Analiza Situatiei Financiar Patrimoniale
ÎNTRODUCERE
Această lucrare este consacrată analizei situației patrimoniului, la realizarea ei folosindu-se bibliografie de gestiune financiară, de analiză economico-statistică și financiară, de diagnostic global strategic.
Scopul lucrării este de a prezenta o imagine fidelă asupra stării financiare a societății, să furnizeze informații despre fluctuația rezultatelor economico-financiare a unității și să ofere sugestii privind creșterea valorii societății și a patrimoniului net al acționarilor.
În primul capitol s-a prezentat bilanțul sub aspect juridic privind modalitățile de realizare a echilibrului financiar, funcțional sau patrimonial al societății, la sfârșitul perioadei de gestiune.
Analiza mijloacelor economice din patrimoniul societății dezbătută în capitolul doi s-a efectuat cu ajutorul ratelor de structură a activelor imobilizate precum și a activelor circulante .
În capitolul următor s-a analizat sursele financiare de acoperire a mijloacelor patrimoniale cu ajutorul ratelor de structură ale pasivului. Aceste rate furnizează informații referitoare la structura resurselor și la termenele de exigibilitate a acestora.
O parte importantă a lucrării este capitolul patru: analiza echilibrului financiar cu ajutorul indicatorilor de echilibru. Analiza acestor indicatori s-a făcut atât pe baza bilanțului financiar cât și pe baza bilanțului funcțional. Diferențierea este importantă pentru că bilanțul funcțional permite analiza activului și pasivului pe cicluri de operațiuni, având în vedere rolul fiecăruia în funcționarea unității.
În capitolul cinci al acestei lucrări este prezentat un studiu de caz la S.C. „Forsythia S.R.L.” Oradea, care redă analiza situației financiar-patrimoniale a firmei globalizând toate subiectele enunțate mai sus.
Pe baza datelor extrase din bilanțurile contabile ale anilor 2003-2005, precum și din anexele la bilanț s-a creat o bază de date proprie. Pentru a reflecta o mai bună imagine a acestei analize s-a folosit grafice și tabele privind structura și evoluția indicatorilor. S-a analizat situația activelor și pasivelor societății pe perioada respectivă, pe categorii, evidențiind modificările intervenite în situația financiar-patrimonială a firmei .
Concluziile privind situația actuală a patrimoniului societății precum și recomandările cu privire la posibilitățile de creștere a eficienței activității sunt relatate în ultima parte a studiului de față.
Cap.1. BILANȚUL, SURSA INFORMAȚIONALĂ – DE BAZĂ A ANALIZEI FINANCIARE
1.1. Considerații generale
Analiza situației financiare și patrimoniale are drept obiectiv principal cunoașterea modului de realizare a principalilor indicatori financiari cuprinși în bugetul de venituri și cheltuieli, precum și cunoașterea patrimoniului firmei.
Situația financiar-patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al existenței componenței materiale și al rezultatelor obținute. În același timp , este permisă și o consecință a desfășurării proceselor care formează obiectul de activitate al firmei; constituie cadrul financiar al acesteia, respectiv fluxurile valorice pe care le implică și le degajă.
Literatura de specialitate dă mai multe interpretări patrimoniului, dar acesta, în esență, se referă la „ansamblul drepturilor și obligațiilor – cu substanța economică – ale unei societăți comerciale , precum și ale oricărui subiect de drept privat”. Având un activ și un pasiv, patrimoniul este supus tuturor operațiunilor la care participă subiectul căruia îi aparține, îndeplinindu-și obligațiile și exercitându-și drepturile.
Indiferent de nivelul la care se exercită sau domeniul în care funcționează întreprinderea, în activitatea de conducere, un rol important în furnizarea de informații despre starea întreprinderii, în fundamentarea deciziilor, cât și în controlul realizării acestora revine analizei economico-financiare.
Analiza economico-financiară își propune studiul activităților economice, a fenomenelor și procedeelor economice, din punct de vedere al nivelului și evoluției acestora, al factorilor și cauzelor care le determină, al corelațiilor dintre factori și fenomene, precum și al implicațiilor în economie a activității sau fenomenului studiat.
Analiza economico-financiară reprezintă un ansamblu de concepte, metode, tehnici și instrumente care asigură tratarea informațiilor interne și externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situația economico-financiară a unui agent economic, a identificării factorilor, cauzelor și condițiilor care au determinat-o, precum și al implicațiilor în economie a activității sau fenomenului studiat.
Dezvoltarea concepției patrimoniale privind echilibrul financiar necesită prezentarea unor aspecte referitoare la bilanț și conceptul juridic al patrimoniului.
1.2. Bilanțul contabil și conceptul juridic al patrimoniului
Bilanțul contabil constituie sursa principală de informații pentru analiza situației patrimoniale a firmei.
Bilanțul contabil este definit în diverse forme în literatura de specialitate de la noi din țară:
Ca un procedeu al metodei contabilității prin care se reflectă principiul dublei reprezentări a averii, ca element al patrimoniului agenților economici;
Ca o reprezentare a utilizărilor și resurselor de care dispune o entitate patrimonială la un moment dat;
Ca o fotografie la un moment dat a investițiilor și finanțării acestora, realizate de către o societate comercială;
Ca un tablou reprezentativ al situației patrimoniului la un moment dat.
In literatura contabilă occidentală, situațiile financiare anuale, denumite alternativ și documente de sinteză contabilă anuale sau dare de seamă contabilă, reprezintă „o asociere de informații ordonate într-o legătură cu rezultatele administrării întreprinderii.”
Analiza financiară a bilanțului evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar, funcțional sau patrimonial a întreprinderii la un moment dat (de regulă, la sfârșitul perioadei de gestiune), permițând, deci, o analiză financiar-patrimonială în statică.
Sub aspect juridic, bilanțul sintetizează starea patrimonială, respectiv ansamblul drepturilor și angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat .
Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate și cele de creanță și conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate ), sau posibilitatea obținerii unor prestații din partea altor persoane (drepturi și creanțe).
Drepturile de proprietate se concretizează. In posibilitatea utilizării bunurilor (usus) în scopul consumului, producției, sau fructificării acestora pentru obținerea unor venituri (usus-fructus).
In general, o întreprindere deține anumite drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat de bunuri materiale, cum sunt: terenurile, clădirile, stocurile de mărfuri, de materii prime, de produse finite, precumși nemateriale, reprezentate de brevete, licențe, mărci de fabrică și alte elemente necorporale.
Drepturile de creanță, adică drepturi asupra terților, constau în angajamente contractate de anumite parteneri, cum sunt clienții ale căror termene de plată , convenite
în avans , au o scadență ulterioare livrării lucrărilor sau serviciilor , precum și debitorii întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamentele de rambursare, în viitor, a capitalului și costului aferent acestuia sub formă de dobândă. Prin urmare, conturile de imobilizări, clienți și debitori, corespunzătoare drepturilor de proprietate și de creanță se vor regăsi în activul bilanțului.
Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligațiilor pe care întreprinderea trebuie să le onoreze la o anumită scadență sunt înregistrate în pasivul bilanțului.
In funcție de originea lor, angajamentele pot fi consecința unor decizii voluntare sau a unor obligații impuse întreprinderii.
Astfel, împrumuturile contractate, sau obligațiile de plată față de furnizori sunt rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate în datorii reflectate în pasiv, în timp ce obligațiile fiscale constituie relevări obligatorii impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul bilanțului.
De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferențiate, în funcție de efectele lor, în angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii. Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general, pentru întreprindere, obligația de plată a dobănzilor și de rambursare a datoriilor, în funcția de scadența convenite în contract.
Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii apar în legătură :
– cu remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziția întreprinderii sub forma de aport inițial la constituirea capitalului social ;
– cu ocazia unei creșteri de capital, pentru aport nou;
– sau pentru acceptarea menținerii profiturilor nedistribuite, care, în fapt, reprezintă rezerve ce vor majora capitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia.
Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le dețin asupra întreprinderii, cu toate că angajamentele de remunerare și de rambursare luate de aceasta față de proprietarii săi sunt, în general, nesigure. Astfel, proprietarii nu beneficiează de nici o garanție fermă care să le asigure recuperarea fondurilor investite și nici de certitudine în ceea ce privește data unei eventuale recuperării. In legătură cu capitalurile investite, există riscul de nedistribuire a dividendelor, în ipoteza în care rezultatele obținute de întreprindere vor fi slabe.
In compensarea riscurilor care decurg din această certitudine , proprietarii pot beneficia de trei avantaje majore, și anume:
dividende superioare, dacă întreprinderea are o evoluție financiară favorabilă și degajă rezultate bune la sfarșitul exercițiului contabil (remunerarea nefiind garantată în caz contrar);
creșterea capitalurilor proprii, cei a bogăției pe care întreprinzătorii o dețin în întreprindere (chiar dacă nu poate fi avut în vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) ;
dreptul de participare la deciziile majore din activitatea întreprinderii ( în special la cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia).
Studiul financiar al bilanțului pune în evidență relația dintre resursele fondurilor (resursele) și nevoile (utilizările) cărora le sunt alocate fondurile sau, altfel spus, relația dintre sursele financiare de acoperire a mijloacelor patrimoniale ale întreprinderii sau mai sintetic, dintre pasivul și activul bilanțului contabil.
Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică), sau ca o inventariere a surselor de finanțare (optica financiară), în timp ce elementele înscrise în activ corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic), sau a unor alocări de fonduri pentru achiziționarea acestor drepturi (sub aspect financiar).
Bilanțul constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimoniale a întreprinderii. Indiferent de momentul la care se încheie bilanțul, menținerea egalității între sumele totale înscrise în activul și pasivul bilanțului, constituie o regulă ce trebuie strict respectată la întocmirea bilanțului, ea reprezentând, de fapt, principiul financiar fundamental care susține constituirea patrimoniului unei întreprinderi.
Această dublă prezentare a posturilor de activ și pasiv din bilanțul întreprinderii este prezentată în fig.1.
Fig.1. Dubla reprezentare a patrimoniului
În aceste condiții, egalitatea între suma activului și cea a pasivului, reprezintă de fapt, egalitatea necesară între valoarea nevoilor de finanțare (activul ) și cea a surselor de finanțare de care dispune întreprinderea (pasivul
Deoarece pasivul reflectă sursele fondurilor constituite de întreprindere, iar activul grupează utilizările cărora le sunt afectate aceste fonduri, înseamnă că nici o resursă nu poate rămâne fără alocare, după cum nu poate exista nici o nevoie de finanțare fără surse de fonduri, respectiv nici un el creanță, adică drepturi asupra terților, constau în angajamente contractate de anumite parteneri, cum sunt clienții ale căror termene de plată , convenite
în avans , au o scadență ulterioare livrării lucrărilor sau serviciilor , precum și debitorii întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamentele de rambursare, în viitor, a capitalului și costului aferent acestuia sub formă de dobândă. Prin urmare, conturile de imobilizări, clienți și debitori, corespunzătoare drepturilor de proprietate și de creanță se vor regăsi în activul bilanțului.
Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligațiilor pe care întreprinderea trebuie să le onoreze la o anumită scadență sunt înregistrate în pasivul bilanțului.
In funcție de originea lor, angajamentele pot fi consecința unor decizii voluntare sau a unor obligații impuse întreprinderii.
Astfel, împrumuturile contractate, sau obligațiile de plată față de furnizori sunt rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate în datorii reflectate în pasiv, în timp ce obligațiile fiscale constituie relevări obligatorii impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul bilanțului.
De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferențiate, în funcție de efectele lor, în angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii. Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general, pentru întreprindere, obligația de plată a dobănzilor și de rambursare a datoriilor, în funcția de scadența convenite în contract.
Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii apar în legătură :
– cu remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziția întreprinderii sub forma de aport inițial la constituirea capitalului social ;
– cu ocazia unei creșteri de capital, pentru aport nou;
– sau pentru acceptarea menținerii profiturilor nedistribuite, care, în fapt, reprezintă rezerve ce vor majora capitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia.
Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le dețin asupra întreprinderii, cu toate că angajamentele de remunerare și de rambursare luate de aceasta față de proprietarii săi sunt, în general, nesigure. Astfel, proprietarii nu beneficiează de nici o garanție fermă care să le asigure recuperarea fondurilor investite și nici de certitudine în ceea ce privește data unei eventuale recuperării. In legătură cu capitalurile investite, există riscul de nedistribuire a dividendelor, în ipoteza în care rezultatele obținute de întreprindere vor fi slabe.
In compensarea riscurilor care decurg din această certitudine , proprietarii pot beneficia de trei avantaje majore, și anume:
dividende superioare, dacă întreprinderea are o evoluție financiară favorabilă și degajă rezultate bune la sfarșitul exercițiului contabil (remunerarea nefiind garantată în caz contrar);
creșterea capitalurilor proprii, cei a bogăției pe care întreprinzătorii o dețin în întreprindere (chiar dacă nu poate fi avut în vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) ;
dreptul de participare la deciziile majore din activitatea întreprinderii ( în special la cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia).
Studiul financiar al bilanțului pune în evidență relația dintre resursele fondurilor (resursele) și nevoile (utilizările) cărora le sunt alocate fondurile sau, altfel spus, relația dintre sursele financiare de acoperire a mijloacelor patrimoniale ale întreprinderii sau mai sintetic, dintre pasivul și activul bilanțului contabil.
Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică), sau ca o inventariere a surselor de finanțare (optica financiară), în timp ce elementele înscrise în activ corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic), sau a unor alocări de fonduri pentru achiziționarea acestor drepturi (sub aspect financiar).
Bilanțul constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimoniale a întreprinderii. Indiferent de momentul la care se încheie bilanțul, menținerea egalității între sumele totale înscrise în activul și pasivul bilanțului, constituie o regulă ce trebuie strict respectată la întocmirea bilanțului, ea reprezentând, de fapt, principiul financiar fundamental care susține constituirea patrimoniului unei întreprinderi.
Această dublă prezentare a posturilor de activ și pasiv din bilanțul întreprinderii este prezentată în fig.1.
Fig.1. Dubla reprezentare a patrimoniului
În aceste condiții, egalitatea între suma activului și cea a pasivului, reprezintă de fapt, egalitatea necesară între valoarea nevoilor de finanțare (activul ) și cea a surselor de finanțare de care dispune întreprinderea (pasivul
Deoarece pasivul reflectă sursele fondurilor constituite de întreprindere, iar activul grupează utilizările cărora le sunt afectate aceste fonduri, înseamnă că nici o resursă nu poate rămâne fără alocare, după cum nu poate exista nici o nevoie de finanțare fără surse de fonduri, respectiv nici un element de activ nu poate exista fără o anumită sursă financiară de acoperire.
1.3. Bilanțul patrimonial
Bilanțul este documentul contabil de sinteză care reflectă poziția financiară a întreprinderii, prin care se prezintă elementele de activ, datorii și capital propriu a întreprinderii la încheierea exercițiului financiar, precum și celelalte situații prevăzute de lege, cuprinzând toate aceste elemente grupate după natură, destinație și lichiditate, respectiv natură, proveniență și exigibilitate.
Activele, datoriile și capitalul propriu , legate în mod direct de evaluarea poziției financiare, sunt definite astfel:
Un activ reprezintă o resursă controlată de întreprindere, ca rezultat al unor evenimente trecute și de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru întreprindere.
O datorie reprezintă o obligație actuală a întreprinderii ce decurge din evenimente trecute și prin decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de resurse care încorporează beneficii economice. O datorie este recunoscută în bilanț în momentul în care este probabil că o ieșire de resurse , purtătoare de beneficii economice, va rezulta din lichiditatea unei obligații prezente, iar valoarea la care se va realiza această lichidare poate fi evaluată în mod credibil.
Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al acționarilor în activele întreprinderii după deducerea tuturor datoriilor sale. Altfel spus, capitalurile proprii reprezintă diferență dintre activele totale și datoriile totale, fiind indicatorul esențial pe care bilanțul , în actualul format, trebuie să-l prezinte.
1.3.1. Structura bilanțului patrimonial
Caracterizarea generală a structurii bilanțului patrimonial se realizează cu ajutorul:
mărimilor absolute;
mărimilor relative de structură;
corelațiilor cu dinamica și structura activității.
In practica de specialitate se întâlnesc două modele de bilanț utilizate în cadrul analizei financiare, ținând cont de etapele reformei contabile românești:
Primul model, cel orizontal, a fost consacrat de Legea contabilității și de regulamentul de aplicare a acesteia, la începutul anilor 1990, utilizat pană în anul 2001.
Schema de „Bilanț patrimonial” aprobată prin OMF nr.704/1993, este o schemă de bilanț orizontal, ce pune în evidență egalitatea între utilizările și resursele patrimoniale, orientată spre o analiză de tip financiar-funcțional, bazată pe echilibrul generat de relația între trei agregate fundamentale: fondul de rulment (FR), necesarul de fond de rulment (NFR) și trezoreria netă (TN).
Al doilea model, cel vertical, este cel impus prin OMF nr.94 din 2001, preluat în formă simplificată și de OMF nr. 306/2002 privind aprobarea reglementărilor contabile armonizate simplificate.
Schema de „Bilanț patrimonial”, aprobată prin OMF nr.94/2001, este o schemă de bilanț vertical,inspirată după modelul anglo-saxon și armonizată cu Standardele Internaționale de Contabilitate și pune în evidență patrimoniul net (situația netă a întreprinderii), fiind orientată cu predilecție spre analizele de tip lichiditate-solvabilitate.
Cele două modele de bilanț au următoarele structură simplificată:
Fig.2. Bilanțul patrimonial
1.3.2. Rolul și limitele bilanțului patrimonial
Abordarea patrimonială este o abordare externă, bilanțul patrimonial prezentând interes îndeosebi pentru acționari-proprietari, care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor și pentru creditori, deoarece pentru aceștia activul constituie, în ultimă instanță , garanția recuperării drepturilor lor.
În cadrul analizei retrospective, bilanțul contabil servește, în primul rând, analizei statice al solvabilității, a lichidității și a riscului de faliment al agentului economic. El contribuie la furnizarea bazei informaționale privind calculul rentabilității și evaluarea structurii capitalului întreprinderii, permițând formularea de judecăți de valoare privind riscul pe care și-l asumă o întreprindere și evaluarea mișcărilor viitoare de trezorerie. De asemenea, mai multe bilanțuri succesive pot fi utilizate pentru o analiză dinamică cu ajutorul unor tablouri financiare specifice.
În cadrul analizei previzionale, bilanțul contabil servește alegerii unei structuri de finanțare optime pentru un agent economic și gestiunii riscului de nelichiditate, care sunt evidențiate în cadrul planurilor previzionale ce se întocmesc pe baza acestui document de sinteză.
Cu toate că majoritatea utilizatorilor consideră bilanțul documentul esențial pentru analiza financiară, există o serie de limitări ale acestuia.
a) absența unor posturi bilanțiere care să reflecte sursele interne create de întreprindere și cărora nu le pot fi atașate costuri, cum ar fi experiența salariaților;
b) evaluarea pe baza costurilor istorice pune sub semnul întrebării veridicitatea situației financiare la sfârșitul anului;
c) efectul principiului de recunoaștere, în cadrul conturilor anuale , numai a acelor cheltuieli care au contribuit la obținerea veniturilor perioadei respective;
d) bilanțul nu cuprinde fluctuațiile activității înregistrate în cursul exercițiului financiar, prezentând situația la data întocmirii sale;
e) influența unor factori externi, nemonetari, asupra activității întreprinderii nu poate fi reflectată prin intermediul conturilor anuale.
In condițiile respectării principiului costurilor istorice, bilanțul nu reflectă valorile actuale. Contestatarii costurilor istorice propun indexarea acestor costuri, în vederea prezentării documentelor de sinteză în monedă constantă, pentru a ține cont de variația nivelului general al prețurilor.
In condițiile deprecierii unității monetare, utilitatea informațiilor financiar-contabile scade foarte mult, ca urmare a utilizării costului istoric, deoarece acesta nu permite o ajustare a valorilor aferente elementelor patrimoniale, în literatura de specialitate fiind prezentate, de asemenea, avantajele și limitele ținerii contabilității în valori actuale.
Principalele avantaje ale unei contabilități în valori actuale:
mai bună reflectare a realității din perimetrul unui agent economic, prin intermediul conturilor anuale, care conțin elementele exprimate la valoarea din momentul retratării;
conservarea averii proprietarilor;
furnizarea de informații mai apropiate de realitate echipei manageriale, pentru luarea de decizii și stabilirea de prognoze mai realiste;
evaluarea corectă a performanțelor întreprinderii și a gestiunii și a gestiunii acesteia;
comparabilitatea datelor în timp și spațiu;
o apropiere a contabilității de teoriile economice actuale.
Principalele dezavantaje ale unei contabilități în valori actuale:
aplicarea unor calcule suplimentare operațiunilor, în momentul derulării lor sau la sfârșitul exercițiului financiar;
costul relativ mai ridicat al informației obținute;
mărimea timpului de obținere a informației contabile;
denaturarea valorii de intrare a elementelor patrimoniale.
Se consideră ca întreprinderile, în cadrul politicii contabile,pot adopta una din următoarele atitudini:
O primă atitudine constă în căutarea obiectivității și transparenței absolute a conturilor, care implică respectarea a unor reguli și renunțarea la orice opțiune sau marjă de flexibilitate de care întreprinderea poate beneficia.
A doua atitudine relevă aplicarea metodelor de inginerie juridică și financiară. Fără a renunța la asigurarea unei imagini fidele, întreprinderile care adoptă această atitudine nu se privează de posibilitățile de acțiune legitime, care le sunt deschise de noile practici susceptibile să îmbunătățească structura conturilor anuale.
A treia atitudine relevă practica de „cosmetizare a conturilor” prin utilizarea metodelor contabile orientate spre redarea unei imagini cat mai favorabile posibil, fără a difuza totuși informații false sau a ascunde informații de importanță majoră, referitoare la substanța bilanțului sau a activității.
A patra atitudine relevă, din contră, intenția de vinovăție, deoarece încearcă să inducă în eroare prin comunicarea de informații false sau ascunderea unor fapte esențiale, legate de activitatea sau patrimoniul întreprinderii.
Se poate preciza că analiștii financiari au pus la punct procedee ce asigură retratarea informațiilor din bilanțul patrimonial și adaptarea lor necesităților diagnosticului, obținându-se bilanțurile lichiditate-exigibilitate și funcționale.
Necesitatea retratării bilanțului contabil rezultă din:
contradicția dintre analiza contabilă a unei operații și realitatea economică și financiară a acesteia;
consecințele aplicării principiilor contabile;
consecințele opțiunilor contabile efectuate de întreprindere;
divergențele între contabilitate și fiscalitate.
1.4. Bilanțul financiar sau bilanțul lichiditate–exigibilitate
Noțiunea de „bilanț financiar” sau „bilanț-exigibilitate” stă la baza analizei lichidității și solvabilității întreprinderii.
Solvabilitatea, definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a face față angajamentelor sale, depinde de valoarea lichidativă a activelor și de mărimea angajamentelor acesteia, luând în considerare ipoteza întreruperii activității întreprinderii și a lichidării sale.
Lichiditatea, care reflectă capacitatea întreprinderii de a face față datoriilor scadente cu activele curente, are la bază ipoteza continuării activității de exploatare și ia în considerare valorile contabile ale activelor.
Bilanțul financiar răspunde în primul rând creditorilor agentului economic, interesați să afle dacă activele lichide pot acoperi rapid datoriile exigibile. Pornind de la acest deziderat, prin lectură orizontală se urmărește ca resursele stabile să finanțeze cel puțin utilizările stabile, pentru ca restul activelor să poată acoperi datoriile exigibile.
Având la bază bilanțul contabil în care elementele sunt structurate și după criteriul destinației (investiții – exploatare – trezorerie), construcția bilanțului financiar impune o nouă clasificare, aceasta fiind posibilă și datorită informațiilor din notele explicative.
Bilanțul lichiditate-exigibilitate are ca suport concepția financiară asupra bilanțului, care, având la bază noțiunea de „finanțe” ca totalitatea mijloacelor bănești aflate la dispoziția unei întreprinderi, abordează conținutul bilanțului ca o necesitate de cunoaștere a acestor finanțe, determinate de mijloacele pe care unitatea le posedă pentru ași achita datoriile față de terți, în momentul în care acestea ajung la scadență.
1.4.1. Structura bilanțului lichiditate-exigibilitate
Structura bilanțului contabil se aproprie foarte mult de o prezentare funcțională a datelor, în detrimetrul unei reprezentări patrimoniale. De aceea, pentru adaptarea datelor contabile la criteriile care permit o analiză patrimonială, este necesară o tratare prealabilă a datelor contabile. În acest sens, sunt utile detalierile care se fac în anexa la bilanț privind termenul de lichiditate a activului (sub un an, peste un an), în special a creanțelor din active imobilizate și din active circulante și termenul de exigibilitate a pasivului (sub un an, 1-5 ani, peste 5 ani), îndeosebi a datoriilor întreprinderii .
În urma regrupării posturilor de activ și de pasiv după criteriile de lichiditate și exigibilitate, se ajunge la construcția bilanțului financiar.
Construcția bilanțului lichiditate-exigibilitate, plecând de la elementele conținute în bilanțul contabil, necesită, în principiu, următoarele operații:
Regruparea posturilor de activ și de pasiv în funcție de lichiditatea, respectiv exigibilitatea lor, mai mare sau mai mică de un an;
Prelucrarea posturilor de activ considerate non-valori, sau active fictive.
Într-o structură financiară prudentă, cheltuielile de constituire incluse în postul „imobilizări necorporale”, ca și „Primele privind rambursarea obligațiunilor” sunt considerate fără valoare (nule), pentru partea rămasă neamortizată, diminuându-se în contrapartidă și capitalurile proprii;
3) Prelucrarea posturilor din structura „Capitalurilor proprii”, în special „Subvențiile pentru investiții” și „Provizioane reglementate”, precum și a „Provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli care includ datorii mai mici sau mai mari de un an, îndeosebi datorii fiscale (în măsura în care provizioanele sunt deductibile fiscal). În acest caz, valoarea posturilor respective, reținută în structura capitalurilor permanente este o valoare netă (fără impozit), iar diferența, sub forma impozitului datorat, va majora, în principal, datoriile cu scadență mai mică de un an (dacă există alte informații în grupa corespunzătoare în funcție de termenul de scadență).
Pentru a respecta cât mai fidel criteriile de lichiditate și exigibilitate sunt necesare anumite corecții privind cele patru mari grupe ale bilanțului financiar: activ imobilizat și activ circulant, în activ și capitaluri permanente și datorii cu scadențe mai mici de un an, în pasiv.
Corecții referitoare la activul bilanțului:
a) ACTIV IMOBILIZAT NET:
1) Diminuări ale activului imobilizat cu;
activele imobilizate fictive (cheltuieli de constituire);
imobilizările financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an, acestea fiind transferate în grupa „Activ circulant net”.
2) Majorări ale activului imobilizat cu:
partea activelor circulante nete cu termen de lichiditate mai mare de un an. De pildă, dacă există creanțe – clienți cu scadențe mai mari de un an, acestea vor fi eliminate de la rubrica respectivă și transferate în grupa „Activ imobilizat”
b) ACTIV CIRCULANT NET:
1) Diminuări ale activului circulant cu valoarea activelor circulante nete având termenul de lichiditate mai mare de un an;
2) Majorări ale activului circulant cu:
imobilizările financiare cu termen de lichiditate sub un an:
o parte din cheltuielile constatate în avans , din grupa „Conturi de regularizare și asimilate – Activ”, având termenul de lichiditate mai mic de un an.
Corecții la pasivul bilanțului:
a). Capitaluri permanente
1) Diminuări ale capitalurilor permanente:
valoarea activelor fictive (cheltuieli de constituire, prime privind rambursarea obligațiunilor);
partea din profitul net care urmează a fi repartizată (dacă se utilizează un bilanț înainte de repartizarea profitului);
2) Majorări ale capitalurilor permanente cu:
veniturile înregistrate în avans (aparținând grupei „Conturi de regularizare și asimilate – pasiv” din bilanțul contabil ) având termenul de exigibilitate mai mare de un an;
soldul diferențelor de conversie stabilit ca diferență între soldul contului „Diferențe conversie – Pasiv” și al contului „Diferențe de conversie – activ”. Dacă acest sold este negativ, atunci el va diminua, cu valoarea corespunzătoare , capitalurile permanente.
b. Datoriile cu scadență sub un an includ:
datoriile de orice natură (financiară, nefinanciară) cu exigibilitate mai mică de un an. Aceasta impune delimitarea creditelor bancare curente (datorii financiare cu scadență sub un an) din totalul datoriilor financiare;
provizioanele pentru riscuri și cheltuieli reale mai mici de un an;
partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividende ;
venituri constatate în avans (din grupa „Conturi de regularizare și asimilate – Pasiv” din bilanțul contabil), având termenul de exigibilitate mai mic de un an.
Acest clasament al posturilor de activ și de pasiv din bilanțul contabil în vederea întocmirii bilanțului financiar nu se constituie ca o modalitate unică de prezentare, în viitor, a structurii bilanțului și nici nu pune în discuție , sub nici o formă valoarea informativă a datelor conținute în bilanțul contabil.
În funcție de necesitățile de informare asupra situației economico-financiare a întreprinderii, responsabilii în metodologia contabilității pot adopta soluția pe care o consideră cea mai adecvată obiectivelor evidenței contabile.
1.4.2.Analiza pe baza bilanțului financiar
Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în practica țărilor occidentale analiza patrimonială, are meritul de a pune în evidență riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Aceasta constă în incapacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele asumate față de terți.
Pentru evaluarea riscului de insolvabilitate, analiza patrimonială studiază, în vederea confruntării, gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv și cel de lichiditate al elementelor de activ. În acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea întreprinderii de a face față pasivului exigibil cu activul său disponibil.
Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepția patrimonială a întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanțiere.
Elementele de activ sunt structurate în funcție de creșterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanțier.
Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în monedă , dar și fără pierdere de valoare.
Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puțin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare), numite și nevoi sau întrebuințări permanente datorită rotației lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite și nevoi sau întrebuințări temporare.
Elementele de pasiv sunt structurate în funcție de creșterea gradului de exigibilitate.
Exigibilitatea reprezintă însușirea unui pasiv de a deveni scadentă la un anumit termen.
Astfel se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociați , cât și din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve,profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenții, provizioane reglementate și alte fonduri). Aceste resurse nu au o anumită scadență deci, nu sunt exigibile (decât în situații extreme de faliment) și de aceea pot fi numite, și resurse permanente sau capitaluri permanente.
Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturi pe termen lung și mediu cu scadență mai îndepărtată (mai mare de un an).
Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadență mai mică de un an, numite și resurse temporare. Analiza datelor în funcție de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanță pentru evaluarea riscului pe care-l implică îndatorarea întreprinderii.
Pregătirea datelor din bilanțul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea configurație a bilanțului financiar.
Fig.3. Bilanțul financiar
Pe orizontală, schema bilanțului, redată mai jos, are două părți:
partea de jos (nevoi , respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care-l compun;
partea de jos (nevoi, resurse temporare) care evidențiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de activitate.
Cele două părți ale bilanțului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă corespondență cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.
Când sursele-permanente sunt mai mari decât necesitățile-permanente de alocare a fondurilor bănești, întreprinderea dispune de un fond de rulment . Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanțare al imobilizărilor poate fi utilizat sau „rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Deci, fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii, să facă față, fără dificultate, riscurilor diverse pe termen scurt.
1.4.3.Rolul și limitele bilanțului financiar
Bilanțul financiar se construiește pe baza bilanțului contabil , la fel ca și bilanțul funcțional, necesitând retratarea elementelor din bilanțul contabil și regruparea elementelor corectate strict în funcție de gradul de lichiditate sau exigibilitate real.
După concepția pe care se bazează, bilanțul financiar se apropie mai mult decât cel funcțional de bilanțul contabil, având în centrul său noțiunea de patrimoniu și de drepturi și obligații ce apar în legătură cu posesia și folosirea elementelor sale.
Bilanțul financiar reflectă lichiditatea și solvabilitatea agentului economic și riscul de neplată sau de faliment al acestuia. El măsoară capacitatea sa de a-și onora datoriile. Prin urmare, construcția sa se bazează pe comparația pe orizontală între activele și pasivele patrimoniale, în funcție de lichiditatea, respectiv exigibilitatea lor.
Elaborarea acestui tip de bilanț specific analizei financiare statice se bazează pe clasificarea elementelor de activ în ordinea strictă a lichidității (mai mare sau mai mică de un an ) și a elementelor de pasiv după exigibilitate (mai mare sau mai mică de un an). El răspunde, în primul rând, necesităților creditorilor agentului economic, interesați să afle dacă activele pot acoperi rapid datoriile exigibile.
Rolul bilanțului financiar:
prezentarea patrimoniului real al întreprinderii;
măsurarea echilibrului între diferite grupe bilanțiere;
analiza ratelor de gestiune;
analiza ratelor de rentabilitate;
aprecierea riscului financiar;
elaborarea și aplicarea deciziilor;
aprecierea lichidității bilanțului, adică a capacității întreprinderii de a face față datoriilor sub un an cu ajutorul activelor sale circulante;
aprecierea solvabilității întreprinderii, adică măsura în care este suficient pentru a acoperi toate datoriile.
Limitele bilanțului financiar sunt următoarele:
prezentarea elementelor din bilanțul patrimonial în funcție de lichiditate și de exigibilitate poate da naștere la numeroase clasificări arbitrare.
Dacă pentru pasive această delimitare este mai ușor de făcut , pentru că li se cunoaște în general scadentă, pentru active este mai greu de realizat și poate să nu reflecte întotdeauna realitatea, mai ales dacă această clasificare este realizată în cadrul analizelor externe, de către analiști care nu dispun de toate informațiile necesare pentru realizarea unei corecte aprecieri a situației reale din întreprindere.
fiind o abordare statică, realizată pornind de la un document ce reflectă patrimoniul întreprinderii la un moment dat, analiza trebuie să fie nuanțată ținând cont de momentul în care bilanțul este elaborat. Trebuie precizat că, uneori, datele disponibile descriu o situație depășită datorită întârzierii cu care sunt obținute documentele contabile pentru analiza financiară.
de cele mai multe ori, analiza lichiditate-exigibilitate se realizează într-o optică lichidativă și într-un asemenea caz valorile contabile ale activelor sunt diminuate. Această optică este considerată pesimistă de către cei care îi conferă analizei pe bază de bilanț un rol de anticipare și de laure în considerare a viitorului.
evaluarea patrimoniului întreprinderii în ipoteza continuării cu ajutorul activului net contabil este, de asemenea, inexactă din cauza fondului de comerț activ imobilizat necorporal, dificil de apreciat și care nu este luat în considerare, de cele mai multe ori, la valoarea sa reală.
critica cea mai semnificativă este cea adusă interpretării noii de „fond de rulment net” sau „patrimonial”. Analiza lichiditate-exigibilitate recomandă existența unui fond de rulment pozitiv, dar nu este precizat volumul său optim.
Datorită maturității diferite a lichidităților și exigibilităților potențiale pe termen scurt, care în practică se ajustează rareori, chiar existența unui fond de rulment patrimonial pozitiv nu exclude riscul încetării de plăți pe termen scurt. Fără referințe la norme precise , fondul de rulment calculat pe baza datelor bilanțului financiar poate fi apreciat numai în cadrul sectorului de activitate al agentului economic, comparativ cu acele firme care aplică același tip de analiză, sau în timp prin norme definite.
nu respectă principiul unității de casă prin alocarea resurselor stabile la utilizările stabile.
trezoreria are rol rezidual, apărând ca o rezultantă a alocării diferitelor resurse la nevoi specifice.
1.5. Bilanțul funcțional
Concepția funcțională are meritul de a oferi o imagine asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență stocurile și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare.
Bilanțul funcțional are la bază concepția economică asupra bilanțului, potrivit căreia activul bilanțului cuprinde toate bunurile utilizate în scopuri economice de către întreprindere și nu numai bunurile asupra cărora ea are dreptul de proprietate, iar pasivul indică sursele de finanțare a utilizărilor, delimitându-se pentru fiecare categorie de utilizări sursa de finanțare.
Concepția funcțională a bilanțului are ca obiectiv înțelegerea funcționării întreprinderii și grupează utilizările și resursele acesteia în stocuri de utilizări de resurse. Aceste sunt grupate în bilanțul funcțional după o anumită logică, urmând ca apoi să se studieze relațiile care există între le, atât pe verticală, cât și pe orizontal.
Bilanțul funcțional poate fi realizat fie într-o optică orizontală (afectarea orizontală, pe diferite nivele a resurselor financiare la nevoi specifice), fie într-o optică „pool de fonduri” (lipsa oricărei afectări între resurse financiare și nevoi).
Între aceste două abordări funcționale ale bilanțului există o serie de asemănări cum ar fi:
imaginea întreprinderii ca entitate economică ce trebuie să gestioneze , în activ, un stoc de utilizări care generează nevoi financiare în pasiv, un stoc de resurse financiare care trebuie să acopere nevoile;
aceleași prelucrări ale posturilor bilanțului contabil pentru a ajunge la stocuri de utilizări și stocuri de resurse semnificative din punct de vedere economic;
utilizarea noțiunii de „nevoia de fond de rulment” .
1.5.1. Structura bilanțului funcțional
Analiza funcțională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operații realizate de întreprindere în raport cu natura, destinația sau funcția lor, de unde și originea expresiei „analiza funcțională”.
În vederea obținerii bilanțului funcțional, analiza financiară reprelucrează bilanțul contabil în felul următor:
elimină incidențele aspectelor juridice, incidențele aplicării legislației fiscale, anumite principii și reguli de înregistrare contabilă care împiedică reflectarea situației economice și financiare reale a agentului economic;
urmărește în primul rând natura elementelor de activ și pasiv, și nu lichiditatea și exigibilitatea acestora;
urmărește aspectul de sursă de finanțare a pasivelor și nu de elemente rectificative ale unor active.
Bilanțul funcțional se bazează pe principiul continuității activității, ceea ce înseamnă că întreprinderea este într-o situație normală, adică nu este pusă în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activității într-un viitor previzibil.
Pentru întocmirea bilanțului funcțional se utilizează valoarea de origine a elementelor care îl compun, valoare la care acestea au fost înregistrate în momentul intrării în patrimoniu, deci se iau în considerare valorile brute și nu cele nete.
Funcțiile în cauză sunt reprezentate schematic în următorul tabel.
ACTIV =NEVOI PASIV=RESURSE
Fig.4. Bilanțul funcțional
Funcția de investiții grupează imobilizările necorporale, corporale și financiare pe cele două categorii (de exploatare și în afara exploatării), indiferent de durata lor de viață.
Astfel, imobilizările în afara exploatării includ: terenuri, clădiri anexe ca și participații, alte active financiare și plasamente financiar
Iar imobilizările de exploatare cuprind: totalitate imobilizărilor utilizate în exploatare cum sunt construcțiile , mașinile , utilajele,etc.
Spre deosebire de analiza lichidității, care reține doar imobilizările cu lichiditate mai mare de un an, incluzând și activele circulante cu aceeași durată (excluzând activele fictive), optica funcțională regrupează utilizările înscrise în bilanț, chiar dacă o parte sunt considerate non valori (cheltuieli de înființare, diferențe de conversie activ, cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții), aceasta datorită prudenței întreprinderii de a și asigura resurse suficiente pentru finanțarea tuturor nevoilor înscrise în activul bilanțului contabil.
Această funcție stă la baza strategiei de reînnoire , mai mult sau mai puțin rapidă, a echipamentelor, cât și a opțiunilor de oportunitate ale dezvoltării, între investițiile productive și participațiile financiare. De cele mai multe ori, decizia stabilită reprezintă un arbitraj între rentabilitate și lichiditate. O rentabilitate financiară sporită poate fi obținută nu cu o investiție productivă conservată în patrimoniul întreprinderii o perioadă îndelungată , ci cu o bună marjă de exploatare.
Imobilizările, regrupate prin funcția de investiție, constituie nevoi (alocări) stabile(aciclice) care în mod necesar sunt finanțate din resursele durabile (aciclice) existente în pasivul bilanțului.
Funcția de finanțare regrupează posturile privind capitalurile proprii, datoriile financiare indiferent de scadența lor (împrumuturi obligatare, împrumuturile bancare, mai puțin creditele de trezorerie, exclusiv dobânzile aferente lor), ca și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli. Activele imobilizate fiind reținute în activ la valoarea lor brută, amortismentele și provizioanele sunt asimilate resurselor proprii.
Această funcție stă la baza strategiei optime de finanțare a întreprinderii, motivată de creșterea valorii acesteia prin reducerea costului mediu ponderat al capitalurilor.
Funcției de exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producție și vânzări , generatoare de stocuri reale și financiare, care se reînnoiesc cu o anumită regularitate.
Posturile de activ legate direct de operațiile ciclului de exploatare (stocuri, creanțe, clienți, cheltuieli de exploatare constatate în avans) constituie active circulante de exploatare (ACE), care în mod normal, trebuie finanțate din datoriile de exploatare (DE) (datorii furnizori și asimilate, venituri din exploatare constatate în avans).
Atât activele circulante, cât și resursele pentru finanțarea lor au caracter ciclic, recuperarea capitalurilor și reînnoirea surselor făcându-se după încheierea fiecărui ciclu de exploatare.
Toate celelalte posturi reflectând operațiuni diverse (cum sunt: creanțe diverse, operațiuni legate de funcția de repartiție a veniturilor, capital social subscris și nevărsat, datorii fiscale și sociale, datorii diverse) sunt grupate în categoria activ circulant în afara exploatării (ACEA) având corespondent în pasiv datoriile în afara exploatării (DAE), iar cele privind disponibilități bănești (casa, banca, valori mobiliare de plasament (VMP) și creditele bancare curente) formează activul și respectiv pasivul de trezorerie.
Astfel structurat, bilanțul evidențiază două categorii de utilizări în activ:
– una independentă de ciclul de producție:
– cealaltă legată direct de exploatare.
La fel, bilanțul evidențiază două categorii de resurse în pasiv:
– resurse fără legătură cu exploatare;
– resurse generate direct de acesta.
Rolul bilanțului funcțional în analiza financiară este nu numai de a permite aprecierea vulnerabilității structurii financiare a întreprinderii reflectată de evoluția trezoreriei nete, dar și de a exprima interdependența dintre structura financiară a întreprinderii și natura activității sale.
Construcția bilanțului funcționar are la bază o serie de principii:
utilizarea valorii brute de origine a activelor, pentru a pune în evidență decizia inițială; în acest caz în pasiv vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de origine internă;
titlurile de plasament sunt asimilate creanțelor în afara exploatării, fiind excluse din trezoreria de activ datorită gradului diferit de lichiditatea al acestora;
nu se ia în considerare noțiunea de activ „fictiv” tocmai pentru că activitatea firmei este privită în mod dinamic;
cheltuielile înregistrate în avans ce privesc mai multe exerciții viitoare se asimilează investițiilor și majorează nivelul activelor ciclice;
restul de cheltuieli înregistrate în avans se asimilează creanțelor din exploatare sau din afara exploatării după caz;
primele de rambursare ale obligațiunilor sunt deduse din activ, iar în pasiv vor diminua sursele externe ale pasivului ciclic;
veniturile înregistrate în avans sunt asimilate pasivelor ciclice (datoriilor pe termen scurt), după caz aferente exploatării sau în afara exploatării (încasări sau creanțe aferente unor lucrări sau prestații neefectuate);
pentru diferențele de conversie activ și pasiv se revine la valoarea de origine și se procedează astfel: cu valoarea diferențelor de conversie activ se diminuează creanțele sau se majorează obligațiile (funcție de matura acestora), iar cu valoarea diferențelor de conversie pasiv se majorează creanțele sau se diminuează obligațiile;
efectele scontate și neajunse la scadență sunt considerate asimilate la activ creanțelor, iar la pasiv integrate trezoreriei de pasiv (creanțe pe care firma le-a cedat băncii sale și înregistrează o creștere de disponibilități – credite de trezorerie).
Introducerea imobilizărilor deținute în leasing la valoarea de contractare, care se asimilează activelor circulante; în acest caz leasing-ul devine o sursă de finanțare regăsită în pasivul unității unde majorează capitalul propriu cu partea achitată (amortizată), respectiv împrumuturile pe termen mediu și lung cu valoarea rămasă de achitat.
Bilanțul funcțional poate fi analizat în funcție de cele două concepte care stau la baza întocmirii lui, și anume concepția orizontală și concepția „pool” de fonduri.
concepția orizontală (tradițională), are la bază principiul afectării resurselor stabile pentru utilizările stabile, iar a resurselor ciclice pentru utilizări ciclice.
Pentru a construi bilanțul funcțional se pornește de la bilanțul contabil asupra căruia se efectuează reclasări și modificări
Fig. 5. Construcția bilanțului funcțional – concepția orizontală
Pentru activul bilanțului funcțional se observă existența a două categorii de utilizări (una nelegată de ciclul de exploatare, iar cealaltă legată direct de acesta) iar pentru pasivul bilanțului a două categorii de resurse (una fără legătură cu exploatarea , iar cealaltă fiind generată de exploatare).
Concepția „pool de foonds” are la bază principiul continuității și principiul nonafectării resurselor pentru anumite utilizări. Această concepție înlătură orice corespondență între stocurile și stocurile de resurse, considerându-se că ansamblul utilizărilor au fost finanțate din ansamblul resurselor.
Structura, atât a resurselor, cât și a alocărilor, în acest caz este astfel determinată încât să asigure cea mai bună corelație între rentabilitatea și risc.
Structura pasivului este stabilită în funcție de corelația dintre randamentul capitalurilor, care urmărește creșterea îndatoririi pentru a beneficia de efectul de levier financiar, și riscul financiar, care crește odată cu creșterea îndatoririi.
Structura activului este stabilită după același principiu rentabilitate-risc. În acest caz, se va opta între alocările industriale și comerciale (mai puțin riscante, dar și mai puțin rentabile) și alocările financiare (mai rentabile, dar mult mai riscante).
În construcția acestui tip de bilanț se observă că trezoreria nu apare ca o diferență reziduală, mai mult, disponibilitățile și valorile mobiliare de plasament (imobilizări financiare și investiții financiare pe termen scurt) „concurează „ celelalte forme de alocări.
În acest caz, ciclul de finanțare, din motivul amintit, este considerat global, evidențiindu-se masa resurselor care finanțează masa utilizărilor.
Fig. 6. Bilanțul funcțional – concepția „pool” de fonduri
1.5.2. Rolul și limitele bilanțului funcțional
Cu ajutorul bilanțului funcțional se pot identifica ciclurile de operațiuni pe care le derulează întreprinderea. Acest tip de bilanț se bazează pe clasificarea activelor și pasivelor patrimoniale după ciclurile activității agentului economic și pe alocarea resurselor la nevoi specifice.
Rolul bilanțului funcțional:
aprecierea structurii financiare a întreprinderii:
permite realizarea unei analize dinamice, deoarece pleacă de la premisa de continuitate a activității, iar elementele de activ și de pasiv sunt privite ca structuri supuse unei permanente schimbări pe parcursul evoluției financiar-patrimoniale a întreprinderii:
face posibilă identificarea nevoilor de finanțare pe care le are întreprinderea și, în același timp, a surselor de finanțare disponibile.
Limitele bilanțului funcțional:
nu respectă principiul unității de casă prin alocarea resurselor la nevoi specifice. La ora actuală, finanțarea utilizărilor stabile este contestată, relevându-se rolul creditelor pe termen scurt care, în anumite condiții menite să le asigure reînnoirea, pot finanța, la fel de bine, utilizările stabile:
atribuie trezoreriei o valoare reziduală și o tratează drept o rezultantă a alocării diferitelor resurse la nevoile specifice. Aceasta trebuie însă gestionată la fel ca și celelalte resurse, reprezentând un element de flexibilitate prin posibilitatea de a face față unor riscuri de curs valutar sau de nivel al dobânzii, precum și de a realiza achiziții oportune de natură materială sau financiară:
oferă o optică perimată a echilibrului financiar, considerând, că dacă fondul de rulment nu răspunde în același sens evoluției nevoii fon de rulment, acesta conduce la degradarea trezoreriei prin recurgerea la credite pe termen scurt. Acestea sunt considerate riscante și apelul la ele este apreciat drept un indiciu al vulnerabilității agentului economic:
pune accentul pe nevoia de fond de rulment, deci pe activitatea de producție și pe necesitatea ajustării resurselor pentru a acoperi aceste nevoi de exploatare. Însă nu toți agenții economici și, în special, cei care prestează servicii, sunt la fel de interesați de această latură a activității.
CAP. 2. ANALIZA MIJLOACELOR ECONOMICE DIN PATRIMONIUL FIRMEI
2.1. Analiza generală a elementelor patrimoniale
Mijloacele economice sau elementele patrimoniale sunt cuprins în activul bilanțului și sunt formate din activele imobilizate și activele circulante care sunt utilizate în procesele de investiții, aprovizionare, producție, stocare, conservare, desfacere și încasare a contravalorii bunurilor sau serviciilor produse.
Poate fi efectuată o analiză de structură a elementelor patrimoniale, o analiză în dinamică a acestora, sau o analiză prin intermediul mărimilor relative de coordonare.
Configurația elementelor patrimoniale ale întreprinderii conform activului din bilanțul contabil este următoarea;
Active imobilizate
Imobilizări corporale:
Terenuri
Mijloace fixe
Investiții în curs de execuție
2) Imobilizări necorporale:
a) Cheltuieli de constituire a întreprinderii
b) Cheltuieli de cercetare-dezvoltare
c) Concesiuni
d) Programe informatice create în întreprindere sau achiziționate de la terți
e) Cheltuieli pentru fondul comercial (chelt. efectuate pentru menținerea
sau penetrarea pe anumite piețe, reclamă, publicitate, etc.)
f) Alte imobilizări necorporale.
3) Imobilizări financiare;
a) Titluri de participare
b) Împrumuturi acordate pe termen lung
4) Total imobilizări (1+2+3)
II. Active circulante
1) Stocuri de materii prime și materiale consumabile și stocuri aflate la terți
2) Producția în curs de execuție
3) Animale
4) Mărfuri
5) Alte active circulante (clienți, avansuri acordate furnizorilor, acționari
pentru capitalul subscris și nevărsat, alte creanțe, titluri de plasament)
6) Conturi la bănci, casa și acreditive (sume puse la dispoziția furnizorilor)
7) Total active circulante (1+2+3+4+5+6)
2.2. Analiza ratelor de structură ale activului
Analiza structurii activului se efectuează cu ajutorul ratelor de structură. Metoda ratelor constituie un instrument operațional și eficient al analizei economico-financiare.
Ratele de structură economico-financiare se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de posturi) din activ sau pasiv și totalul activului sau pasivului din bilanț, precum și raport între diferite componente de activ, respectiv, pasiv. În ciuda simplității sale tehnice, această metodă furnizează indicații edificatoare privind situația financiară (economico-financiară) a întreprinderii, mai ales în cazul analizelor comparative în timp și în spațiu.
În sistemul ratelor de structură ale activului, cele mai semnificative ca valoare informațională și, totodată, mai frecvent recomandate în literatura de specialitate sunt:
rata imobilizărilor:
rata creanțelor;
rata disponibilităților.
Toate aceste rate reflectă preponderent aspecte privind patrimoniul economic al întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității și mai puțin aspecte de politică financiară.
Dacă în dinamică ratele de structură ale activului prezintă o tendință de creștere, ponderea elementelor respective crește în total activ (ca efect al modificării într-o proporție mai mare a valorii acestora, în raport cu valoarea activului total, dacă acestea evoluează în sensul scăderii valorii lor), reflectând o situație favorabilă, dacă este determinată de accelerarea vitezei de rotație a elementelor respective (realizarea unei cifre de afaceri într-o proporție superioară).
2.2.1. Analiza activelor imobilizate
Rata activelor imobilizate (RAI), calculată ca raport între activele imobilizate și totalul activului din bilanț, reprezintă ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprinderea în mod permanent la dispoziția întreprinderii reflectând și gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă. Nivelul acestui indicator se determină conform relației:
RAI = Active imobilizate
Activ total
dacă se exprimă în unități simple sau:
RAI % = Active imobilizate x 100
Activ total
Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea analizată.
Conținutul diferit al comportamentelor activelor imobilizate, precum și reacția nuanțată a acestor componente la acțiunea factorilor tehnici și juridici, economici, justifică utilizarea , în teoria și practica economică a unor rate complementare, și anume:
– rata imobilizărilor corporale;
– rata imobilizărilor financiare;
– rata imobilizărilor necorporale.
2.2.1.1. Rata imobilizărilor corporale
Rata imobilizărilor corporale (RIC), calculată ca raport între activele imobilizate și totalul activului din bilanț, reprezintă ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprinderea în mod permanent.
Nivelul acestui indicator se determină conform relației:
RIC = Imobilizări corporale x 100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activității întreprinderii. Astfel, în ramurile industriei grele și în cele care folosesc echipamente importante ca volum sau costisitoare, această rată înregistrează valori ridicate. Dimpotrivă, în ramurile care presupun o slabă dotare tehnică, rata imobilizărilor corporale este relativ redusă.
Pentru întreprinderile din același sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de opțiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condițiile concrete în care-și desfășoară activitatea. Datorită condițiilor variate care influențează acest indicator este foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referință.
Totuși, specialiștii apreciază ca, pentru întreprinderi comparabile, rata activelor imobilizate arată măsura capacității acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerințelor pieței. La întreprinderile cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale operează mai dificil o conversie a activelor sale în disponibilități și ele sunt mai puțin adaptabile la schimbările bruște ale tehnicii sau ale pieței.
Rata indică și flexibilitatea întreprinderii în raport cu schimbările cerințelor pieței sau a tehnologiilor, capacitatea de a rezista în cazul unei crize, o pondere ridicată a imobilizărilor corporale făcând mai dificil de realizat o conversie a activelor sale în disponibilități.
Valorile acestei rate sunt influențate și de politica întreprinderii:
Politica amortizării, în condițiile luării în calcul a imobilizărilor nete:
Politica de finanțare, întreprinderea evitând efectuarea de investiții necesare activității sale, prin apelarea la serviciile terților sau prin închirierea echipamentului necesar.
2.2.1.2. Rata imobilizărilor financiare
Rata imobilizărilor financiare (RIF), dependentă de legăturile financiare pe care întreprinderea analizată le întreține, în special, cu întreprinderile la care ea deține participații la capitalul social, se determină prin raportul. Rata arată ponderea activelor financiare permanente în total active:
RIF = Imobilizări financiare x 100
Activ Total
Rata imobilizărilor financiare exprimă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care întreprinderea analizată le-a stabilit cu alte unități economice, mai ales cu ocazia operațiilor de creditare externă prin participații sau investiții de portofoliu.
Politica de investiții este strâns legată de mărimea întreprinderii și aceasta explică valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cazul întreprinderilor mici, respectiv valorile forte mari în cazul holdingurilor.
2.2.1.3.Rata imobilizărilor necorporale
c) Rata imobilizărilor necorporale(RIN) arată ponderea valorii activelor intangibile în total active, având semnificație pentru întreprinderile mari, care au înregistrate în bilanț importante cheltuieli cu cercetarea-dezvoltarea,cheltuielile cu emiterea și vânzarea de acțiuni î obligațiuni, brevete, licențe, programe informatice:
RIN = Imobilizări necorporale x 100
Activ Total
Mărimea acestui indicator are o legătură directă cu activitatea de cercetare a întreprinderii în vederea promovării progresului stiințifico-tehnic, cu activitatea de informatizare a întreprinderii, cu menținerea poziția pe piață sau cu penetrarea pe noi piețe.
2.3. Analiza activelor circulante
Rata activelor circulante (RAC), reprezintă ponderea activelor circulante în totalul activelor din bilanț și se calculează conform relației:
RAC = Active circulante x 100
Activ Total
Între rata activelor imobilizate și rata activelor circulante există relația:
RAI + RAC = 1
Dacă RAC1 > RAC0:
Ponderea activelor circulante crește ca urmare a modificării valorii activelor circulante într-o proporție mai mare decât cea a activului total (IAC > IAT);
Limita aprecierii favorabile este dată de realizarea cifrei de afaceri cel puțin în aceeași proporție cu valoarea activelor circulante, în condițiile realizării vitezei de rotației cel puțin la nivelul perioadei de bază (ICA ≥ IAC; dz =1; sau ICA > 1; dz1 < dz0, dar Ivz > Idz).
Dacă RAC1 < RAC0:
Ponderea activelor circulante scade, ca efect al devansării modificării valorii activelor circulante de către valoarea activului total (IAC < IAT);
Limita minimă a unei aprecieri favorabile este creșterea vitezei de roatție a activelor circulante , în condițiile realizării cifrei de afaceri cel puțin la nivelul anului de bază (dz1 < dz0; ICA =1; sau dz1 < dz0; ICA>1, dar Idz > ICA).
Ca și în cazul activelor imobilizate, pentru procesul managerial de decizie sunt operaționale și ratele analitice ale activelor circulante:
rata stocurilor;
rata creanțelor comerciale;
rata disponibilităților și investițiilor financiare pe termen scurt..
2.3.1. Rata stocurilor
Rata stocurilor (RS) se determină ca raport între stocul mediu de materii prime, materiale, obiecte de inventar etc. și activul total, conform relației:
RS = Stocuri x 100
Activ Total
Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul, în funcție de natura activității: mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și distribuției de bunuri materiale și foarte scăzute în sfera serviciilor. Durata ciclului de exploatare se reflectă direct în această rată. La întreprinderile cu ciclu de exploatare lung, rata stocurilor este ridicată și invers.
Totodată, nivelul stocurilor se modifică sub influența factorilor conjuncturali și a condițiilor pieței. Anumite componente speculative pot determina o majorare a stocurilor, respectiv o diminuare a acestora. Este, în special, cazul unor materii prime, materiale la care se înregistrează frecvent fluctuații de prețuri.
Aprecierea evoluției în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea cu nivelul activității, admițându-se, ca relație minimă de echilibru structural, relația:
ICA > IS
în care:
ICA – indicele de dinamică al cifrei de afaceri;
IS – indicele de dinamică al stocurilor.
Deci, o creștere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor. Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativ, datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității întreprinderii.
Factorii care influențează mărimea acestei rate sunt;
natura activității, rata stocurilor înregistrând valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și distribuției și scăzute în sfera serviciilor
durata ciclului de exploatare, rata stocurilor fiind ridicată la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung și invers;
factori conjuncturali și condițiile pieței, stocurile fiind mari într-o fază de recesiune conjuncturală și reduse în faza de expansiune economică, de asemenea, anumite elemente speculative putând determina o majorare a stocurilor, respectiv o diminuare a acestora
În practică se consideră că in nivel echilibrat al ratei stocurilor ar fi de 30% în ramurile industriale și de 40-45% în construcții și comerț.
Încetinirea vitezei de rotație a stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mișcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității întreprinderii.
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente:
materii prime;
materiale;
producție neterminată;
produse finite nevândute;
mărfuri, etc.
Ponderea lor în patrimoniul întreprinderii, precum și evoluția în timp constituie informațiile indispensabile fundamentării politicii comerciale. În acest scop se calculează:
Rata materiilor prime (Rmp):
Rmp = Stoc de materii prime x 100
Active circulante
Rata producției neterminată (Rpn):
Rpn = Stoc de producție neterminată x 100
Active circulante
Rata produselor finite (Rpf):
Rpf = Stoc de produse finite x 100
Active circulante
Rata stocurilor de mărfuri (Rsm):
Rsm = Stoc de mărfuri x 100
Active circulante
2.3.2. Rata creanțelor comerciale
Rata creanțelor comerciale (RCC) poate fi determinată pe baza relației:
RCC = Creanțe comerciale x 100
Activ Total
Creanțele comerciale sunt formate în special din:
Clienți;
Furnizori-debitori.
Mărimea ratei creanțelor comerciale este determinată de natura relațiilor întreprinderii cu partenerii externi, în special din aval (clienții), de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Totodată, rata creanțelor comerciale suportă influența uzanțelor specifice domeniului de activitate, în materie de termene de plată.
De aceea, ea înregistrează valori foarte scăzute sau valori nule în întreprinderile aflate în contact cu o clientelă numeroasă ce-și achită cumpărăturile în numerar (comerț cu amănuntul, prestări de servicii către populație). În relațiile inter-întreprinderi, rata creanțelor comerciale înregistrează valori mai ridicate, evident cu variații de al un caz la altul, în funcție de natura activității.
Pentru evidențierea unor aspecte analitice cu implicații asupra echilibrului unei firme, este utilă aprofundarea analizei creanțelor, având în vedere ; natura creanțelor, certitudinea realizării și termenul de realizare a acestora.
Dacă Rcr1 > Rcr0:
Ponderea creanțelor crește (Icr > IAc);
Limita minimă a unei aprecieri pozitive este dată de creșterea vânzărilor în condițiile realizării duratei de încasare cel puțin la nivelul anului de bază ( Ivz > 1, dz1 =dz0; sau Ivz > 1, Idz1 < Idz0, dar Ivz > Idz).
Dacă Rcr1 < Rcr0:
Ponderea creanțelor scade (Icr < IAc);
Limita aprecierii pozitive este dată de reducerea valorii creanțelor dacă se reduce durat de medie de încasare, în condițiile realizării unui volum de vânzări cel puțin la nivelul anului de bază (dz1 < dz0, Ivz =1; sau dz1 < dz0, Ivz > 1, dar Idz > Ivz)
Valorile considerate normale pentru această rată sunt de 20-30% în cazul întreprinderilor industriale și de 10-15% în cazul unităților de construcții și de desfacere cu ridicata.
2.3.3. Rata disponibilităților bănești și investițiilor financiare pe termen scurt (rata activelor de trezorerie)
Rata disponibilităților bănești și investițiilor financiare pe termen scurt poate fi determinată ca raport între suma disponibilităților bănești și a investițiilor financiare pe termen scurt și respectiv activul total, conform relației:
RDp = Disponibilități + Investiții financiare pe termen scurt x 100
Activ Total
Pentru o investigare mai analitică se pot determina două rate distincte: rata disponibilităților bănești și rata investițiilor financiare pe termen scurt:
RDp = Disponibilități x 100 + Investiții financiare pe termen scurt x 100
Activ Total Activ Total
Mai importantă este rata disponibilităților, care reflectă ponderea disponibilităților bănești în patrimoniul firmei. Informațiile furnizate de acest indicator sunt extrem de fragile, necesitând o interpretare nuanțată de la caz la caz. Însuși nivelul disponibilităților bănești poate avea dublă semnificație:
valoare ridicată a disponibilităților bănești poate reflecta
situație favorabilă în termeni de echilibru financiar;
poate fi semnul deținerii unor resurse neproductive
de asemenea disponibilitățile pot înregistra variații de mari amplitudine în intervale foarte scurte:
în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de bani;
sau, dimpotrivă, încasările pot să scadă ca urmare a unor plăți foarte concentrate în timp.
Factorii care influențează modificarea ratei activelor circulante sunt:
modificarea valorii activului total;
modificarea activelor circulante determinată de:
evoluția stocurilor,
evoluția creanțelor;
evoluția disponibilităților bănești și plasamentelor.
CAP. 3 ANALIZA SURSELOR
FINANCIARE DE ACOPERIRE A MIJLOACELOR PATRIMONIALE
3.1. Structura generală a surselor financiare
Sursele financiare de acoperire (de formare) a mijloacelor economice ale unei întreprinderi sunt evidențiate în pasivul bilanțului contabil și ele pot fi grupate după următoarele două criterii mai importante:
După destinația lor, sursele financiare se grupează în.
surse pentru constituirea mijloacelor economice concretizate în active imobilizate;
surse pentru constituirea mijloacelor economice concretizate în active circulante.
2. După proveniența lor, sursele financiare se grupează în.
surse proprii și asimilate acestora;
surse atrase sau împrumutate.
În pasivul bilanțului contabil, în grupa capitalurilor proprii, figurează posturile de capital social subscris și vărsat, primele legate de capital (de emisiune, de fuziune sau de aport), subvenții pentru investiții, diferențe din reevaluare, posturile de fonduri de dezvoltare, de participare în profit.
În pasivul bilanțului se cuprinde, de asemenea, grupa provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli, reflectând sursele financiare ale întreprinderii, cu o destinație specială.
De asemenea, în pasivul contabil figurează datoriile întreprinderii, sub forma obligațiilor de diverse feluri ți respectiv a creditelor primite.
Structura detaliată a surselor financiare de acoperire a mijloacelor patrimoniale ale întreprinderii, rezultată din pasivul bilanțului contabil este următoarea:
I. Capitaluri proprii
Capital social;
Contul întreprinzătorului individual (brevete și alte imobilizări necorporale, aportul întreprinzătorului individual în active corporale);
Primele legate de capital (de fuziune, de emisiune sau de aport la capital);
Diferențe din reevaluare;
Rezerve (constituite din profitul net realizat în exercițiile precedente);
Rezultatul reportat;
Rezultatul exercițiului;
Repartizarea profitului (profitul net realizat la închiderea exercițiului precedent, destinat măririi capitalului social);
Fonduri (fondul de dezvoltare, fondul de participare la profit și alte fonduri);
Repartizări la fondul de dezvoltare (repartizarea amortizării activelor imobilizate supuse amortizării la fondul de dezvoltare);
Subvenții pentru investiții (brevete primite cu titlu gratuit, terenuri, mijloace fixe primite cu titlu gratuit, subvenții pentru investiții de primit sau primite);
Provizioane reglementate (provizioane constituite, pentru majoritatea prețurilor aferente stocurilor, calcularea amortizării accelerate);
Total capitaluri proprii
II. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli
14. Provizioane pentru riscuri;
15. Provizioane pentru cheltuieli;
16. Total provizioane pentru riscuri și cheltuieli;
III. Datorii
17. Împrumuturi și datoriile asimilate (contravaloarea obligațiunilor emise, credite bancare pe termen mediu și lung, sumele încasate de la societățile comerciale ce dețin titluri de participare ale unității patrimoniale analizate, soldurile creditoare ale conturilor curente de la bănci, credite bancare pe termen scurt);
18. Furnizori și conturi asimilate (valoarea materiilor prime, obiectelor de inventar achiziționate de la terți și intrate pe bază de facturi);
19. Clienți-creditori (valoarea ambalajelor care circulă în sistem de restituire, facturare de clienți);
20. Alte datorii (salariile și alte drepturi cuvenite personalului, ajutoare materiale pentru personal suportate din contribuția unității, sumele alocate pentru personal din fondul de participare la profit);
21. Total datorii
În figura 7. este redată o schemă ce reprezintă structura sintetică a surselor financiare de acoperire a mijloacelor patrimoniale, adică a capitalurilor aflate la dispoziția întreprinderii.
Fig. 7. Structura simplificată a capitalurilor
În cadrul analizei a surselor financiare de acoperire a mijloacelor economice ale întreprinderii se urmărește:
Creșterea sau descreșterea capitalurilor proprii, pe total și pe elementele componente;
Creșterea sau reducerea provizioanelor;
Creșterea sau reducerea volumului datoriilor întreprinderii, pe total și pe elemente componente,
De asemenea, se pot determina mărimi relative de structură și mărimi relative de coordonare pentru elementele din pasivul bilanțului contabil, mărimi denumite și rate.
3.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului
Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii , prin punerea în evidență a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia.
Ele furnizează informații referitoare la structura resurselor (proprii, împrumutate, atrase) și la termenele de exigibilitate a acestora (lung, mediu și scurt), permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii.
În cadrul analizelor financiar-patrimoniale se calculează și se analizează o multitudine de rate de structură ale pasivului.
3.2.1. Rata stabilității financiare
Rata stabilității financiare (RSF) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă mai mare de un an) și patrimoniul total. Nivelul acestui indicator se determină cu ajutorul relațiilor:
RSF = Capital permanent x 100
Pasiv Total
RSF = Datorii pe termen scurt x 100
Pasiv Total
Dacă rata înregistrează o tendință de creștere, aceasta semnifică creșterea ponderii capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare. Situația este favorabilă dacă majorarea capitalului permanent în raport cu totalul pasivului se datorează creșterii capitalurilor proprii într-un ritm superior datoriilor pe termen mediu și lung.
Dacă rata înregistrează o tendință de scădere, aceasta semnifică reducerea ponderii capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare. Situația este favorabilă dacă este determinată de reducerea datoriilor pe termen mediu și lung, fără ca acestea să scadă sub anumite limite dacă întreprinderea beneficiază de efectul de levier.
Sub aspect metodologic, pentru determinarea nivelului capitalului permanent trebuie evidențiate separat, respectiv, datoriile pe termen scurt și cele pe termen mediu și lung.
3.2.2. Rata autonomiei financiare
Rata autonomiei financiare poate fi calculată în două modalități:
Rata autonomiei financiare globale (RAfg) reprezintă ponderea capitalului propriu în total pasiv și poate fi determinată astfel:
RAfg = Capital propriu x 100
Pasiv Total
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivelor diferă de la un caz la altul , în primul rând, în funcție de politica financiară a întreprinderii respective, de condițiile concrete ale fiecărei întreprinderi, de eficiența deciziilor financiare.
Diversitatea de condiții în care își desfășoară activitatea întreprinderile, face dificilă stabilirea unor rate de referință. Totuși majoritatea specialiștilor recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar:
RAfg > 1/3 (>33%)
Deci, existența unui capital propriu egal sau mai mare decât o treime din pasivul întreprinderii este o premisă a autonomiei financiare a acesteia.
Când RAfg prezintă o tendință de creștere, crește autonomia financiară globală a întreprinderii, ca urmare a modificării capitalurilor proprii într-un ritm superior totalului resurselor. Situația este favorabilă dacă creșterea capitalurilor proprii se realizează pe seama creșterii rezultatului exercițiului.
Când RAfg prezintă o tendință de scădere, are loc reducerea autonomiei financiare a întreprinderii ca urmare a scăderii ponderii capitalurilor proprii în totalul resurselor.
Rata autonomiei financiare la termen (RAft) este o mărime relativă de coordonare și rezultă din compararea capitalului propriu cu capitalul permanent și se poate determina astfel.
RAft = Capital propriu x 100
Capital permanent
Această rată este mai semnificativă decât rata autonomiei financiare globale, deoarece permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent și arată gradul de independență financiară a unității pe termen lung.
În literatura de specialitate se apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din capitalul permanent, adică:
RAft > 1/2 (50%)
O altă rată a autonomiei financiare la termen rezultă din compararea capitalului propriu cu datoriile pe termen mediu și lung, conform relației:
RAft = Capital propriu x 100
Datorii pe termen mediu și lung
Raportul de mai sus exprimă gradul de independență financiară a întreprinderii, independență asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare decât totalul datoriilor pe termen mediu și lung, adică:
RAft > 1(100%)
Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere, deoarece îi dă posibilitatea de a decide în totală libertate și, totodată, de a găsi și contracta noi împrumuturi.
Creșterea ratei autonomiei financiare la termen semnifică o situație favorabilă și se datorează unui ritm mai mare de creștere a capitalurilor proprii în raport cu datoriile pe termen mediu și lung sau creșterii capitalurilor proprii și reducerii capitalurilor permanente.
Reducerea ratei este considerată normală în perioadele de contractare a unor noi împrumuturi pe termen mediu și lung, cu condiția ca întreprinderea să beneficieze de efectul levier.
3.2.3. Rata de îndatorare
Rata de îndatorare caracterizează dependența financiară da întreprinderii și gradul de risc al politicii sale financiare și poate fi calculată în mai multe modalități:
Rata de îndatorare globală (RÎg) reflectă ponderea datoriilor totale ale întreprinderii în pasivul acesteia și se calculează după relația:
RÎg = Datorii totale x 100
Pasiv Total
Prin natura ei, rata de îndatorare globală este subunitară și pe măsură ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv, autonomia financiară crește.
RÎg < 1
Rata de îndatorare la termen (RÎt) reflectă ponderea datoriilor pe termen mediu și lung în capitalul permanent și se calculează conform relației:
RÎt = Datorii pe termen mediu și lung x 100
Capital permanent
Calculată în acest mod, rata reflectă proporția în datoriile pe termen mediu și lung participă la formarea capitalurilor permanente, valoarea ratei fiind considerată normală dacă:
RÎt < 50%
Rata de îndatorare la termen se mai poate calcula astfel:
RÎt = Datorii pe termen mediu și lung x 100
Capital propriu
Cea de-a doua relație de calcul a ratei de îndatorare la termen arată raportul în care se află datoriile pe termen lung față de capitalurile proprii și are o semnificație mai largă, deoarece permite evidențierea măsurii în care întreprinderea recurge la așa-zisul “efect de levier”. De asemenea, această rată permite aprecierea capacității de îndatorare a unei firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când RÎt se apropie de 1, venind dinspre 0. Posibilitățile de îndatorare vor fi cu atât mai mari cu cât această rată este mai mică.
Cea de-a doua rată, care poartă denumirea de „coeficientul de levier” este utilizată în analiză frecvent, deoarece permite:
aprecierea capacității de îndatorare a întreprinderii, pentru că se apropie de saturație când tinde spre 100%;
să se aprecieze în ce măsură unitatea recurge la „efectul de levier”.
Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependența financiară a întreprinderii li gradul de risc al politicii sale financiare.
CAP.4. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR
4.1. Analiza indicatorilor de echilibru pe baza bilanțului financiar
Într-o manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele elemente unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Dar, resursele și utilizările reflectate în bilanț fiind variate se pretează la diferite concepții privind echilibrul. Astfel, noțiunea de echilibru financiar va fi prezentată în funcție de două concepții de elaborare a bilanțului: patrimonială și funcțională.
Pentru asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii o parte din capitalurile permanente sunt destinate acoperirii nevoilor ciclice, temporare ce se reînnoiesc permanent în cadrul ciclurilor succesive de exploatare. Stocurile și creanțele ce se reînnoiesc permanent nu pot fi considerate nevoi stabile permanente ca și activele fixe, care necesită surse stabile, permanente de finanțare. Această regulă specifică de finanțare a activelor circulante se realizează prin existența fondului de rulment, respectiv o parte a capitalurilor permanente degajate de partea de sus a bilanțului pot acoperi nevoi de finanțare din partea de jos a bilanțului.
4.1.1. Fondul de rulment – sursă de finanțare a activelor circulante
Ciclul de exploatare (de producție) provoacă o blocare de capital datorită stocurilor create de-a lungul lanțului de exploatare, precum și amânărilor de plăți acordate clienților. În compensare, ciclul de exploatare își atrage o finanțare, în special prin creditul acordat de furnizori (prin decalajul dintre momentul livrării produselor sau serviciilor de către furnizori ș momentul plății acestora de către întreprindere.
Noțiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele prezintă interes deosebit. Este vorba de fondul de rulment net sau permanent pe de o parte, și fondul de rulment propriu, pe de altă parte..
Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanțului financiar, constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar (FRF) și poate fi stabilit prin două modalități:
1) Analiza fondului de rulment pe baza părții de sus a bilanțului
FRF=Capitaluri permanente – Imobilizări nete
În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente degajată de etajul superior al bilanțului pentru a acoperi nevoi de finanțare din partea de jos a bilanțului.
În funcție de mărimea celor două mase bilanțiere din partea de sus a bilanțului financiar, pot fi puse în evidență următoarele trei situații:
Capitaluri permanente > Activ imobilizat net → FRF > 0
Deoarece fondul de rulment financiar este pozitiv, capitalurile permanente finanțează o parte din activele circulante , după finanțarea integrală a imobilizărilor nete. Această situație pune în evidență fondul de rulment financiar ca expresie a realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
Capitaluri permanente < Activ imobilizat net → FRF < 0
Valoarea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente.
Această situație generează un dezechilibru financiar. Dezechilibrul poate fi considerat o situație periculoasă, alarmantă în cazul întreprinderilor cu activitate industrială , fiind o situație permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile față de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.
Capitaluri permanente = Activ imobilizat net → FRF = 0
Această situație mai puțin probabilă implică o armonizare totală a structurii resurselor cu necesitățile de alocare a acestora (se asigură echilibrul maselor bilanțiere de aceeași durată).
2) Analiza fondului de rulment pe baza părții de jos a bilanțului
În această ipoteză, fondul de rulment financiar evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt.
Pornind de la cea de-a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza elementelor din partea de jos a bilanțului, pot fi evidențiate, de asemenea, următoarele situații:
Activ circulant net > Datorii pe termen scurt (FRF > 0)
Activele circulante transformabile în lichidități intr-un termen scurt (sub un an) vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, dar, în egală măsură și degajarea lichidităților excedentare. Această situație reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii, sub aspectul solvabilității sale.
Activ circulant net < Datorii pe termen scurt (FRF < 0)
Situația în care activele circulante transformabile în lichidități sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt. Această reflectă o stare de dezechilibru, o situație defavorabilă sub aspectul solvabilității, ceea ce presupune o analiză detaliată a structurii activelor circulante și a datoriilor pe termen scurt.
Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat și în condițiile unui fond de rulment financiar negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială. În această situație , cea mare parte a clienților efectuând plățile la zi, apare posibilitatea de stingere a obligațiilor față de furnizorii la termen (datoriile față de furnizori fiind asimilate resurselor permanente.)
Activ circulant net = Datorii pe termen scurt (FRF = 0)
În această ipoteză, cel mai puțin probabilă, activele circulante acoperă ˝strict˝ datoriile pe termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
Ambele modalități de stabilire a fondului de rulment pun în evidență două aspecte diferite, dar complementare, ale aceluiași indicator.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat în funcție de structura capitalurilor permanente (capitaluri proprii și datorii cu scadență mai mare de un an), analiză care pune în evidență gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii, respectiv gradul de autonomie a întreprinderii.
În funcție de apartenență capitalului, fondul de rulment se regăsește sub următoarele forme:
Fondul de rulment propriu, care arată cuantumul participării capitalului propriu la finanțarea activelor circulante, indicator care arată gradul de autonomie, de libertate în luarea deciziilor de investiții privind dezvoltarea întreprinderii
FRP = Capital propriu – Imobilizări nete
Fondul de rulment străin care arată participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea activelor circulante.
FRS= FRF – FRP = Datorii pe termen mediu și lung
Factori care influențează nivelul și evoluția fondului de rulment sunt:
Factori de creștere a fondului de rulment:
creșterea capitalurilor permanente prin creșterea capitalurilor proprii prin noi aporturi, acumularea rezervelor, sporirea provizioanelor, repartizării din profit, primirea de subvenții:
scăderea valorii activelor imobilizate prin amortizarea sau vânzări de active imobilizate.
Factori de diminuare a fondului de rulment:
scăderea capitalurilor permanente prin scăderea capitalurilor proprii sau prin restituirea împrumuturilor pe termen mediu și lung:
creșterea de active imobilizate prin investiții sau prin reevaluare.
Influența factorilor va determina modificări ale fondului de rulment:
Fondul de rulment crește
este o situație pozitivă, deoarece o mare parte a activelor circulante este finanțată din capitalul permanent. În cazul în care creșterea fondului de rulment se realizează pe seama creșterii capitalurilor proprii, situația financiară se îmbunătățește
Fondul de rulment rămâne neschimbat
această situație se întâlnește pe perioade scurte de timp, ca urmare a stagnării întreprinderii, când nu se realizează investiții sau volumul de activitate rămâne același.
Fondul de rulment scade
situație negativă, deoarece activele circulante sunt acoperite într-o măsură mai mică de resurse permanente. În cazul în care creșterea fondului de rulment se datorează creșterii activelor imobilizate, atunci situația financiară a întreprinderii pe termen lung se îmbunătățește datorită rezultatelor exploatării degajată de investiții.
4.1.2.Nevoia de fond de rulment
Este expresia financiară a echilibrului financiar pe termen scurt, a echilibrului dintre necesarul și resursele de capitaluri circulante (ale exploatării).
Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din resurse stabile, reprezintă activele ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele cu lichiditate sub un an, care urmează să fie finanțate din surse cu exigibilitate mai mare de un an.
Nevoia de fond de rulment se determină ca diferență dintre necesitățile de finanțare temporare și resursele temporare:
Sau
NFR = ( Stocuri + Creanțe) – Datorii de exploatare
Nevoia de fond de rulment cunoaște fluctuații importante în timpul derulării ciclului de exploatare datorită sezonalității activității, uzanțelor în materie de termenul de plată etc.
În cazul nevoii de fond de rulment se distinge existența unei componente stabile care trebuie finanțată din resurse stabile, adică fie din capital propriu, fie din împrumuturi pe termen lung și mediu.
Într-o manieră generală, cu cât ciclul de exploatare este mai lung, cu atât nevoia de fond de rulment este mai mare.
De asemenea, cu cât decalajul dintre fluxuri este în detrimetrul întreprinderii, cu atât crește nevoia de fond de rulment.
Există câteva deficiențe de organizare și gestionare ale ciclului de exploatare care pot genera creșterea nevoii de fond de rulment și anume:
rotația mai lentă a stocurilor;
facturarea cu întârziere a clienților;
încasarea unor creanțe;
clientelă dificilă;
alegerea necorespunzătoare a furnizorilor.
În condițiile unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment depinde de nivelul de activitate; cu alte cuvinte, dacă cifra de afaceri crește . nevoia de fond de rulment înregistrează aceeași tendință.
În analiza nevoii de fiind de rulment pot fi întâlnite următoarele situații:
NFR > 0
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat.
Această situație poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.
În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate reflecta un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor și urgentarea plăților.
Nevoia de fond de rulment diferă de la o întreprindere la alta și mai ales, de la un sector la altul, fiind influențat printre altele de:
durata ciclului de exploatare față de care NFR este direct proporțional;
valoarea adăugată (cu cât aceasta este mai mică, cu atât creditul de furnizor îl devansează pe cel acordat clienților): nevoia de fond de rulment este, deci, invers proporțional cu valoarea adăugată,
ritmul de creștere al cifrei de afaceri , în sensul că NFR are o evoluție paralelă cu cea a cifrei de afaceri.
NFR < 0
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesități temporare mai mic decât sursele temporare posibile de mobilizat.
Această situație poate fi favorabilă, dacă este rezultatul accelerări rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari, adică s-au urgentat încasările și s-au relaxat plățile.
Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită creditelor-furnizor mult mai mari decât creditele-clienți. În acest caz, nevoia de fond de rulment negativă constituie o sursă temporară, care nu trebuie finanțată, deoarece ea finanțează fondul de rulment și trezoreria. În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă, evidențiază o situație nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor , sau în activitatea de producție.
În general, unitățile economice înregistrează o creștere a nevoii de fond de rulment, ca urmare a creșterii cifrei de afaceri și a inflației.
O nevoie de fond de rulment negativ este considerat ca fiind normal dacă ea nu depășește 5 % din activul economic al întreprinderii.
Căile de reducere a nevoii de fond de rulment:
creșterea duratei și volumului creditului de furnizori;
reducerea duratei și volumului creditului acordat clienților;
reducerea stocurilor (stocuri de materii prime, materiale consumabile, piese de schimb, semifabricate, producție neterminată etc. și stocurile de produse finite).
Nevoia de fond de rulment cuprinde pe lângă nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) și nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).
Se poate spune, deci, că nevoia de fond de rulment permite aprecierea incidenței deciziilor luate în materie de aprovizionare, stocare, de credit-clienți, de termen de plată a furnizorilor, de investiții financiare asupra nevoilor de finanțare și asupra echilibrului financiar al întreprinderii.
4.1.3. Analiza trezoreriei
Noțiunea de trezorerie se utilizează nu doar pentru a desemna fondurile pe care întreprinderea le deține în casă și în cont, ci și pentru a desemna diferența între necesarul de active circulante și fondul de rulment sau diferența dintre încasări și credite bancare pe termen scurt
Totalitatea activităților specializate de organizare și conducere a fluxurilor de intrare și ieșire de monedă, de administrare a lichidităților și a creditelor pe termen scurt poartă denumirea de trezorerie.
Analiza trezoreriei presupune analiza echilibrului financiar pe termen scurt prin compararea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment.
Trezoreria reflectă imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și a plăților. Încasările sunt, de fapt, operațiuni de intrare de trezorerie, iar plățile sunt operațiuni de ieșire de trezorerie.
Este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente. Înregistrarea unei trezorerii nete în cadrul mai multor exerciții succesive demonstrează succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției ei pe piață
Trezoreria netă rezultă ca diferență între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment:
Trezoreria netă poate fi urmărită și ca diferență între valorile de trezorerie active și pasive.
Valorile de trezorerie active cuprind:
disponibilitățile bănești:
venituri din plasamentele trezoreriei excedentare și în special a valorilor mobiliare de plasament și a titlurilor de credit negociate pe piața financiară.
Valorile de trezorerie pasive cuprind:
diferite tipuri de credite angajate de întreprindere pentru finanțarea necesarului de fond de rulment:
soldul creditor al conturilor bancare pentru creditele acordate în conturi curente;
efectele comerciale scontate neajunse la scadență și care nu mai figurează în bilanț:
bilete de trezorerie subscrise de întreprindere.
Relațiile de trezorerie pun în evidență modul de realizare a ciclurilor financiare ale întreprinderii. Trezoreria se poate determina în două moduri:
1. TN = FRF – NFR
2. TN = TA – TP
Trezoreria netă poate înregistra, în general, două situații:
FRF > NFR
În optica funcțională, echilibrul financiar este respectat dacă FRF > NFR; aceasta implică un sold pozitiv de trezorerie: T >0.
În acest caz fondul de rulment este suficient de mare nu numai pentru finanțarea nevoii de fond de rulment din exploatare, ci și pentru asigurarea unei trezorerii care să-i permită efectuarea de plasamente și deținerea unor disponibilități. Se poate vorbi, chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.
Trezoreria netă pozitivă evidențiază faptul că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat pe piața monetară sau financiară.
Plasamentul monetar sau financiar urmărește trei obiective:
lichiditatea valorilor mobiliare de plasament cumpărate;
rentabilitatea valorilor mobiliare de plasament cumpărate;
securitatea valorilor mobiliare de plasament cumpărate.
De aceea se recomandă cumpărarea unor valorilor mobiliare de plasament ușor negociabile și cu o bună reputație pe piața de capital.
FRF < NFR
Această situație semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea exercițiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt
În acest caz, nevoia de fond de rulment nu poate fi finanțată în întregime din resurse permanente , întreprinderea fiind obligată să apeleze la resurse de trezorerie (mai ales credite bancare) pentru a acoperi, parțial, nevoia de finanțare generată de ciclul de exploatare.
O asemenea situație a bilanțului atenționează asupra echilibrului financiar, întreprinderea fiind considerată vulnerabilă. Astfel, derularea normală a ciclului de exploatare justifică apelarea la resurse de trezorerie fără ca imagina, posibilitățile întreprinderii să fie puse la îndoială.
Adevărata problemă generată de o trezorerie negativă nu se concretizează în termeni de solvabilitate, ci în dependența față de bănci, care furnizează majoritatea resurselor de trezorerie. Acordarea, respectiv reînnoirea de credite conduce la transformarea lor în credite de termen lung. Dependența întreprinderii față de bancă, poate genera practic riscul de nereînnoire a creditelor curente, precum și riscul de a accepta condiții de creditare neavantajoase, în special o rată a dobânzii mai mare.
Principalele măsuri de luat în vederea îmbunătățirii trezoreriei, a creșterii capacității de plată a întreprinderii se referă la:
Prevenirea sau lichidarea imobilizărilor de fond de rulment în stocuri fără mișcare sau mișcare lentă;
Accelerarea livrării mărfurilor și a încasării facturilor prin măsuri organizatorice adecvate;
Reducerea creditului comercial acordat clienților;
Urmărirea riguroasă a încasării clienților la termenele convenite și a plății obligațiilor față de terți.
FRF = NFR
Dacă FRF = NFR, soldul de trezorerie este nul: T = 0.
Echivalența între fondul de rulment financiar și nevoia de fond de rulment corespunde unei situații în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat., fără excedent, sau fără deficit.
Această înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanțarea integrală a nevoii de fond de rulment și atunci întreprinderea poate evita dependența sa față de resursele de trezorerie. Această egalitate este numai teoretică. Menținerea unei trezorerii care să tindă spre zero, chiar în condițiile unei fluctuații în sensul creșterii sau scăderii, poate fi expresia unei politici de gestiune financiară. O asemenea practică apără întreprinderea împotriva riscurilor pe care le prezintă, atât deținerea unor.
4.2. Analiza indicatorilor de echilibru pe baza bilanțului funcțional
4.2.1. Fondul de rulment „net global” sau funcțional
Analiștii financiari apreciază că nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului funcțional deoarece pune în evidență acele nevoi ciclice neacoperite financiar din resursele temporare și reînnoibile permanent în cadrul acelorași cicluri de exploatare.
În optica funcțională fondul de rulment este partea din resursele durabile afectată finanțării ciclului de exploatare, adică resursele stabile ce acoperă o parte din nevoia de fond de rulment de exploatare.
Fig. 8. Modalități de calcul a fondului de rulment net global
Fondul de rulment net global (FRNG) reprezintă surplusul resurselor stabile în raport cu nevoile (utilizările) stabile și se determină după următoarea relație:
Aceeași valoare a FRNG este dată de mărimea nevoilor ciclice și de trezorerie rămasă nefinanțată de resursele ciclice și de trezorerie, stabilită conform expresiei:
FRNG = (ACE + ACAE + TA) + (DE + DAE + TP)
Analiza funcțională presupune ca resursele afectate unei utilizări să rămână investite atâta timp cât utilizarea există. Astfel resursele durabile trebuie să finanțeze utilizările stabile și NFRE, adică utilizările de exploatare nefinanțate prin resurse de exploatare. Avem, pe de o parte resurse stabile rămase disponibile (FRNG) și, pe de altă parte, o nevoie de finanțare cu caracter permanent (NFRE).
Nivelul fondului de rulment funcțional depinde de:
orientările strategice financiare ale întreprinderii;
sectorul de activitate și tipul de produs;
integrarea mai mult sau mai puțin evidentă în aval sau în amonte și apelarea la serviciile terților.
În legătura cu valoarea fondului de rulment se poate preciza că o insuficiență a FR și mai ales un FR negativ pot provoca o anumită situație de fragilitate. Probleme cum ar fi încasarea ce creanțe cu întârziere, clienți și falimentari, furnizori mai exigenți asupra termenelor de plată sau regresul activității pot fi fatale într-o asemenea situație.
Creșterea fondului de rulment este vitală pentru întreprindere și se poate realiza prin: – creșterea resurselor durabile prin creșterea capitalului social prin aport;
– menținerea nivelului optim de utilizări stabile apreciate prin rata de utilizare a capacităților de producție.
4.2.2. Nevoia de fond de rulment
Pornind de la bilanțul funcțional, nevoia de fond de rulment reprezintă aceea parte a activelor ciclice care nu este acoperită din resurse ciclice și care trebuie finanțată din resurse permanente.
Nevoia de fond de rulment poate fi analizată pe două componente:
nevoia de fond de rulment din exploatare (NFRE), calculată ca diferență între necesitățile ciclice de exploatare din afara exploatării:
Necesarul de fond de rulment din exploatare are un caracter dual, incluzând o dimensiune structurală, ce rezultă din natura activității desfășurate și în condițiile de exploatare, respectiv o dimensiune temporară, determinată de volumul activității, fluctuația cifrei de afaceri, a stocurilor, cât și a variației creditelor client, respectiv furnizor.
nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE), calculată ca diferență între necesitățile ciclice din afara exploatării și resursele ciclice din afara exploatării.
Elementele strict legate de exploatare corespund mărimii activelor și pasivelor aferente operațiilor de aprovizionare, producție și vânzare. În activ aceste mărimi înglobează stocurile, creanțele supăra clienților și avansurile achitate de întreprindere cu ocazia unor comenzi făcute furnizorilor. În pasiv, aceste elemente înglobează, în principal, datorii contractate din întreprindere față de furnizorii săi și anumiți clienți care au acordat avansuri asupra comenzilor lor în curs.
Nevoia de fond de rulment totală are două componente: NFRE și NFRAE, care sunt stabilite la nivelul al doilea și al treilea al bilanțului funcțional și se determină:
NFRT = NFRE + NFRAE
Evoluția NFRE este influențată de următorii factori:
Nivelul de activitate. Cifra de afaceri.
Există o legătură între NFRE și CA, conform căreia dacă activitatea se dezvoltă, volumul aprovizionărilor, stocurilor și vânzărilor va crește în paralel; în caz de regres, se va produce situație inversă.
Raportul dintre NFRE și CA se presupune a fi relativ constant. NFRE este exprimat în zile cifră de afaceri (NFRE/CA) x 360. Fondul de rulment și trezoreria pot fi și ele exprimate în zile CA fără TVA pentru a permite comparații cu NFRE și urmărirea evoluției lor în mărimi relative.
Mărimea optimă a nevoii de fond de rulment nu trebuie să depășească o rată de 10-15% din valoarea cifrei de afaceri.
Tipul de produs
Un alt factor de variație a NFRE este sezonalitatea producției și a vânzărilor, legată de tipul de produse fabricate și vândute. Astfel, se face adesea distincția între o NFRE structurală, permanentă și o NFRE conjuncturală, reprezentând variații sezoniere cotidiene
Durata ciclului de exploatare
Cu cât un ciclu de producție este mai lung, cu atât valoarea adăugată este mai mare, și cu atât NFRE crește. Dacă întreprinderea transferă o parte din procesul de producție terților, ea reduce durata ciclului său de producție, reducând stocurile de producție în curs și de semifabricate și sporind datoriile – furnizor, reducând NFRE.
Gestionarea eficientă a elementelor NFRE
Volumul NFRE reflectă calitatea deciziilor operaționale privind:
Volumul stocurilor: reflectă eficacitatea metodei de gestiune a stocurilor și a producției;
Volumul creanțelor-client: reflectă politica comercială și de urmărire a clienților;
Volumul datoriilor-furnizor: reflectă puterea de negociere a termenelor de plată.
Analiza NFRE poate evidenția următoarele situații:
NFRE > 0
Valoarea pozitivă a NFRE semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu surse temporare în raport cu surse temporare posibil de mobilizat. Această situație este normală dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. În caz contrar, NFRE pozitivă poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor pe de o parte, și exigibilitatea datoriilor de erxploatare pe de altă parte.
NFRE < 0
Valoarea negativă a NFRE reprezintă un surplus de surse temporare ciclice, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante aferente exploatării. Asemenea situație poate fi pozitivă dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante. În caz contrar, NFRE negativă evidențiază o situație nefavorabilă determinată de restrângeri ale nivelului de activitate, întreruperi temporare în aprovizionarea stocurilor.
4.2.3. Analiza trezoreriei nete
În bilanțul funcțional, nivelul trezoreriei nete (TN) este dat de valoarea (diferența)activelor și pasivelor de trezorerie, respectiv de nevoile de trezorerie excedentare și creditele bancare curente, care nu se reînnoiesc automat cu fiecare ciclu de producție.
Cu cât pasivele de trezorerie cresc, cu atât mai mult situația financiară a întreprinderii devine vulnerabilă. Ea mai poate fi calculată ca diferență între fondul de rulment net global și nevoia de finanțare de exploatare și în afara exploatării, ca structură reziduală.
Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii și sensului acesteia, a existenței și mișcării titlurilor de plasament, disponibilităților în conturi la bănci și în casă, creditelor bancare pe termen scurt și a altor valori de trezorerie.
Valoarea TN poate fi pozitivă, negativă sau nulă.
TN > 0 – o trezorerie pozitivă se va interpreta ca o disponibilitate destinată a face față unei investiții viitoare. Dacă nu este cazul, o asemenea situație poate ascunde cauze de fragilitate pe termen mediu și lung.
TN < 0 – o trezorerie negativă poate fi rezultatul unei gestiuni dorite în funcție de condițiile bancare pe termen scurt sau poate fi rezultatul unor grave probleme care necesită o examinare aprofundată. O trezorerie deficitară influențează rentabilitatea întreprinderii prin cheltuielile financiare pe care le generează și poate pune în pericol lichiditatea și autonomia în decizii a întreprinderii.
TN = 0 – o trezorerie semnifică o bună gestiune a structurii financiare a bilanțului.
gd
4.3. Analiza lichidității
Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situația financiară a întreprinderii, pornind de la structura bilanțului financiar și au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen scurt.
În funcție de gradul în care întreprinderea face față datoriilor pe termen scurt, menționăm trei rate de lichiditate:
Rata lichidității curente sau generale;
Rata lichidității rapide;
Rata lichidității imediate.
4.3.1.Rata lichidității curente sau generale
Lichiditatea curentă reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile.
Lichiditatea generală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidității generale este supraunitară (cuprinsă între 2 și 2,5) în jurul valorii 2 , valoarea minimă acceptabilă fiind de 1.
RLc = Active curente x 100
Pasive curente
Valoarea supraunitară a ratei dovedește că, pe termen scurt, întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile, întreprinderea poate să facă față anumitor dereglări care pot apărea în mișcarea activelor circulante.
Cu cât raportul este mai mare decât 1, cu atât mai mult întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficiență de trezorerie care ar putea fi provocată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.
Valoarea subunitară a ratei dovedește că, pe termen scurt, întreprinderea nu-și poate acoperi datoriile exigibile din activele circulante, iar fondul de rulment financiar are o valoare negativă. Această reflectă o situație riscantă pentru întreprindere, întrucât ea este în postura de a înregistra plăți restante, cu influență negativă asupra fluxurilor întreprinderii.
Rata lichidității generale compară ansamblul lichidităților potențiale (active transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilitățile potențiale (datorii rambursabile pe termen scurt).
Dacă lichiditățile sunt mai mici decât exigibilitățile potențiale (RLg <1), înseamnă că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite de capitaluri circulante , astfel că fondul de rulment financiar a devenit negativ. Valoarea subunitară a raportului nu prezintă pericol, în condițiile în care gradul de lichiditate al activelor circulante este mai mare decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt.
Evoluția descendentă a lichidității evidențiază o activitate în declin a întreprinderii, fapt pentru care creditorii trebuie să fie circumspecți în acordarea de noi împrumuturi.
4.3.2. Rata lichidității rapide
Rata lichidității rapide (RLr) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile, pe termen scurt, din creanțe și disponibilități.
RLr = Creanțe + Disponibilități x 100
Pasive curente
sau
RLr = Active circulante – Stocuri x 100
Pasive curente
Valoarea supraunitară a ratei semnifică faptul că stocurile nu sunt finanțate din datorii pe termen scurt, iar valoarea subunitară reflectă condițiile în care întreprinderea dispune de stocuri sănătoase și previziuni de trezorerie corecte.
Mărimea optimă a lichidității rapide este considerată a fi între 0,8 și 1 sau chiar între 0,65 și 1, fiind necesară interpretarea cu prudență a mărimii acesteia prin luarea în calcul a unor aspecte privind corelația dintre viteza de rotația a creanțelor și a furnizorilor și structura creanțelor.
4.3.3. Rata lichidității imediate
Rata lichidității imediate (RLi) reprezintă capacitatea de plată imediată, de rambursare a datoriilor, ținând cont de încasările existente.
RLi = Disponibilități x 100
Datorii pe termen scurt
Mărimea optimă a lichidității imediate este apreciată a fi mai mare decât 0,3
Capacitatea de plată este o rezultantă a fluxurilor materiale și bănești, un efect și o condiție a rotației de ansamblu a fondurilor și a echilibrului financiar, fiind satisfăcătoare atunci când firma dispune de lichidități și alte valori transformabile imediat în monedă corespunzătoare acoperirii obligațiilor scadente.
O valoare ridicată a ratei reflectă o lichiditate ridicată, semnifică folosirea neeficientă a resurselor disponibile. Ea nu poate fi o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante are un grad redus de lichiditate.
O valoare redusă a ratei de lichiditate imediată poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor imediate.
4.4. Analiza solvabilității
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă din angajamentele anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii.
În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment ocupă un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgentă. Ratele de solvabilitate realizează o raportare a activelor realizabile la obligațiilor exigibile in vederea evaluării riscului de faliment.
4.4.1. Rata solvabilității globale sau generale
Rata solvabilității globale sau generale (RSg) exprimă măsura în care datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii, și se determină cu relația:
RSg = Activ total x 100
Datorii totale, inclusiv dobânzile aferente
O întreprindere aflată în stare de funcționare este solvabilă atunci când suma activelor circulante și fixe este mai mare sau cel puțin egală cu totalul pasivelor exigibile. Lipsa capacității de plată și a lichidității pot fi temporare dacă societatea comercială este solvabilă. Din acest motiv se poate spune că solvabilitatea unei întreprinderi este generată de o activitate eficientă, iar lipsa lichidității se datorează unor situații conjuncturale.
Valoarea optimă a ratei se apreciază a fi între 1,5-3.
Rsg >1,5 dovedește că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești, imediate și îndepărtate față de terți.
Întreprinderea poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, din lipsă de lichiditate nu prezintă capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacității de plată și a lichidității poate avea caracter temporar, dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generală.
Rsg<1,5 evidențiază riscul de insolvabilitate pe care și l-au asumat
furnizorii de fonduri puse la dispoziția întreprinderii, risc evidențiat și în analiza echilibrului financiar de valoarea negativă a situației nete. În cazul în care dificultățile financiare ale unei întreprinderi devin periodice, acestea pot pune în pericol o reputație de „rău platnic” cât și desfășurarea activității viitoare.
4.4.2. Capacitatea de rambursare a datoriilor
Capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) exprimă măsura în care datoriile totale ale întreprinderii pot fi acoperite din resursele potențiale sau efective de autofinanțare, nivelul considerat optim fiind 1, iar nivelul minim 0,33. În funcție de indicatorii de rezultate se pot construi următoarele relații:
Crd = CAF (EBE; Autofinanțare) x 100
Datorii totale
Dacă întreprinderea înregistrează valori ale ratelor mai mici de 1, iar dificultățile financiare ale unei întreprinderi se transformă din evenimente temporare în situații periodice efectul se va regăsi în înrăutățirea echilibrului și posibil în capacitatea întreprinderii de a-și desfășura activitatea.
4.4.3. Rata solvabilității patrimoniale
Rata solvabilității patrimoniale (Rsp) exprimă gradul în care capitalul social asigură acoperirea obligațiilor pe termen mediu și lung , determinându-se cu relația:
Rsp = Capital social x 100
Capital social + Împrumuturi pe termen lung
Se consideră că nivelul normal pentru această rată este de 0,4-0,6, limita minimă fiind considerată 0,3. Folosirea acestui indicator este recomandată în cazul în care întreprinderea este în stare de faliment, urmând a fi aplicată procedura de lichidare.
O întreprindere se poate considera insolvabilă atunci, când capitalurile proprii sunt negative datorită faptului că datoriile întreprinderii sunt mai mari decât valoarea activelor.
4.4.4. Rata solvabilității financiare
Rata solvabilității financiare (Rsf) arată măsura în care datoriile financiare ale societății (aferente împrumuturilor pe termen lung, mediu și scurt )sunt acoperite pe seama activelor totale și se calculează conform relației:
Rsf = Activ total x 100
Datorii financiare
Se consideră un nivel acceptabil al ratei o valoarea mai mare de 2, sub acest nivel existând incapacități de plată.
4.5.Analiza echilibrului financiar pe baza ratelor de finanțare
Aceste rate de finanțare caracterizează modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și scurt, evidențiind importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, precum și principalele mutații intervenite în structura surselor, generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul.
Cele mai importante rate de finanțare sunt următoarele:
4.5.1. Rata de finanțare stabilă sau rata de finanțare a imobilizărilor
Rata de finanțare stabilă (Rfi) reflectă măsura în care sunt finanțate investițiile întreprinderii, investiții care pot fi: strategice, de exploatare și de echilibru. Ținând seama de formele fondului de rulment, pot fi determinate două rate:
Rata de finanțare a imobilizărilor din capitaluri permanente(Rfpm) reflectă măsura în care capitalurile permanente contribuie la finanțarea imobilizărilor, și se determină cu relația:
Rfpm = Capitaluri permanente x 100
Active imobilizate nete
Această rată constituie un indicator echivalent fondului de rulment și poate înregistra următoarele valori:
Rfi > 1, ne arată că activele imobilizate sunt finanțate integral din capitaluri permanente, iar o parte din aceste resurse este folosită pentru acoperirea activelor circulante; fondul de rulment în acest caz este pozitiv
Rfi = 1, capitalurile permanente sunt folosite în totalitate pentru acoperirea activelor imobilizate iar fondul de rulment este 0.
Rfi < 1, o parte a activelor imobilizate este acoperită din capitaluri permanente și resurse ciclice. În acest caz, întreprinderea înregistrează un fond de rulment negativ.
În situația în care rata este mai mare sau egală cu 1, echilibrul întreprinderii este respectat, pe când în cazul în care rata este mai mică decât 1, întreprinderea se află în stare de dezechilibru.
Condiția necesară pentru asigurarea finanțării integrale a activelor imobilizate din capitaluri permanente este ca ritmul de creștere a capitalului permanent să devanseze ritmul de creștere a valorii nete a activelor imobilizate.
Rata de finanțare a imobilizărilor din capitaluri proprii (Rfpr) reflectă măsura în care resursele proprii contribuie la finanțarea imobilizărilor, calculându-se cu relația:
Rfpr = Capitaluri proprii x 100
Active imobilizate
De asemenea, ca și în cazul precedent, valorile acestei rate pot fi egale, mai mici sau mai mari decât 1, ceea ce reflectă dacă activele imobilizate sunt sau nu sunt finanțate din capitalurile proprii.
O mărime supraunitară a ratei indică faptul că nivelul capitalurilor proprii acoperă integral activele imobilizate, iar excedentul este folosit pentru finanțarea activelor circulante.
Dacă Rfpr1 > Rfpr0, are loc o îmbunătățire a finanțării din capitaluri proprii, pe când dacă Rfpr1 < Rfpr0 se înregistrează o înrăutățire a acestei finanțării.
4.5.2. Rata finanțării ciclice
Rata finanțării ciclice (Rfc) reflectă măsura în care resursele financiare temporare acoperă utilizările temporare.
Rfc = Pasive curente x 100
Active curente
Dacă Rk > 1, activele curente sunt finanțate integral din resurse curente și există un necesar de fond de rulment negativ;
Dacă Rk < 1, activele curente sunt finanțate parțial din resurse curente, diferența neacoperită reprezentând nevoia de fond de rulment.
4.5.3. Rata de finanțare a NFR
Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment (RfNFR) măsoară proporția în care nevoia de fond de rulment este finanțat din fondul de rulment:
RNFR = Fond de rulment x 100
Nevoia de fond de rulment
Rata poate să înregistreze următoarele valori:
RfNFR > 1, fondul de rulment finanțează integral nevoia de fond de rulment și se creează trezorerie netă pozitivă.
RfNFR < 1, fondul de rulment finanțează parțial nevoia de fond de rulment, diferența finanțându-se pe seama creditelor pe termen scurt, trezoreria fiind negativă.
CAP. 5. STUDIU DE CAZ LA
S.C.” FORSYTHIA” S.R.L. ORADEA
5.1. Prezentarea locului cercetării
5.1.1. Obiectul de activitate al S.C. FORSYTHIA S.R.L.
Înființată în anul 2000, firma FORSYTHIA are ca obiect de activitate lucrări de instalații tehnico-sanitare. FORSYTHIA își desfășoară activitatea în sfera prestări de servicii, având sediul situat în orașul Oradea, pe str. Agricultorilor nr. 3. Își începe activitatea cu 10 angajați, dar pentru a-și extinde afacerea și de a face față cerințelor pieței este nevoit să mai angajeze personal specializat, iar în prezent societatea are 18 salariați.
Odată cu autorizarea de către RADET și APANOVA a început montarea și distribuirea de aparatură de măsură și control pentru instalațiile sanitare, montarea instalațiilor de aer condiționat.
Dintre serviciile principale oferite de FORSYTHIA menționăm următoarele:
– instalații termice și sanitare la nivel de asociații de locatari:
– contorizarea energiei termice cu repartitoare de costuri (Doprimo Picco sau Doprimo Pico II);
– contorizare apă caldă și rece cu apometre FGH – Romania;
– montări obiecte sanitare;
– întreținerea și reparații subsoluri și instalații sanitare;
– verificări metrologice la apometre;
– montaj, reparații, service pentru orice tip de instalații sanitare.
Pentru toate aceste servicii societatea oferă garanție certificată prin contract.
Pe lângă proiectarea, furnizarea și execuția de instalații tehnico-sanitare, firma mai asigură furnizarea și execuția echipamentului și tubulaturii pentru instalații de încălzire, ventilatoare punând la dispoziția beneficiarilor numeroase soluții de echipamente de aer condiționat.
Din lucrările executate de S.C. Forsythia S.R.L. menționăm contractele cu asociațiile de locatari și proprietari pentru lucrări de instalații, activitate desfășurată cu succes și fără probleme pentru locatarii acestor blocuri. De asemenea execută lucrări altor societăți comerciale și în locuințe particulare.
Firmele colaboratoare sunt furnizorii de echipamente tehnico-sanitare, care au dovedit pe parcursul anilor că sunt parteneri de încredere în privința aprovizionării permanente și fără probleme a produselor solicitate.
Printre partenerii mai importanți menționăm:
AEM Timișoara;
CONTOR ZENNER Arad;
ITALIMEX SRL Oradea;
VARCOM IMPEX SRL;
ACK SRL;
Principalele produse oferite de acești furnizori sunt:
Apometru apă caldă și rece ½”, cu niple și garnituri – AEM Timișoara;
Apometru apă caldă și rece ½”, are niple și garnituri – ZENNER Arad;
Robinet trecere MM ½ – VARCOM IMPEX;
Țevi și fitinguri din cupru, țevi și fitinguri din din PVC;
Racord olandez apometru cu garnitură;
Aeroterme de perete, aeroterme de tavan – ITALIMEX;
Confecții metalice, sifoane, baterie sanitare, chiuvete – ITALIMEX.
În ceea ce privește politica firmei , pentru a se menține pe piața prestărilor de servicii, este nevoie de cunoașterea pieței actuale și viitoare atât pentru satisfacerea cerințelor cât și în scopul obținerii beneficiilor prin prestări de servicii. Creșterea prețurilor produselor ca urmare a modificării costurilor de fabricație și de desfacere, precum și a concurența acerbă din acest domeniu sunt dificultățile cu care se confruntă societatea în momentul de față.
Firma a identificat câteva obiective cu ajutorul cărora s-ar putea realiza în viitor perspectivele stabilite.
Obiectivele firmei:
găsirea unei soluții fiabile pentru clienții săi;
promptitudinea în livrarea și instalarea produselor din oferta firmei;
pune la dispoziție personal specializat, produse de calitate și servicii ireproșabile;
serviciile de montaj și instalare sunt valabile chiar dacă nu sunt achiziționați produsele din ofertă.
5.1.2. Structura organizatorică
Denumirea societății: Denumirea societății comerciale este S.C. FORSYTHIA S.R.L. având forma juridică de societate română cu răspundere limitată. Aceasta își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și actul de constituire.
Sediul firmei: Str. Agricultorilor, nr. 3, Oradea, jud. Bihor
Obiectul de activitate: Lucrări de instalații tehnico-sanitare,cod CAEN 4533
Capitalul social: Capital social subscris și vărsat în numerar este de 2.000.000 lei împărțit în 20 de părți sociale a câte 100.000 lei.
Conducerea societății
Conducerea societății stabilește structura organizatorică a societăților, numărul de posturi necesare desfășurării activității; angajează și concediază personalul angajat; alege administratorii societății; stabilește bugetul de venituri și cheltuieli; examinează și aprobă bilanțul contabil; contul de profit și pierdere; hotărăște cu privire la mărirea sau reducerea capitalului social; hotărăște majorarea capitalului social, a numărului de acțiuni sau valorii nominale a acestuia; hotărăște cu privire la comasarea, divizarea și lichidarea societății.
Administrarea societății
Administrarea și reprezentarea societății se va realiza de cei doi asociați, sau la nevoie se pot numi un administrator care are drepturile și obligațiile prevăzute de lege și anume: administrează patrimoniul societății și răspunde pentru păstrarea integrității acestuia; încheie operații economice și financiare în contul societății pentru realizarea obiectului de activitate; negociază cu furnizorii prețurile de cumpărare a produselor;organizează, în conformitate cu legea contabilității, evidența tehnico-operativă și contabilă a societății, ținerea corectă a registrelor contabile și întocmirea bilanțului și a contului de profit și pierderi; prezintă celor doi asociați spre aprobare, bilanțul și contul de profit și pierderi; aduce la îndeplinire hotărârile celor doi asociați , prevederile actului constitutiv.
Evidența contabilă , bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, participarea la beneficii și pierderi și controlul gestiunii
Societatea va ține evidența contabilă a activității economico-financiară, va întocmi bilanțul și contul de profit și pierdere, în conformitate cu Normele Metodologice elaborate de Ministerul Finanțelor. Beneficiul societății se stabilește pe baza bilanțului contabil. Din beneficiul prevăzut în bilanțul contabil se scade impozitul legal, rezultând beneficiul curent care se repartizează de cei doi asociați pe destinațiile hotărâte de aceștia. Participarea la beneficii și pierderi se face proporțional cu capitalul social deținut de fiecare asociat.
Forme de înregistrare contabilă
Forma de înregistrare contabilă constituie unul din principalele instrumente ale contabilității agenților economici. Ea asigură înregistrarea documentelor primare și centralizatoare în ordine cronologică și sistematică privitoare la toate operațiile economice ale societății.
Forma de înregistrare contabilă folosită la S.C. Forsythia S.R.L. este pe jurnale și cea adaptată la echipamentele moderne de prelucrare a datelor.
Forma de înregistrare contabilă pe jurnale asigură înregistrarea operațiilor economice în mod cronologic și sistematic direct din documentele primare și centralizatoare în jurnal, care constituie instrumentul de lucru de bază în această formă de înregistrare contabilă. Prezintă avantajul că înregistrarea operațiilor economice se face unilateral o singură dată în creditul conturilor, în corespondență cu conturile debitoare. Formularistica de lucru este formată din: jurnale, registru-jurnal, fișe de cont analitice, balanțe de verificare, bilanțul contabil, registru-inventar.
Prin regulamentul de aplicare al Legii contabilității se precizează că persoanele fizice și juridice care utilizează sisteme de prelucrare a datelor au obligația să asigure respectarea normelor contabile, stocarea, păstrarea sub forma suporturilor tehnici și controlul datelor în contabilitate.
Reglementări statutare privind activitatea economico-financiară la S.C. FORSYTHIA S.R.L.
Exercițiul economico-financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie al anului.
Personalul de conducere al societății comerciale sunt numiți de consiliul de Administrație.
Nivelul salariilor pentru personalul societății, pe categorii de calificare și funcții , se stabilește în funcție de studii și munca efectivă prestată cu respectarea limitei minime de salarizare prevăzută în Contractul de muncă.
Plata salariilor, impozitelor pe acestea și a cotelor de asigurări sociale și protecție socială se va face potrivit legii.
Drepturile și obligațiile personalului societății sunt prevăzute în Contractul de muncă și legislația în vigoare.
5.2. Analiza patrimoniului pe baza bilanțului financiar
Analiza lichiditate-exigibilitate, numită și analiză patrimonială, se sprijină pe de o parte pe concepția patrimonială a întreprinderii, iar pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanțiere.
Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei societăți la data încheierii exercițiului o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca o diferență între activul total și datoriile totale externe.
Patrimoniul net reprezintă averea firmei la un moment dat. Analiza lui presupune determinarea acestuia pe bază de bilanț și explicarea modificărilor intervenite prin prisma elementelor componente.
Acest indicator ne oferă informații privind situația patrimoniului net, evidențiind activul neangajat în datorii. În principiu, situația netă se determină conform relației de mai jos:
Situația netă = Activ Total – Datorii totale
Situația netă la sfârșitul exercițiului contabil poate fi pozitivă sau negativă și privită în dinamică, poate înregistra valori crescătoare sau descrescătoare.
Societatea S.C. FORSYTHIA S.R.L. are în perioada analizată o situație netă negativă în primul an, dar în următorii doi ani situația ei se îmbunătățește semnificativ, înregistrând situații nete pozitive. În primul an de analiză activul total este depășit de datoriile totale acesta fiind consecința închiderii exercițiului curent și cel precedent cu pierdere. Aceste pierderi au redus semnificativ capitalurile proprii. În anii următori situația netă înregistrează valori pozitive, datorită creșterii activelor totale în măsură mai mare decât datoriile totale.
Din reașezarea datelor 2003-2005 conform principiilor economice și contabile, rezultă un bilanț coerent și comparabil care stă la baza analizării corelațiilor existente între elementele din activul patrimoniului și sursele financiare de formare și acoperire a acestor active. Cu ajutorul indicilor am analizat evoluția mijloacelor economice dinamice, a abaterilor față de perioada anterioară și a raportului de echilibru dintre diferitele categorii de active nete.
Tab. Nr. 1. Situația netă
Fig. 9. Evoluția situației nete
Analizând graficul de mai sus se constată o creștere spectaculoasă a activului net de la 345.347 lei în anul 2003 la 1.199.989 lei în anul 2004, pentru ca în anul 2005 să ajungă doar la 683.361 lei. Datoriile totale au o evoluție asemănătoare ca activele totale, totuși în primul an de analiză ele erau superioare activelor totale, rezultând o situație netă negativă. Situația netă a înregistrat valoare negativă în 2003, dar aceasta s-a îmbunătățit cu mult în anul următor, pentru ca în ultimul an să înregistreze valoarea cea mai ridicată de 150.040 lei. Aceasta denotă o gestiune economică sănătoasă, deci un patrimoniu net, la sfârșitul exercițiului, neangajat în datorii, când creșterea activului total este finanțată numai din capitaluri proprii sau atât din capitaluri proprii cât și pe seama angajări de datorii. Creșterea situației nete din ultimul an este consecința reinvestirii unei părți din profit.
5.2.1. Analiza indicatorilor de echilibru
Analiza echilibrului financiar servește agentului economic pentru aprecierea solvabilității, cerută în principal de creditorii acestuia, dar și pentru alegerea strategiei optime de finanțare asigurată de costul minim al procurării capitalului.
Pentru întocmirea bilanțului financiar s-a procedat la reașezarea posturilor de activ și de pasiv în funcție de lichiditate, respectiv exigibilitate, fără a realiza reevaluarea activelor. Corecțiile efectuate se referă la includerea la creanțe a cheltuielilor înregistrate în avans. Bilanțul financiar s-a întocmit în valori nete și s-a luat în considerare ipoteza încetării activității societății.
Bilanțul financiar întocmit pentru S.C. Forsythia S.R.L. se prezintă astfel:
Tab. 2. Structura bilanțului financiar
Indicatorii echilibrului financiar calculați pe baza bilanțului financiar sunt prezentați în următorul tabel:
Tab.3. Evoluția indicatorilor de echilibru calculați pe baza bilanțului financiar
5.2.1.1. Fondul de rulment financiar
În continuare vom prezenta evoluția fondului de rulment financiar între anii 2003-2005. Pentru acesta vom utiliza un grafic și vom transforma cifrele pentru o mai ușoară reprezentare a datelor. Vom lua ca și bază de comparație anul 2003.
Tab.4. Fondul de rulment financiar
Fig. 10. Evoluția fondului de rulment financiar
Interpretat pe baza părții de sus a bilanțului fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent degajată pentru finanțarea activelor circulante sau surplusul de active circulante nete în raport cu datoriile temporare.
FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete
Pe baza datelor din bilanț FRF a înregistrat valori pozitive pe întreaga perioadă analizată, cea mai mare valoare înregistrându-se în 2004. Putem observa, că în anul 2004 el a crescut cu 155% pentru ca în următorul an să scadă cu 78%, menținându-și valoarea pozitivă și contribuindu-se la realizarea echilibrului financiar pe termen scurt. Aceasta înseamnă că resursele permanente finanțează integral alocările permanente, rămânând un surplus pentru finanțarea unei părți a activelor circulante. Nivelul cel mai înalt înregistrat în anul 2004 era de 200.064 lei și se datorează creșterii capitalului permanent într-un ritm mai rapid (ICPm = 212,8%) față de ritmul activelor imobilizate nete (IAi = 102%).
Interpretat pe baza părții de jos a bilanțului, fondul de rulment financiar pozitivă este expresia unui excedent de lichidități potențiale față de exigibilitățile potențiale pe termen scurt.
FRF = Activ circulant net – Datorii pe termen scurt
În cei trei ani analizați activele circulante transformabile în lichidități intr-un termen scurt (sub un an) vor permite rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, ceea ce înseamnă că societatea este capabilă să facă față scadențelor de plată și să dispună de un „stoc tampon” de lichidități la care să poată apela în anumite situații nefavorabile privind realizarea activelor circulante, ținând seama de valorile ridicate ale stocurilor și creanțelor. Nivelul cel mai ridicat din anul 2004 este consecința creșterii activelor circulante cu aproximativ de 3 ori față de anul precedent în timp ce datoriile pe termen scurt au crescut doar cu aproximativ 2,5 ori.
Fondul de rulment poate fi analizat în funcție de structura capitalurilor permanente. El este alcătuit din fondul de rulment propriu și fondul de rulment străin.
Fondul de rulment propriu evidențiază gradul în care echilibrul pe termen lung se asigură prin capitaluri proprii și reprezintă excedentul capitalurilor proprii în raport cu activele imobilizate nete.
FRP = Capital propriu – Active imobilizate nete sau
FRP = Fondul de rulment net – Datorii pe termen mediu și lung
Fig.11. Fondul de rulment propriu și fondul de rulment străin
Fondul de rulment propriu în primul an de analiză este negativ datorită valorii negative a capitalurilor proprii, însă această situație se ameliorează într-o proporție destul de mare pe seama creșterii capitalului în anul 2004, pentru ca în anul următor să se înrăutățească din nou datorită creșterii activelor imobilizate.
Fondul de rulment străin arată participarea împrumutului pe termen mediu și lung la finanțarea activelor circulante.
FRS = Capital permanent – Capital propriu
FRF = FRF – FRP
Analizând evoluția fondului de rulment străin putem constata că el prezintă o tendință de scădere în anul 2004, după care în anul următor să înregistreze o creștere de 143,7% față de anul precedent. Aceasta se datorează apelării la împrumuturile pe termen mediu și lung destinate acoperirii investițiilor.
5.2.1.2. Nevoia de fond de rulment
Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din resurse stabile.
NFR = Active curente – Resurse curente
Tab. 5. Structura nevoii de fond de rulment
Fig. 12. Evoluția nevoii de fond de rulment
Nevoia de fond de rulment înregistrează o tendință de creștere pe cei trei ani analizați, ceea ce semnifică existența unui surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibil de mobilizat. Observăm un salt semnificativ în anul 2004 când datoriile pe termen scurt au crescut aproximativ de trei ori față de anul precedent, ajungând de la 236.825 lei în anul 2003 la 969.095 lei în următorul an, iar în 2005 au scăzut din nou cu 40%, deci activele circulante sunt acoperite într-o mai mică măsură din resurse permanente. Valoarea pozitivă înregistrată pe întreaga perioadă indică faptul că există active circulante de natura stocurilor și creanțelor (în special a creanțelor , ICr = 417%) care va trebui finanțat din fondul de rulment pozitiv. Situația de față este una normală deoarece este determinată în mare măsură de creșterea vânzărilor.
5.2.1.3. Trezoreria netă
Trezoreria netă reprezintă disponibilitățile bănești rămase la dispoziția firmei rezultate din activitatea desfășurată pe parcursul unui exercițiu financiar.
TN = FRF – NFR
Tab. Nr. 6. Structura trezoreriei nete
Fig. 13. Evoluția trezoreriei nete
Trezoreria netă pozitivă înregistrată pe întreaga perioada analizată evidențiază faptul că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar și este suficient de mare pentru finanțarea nevoii de fond de rulment și dă posibilitatea deținerii de disponibilități bănești. Se poate vorbi, chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.
Cea mai ridicată valoare s-a înregistrat în anul 2004, când era de 76.790 lei, datorită creșterii pasivelor curente, adică a datoriilor față de furnizori.
5.3. Analiza patrimoniului pe baza bilanțului funcțional
Bilanțului funcțional permite analiza activului și pasivului pe cicluri de operațiuni având în vedere rolul fiecăruia în funcționarea unității, el este suportul analizei trezoreriei. Pentru întocmirea bilanțului funcțional s-a utilizat valoarea la care elementele au fost înregistrate în momentul intrării în patrimoniu, deci s-a luat în considerare valorile brute și nu cele nete.
De asemenea la întocmirea bilanțului funcțional s-a avut în vedere ciclurile de operațiuni cu ajutorul cărora s-a analizat activul și pasivul bilanțier:
Ciclul de investiții – căruia îi corespunde activul aciclic stabil și resursele stabile;
Ciclul de exploatare – căruia îi corespunde activitatea de exploatare și finanțarea de scurtă durată;
Ciclul de finanțare – căruia îi corespunde totalul resurselor.
Bilanțul funcțional orizontal întocmit pentru S.C. FORSYTHIA S.R.L. este prezentat în următorul tabel:
Tab.7. Structura bilanțului funcțional
5.3.1. Analiza indicatorilor de echilibru
5.3.1.1 Fondul de rulment net global
Fondul de rulment net global este partea din resursele stabile ce acoperă din nevoia de fond de rulment de exploatare.
FRNG = RESURSE STABILE (RS) – UTILIZĂRI STABILE (US)
Tab.8. Structura fondului de rulment net global
Fig. 14. Evoluția fondului de rulment net global
Cum se observă și din grafic, fondul de rulment global a înregistrat valori pozitive pe întreaga perioadă analizată și o tendință crescătoare în anul 2004, de altfel când a și atins cel mai înalt nivel de 200.064 lei , o creștere semnificativă de 255,1%, după care a scăzut cu 78,4% față de anul anterior. Valorile pozitive semnifică faptul că resursele stabile reușesc să finanțeze integral utilizările stabile, rămânând și un surplus pentru finanțarea nevoilor ciclice. Această evoluție este determinată de evoluția crescătoare a resurselor stabile într-un ritm mai accentuat față de creșterea utilizărilor stabile
5.3.1.2 Nevoia de fond de rulment
Nevoia de fond de rulment poate fi analizată pe două componente:
Nevoia de fond de rulment din exploatare : NFRE = ACE – DE
Nevoia de fond de rulment din afara exploatării:
NFRAE = ACAE – DAE
Nevoia de fond de rulment total se obține prin:
NFR = NFRE + NFRAE
Tab. 9. Structura nevoii de fond de rulment
Fig. 15. Evoluția nevoii de fond de rulment
Din analiza datelor de mai sus reiese că nevoia de fond de rulment a exploatării a fost permanent pozitivă, cu valori mai scăzute în primul și ultimul an, ceea ce semnifică existența unui surplus de nevoi ciclice aferente exploatării în raport cu resursele ciclice ale exploatării. Această situație poate fi considerată una normală deoarece este determinată de creșterea vânzărilor, care au crescut semnificativ în anul 2004 față de anul precedent. Dacă analizăm nevoia de fond de rulment din exploatare prin prisma cifrei de afaceri putem constata că în ultimii doi ani de analiză ponderea acestui indicator în cifra de afaceri era la limita mărimii optime de 15%.
Nevoia de fond de rulment din afara exploatării înregistrează valori negative pe întreaga perioadă, această constituie un mijloc de finanțare a activității de exploatare, contribuind la asigurarea echilibrului financiar al societății.
Nevoia de fond de rulment total obținută prin adunarea celor componente este pozitivă și înregistrează o tendință ascendentă între 2003-2005, cel mai mare nivel atingându-se în ultimul an, de 126.388 lei, ceea ce înseamnă că nevoile temporare de finanțat sunt mai mari și cresc mai rapid decât sursele temporare de mobilizat.
5.3.1.3. Trezoreria netă
TN =TA – TP
Tab.10. Structura trezoreriei nete
Fig. 16. Evoluția trezoreriei nete
Deoarece societatea n-a apelat la credite pe termen scurt trezoreria de pasiv a fost 0 pe întreaga perioadă analizată, ca urmare trezoreria netă are aceleași valori pozitive ca și trezoreria de activ. În prima parte analizei , indicatorul înregistrând un trend crescător, ajungând de la 43.238 lei în anul 2003 la 76.790 lei în anul 2004, o creștere de 177,5%, după care în ultimul an această valoare să scadă cu 39,8%. Situația de față indică faptul că societatea realizează echilibru financiar pe termen scurt.
5.4. Analiza ratelor de structură ale activului
5.4.1. Rata activelor imobilizate
Analiza ratei activelor imobilizate urmărește evoluția ponderii elementelor patrimoniale utilizate permanent în total activ reflectând gradul de investire a capitalului în societate.
Evoluția ratelor de structură ale activelor este prezentată în următorul tabel:
Tab.11 . Ratele de structură ale activului
Fig. 17. Evoluția ratelor de active imobilizate
Rata activelor imobilizate urmărește evoluția ponderii elementelor patrimoniale utilizate permanent în total activ.
RAi = Active imobilizate/Activ total
Rata activelor imobilizate pe perioada analizată oscilează între 2,5% și 8%, cu mult sub valoarea de 60% considerată normală, ceea ce semnifică ponderea scăzută a activelor imobilizate în total activ. Totuși, se poate observa o ameliorare în privința tendinței ratei, această se datorează ritmului de creștere mai mare al activelor imobilizate (IAi = 428,4%) față de ritmul activului total (IAT = 56,9%) în anul 2005, precum și a creșterii într-un ritm mai accentuat al activului total față de activele imobilizate nete din anul 2004 (347,4% > 102.3).
Dintre ratele analitice, ratele imobilizărilor corporale înregistrează cea mai ridicată valoare în 2005, valori asemănătoare ratei activelor imobilizate deoarece imobilizările corporale dețin o pondere semnificativă în total active.
Rata activelor imobilizate necorporale, pe întreaga perioadă înregistrează valori nesemnificative (sub 1%) ceea ce reflectă că societatea nu are o activitate deosebită de dezvoltare sau cercetare.
5.4.2. Rata activelor circulante
Rata activelor circulante arată ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în totalul patrimoniului.
RAc = Active circulante/ Activ total
Rata activelor circulante oscilează între 80,6% și 9,2% situându-se cu mult peste valoarea minimă de 40%. Dacă în anul 2004 ea înregistra o tendință ușoară de creștere de 6,2% față de anul precedent, în anul 2005 ea înregistrează un trend de scădere de 6,8% față de anul anterior. Nivelul mai ridicat din anul 2004 se datorează creșterii activelor circulante într-un ritm ridicat față de ritmul creșterii activelor totale (370,9% > 347%). Dacă se compară ritmul creșterii activelor circulante din anul 2004 (370,9%) cu ritmul de creștere a cifrei de afaceri din aceeași perioadă (227,7%) se poate constata că are loc o scădere a vitezei de rotație a activelor circulante, de unda rezultă o înrăutățire a eficienței utilizării acestora.
Fig.18. Evoluția ratelor de active circulante
Analizând graficul de mai sus, observăm că în privința stocurilor se înregistrează un salt de 482,2% în anul 2005 față de anul 2004, în schimb ce activele totale au scăzut în ultimul an cu 56,9%. Cu toate că în primii doi ani rata stocurilor înregistra valori cu mult sub nivelul maxim de 50% , în anul 2005 ea a atins 25% apropiindu-se de limita maximă. Această situație este nefavorabilă deoarece are loc o majorare a imobilizări resurselor financiare în stocuri, de asemenea o înrăutățire a utilizării acestora (ritmul de creștere a stocurilor depășește ritmul de creștere a cifrei de afaceri, 482,2% > 46,8%), drept consecință reducerea gradului general de lichiditate.
În prima parte a analizei rata creanțelor a înregistrat un trend ascendent, cel mai înalt nivel a fost atins în anul 2004. datorită creșterii creanțelor într-un ritm mai rapid față de activul total. ((417,4% > 347,4%). Situația de față reflectă politica de credit comercial a societății și este influențată pe lângă domeniul de activitate, în special de termenele de plată. Dacă comparăm ritmul de creștere a creanțelor (ICr = 39,8% în ultimul an) cu ritmul de creștere a cifrei de afaceri (ICA = 46,8% ) putem constata o îmbunătățire a situației încasărilor , ceea ce se datorează creșterii duratei în zile a unei rotații a clienților și are un efect pozitiv asupra lichidității societății.
Pe întreaga perioadă analizată rata disponibilităților prezintă o tendință descrescătoare, în primul an aflându-se cu puțin peste valoarea optimă de 10%, iar în următorii doi ani rata scade cu 6,2% în anul 2004, respectiv cu 2% fașă de anul precedent în anul 2005, reducând lichiditatea activelor circulante.
5.5 Analiza ratelor de structura ale pasivului
Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a societății, evidențiind modul de structurare a surselor de finanțare în funcție de proveniență și de gradul de exigibilitatea ale acestora.
Principalele rate de structură ale pasivului sunt: rata stabilității financiare, rata autonomiei financiare și rata de îndatorare care sunt prezentate în următorul tabel:
Tab.12. Ratele de structură ale pasivului
5.5.1. Rata stabilității financiare
Rata stabilității financiare arată ponderea resurselor permanente aflate la dispoziția unității.
RSf = Capital permanent/Pasiv total
Fig.19. Evoluția ratei de stabilitate financiară
Din urma rezultatelor din graficul de mai sus se observă că pe întreaga perioadă analizată societatea dispune de un grad scăzut de stabilitate financiare, ratele situându-se sub valoarea minimă acceptabilă de 50%. Cel mai ridicat nivel se înregistrează în ultimul an (42,3%) și este determinată de ritmul diferit de modificare a capitalului permanent ( ICpm = 212,8% în 2004, respectiv 125% în 2005) față de nivelul pasivului total (IPT = 347,7% în 2004, respectiv 56,9% în 2005). Deși se observă o ameliorare în ultima perioadă, situația este nefavorabilă, pentru că se datorează creșterii datoriilor pe termen mediu și lung într-un ritm superior creșterii capitalurilor proprii.
5.5.2. Ratele autonomiei financiare
Rata autonomiei financiare globale exprimă gradul de finanțare a elementelor de activ pe seama resurselor proprii.
Rafg = Capital propriu/Pasiv total
Rata autonomiei financiare la termen reflectă proporția în care capitalurile proprii participă la formarea capitalului proprii.
Raft = Capital propriu/Capital permanent
Fig. 20. Evoluția ratelor autonomiei financiare
Pentru perioada 2004-2005 se observă o creștere a ratei autonomiei financiare globale cu 10,8%, iar în anul 2003 nu se pune problema discutării analizei a ratei, deoarece capitalul propriu înregistra valori negative. În anul 2004 firma își finanța activitățile într-o proporție de 11,1% din resurse proprii, respectiv într-o proporție de 21,9% în anul următor, valori situate sub minimul acceptabil de 33%. Ameliorarea situației din ultimul an se datorează creșterii într-un ritm mai accentuat a resurselor proprii față de resursele împrumutate și atrase.
În toți ani analizați, firma dispune de o autonomie financiară la termen fragilă, valorile ratei oscilând în jurul valorii minim acceptabil de 50% cu tendințe de înrăutățire. În anul 2004 rata crește până la 58,1% după care se reduce în ultimul an la 51,9% ceea ce reflectă că jumătatea surselor permanente sunt resurse proprii.
5.5.3. Ratele de îndatorare
Rata de îndatorare globală măsoară ponderea datoriilor în totalul surselor de finanțare.
RIg = Datorii totale/Pasiv total
Rata de îndatorare la termen reflectă modul în care datoriile pe termen mediu și lung participă la formarea capitalurilor permanente.
RIt = Datorii pe termen mediu și lung/Capital permanent
Fig. 21. Evoluția ratelor de îndatorare
Pe intervalul analizat, rata de îndatorare globală prezintă o tendință descrescătoare, cu valori cuprinse între 102,2% în anul 2005 și 78/% în 2005, depășind de fiecare dată valoarea maximă admisibilă de 66%. În primul an de analiză societatea a utilizat resurse împrumutate atrase într-o proporție de 102,2%, în anul următor situația se ameliorează puțin, deoarece firma utilizează resurse împrumutate într-o proporție mai mică, de 88,8% , ceea ce reflectă o îmbunătățire, semnificând o reducere a îndatoririi.
Urmărind evoluția ratei de îndatorare la termen din graficul de mai sus, putem spune că în primul an societatea a beneficiat de un grad ridicat de îndatorare la termen (107%) aflându-se cu mult peste limita maximă acceptabilă pentru acest indicator (50%), datorită faptului că în primul an capitalul propriu înregistra valori negative. Rata se reduce semnificativ cu 65,2% în anul următor, scădere determinată de modificarea mai accentuată ca ritm, a capitalurilor permanente față de împrumuturile pe termen mediu și lung (212,8% > 82,1%), îmbunătățind situația firmei privind îndatorarea la termen.
5.6. Analiza riscului
5.6.1. Ratele de lichiditate
Rata de lichiditate curentă arată măsura în care datoriile curente pot fi acoperite pe seama activelor circulante.
RLc = Active circulante/Pasive curente
Rata de lichiditate rapidă exprimă capacitatea firmei de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități bănești.
RLr = Creanțe+Disponibilități/Pasive curente
Rata de lichiditate imediată măsoară capacitatea firmei de a-și onora obligațiile pe termen scurt pe seama disponibilităților bănești.
RLi = Disponibilități/Datorii pe termen scurt
Principalele rate de lichiditate au înregistrat următoarea evoluție:
Tab. 13. Structura ratelor de lichiditate
Fig. 22. Evoluția ratelor de lichiditate
Din urma analizelor efectuate asupra celor trei ani reiese că lichiditatea curentă are mărimi supraunitare, depășind cu puțin limita minimă acceptabilă, oscilând între 1,2 în anul 2004 și 1,3 în 2003 și 2005. Aceasta semnifică faptul că societatea a fost capabilă să-și acopere la limite pasivele circulante prin activele circulante.
Observăm din urma rezultatelor din graficul de mai sus că rata lichidității curente prezintă o tendință de scădere, în ultimul an chiar încadrându-se în limitele normale. În primii doi ani, rata înregistrează 1,2 respectiv 1,1 depășind valoarea maxim acceptabilă de 1. În anul 2005 rata a mai scăzut cu 81,8%, ajungând sub limita maximă și reflectă o mai bună capacitate de plată , deci și un risc mai redus față de anii anteriori, datorită creșterii mai rapide a creanțelor și disponibilităților (47%) față de pasivele circulante (40%). Nivelul din ultimul an indică faptul că firma este capabilă să-și acopere satisfăcător pasivele circulante pe seama creanțelor și disponibilităților bănești.
Rata lichidității imediate înregistrează valori scăzute pe întreaga perioadă analizată situându-se sub valoarea minimă acceptabilă de 0,3, ceea ce înseamnă că firma nu are capacitatea de a-și acoperi satisfăcător pasivele circulante pe seama disponibilităților, situație nefavorabilă din acest punct de vedere, determinată de echilibrul financiar pe termen scurt.
5.6.2. Ratele de solvabilitate
Rata solvabilității globale arată măsura în care datoriile totale ale firmei sunt acoperite de către activele totale.
RSg = Activ total/Pasiv total
Capacitatea de rambursare a datoriilor arată măsura în care datoriile totale pot fi acoperite din resursele potențiale sau efective de autofinanțare.
CRd = CAF/Datorii totale
Evoluția ratelor de solvabilitate este prezentată în următorul tabel:
Tab. 14. Structura ratelor de solvabilitate
Fig. 23. Evoluția ratelor de solvabilitate
Analizând graficul de mai sus se poate constata că rata solvabilități globale înregistrează valori sub limita normală de 1,66, cu o ușoară tendință ascendentă. Această tendință se datorează creșterii într-un ritm mai rapid a activului total față de creșterea datoriilor totale (347,4% > 301%) în anul 2004, respectiv în anul 2005 (56,9% > 50%). Valorile înregistrate de acest indicator ne arată că firma se află în incapacitatea de a-și acoperi integral datoriile totale pe seama activelor totale
În ceea ce privește evoluția ratei capacității de rambursare a datoriilor se observă un trend descendent cu valori încadrate în limitele normale, adică între 0,3 și 1. În primul an de analiză rata a înregistrat o valoare de 0,7, pentru ca în anul următor să scadă cu 0,1, valoarea cea mai redusă înregistrându-se în ultimul an de 0,3 fiind la limita valorii minime, datorită creșterii mai rapide a datoriilor totale față de capacitatea de autofinanțare (301,4% > 264,7%). Pe baza valorilor rezultate putem constata că societatea are capacitatea de a rambursa la limită datoriile contractate.
5.7. Ratele de finanțare
Rate de finanțare stabilă exprimă proporția în care resursele permanente acoperă utilizările permanente.
RFpm = Capitaluri permanente/Active imobilizate nete
Rata finanțării ciclice reflectă măsura în care resursele financiare temporare acoperă utilizările temporare.
RFc = Pasive curente/Active curente
Rata de finanțare NFR măsoară gradul în care nevoia de fond de rulment este acoperită pe seama fondului de rulment
RfNFR = FR/NFR
Ratele de finanțare au înregistrat următoarea evoluție:
Tab. 14. Structura ratelor de finanțare
Fig. 24. Evoluția ratelor de finanțare
Valorile ridicate ale ratei finanțării stabile indică faptul că nevoile cu caracter permanent au fot acoperite integral din surse permanente, existând deci un surplus de surse permanente care constituie fondul de rulment pozitiv. Nivelul a fost mai ridicat în anul 2004, de 748,9% după care a mai scăzut în ultimul an cu 530,1%. Aceste valori se situează cu mult peste valoarea maxim admisibilă, ceea ce exprimă o deteriorare a situației financiare a firmei.
Nivelul indicatorului de finanțare ciclică în întreaga perioadă analizată s-a încadrat între limitele valorii normale (50-100) înregistrând cel mai ridicat nivel de 82,8% în anul 2004 după care în următorul an a scăzut cu 11,3%. Această situație ne arată că resursele temporare acoperă integral nevoile temporare, degajându-se o nevoie de fond de rulment pozitivă și în creștere.
În perioada 2003-2005 societatea a înregistrat valori ale ratei de finanțare a NFR supraunitar, dar în scădere, înregistrând în primul an de analiză cel mai ridicat nivel, de 223%, care arată că fondul de rulment finanțează integral nevoia de fond de rulment și se creează trezorerie netă. Scăderea nivelului ratei se datorează creșterii nevoii fondului de rulment într-un ritm superior creșterii fondului de rulment financiar. (INFR > IFR )
CONCLUZII
Studiind datele prezentate anterior în cadrul analizei situației financiar-patrimoniale, societatea poate fi caracterizată ca fiind una eficientă, deși ea se confruntă cu diverse greutăți.
Principala problemă ce intervine în cadrul gestiunii financiare este viteza de rotație a activelor circulante, atât a creanțelor cât și a stocurilor. Evoluția duratei de rotație a stocurilor trebuie examinată comparativ cu evoluția cifrei de afaceri , creșterea ei antrenând inevitabil o majorare a stocurilor. În ultimul an stocurile au crescut exagerat, de cinci ori mai mult față de anul precedent în comparație cu scăderea la o treime a cifrei de afaceri. Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau mișcare lentă este un aspect nefavorabil datorită dificultăților de transformare în lichidități și a consecințelor negative asupra solvabilității societății.
Dintre posibilitățile de accelerare a rotației stocurilor menționăm:
Creșterea calității lucrărilor executate folosind produse și echipamente moderne;
Evitarea stocării unor produse pentru care nu există cerere și comanda nu este asigurată;
Corelarea diferitelor achiziții cu contractele încheiate;
Aprovizionarea cu produse de la cele mai apropiate surse reducând astfel cheltuielile de aprovizionare, și implicit tarifele serviciilor prestate.
O altă cauză care a determinat încetinirea rotației a activelor circulante este creșterea vitezei de rotație a clienților, care s-a dublat în anul 2005. Aceasta se poate datora strategiei societății de a-și extinde piața prin acordarea clienților un interval de plată mai mare comparativ cu concurenții săi. Creșterea duratei creditului client și în același timp scăderea vânzărilor poate însemna și faptul că clienții săi au dificultăți de plată, mai ales când conjunctura economică este nefavorabilă..
De asemenea, o altă problemă care s-ar putea înlătura ar fi diminuarea datoriilor față de furnizori. Deși în ultimul an societatea a reușit să îmbunătățească decalajul dintre durata creditului client și durata creditului furnizor, echilibrându-se între ele, ar fi indicat urgentarea plăților mai ales că societatea are și alte obligații față de asociați.
În vederea îmbunătățirii trezoreriei, care în ultimul an a scăzut la jumătate se poate lua câteva măsuri care se referă la lichidarea imobilizărilor de fond de rulment a stocuri cu mișcare lentă, accelerarea încasării facturilor, precum și urmărirea riguroasă a încasării clienților la termenele de plată și a plății obligațiilor față de terți.
În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudini societății de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment ocupă un loc important. Orice dereglare cu privire la achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgentă. Privind sub aspectul lichidității și solvabilității, politica societății este greșită, deoarece ambele se află la limita minimă, ca urmare stocurile ar trebui reduse treptat pentru a mai micșora datoriile exigibile pe termen scurt, cu aceasta mărind capacitatea de plată. Ratele indică că disponibilitățile bănești aflate în conturi nu sunt nici pe de parte suficiente pentru a acoperi obligațiile firmei.
În concluzie, analiza situației patrimoniului a urmărit stabilirea diagnosticului situației financiare a societății S.C. FORSYTHIA S.R.L. Din datele expuse în această lucrare reiese faptul că în perioada 2003-2005 societatea a cunoscut perioade mai dificile și mai rentabile, activitatea desfășurată de firmă poate fi considerată eficientă și pentru a îmbunătăți această performanță societatea trebuie să-și propună câteva obiective pe care să le aibă în vedere pe viitor. Scopul principal ar fi executarea lucrărilor ireproșabile pentru un număr cât mai mare de clienți și cât mai variat, de asemenea diversificarea activității conform cererii pieței., iar pentru menținerea echilibrului financiar nu trebuie să renunțe la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire într-o situație economico-financiară nefavorabilă.
BIBLIOGRAFIE
BUGLEA, A. – Analiza financiară a întreprinderii…(am uitat să notez titltlul cărții…….…….
CRISTACHE, S.E. – Metode statistice de calcul și analiza eficienței economice în comerț, Ed. ASE, București, 2002.
CRISTEA, H., TALPOȘ, I., COSMA, D. – Gestiunea financiară a întreprinderilor, Ed. Mirton, Timișoara, 1998.
LEZEU, D.N. – Analiza situației financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, București, 2004.
NICULESCU, M. – Diagnostic global strategic, Ed. Economică, 1997.
TROIE, L., ZAHARIA, O., ROMAN, M., HURDUZEU, M. – Analiza statistică a activității economice și a gestiunii financiare a întreprinderilor, Ed. ASE, București, 2001.
VINTILĂ, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică și pedagogică, București, 2005.
INDEXUL FIGURILOR ȘI TABELELOR
Fig.1. Dubla reprezentare a patrimoniului……………..…….……………….…8
Fig. 2. Bilanțul patrimonial…………………………………………………………9
Fig. 3. Bilanțul financiar………………………………………………………..16
Fig. 4. Bilanțul funcțional……………………………………………………….20
Fig. 5. Construcția bilanțului funcțional – concepția orizontală……………….23
Fig. 6. Bilanțul funcțional – concepția „pool” de fonduri………………………24
Fig. 7. Structura simplificată a capitalurilor……………………………………38
Fig. 8. Modalități de calcul a fondului de rulment net global……………….…52
Tab. 1. Situație netă……………………………………………………………..68
Fig. 9. Evoluția nete…………………………………………………………….69
Tab. 2. Structura bilanțului financiar……………………………………………70
Tab. 3. Evoluția indicatorilor de echilibru al bilanțului financiar……………..71
Tab. 4. Fondul de rulment financiar ……………………………………………71
Fig. 10. Evoluția fondului de rulment………………………………………….72
Fig. 11. Fondul de rulment propriu și fondul și fondul de rulment străin ….….73
Tab. 5. Structura nevoii de fond de rulment…………………………………….74
Fig. 12. Evoluția nevoii de fond de rulment……………………………………74
Tab. 6. Structura trezoreriei nete…………………………………………….…75
Fig. 13. Evoluția trezoreriei nete……………………………………………….75
Tab. 7. Structura bilanțului funcțional……………………………………………….77
Tab. 8. Structura fondului de rulment net global………………………………..77
Fig. 14. Evoluția fondului de rulment net global……………………………….78
Tab. 9. Structura nevoii de fond de rulment……………………………………79
Fig. 15. Evoluția nevoii de fond de rulment……..……………………………….79
Tab. 10. Structura trezoreriei nete………………………………………………80
Fig. 16. Evoluția trezoreriei nete………………………………………….……80
Tab. 11. Ratele de structură ale activului………………………………………81
Fig. 17. Evoluția ratelor de structură de active imobilizate………….…………82
Fig. 18. Evoluția ratelor de active circulante……………………………………83
Tab. 12. Ratele de structură ale pasivului………………………………………84
Fig. 19. Evoluția ratei de stabilitate financiare …………………………………85
Fig. 20. Evoluția ratelor autonomiei financiare………………………………..86
Fig. 21. Evoluția ratelor de îndatorare……………………………………….…87
Tab. 13. Structura ratelor de lichiditate…………………………………………88
Fig. 22. Evoluția ratelor de lichiditate………………………………………….88
Tab. 14. Structura ratelor de solvabilitate………………………………………89
Fig. 23. Evoluția ratelor de solvabilitate…………………………………….…90
Tab.15. Structura ratelor de finanțare…………………………………………..91
Fig. 24. Evoluția ratelor de finanțare……………………………………………91
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Situatiei Financiar Patrimoniale (ID: 134547)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.