală în cazul crizei mexicane, cu 30% în Mexic și cu 15% în Argentina; în cazul crizei asiatice, cu 82% în Indonezia, cu 57% în Thailanda, cu 39% în Malaezia și cu 27% în Coreea de Sud.

Comunitatea internațională a intervenit cu resurse financiare fie pentru a susține țările afectate în cea mai mare măsură, fie pentru a face să înceteze efectul de contagiune.

În contextul acestor intervenții, FMI a jucat un rol de primă mărime ca gestionar al crizelor (crises manager), făcând și pe coordonatorul „pachetelor” de asistență financiară, punând la dispoziție propriile mijloace financiare și desemnând programele de asanare economică a căror cheltuieli de resurse a fost condiționată în toate cazurile.16 Strategia urmată s-a caracterizat, așadar, ca întotdeauna, ca o combinație de finanțări și de asanare economică. Tabelul nr.1 raportează intervențiile financiare realizate. Așa cum se poate vedea, în cazul Mexicului, a fost pusă la dispoziție o linie de credit de peste 50 miliarde de dolari, și pentru cele 3 state asiatice, în total, de peste 120 miliarde de dolari. Angajamentul financiar al FMI a fost și de această dată foarte semnificativ în raport cu resursele sale. Împrumuturile către Coreea de Sud și Mexic (21,0, respectiv 17,8 miliarde de dolari) sunt cele mai ridicate la modul absolut din toată istoria instituției. Trebuie spus că aceste sume sunt potențiale și, de fapt, n-au fost întotdeauna cheltuite (a se vedea datele din tabelul nr.1 raportate în paranteze) fie pentru că n-a fost nevoie, fie pentru că, așa cum s-a întâmplat cu Indonezia și Rusia, n-au fost duse la îndeplinire programele de însănătoșire prevăzute.

____________________

16 JOSEPH E. STIGLITZ – „Globalizarea. Speranțe și deziluzii” – editura Economică, București, 2003.

Tabelul nr.1. Intervențiile de salvare a FMI

Sursa: FMI

*în paranteză sunt sumele efectiv cheltuite de FMI;

**Banca Mondială, Banca Asiatică de Dezvoltare și Banca Interamericană de Dezvoltare.

Această succesiune de crize a pus la grea încercare resursele FMI, atât încât în mai multe de o ocazie a fost nevoie să se recurgă la cele două acorduri care să le permită să pună în mișcare resurse suplimentare atunci când se confrunta cu situații e o gravitate deosebită, GAB și NAB. NAB a fost creat în 1998 ca răspuns la problema insuficienței resurselor. Chiar și instrumentele de intervenție, pe atunci la dispoziția FMI, s-au dovedit neadecvate. Astfel, acestea (instrumentele) au fost încetul cu încetul întărite mai întâi prin crearea, în septembrie 1995, a unei proceduri de emergență (Emergency Financing Mechanism) care aproba împrumuturi mai repede decât în mod normal, apoi prin crearea unor instrumente, SRF și CCL.

În prezent, există un cadru de ameliorare generală în țările afectate de criza financiară, chiar dacă mai există încă diferențe semnificative. Mexicul a ieșit definitiv din criză și situația economică s-a ameliorat mult, ca și în Brazilia, Coreea de Sud și Thailanda, țări care au urmat destul de fidel recomandările FMI. În Indonezia și Rusia, însă, situația economică se dovedește a fi penalizată de un cadru politic foarte instabil, iar asistența financiară a fost întreruptă de nenumărate ori din cauza nerespectării programelor de asanare economică asupra cărora se căzuse de acord.

4.4. Rolul și „responsabilitățile” FMI

Cu ocazia recentelor perioade de instabilitate financiară, modul de operare al FMI a fost obiectul unei largi atenții critice. Au fost puse sub semnul întrebării capacitățile sale de prevedere și de prevenire ale crizelor; au fost criticate și metodele utilizate de FMI pentru a le face față. De exemplu, crizele mexicană și asiatică au fost cele care au luat cel mai mult prin surprindere atât FMI cât și întreaga comunitate internațională. Mexicul și țările asiatice erau, până la criză, descrise de FMI (și nu numai de FMI) stabile din punct de vedere economic, premiate cu încrederea sectorului privat internațional, care făcea să se adune spre aceste țări investiții importante. Aceste țări înregistrau rate de creștere înalte, iar agențiile de rating le desemnau ca fiind demne de încredere din partea investitorilor străini. În ultimii ani, dinaintea primei crize, apăruse, totuși, semne clare de dezechilibru – afluxuri excesive de capital pe termen scurt, creștere a deficitului ieșirilor curente, creșterea datoriei externe, aprecierea reală a cursului de schimb – care fuseseră obiectul discuției în sânul Consiliului de Administrație al FMI și semnalate chiar și autorităților țărilor în chestiune. Cu siguranță că nu se poate spune că FMI nu a tras semnalul de alarmă.

Totuși, nici măcar nu se poate spune că FMI ar fi prevăzut pe deplin apariția precipitată a celor două crize, și cu atât mai puțin extinderea lor succesivă. Este fără dubiu că au fost comise unele erori de previziune. Totuși, trebuie să ne întrebăm dacă aceleași erori nu au fost împărtășite de toți ceilalți analiști, publici și privați, mai ales în cazul asiatic. Într-adevăr, natura acestor crize a fost diferită de a celor din trecut, fie prin relevanța aspectelor macroeconomice, fie prin gradul înalt de contagiune, în timpi succesivi. În acest sens se poate spune că toate crizele financiare din anii ’90, survenite pe piețele emergente, au reprezentat ceea ce în economie se numește o ruptură structurală. Aceasta se verifică atunci când mecanismele care stau la baza unui anume fenomen economic suferă schimbări radicale și imprevizibile.

Sub aspectul prevenției, observațiile critice către FMI pot fi rezumate în felul următor. Chiar admițând că FMI ar fi perceput aproprierea dezechilibrelor în Mexic și în Asia, FMI n-a reușit să convingă aceste țări să opereze ajustările necesare. Chiar și în Rusia și Brazilia, unde totuși acesta a intervenit de o manieră preventivă, FMI nu a reușit să împiedice precipitarea acestora înspre instabilitatea financiară.

Aceste argumente nu țin cont de unele elemente esențiale. Mexic și țările asiatice lovite în mai mare măsură de criză erau de câtva timp ieșite de sub povara creditului FMI. Unele dintre acestea (Mexicul și Coreea de Sud) făceau parte de puțină vreme din „clubul” țărilor avansate, OSCE. Unicul instrument pe care FMI îl putea impune acestor țări pentru o schimbare de rutină în domeniul politicilor economice era, deci, prin acțiunea sa de supraveghere, un instrument cu siguranță mai slab decât condiționalitatea asociată împrumuturilor. În cazul Rusiei și Braziliei, se consideră că programele de prevenire convenite au întâlnit imediat o serie de obstacole politice interne care au împiedicat punerea în practică a unor măsuri de reformă prevăzute și considerate esențiale în efortul de asanare economică. În sinteză, ceea ce a lipsit realmente a fost voința politică a țărilor de a continua programele de însănătoșire economică încheiate cu FMI. Multe din ceea ce se poate imputa acestuia din urmă (FMI) este că n-a avut forța necesară pentru a impune acestor țări ajustările necesare.

A fost vorba, în alți termeni, despre o carență în ceea ce anglosaxonii numesc enforcement, capacitatea de a obține respectul anumitor forme de conduită.

În fine, în ceea ce privește gestiunea crizei, criticile au privit, mai ales, condiționalitatea aplicată programelor de asanare. Cazul cel mai controversat a fost acela din Asia. După unii analiști, FMI ar fi prescris politici macroeconomice prea restrictive, care au sfârșit prin a exacerba recesiunea economică și au făcut să crească datoria externă deja ridicată, a băncilor și societăților, prin creșterea puternică a ratelor dobânzilor. După alții, FMI n-ar fi acordat suficientă atenție reformelor structurale. Cât despre primul aspect al criticii, creșterea ratei dobânzilor apare ca o măsură de neevitat dacă se dorea limitarea defluxurilor de capital și stabilizarea schimburilor țărilor în criză. Costul derivat din creșterea ratei dobânzilor a fost, în mod foarte probabil inferior celui pe care l-ar fi suportat economiile, îndeosebi odată cu ivirea problemei de hiperinflație, dacă valutele lor ar fi fost lăsate să se prăbușească. Mai complex este să vorbim despre politica fiscală. Este îndeobște recunoscut și acceptat de către FMI că au fost recomandate inițial politici fiscale excesiv de restrictive. Cu privire la atenția insuficientă acordată aspectelor structurale, totuși, criticile nu par să găsească o corespondență obiectivă în programele de reasanare economică aprobate de FMI, care a dat totuși un spațiu larg aspectelor de reformă structurală, mai ales cu privire la cele ale sistemelor financiare interne (o învățătură dobândită din criza mexicană). În cazul țărilor asiatice se poate spune că atenția a fost mai mică decât era necesar în ceea ce privește problemele de conducere a societăților (așa-zisa Corporate governance), dar numai la început, când gravitatea reală a unei asemenea probleme era necunoscută pentru cei mai mulți.

Rămâne probabil în sarcina FMI o eroare insuficient subliniată în dezbaterea asupra crizei asiatice: subevaluarea efectului regional pe care recomandările sale (ale FMI) de politică economică îl putea avea.

Criticii cei mai înrăiți ai FMI au exagerat până la a spune că intituția ar fi ea însăși cauza fenomenelor de instabilitate. Unii dintre aceștia au deplâns insuficienta transparență a FMI, îndeosebi în ceea ce privește elaborarea evaluărilor sale asupra țărilor estimate ca fiind cu risc. Procedând astfel, FMI ar fi contribuit la excesul de investiții financiare în aceste țări, ceea ce a stat la baza instabilității. În realitate, acesta este un punct foarte delicat, căci, în situații de mare dificultate, o ușurință a FMI în expunerea propriilor preocupări ar risca precipitarea unei crize care astfel ar putea fi evitată. Alții au deplâns, însă, efectul de hazard moral care a urmat intervențiilor pentru salvare făcute de FMI, în mod deosebit după criza mexicană.

Totuși, nu există nici o evidență exactă cum că un asemenea efect s-ar fi produs realmente. În orice caz sunt motive de îndoială că acesta (efectul) ar fi fost relevant. Totuși, reducerea la maximum a hazardului moral este, fără îndoială, unul din obiectivele prioritare ale actualelor proiecte de reformă ale FMI. În sfârșit, rămâne critica celor care consideră că FMI manifestă prea multă ingerință în sfera autonomiei politice și economice a țărilor membre. Asemenea considerațiuni apar în contrast direct cu acelea examinate mai înainte, ale celor care impută FMI-ului că nu a fost capabil să prevină crizele, chiar acolo unde riscurile lor fuseseră evaluate corect. Astfel, FMI ar fi, pentru unii prea puternic, pentru alții prea nepunticios.

4.5. Integrarea țărilor din est

La sfârșitul anilor ’80, FMI era deja considerat în centrul sistemului monetar financiar internațional. Împreună cu alte 150 de țări membre, reprezentativitatea sa se extindea către majoritatea națiunilor, dar nu cuprindea, încă, acea parte a lumii considerată ca aparținând așa-zisului bloc sovietic.

În ordinea fondatorilor ordinii economice de la Bretton Woods, URSS și țările Europei Centrale și Orientale (de acum înainte țările din Est) ar fi trebuit să facă și ele parte din ordinea care era pe cale să se constituie. Înainte de război, aceste țări erau foarte integrate cu cele occidentale. Către sfârșitul anilor ’30, spre exemplu, schimburile reciproce comerciale – excluzând URSS – erau în derulare în proporție de 60% cu țările Europei Occidentale. Aceeași URSS, în pofida politicii urmate sub regimul lui Stalin, n-a fost niciodată complet izolată de Occident. După război, totuși, țările din Est au urmat tot mai mult o strategie de izolare. URSS a participat la Conferința de la Bretton Woods, dar nu a ratificat niciodată Articles of Agreement.

Cehoslovacia și Polonia, care, inițial, aderaseră la FMI și Banca Mondială, au părăsit acestea în 1950, respectiv în 1954, la presiunile sovieticilor. Răspunsul la sistemul occidental a fost, în 1949, crearea COMECON (CAER), o asociație de asistență mutuală economică la care au participat toate țările din Est, între acestea și Iugoslavia care era între membrii fondatori ai FMI. Una din sarcinile sale principale a fost aceea de reorientare a comerțului cu străinătatea în direcția țărilor aceluiași bloc. La începuturile anilor ’50, exporturile țărilor din Est către economiile occidentale scăzuseră deja la 15% din exporturile totale. O soartă similară au urmat și fluxurile financiare care, în cele din urmă, au devenit tot mai concentrate către interiorul COMECON. În plus, valutele țărilor din Est au devenit neconvertibile în raporturile cu cele occidentale. Izolarea economică a țărilor din Est s-a accentuat în momentul în care țările occidentale, mai ales SUA, percepând URSS ca pe un pericol militar, au adoptat o strategie de restrângere a exporturilor și a creditelor financiare către aceste țări, cu scopul de a mina bazele economice ale acestora, și indirect, forța de război.

Gravele limite ale sistemului de planificare centralizată au început să se evidențieze deja începând din anii ’60. Primele dificultăți au apărut în sectorul agricol, unde colectivizarea dusese la o prăbușire dramatică a productivității.

Așa se face că URSS, care era unul din cei mai importanți exportatori de produse agricole și alimentare, devine un mare importator. Criza economică în țările blocului s-a extins repede și în sectoarele industriale. Tentativele de reactivare a producției, prin creșterea comerțului în interiorul COMECON și cu țările din afară prin introducerea unor reforme în sistem, n-au scos la iveală rezultate notabile, iar producția a continuat să stagneze. Rata medie a creșterii, de la 6% în anii ’50, s-a redus la 4% în anii ’70, iar în anii ’80 coborâse în jurul a 1-2%. Odată cu venirea lui Gorbaciov în URSS s-a deschis o perioadă de mari reforme în toate domeniile, care a culminat cu căderea Zidului Berlinului în 1989 și cu dezagregarea URSS.

Cu puține excepții, țările din Est au pornit pe drumul unui proces de tranziție către economia de piață (de aici apelativul de „economie în tranziție”) și de apropiere și integrare cu Occidentul. În 1992 cele 15 țări ale ex-URSS între care Rusia, intrau în mod formal în FMI, ultima în ordine, fiind Tadjikistan.

În prezent, în afară de Republica Federală Serbia și Muntenegru, care n-au îndeplinit încă toate condițiile impuse, chiar și țările ieșite în urma dezagregării Iugoslaviei sunt, de câțiva ani, membre ale FMI (Croația, Slovenia, Bosnia și Herțegovina, Macedonia). Țările din Est au beneficiat, fără întrerupere, se poate spune, de susținerea organizațiilor internaționale. FMI s-a implicat într-o grandioasă operă de asistență tehnică și financiară. În 1993, FMI a creat pentru aceste țări un tip specific de împrumut pe termen lung, Systemic Transformation Facility (STF), eliminată în 1995. În plus, pentru a privilegia aceste țări, care împreună cu puțini alți sosiți de ultimă oră în FMI, n-au avut cum, până acum, să participe la emisiuni DST, dar, s-a prevăzut din rațiuni de echitate, o emisiune specială.

Este un fapt de necontestat că dificultățile procesului de tranziție au fost mult subapreciate în faza inițială. Rezultă în fapt că, după o scurtă perioadă de cădere a producției, s-a pus în funcțiune clasicul mecanism al convergenței (catching up). Din păcate, odată cu începutul tranziției, aceste țări au înregistrat, fără excepție, căderi de producție însemnate și de lungă durată. După unele studii ale FMI, producția s-ar fi redus, ca să cităm doar cazurile cele mai răsunătoare, cu 70-80% în Azerbaidjan, Georgia, Moldova și Tadjikistan, și cu 50-60% în republicile baltice (Estonia, Letonia, Lituania) și în Belarus, Turkmenistan și Ucraina. În contextul scăderii drastice a producției, cea mai mare parte a țărilor din Europa de Est au experimentat creșteri înalte ale inflației.

Liberalizarea prețurilor, operată drastic, a sfârșit prin a da liber curs inflației care rămăsese blocată în sistemul economiei planificate. În 1992, creșterea prețurilor de consum depășea 1.300% în Rusia, ceea ce nu înseamnă nimic față de 4.700% atinsă de Ucraina în 1993 sau 15.600% în Georgia în 1944. Această asociere între o creștere economică negativă și o inflație ridicată a fost supranumită slumpinflation, spre a o deosebi de stagflație, care numește o situație de inflație scăzută sau nulă, dar încă negativă.

Este greu de determinat cu exactitate cauzele acestei puternice subevaluări a problemelor tranziției către economia de piață. După părerea unora, în programele de însănătoșire – în țările care au apelat la fondurile FMI au fost încheiate cu autoritățile naționale – s-a dat o atenție excesivă aspectului macroeconomic, trecându-se peste importanța slăbiciunilor de structură care caracterizau aceste țări.

Un accent excesiv pus pe stabilizarea prețurilor ar fi contribuit la căderea cererii de consum, fără să se creeze, în compensație, bazele pentru o expansiune productivă pe termen mediu. Fără îndoială, a fost o naivitate când se aprecia că trecerea la economia de piață s-ar realiza, pur și simplu, prin liberalizarea prețurilor și privatizarea întreprinderilor de stat. Dimpotrivă, ar fi trebuit să se recurgă la câțiva pași de reformă destinați să stabilească bazele legale și instituționale pentru o funcționare sănătoasă și eficientă a piețelor. Un alt motiv a privit efectele negative ale eficienței mai scăzute a COMECON, aria de schimburi reciproce care constituiseră până atunci principala piață de desfacere pentru aceste țări. În fine, pot fi menționate dificultățile enorme ivite în funcționarea administrației fiscale. În fapt, sub regimurile cu planificare economică, impozitele, dincolo de faptul că erau deosebit de ridicate, erau încasate fără dificultate, întrucât statul deținea controlul deplin al activității productive și al sistemului de plăți. Cu trecerea la economia de piață, această posibilitate a statului a devenit mai restrânsă și, în pofida reformelor implementate în aproape toate aceste țări, a ieșit la lumină o lipsă cronică de venituri realizate din impozite.

Odată depășită prima etapă a tranziției, au început să se evidențieze însemnate diferențe în performanța economică a acestor țări. În linii mari, se poate spune că cele 3 țări baltice și cele din Europa Centrală și Orientală, cu puține excepții, au ieșit din faza critică în jurul anului 1994. La sfârșitul anilor ’90, în multe din aceste țări, creșterile economice înregistrau ritmuri anuale de 4-5%. În țările ex-sovietice, situația s-a dovedit mult mai puțin favorabilă și, de asemenea, mai eterogenă, unele țări neieșind niciodată din etapa de recesiune (Moldova, Turkmenistan, Ucraina), iar altele care au reușit să iasă din această fază recesivă au recăzut iarăși în ea (Kazahstan și Rusia). Studiile de până acum oferă unele explicații ale unui curs atât de inegal.

Înainte de toate, condițiile inițiale au jucat un rol important, cu adevărat diferit de la o țară la alta. Spre exemplu, cele 3 republici baltice și economiile din Europa Centrală și Orientală se caracterizau prin sisteme economice relativ mai puțin distorsionate și, în ansamblu, mai puțin depărtate de economia de piață. În afară de asta, aceste țări, grație poziției lor geografice, s-au reintegrat ușor din punct de vedere comercial în Europa Occidentală, o piață de desfacere largă și prosperă. Analiza empirică arată că totuși, mai mult chiar decât condițiile inițiale, au contat politicile economice adoptate. Nu este întâmplător că astăzi, o creștere este mai înaltă în țările care au controlat mai bine inflația și că în timp, au făcut progrese mai mari în reformele structurale, liberalizând prețurile și comerțul exterior și asanându-și sistemul financiar și al întreprinderilor. Evidențele demonstrează că țările care au urmat cu mai multă fidelitate rețetele FMI sunt acelea care au obținut rezultate mai bune pe termen mediu. Pentru aceste țări, accesul la piața de capital a devenit mult mai ușor și, de aici, este perfect posibil să reținem că recurgerea la împrumutul de la FMI va fi, în viitor, mai puțin frecventă; pentru alții însă, asistența FMI, nu numai de ordin financiar, este destinată să rămână un factor determinant pentru un proces de tranziție complet.

Cap. 5. Viitorul Fondului Monetar Internațional

5.1. Întărirea sistemului de conducere al Fondului Monetar Internațional

Începând cu criza mexicană a fost inițiat un amplu proces de reflecție asupra modului de întărire a instituțiilor de la Bretton Woods, pentru a face față noilor provocări ale globalizării. S-a declanșat o vie dezbatere intelectuală asupra acestei probleme, în care FMI a fost principalul obiect de controversă.

Comentatorii iluștri, de la șefi de stat la membri ai unor academii de științe și până la nume importante ale lumii financiare (între care cunoscutul George Soros), cu toții și-au oferit rețetele despre felul în care să se realizeze reforma arhitecturală a finanțelor internaționale. S-a vorbit chiar despre o nouă Bretton Woods. Diversitatea propunerilor demonstrează mai degrabă lipsa de unitate în vederi. Cât privește FMI, s-a mers de la propuneri vizând dezvoltarea acestuia, până la acelea de a-i prevedea dispariția. Guvernele țărilor membre au ridicat un punct de vedere mai pragmatic, dând curs unor importante modificări în activitatea FMI. Ca întotdeauna de-a lungul istoriei sale, instrumentele instituției sunt pe cale să se adapteze la marea realitate în care aceasta (FMI) operează.

Întărirea sistemului de conducere al Fondului preconizează adunarea principalelor schimbări, sau propuneri de modificări, destinate ameliorării structurii decizionale – ca să folosim un termen la modă, governance – a aceluiași FMI.

Dezbaterea s-a concentrat, cel puțin la început, asupra necesității unei întăriri a rolului Comitetului Interimar, organul de orientare strategică. Această idee se baza în mod substanțial pe convingerea că FMI ar trebui să rămână, mai mult ca niciodată, în centrul sistemului monetar și financiar internațional, dar că ar fi necesară o creștere a legitimității sale politice pentru a putea aplica schimbările cerute de noul context economic. Aceasta, printre altele, ar fi permis FMI să joace un rol de coordonare între diferitele instituții internaționale care operează în sfera financiarului.

Susținătorii cei mai înrăiți ai acestei idei au fost francezii, susținuți de ex-Directorul General Michel Camdessus, care promovau substituirea (transformarea) Comitetului Interimar, organ consultativ, în Council, organul de direcționare politică prevăzut la articolul XII din Statut și niciodată realizat. Această soluție n-a găsit, totuși, o susținere largă, poate pentru că nu mulți erau convinși că lipsa legitimității politice ar fi principala problemă a FMI. În fapt, Comitetul Interimar a exercitat întotdeauna o influență importantă neavând, totuși, puteri decizionale. Pe frontul celălalt se aflau câteva țări, ca SUA, după care crearea Council ar fi complicat inutil procesul decizional în interiorul FMI, sfârșind prin a dubla funcțiile Consiliului de Administrație. La sfârșit, s-a ajuns la un rezultat de compromis: transformarea Comitetului Interimar în actualul Comitet Monetar și Financiar Internațional care este un organ permanent, al cărui nume vrea să sublinieze creșterea rolului FMI în supravegherea piețelor financiare. Membrilor Comitetului li s-au atașat vice-deputies, care se reunesc obligatoriu înaintea Comitetului pentru a conduce lucrările pregătitoare, dar care pot să joace un rol important de negociere asupra problemelor mult controversate. La această soluție de compromis, o contribuție importantă a avut-o Italia, care, prin Carlo Azeglio Ciampi, a deținut președinția Comitetului Interimar, din octombrie 1998 până în mai 1999 și care a susținut oportunitatea unei întăriri a Comitetului Interimar cu scopul de a accentua centralitatea FMI. În acest moment dezbaterea este încă deschisă asupra necesității întăririi actualelor organe decizionale ale FMI, sau, dimpotrivă, asupra creării centrelor de dialog mai puțin formale și mai flexibile.

Aflat în plină perioadă de reformă, FMI și-a schimbat în 2001 atât politicile, cât și staff-ul. O dată cu alegerea noului director, portretul „renovat” al FMI consideră că principala sa misiune este menținerea stabilității macroeconomice.

Această reorientare – privită de directorul instituției ca o întoarcere la origini – presupune 3 tipuri fundamentale de acțiuni:17

concentrarea asupra piețelor de capital și a fluxurilor financiare;

creșterea efortului de prevenire a crizelor;

ușurarea condițiilor pe care FMI le formulează la acordarea de împrumuturi.

____________________

17 VIRGIL GHEORGHIȚĂ, ARISTIDE COCIUBAN – „Economie mondială” – editura Politeia-SNSPA, București, 2002.

Un aspect care se va dezbate în viitor privește reprezentativitatea organelor executive ale FMI (Consiliul de Administrație și Comitetul Monetar și Financiar Internațional). După unii specialiști, acestea n-ar mai oglindi în mod adecvat forțele cu adevărat prezente în economia globală, economiile emergente fiind subreprezentate. Aceasta este o problemă deosebit de delicată, fiindcă, pentru a crește influența unor membri, se reduce influența altora. Astfel că pare foarte puțin probabil să se ajungă la un acord în scurt timp. În general, se spune că o reprezentativitate adecvată în condițiile actuale este o cerință esențială pentru ca acțiunea FMI să fie percepută ca imparțială și, deci, credibilă. Astăzi apare evidentă nevoia țărilor mai puțin avansate să-și facă auzită mai mult vocea. Acest lucru nu este, totuși, posibil de realizat prin creșterea numărului fotoliilor în principalele departamente executive ale FMI, fiindcă s-ar risca o imposibilitate de guvernare a instituției. O soluție ar putea fi o reducere a numărului de reprezentanți ai țărilor europene și, în mod ideal, de încorporare a lor într-un fotoliu unic. În felul acesta, s-ar lăsa spațiul necesar unei creșteri a numărului de reprezentanți ai țărilor mai puțin avansate. O asemenea soluție ar comporta, foarte probabil, o reducere semnificativă a cotei de ansamblu a Europei și, așadar, a puterii sale de vot. Aceasta n-ar fi o limită prea mare, dacă se are în vedere că această cotă ar rămâne superioară celei a SUA: chiar eliminând din calcul comerțul în interiorul Uniunii Europene (ca și când ar fi vorba de o singură țară) la paritate cu SUA, cota totală a celor 15 ar rămâne la 28%. În plus, pe moment, țările europene nu votează întotdeauna în mod uniform, așa încât puterea lor de vot se dovedește a fi fragmentată. Este clar că înainte de a porni pe un asemenea drum, ar fi oportun ca Europa să realizeze o mai mare coeziune din punct de vedere politic.

5.2. Prevenirea crizelor financiare

Unul din aspectele cele mai importante ale reformei a privit întărirea capacității FMI de a acționa ca un gardian al stabilității monetare și financiare internaționale.

Un prim aspect privește capacitatea de a anticipa crizele. Tehnicienii instituției studiază acum posibilitatea de punere la punct a unui sistem de indicatori de alarmă (early warning indicators) care să poată servi scopului, dar care să fie, în același timp, suficient de moderat încât să facă mai rapidă interpretarea semnalelor.

Aceasta nu este o sarcină ușoară. În fapt, dacă este adevărat că toate crizele financiare sfârșesc foarte adesea prin a prezenta în cele din urmă trăsături comune în mersul anormal al anumitor variabile (cursul valutar real, ieșirile curente, datoria externă, etc.), este adevărat și că nici o criză nu este la fel cu cea precedentă niciodată, așa cum nu este niciodată la fel cu cea următoare. Fapt este că, mai devreme sau mai târziu, diferențele devin substanțiale și cu totul imprevizibile. S-a spus că în anii ’90 crizele au reprezentat, foarte probabil, o ruptură structurală față de cele din trecut. Problema creată de asemenea rupturi este veșnic de actualitate, fiindcă sistemul economic este în continuă transformare. Aceasta este nici mai mult nici mai puțin decât o veche limită a analizei previzionale. În domeniul economiei internaționale această limită este mai strigentă, fiindcă lucrurile sunt variabile nu numai în timp, dar și geografic.

Toate acestea, fără a menționa fiecare problemă de documentare statistică care afectează numeroase țări și care, deseori, împiedică o evaluare reală a situației lor economice. În acest spațiu, FMI este destinat să joace un rol tot mai activ, mai ales oferind asistență tehnică spre a ajuta să se adapteze standardelor minime de informație.

În concluzie, activitatea de prevenire desfășurată de FMI greu poate fi lăsată în voia unei evaluări mecanice de date statistice și este bine ca ea să rămână fondată pe progresul continuu al situației țărilor membre, pe care FMI îl obține din exercitarea funcțiilor sale tradiționale.18

Aspectul cel mai important privește probabil o atenție mai mare pe care FMI înțelege să o acorde sistemelor financiare interne. Aceasta este o lecție de pe urma crizelor de pe piețele emergente, care au arătat felul în care interacțiunea dintre dezechilibrele externe și cele din sistemele financiare naționale a stat fie la baza producerii crizelor, fie la baza efectelor lor apăsătoare.

____________________

18 SIMONA GAFTONIUC – „Finanțe internaționale” – editura Economică, București, 1997.

Se încearcă, între altele, dezvoltarea unei serii de standarde internaționale pe arii considerate ca fiind cele mai de seamă pentru stabilitatea financiară (politicile monetare și fiscale, datele statistice, sistemele bancare, structura proprietății societăților, regimurile falimentare, sistemele contabile), la care țările membre sunt chemate să se adapteze. Dezvoltarea acestor standarde a fost încredințată, parțial FMI, parțial altor organisme internaționale competente în diferite domenii, dar nu toate au fost încă realizate. De la FMI se așteaptă, mai ales, să promoveze adoptarea și să verifice respectarea standardelor internaționale.

Un alt aspect cheie al reformei privește creșterea gradului de informare care este lăsată pe seama piețelor. Pentru țările care recurg la împrumuturile acordate de FMI, sunt publicate, pe bază de voluntariat, așa-zisele „scrisori de intenție” ale autorităților, documente cu care acestea (autoritățile țărilor) se angajează să urmeze un program dat de asanare economică, care este, de fapt, negociat de tehnicienii FMI. Această transparență mai mare în modul de lucru efectiv al FMI, este rezultatul solicitărilor venite din exterior, ca o luare la cunoștință din partea aceleiași instituții că acest lucru (transparența) nu poate decât să facă să crească eficiența activității sale.

Noua strategie preventivă se îndreaptă și spre o mai mare implicare a sectorului privat în intervențiile de asistență a țărilor membre. Această strategie vizează asigurarea FMI că atunci când pentru a acorda ajutor unei țări aflată în criză, vin și investitorii cu partea lor de sprijin, reînnoind acestei țări limitele de credit, în condiții nu excesiv de penalizatoare. Această strategie este de a împărți cu investitorii costurile crizelor, reducând astfel hazardul moral pe care-l comportă intervențiile de salvare. Aceasta ar trebui să ajute la prevenirea crizelor fiindcă sunt implicați și investitori în evaluări mai exacte ale situațiilor de risc ale țărilor, iar pe această cale încetează fenomenul de credit excesiv.

5.3. Dezbaterea asupra regimurilor cursurilor de

schimb valutar

Actualul sistem monetar și financiar internațional este profund diferit de cel de la Bretton Woods. Astăzi, prevalează flexibilitatea cursurilor de shimb valutar, iar capitalul are largă libertate de mișcare. În consecință, atât cursurile de schimb, cât și fluxurile de capital sunt supuse unei remarcabile instabilități.

Tema regimurilor de schimb valutar nu putea, deci, să nu facă parte din dezbaterea asupra reformei FMI. Cursurile de schimb ale celor 3 principale valute: dolarul american, yen-ul japonez și marca germană – de la 1 ianuarie 1999 moneda EURO – s-au caracterizat prin fluctuații largi pe termen scurt și, cum am văzut în capitolele precedente, și prin aprecieri prelungite sau deprecieri, de asemenea prelungite. Variabilitatea cursurilor de schimb ale celor 3 valute (cele mai mari) este importantă nu numai pentru economiile respective – SUA, Europa și Japonia – dar și pentru că poate avea efecte în afara acestor spații. Nu trebuie să uităm că țările în curs de dezvoltare și economiile în tranziție își reglează o mare parte din tranzacțiile lor comerciale și financiare cu restul lumii în valute dominante și, deci, suferă consecințele mișcărilor acestora. De exemplu, pentru o țară importatoare de petrol, o creștere a dolarului va aduce costul de achiziție, facturat în dolari, la un nivel mai ridicat.

În plus, diferite țări mențin regimuri de schimb fixe în confruntările cu una sau cu un coș din aceste valute. Așa era cazul țărilor asiatice lovite de recenta criză financiară, ale căror valute erau legate de un coș compus din dolar, yen, marcă, cu pondere mai mare a dolarului. Așa s-a făcut că aprecierea acestuia din urmă cam pe la jumătatea deceniului a determinat și creșterea greutății chiar și pentru valutele celorlalte țări. În consecință, apare o importantă pierdere a competitivității exporturilor lor, care a contribuit la deteriorarea situației economice a acestora.

În dezbaterile recente s-a pus întrebarea dacă nu ar fi cazul să se limiteze în vreun fel fluctuațiile cursurilor de schimb pentru a face sistemul mai stabil.

Articolul IV din Statut prevede, în teorie, posibilitatea reintroducerii unui sistem de cursuri de schimb fixe dar ajustabile (pe atunci propunere susținută cu o majoritate de 85% din voturi). Bineînțeles că în dezbaterea recentă nimeni nu s-a hazardat să avanseze o asemenea ipoteză. Au fost făcute totuși anumite propuneri, mai modeste, din partea unor economiști cu autoritate și, la un anumit punct, chiar și exponenții unor guverne (Franța, Germania și Japonia) au sugerat alinierea cursurilor de schimb ale celor 3 valute mari în interiorul unei benzi de oscilație predeterminate, ca și în cazul sistemului Bretton Woods, cu diferența că benzile ar fi fost foarte largi.

Aceste propuneri nu au găsit consensul larg, motivul fiind, dacă s-a tras vreo învățătură din recentele crize, atunci aceasta este reprezentată de faptul că sunt greu de menținut cursurile de schimb în condițiile actualei mobilități a capitalurilor. Cu alte cuvinte, sursa instabilității este identificată în excesiva rigiditate a cursurilor de schimb, mai degrabă, decât în flexibilitatea lor. În particular pentru SUA, Europa și Japonia, care manifestă deseori tendințe foarte divergente în respectivele cicluri comerciale, flexibilitatea cursurilor de schimb oferă un mecanism natural de reechilibrare. Chiar și pentru economiile mai puțin avansate, menținerea unei flexibilități ridicate pare, la urma urmei, soluția cea mai bună.

Care este rolul pe care trebuie să-l joace FMI în acest context? În ceea ce privește principalele valute nu ar fi potrivit să lăsăm fixarea cursurilor de schimb doar la cheremul forțelor pieței, chiar în cunoștință de cauză asupra remarcabilelor repercursiuni pe care excesivele oscilații ale acestor valute le pot avea asupra periferiei sistemului. O atitudine de „indiferență binevoitoare” ar părea cu totul lipsită de responsabilitate. Totuși, intervențiile directe pe piață sau, și mai bine, o formă oarecare de armonizare a politicilor economice (în special cele monetare) pot fi utile din când în când pentru evitarea „ieșirilor excesive din aliniere”. Problema este, totuși, cine decide dacă oscilațiile au devenit excesive și dacă este necesar să se intervină. SUA, Europa și Japonia (cunoscute sub denumirea de G-3) nu sunt încă dispuse să lase o asemenea evaluare pe seama FMI și tind să prefere ca sediu de dialog G-7 (aici fiind incluse: Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii). FMI, totuși, este în stare să lege mai bine argumentele țărilor mai puțin avansate. În acest sens, el poate juca un rol foarte important în a atrage atenția țărilor mai mari asupra externalităților negative care pot să decurgă din oscilații excesive și prelungite ale valutelor. Aceasta se poate face fie prin reprezentanții țărilor din G-7, membri ai Consiliului de Administrație, fie direct la Directorul General, care participă la reuniunile miniștrilor de finanțe ai Grupului (G-7). În privința țărilor mai puțin avansate este clar că alegerea regimului de schimb este extrem de delicată și o hotărâre eronată poate fi fatală.

FMI poate exercita în aceste țări o funcție esențială de consiliere, ajutându-le să determine care regim de schimb ar fi optim și care ar fi politicile economice coerente cu aceasta, sau când ar fi oportun să se treacă de la un regim de schimb la altul. Acest ultim aspect este fundamental pentru țările care au optat pentru un curs de schimb fix cu scopuri de stabilizare și, o dată rezultatul obținut, înțeleg să recurgă la o flexibilitate mai mare. Configurația regimurilor de schimb este supusă schimbării și în viitor. Apariția monedei EURO a reprezentat prin ea însăși o adevărată revoluție.

După părerea experților, o soluție probabilă, într-un viitor nu foarte îndepărtat, ar putea fi un sistem de schimburi tripolar, concentrat pe trei valute principale: dolar, EURO și yen, cărora, țările vecine din punct de vedere geografic le-ar putea adăuga propriile lor valute, formând arii valutare.

5.4. Supravegherea mișcărilor de capital

În legătură cu tema regimurilor de schimb s-a dezbătut mult asupra necesității de monitorizare a mișcărilor de capital pentru a limita efectele destabilizatoare ale monedei calde. Aceasta este o temă care apare ori de câte ori izbucnește o criză financiară. În asemenea context, una din propunerile mai importante este TOBIN TAX, elaborată de deținătorul premiului Nobel pentru economie James Tobin, la sfârșitul anilor ’70. Este vorba despre o impunere cu aplicabilitate universală asupra tranzacțiilor valutare pe termen scurt, prin care se înțelege descurajarea fluxurilor de natură speculativă. Se folosește adesea exprimarea că această impunere ar servi „la a pune nisip în angrenajele finanțelor internaționale” pentru a sublinia că ea permite încetinirea mișcărilor de capital. FMI, în virtutea largii sale reprezentativități a fost deseori indicat ca instituție ideală pentru promovarea aplicării unei asemenea taxe. De fapt, propunerea a rămas întotdeauna la nivel exclusiv academic, fiindcă limitele ei practice sunt aproape insurmontabile.

Atenția a fost centrată asupra utilității controalelor în țările mai puțin avansate.

S-a spus, discutându-se despre cauzele instabilității financiare, că fenomenul își are deseori originea în afluxurile de capital (inundații de capital) care, printr-o serie de mecanisme perverse, pot conduce la o creștere a vulnerabilității financiare a acestor economii. În realitate, nu sunt puține acele țări care au decis să mențină sau să supravegheze fluxurile de capital intrat pentru a evita consecințele acestora. Anumite exemple sunt oferite de Chile și Brazilia, unde unele tranzacții financiare pe termen scurt sunt taxate în intenția de a le descuraja. Totuși, dezbaterea între economiști este foarte aprinsă în ceea ce privește utilitatea supravegherii, și atunci când aceasta se face doar asupra fluxurilor de capital intrate. Se argumentează, pe de o parte, că aceste monitorizări sunt ușor de evitat și că duc la întârzierea reformelor necesare sau a ajustărilor politicilor macroeconomice, pe de altă parte, se susține că, tocmai pentru că reformele cer timp, mai ales pentru a întări sistemele financiare interne, supravegherea se dovedește utilă în acest răstimp pentru a proteja economia. Există adevăr în ambele poziții. În fapt, monitorizarea nu trebuie eliminată fiindcă poate avea o oarecare utilitate în anumite cazuri, dar este bine ca aceasta să fie temporară și, de aceea, să nu se substituie măsurilor necesare de politică economică. În absența acestora din urmă, monitorizarea se arată ineficientă, pe termen lung. Turbulențele financiare ale ultimului deceniu au supus FMI la noi încercări, instituția fiind nevoită să-și revizuiască în special activitățile de supraveghere.

La începutul anilor ’90, FMI a demarat o campanie masivă de sprijinire a țărilor din Europa Centrală și din regiunea Baltică, a Rusiei și a celorlalte țări din fostul bloc sovietic pentru depășirea dificultăților tranziției de la economiile de tip centralizat la cele de piață. Mare parte a acestui efort a fost orientat spre consilierea înființării structurilor financiare și economice esențiale pentru funcționarea sistemului economic liber.

La jumătatea anilor ’90, în Mexic a erupt o criză financiară care a arătat vulnerabilitatea membrilor FMI în fața schimbărilor bruște ale atmosferei de pe piețele financiare, care au condus la retrageri uriașe și imprevizibile de capital.

Mexicul a întocmit rapid un program puternic de îmbunătățire a politicilor financiare, iar FMI a aprobat la 1 februarie 1995 un program de finanțare record pentru o țară membră, de 17,8 miliarde de dolari. Acest sprijin excepțional a fost proiectat să redea încrederea comunității financiare internaționale și să blocheze extinderea crizei către alte state membre.

Mai recent, criza financiară asiatică a impus un împrumut-record pentru Coreea de Sud, în valoare de 20,9 miliarde de dolari, în decembrie 1997.

Împrumuturi uriașe au primit și Indonezia (11,2 miliarde de dolari – noiembrie 1997) și Thailanda (4 miliarde de dolari – august 1997). De asemenea, probleme financiare și economice au necesitat împrumutarea Rusiei cu 11,2 miliarde de dolari în iulie 1998.

Tocmai când 2000 părea să se încheie fără probleme majore, ecourile marilor crize financiare fiind tot mai slabe, criza bancară care a zguduit Turcia la începutul lunii decembrie a reușit să sperie de-a binelea lumea financiară internațională, „pompierul” FMI grăbindu-se să acorde un împrumut de urgență de 10 miliarde de dolari, secondat de Banca Mondială cu încă 5 miliarde.

Toată această succesiune de crize financiare a adus FMI în centrul atenției, ca una dintre cele mai blamate instituții internaționale. Reuniunile anuale ale membrilor săi au ajuns să țină capetele de afiș în fluxurile agențiilor de știri prin manifestațiile din ce în ce mai violente ale activiștilor antiglobalizării. Criticii principalei instituții financiare internaționale au susținut în repetate rânduri că sumele uriașe acordate de FMI sub formă de credite pentru calmarea situațiilor de criză au încurajat băncile să dea împrumuturi într-o manieră aproape iresponsabilă pentru că știau că, în eventualitatea unui șoc financiar, Fondul va interveni pentru a salva situația.

Devenit ținta unor presiuni din ce în ce mai puternice, FMI a promis să se reformeze, o dată cu venirea la șefia sa a germanului Horst Köhler.

„Noul” FMI se va concentra asupra responsabilităților sale fiscale și monetare, asigurându-se că țările care beneficiază de asistență susțin efectiv politicile recomandate. De asemenea, Fondul va acorda asistență, fără să dea „lecții”.

FMI a doptat deja mult așteptatele modificări ale practicilor de creditare, în sensul descurajării recurgerii repetate a țărilor în curs de dezvoltare la resursele sale, majoritatea costului creditelor în general și reducerea perioadei medii de rambursare a împrumuturilor. Apelarea la credite pe termen mediu de la FMI va fi restricționată în viitor numai la țările care au ieșit din categoria celor cu acces la finanțări pe bază de concesii, precum și la anumite țări sărace, care nu au acces pe piețele de capital.

Nu în ultimul rând, guvernele care împrumută mai mult decât echivalentul dublului cotei de participare la rezervele Fondului vor trebui să plătească o rată de dobândă mai mare. Țările care nu mai semnează acorduri noi de creditare, dar care au împrumuturi în derulare vor fi atent monitorizate.

În decembrie 1999 la Seattle, în SUA, zeci de mii de demonstranți au manifestat contra Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), împiedicând desfășurarea Conferinței ministeriale anuale, în cursul căreia trebuia să se dea cale liberă unei noi runde de negocieri pentru liberalizarea comerțului internațional.

Manifestații mai puțin zgomotoase, dar totuși de valoare simbolică importantă, s-au desfășurat în aprilie 2000 la Washington, cu ocazia reuniunilor de primăvară ale guvernatorilor FMI și ai Băncii Mondiale. Demonstranții sunt în fruntea diferitelor grupuri care acuză organizațiile de la Bretton Woods de diferite fapte condamnabile: înfometarea țărilor sărace, distrugerea mediului înconjurător, promovarea neadecvată a drepturilor omului. Numele uneia dintre acestea este: „50 Years is Enough” ( Este destul 50 de ani) care se bate mai ales pentru abolirea FMI, arhitectul globalizării și, deci, principalul acuzat. Fără a dori să exprim aici o judecată de valoare asupra acestor grupuri, care, cu siguranță reprezintă o voce de care trebuie să se țină seama, nu se poate să nu remarcăm măcar, și în cazul acesta, cum străbate dincolo de aceste critici, insuficienta cunoaștere a rolului și operei FMI.

50 de ani cu FMI sunt suficienți? Argumentul evidențiază că obiectivele principale ale FMI rămân și azi deplin valabile, în pofida tuturor transformărilor petrecute în peste o jumătate de secol de istorie și acelora care probabil ne așteaptă în viitor. În ideea fondatorilor ordinii de la Bretton Woods, FMI trebuia să contribuie la integrarea comercială și financiară între națiuni, veghind, înainte de toate, la stabilitatea schimburilor și asigurând funcționarea bine organizată a sistemelor de plăți internaționale. Acest obiectiv a fost, în mare parte, atins, barierele comerciale au fost sensibil reduse, capitalurile nu mai cunosc frontiere și bunăstarea economică a crescut enorm, în cea mai mare parte a lumii. Economia globală, rezultată din aceste progrese prezintă enorme oportunități pentru toți, dar aceasta impune, în același timp, noi provocări pentru cooperare. Pe de o parte, trebuie prevenită mai serios instabilitatea financiară și limitate pe cât posibil daunele, pentru a evita repetarea crizelor acute și difuze, cum au fost cele recente. Pe de altă parte, trebuie să se evite accentuarea unor disparități economice și să se evite ca multe țări să fie lăsate în afara procesului general de dezvoltare, în voia soartei, la cheremul forțelor pieței. Între sarcinile instituției de la Bretton Woods se înscrie și semnalarea constantă a capcanelor globalizării și sugerarea modalităților de a le face față.

În ceea ce privește FMI, este important ca acesta să-și mențină în viitor capacitatea de adaptare care l-a caracterizat întotdeauna. Dar pentru ca acțiunea sa să rămână eficientă, este, de asemenea, necesar ca FMI să se mențină la nivelul mandatului care i-a fost conferit inițial: promovarea dezvoltării prin creștere în stabilitate.

Turbulentul deceniu al anilor ’90 a confruntat FMI cu cele mai solicitante provocări din istoria sa. Aceste noi schimbări au stimulat interesul de a asigura că mecanismele și operațiile Fondului Monetar Internațional să fie corespunzătoare noilor piețe mondiale integrate global pentru bunuri, servicii și capital, fenomen cunoscut sub numele de globalizare a economiei mondiale.

În particular, FMI a acționat pentru a ajusta operațiile sale de supraveghere, inclusiv aria de diseminare a informațiilor. Prin răspunsul flexibil la aceste nevoi în continuă schimbare, FMI continuă să reprezinte o forță efectivă în afacerile monetare internaționale.

5.5. Critici aduse Fondului Monetar Internațional

Eforturile mai mult decât nereușite ale FMI din anii 1980-1990 au făcut să fie pusă tot mai mult sub semnul întrebării concepția acestuia cu privire la procesul de globalizare. Pe măsură ce eșecurile FMI au devenit din ce în ce mai evidente, instituția respectivă a început să caute alte strategii, însă lipsa de coerență a făcut ca acest demers să aibă puține șanse de reușită. Trebuie, totuși, menționat că există critici la adresa activităților desfășurate de FMI.

În ultimele două decenii ale secolului precedent asupra politicii de condiționalitate a creditării, s-au adus numeroase critici mai ales din partea țărilor în dezvoltare, critici care continuă și astăzi.

Cele mai serioase critici care îi sunt aduse FMI sunt:

1). FMI oferă soluții identice indiferent de particularitățile țării în cauză.

Premisele pe care se bazează Fondul în aceste soluții sunt că dezechilibrele structurale (inflație, șomaj, deficit bugetar) au la origine cauze comune localizate în ponderea prea mare a cheltuielilor bugetare și, în al doilea rând, informațiile primite în mod obișnuit de către experții Fondului sunt prezentate sub forma unui set minimal și standardizat de date. Nu poate exista un remediu standard în ceea ce privește problemele plăților externe, deoarece cauzele acestora, dar și impactul măsurilor luate cu privire la aceste probleme variază. De aceea FMI lucrează cu fiecare țară în parte și nu trebuie să-și adapteze politicile în acord cu specificul țării respective. Fondul are o largă paletă de programe în funcție de măsurile monetare ce se impun a fi luate.

Mai mult decât atât, paleta de facilități pe care Fondul le-a creat reflectă abilitatea acestuia de a veni în întâmpinarea nevoilor rezultate din diferitele situații cărora membrii trebuie să le facă față. Această imagine greșită asupra activității Fondului poate rezulta din faptul că programele acestuia reflectă concepte similare despre modul în care o țară își poate restabili o situație de plăți externe sustenabile.

Deci, programele FMI reflectă efortul acestora de a ajuta țările să-și creeze o economie deschisă, să-și stabilească prețuri reale. Dar cea mai bună cale de a realiza liberalizarea diferă de la o țară la alta în funcție de situație, de urgență a problemelor și capacitatea țării de a implementa și de a susține măsurile necesare.

Astfel, deși Fondul are o viziune asupra modului în care pot realiza creșteri economice și asupra modului în care-și pot rezolva problemele legate de balanța de plăți externe, această viziune nu se transpune în remedii standardizate.

2). Programele de ajustare propuse de FMI nu funcționează.

Aceste programe propuse de FMI se caracterizează prin faptul că sunt programe de austeritate. Vizează o echilibrare în timp la nivelul inferior a raportului producție-consum, respectiv prin reducerea cvasigenerală a consumului, în loc să încurajeze politici susținute care să stimuleze producția, exporturile și prin aceasta echilibrarea dinamică la cotele superioare ale raportului producție-consum.

Concluzia generală reieșită din studii asupra efectelor programelor de ajustare ale Fondului este aceea că au efecte pozitive în creșterea eficienței utilizării resurselor.

Răspunsul FMI, care susține că dificultățile balanțelor de plăți pot proveni dintr-o creștere economică nesusținută fiind bazată pe importuri, în timp ce programele FMI pun accentul pe o creștere economică bazată pe exporturi.

O metodă finală este aceea de a compara progresele făcute de țările în care s-au aplicat programe de ajustare cu dezvoltarea unor țări cu premize similare în care nu au fost aplicate programe.

Experiența FMI dovedește că, din perspectiva unui comerț internațional liber, economiile mai deschise au șanse mai mari de dezvoltare pentru că oferă șanse mai mari de valorificare a produselor pe piața externă, precum și de atenuare a unor eventuale șocuri de pe anumite piețe, existând posibilitatea compensării, datorită multiplelor acorduri de comerț liber ale țărilor, a efectelor negative provenite din fenomene de dezechilibru produse în alte țări. De aceea, FMI recomandă în general deschiderea economiilor cu dezechilibre, liberalizarea comerțului și a prețurilor, reducerea controlului guvernului asupra operatorilor economici. Dacă aceste soluții pot fi acceptate în țări cu structuri de piață dezvoltate, totuși ritmul de aplicare a unor astfel de soluții trebuie diferențiat în raport cu gradul de maturizare a mecanismelor de piață, a piețelor însele, în țările membre, precum și a psihologiei sociale.

Este dificil să se ajungă la un răspuns definitiv, bazat pe un număr atât de mare de considerente, însă studiile de specialitate au indicat că programele de ajustare ale FMI au un rol pozitiv în creșterea economică.

3). Programele de ajustare descurajează creșterea economică.

Problema balanței de plăți în concepția FMI amenință creșterea economică pentru că afectează, fără intervenția unor programe de restructurare, fluxurile de resurse financiare și implicit importurile, concomitent cu descurajarea investițiilor, inclusiv a celor străine. În general, țările se văd forțate să adopte programe de ajustare economică, deoarece cheltuiesc mult deasupra resurselor. În concluzie, în ultimii ani FMI a asigurat noi facilități de ajustare structurală și facilități de ajustare structurală extinsă, prin intermediul cărora Fondul împrumuta bani cu dobândă mică țărilor în fața unor probleme economice severe. Obiectivul acestor facilități este de a promova restructurarea economică în aceste țări și de a crea condiții mai bune pentru dezvoltare.19

Principala greșeală, însă, este neglijarea a ceea ce se numește „contextul socio-economic” care constituie, oricum, premisa necesară producției și repartiției de bunuri și, prin aceasta, a creșterii economice în general.

Programele inspirate de FMI reduc acest context la un set de trei măsuri izolate:

eliminarea controlului și a subvențiilor prețurilor și producției;

controlul masei monetare și eliminarea deficitului bugetar, cu intenția de a stabiliza valuta și de a impune rate real pozitive ale dobânzii;

vânzarea proprietății statului către particulari.

Realizarea imediată și radicală a acestor măsuri nu a condus încă la stoparea scăderii producției și a gradului de ocupare a forței de muncă, ci dimpotrivă.

Măsurile promovate de FMI provoacă uneori greutăți suplimentare în tranziția spre economia de piață, alteori sunt chiar contrare acesteia. Aplicarea acestor măsuri impuse în mod drastic de FMI, ca o condiție imperativă a acordării de noi credite, de multe ori modice în raport cu necesitățile elaborării și aplicării unui program pe termen lung de creare a pieței și de finalizare a tranziției, determină o seamă de deficiențe majore (privatizarea imediată a întreprinderilor de stat, liberalizarea prețurilor, rolul statului în problemele economice).

Criticile tot mai numeroase formulate la adresa strategiei sale de ajutorare au determinat Fondul să încerce o strategie pe care unii au denumit-o de „întrajutorare”.

Cei de la FMI doreau ca instituțiile din sectorul privat să ia parte la ajutorarea țărilor cu probleme. Ei au cerut creditorilor din sectorul privat, înainte ca FMI să acorde unei țări ajutorul necesar, să „participe” masiv la acest efort; aceștia trebuiau să accepte o „diminuare a pretențiilor”, care constau în ștergerea unei mari părți a datoriilor.

____________________

19 Revista de Management nr.4, 2000, Institutul Român de Management.

În lumina faptului că eșecurile instituției erau tot mai evidente și că tot mai multe voci cereau restrângerea domeniului de activitate a acesteia, în 1999, primul adjunct al directorului FMI, Stanley Fischer, a propus să fie extins rolul FMI de creditor de ultimă instanță. Cum Fondul nu-și folosise bine puterile cu care fusese investit, propunerea de a i le mări era destul de îndrăzneață.

Economistul Joseph E. Stiglitz crede că „motivul esențial al lipsei de coerență este: FMI nu-și propune să atingă numai obiectivele prevăzute în mandatul său inițial – întărirea stabilității mondiale și punerea la dispoziție a fondurilor necesare pentru ca statele amenințate de recesiune să aplice politici expansioniste. El promovează și interesele comunității financiare. Aceasta înseamnă că obiectivele FMI vin adesea în conflict unele cu altele. ”20

Politicile fiscale restrictive asupra cărora a insistat Fondul au împins economia într-o recesiune fără precedent. FMI nu s-a întrebat niciodată de ce modele sale au subestimat în mod sistematic gravitatea recesiunilor – sau de ce politicile sunt în mod sistematic excesiv de restrictive. Fondul încearcă să-și apere poziția de instituție infailibilă spunând că, dacă ar fi arătat că nu este prea încrezător în corectitudinea politicilor sale, și-ar fi pierdut credibilitatea – iar succesul politicilor sale presupun ca piețele să-i acorde încredere. Acest lucru este o adevărată ironie. Astăzi Fondul și-a schimbat în mare măsură credibilitatea nu doar în țările în curs de dezvoltare, ci și în sânul clientelei sale mult iubite care este comunitatea financiară. Toată lumea – din afara FMI – este de acord cu faptul că acesta ar trebui să se limiteze la activitatea sa de bază, gestiunea situațiilor de criză și că n-ar trebui să se implice în dezvoltarea economiilor aflate în tranziție. Modul în care se acordă adeseori asistența poate să creeze obstacole în calea tranziției. Țările în curs de dezvoltare nu au nevoie doar ca ajutorul să le fie astfel acordat încât să le ajute să se dezvolte, ci și ca acesta să fie mai substanțial. Este necesar ca finanțarea acestei asistențe (și a altor activități de interes public) să se facă pe baze mai realiste, independent de capriciile politicii care se face în SUA sau în alte părți ale lumii.

____________________

20 JOSEPH E. STIGLITZ – „Globalizarea. Speranțe și deziluzii” – editura Economică, București, 2003.

Au fost formulate în acest sens câteva propuneri. În momentul creării FMI, acestuia i s-a dat dreptul de a emite Drepturile Speciale de Tragere (DST), un fel de bani internaționali. În condițiile în care astăzi țările lumii își constituie anual rezerve de miliarde de dolari din dorința firească de a se proteja împotriva greutăților pe care le poate provoca situația de pe piețele internaționale, o parte a venitului lor nu se transformă în cerere agregată. Reducerea ritmului de creștere a economiei mondiale înregistrată în 2001-2002 a adus în prim plan aceste preocupări.

Emiterea de DST-uri în vederea finanțării activităților de interes public – inclusiv a asistenței pentru dezvoltare – ar putea contribui la conservarea potențialului economiei mondiale și, în același timp, la ajutorarea unora dintre cele mai sărace țări ale lumii. Deși înainte de 2000 existase un program de anulare a datoriilor țărilor puternic îndatorate, puține au îndeplinit criteriile impuse de FMI. La sfârșitul anului 2000, ca urmare a presiunilor internaționale, 24 de țări au fost acceptate în cadrul programului.

4). FMI se situează în cadrul negocierilor de partea băncilor comerciale străine.

Debitorii și creditorii trebuie să lucreze împreună dacă se dorește ca o criză de resurse să fie rezolvată. Fondul nu se situează de partea băncilor comerciale străine, ci dimpotrivă, FMI s-a implicat activ în ultimii ani pentru a menține băncile comerciale implicate în strategia de fonduri, respectiv de a le menține interesate să suporte o parte din resursele necesare finanțării programelor sale de ajustare.

Relațiile dintre FMI și băncile comerciale este foarte simplă: fondul ajută țările cu probleme de resurse și de balanță prin resurse puse la dispoziție de băncile comerciale, pentru ca doar prin ele însele să rezolve problemele de finanțare ale țărilor. În orice caz, nu acesta este scopul Fondului, el este o instituție monetară și nu una de dezvoltare. Din 1982, băncile au contribuit la finanțarea cu peste 40 miliarde dolari, deoarece au existat cazuri în care Fondul nu a fost capabil să deruleze programele de ajustare fără participarea financiară a băncilor. Prin punerea la dispoziția țărilor care respectă un program al FMI de resurse, băncile au garanția că țara respectivă își reorientează politicile economice către restructurarea și către o relație normală cu băncile. Desigur, responsabilitatea inițială pentru punerea la dispoziție a resurselor o are țara, care dorește restructurarea prin creșterea economiilor, prin îmbunătățirea eficienței și a investițiilor, precum și prin creșterea exporturilor și, pentru acestea, resursele străine sunt esențiale.

Orice beneficiu pe care îl au băncile din cooperarea cu FMI este produs de efectele pe care le au programele FMI în țările debitoare și de evoluția economiei în ansamblu.

5). FMI are o concepție liberală pe care o aplică de o manieră doctrinală.

Este adevărat că FMI are unele principii asupra tipurilor de politici pe care dorește să le aplice pentru promovarea creșterii economice sănătoase. Experiența deceniilor anterioare a arătat că libertatea relativă a activității economice este eficientă și poate duce la o mai mare prosperitate decât dacă este controlată. Atunci când nu există restricții în schimburile și în comerțul internațional, acestea tind să se îmbunătățească și au ca urmare creșterea veniturilor în toate țările. Țările membre FMI sunt diferite din punct de vedere economic: unele au sisteme economice planificate de traziție către economia de piață sau economii de piață. Fondul lucrează cu autoritățile acestor țări pentru găsirea celor mai bune căi de a atinge o balanță de plăți echilibrată sau un sistem echilibrat al ratei de schimb, având programe pentru toate țările membre, indiferent de sistemul lor economic.

În acest sens, FMI dezvoltă strategii adaptate nevoilor economice la care se referă, astfel că el a integrat programe și în economii în care producția și prețurile sunt controlate. FMI este preocupat de agregatele economice prin care se promovează o balanță de plăți viabilă, dar și de o creștere economică, adaptând managementul macroeconomic la realitățile economice din țările membre.

6). Programele FMI dăunează păturii sărace a populației.

O instituție precum FMI, care este responsabil pentru bunăstarea membrilor săi, trebuie să respecte diversitatea priorităților politice și sociale din țările membre.

Dar asta nu înseamnă că Fondul nu este conștient de posibilul impact al programelor sale asupra celor săraci. Este greu de măsurat influența negativă a măsurilor de ajustare și datorită faptului că populația săracă nu este omogenă. Deci politicile economice îi afectează în mod diferit. Oricum, este clar că buna cunoaștere a categoriilor sociale și a veniturilor acestora poate afecta în mod pozitiv aplicarea ajustărilor economice necesare țărilor cu deficit al balanței de plăți.

Posibilitatea ca programele economice să protejeze cele mai sărace segmente ale populației devine foarte redusă, dacă statul respectiv apelează foarte târziu la FMI, atunci când dezechilibrele din economie sunt foarte grave. Măsurile ce trebuie luate în aceste condiții foarte adesea au tendițe să favorizeze categoriile mai bogate ale populației, precum și pe unele grupări politice, însă aceasta nu este vina Fondului.

7). Programele FMI impun austeritate în țările membre.

Țările membre au dificultăți ale balanței de plăți, pe de o parte, datorită politicilor interne nepotrivite, iar pe de altă parte, datorită dezvoltării externe nefavorabile. Acest dezechilibru forțează inițial țările să adopte măsuri de austeritate.

În aceste condiții țara poate apela la rezervele valutare sau se poate împrumuta din străinătate pentru a micșora deficitul. Însă, dacă țara va apela la rezerve sau la împrumuturi, această situație nu poate continua prea mult, deoarece rezervele se vor epuiza, iar împrumuturile trebuie rambursate. Programele de ajustare ale FMI încurajează eliminarea insuficienței și a pierderilor și fac loc pentru eforturile structurale cu scopul promovării creșterii economice durabile pe termen lung.

În concluzie, nu poate fi negat faptul că programele de ajustare pot include niște costuri, însă acestea sunt destinate să atingă obiectivul ajustării în interesul țărilor în care se aplică aceste programe, căutând maximum de creștere economică cu minim de austeritate.

8). Țările în curs de dezvoltare nu au nici o influență în politica dusă de FMI.

Datorită sistemului de votare instituționalizat de FMI, țările în curs de dezvoltare nu au aceeași putere de decizie în cadrul Fondului, în comparație cu țările dezvoltate. Puterea de vot a țărilor membre FMI este proporțională cu subscripțiile lor la Fond. Deoarece subscrițiile sunt determinate de puterea economică și de importanța ei în schimburile comerciale, inevitabil țările mai puțin dezvoltate au o contribuție mai mică la subscripții și implicit la luarea deciziilor. Ca grup, acestea reprezintă aproximativ 40% din totalul voturilor, ceea ce este aproape egal cu voturile adunate ale țărilor dezvoltate. Însă țările în curs de dezvoltare pot să influențeze deciziile luate de Fond, deoarece au posibilitatea de a-și exercita dreptul de vot având în vedere că unele decizii pot fi luate cu o majoritate de 70-80% din voturi.

Este important de menționat că în multe cazuri problemele țărilor membre nu se deosebesc în funcție de starea de dezvoltare a acestora.

9). FMI nu are o influență reală asupra țărilor bogate cu balanțe excedentare.

Țările care doresc asistență din partea FMI prezintă un program de ajustare pe care intenționează să-l urmeze. FMI negociază împreună cu împuterniciții țării respective elementele acestui program și, atunci când se acceptă, fiecare parte definește drepturile și obligațiile. Condiția de a primi din resursele Fondului este de a avea o balanță de plăți deficitară și nu contează dacă țările respective sunt mai mari sau mai mici, bogate sau sărace, dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Instrumentul principal aflat la dispoziția Fondului este influența pe care acesta o exercită asupra membrilor pentru a urma politicii care vor duce la prosperitatea economică a tuturor membrilor.

FMI are în fiecare an consultații cu fiecare din membrii săi. Aceste consultații oferă posibilitatea schimbului de informații și prezintă o oportunitate pentru toți membrii de a comenta maniera în care țara respectivă își conduce politica economică și în ce măsură se conformează obligațiilor asumate.

10). Există un cartel între FMI și Banca Mondială.

FMI și Banca Mondială, prin statutele lor, luptă pentru progresul economic și pentru bunăstarea membrilor săi, prin mandate diferite, dar în interesul comun al țărilor membre. FMI trebuie să ajute țările dezvoltate, cât și pe cele în curs de dezvoltare. Obiectivele sale sunt: promovarea cooperării monetare și stabilitatea schimburilor, facilitarea creșterii echilibrate a comerțului, dar și oferirea de asistență financiară membrilor care se confrută cu dificultăți la balanța de plăți. Operațiunile Băncii Mondiale sunt de regulă pe termen lung și oferă asistență tehnică și financiară guvernelor pentru sprijinirea politicilor de reformă, precum și pentru sprijinirea proiectelor și programelor din sectoarele public și privat.

Convergența scopurilor celor două organizații s-a intensificat datorită creării de către Fond a programelor de ajustare structurală extinsă, în cadrul cărora Banca Mondială și FMI cooperează pentru sprijinirea țărilor în care se aplică aceste programe pe termen lung.

FMI și Banca Mondială și-au modificat discursul – se vorbește mai mult de sărăcie, și cel puțin la nivelul Băncii Mondiale, există dorința sinceră ca angajamentul de a „pune frâiele în mâinile țării” să fie respectat în cadrul programelor pe care aceasta le desfășoară în multe țări. Dorința de reformă este palpabilă, unele schimbări s-au produs deja. Noua rundă de negocieri comerciale asupra căreia s-a convenit în noiembrie 2001 la Doha, în Qatar, a fost caracterizată drept „runda dezvoltării”. Ea a vizat nu doar deschiderea și mai largă a piețelor, ci eliminarea unor dezechilibre produse în trecut, dezbaterile fiind mult mai deschise decât înainte. Unii critici sunt atât de pesimiști în privința acestor reforme încât continuă să ceară aplicarea unor măsuri mai drastice, cum ar fi desființarea FMI.

Economistul Joseph E. Stiglitz crede că „ar fi inoportună asemenea inițiativă, dacă Fondul ar fi desființat probabil ar fi recreat sub o formă sau alta. Aceasta s-ar datora faptului că, în vremurile în care lumea este cuprinsă de criză, liderii statelor le place să știe că cineva se ocupă de situație, că există o organizație internațională care îndeplinește acest rol.”

Marea problemă nu stă atât în instituțiile în sine, cât mai ales în principiile după care se ghidează activitatea lor: grija față de mediul înconjurător, luarea în calcul a părerilor celor săraci în momentul adoptării deciziilor care-i privesc, promovarea democrației și a comerțului pe baze juste, trebuie avute neapărat în vedere dacă se dorește exploatarea potențialului benefic al globalizării.

Schimbarea cea mai importantă care se impune pentru ca procesul de globalizare să se desfășoare așa cum ar trebui vizează conducerea instituțiilor internaționale la nivelul FMI și Băncii Mondiale, aceasta presupune o schimbare în procedura de votare, deoarece se crede că procedura prezentă favorizează țările bogate. Asemenea schimbare nu se va face ușor. Este puțin probabil ca SUA să renunțe la dreptul de veto pe care-l dețin în cadarul FMI. Este puțin probabil ca țările industrializate dezvoltate să renunțe la dreptul lor de vot în favoarea țărilor în curs de dezvoltare.

CAP.6. Relațiile României cu Fondul Monetar Internațional

6.1. Istoricul relațiilor României cu Fondul Monetar Internațional

România a aderat la Fondul Monetar Internațional la 15 decembrie 1972, fiind la acea dată singura țară din blocul sovietic răsăritean (fără Iugoslavia) care a întreprins un asemenea demers, devenind a 125-a țară membră.

Cota inițială a României a fost de 200 milioane de dolari, iar în prezent de 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală, într-un cont al FMI deschis la Banca Națională a României (BNR). Conform cotei sale, România deține 10.552 voturi în Consiliul de Administrație, cu o pondere de 0,49% din total.

România face parte din aceeași grupă cu Armenia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Georgia, Israel, fosta Iugoslavie, Republica Macedonia, Moldova, Olanda și Ucraina cu un total de voturi de 105.412 de voturi, reprezentând 4,85% din total. Acest grup de țări are ca Director Executiv în cadrul FMI pe Jeroen Kremers (Olanda). Din cadrul personalului directorului executiv face parte și un reprezentant al României în calitate de consilier (pe o perioadă de 2 ani) și prin rotație, pentru următorii 2 ani, în calitate de asistent al directorului executiv. De la aderare și până la 31 ianuarie 1984 România a primit credite în valoare de 2 miliarde de dolari (USD). Începând cu anul 1984 însă, relațiile României cu FMI s-au răcit, ajungând în 1989 la un pas de întrerupere ca urmare a refuzului guvernului de la București de a mai apela la credite, pe baza deciziei acestuia de rambursare înainte de termen a întregii datorii externe.

Conjuctura economică mondială a fost profund nefavorabilă. După prăbușirea CAER – care conta pentru nu mai puțin de 45% din comerțul exterior al României – a urmat războiul din Orientul Mijlociu. Irakul era un important partener extern, iar datoria acestei țări față de România se cifra la aproximativ 2 miliarde de dolari. Criza iugoslavă a adus alte pierderi pentru producția națională și pentru comerțul exterior.

Pe scurt, România a pierdut, în mai puțin de 2 ani, 60% din piețele sale externe. Privind retrospectiv, se poate spune că în linii generale, stabilitatea politică și socială internă a fost atinsă. Declinul economic a fost stopat în 1993, iar în 1994 economia a cunoscut o anumită creștere, dar fără să rezolve problemele de fond ale eficienței și durabilității.

Dar reforma graduală a avut costuri suplimentare evidente. În fond tranziția graduală prelungește perioada de declin economic – cu un inevitabil impact social. În plus, România a avut de suportat consecințale neîncrederii pe care evoluția prudentă pe calea reformelor a atras-o atât în mediul politic cât și în lumea oamenilor de afaceri. Această stare nu a ușurat deloc decizia factorului politic intern. În momentele cele mai dificile, inițiativele de politică internă au generat un adevărat cerc vicios: au fost adoptate măsuri care nu urmăreau decât „gestionarea crizei” – evitarea unui colaps generalizat în economie – cu prețul transmiterii unor semnale confuze în afară, care, la rândul lor, au întârziat suportul financiar pentru depășirea crizei.

După reluarea raporturilor normale cu această instituție, realizată în anul 1990, România a încheiat sapte angajamente stand-by cu FMI până în 2007, în 1991, 1992, 1994, 1997, 1999, 2001 si 2004. Deși fiecare din angajamentele încheiate până în prezent are trăsături individuale distincte, o analiză obiectivă prezintă faptul că toate s-au înscris pe o traiectorie logică, vizând în principal adaptarea la fiecare etapă a reformei din România.

Primul angajament stand-by, după 1989, cu o durată de 12 luni, a fost aprobat la 11 aprilie 1991, pentru un volum total de 380,5 milioane DST. Acestuia i s-au adăugat trageri în cadrul facilității de finanțare compensatorie pentru componenta de import țiței, în sumă totală de 247,7 milioane DST. Ca urmare a evoluției pieței petroliere, tragerile nete s-au ridicat numai la 94,3 milioane DST.

Acordul a vizat, în principal, accelerarea reformei declanșate încă din anul 1990, fiind orientat în special pe reforma economică și a sistemului financiar-bancar și pe închegarea cadrului legislativ și instituțional adecvat economiei de piață.

Caracterul general al adaptării mecanismului economic este reflectat de trei din obiectivele principale ale acordului:

liberalizarea treptată a prețurilor;

menținerea cursurilor multiple în economie, cu o rată oficială puternic supraevaluată în termeni reali în comparație cu performanțele economiei și cu tolerarea mai multor rate de schimb (curs interbancar, curs al caselor de schimb);

acceptarea unor rate ale dobânzilor în economie puternic negative în termeni reali, justificată de caracterul preponderent corectiv al creșterii prețurilor și de asimetriile generate de liberalizarea treptată a prețurilor.

Un alt obiectiv, considerat esențial, și care a fost privit drept principala ancoră a programului l-a constituit limitarea severă a creșterii masei monetare, la numai 15% pe ansamblul anului, căreia îi corespundea o creștere a creditului în economie cu 21%. Aceste limite au avut două justificări:

absolvirea excesului de lichiditate existent la sfârșitul anului 1990. Acesta a fost creat, mai cu seamă în ultimii ani de o economie centralizată prin monetizarea acumulării de pierderi și de stocuri. S-a ajuns astfel ca o rotație a masei monetare să se realizeze în 230 de zile, de câteva ori mai lent decât în condiții normale;

stăvilirea prin pârghii monetare a spiralei inflaționiste, în condițiile renunțării la pârghiile administrative de control al prețurilor. Este de remarcat faptul că acoperirea în bunuri și servicii a resurselor bănești ale populației ajunsese, la sfârșitul anului 1990, la numai 9%, ceea ce arăta că, de fapt, populația deținea numai o iluzie a puterii de cumpărare, în condițiile unei inflații reprimate.

Acordul pe anul 1992 a fost un aranjament stand-by pe 10 luni aprobat la data de 29 mai 1992, pe o sumă totală de 314,04 milioane DST. S-a adăugat o tragere de 76,8 milioane DST în cadrul componentei țiței a facilității de finanțare compensatorie.

Programul Guvernului pe 1992 a urmărit eliminarea actualelor dezechilibre interne și externe. În afară de continuarea unei politici financiare prudente, atingerea acestui obiectiv a reclamat introducerea unor noi măsuri structurale menite să îmbunătățească alocarea resurselor și creșterea producției potențiale și efective.

Aceste lipsuri au inclus continuarea progresului în ceea ce privește liberalizarea piețelor, introducerea unei politici corespunzătoare în domeniul ratelor dobânzii, crearea în fapt a unei proprietăți private și dezvoltarea unui cadru legal și instituțional care să faciliteze funcționarea sectorului particular.

Programul macroeconomic al Guvernului pentru 1992 a urmărit, în special:
a) oprirea declinului creșterii economice reale;

b) reducerea drastică a ratei inflației de la circa 15% lunar, în primele două luni ale anului, la 1-2% lunar până la sfârșitul anului;

c) sporirea rezervelor internaționale cu 500 milioane dolari pentru a acoperi 1-7 luni de importuri până la sfârșitul anului.

Pentru atingerea acestor obiective, autoritățile au intenționat:

să mențină politici financiare prudente și o politică adecvată a ratelor dobânzilor;

să asigure o limitare a salariilor printr-o politică strânsă a veniturilor;

să urmeze o politică flexibilă a cursului de schimb.

Aceste politici de stabilizare macroeconomica au fost completate cu politici structurale menite să facă economia mai eficientă și mai productivă. Măsurile de reformă structurală au inclus liberalizarea în continuare a prețurilor, privatizarea, întărirea disciplinei financiare prin restructurarea și lichidarea întreprinderilor de stat și continuarea reformelor în domeniile financiar și fiscal.

Unul dintre obiectivele de bază ale efortului reformei din România a fost acela de a integra România în economia mondială prin eliminarea deformărilor din sistemul comercial și valutar. În cadrul sistemului valutar, un element de bază al acestui efort l-a constituit unificarea piețelor valutare la 11 noiembrie 1991. În consecință, România s-a confruntat cu o dilemă serioasă de politică economică. Nivelul scăzut al rezervelor lichide și lipsa finanțării externe au creat o presiune mare asupra cursului de schimb. Această presiune a fost agravată de insuficiența valutei cedate, provenind din încasările din export.

Guvernul a apreciat că programul pe 1992 va fi aplicat într-un context dificil.

S-a estimat că deficitul contului curent în 1992 va fi de 1,3 miliarde dolari, cu o intrare netă de capital estimată la 1,7 miliarde dolari (exclusiv finantarea exceptionala) și având în vedere necesitatea aducerii rezervelor internaționale la un nivel rezonabil, România a avut nevoie de o finanțare excepțională de circa 650 milioane dolari S.U.A. care a urmat a fi satisfăcută prin trageri de la Fond și de la țările Grupului celor 24. În conformitate cu obiectivul balanței de plăți totale pe 1992, care reclama un excedent de circa 476 milioane dolari, s-au stabilit sarcini trimestriale pentru rezervele internaționale nete ale sistemului bancar care au constituit un criteriu de performanță.

Guvernul a supus Parlamentului, spre aprobare, Memorandumul privind politica economică împreună cu o schiță a proiectului de buget pe anul 1994 și legislația principală pentru creșterea veniturilor, necesară pentru realizarea bugetului pe anul 1994.

Pe 11 mai 1994, se acordă un nou aranjament stand-by cu FMI, pe o durată de 19 luni, în sumă de 131,97 milioane DST, la care s-au adăugat 377,05 milioane DST reprezentând facilitatea de transformare sistemică (în total 509,02 milioane DST).

Aprobarea noului aranjament a declanșat disponibilizarea tranșei a doua a creditului SAL acordat de BIRD (150 milioane USD) și Eximbank Japonia (37,5 milioane USD), la care s-a adăugat o finanțare suplimentară din partea țărilor din G-24 de până la 285 milioane USD.

Tragerile în baza acestui aranjament stand-by nu putea depăși, fără consimțământul Fondului, echivalentul a 37,71 milioane D.S.T. până la 16 august 1994, echivalentul a 56,56 milioane D.S.T. până la 16 decembrie 1994, echivalentul a 75,41 milioane D.S.T. până la 16 mai 1995, echivalentul a 94,26 milioane D.S.T. până la 16 august 1995 și echivalentul a 113,12 milioane D.S.T.
până la 16 noiembrie 1995.

Negocierile s-au concentrat asupra unui pachet coerent și bine închegat de politici fiscale, monetare, valutare și structurale, de natură să limiteze posibilitatea neîmplinirii obiectivelor macroeconomice fundamentale.

Obiectivele pe termen mediu ale Guvernului sunt aducerea inflației sub control, încurajarea unei relansări durabile a creșterii economice și restabilirea unei situații viabile a balanței de plăți. Astfel, este de așteptat ca odată încheiată faza de stabilizare a acestei ajustări, creșterea economică să urce treptat la 4% pe un an în ultima parte a deceniului, iar rata anuală a inflației să scadă la niveluri exprimate de o singură cifră. Creșterea economică durabilă va necesita o sporire substanțială a investițiilor fixe, ceea ce, în contextul constrângerilor finanțării externe și necesității de limitare a deficitului contului curent al balanței de plăți externe, va necesita o mai mare mobilizare a economiilor interne, în special în sectorul public și în societățile comerciale cu capital majoritar de stat. Obiectivul este de a atinge un nivel echivalent cu importurile pe o perioadă de cel puțin 2,5 luni, până la sfârșitul anului 1994 si 3,3 luni până în anul 1997. Astfel, în pofida dirijării prudente a cererii și a eforturilor de mobilizare a acumulărilor interne, nevoile României de finanțare vor rămâne, probabil, semnificative, necesitând o noua finanțare excepțională în următorii câțiva ani.

Perioada negocierilor a fost utilizată de partea română pentru crearea premiselor care să asigure implementarea noului program. A fost continuată reforma sistemului fiscal, prin introducerea TVA. Cheltuielile bugetare au fost reduse prin eliminarea completă a subvențiilor de consum. A continuat procesul de liberalizare a prețurilor. În condițiile asigurării menținerii parității prețurilor interne la energie cu cele mondiale. Aceste acțiuni au contribuit la stoparea tendinței de deteriorare a deficitului bugetar, la eliminarea distorsiunilor majore din sistemul de prețuri și la atenuarea în termeni reali a fenomenului de blocaj financiar.

Noul acord a fost o sinteză și o dezvoltare a celor precedente, încorporând experiența acumulată de ambele părți. Față de aranjamentele anterioare au fost introduse o serie de obiective și criterii de performanță noi, care au concretizat, în fapt, translatarea obiectivului principal dinspre nivelul macroeconomic spre sectorul real al economiei prin limitarea arieratelor întreprinderilor, precum și izolarea financiară a unităților cu pierderi. Deficitul bugetului consolidat pe anul 1994 de 1.329 miliarde lei va fi acoperit prin împrumuturi interne nete de 275 miliarde lei și finanțare externă netă în valoare de 1.054 miliarde lei. Ca urmare, criteriile de performanță ale programului se bazează pe limitele creditului net al sistemului bancar către bugetul general consolidat.

Prima și cea mai importantă dovadă a succesului din anul 1994 și 1995 a fost reducerea ratei inflației de la o rată medie lunară de peste 12% în 1993, la 4,3% în anul 1994 și circa 2% în anul 1995.

Tot în spijinul ideii de succes a programului stă și stoparea demonetizării economiei și a „dolarizării”. Începând cu al doilea trimestru al anului 1994, creșterea masei monetare a devansat creșterea prețurilor, arătând, practic, că fenomenul de demonetizare – care a început în anul 1990, imediat după declanșarea liberalizării prețurilor – s-a încheiat și a început un proces invers, care semnifica recâștigarea încrederii publicului în moneda națională. Stoparea „dolarizării” este un fenomen foarte important. Ambele fenomene au fost urmări firești ale inflației galopante pe care le-a suferit economia; acestea reprezentau modalitatea prin care publicul – operatorii economici și cetățenii – se apără împotriva pierderii substanței banilor, respectiv accelerând plățile, scăpând de bani și păstrând valuta, care își conserva practic puterea de cumpărare. Fără eliminarea acestei tendințe era de neimaginat stoparea declinului și reluarea durabilă a creșterii economice.

O a treia dovadă a macrostabilizării a fost creșterea rezervelor valutare în sistemul bancar. Nivelul rezervelor brute în devize ale băncilor economice a crescut în anul 1994, de la 806 milioane USD, la 1.495 milioane USD, la care s-au adăugat rezervele Băncii Naționale, care au crescut în cursul anului 1994, de la 40,4 milioane USD la 536 milioane USD. Această evoluție a fost posibilă în special datorită ameliorării sensibile a contului curent al balanței de plăți care a înregistrat la sfârșitul anului 1994 un deficit de 428 milioane USD, mult mai modest decât cel înregistrat la sfârșitul anului 1993, de 1.174 milioane USD. În sfârșit, macrostabilizarea a fost pusă în lumină de evoluția cursului valutar. În prezent (2004), rezerva valutară a Băncii Naționale a României se apropie de 8 miliarde de dolari.21

Începând cu luna aprilie 1994, de când, practic, piața valutară a fost efectiv liberalizată – la început, tot în cadrul licitației de la Banca Națională, iar de la 1 august 1994, efectiv pe piața interbancară – cursul monedei naționale a fost relativ stabil, iar apoi s-a depreciat corelat cu rata inflației. Stabilitatea cursului a avut solide rațiuni. Pe termen scurt, diferențialul dobânzilor a acționat puternic în favoarea monedei naționale, aparte de rate mai înalte de dobânda în termeni reali.

____________________

21 Libertatea, nr.4318, 17 mai 2004, pag. 4.

În anul 1994, ratele dobânzii la depozite au ajuns, în termeni reali, până la 5-6% lunar, nivel perceput, într-adevăr, ca foarte avantajos. Pe termen ceva mai lung a acționat raportul cerere-ofertă de pe piața valutară. În anul 1994 s-a produs o ameliorare semnificativă a balanței comerciale, pe seama creșterii puternice a exporturilor; de aceea, oferta de pe piața valutară a fost, în unele perioade, net superioare cererii.

Al patrulea acord cu FMI a fost aprobat în august 1997. Pe 9 aprilie 1997, România a semnat scrisoarea de intenție și memorandumul privind politica economică a Guvernului României pentru un nou aranjament stand-by cu FMI, pe o perioadă de 13 luni. Creditul vizat era de 301,5 milioane USD și urma să fie tras într-un număr de 5 tranșe trimestriale.

Pentru a se putea efectua tragerile, trebuiau îndepliniți o serie de indicatori stabiliți prin memorandum:

limita activelor interne ale Băncii Naționale a României să se încadreze în limitele stabilite de comun acord;

limita activelor nete ale Băncii Naționale a României să fie cel puțin egală cu limitele stabilite prin acord;

limita creditului net acordat de sistemul bancar bugetului general constituit, să nu depășească limitele stabilite în acord;

limita privind preluarea la bugetul general consolidat a datoriei întreprinderilor față de bănci și emiterea de garanții guvernamentale privind împrumuturile acordate de către bănci întreprinderilor, să nu depășească limitele precizate în memorandum;

limita privind contractarea și garantarea datoriei externe cu scadență mai mare de un an, să nu depășească limitele prevăzute în acord;

limita privind datoria nerambursată cu scadențe de până la, și inclusiv, un an, să se încadreze în limitele precizate în acord;

limita privind arieratele interne față de Regia Autonomă de Electricitate RENEL și cea a gazelor naturale ROMGAZ, să nu depășească valorile prevăzute în acord.

Pe perioada aranjamentului România trebuia să păstreze o strânsă consultare cu Fondul. Aceste consultări includ corespondență și vizite ale personalului FMI în România sau ale reprezentanților Românei la Fond, iar România trebuie să furnizeze prin rapoarte periodice, datele solicitate de către Fond, pentru a permite monitorizarea atingerii obiectivelor și politicilor prezentate în memorandum.

Programul macroeconomic pentru anul 1997 viza reducerea, în mod semnificativ, a deficitelor bugetului consolidat al statului și al sectorului întreprinderilor de stat, printr-o ajustare fiscală substanțială, creșteri mari ale prețurilor controlate, o politică eficientă a veniturilor și măsuri de întărire a disciplinei financiare. Reducerea acestor deficite va permite o încetinire a creșterii masei monetare, a inflației și a ratei de depreciere a leului.

Ca și programele stabilite cu ocazia acordurilor anterioare cu FMI, nici acest ultim program nu a fost încheiat cu succes, neîndeplinirea unor indicatori stabiliți prin memorandumul privind politica economică a Guvernului României pentru anul 1997 ducând la suspendarea dreptului României de a mai face cumpărări în cadrul acestui aranjament stand-by.

FMI aprobă pe data de 5 august 1999 un acord de împrumut pe 8 luni, în valoare de 535 milioane USD, destinat stabilizării economiei și programului de reforme al Guvernului. Banca Națională și-a propus încă de la început niște ținte ambițioase, respectiv scăderea inflației, reducerea deficitului bugetar și reluarea creșterii economice. Împrumutul a fost pus la dispoziție în patru tranșe; prima tranșă, eliberată în august 1999 a fost în valoare de 53 milioane DST (aproximativ 71 milioane USD).

Programul economic pentru 1999 a avut ca obiective:

diminuarea deficitului contului curent,

scăderea în continuare a inflației  și stabilirea condițiilor pentru o creștere susținută, pe baza unui set cuprinzător de politici macroeconomice și structurale.

Progresul rapid în realizarea acestor obiective a ajutat la creșterea încrederii în politicile economice și la refacerea accesului României pe piețele financiare internaționale. Politicile macroeconomice s-au concentrat pe consolidarea fiscală și restricționarea salariilor pentru a limita cererea internă și de a îmbunătăți competitivitatea și, totodată, pentru a despovăra politica monetară. În paralel, au urmărit o reducere decisivă a pierderilor întreprinderilor publice, care au subminat în trecut eforturile de stabilizare și au împiedicat creșterea economică, prin restructurarea și privatizarea mai rapidă a întreprinderilor și băncilor de stat.

Guvernul decide, la începutul anului 2000, să ceară FMI acordarea unei extensii tehnice de 60 de zile a acordului de împrumut stand-by, care expira la 31 martie. Extensia a fost acordată pentru a permite completarea primei evaluări a programului, amânată din octombrie 1999.

La sfârșitul lunii mai, FMI acordă României o nouă tranșă de 116 milioane dolari din acordul semnat în vara anului 1999, moment care a arătat că guvernanții erau deciși să urmeze politicile stabilite în memorandum, după ce șase luni impresia a fost că în orice moment România putea pierde acordul de împrumut. În cadrul ședinței din iunie 2000, Consiliul Director al FMI de la sfârșitul lunii mai, aprobă prelungirea acordului stand-by cu 11 luni, până la 28 februarie 2001, cu o reeșalonare corespunzătoare a tranșelor.

Finalul anului 2000 în privința relației România-FMI a fost caracterizat de tatonări și discuții și pe alte teme decât cele strict economice. Fondul a remarcat reușitele Guvernului în privința încadrării în parametrii stabiliți, însă hotărăște să amâne acordarea unei noi tranșe până după alegerile parlamentare și prezidențiale, așteptând intențiile noului Cabinet.

Cu toate acestea, derapajele în implementarea politicilor referitoare la îndeplinirea criteriilor de performanță privind reducerea arieratelor și limitarea fondului de salarii din sectorul bugetar au împiedicat finalizarea celei de-a doua revizuiri a programului susținut prin aranjamentul stand-by. În consecință, aranjamentul stand-by a expirat la sfârșitul lunii februarie 2001 cu numai două tranșe disponibilizate în cadrul aranjamentului, însumând 140 milioane DST (aproximativ 187 milioane USD).

La încheierea sau negocierea fiecărui acord de împrumut, România a știut că are de îndeplinit cumulativ cel puțin două condiții dificile, respectiv inflație mică și deficit bugetar scăzut. Dacă în anul 1999 s-a reușit menținerea unui deficit de 3,9% din Produsul Intern Brut (PIB), așa cum era prevăzut în acord, nivelul inflației a fost cu mult peste ținta stabilită, de 25%, ajungând la peste 40%. Respectarea unui anumit nivel al inflației a fost și subiectul cu care au debutat și s-au finalizat discuțiile dintre reprezentanții Cabinetului Năstase și Misiunea FMI condusă de noul negociator șef, Neven Mates.

FMI a menținut de-a lungul a trei ani acordul stand-by cu România, însă datele tehnice nu permit o nouă prelungire. Ca urmare, autoritățile române vor încerca să pună bazele unui nou acord. Este una din acțiunile cele mai dificile în ce privește relansarea reformei în România. Dincolo de sumele necesare pentru învigorarea rezervelor valutare (sumele trase din aranjamentele Stand-by având ca prioritate consolidarea rezervei valutare), deosebit de important pentru România este să primim unda verde din partea Fondului Monetar Internațional privind credibilitatea mediului de afaceri românesc. Din păcate, imaginea României în fața FMI și a Băncii Mondiale nu este prea bună.

Aproape toate aranjamentele Stand-by semnate cu FMI au fost abandonate pe parcurs, unele dintre obiective rămânând nerealizate.

După mai bine de 7 luni de negocieri, la 31 octombrie 2001, FMI a aprobat cel de-al șaselea acord de împrumut stand-by cu România postdecembristă, în valoare de 300 milioane DST (aproximativ 383 milioane USD), prima tranșă de 52 milioane DST (66 milioane USD) fiind disponibilă imediat.

Pe baza dezbaterilor la nivelul FMI, Anne Krueger – director general adjunct al Consiliului Director – a declarat: „În contextul deciziei de accelerare a aderării la UE, autoritățile române au inițiat un program economic care să asigure stabilitate macroeconomică, creștere economică puternic sustenabilă și tranziția efectivă la economia de piață. În contextul existenței câtorva programe anterioare care au eșuat înainte de a fi finalizate, autoritățile și-au exprimat hotărârea fermă de a realiza toate componentele programului propus.”

Acordul s-a derulat pe o perioadă de 18 luni până în 2003; prima tranșă de 66 milioane USD s-a onorat automat, onorarea celorlalte tranșe au depins de evaluările de pe parcurs pe care FMI le-a făcut la București.

Oficialii Fondului au fost însă convinși că nu vor exista motive de îngrijorare în ceea ce privește derularea întregului împrumut de 300 milioane DST. De pildă, cu ocazia semnării scrisorii de intenție, pe data de 7 septembrie 2001 (acest document reprezentând prima etapă spre încheierea acordului Stand-by cu FMI), Neven Mates, noul negociator șef al FMI cu România, a apreciat performanțele economice ale țării noastre, mai ales în ceea ce privește: strategiile economice și ajustarea structurală, reducerea deficitului bugetar, creșterea PIB, reducerea inflației, creșterea exporturilor, a investițiilor și a cererii interne. Reprezentantul FMI a reamintit însă problemele aflate în suspensie de mai mulți ani, în principal, de necesitatea îmbunătățirii performanțelor financiare ale societăților cu capital de stat, ca și a privatizării lor.

Însă, România nu a primit a doua tranșă de împrumut care ar fi trebuit să fie distribuită în jurul datei de 15 februarie 2002. România a cerut printr-o scrisoare de intenție suplimentară revizuirea condițiilor care au fost stabilite în acordul Stand-by din octombrie 2001. O echipă de negociatori ai FMI au vizitat România la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie 2002, și au aplicat cu strictețe controlul asupra veniturilor. Scrisoarea de intenție suplimentară, care a fost elaborată la sfârșitul lunii martie, s-a presupus a fi luată în considerare de Consiliul Executiv al FMI înainte de a fi realizată a doua tranșă, de asemenea s-a sperat că tranșa a doua și a treia de împrumut vor putea fi realizate simultan. FMI a decis amânarea considerentului în cazul României care a fost programat pentru discuție de Consiliul Executiv al FMI la sfârșitul lunii mai 2002.

România a încercat să treacă peste ceeea ce FMI descria a fi o neînțelegere, dar rezultatul a fost că FMI nu a realizat mult așteptatele tranșe de împrumut. Aceasta s-a potrivit șablonului altor 6 împrumuturi de dinainte care nu au fost niciodată realizate complet, se pare că s-a repetat încă o dată acest fapt.

Doar 54% din sumele puse la dispoziție au fost utilizate efectiv din ’89 încoace, comparativ cu 75%, ponderea sumelor efectiv primite de România în timpul „erei Ceaușescu”.

Tabelul nr.2. Acordurile Stand-by date României de către FMI

Sursa: www. FMI.ro

Grav nu este atât procentul de utilizare a sumelor alocate prin aranjamentele Stand-by, cât imaginea proastă pe care o crează România, prin incapacitatea de a-și onora integral obligațiile asumate în negocierile bilaterale.

Ca urmare a întârzierii demarării reale a reformei, tranziția României la economia de piață a fost mult încetinită în comparație cu procesele similare din Polonia, Cehia, Ungaria. Printre cauzele economice ale acestei întârzieri se pot menționa nivelul scăzut al asistenței financiare externe, precum și volumul redus al investițiilor străine.

Acordul stand-by 2004 – 2006 a început în 22 iunie 2004 cu o scrisoare de intenție și un memorandum de politici economice și financiare. Aprobarea acordului de boardul FMI a avut loc la 7 iulie 2004 fiind in valoare de 250 milioane DST.

Acest acord a fost unul de supraveghere preventiva cu o durata de 24 luni, banii urmand a fi eliberati doar in caz de urgenta in suma de aproximativ 362 milioane de dolari.

La sfarsitul intalnirii Board-ului Anne Krueger, Prim Director General Adjunct si Presedinte in functie a FMI, a declarat:

“Autoritatile romane trebuie laudate pentru politicile macroeconomice sanatoase si progresul inregistrat in cadrul reformelor structurale, care au contribuit la continuarea procesului de dezinflatie si crestere economica robusta in anul 2003. Programul autoritatilor – sustinut de un nou acord cu Fondul, pe care autoritatile intentioneaza sa-l trateze ca fiind de supraveghere preventiva (“precautionary”) – are ca obiectiv intarirea pozitiei contului curent, reducerea in continuare a inflatiei, sustinerea cresterii rapide a PIB si pregatirea economiei pentru integrarea in Uniunea Europeana. Programul pune accent pe continuarea politicilor macroeconomice prudente si a progresului reformelor structurale ample.”

Politicile cheie de stabilizare vizate constau in reducerea deficitului bugetului de stat, intarirea pozitiei financiare a intreprinderilor de stat prin ajustarea preturilor la energie si controlul asupra salariilor, precum si masuri menite sa limiteze cresterea creditului. Controlul asupra salariilor in companiile de stat si o politica prudenta privind salariul minim vor contribui la mentinerea cresterii salariale la nivel national in conformitate cu cresterea productivitatii. Programul include ajustari menite sa creasca eficienta la nivelul veniturilor si cheltuielilor fiscale. Se prevede reducerea in continuare a ratelor contributiilor la asigurarile sociale, impreuna cu masuri de largire a bazei de impozitare si imbunatatirea administratiei fiscale. Totusi, reformele de success in domeniul TVA si impozitului pe profit ar putea fi puse in pericol prin introducerea exceptiilor, care ar putea crea noi distorsiuni si submina administratia fiscala. Prioritizarea cheltuielilor va contribui la finantarea investitiilor in infrastructura.

Este bine cunoscut faptul că, prin natura lor, creditele acordate de FMI reprezintă susțineri financiare de scurtă durată, destinate să ajute la depășirea dificultăților temporare ale balanței de plăți externe ale țărilor membre (cu excepția facilităților pentru țările cele mai sărace). Pe de altă parte, FMI exercită un rol de catalizator, în virtutea căruia sprijină țările membre, să mobilizeze asistența financiară pe lângă creditorii de fonduri bilaterale, pe lângă celelalte organizații multilaterale.

În absența unui program de ajustare aprobat de FMI, această asistență nu va fi acordată. Este de-acum cunoscut faptul că un dolar împrumutat de FMI generează o asistență financiară externă suplimentară în valoare de cel puțin 4 dolari.

Așadar, chiar dacă se înregistrează unele implicații negative ale acordurilor FMI (continuarea procesului de restructurare va genera pentru moment creșterea ratei șomajului; reducerea taxelor vamale va influența situația unor sectoare economice importante, precum și soldul balanței comerciale; agravarea situației costurilor sociale), continuarea raporturilor bilaterale este o condiție obiectiv-necesară a creării premiselor creșterii economice durabile în țara noastră.

Creșterea eficienței colaborării cu FMI este determinată, printre altele, de: calitatea și realismul negocierilor și a clauzelor acordurilor bilaterale; furnizarea de eforturi, și pe alte planuri, pentru îndeplinirea obligațiilor asumate față de FMI pentru creșterea gradului de utilizare a sumelor alocate prin aranjamentele Stand-by; utilizarea resurselor provenite din asistența financiară externă astfel încât, la final, să ducă la creșterea economică susținută, majorarea producției materiale interne, inclusiv a celei destinate piețelor externe (determinând astfel încasări superioare în valute liber-convertibile și diminuarea dependenței financiare a țării față de străinătate).

Involuția nivelului economic general al economiei românești, în perioada postbelică, și accentuarea considerabilă a decalajului față de țările dezvoltate din Europa, reprezintă o premisă fundamentală ce ar trebui luată în considerare la elaborarea și înfăptuirea unei strategii pentru integrarea României în Uniunea Europeană.

România parcurge un moment de răscruce nu numai în privința evoluției vieții economice interne, ci și în privința evoluției locului său în cadrul economiei mondiale. Redefinirea locului României în economia mondială este un proces de mare complexiate și, totodată, de mare răspundere, deoarece el vizează nu doar prezentul, ci mai ales viitorul țării pentru o perspectivă foarte îndelungată.

CONCLUZII

Dezvoltare unei economii naționale se desfășoară în prezent într-o interdependență tot mai accentuată față de evoluția și dezvoltarea economiei mondiale, în ansamblul său, și față de calitatea relațiilor economice și financiar-monetare internaționale. Preocupările din ce în ce mai numeroase pentru cunoașterea și perfecționarea relațiilor financiar-valutare sunt argumente că lumea este angajată în căutarea unui viitor mai sigur și mai echitabil pentru mecanismele sistemului financiar-valutar. Caracterul schimbător al procesului financiar-valutar, inovațiile rapide în tehnica financiar-bancară, impunerea unei perfecționări sub impulsul țărilor dezavantajate de însușirile actualului sistem financiar-valutar sunt argumente pentru a reveni periodic în vederea actualizării cunoștințelor referitoare la acest domeniu atât de interesant, dar și controversat.

Evoluția economiei mondiale va fi cu siguranță influențată de anumite evenimente și transformări economico-politice care se vor produce și a căror probabilitate este foarte ridicată.

Concluzia principală reliefată este redresarea globală a economiei mondiale care se va materializa treptat, lent, dar sigur. Previziunea de creștere este susținută de performanțele economice ale grupului de țări dezvoltate. În țările în curs de dezvoltare, creșterea economică va continua să se manifeste un ritm susținut, datorită fluxurilor comerciale și a celor de capital care se transferă între aceste state și cele dezvoltate.

Rolul inițial al FMI a fost acela de a facilita funcționarea sistemului comercial și monetar internațional postbelic, prin sprijinul acordat țărilor membre pentru asigurarea echilibrului balanțelor de plăți. La aceasta se adaugă necesitatea asigurării convertibilității monedelor din care să rezulte condiții favorabile dezvoltării comerțului internațional. Rolul FMI a evoluat de la înființare, de la susținerea echilibrului postbelic și a procesului de refacere a economiilor țărilor în prezent puternic industrializate, către o politică orientată în direcția susținerii eforturilor de dezvoltare ale țărilor în curs de dezvoltare. De la înființarea sa în decembrie 1945, scopurile urmărite de FMI au rămas neschimbate, dar operațiunile sale, care includ supravegherea și asistența financiară și tehnică, au evoluat pentru a răspunde nivelul cerințelor economiei mondiale în schimbare.

Activitățile principale ale FMI sunt:

influența directă în prevenirea crizelor financiare;

rolul pe piața valutară menținerea cursului valutar față de dolar;

echilibrarea balanței de plăți externe pentru țările dezvoltate și țările postcomuniste pentru tranziția la noul model economic impus de procesul globalizării.

Resursele fondului în realizarea acestor scopuri au fost și sunt insuficiente.

Tragerile asupra FMI nu sunt legate de operațiuni comerciale sau de producție, ele sunt acordate țărilor care nu dispun de rezerve valutare suficiente cauzate de deficitul extern.

FMI a fost în mai multe rânduri criticat că:

oferă soluții identice indiferent de originea și particularitățile problemei care cauzează deficitele balanței de plăți externe a unei țări;

favorizează țările dezvoltate în defavoarea celor aflate în tranziție prin programe și prin politica adoptată;

programele elaborate de Fond nu funcționează în sensul dezvoltării economice, pe care unii consideră că o descurajează, măsurile promovate în aceste programe creează greutăți în tranziția țărilor spre o economie de piață;

nu este capabil să realizeze programele de ajustare fără participarea financiară a băncilor comerciale.

S-a pus chiar problema ca FMI să se desfințeze. Dacă Fondul ar fi desfințat, i se va simți lipsa, mai ales de acele țări care au nevoie de un sprijin financiar. Sprijinul acordat de FMI constă în furnizarea de fonduri acelor țări care îndeplinesc anumite condiții cerute de acesta. Au fost puse, de multe ori, sub semnul întrebării capacitățile sale de prevedere și de prevenire a crizelor. Au fost criticate și metodele utilizate de Fond pentru a le face față.

S-a vorbit la un moment dat și despre restricțiile drastice pe care le impunea FMI la acordarea de facilități. Consider că aceste restricții a limitat excesul de împrumut către diferite țări care ar fi avut sau nu nevoie.

Există două teorii în legătură cu ideea de finanțare externă a țărilor :

Teoria independentului susține că dezvoltarea economică națională se poate realiza fără finanțare externă a țărilor, că se pot descurca doar cu investițiile interne (cum este cazul Japoniei).

Teoria îndatoratului care este susținută de 99,9% din țările lumii care se dezvoltă prin investiții naționale atrăgând finanțatori direcți sau fonduri de la organizații internaționale (FMI, BM, UE și altele). Manieră agreată de toate țările întrucât cel ce este îndatorat va fi agreat de comunitatea financiară internațională pentru rambursarea împrumutului (prin deschiderea de piețe, credite preferențiale, investiții performante).

Relația FMI-România:

perioada de început 1972-1982 a fost benefică pentru România primind din partea FMI mai multe credite pentru a-și putea echilibra balanța de plăți externe;

1982-1989 a fost o perioadă critică datorită politicii statului comunist care dorea rambursarea înainte de scadență a creditelor, neținând cont de eșalonările propuse. Acest lucru nu convenea Fondului pentru că pierdea dobânda aferentă creditelor. În cele din urmă s-a acceptat rambursarea în avans cu suportarea dobânzii până la scadență, efort care a costat foarte mult economia românească. Acest lucru a fost posibil de realizat prin scoaterea pe piață a rezervei valutare cu obligația de a fi recuperată.

din 1989 și până astăzi, după reluarea relațiilor normale cu FMI, România a încheiat multe aranjamente care permite echilibrarea balanței de plăți externe.

Realizările economice din anii ’90 au fost dezamăgitoare, așa cum arată creșterea negativă din ultimii ani și persistența unor dezechilibre externe mari.

Deficitele fiscale semnificative și slăbiciunile structurale nesoluționate din cadrul sectoarelor întreprinderilor și bancar stau la baza acestor probleme. Existența unui sistem valutar și comercial deschis care să permită integrarea României în economia mondială continuă să fie cheia politicii în sectorul extern.

Fondul Monetar Internațional va rămâne o organizație pe care unii o cred destul de puternică și a cărui scop îl cred util, iar alții o cred nepunticioasă în fața unor probleme cu care a fost investită să le rezolve și care cred că nu-și are rostul.

BIBLIOGRAFIE

1. CONSTANTIN MOISUC – „Relații valutar-financiare internaționale” – editura Fundația România de Mâine, București, 2002

2. ELENA GURGU, CONSTANTIN MOISUC, ION ROȘU-HAMZESCU, DAN NICOARĂ – „Relații valutar-financiare internaționale” – editura Fundația România de Mâine, București, 2002

3. ION BARI – „Economie mondială” – editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

4. JOSEPH E. STIGLITZ – „Globalizarea. Speranțe și deziluzii” – editura Economică, București, 2003

5. S. DUMITRESCU, V. GHEORGHIȚĂ, G. MARIN, O. PUIU – „Economie mondială” – editura Independența economică, Brăila, 1998

6. SIMONA GAFTONIUC – „Finanțe internaționale” – editura Economică, București, 1995

7. VIRGIL GHEORGHIȚĂ, ARISTIDE COCIUBAN – „Economie mondială” – editura Politeia-SNSPA, București, 2002.

*** Capital nr.2, 8 ianuarie 2004

*** Capital nr.9, 26 februarie 2004

*** IMF Survey, Supliment 2003, volume 32

*** Libertatea, nr.4318, 17 mai 2004

*** Piața financiară, nr.5, mai 2004

*** Revista de Management nr.4, 2000, Institutul Român de Management

*** The International Monetary Fund. Its evolution, organization and activities, IMF, Washington, 1984

*** www.fmi.ro