Premise Si Consecinte Privind Somajul Si Inflatia
CUPRINS
1. Piața muncii și șomajul – 6
1.1. O abordare privind piața muncii – 6
1.2. Șomajul în economia de tranziție – 7
1.3. Idei în sinteză – 9
2. Parametrii actuali ai ocupării în România – 10
2.1. Scurtă analiză demografică – 10
2.2. Evoluția ocupării – 11
2.3. Idei în sinteză – 15
3. Manifestarea fenomenului inflaționist în economie – 16
3.1. Concepte privind inflația – 16
3.2. Cauzele inflației – 18
3.3. Formele inflației – 20
3.4. Consecințele economice și sociale ale inflației – 21
3.5. Măsuri antiinflaționiste – 25
3.5.1. Studiu de caz: Model de țintire a inflației – 25
3.6. Idei în sinteză – 34
4. Inflația și șomajul. Curba lui Phillips – 36
4.1. Relația dintre rata de creștere a salariilor nominale și nivelul șomajului – 36
4.2. Corelații șomaj – inflație pe termen lung – 37
4.3. Idei în sinteză – 39
5. Presiunea fiscală și șomajul – 41
5.1 Teoria Laffer – 41
5.2. Idei în sinteză – 43
6. Intervenția statului în materie de ocupare – 44
6.1. Preocupări în planul românesc – 44
6.2. Idei în sinteză – 45
7. Date statistice privind somajul din Romania in perioada 2005 – 2007 – 47
8. Concluzii – 53
9. BIBLIOGRAFIE – 57
=== Premise şi consecinte privind şomajul şi inflaţia ===
Premise și consecinte privind șomajul și inflația
CUPRINS
1. Piața muncii și șomajul – 6
1.1. O abordare privind piața muncii – 6
1.2. Șomajul în economia de tranziție – 7
1.3. Idei în sinteză – 9
2. Parametrii actuali ai ocupării în România – 10
2.1. Scurtă analiză demografică – 10
2.2. Evoluția ocupării – 11
2.3. Idei în sinteză – 15
3. Manifestarea fenomenului inflaționist în economie – 16
3.1. Concepte privind inflația – 16
3.2. Cauzele inflației – 18
3.3. Formele inflației – 20
3.4. Consecințele economice și sociale ale inflației – 21
3.5. Măsuri antiinflaționiste – 25
3.5.1. Studiu de caz: Model de țintire a inflației – 25
3.6. Idei în sinteză – 34
4. Inflația și șomajul. Curba lui Phillips – 36
4.1. Relația dintre rata de creștere a salariilor nominale și nivelul șomajului – 36
4.2. Corelații șomaj – inflație pe termen lung – 37
4.3. Idei în sinteză – 39
5. Presiunea fiscală și șomajul – 41
5.1 Teoria Laffer – 41
5.2. Idei în sinteză – 43
6. Intervenția statului în materie de ocupare – 44
6.1. Preocupări în planul românesc – 44
6.2. Idei în sinteză – 45
7. Date statistice privind somajul din Romania in perioada 2005 – 2007 – 47
8. Concluzii – 53
9. BIBLIOGRAFIE – 57
1. Piața muncii și șomajul
1.1. O abordare privind piața muncii
Ca principală piață de factori de producție, piața muncii reprezintă spațiul economic în care tranzacționează în mod liber utilizatorii de muncă (deținătorii de capital), în calitate de cumpărători, și posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, spațiu în care, prin mecanismul prețului muncii, al concurenței libere între agenții economici, al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea și oferta de muncă [1].
Această piață se circumscrie regulilor jocului economic ce guvernează piețele de factori. Dar, datorită subiectivismului său, generat de comportamentul agenților economici posesori ai forței de muncă, ea dobândește o specificitate anume.
Acest fapt imprimă anumite particularități tranzacțiilor legate de muncă, spre deosebire de tranzacțiile generate de ceilalți factori de producție:
Astfel, munca nu poate fi vândută sau cumpărată decât închiriind forța de munca a proprietarului. Contractul de angajare a forței de muncă este strict determinat de anumite reglementări legislative interdictive: cumpărătorul nu dispune total de „marfă" și nu o poate utiliza decât pentru prestarea activităților specificate în contract și în limita timpului de muncă convenit. Deținătorii de forță de muncă au mai puține posibilități de utilizare alternativă a proprietății lor: recreere, munca în propria gospodărie, dar ei se pot sustrage pieței cu o parte din acest potențial pentru anumite perioade de timp.
Tranzacțiile cu forța de muncă sunt legate de criteriile de preferențialitate ale posesorilor acestei „mărfi": înzestrarea nativă, educația, orientarea profesională, stilul de viață, modelul cultural, motivațiile valorice etc.
Apoi, munca este singurul factor de producție cu autoorganizare. Posesorii forței de muncă se constituie în sindicate, cu scopul de a influența condițiile tranzacțiilor pe piața muncii [2]:
sindicatele, reprezentând munca organizată, negociază direct conținutul normativ al instituțiilor pieței muncii: condițiile de muncă; nivelul salarizării; durata timpului de lucru; criteriile de promovare și participare; clauzele disponibilizării (concedierii); garantarea protecției sociale; dreptul legal la grevă (protest) etc;
sindicatele pot utiliza o strategie de monopol, monopson sau oligopol, ori pot recurge, prin forța lor socială, la tactica de întimidare a partenerilor;
sindicatele pot induce numeroase abateri de la regulile pieței, ceea ce deformează modelul rațional de comportament economic pe piața muncii.
Comportamentul posesorilor de forță de muncă se află sub incidența unei
inerțialități sporite, deoarece: calificarea profesională și specializarea forței de
muncă nu pot fi modificate brusc; mobilitatea teritorială este limitată de numeroși
factori de risc obiectivi și subiectivi, familie, habitat, mediul socio-economic și
cultural, pierderea câștigului curent între două slujbe, cheltuieli de transport și
instalare etc.
Din punctul de vedere al teoriei economice, ca și din cel al analizei empirice, populația activă sau populația disponibilă pentru muncă este formată din totalitatea persoanelor care exercită o activitate remunerată (în sens profesional) sau care se află în căutarea unui loc de muncă, în condiții salariale. Această categorie a populației constituie resursele de forță de muncă ale unei țări și se manifestă direct pe piața muncii ca ofertă de muncă. Populația ocupată sau populația efectiv activă este compusă din totalul persoanelor salariate, inclusiv cel al persoanelor care lucrează pe cont propriu ca liber-profesioniști, cel al persoanelor care lucrează în asociații lucrative de tip familial sau care prestează activități lucrative ca auxiliari familiali, precum și din totalul personalului angajat al unor asociații lucrative de tip cooperatist.
1.2. Șomajul în economia de tranziție
În economia de tranziție, date fiind condițiile de turbulență și destructurare sistemică induse de dezordinea reformei, atât la nivel micro, cât și macroeconomic, șomajul cunoaște o multitudine de forme de manifestare [3].
Șomajul involuntar prezent, în mod inevitabil, în orice sistem economic
este cauzat de discrepanțele inerente ce apar între cererea și oferta de mână de
lucru segmentate în plan structural și teritorial, fapt care necesită politici sociale
de realocare a resurselor dinspre anumite regiuni și ocupații înspre altele.
Șomajul voluntar reprezintă o formă specifică de șomaj ce ia naștere
prin intermediul procesului de privatizare și se manifestă prin faptul că unii
salariați renunță la slujbă în favoarea deschiderii unei afaceri pe cont propriu,
considerată mai benefică din punctul de vedere al câștigurilor individuale, fapt
care trebuie încurajat de către politicile sociale, deoarece acest tip de șomaj este
de scurtă durată.
Șomajul natural rezultat din însumarea șomajului voluntar și involuntar
este considerat a fi acel nivel inevitabil al șomajului față de care se apreciază că o
economie se află în starea de ocupare deplină. In expresie relativă este cunoscut
sub denumirea de rată naturală a șomajului. Aceasta diferă de la o țară la alta și de
la o perioadă la alta, studiile empirice situând-o între 4 și 6%, în condiții de
relativă stabilitate economică.
(d) Șomajul structural este, în mare parte, un șomaj involuntar, care se datorează, deopotrivă modificărilor ce au loc în configurația sau compoziția cererii și a ofertei de mână de lucru, fapt care generează două tipuri de discrepanțe legate de segmentare: (a) discrepanțe socio-profesionale, atunci când calificările cerute de locurile de muncă vacante nu coincid cu cele ale ofertanților de mână de lucru; (b) discrepanțe teritorial-geografice, atunci când locurile vacante și ofertanții de mână de lucru se află plasați spațial în locuri diferite.
Un paradox aparent al șomajului structural este că tocmai progresul tehnic, tehnologic și științific, și viteza foarte mare de încorporare a lui în procesul de producție sunt percepute, uneori, drept cauze care îl amplifică în termeni de masă, dar îl contractă în termeni de durată, întrucât, pe măsură ce anumite ocupații tradiționale dispar, apar alte locuri de muncă ce reclamă calificări și ocupații noi. De fapt, aparentul paradox constă în neconcordanța dintre ritmurile de înnoire ale producției grație progresului științei și tehnicii, și inerțialitatea pieței educației, inhibată de conservatorism și, adesea, lipsită de resursele financiare necesare investiției în capitalul uman. Ca atare, politicile sociale de combatere a acestui tip de șomaj cheltuiesc mai mult pentru reconversia profesională și mai puțin pentru ceea ce specialiștii numesc a fi cea de-a IV-a revoluție industrială – revoluția educațională a sistemelor de instruire și învățământ.
(e) Șomajul ciclic reprezintă o formă de creștere a ratei șomajului peste rata sa naturală, fiind cauzat de fluctuațiile economice, în speță persistența stării de recesiune care duce la scăderea cererii agregate (șomajul keynesian) și, îndeosebi, a investițiilor care grevează asupra relansării creșterii economice. Există însă și teorii care pun șomajul ciclic pe seama discrepanțelor ce apar între ratele anticipate și cele efective ale inflației, cantonând încetinirea ritmului creșterii economice în zona contracției masei monetare, respectiv în zona insuficienței ofertei de bani.
Din punctul de vedere al politicilor sociale care se adresează pieței muncii, acestea sunt focalizate pe [4]: instrumente fiscale (creșterea cheltuielilor guvernamentale destinate revigorării cererii agregate care, de regulă, amplifică deficitul bugetar și, inevitabil, sporește fiscalitatea), instrumente monetare (creșterea ofertei de bani și reducerea ratei dobânzii pentru a atrage punerea în funcțiune a capitalurilor latente depuse în bănci), instrumente ale ofertei (crearea de noi locuri de muncă în sectorul public, dezvoltarea infrastructurii comunicaționale, investiții publice în sănătate, învățământ, protecția mediului).
În același context nu poate fi neglijată nici atragerea unor resurse financiare ale sectorului privat din interior și exterior [5], în scopul creșterii investițiilor în zonele defavorizate monoindustriale pentru a diversifica gama activităților economice, combinându-se, astfel, programele de dezvoltare regională cu cele de reconversie sau recalificare profesională a șomerilor.
1.3. Idei în sinteză
Economia de tranziție, comportându-se ca un organism lezat de șocul schimbării, și-a concentrat, într-un mod aproape natural, cea mai mare parte a eforturilor disponibile către suprastimularea sau supraexcitarea structurilor sale cele mai agresate de acest impact – întreprinderile de stat. Reformele care au urmat nu au făcut altceva decât să accentueze sindromul maladiv al „supracompensării" (considerată în termenii legii entropiei economice), astfel încât transformarea și reformele aplicate sectorului proprietății monopoliste de stat (intrinsec deficient) au declanșat un lanț de contrabalansări ale dezechilibrelor economice, transferate imperfect și imprevizibil sectorului privat. Piața muncii a dobândit, astfel, rolul unui colector de tensiuni sociale, devenind, la rândul său, un furnizor constant de instabilitate economică și politică.
Note bibliografice:
[1] P. Condrea, Dinamica pieței forței de muncă, Ed. Univ. Tehnice “Gh. Asachi”, Iași, 2002.
[2] Drobotă Niță, Economie politică, Editura Economică, București, 1997.
[3] Iancu Aurel, Bazele teoriei politicii economice, Editura AII Beck, București, 1998.
[4] Ignat I., N. Clipa, I. Pohoață, Gh. Luțac, Economie politică, Editura Economică, București, 1998.
[5] Negucioiu Aurel, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, Vol. II, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1998.
2. Parametrii actuali ai ocupării
în România
2.1. Scurtă analiză demografică
Așa cum cunoaștem, populația României este într-un proces continuu și lent de scădere de la începutul anilor ’90. În acest interval [1] populația a scăzut cu 3,4% (sau 800.000), ajungând la 2,4 milioane în 2003. Populația în vârstă de muncă (15-64 ani) a rămas stabilă, aproximativ 15,3-15,4 milioane. Se preconizează o scădere viitoare a populației cu 1,8 milioane până în 2020, iar scăderea va afecta grupurile de vârstă tânără (10-24 ani). Scăderea demografică se explică atât prin sporul natural negativ cât și prin soldul negativ al migrației externe.
În 2003, 54,5% din populația României trăia în mediul urban comparativ cu 50,6% la sfârșitul anilor ’80. Această creștere ascunde oricum schimbări importante în tendințele migrației interne între mediile rural și urban de la începutul perioadei de tranziție. După o perioadă de restricții impuse de regimul anterior, la sfârșitul anilor ’80, migrația rural-urban s-a intensificat la începutul anilor ’90. În 1990, de exemplu, orașele României au primit un aflux net de mai mult de jumătate de million de oameni din mediul rural.
La mijlocul anilor ’90, deteriorarea situației economice a determinat un nou flux către zonele rurale și către agricultura de subzistență. Rata participării (pentru cei cu vârsta între 15-64 ani) a fost de 69,7% la momentul primei Anchete asupra Forței de Muncă din 1994. Până în 1996, a ajuns la 72,3%, dar a început să scadă încet până a ajuns la 68,5% în 2003, sub media UE de 69,2%. În 2003 rata de activitate a populației masculine de 74,6%, a fost cu 2 procente mai scăzută decât în 1994 și mult mai scăzută decât media UE de 78,1%. Rata de activitate a populației feminine a scăzut de la 63,1% la 62,4% în aceeași perioadă și s-a situat peste media UE în 2003 (60,2%). Rata de activitate a populației feminine este cu 12 procente mai scăzută decât cea a a populației masculine.
Scăderea participării a afectat mai puternic în special grupa de vârstă tânără, a cărei rată de activitate a scăzut de la aprox. 49% la 41% între 1994 și 2003. Declinul ratei de activitate este însemnat și pentru grupa de vârstă 45-54 ani (de la 80,5% la 77%) în timp ce rata activității entru grupa de vârstă între 55-64 a fost ușor mai înaltă în 2003 (51%) decât în 1994 (50%).
O caracteristică a participării în România este rata ridicată de activitate a populației cuprinsă în grupa de vârstă 65 de ani și peste. Participarea acestei grupe de vârstă prezintă diferențe față de tendința generală, rata lor de activitate crescând de la 31% la 37,5% între 1994 și 2003. Fenomenul este explicabil prin locul pe care îl are agricultura în economia românească.
În general, datele totale legate de participare ascund discrepanțe substanțiale în profilele vieții de muncă între mediile rural și urban. Conform datelelor Anchetei privind Forța de Muncă (AFM), în zonele rurale, de pe la mijlocul anilor ’90, ratele activității rămân peste 50% pentru grupa de vârstă tânără (15-24), în jur de 80% pentru grupa de vârstă 50-64 și între 56% și 60% pentru cei de 65 de ani și peste. Prin contrast, în zonele urbane, rata de activitate a scăzut și s-a oprit la 31% în 2003 pentru grupa de vârstă tânără, la 37% pentru cei de 54-60 de ani și la 4% pentru cei de 65 de ani și peste.
Nivelul educațional mediu al întregii forțe de muncă (15 ani și peste) a crescut oarecum de la mijlocul anilor ’90, dar a rămas scăzut în comparație cu standardele UE. În 2003, 8,4% aveau studii superioare (comparativ cu 7,6% in 1994), 77,4% (comparativ cu 74,3% in 1994) aveau studii liceale, din care, cca 72% aveau studii post-liceale, și 14,3% aveau studii primare sau mai puțin decât atât (18,2% în 1994). În 2003, procentul de forță de muncă feminină care avea studii liceale era de 75% comparativ cu 80% dintre bărbați (în 1994, procentele respective erau de 70,4% și 77,6% pentru forța de muncă masculină și feminină).
Procentul de forță de muncă având doar studii primare sau mai puțin era de 18% pentru femei și 11% pentru bărbați (comparativ cu aproape 23% și respectiv 14% în 1994). Grupa de populație mai vârstnică, care reprezintă o parte semnificativă a forței de muncă, are un nivel foarte scăzut de instruire formală (95% din forță de muncă de 65 de ani și peste cu nivel de instruire scăzut, comparativ cu 28% pentru grupa 15-64.
2.2. Evoluția ocupării
Populația ocupată atingea un nivel de 10,84 milioane persoane în anul 1990 [2]. Declinul a început în 1992 și a continuat de-a lungul anilor ’90 ajungându-se până la 8,42 milioane persoane în 1999 (sau -22% față de anul 1991). De atunci a crescut cu 3% la 8,68 în 2003. Din 1990, ocuparea totală a scăzut cu 2,16 milioane sau 20%. Rata ocupării pentru grupa 15-64 a atins 63,6% în 1994 și a crescut la 67,7% în 1996. De atunci a fost în scădere și în 2003 a ajuns iar la nivelul din 1994, ușor sub media EU de 64%. Declinul observat din 1996 este în mare parte explicat prin scăderea ocupării în rândul bărbaților ca urmare a restructurării accentuate și în principal a sectoarelor specific masculine. Rata ocupării masculine a scăzut de la 74,3% în 1996
la 68,9% în 2003, cu 4 procente sub media UE de 73%. Declinul observat din 1996 i-a afectat în principal pe cei cu vârste între 15-24, a căror rată de ocupare a scăzut la 34,2% în 2003, iar pe cei cu vârste între 45-54 (de la 80,2% la 73,1%). Din 1996, rata ocupării pentru cei cu vârsta cuprinsă între 25-54 a stagnat la aprox. 84%. Rata ocupării pentru grupa de vârstă 65 ani și peste a crescut continuu de la 31% la 37,5% între 1994 și 2003.
Încă de la începutul tranziției, pierderile de locuri de muncă s-au concentrat în industrie, și mai puțin în servicii. Ocuparea în industrie a fost într-o continuă scădere de la începutul anilor ’90 de la 4,7 milioane în 1990 la 2,4 milioane în 2003. Ocuparea în servicii manifestă o tendință destul de neregulată, cu perioade succesive de creștere și declin rezultând o scădere netă de 9,4% între 1990 și 2003. După ce a atins un vârf de 3,3 milioane în 1991, a scăzut iar la 2,7 milioane în 2003. După o creștere substanțială până în 1994 (+16%), ocuparea în agricultură a scăzut cu 10,5% în anul următor. De atunci a crescut din nou, deși într-un ritm mai lent (+7,5% între 1996 și 2003). Ocuparea totală în agricultură a crescut de la 3,2 milioane în 1990 la 3,6 milioane în 2003.
Agricultura a jucat un rol de tampon prin absorbirea pierderilor de locuri de muncă în timp ce, datorită creșterii greoaie și dezvoltării neregulate a sectorului servicii, realocarea ocupării către acest sector a fost marginală. În 1990, ocuparea în industrie concentra circa 44% din ocuparea totală în timp ce restul era egal distribuit între agricultură și servicii (28% fiecare). În 1995, ocuparea a fost aproape egal distribuită între aceste trei sectoare (34% în agricultură și în industrie, 32% în servicii). În 2000, agricultura era principalul furnizor de locuri de muncă (41,4% din ocuparea totală) contribuind de asemenea cu 23% la ocuparea populației în vârstă de muncă; serviciile asigurau doar 31,3% din ocuparea totală în timp ce industria 27,3%. Contribuțiile acestor două ultime sectoare de activitate la ocuparea populației în vârstă de muncă
erau de 17,6%, respectiv 15%.
Conform informațiilor disponibile [3], între 1995 și 2003, aproape în toate subramurile industriale rata netă de generare de noi locuri de muncă a fost negativă. În servicii, principalii furnizori de locuri de muncă au fost comerțul cu amănuntul, en-gross-iștii și alte activități de afaceri în industrie, fabricile de confecții și tricotaje, industria pielăriei și încălțămintei precum și extracția de gaze și petrol.
Se ridică în consecință două mari probleme. Prima este legată de ponderea foarte ridicată a agriculturii pe ansamblul ocupării forței de muncă, cu un procent în ocuparea totală de 8 ori mai mare decât în UE (circa 5% în UE comparativ cu 41% în România). A doua, dezvoltarea insuficientă și neregulată a sectorului servicii, rezultând o contribuție foarte scăzută a acestuia la ocuparea totală (cu un procent de 31% în totalul ocupării este de 2 ori mai scăzut decât în UE).
Ocuparea în sectorul public a scăzut cu 56% între 1994 și 2003. Cea mai semnificativă scădere a survenit după 1996 (-50%) ca o consecință a accelerării privatizării și restructurării companiilor de stat. Dacă în 1994 ocuparea în sectorul de stat reprezenta 55% aceasta a scăzut la 24% în 2003. Ocuparea în sectorul privat a crescut cu 60% între 1994 și 2003. Ponderea sa în ansamblul ocupării a crescut de la 44% în 1994 la 71% în 2003. Procentul său în numărul total de angajați a crescut de la 11% la 46%.
Dezvoltarea sectorului privat s-a concentrat în agricultură unde deja reprezenta 91% din ocuparea totală în 1996, comparativ cu 21% în industrie și 28% în servicii. Deși pare să se fi accelerat de atunci, dezvoltarea unui nou sector privat și a privatizării a progresat cu greu în aceste două sectoare. În 2003, ocuparea în sectorul privat a rămas concentrată în agricultură, unde reprezenta 97% din ocuparea totală în 2003, comparativ cu 57,1% în industrie și 45% în servicii.
Studiile disponibile confirmă faptul că restructurarea și privatizarea întreprinderilor mari a fost întârziată până în ultimii ani. Există încă un număr semnificativ de întreprinderi mari de stat care generează pierderi în principalele sectoare industriale (minerit, chimic, construcții de mașini,
metalurgie). În cele mai multe zone, firmele nerestructurate înregistrează încă 5% și peste din numărul total de angajați. Procentul este peste 10% în 6 regiuni și urcă la 23% într-un singur caz.
Noul sector privat, în special sectorul IMM este principala forță motrice pentru transformarea economică și pentru crearea de locuri de muncă. În românia sectorul IMM-urilor acoperea în 2003 56% din productivitatea totală a economiei. Contribuția lor la ocuparea totală a crescut semnificativ, de la 25% în 1995 la aprox. 50% în 2003. În aceeași perioadă, întregul proces de generare de noi locuri de muncă a avut loc în sectorul IMM cu o creștere totală estimată la 700.000 de locuri de muncă, insuficientă oricum pentru a compensa pierderile de locuri de muncă.
Așa cum arată diferitele studii există un număr serios de slăbiciuni în mediul de afaceri care impiedică dezvoltarea de noi afaceri. În timp ce creditarea sectorului privat a crescut puternic în ultimii doi ani, fondul total de credite este încă foarte redus și accesul dificil la finanțare rămâne unul dintre obstacolele dezvoltării întreprinderilor, în special în sectorul IMM. Cadrul legal incomplet și instabil este o sursă principală de incertitudini pentru afaceri și lasă loc corupției. România are, de asemenea, o sarcina administrativă grea – inclusiv administrarea impozitelor – legată de înființarea și derularea unei afaceri.
Promovarea unui cadru legislativ și administrativ stabil pentru dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii și îmbunătățirea mediului de afaceri reprezintă o prioritate importantă în ceea ce privește elaborarea politicii în domeniu. Este inițiat un set de măsuri legislative și acțiuni administrative („Planul de Acțiune în domeniul îmbunătățirii mediului de afaceri”) care are în vedere înregistrarea de progrese suplimentare în această direcție. Acesta include principiul unei abordări unice pentru începerea unei afaceri și înființarea unei singure Agenții pentru investițiile străine.
Activitățile pe cont propriu au înregistrat o tendință crescătoare începând cu mijlocul anilor ’90. Numărul lucrătorilor pe cont propriu și al lucrătorilor familiali neremunerați a crescut cu 11,8% și respectiv cu 9,7% între 1996 și 2003. În 2003, conform Anchetei asupra Forței de Muncă în România, din totalul populației ocupate 54,3% erau salariați, 24,1% lucrători pe cont propriu, 20,2% lucrători familiali neremunerați.
Patronii, al căror număr a scăzut începând cu mijlocul anilor ’90 reprezentau doar 1,2% din totalul populației ocupate în 2003. Activitățile pe cont propriu sunt concentrate aproape în întregime în agricultură (89,2% din totalul lucrătorilor pe cont propriu) în timp ce aproape 80,2% dintre patroni sunt în sectorul servicii, în special în comert (62,8% din numărul total de patroni).
România are un sector informal considerabil. Informațiile disponibile sugerează că acesta a crescut de la procentul estimat de 20% din PIB la mijlocul anilor ’90 la 49% în 199813. Pe lângă unitățile nedeclarate, sectorul informal cuprinde asociații familiale, activități pe cont propriu precum și lucrători în agricultură. O parte importantă a activităților informale sunt estimate a fi activitățile de subzistență constituind principala sursă de venit.
În conformitate cu INS [4], valoarea adăugată brută a sectorului informal a reprezentat 156,5 miliarde lei sau 28,7% din PIB 1999 și 211,470 miliarde lei sau 26,4% în 2003 (date preliminarii). Economia neînregistrată din sectorul informal a fost de 29.2 miliarde lei (5,3% din PIB) în 1999 și 39,32 miliarde lei (4,9% din PIB) în 2003 (date preliminarii).
Conform estimărilor Institutului Național de Cercetare în domeniul muncii și protecției sociale proporția forței de muncă angajată în activități informale, atât pe bază temporară cât și permanentă, variază de la 20% la 27%, reprezentând între 2,4 și 3,1 milioane persoane. Natura activităților informale are un impact asupra dimensiunilor ocupării și șomajului deoarece unii dintre cei implicați in sectorul informal pot fi oficial în șomaj.
2.3. Idei în sinteză
Pe parcursul ultimilor ani, România a înregistrat progrese semnificative în stabilizarea macroeconomică. Reformele structurale au fost relansate, noul cadru legal pentru accelerarea privatizării și a înlăturării obstacolelor ce stau în calea dezvoltării sectorului privat ca și finalizarea procesului de restructurare reprezintă priorități înalte ale politicii. Este necesar ca implementarea totală a acestor reforme să sprijine realizarea unei economii de piață funcționale și să consolideze capacitatea României de a face față presiunilor competiționale și puternicelor piețe din cadrul Uniunii. Rata relativ înaltă a ocupării și rate mici ale șomajului se datorează în principal existenței unei importante piețe a muncii rurale și a unui semnificativ sector agricol. Restructurarea necesară a economiei va crea provocări ocupaționale majore pe viitor și este crucial ca România să fie pregătită pentru acestea. Restructurarea agriculturii și industriei și realizarea unei economii capabilă să creeze locuri de muncă în sectorul privat, în ramurile de producție și în special în domeniul serviciilor constituie provocări capitale pentru România.
Note bibliografice:
[1] D. Matei, Piața muncii, Univ. “C.Brâncoveanu” Pitești, 2004.
[2] P. Condrea, Dinamica pieței forței de muncă, Ed. Univ. Tehnice “Gh. Asachi”, Iași, 2002.
[3] www.guvernare.ro
[4] Anuarul statistic – 2003.
3. Manifestarea fenomenului inflaționist
în economie
3.1. Concepte privind inflația
Literatura de specialitate [1] definește inflația ca un dezechilibru structural, monetaro-material, care reflectă existența în circulație a unei mase monetare care depășește nevoile reale ale economiei, ceea ce conduce Ia deprecierea banilor și la creșterea sensibilă, generalizată și durabilă a prețurilor.
De-a lungul timpului, inflația s-a manifestat diferit, în funcție de formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii: monede din metale prețioase, bani din hârtie convertibili în aur, bani din hârtie neconvertibili în aur.
Inflația s-a manifestat, mai întâi, sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale prețioase, fiind cunoscută astăzi ca inflație monetaro-bănească. Acest gen de inflație se caracterizează prin: separarea conținutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conținutul lor real (mai mic); transformarea existenței – aur a monedei în aparență – aur; aglomerarea circulației cu monede ieftine, fără valoare deplină; scăderea puterii de cumpărare a monedelor falsificate.
A doua formă istorică de inflație este cea a banilor de hârtie – convertibili în aur. Atât timp cât banii de hârtie înlocuiau, realmente, aurul monetar, iar cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care acești bani îl reprezentau în circulație, inflația nu putea să apară, ea nu avea baze de desfășurare. Atunci când cei în drept, neținând seama de cantitățile de mărfuri aflate în circulație și de cantitatea de monede de aur necesară realizării mărfurilor, emiteau bani de hârtie peste propria lor măsură, se discreditau în fața agenților economici, scădea puterea lor de cumpărare și antrenau creșterea prețurilor. Deci, inflația de acest gen apărea, atunci când cantitatea banilor de hârtie convertibili în aur, aflată în circulație, o depășea sensibil pe cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar și etalonul aur (cantitatea din acest metal prețios ce era așezată la baza unei unități bănești).
Forma contemporană a inflației este cea a banilor neconvertibili în aur, a cărei premisă a apărut o dată cu prăbușirea etalonului aur. In condițiile contemporane, stabilitatea și normalitatea monetară decurg din înțelepciunea și posibilitatea sistemului bancar de a menține masa monetară în limite considerate normale și din încrederea populației, a agenților economici în capacitatea celor în drept de a menține cantitatea de bani în circulație în limite, fundamentate economic.
Inflația, în condițiile contemporane, se caracterizează prin următoarele [2]:
continuă să rămână un proces obiectiv de depreciere a banilor neconvertibili în aur, de scădere a puterii lor de cumpărare în procesul de circulație (acest proces nu se identifică cu devalorizarea banilor prin măsurile adoptate de agenții economici specializați);
creșterea inflaționistă a prețurilor este un proces de durată, după unele opinii, chiar permanent, un fenomen autoîntreținut (o creștere a prețurilor unor mărfuri generează și antrenează o creștere în lanț la alte bunuri și servicii) și nu un fenomen conjunctura! de creștere a prețurilor. Dacă o cauză izolată și fortuită determină creșterea temporară a prețurilor, nu este vorba de inflație, ci de o simpla tensiune asupra prețurilor. De exemplu, creșterea într-un sezon a prețurilor provocată de o secetă sau de inundații, creșterea prețurilor din preajma sărbătorilor, nefiind fenomene autoîntreținute, nu sunt creșteri inflaționiste;
creșterea prețurilor este diferențiată pe categorii de mărfuri și pe diferite piețe, ceea ce antrenează dezechilibre și redistribuiri de venituri între ramuri economice și socio-grupuri;
inflația exprimă un anume sens al evoluției masei monetare, adică: sporirea mai rapidă a acesteia față de nevoile economiei, respectiv diminuarea ei mai lentă, comparativ cu cât ar cere legea circulației bănești;
e) adâncește dezechilibrele economice, orientează economiile bănești ale populației spre activități speculative, aducătoare de profituri pe termen scurt, sustrăgându-le de la investițiile în acele ramuri ce pot avea efecte benefice asupra cantității și calității ofertei de mărfuri;
f) reprezintă un proces structural macrosocial, efectele ei fiind dependente de sensurile evoluției inflației (creștere, diminuare, stagnare);
g) inflația reprezintă creșterea relativ puternică a prețurilor, peste un anumit prag, peste o anumită limită. în funcție de nivelul creșterii prețurilor considerat ca fiind inflaționist, de-a lungul timpului, chiar conceptul de stabilitate economică și monetară a evoluat.
În ce ne privește, reținem că inflația contemporană se întrepătrunde cu numeroase procese economice și sociale naționale, la nivel macro și mondoeconomic.
3.2. Cauzele inflației
Dezechilibrul pe care îl marchează inflația, între masa monetară excedentară în comparație cu volumul bunurilor și serviciilor destinate pieței poate fi, din punct de vedere teoretic, rezultatul unor cauze care țin, în exclusivitate, de domeniul masei monetare, numai de domeniul volumului de bunuri și servicii sau de amândouă. In practică însă, inflația este susținută de ambele procese [3] .
Inflația monetară (prin monedă). Unii economiști, îndeosebi monetariștii, explică inflația prin cauze monetare, denumită inflație prin monedă. Inflația prin monedă se datorează introducerii și menținerii în circulație a unei mase monetare excedentare raportată la cantitatea de mărfuri și servicii de pe piață, fiind astfel încălcate cerințele legii circulației bănești.
Excedentul de masă monetară în circulație poate fi determinat de mai multe cauze:
emisiunea de monedă propriu-zisă pentru acoperirea deficitelor bugetare și a balanțelor de plăți externe, pentru sporirea salariilor (a veniturilor bănești în general) fără corespondent în creșterea producției de bunuri și servicii marfa, și în creșterea productivității muncii, pentru a oferi agenților economici monedă națională în schimbul celei străine;
crearea de monedă scripturală de către bănci, prin creșterea excesivă a volumului creditelor pe care le acordă; creșterea substanțială a creditului duce relativ repede la un dezechilibru între cererea nominală de bunuri de consum (și investiționale) și oferta reală de asemenea bunuri. Întrucât întreaga masă monetară suplimentară se exprimă în sporirea imediată a cererii de consum, în timp ce investițiile nu se materializează încă în creșteri reale ale ofertei de mărfuri, are loc creșterea prețurilor pe piață. În aceste condiții, creditul pe termen scurt și masa monetară sporesc într-o anumită măsură în afara nevoilor normale ale economiei. Acum, speculanții caută să-și completeze stocurile de mărfuri în așteptarea unor prețuri viitoare superioare, fapt ce diminuează oferta curentă de mărfuri;
control insuficient din partea puterii publice asupra emisiunii de monedă de către băncile comerciale;
creșterea vitezei de circulație a banilor;
scăderea încrederii în moneda națională a posesorilor de economii
bănești, care le introduc în termen scurt în canalele circulației.
Inflația prin cerere este un fenomen de creștere a prețului, provocată de o situație de dezechilibru între o cerere agregată solvabilă prea mare în raport cu oferta agregată la un anumit preț. În condițiile normale, excesul de cerere și în creștere stimulează mărirea producției. Dacă însă creșterea volumului cererii efective nu determină o creștere corespunzătoare a producției, a ofertei, pentru egalizarea cantităților cerute cu cele oferite, prețurile cresc și se manifestă fenomenul inflaționist.
Excesul cererii de consum al populației poate constitui, uneori, factorul principal al inflației. Creșterea cererii de consum a populației poate să provină dintr-o utilizare excesivă a economiilor bănești; ea poate avea ca sursă și creșterea excesivă a salariilor, fără o creștere corespunzătoare a producției sau productivității muncii, ba chiar în condițiile scăderii producției. In țara noastră, din 1990, restituirea părților sociale ale populației de la întreprinderi într-o perioadă scurtă, acordarea unor drepturi salariale neonorate în anii anteriori, pensionarea excesivă a unor categorii de salariați, disponibilizările masive de personal însoțite de acordarea unor importante sume bănești, în condițiile scăderii producției în ansamblu ei, au constituit cauze importante ale declanșării și perpetuării procesului inflaționist.
Inflația prin ofertă. Dezechilibrul inflaționist dintre cerere și ofertă este explicat adeseori prin insuficiența ofertei, prin penuria de bunuri materiale și servicii pe piață. Inflația, a cărei cauză principală constă în insuficiența producției (ofertei), în sensul că sporirea salariilor nu este compensată prin creșterea producției, este considerată de specialiști inflație reală. Insuficiența ofertei poate avea numeroase explicații. In primul rând, ea trebuie căutată în neajunsurile producției, capacitățile de producție insuficiente sau slab utilizate, organizarea defectuoasă, slaba participare la muncă. Importul bazat pe împrumuturi externe poate amâna creșterea prețurilor, dar datoria contractată va greva economia țării în viitor. Condițiile climatice nefavorabile pot reduce producția agricolă și, prin aceasta, scăderea producției în industriile care prelucrează materiile prime agricole, generând un deficit al ofertei agregate. Scăderea ofertei agregate poate fi cauzată și de programele economice distonante adoptate de guvernanți, care sunt urmate de șocuri în producție, fapt ce determină intrarea în criză, ca urmare a efectului de antrenare a mai multor sectoare ale economiei naționale.
Inflația prin costuri. Mulți economiști, în special keynesiștii, insistă adesea pe rolul creșterii costurilor de producție în cadrul fenomenelor inflaționiste (propagarea inflației prin costuri).
Inflația prin costuri exprimă acea creștere inflaționistă a prețurilor datorată creșterii elementelor ce intră în prețuri (materii prime, salarii, beneficii etc). Creșterea costurilor este inflaționistă, atunci când este autoîntreținută, așa cum este de obicei, datorită interdependenței elementelor care compun prețul de producție.
Inflația structurală este generată de condițiile de formare a prețurilor în anumite sectoare ale economiei (apariția marilor grupări economice și sociale: monopoluri, corporații și sindicate; intervenția statului în formarea prețurilor), care pot declanșa presiuni și procese inflaționiste. Cei care dețin puterea de decizie economică pe un anumit segment de piață stabilesc prețuri de monopol sau controlate.
3.3. Formele inflației
În literatura de specialitate [4] se utilizează diferite criterii de delimitare a formelor inflației.
Din punctul de vedere al intensității se disting următoarele forme ale inflației:
inflația moderată (târâtoare, rampantă, latentă), caracterizată printr-o creștere medie anuală a prețurilor de 3%-4%, care duce la deprecierea lentă și progresivă a banilor, fără zguduiri economice; această inflație este însoțită de o creștere economică într-o măsură mai mare;
inflația deschisă (rapidă), în care creșterea anuală a prețurilor se situează între 5%-10% și este însoțită de creșteri economice mai reduse sau chiar de stagnări și scăderi ale producției naționale;
inflația declarată, în care prețurile cresc anual cu 10%-15 %;
inflația galopantă, în care prețurile și tarifele cresc anual cu mai mult de 15%, provocând mari dezechilibre economice și sociale;
hiperinflația, forma cea mai periculoasă și excesivă a inflației, în care prețurile cresc considerabil la intervale scurte de timp, antrenând dezechilibre generale în economia națională, cu efecte sociale dureroase pentru majoritatea populației;
dezinflația se manifestă prin încetinirea durabilă și autoîntreținută a ritmului de creștere a nivelului general al prețurilor. Astfel, atunci când rata creșterii prețurilor trece, de exemplu, de la 15% la 3% pe an, există dezinflație.
Creșterea economică neinflaționistă semnifică o inflație moderată (controlată de guverne și de alți factori de decizie macroeconomică), însoțită de o rată de creștere economică relativ înaltă, mai mare decât cea a inflației. Suportul teoretic al ideii de creștere economică neinflaționistă este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflației asupra dinamicii economice. O astfel de relație cantitativă s-a manifestat în țările dezvoltate economic în deceniile al 6-lea și al 7-lea ale secolului XX, când la o rată medie anuală a inflației mai mică de 3% s-a înregistrat o creștere a producției naționale de 4%-6% anual (în unele țări chiar mai mult).
Creșterea economică inflaționistă relevă un ritm pozitiv de creștere a producției naționale, dar relativ scăzut, însoțit de o rată a inflației mai înaltă decât cea a dinamicii economice.
Stagflația desemnează acea situație din economie în care coexistă inflația cu lipsa de creștere economică notabilă, stagnarea sau chiar scăderea activității economice. In situația de stagflație, productivitatea factorilor se reduce, șomajul crește, dar masa monetară nu se diminuează sau chiar sporește. Stagflația este un fenomen care reflectă structurile capitalismului contemporan (firme mari și rigiditatea prețurilor la scădere) și dificultățile unei reglări prin politicile tradiționale.
Slumpflația sintetizează coexistența inflației galopante cu recesiunea economică.
3.4. Consecințele economice și sociale ale inflației
Consecințele inflației sunt examinate prin prisma reducerii considerabile a puterii de cumpărare a banilor, cunoscută sub numele de depreciere monetară [5]. Deprecierea monetară se manifestă fie față de valoarea mărfurilor și serviciilor, prin creșterea prețurilor, fie prin reducerea cursului monedei naționale în raport cu alte valute; ea se manifestă, de regulă, în ambele sensuri.
a) Consecințele inflației sunt recepționate, în primul rând, de agenții economici aflați în situația de cumpărători.
Prin scăderea valorii banilor, agenții economici cumpără mai puține mărfuri cu o unitate monetară sau cu o sumă dată de bani. Populația, cu aceleași venituri bănești din salarii, pensii, alocații pentru copii, ajutor de șomaj etc. va cumpăra o cantitate mai mică de bunuri de consum și servicii, reducându-li-se nivelul de trai. Agenții economici producători, care înainte de a vinde trebuie să cumpere cu aceeași sumă de bani, se vor aproviziona cu cantități mai mici de materii prime, materiale, combustibili, energie, mașini și utilaje etc. determinând reducerea producției în ciclul următor.
b) Sub incidența inflației cad, de asemenea, economiile agenților economici pentru că puterea de cumpărare a banilor scade și, o dată cu aceasta, resursele lor se diminuează în mod relativ. Funcția banilor, de formă universală, sub care se constituie rezervele agenților economici pentru a-și asigura în viitor producția și consumul, întrucât sunt un simbol al avuției, iar deținerea lor conferă posesorului forță și putere economică, este grav afectată. Prin scăderea valorii banilor, proveniți din muncă și/sau vânzarea unor proprietăți etc. agenții
economici sunt deposedați nelegitim, rapid și puternic de o parte din avuție, din forța și puterea lor economică.
Inflația îi dezavantajează pe creditori. Agenții economici care acordă împrumuturi în bani cu o anumită valoare primesc la scadență aceeași sumă care, datorită inflației, reprezintă în realitate mult mai puțin și cu care vor putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri, înregistrând pierderi, în condițiile în care dobânda nu le compensează. în aceeași situație se află și populația care acordă împrumuturi contractate de către stat prin emiterea de obligațiuni sau alte titluri de stat. Dacă nu li se acordă alte avantaje, subscriitorii sunt practic deposedați de o
parte din banii lor, posedând obligațiuni devalorizate, cu o valoare mult mai mică.
În timpul inflației se manifestă o tendință de scădere a producției, determinată de cauzele amintite mai sus și datorită faptului că producătorii pot realiza profituri mai mari prin creșterea prețurilor și nu a producției. Avantajele însă pot fi numai aparente și imediate, deoarece continuarea acestei stări de lucruri poate duce la faliment. Profiturile nominale obținute, deși mai mari, ca urmare a includerii în costuri a bunurilor de producție consumate, achiziționate la prețuri mai reduse, sunt insuficiente față de cele care trebuie să asigure reproducția.
Inflația elimină o parte din resursele materiale acumulate, asigurând valorificarea la o rată normală a capitalului rămas în circuitul activ. Ea elimină unitățile neeficiente, capacitățile uzate moral și înlesnește adaptarea celor viabile la exigențele impuse de revoluția științifică și tehnică. O parte a potențialului productiv atât material, cât și uman este sacrificat pentru ca mecanismul economic să fie așezat pe criterii de eficiență.
Inflația pune de acord capacitățile de producție cu cerințele sociale reale. Ea exercită o presiune permanentă asupra capacităților de producție mai puțin consolidate și asupra forței de muncă. în perioada de inflație crește considerabil ponderea capitalului împrumutat față de totalul capitalului folosit de unii agenți economici.
g) Inflația de mari proporții, galopantă, constituie un factor dezorganizator al oricărei economii naționale, adâncește instabilitatea vieții economice și sociale. Inflația rapidă afectează grav corelațiile dintre prețurile mărfurilor, deformează eficiența reală și face efectuarea calculelor reale de rentabilitate, de eficiență; în economie nimic nu se mai poate compara; fraudele și evaziunea fiscală iau proporții. Sunt necesare repetate indexări, actualizări de salarii, pensii, alocații etc.
h) O altă consecință gravă a inflației, cu mari implicații în viitor, este aceea că descurajează investițiile productive de lungă durată și orientează resursele bănești spre acțiuni speculative, imediate, curente. Investitorii pe termen lung nu-și mai pot recupera capitalul real. Unii economiști susțin însă că inflația favorizează și intensifică procesul investițional, lucru argumentat, îndeosebi, prin ieftinirea creditului, a tuturor obligațiilor rezultate din împrumuturi pentru reînnoirea și modernizarea echipamentului de producție și a tehnologiilor de fabricație, condiții ale creșterii profitului. Mulțimea factorilor care influențează investițiile determină însă, așa cum arată realitatea, scăderea investițiilor.
i) Una dintre consecințele dezastruoase ale inflației excesive o constituie afectarea și decăderea societății civile.
Trebuie relevat că inflația accentuează deprecierea sau devalorizarea monedei naționale, altfel spus, duce la creșterea cursului de schimb al valutelor străine, cu efecte negative pentru dezvoltarea economico-socială a țării.
3.5. Măsuri antiinflaționiste
Combaterea inflației [6] este deosebit de complexă și contradictorie, și aceasta din mai multe motive. În atenția factorilor de decizie se află, mai întâi, preocuparea ținerii sub control a inflației, menținerea acesteia la o rată redusă, frânarea creșterii masei monetare și a prețurilor, concomitent cu realizarea obiectivelor de evitare a stagnării și de relansare economică, de reducere a șomajului.
In domeniul monetar este necesară reducerea cantității de monedă excedentară existentă în arterele circulației, prin acțiuni ale organismelor financiar-bancare și autoritatea statului.
In funcție de amploarea inflației, de situația economică a țării și de obiectivele politice, economice și sociale urmărite se poate aplica stabilizarea monetară, care cuprinde totalitatea măsurilor radicale întreprinse de stat și organismele sale financiar-bancare pentru restabilirea puterii de cumpărare și a stabilității cursului monedei naționale.
O altă măsură monetară poate fi atragerea economiilor bănești ale populației la instituțiile de credit și transformarea lor în capitaluri active productive. In acest scop se impun dobânzi stimulatorii.
Revalorizarea banilor este o operațiune legală de reîntoarcere a monedei naționale la paritatea pierdută și întărirea cursului oficial în raport cu alte valute. Revalorizarea constă în „scumpirea" valutei naționale în raport cu alte valute; este o metodă folosită pentru stăvilirea creșterii inflaționiste a prețurilor și restabilirea puterii de cumpărare a banilor la nivelul anterior inflației. Ea poate fi folosită când inflația nu s-a agravat încă și există o bună situație economică și financiară în țară, o balanță de plăți excedentară. In situația unei piețe valutare libere, pentru aprecierea cursului monedei naționale se poate acționa de către banca de emisiune, prin vânzări de valută.
Reducerea creditului prin ridicarea ratei dobânzilor și a ratei de scont, sporirea rezervelor obligatorii, contingentarea creditului sunt alte măsuri de combatere a inflației. Trebuie avut în vedere ca reducerea creditului din economie determină reducerea investițiilor, cu influențe negative asupra producției și a ofertei. Influențele negative sunt resimțite în principal de firmele mici și mijlocii, de micii fermieri, comercianți, oameni de afaceri etc. Firmele mari sunt mai puțin afectate, deoarece ele se bazează, în mare măsură, pe autofinanțare.
In domeniul politicii fiscale și a cheltuielilor publice se impun următoarele măsuri: micșorarea și eliminarea deficitelor bugetului de stat și ale bugetelor locale, realizarea de excedente bugetare, reducerea și lichidarea datoriei publice, comprimarea cheltuielilor publice, reducerea cheltuielilor private din fonduri împrumutate, încasarea de impozite progresive majorate, taxe, amenzi etc. asupra veniturilor și bunurilor acumulate pe căi ilicite; stabilirea și încasarea unor impozite echitabile pe salarii, drepturi de autor, pe veniturile agricultorilor etc. care să stimuleze munca tuturor categoriilor sociale ale populației și să conducă la creșterea ofertei de bunuri și servicii.
Inflația poate fi combătută și prin măsuri de dirijism economic, cum ar fi: înghețarea prețurilor și a tarifelor, reducerea lor, înghețarea salariilor și a altor venituri ale populației, restrângerea unor avantaje de ordin social etc.
O contribuție de fond la stoparea și combaterea inflației trebuie să o aducă sporirea volumului bunurilor și serviciilor, prin: dezvoltarea activităților productive, cu scopul de a mări oferta de bunuri și servicii; schimbarea și adaptarea structurii activităților economice în vederea concordanței ofertei cu volumul și structura cererii de bunuri economice; îmbunătățirea calității produselor etc.
3.5.1. Studiu de caz: Model de țintire a inflației
În cele ce urmează recurgem la un model simplu de țintire a inflației în cadrul strategiilor de politică monetară alternative în perspectiva aderării României la UE, în a cărui elaborare s-a avut în vedere estimarea unei ecuații a cererii agregate, a unei ecuații a ofertei agregate (curba Lucas Phillips) și o funcție de reacție a BNR [7].
Forma de curba a lui Phillips aleasă pentru a fi estimată pentru datele din România este:
(1)
In relația (1), termenul reprezintă o măsură a inflației interne care cuprinde două componente:
reprezintă așteptările inflaționiste.
reprezintă componenta backward looking a ratei inflației. Această componentă asigură persistența inflației și nu permite modificarea substanțială a acesteia de la o perioadă la alta.
Termenul cuantifică influența inflației importate asupra ratei inflației. Termenul conține ca măsură a inflației în preturile de import. Din această rată a inflației se scade influența pe termen lung a cursului real de schimb , păstrând doar influența modificării prețurilor externe.
Termenul yt-1 reprezintă măsura output gap-ului ca deviație a PIB real de la valoarea să potențială. Pe termen lung, PIB real tinde către valoarea sa de echilibru, output gap-ul tinzând la zero.
Ecuatia cererii agregate leagă comportamentul output gap-ului de evoluția dobânzii reale și a cursului real de schimb. Forma ecuației ce va fi estimată este:
.
Variabila independentă reprezintă gap-ul ratei reale a dobânzii. Variabila it reprezintă rata nominala a dobânzii, iar reprezintă așteptările inflaționiste. Rata reală de trend () și gapul ratei reale sunt variabile neobservabile și sunt obținute prin filtrare. Variabila independentă reprezintă gap-ul cursului real de schimb.
Funcția de reacție ce va fi folosita în analiză exprima felul în care autoritățile monetare decid să modifice instrumentul de politică monetară folosit (o rata de dobândă) ca urmare a deviației inflației de la ținta stabilită și a output-ului de la nivelul său potențial. Dacă banca centrală dorește să urmărească și evoluția cursului de schimb, atunci în funcția de reacție va fi inclus și un termen în deviații ale cursului de schimb de la trend.
Funcția de reacție are următoarea expresie:
Datele folosite la estimarea ecuațiilor (1) și (2) au frecvența trimestrială și acoperă perioada de timp cuprinsă intre trimestrul întâi al anului 1998 și trimestrul al doilea al anului 2004.
Ecuația cererii agregate a fost estimată folosind metoda generalizată a momentelor (GMM). Instrumentele folosite au fost laguri ale variabilelor independente. Probabilitatea mare asociată coeficientului gapului cursului de schimb real a facut ca acesta să fie scos din ecuație.
Ecuația estimată a fost:
Ambii coeficienți estimați sunt semnificativi din punct de vedere statistic și au semnele sugerate de teoria economică. Coeficientul lagului output gap-ului arată o persistență ridicată, fiind mai mare de 0.8, așa cum sugerează literatura de specialitate.
Instrumentele folosite au fost laguri ale variabilelor independente: yt-2, , . Testele privind calitatea regresiei sunt:
Ecuația ofertei agregate (a curbei Phillips Lucas) a fost estimată folosind GMM. Rezultatele estimării sunt prezentate în continuare.
Instrumentele folosite au fost πt-2, , yt-2.
Indicatorii privind calitatea estimării sunt redate în tabelul urmator:
Imposibilitatea estimării funcției de reacție a lăsat la discreția autorilor alegerea coeficienților din funcția de reacție. Pentru alegerea funcției de reacție, putem utiliza mai multe scenarii, testând unele instrumente de control:
Analiza funcțiilor de răspuns la socuri
Compararea corelațiilor existente între seriile reale cu cele obținute în urma simulărilor.
Pentru a realiza simulările, recurgem la modelul in EViews, simulările fiind rezultatul inducerii unor șocuri în reziduurile celor trei ecuații principale ale modelului (cererea agregată, oferta agregată, funcția de reacție).
Alegerea coeficienților din funcția de reacție trebuie să țină cont și de alegerea lead-ului k în termenul de abatere a inflației. Alegerea unui lead mai mare (4 în loc de 1) presupune alegerea unui coeficient γ1 mai redus. Un lead mare coroborat cu un coeficient γ1 mare semnifică o politică monetară agresivă, care urmărește acomodarea rapidă a șocurilor, cu orice costuri. In astfel de cazuri apar situații de overshooting, variabilele alternând perioade de creștere și reducere înainte de a se stabiliza.
Scenariile folosite au fost:
Model cu funcție de reacție cu un lead și un coeficient de ajustare a ratei dobânzii la rata inflației de 2.5.
Un șoc în rata inflației este acomodat complet în 18 trimestre. Modificarea inflației de la valoarea inițială este mai mică de 0.1 puncte procentuale (pp) după 7 trimestre. Output gap-ul se modifică cu o întârziere de un trimestru, iar reducerea sa maximă este de 0.13 puncte procentuale. Șocul este complet acomodat în aproximativ 20 de trimestre. Ca urmare a creșterii inflației cu 1 pp, rata dobanzii crește, atingând nivelul maxim (cu mai mult de 1 pp peste nivelul inițial) după două trimestre de la producerea socului. Ca urmare a reducerii rapide a inflației și, în consecință, a reducerii previziunilor inflaționiste, rata dobânzii scade sub nivelul de dinaintea șocului după 6 trimestre de la producerea socului. Reducerea ratei dobânzii antrenează o stabilizare mai lentă a output gap-ului. Reactivitatea deosebită a ratei dobânzii este dată de includerea în funcția de reacție a ratei inflației la momentul următor calculării ratei dobânzii. Cu cat acest lead este mai redus, cu atât crește variabilitatea output gap-ului.
Creșterea output gap-ului cu 1 pp conduce la creșterea ratei inflației cu 0.6 pp după trei trimestre de la înregistrarea șocului. Reacția ratei dobânzii este mai mare decât cea a inflației la un șoc pozitiv in output gap. In funcția de reacție, creșterea ratei inflației – și a previziunilor inflaționiste – este compensată de reducerea output gap-ului. Gap-ul PIB scade sub nivelul anterior șocului ca urmare a creșterii ratei dobânzii. Nivelul sau minim este de 80% din valoarea înregistrată înainte de producerea șocului. Șocul de cerere agregată este acomodat mai rapid decât un șoc în curba Phillips.
Un șoc în rata dobânzii atrage o variabilitate ridicată a ratei inflației și a output gap-ului. Astfel, o decizie greșită de politica monetară determină creșterea volatilității celor două variabile macroeconomice. Atât rata inflației, cât și output gap-ul se stabilizează greu și prezintă fluctuații între 94% și 103%, respectiv între 90% și 105% din valorile înregistrate înainte de producerea șocului. De remarcat faptul că variabilitatea output gap-ului este mai mare decât variabilitatea inflației. Reacția output-ului și a inflației la șocul de politica monetară arată importanța luării unor decizii corecte privind modificarea ratelor de dobândă.
Șocurile prezentate au fost calculate pentru un coeficient al output gap-ului în funcția de reacție de 0.2. Simulările au arătat că un coeficient de 0.25 conduce la obținerea de rezultate similare.
Model cu funcție de reacție cu lead egal cu 4 și un coeficient de ajustare a ratei dobânzii la rata inflației de 1.5
In cazul unui lead egal cu 4 pentru abaterea inflației de la target în funcția de reacție banca centrală nu va mai ajusta instrumentul sau (rata dobânzii) funcție de deviațiile față de inflația previzionată pentru trimestrul următor (ca în cazul unui lead egal cu 1) ci funcție de deviațiile față de inflația previzionată pentru următoarele 4 trimestre (un an), funcția de reacție fiind de altfel una forward looking.
Pentru un lead de 1 an, un șoc pozitiv în rata inflației (un șoc de ofertă agregată) de 1 punct procentual este acomodat complet în 12 trimestre. Output gap-ul se modifică cu o întârziere de un trimestru. Șocul este complet acomodat în aproximativ 15 trimestre. Pentru a contracara creșterea de inflație, răspunsul politicii monetare este de creștere a ratei dobânzii, dar această creștere este de o dimensiune mult mai mică decât în cazul lead-ul de 1. Rata dobânzii atinge nivelul maxim (cu 0.2 pp peste nivelul inițial) după o periodă mai mare de timp (cinci trimestre) decât în cazul lead-ului egal cu 1, ceea ce semnifică un răspuns mai gradual și mai lent al politicii monetare. Ca urmare a creșterii mai încete a ratei dobânzii, rata dobânzii nu mai scade sub nivelul de dinaintea șocului stabilizându-se la nivelul inițial. Reducerea ratei dobânzii antrenează și stabilizarea output gap-ului.
Creșterea output gap-ului cu 1 pp printr-un șoc de cerere agregată conduce la creșterea ratei inflației cu 0.65 pp după 6 trimestre de la înregistrarea șocului. Reacția ratei dobânzii este mai mare decât cea a inflației la un șoc pozitiv in output gap. In funcția de reacție, creșterea ratei inflației – și a previziunilor inflaționiste – este compensată de reducerea output gap-ului.
Un șoc în rata dobânzii atrage o variabilitate mult mai redusă a ratei inflației și a output gap-ului decât în cazul unui lead egal cu 1. Rata inflației și output gap-ul prezintă fluctuații între 96% și 100.5%, respectiv între 94% si 100.5% din valorile înregistrate înainte de producerea șocului. De remarcat de asemenea faptul că variabilitatea output gap-ului este mai mare decât variabilitatea inflației.
Analiza corelațiilor obținute din model arată că aceste corelații sunt similare ca semn celor obținute pentru datele reale, dar că modelul supraestimează relația dintre output gap și rata inflației. Ca urmare, trebuie avută în vedere posibilitatea creșterii exagerate a inflației ca rezultat al simulării scenariilor cu ajutorul modelului de politică monetară. Funcția de reacție care ține cont de evoluția inflației pe un orizont de un an conduce la reacții la șocuri mai stabile pentru rata inflației și output gap, dar supraestimează impactul politicii monetare asupra economiei reale reprezentate de output gap. Corelațiile reale sugerează o legătură mai puțin puternică între rata dobânzii și output gap, ceea ce înseamnă că stabilizarea output gap-ului în urma înregistrării unor șocuri se realizează mai încet decât o sugerează modelul.
Din punctul de vedere al criteriilor nominale și reale de aderare la Uniunea Monetară Europeană, procesul dezinflaționist trebuie realizat ținând cont de faptul că economia reală trebuie să crească într-un ritm ridicat pentru a atinge criteriul PIB/locuitor. In plus, orice reacție prea agresivă a politicii monetare generează o creștere a volatilității output gap-ului care are ca efect încetinirea procesului de creștere economică.
3.6. Idei în sinteză
Inflația este expresia creșterii generale, neuniformă și inegală, a prețurilor mărfurilor atât a bunurilor de consum, cât și a bunurilor de producție, atât a bunurilor materiale, cât și a serviciilor și nu doar creșterea prețurilor unor produse. Pentru a fi considerată o creștere inflaționistă, creșterea prețurilor trebuie să fie rezultatul ridicării nivelului prețurilor unei părți importante din mărfuri, în decursul unei perioade. Dacă această creștere este rezultatul sporirii vertiginoase numai la una sau câteva grupe de mărfuri corporale sau servicii, în timp ce la celelalte nu au loc astfel de schimbări sau chiar survin
unele reduceri de prețuri, starea nu poate fi interpretată ca fiind neapărat de natură inflaționistă.
În strictă conexiune cu tema demersului nostru, arătăm că inflația generează și extinde șomajul, ca urmare a implicațiilor negative multiple a inflației asupra creșterii economice. Totodată, agenții economici urmăresc creșterea competitivității, în care scop aplică tehnologii moderne care ridică randamentele și diminuează numărul personalului.
Note bibliografice:
[1] N.Clipa, Economie politică, Editura Sedcom Libris, Iași, 1999.
[2] Iancu Aurel, Bazele teoriei politicii economice, Editura AII Beck, București, 1998.
[3] Flamant Maurice, L'inflation, P.U.F., Paris, 1972.
[4] Didier Michel P., Economia: Regulile jocului, Editura Humanitas, 1994.
[5] Frisch Helmuth, Teorii ale inflației, Sedona, Timișoara, 1997.
[6] Chiriță Nora, Emil Scarlat, Politici macroeconomice. Teorie și aplicații, Editura Economică, București, 1998.
[7] Conf. univ. dr. Ionela Costica, Strategii de politică monetară alternative…, ASE, Fac. de Finanțe, București, 2004.
4. Inflația și șomajul. Curba lui Phillips
4.1. Relația dintre rata de creștere a salariilor nominale și nivelul șomajului
Relația dintre inflație și șomaj este surprinsă cu ajutorul curbei Phillips, după numele economistului englez care a fundamentat-o pentru prima dată [1]. Plecând de la ipoteza conform căreia modificarea prețului este egală cu modificarea salariului minus efectul creșterii productivității muncii, Phillips a pus în evidență o relație inversă și stabilă între creșterea ratei șomajului și creșterea ratei inflației.
Studiul empiric efectuat de Phillips a sugerat faptul că. șomajul a fost mai mare când ritmul de creștere a salariului nominal a fost mai lent și invers, șomajul a fost mai mic când creșterile salariului nominal au fost mai rapide. Curba Phillips stabilește astfel o relație între rata de creștere a salariilor nominale (monetare), pe de o parte, și nivelul șomajului exprimat în procente din populația activă totală, pe de altă parte, (Fig. 4.1.).
Fig. 4.1. Curba Phillips
Atunci când rata șomajului este scăzută, competiția dintre cei care solicită forță de muncă face ca salariile să crească rapid. Această concurență este revigorată de faptul că cererea globală de bunuri și servicii este importantă ceea ce sporește nevoile de forță de muncă. Dimpotrivă, o rată a șomajului ridicată ce presupune un excedent important de ofertă asupra cererii de muncă împiedică creșterea rapidă a salariilor [2].
Dată fiind legătura stabilită între creșterea salariilor și cea a prețurilor, relația lui Phillips între rata șomajului și rata de creștere a salariilor se transpune cu ușurință într-o relație între rata șomajului și rata creșterii prețurilor. In particular, prețuri stabile nu pot fi obținute, pe termen scurt, decât cu un șomaj ridicat în timp ce o rată a ocupării mare nu poate fi atinsă decât cu prețul unei inflații excesive.
Curba lui Phillips nu are aceeași poziție în decursul timpului. Dimpotrivă, unii economiști nu ezită să afirme că astăzi, în țările dezvoltate, această curbă este situată mai la dreapta față de poziția ei de odinioară. Pe graficul din figura 3.1., ea capătă poziția BB' față de cea inițială AA'. Cu alte cuvinte, la ora actuală, o rată a ocupării dată, nu poate fi atinsă decât cu prețul unei rate a inflației mai ridicate sau o rată dată a creșterii prețurilor reclamă, în condițiile actuale, mai mult șomaj ca înainte.
Dacă pe termen scurt, curba Phillips permite efectuarea unei alegeri între șomaj și creșterea prețurilor, unii autori pun sub semnul întrebării principalele concluzii care se degajă din această analiză dacă o privim pe termen lung. Astfel, curba Phillips, pe termen lung, va fi verticală și corespunde "ratei șomajului natural". Rata "șomajului natural" va fi singura compatibilă cu o inflație stabilă. Dacă nici o forță nu modifică curba ofertei sau a cererii agregate, rata de creștere a prețurilor va rămâne stabilă în decursul timpului [3].
4.2. Corelații șomaj – inflație pe termen lung
Pentru a crește gradul de sugestivitate, recurgem la cale grafică, Figura 4.2.1. reflectând evoluția ratei șomajului și a inflației pe termen lung [4].
Fig. 4.2.1. Curba Phillips pe termen lung
Inițial, în punctul A, rata șomajului este egală cu "rata naturală a șomajului" iar rata inflației este stabilă. Dacă cererea de bunuri și servicii crește, economia se deplasează de la punctul A la B de-a lungul curbei Phillips pe termen scurt (EE'), șomajul se reduce , iar rata inflației crește. Datorită faptului că lucrătorii și întreprinzătorii vor anticipa o inflație mai puternică, ei vor integra o rată așteptată de creștere a prețurilor mai ridicată în prețurile de vânzare ale bunurilor și în revendicările salariale ale muncitorilor, curba Phillips se va deplasa în sus de la poziția EE' la FF' (punctul C). Creșterea prețurilor care reduce cererea de bunuri și servicii va face ca rata șomajului (punctul D) să revină la nivelul său natural.
In consecință, pe termen lung, curba Phillips va fi reprezentată printr-o linie verticală căreia îi corespunde pe abscisă "rata naturală a șomajului" iar toate măsurile de reducere a șomajului sub rata "naturală" vor avea drept efect creșterea prețurilor.
Milton Friedman a mers mai departe [5] și a interpretat curba lui Phillips în condiții non-inflaționiste. Șomajul apărut în condiții non-inflaționiste este denumit de Friedman, șomaj natural. (Figura 4.2.2.).
Rata naturală a șomajului reprezintă acea rată a șomajului care nu crește odată cu inflația. Agenții economici anticipează inflația și se adaptează rapid la schimbări. într-un prim timp, agenții se pot înșela în privința relansării, rata șomajului se reduce puțin și inflația progresează, dar rapid anticipările se adaptează fenomenului inflaționist și rata șomajului revine la nivelul de echilibru. Concluzia lui Friedman este dură: dacă un guvern persistă în practicarea deficitului bugetar, va fi mereu inflație și șomaj.
Figura 4.2.2. Curba lui Phillips în condiții non-inflaționiste
Complexitatea celor două fenomene, șomajul și inflația, dar și interdependențele dintre ele, cer o abordare mai largă în cadrul măsurilor de politică economică generală, de politică monetară, fiscală și bugetară.
4.3. Idei în sinteză
Putem afirma că, dacă agenții economici anticipează creșterile de prețuri care rezultă dintr-o sporire a salariilor superioară câștigurilor de productivitate a muncii, curba Phillips este perfect inelastică față de rata inflației. Ca urmare, curbele lui Phillips nu constituie decât fenomene tranzitorii în așteptarea rezultatului anticipărilor adaptive. Atunci când anticipările se realizează curba lui Phillips este verticală așa cum se poate observa în reprezentarea grafică alăturată.
Milton Friedman consideră că existența unei relații între creșterea șomajului și creșterea ritmului inflației este un fenomen tranzitoriu care va dispare pe măsură ce agenții economici își vor ajusta anticipațiile inflaționiste la noile repere ale economiei.
P.A. Samuelson [6] consideră că această curbă inflație-șomaj constituie o certitudine permanentă a economiei. Pornind de la diagrama construită cu ajutorul curbelor Phillips, el consideră că responsabilii de politică economică au numai de a alege nivelul de echilibru. Relevăm că toate încercările de a reduce rata șomajului sub rata "șomajului natural" nu au ca efect decât relansarea inflației. Rata șomajului natural corespunde produsului național real de ocupare deplină. Atunci când rata inflației crește în raport cu nivelul său anterior, indivizii își vor adapta comportamentul lor la această rată a inflației mai ridicată și anticipează, în consecință, o creștere a prețurilor mai puternică. Pe termen scurt, curba Phillips se deplasează în sus iar rata șomajului revine la nivelul său "natural" pentru o rată a inflației mai ridicată.
Aceasta reprezintă faimoasa "dilemă crudă" a lui Samuelson în care trebuie de ales între inflație și șomaj; dacă se dorește o rată a șomajului scăzută trebuie să se asume riscul unei rate importante a inflației; dacă se vrea asigurarea stabilității prețurilor, atunci trebuie avut în vedere riscul unui șomaj important.
Putem concluziona că, pe termen lung, curba Phillips reflectă în termenii modelului neoclasic relația existentă între rata șomajului de echilibru pe termen lung și rata inflației, când aceasta nu este anticipată.
Note bibliografice:
[1] A.W. Phillips a publicat un studiu în care pune în relație rata de creștere a salariului și cea a șomajului în Anglia pentru perioada 1861-1957. Diagramele obținute de el au devenit repede celebre fiind cunoscute în literatura economică sub numele de "curbele lui Phillips". El a ajuns la concluzia că atunci când inflația și șomajul cresc – iar apoi descresc, nivelul șomajului nu revine la cel inițial, existând o legătură inversă între rata inflației și rata șomajului (Cf. N.Clipa, Economie politică, Editura Sedcom Libris, Iași, 1999).
[2] Ridicarea salariilor nu presupune în mod automat o creștere a prețurilor datorită faptului că productivitatea marginală fizică a muncii nu rămâne neschimbată.
[3] Relevăm că toate încercările de a reduce rata șomajului sub rata "șomajului natural" nu au ca efect decât relansarea inflației. Așa cum am arătat la tema despre șomaj, "rata șomajului natural" corespunde produsului național real de ocupare deplină. Atunci când rata inflației crește în raport cu nivelul său anterior, indivizii își vor adapta comportamentul lor la această rată a inflației mai ridicată și anticipează, în consecință, o creștere a prețurilor mai puternică. Pe termen scurt, curba Phillips se deplasează în sus iar rata șomajului revine la nivelul său "natural" pentru o rată a inflației mai ridicată.
[4] Friedman Milton, Emil Classen, Pascal Salin, L 'Occident en desarroai, turbulences d'une economie prospere, Paris, Dunod, 1978.
[5] Friedman Milton, Capitalism și libertate. Editura Științifica și Enciclopedică, București, 1994.
[6] Samuelson P.A., William D. Nordhaus, Economia, Decimotercera Edicion, McGraw-Hill, 1990.
5. Presiunea fiscală și șomajul
5.1 Teoria Laffer
Între cele mai cunoscute teorii care explică șomajul și oferă și soluții de reducere este teoria ofertei. Autorii teoriei ofertei [1], în special A. Laffer, explică creșterea șomajului prin presiunea fiscală. Curba lui Laffer pune astfel în relație ocuparea cu presiunea fiscală și încasările fiscale. Pentru aceasta Laffer folosește o funcție de producție în care capitalul și munca sunt substituibile, iar factorii sunt plătiți la productivitatea lor marginală.
Q = K L1-
unde:
Q – producția
K – capitalul
L – munca
– elasticitatea capitalului
1 – – elasticitatea muncii
iar 0 < < 1, pentru că nu se poate produce fără o oarecare cantitate din fiecare .
Curba lui Laffer reflectă adevărul potrivit căruia, ratele înalte ale impunerii ucid totalul.
Figura 5.1. Curba lui Laffer
Curba este ușor de interpretat și de înțeles: dacă rata de impozitare este 0%, încasările fiscale sunt evident nule, iar dacă rata de impozitare este 100%, încasările fiscale vor fi tot nule, pentru că agenții economici vor renunța la muncă oficial, respingând o astfel de atitudine confiscatoare.
Se poate imagina însă că rata de impozitare este 50% și că ea corespunde nivelului psihologic de la care este mai dificil de lucrat, pentru că simbolic se lucrează mai mult pentru stat și mai puțin pentru sine (vezi Figura 5.1.).
Laffer demonstreză că situația este teoretică, iar punctul A corespunde ratei impozitului până la care randamentul este maxim. Acest punct maxim permite delimitarea celor două părți: partea eficientă (a valorilor normale) de cea ineficientă (a valorilor excesive). Autoritățile au de ales între acestea două, care le asigură aceleași încasări fiscale, dar punctul X este preferabil lui Y pentru că ocuparea în X este mai mare decât ocuparea în Y.
Statul poate să obțină o rată mai scăzută a încasărilor de nivelul a (Figura 5.2.) ușurând sarcinile administrațiilor, cetățeni și agenți economici [2]. Aceasta permite să se obțină un nivel al finanțării publice într-o economie în creștere și cu un nivel înalt de ocupare.
Curba lui Laffer poate fi utilizată pentru a ilustra exemple de țări cu toleranță fiscală sau cu presiune fiscală.
Figura 5.2. Țări cu puternică toleranță fiscală
Figura 5.3. Țări cu slabă toleranță fiscală
Teoria lui Laffer, aplicată într-un cadru liberal, a dat randamente pe termen scurt și mediu. Implicând o problemă economică și o problemă socială, în mod normal, aplicarea ei continuă cere ajustări și rectificări [3].
5.2. Idei în sinteză
Teoria ofertei face parte dintre cele mai cunoscute teorii care explică șomajul și oferă și soluții de diminuare a acestuia. Autorii teoriei ofertei, în special A. Laffer, explică creșterea șomajului prin presiunea fiscală. Curba lui Laffer pune astfel în relație ocuparea cu presiunea fiscală și încasările fiscale. Pentru aceasta Laffer folosește o funcție de producție în care capitalul și munca sunt substituibile, iar factorii sunt plătiți la productivitatea lor marginală. Curba lui Laffer reflectă adevărul potrivit căruia, ratele înalte ale impunerii subminează realizarea obiectivului bugetar național.
Note bibliografice:
[1] N.Clipa, Economie politică, Editura Sedcom Libris, Iași, 1999.
[2] Dornbusch Rudiger/Stanley Fischer, Macroeconomia, Sedona, Timișoara, 1997.
[3] Lipsey Richard G., Peter O Steiner, Analyse economique (economics), Edition Cujas, Paris, 1975.
6. Intervenția statului în
materie de ocupare
6.1. Preocupări în planul românesc
Un serviciu public de ocupare (SPO) eficient reprezintă un instrument important al politicii de ocupare într-o perioadă de tranziție și restructurare economică. SPO are un rol esențial în adaptarea populației la schimbarea condițiilor – sprijinirea și încurajarea mobilității și flexibilității, ajutând populația să identifice și să dobândească calificările, atitudinile și alte însușiri ce sunt necesare în noile sectoare în dezvoltare ale economiei [1]. În mod special, în contextul unei piețe a muncii duale și în perspectiva unor restructurări ulterioare ale economiei din România, este necesară o abordare mai activă și mai preventivă a șomajului. Capacitatea SPO de a dezvolta o asemenea abordare depinde pe de o parte de nivelul resurselor alocate și de modalitatea în care aceste resurse sunt repartizate.
Intervenția statului în materie de ocupare [2] se realizează prin intermediul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă. Aceasta, separat de sediul central din București, are 42 de agenții județene pentru ocuparea forței de muncă (câte una în fiecare județ) și 177 de agenții locale. Suplimentar mai există 73 de birouri locale înființate în localități mai mici și "puncte de lucru" în zonele monoindustriale sau în zonele unde marile companii sunt în curs de restructurare. În cadrul birourilor și punctelor de lucru își desfășoară activitatea 2-5 persoane detașate de la agențiile locale.
Serviciile furnizate de agențiile locale includ înregistrarea, controlul eligibilității pentru indemnizații de șomaj, acordarea primului sprijin șomerilor sub forma consilierii, medierea locurilor de muncă și furnizarea unei oferte adecvate în ceea ce privește măsurile active. Pe lângă atribuțiile lor administrative și financiare, agențiile județene sunt însărcinate cu organizarea programelor de formare pentru șomeri și cu furnizarea altor programe de măsuri active.
Până în momentul de față șomajul a rămas relativ scăzut, dar situația s-ar putea modifica în viitorul apropiat, deoarece încă sunt așteptate restructurări majore ale economiei. Ultima reformă oferă un cadru mai cuprinzător pentru o politică activă. Cu toate acestea, România va trebui să-și revizuiască aranjamentele de finanțare, nivelul resurselor precum și furnizarea de programe active, obiectivele vizate și impactul acestora, pentru a fi pregătită în mod corespunzător să facă față provocărilor viitoare și pentru a permite politicilor active să sprijine pe deplin forța de muncă și să contribuie la transformarea ei.
Concentrarea programelor active pe subvenționarea ocupării și evaluarea impactului acestora merită o atenție deosebită în acest sens, precum și necesitatea ca furnizarea de măsuri de formare să se extindă în mod semnificativ. Au fost întreprinși primii pași pentru modernizarea managementului SPO. Reorganizarea atribuțiilor între agențiile regionale și locale constituie o condiție necesară, care trebuie să se concretizeze rapid. Este necesară o revizuire a alocării personalului între agențiile locale și regionale în vederea succesului implementării strategiei de modernizare și pentru dinamizarea noii politici. Metodele de înregistrare trebuie să fie urgent revizuite astfel încât capacitatea și resursele SPO alocate efectiv dinamizării și sprijinului activ să fie îndreptate eficient către persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.
Datorită nivelului ridicat al șomajului de lungă durată, este necesară dezvoltarea și implementarea unei abordări care să permită rezolvarea problemelor șomerilor într-un timp cât mai scurt, prin intermediul măsurilor active adaptate la situația și nevoile lor individuale.
Organizarea structurilor regionale și locale pentru dezvoltarea și implementarea politicii de ocupare poate facilita rezolvarea dezechilibrelor regionale ale pieței muncii. În anticiparea viitoarelor restructurări majore, România va examina instrumentele de politică adecvate, incluzând strategiile de dezvoltare regională, promovarea mobilității forței de muncă și a dezvoltării resurselor umane, asigurând în același timp o furnizare corespunzătoare a programelor de măsuri active pe întreg teritoriul.
6.2. Idei în sinteză
Rata șomajului a scăzut și s-a stabilizat la aprox. 5,5% la mijlocul anilor ’90. Creșterea observată de atunci înainte, pare a se stabiliza în 2003, când rata șomajului s-a menținut la 6,5%, 6,9% pentru bărbați (peste media UE de 6,6%) și 6% pentru femei (sub media UE de 9%). În 2002, rata șomajului a fost de două ori mai mare în mediul urban (8,4%) comparativ cu mediul rural (3,6%). Diferența s-a mărit de atunci și în 2004, rata șomajului în mediul urban era de 11,7% comparativ cu 2,4% în mediul rural.Ca și în alte țări, șomajul în rândul tinerilor este mai ridicat ca cel în rândul adulților. În 2003, șomajul în rândul celor de 15-24 ani ajungea la 16,5% comparativ cu 6,9% printre cei de 25-54 ani. Șomajul pe termen lung rămâne ridicat în ciuda descreșterii nivelului general al șomajului. În 2004, 48,6% (adică 3,2% din forța de muncă de 15 ani și peste) a fost în afara muncii pentru un an sau mai mult, din care aproape 50% pentru 2 ani și mai mult. Șomajul pe termen lung tinde să fie mai ridicat la femei decât la bărbați. În 2004, procentul de șomeri pe termen lung în rândul femeilor era de 50,3% (adică 3% din forța de muncă feminină) comparativ cu 47,4% (adică 3,3% din forța de muncă masculină) pentru șomerii din rândul bărbaților.
Note bibliografice:
[1] Galbraith John Keneth, Știința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1982.
[2] www.guvernare.ro
7. Date statistice privind somajul in Romania in perioada 2005 – 2007
Numarul somerilor inregistrati, la sfarsitul perioadei :
Mii persoane
Sursa de date: Agentia Nationala de Ocupare a Fortei de Munca
Rata somajului inregistrat, la sfarsitul perioadei :
%
Sursa de date: Agentia Nationala de Ocupare a Fortei de Munca
Explicația nivelului scazut a ratei somajului in 2006 o constituie creșterea economică înregistrată, fenomen ce a generat o capacitate sporită a economiei de a consolida locurile de muncă existente și de a crea noi locuri de muncă, oferind oportunități de încadrare persoanelor în căutarea unui loc de muncă.
Numarul somerilor inregistrat, la sfarsitul perioadei:
Mii persoane
Sursa de date: Agentia Nationala de Ocupare a Fortei de Munca
Rata somajului inregistrat, la sfarsitul perioadei:
%
Sursa de date: Agentia Nationala de Ocupare a Fortei de Munca
Explicația nivelului scazut a ratei somajului in 2006 o constituie creșterea economică înregistrată, fenomen ce a generat o capacitate sporită a economiei de a consolida locurile de muncă existente și de a crea noi locuri de muncă, oferind oportunități de încadrare persoanelor în căutarea unui loc de muncă.
Comparativ cu anul 2005, în anul 2006, numărul persoanelor intrate în șomaj ca urmare a disponibilizărilora scăzut cu doar 504 persoane.
Numarul somerilor inregistrat, la sfarsitul perioadei:
Mii persoane
Sursa de date: Agentia Nationala de Ocupare a Fortei de Munca
Rata somajului inregistrat, la sfarsitul perioadei:
%
Sursa de date: Agentia Nationala de Ocupare a Fortei de Munca
Caracteristic pentru 2007 a fost : situarea in fiecare luna sub nivelul anilor anteriori si accentuarea tendintei de aplatizare a curbei reprezentand evolutia ratei somajului pe luni
Explicația nivelului scazut a ratei somajului in 2007 o constituie creșterea economică înregistrată, fenomen ce a generat o capacitate sporită a economiei de a consolida locurile de muncă existente și de a crea noi locuri de muncă, oferind oportunități de încadrare persoanelor în căutarea unui loc de muncă.
8. Concluzii
Școala clasică abordează problema ocupării forței de muncă cu preponderență în conexiune cu șomajul, acesta din urmă fiind în fapt obiect principal al studiului economic în cauză. Șomajul era considerat o piedică efemeră, ușor surmontabilă, prin simpla declanșare a automatismelor economice: dacă șomajul apare și crește la un moment dat, salariile scad, forța de muncă se ieftinește, costul se reduce, ceea ce permite producătorului să mărească producția și să angajeze un număr tot mai mare de muncitori, făcând astfel să dispară șomajul.
Singurul dintre clasici care face excepție în ceea ce privește soluția pentru șomaj este Malthus, după care "nu trebuie acționat decât asupra ofertei de forță de muncă, devenită excedentară (în ansamblul ei), care urmare a acțiunii legii populației (formulată de acesta), pentru a o aduce la nivelul cererii, iar remediile sunt cunoscute: absența, viciul și nenorocirea."
Criza anilor 1929 – 1933, generatoare de șomaj și inflație, punând serios în cauză valabilitatea preceptelor liberalismului clasic (pe baza căruia a apărut teoria keynesistă) a găsit în relansarea cererii globale, prin stimularea atât a consumului cât și a investițiilor, soluția limitării șomajului.
Înviorarea investițiilor pe calea unui credit facil sprijinit de politica monetară expansionistă s-a constituit, pentru multe țări, decenii la rând, drept soluție adecvată. În concepția economică keynesistă, "răspunzătoare" pentru gradul de ocupare al forței de muncă a rămas creșterea economică. Ideea s-a încetățenit și a fost acceptată până la rangul de normă: potrivit "legii OKUN", la nivelul anilor '60 lumea era convinsă că pentru a obține o reducere a șomajului de 1 %, producția trebuie să crească cu 3 %, în speță gradul de ocupare crește prin cei angajați din rândul șomerilor, dar și cu "noii veniți" pe piața muncii.
La sfârșitul deceniului șase, când limitele teoriei și ale politicilor de inspirație keynesistă au devenit evidente, este antamat procesul de reînnoire a teoriei macroeconomice a ocupării forței de muncă, ca o componentă a teoriei generale, cu luarea în considerație a noilor condiții economice date de fragilitatea ocupării depline, șomaj permanent de proporții, inflație.
Noua teorie susține în planul gestionării resurselor de muncă trecerea de la decizii macro la microdecizii și intervenții, astfel încât multe din problemele ajustării cererii și ofertei de muncă tind să fie soluționate în interiorul pieței interne a fiecărei firme. Ceea ce nu tratează complet Keynes, își propune să abordeze noua teorie:
Salariul – ca preț al muncii – este prea mare, insuficient adaptat condițiilor pieței. În consecință, costul prea mare al forței de muncă devine sursă de blocare a finanțării pieței muncii.
Diferențele relative de salarii (în plan sectorial, profesional, teritorial) sunt prea mici, nu încurajează și nu susțin mobilitatea forței de muncă, motivația muncii etc.;
Mobilitatea redusă a forței de muncă – devine factor de blocare a ajustărilor structurale;
Costurile nesalariale, excesiv de mari, care conduc la creșteri ale nivelului șomajului;
Sistemele de protecție a ocupării, inclusiv cel legislativ, sunt extrem de rigide, împiedică adaptarea ofertei de forță de muncă la variațiile conjuncturale ale cererii, descurajează angajarea, menținerea nivelului de ocupație atins;
Sistemele de protecție socială, ca și negocierile salariale, constituie tot atâtea bariere în calea "mobilității" salariului minim, îngreunând practic procesele de eliberare a pieței muncii în funcție de evoluția economiei.
Ca atare, șomajul este negociat, înainte de toate, la nivel microeconomic, aceasta neexcluzând o anumită rată de șomaj la un nivel macro, rată care iese din sfera deciziilor macroeconomice, când nu poate fi stăpânită și controlată decât la scară macrosocială.
În această nouă abordare, prioritățile sunt inversate, dereglementarea devine regulă, cuvântul de ordine al acestei noi teorii nu mai este lupta împotriva șomajului și a consecințelor sale, ci libera capacitate de autoreglare a pieței muncii, de ajustare prin eliminarea constrângerilor sociale și juridice, stimulând creșterea și competitivitatea.
Oricare dintre teoriile ocupării aduce elemente a căror viabilitate se menține doar pentru o anumită perioadă de timp, de regulă pe teritoriul țării ce o adoptă și o aplică, iar stadiul de dezvoltare al fiecărei țări (dar și conjunctura economică, socială și politică) impune utilizarea pe piața forței de muncă a mecanismelor "care să concilieze nivelul ocupării – rata inflației, nivelul ocupării – rata șomajului – costul salarial (salariile) – nivelul prețurilor – rata inflației, și nu numai combinații două câte două ale acestor procese fundamentale, care pe termen scurt ar da unele rezultate, însă pe termen lung, prin antrenare și propagare, s-ar putea dovedi destabilizatoare."
O rată a șomajului, implicând eliminarea excedentului forței de muncă ce activează în economie și, prin aceasta, elasticizarea costului salarial și încetinirea creșterii prețurilor, conduce la stoparea procesului inflaționist, însă se vor ivi probleme de ocupare și șomaj.
Dacă ne referim la celelalte cupluri: cost salarial – șomaj, cost salarial – inflație, este evident că dincolo de pragul desemnat de productivitatea marginală a muncii, sporirea costului salarial conduce la reducerea nivelului de ocupare, crescând șomajul, prețul și inflația.
În aceste situații sunt recomandate investițiile prin politici de austeritate ce au ca scop restrângerea nivelului cererii, însă efectele lor se resimt puternic în planul ocupării.
Ocuparea forței de muncă este apreciată astăzi ca fiind un element important al stabilizării economice și sociale, iar cunoașterea tuturor mecanismelor ei poate conduce la elaborarea de politici clare, adaptate politicii economiei generale și ancorate tot mai profund în realitatea obiectivă.
Remarcăm că o strategie a ocupării și folosirii forței de muncă ce fixează obiective clare, realizabile prin intermediul unei politici a ocupării forței de muncă, rămâne o problemă deschisă, dimensionarea ei economică și în plan social-uman netrebuind să intre în conflict, dimpotrivă, fiind necesar să se susțină și stimuleze reciproc.
În ce ne privește, arătăm că în analiza corelației dintre rata inflației și rata șomajului se disting trei etape importante. Prima constă în formularea corelației respective de către Philips și Lipsey, pornind de la presupunerea că între rata inflației și rata șomajului există o relație stabilă, invers proporțională.
Cea de-a doua etapă a fost dominată de teza ratei naturale a șomajului, propusă de Milton Friedman și E. Phelps, care demonstrează diferența dintre curba Phillips pe termen scurt și cea pe termen lung.
A treia etapă cuprinde discuțiile referitoare la criticile aduse curbei de către adepții școlii așteptărilor raționale conform carora nu există nici o formă sistematică de compensare între inflație și șomaj.
În 1958, W.A. Philips, bazându-se pe date empirice din Marea Britanie, găsește o relație între rata de modificare a salariilor și rata șomajului, aceasta fiind negativă și stabilă. Interpretarea teoretică a acestei relații este făcută de R.G. Lipsey care deduce curba Phillips din sistemul cerere-ofertă al unei piețe unice a forței de muncă.
Astfel modelul Phillips-Lipsey explică inflația prin salarii pe baza excesului de cerere de piața forței de muncă. În acest model rata șomajului este considerată un indicator al nivelului excesului de cerere.
Curba Philips originală a fost dedusă pe baza unei abordari econometrice folosind datele din economia Marii Britanii din perioada 1861-1913. Philips pune în evidență o relație invers proporțională între rata inflației și rata șomajului, iar din analiza datelor deduce două proprietăți ale curbei sale:
– pentru un nivel al ratei șomajului de 5,5% creșterea salariilor este nulă;
– din dispersia punctelor date apare o spirală ciclică ce se manifestă într-un sens invers acelor de ceasornic; cu alte cuvinte salariile cresc mai repede pe măsură ce rata șomajului scade și mai lent pe măsură ce rata șomajului crește.
Majoritatea discuțiilor referitoare la inflație din anii 60 au ținut seama de acest model. Această curbă părea o explicație plauzibilă și verificabilă pe cale empirică a tendinței continue de creștere a salariilor, un fenomen pe care teoria clasică a forței de muncă nu-l putea explica.
Philips a dedus ecuația de dependență în mod empiric; Lipsey a încercat deducerea ei teoretică plecând de la sistemul cerere-ofertă al unei piețe unice a forței de muncă și considerând cererea și oferta de forță de muncă în funcție de salariul nominal.
Excesul de cerere de forță de muncă este egal cu diferența dintre numărul posturilor vacante și numărul de șomeri din punctul de vedere al cererii iar în ceea ce privește oferta, excesul de cerere de forță de muncă reprezintă diferența dintre rata disponibilităților de locuri de muncă și rata șomajului.
Lipsey a asociat teoriei sale asupra forței de muncă, curba Philips prin intermediul a două funcții:
# Funcția de ajustare a salariilor, reprezentând relația pozitivă dintre excesul de cerere de forță de muncă și variația salariilor nominale.
# Funcția X . U care reprezintă relația negativă dintre excesul de cerere de forta de munca și rata șomajului. Lipsey a argumentat că lipsa excesului de cerere presupune egalitatea dintre numărul șomerilor și numărul locurilor de muncă.
El susține că orice creștere a excesului de cerere a forței de muncă va antrena diminuarea șomajului și că o creștere a excesului ofertei de forță de muncă va determina o creștere a șomajului.
9. BIBLIOGRAFIE
Becker Gary S., Capitalul uman, Editura AII, București, 1997.
Chiriță Nora, Emil Scarlat, Politici macroeconomice. Teorie și aplicații, Editura Economică, București, 1998.
Clark Colin, Les conditions du progres economique, Paris, 1960.
Didier Michel P., Economia: Regulile jocului, Editura Huinanitas, 1994.
Dornbusch Rudiger/Stanley Fischer, Macroeconomia, Sedona, Timișoara, 1997
Drobotă Niță, Economie politică, Editura Economică, București, 1997.
Flamant Maurice, L'inflation, P.U.F., Paris, 1972.
Fourastie Jean, La realite economique, Paris, 1978.
Fourastie Jean, Le grand espoir du XX-eme siecle, P.U.F., Paris, 1968.
Friedman Milton, Capitalism și libertate. Editura Științifica și Enciclopedică, București, 1994.
Friedman Milton, Emil Classen, Pascal Salin, L 'Occident en desarroai, turbulences d'une economie prospere, Paris, Dunod, 1978.
Frisch Helmuth, Teorii ale inflației, Sedona, Timișoara, 1997.
Frois Gilbert Abraham, Economia politică, Humanitas, 1994.
Furtado Celso, Theorie du developpement economique, PUF, Paris, 1970.
Galbraith J.K., Societatea perfectă. La ordinea zilei, binele omului, Eurosong and Book, 1997.
Galbraith John Keneth, Știința economică și interesul public, Editura politică, București, 1982.
Gervaise Yves, Le developpment economique mondial, Ellipses, Paris, 1994.
Heyne Paul, Modul economic de gândire, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991.
Hosselits Bert, Theories de la croissance economique, 1960-1970, OCDE, 1970
Iancu Aurel, Bazele teoriei politicii economice, Editura AII Beck, București, 1998.
Iancu Aurel, Tratat de economie, vol. 1, Editura "Economica", București, 1993.
Ignat I., N. Clipa, I. Pohoață, Gh. Luțac, Economie politică, Editura Economică, București, 1998.
Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București, 1970.
Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București, 1970.
Lacoste Yves, Lespays sous-developpes, P.U.F., Paris, 1962.
Lecaillon Jacques, La croissance economique. Analyse globale, Edition Cujas, 1972.
Lipsey Richard G., Peter O Steiner, Analyse economique (economics), Edition Cujas, Paris, 1975.
Mactaux Serge, La croissance et les systemes economiques, Scodel, 1972.
Maillet Pierre, La croissance economique, P.U.F., Paris, 1976.
Maillet Pierre, La politique economique dans VEurope d'apres 1993, P.U.F., Paris, 1992,
Maury Rene, La societe de l'inflațion, Paris, 1973.
Meadows Donella H., Dennis L. Meadows, Jorgen Randers, William W. Behrens III, The limits to growth, Universe books, New York, 1972.
Mochon Francisco, Economia. Teoria & politica, Segunda edicion, McGraw-Hill, 1992.
Negucioiu Aurel, Anton Drăgoescu, Sabin Pop, Economie politică, Voi. II, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1998.
Oliver de la Grandwill, Theorie de la croissance economique, Paris, 1977.
Page Andre, Economie politique, Dalloz, Paris, 1979.
Rocard Michel, Jacques Gallus, L'inflațion ou coeur, Gallimard, Paris, 1975.
Rostow W.W., Les etapes de la croissance economique, Edition du Seuil, Paris, 1963.
Samuelson P.A., William D. Nordhaus, Economia, Decimotercera Edicion, McGraw-Hill, 1990.
www.anofm.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Premise Si Consecinte Privind Somajul Si Inflatia (ID: 134528)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.