Operatiuni Comerciale DE Intermediere In Asigurari Si Reasigurari

=== OPERATIUNI DE INTERMEDIERE IN ASIGURARI ===

OPERAȚIUNI COMERCIALE DE INTERMEDIERE

ÎN ASIGURĂRI ȘI REASIGURĂRI

CAPITOLUL I

PROBLEME GENERALE PRIVIND

ASIGURĂRILE

Secțiunea I

Scurt istoric

Originea ideii de asigurare, cu un mic efort de imaginație, ar putea fi închipuită încă de la începuturile civilizației umane și aceasta deoarece încă de atunci oamenii s-au arătat preocupați de prevenirea pagubelor, dar mai ales de suportarea în comun a eventualelor pagube produse din cauze naturale și nu numai.

Astfel, nu puțini sunt cei ce susțin existența unor practici specifice asigurărilor, bineînțeles foarte puțin evoluate, care apăreau în relațiile comerciale la babilonieni. Aceștia nu au fost însă singurii care au folosit astfel de practici. Vechii comercianți chinezi ce își transportau marfa pe apă căutau să prevină eventualele pagube pe timpul călătoriei datorate furtunilor, acțiunilor de piraterie, împărțindu-și marfa transportată pe mai multe vase. Ei credeau că în acest mod nu toată încărcătura s-ar fi scufundat sau distrus odată cu unul dintre vase și că o parte din flotă ar fi ajuns cu bine la destinație. Pe de altă parte comercianții din Marea Mediterană aruncau în mare o parte din încărcătură pentru salvarea măcar a unei părți din marfa transportată, pierderile fiind suportate de toți participanții la transport. Un mod de a acționa, mai aproape de ideea de asigurare, l-a avut împăratul roman Claudius (10 î.Hr. – 54 d.Hr.) care din dorința de a încuraja importul de grâu, și-a asumat responsabilitatea unui adevărat asigurător luând asupra sa toate pierderile, pagubele suferite de cei ce aduceau acest produs.

Ideea unui fond comun de asigurare din care să se acopere eventualele prejudicii suferite de cei care cotizau la formarea acestuia a apărut cu mult timp în urmă, și se pare că pentru prima dată la egipteni. Continuatori ai civilizației egiptene, grecii, în aceeași idee, cu ajutorul marelui lor legiuitor Solon (640 – 558 Î.Hr.) au prevăzut crearea unui fond comun de protecție a meșteșugarilor împotriva eventualelor daune suferite de aceștia.

Ceea ce se poate lesne observa ar fi faptul că de-a lungul istoriei omenirii s-a încercat folosirea a cel puțin două metode de acoperire a prejudiciilor care puteau apărea pe timpul desfășurării unor activități comerciale: fie prin efortul individual al comercianților care își constituiau rezerve financiare proprii, anume în acest scop, fie prin reunirea mai multor persoane animate de un interes comun, urmărind acoperirea daunelor suferite de membrii grupului printr-un efort financiar comun. O caracteristică a membrilor acestor grupuri era faptul că ei practicau același tip de activitate și astfel erau supuși cam acelorași categorii de riscuri.

De la constituirea fondurilor comune de către un număr restrâns de comercianți, la crearea unui adevărat comerț cu servicii de asigurare, nu a fost decât un pas. Totuși, cum de altfel nu de puține ori s-a întâmplat în istoria omenirii, pasul înainte, creator, a fost precedat de o întâmplare nefastă, de proporții. Bazele moderne ale unei companii de asigurări au fost puse în 1667 după ce, cu un an înainte, Londra a fost devastată de un incendiu ce a făcut să ardă aproape 13.000 de construcții, iar nu mai puțin de 100.000 de oameni au rămas fără acoperiș.

Astfel, aruncând o privire retrospectivă asupra evoluției asigurărilor, se pare că daunele suferite în comerțul realizat prin transportul încărcăturii pe distanțe lungi, precum și pagubele produse de foc au fost premisele foarte importante ce au stat la baza dezvoltării unui sistem al asigurărilor, care dovedindu-și utilitatea și-a extins cu mult mai mult gama de acoperire și asupra altor riscuri.

Secțiunea II

Asigurările din perspectiva celor care nu le cunosc

1. Evenimente naturale și accidentale.

Încă multe dintre fenomenele naturii, mai ales cele imprevizibile, nu au reușit să fie controlate de om, ceea ce face ca acesta, împreună cu bunurile sale să fie supus unor riscuri naturale ce-i pot periclita sănătatea ori chiar
viața sau/și distruge bunurile sale. Între aceste fenomen putem aminti: inundațiile, seceta, cutremurele de pământ, alunecările de teren, trăsnetul, incendiile, erupțiile vulcanice etc. În afară de acestea amenințările mai pot apărea și ca urmare a anumitor activități ale oamenilor ori a anumitor boli, epizootii etc. Spre deosebire de acestea, fenomenele naturale enumerate mai înainte nu pot fi întru totul preîntâmpinate sau stăpânite. Progresul tehnic al ultimului secol a făcut posibilă cel puțin înțelegerea și într-o oarecare măsură previzionarea relativă a unor astfel de calamități. Dar toate
acestea nu sunt îndeajuns pentru a ocroti valorile materiale și spirituale ale omului.

Deși avantajele aduse de progresul științific și tehnic sunt indiscutabile, există și un revers al medaliei. Cu toată evoluția, indiscutabil pozitivă, știința și tehnica nu au reușit să excludă posibilitatea producerii unor accidente ce ar putea afecta integritatea fizică, uneori, chiar viața oamenilor, sau care ar putea avaria sau distruge unele bunuri. Ba mai mult, noile tehnologii industriale pot fi cauza unor noi tipuri de evenimente accidentale dăunătoare.

Producerea unor astfel de evenimente naturale sau ace au generat în mod inevitabil preocuparea permanentă a oi de a se proteja pe sine și bunurile lor împotriva acestor riscuri.

2. Formele de protecție a valorilor materiale împotriva evenimentelor naturale și accidentale.

Aceste forme de protecție reprezintă tot atâtea modalități pe care oamenii le folosesc pentru prevenirea, contracararea prejudiciilor provocate de fenomenele naturii și accidente, iar nu în ultimul rând pentru refacerea bunurilor distruse.

Protecția bunurilor se poate realiza prin:

prevenirea și evitarea riscului, urmărindu-se luarea acelor măsuri
care să facă imposibilă producerea evenimentului și implicit
apariția unei daune. Aceste măsuri se iau în funcție de natura activității și a bunurilor ce se doresc a fi protejate;

măsurile de previzionare care urmăresc amploarea pagubelor
produse de diferite riscuri, în trecut, și frecvența producerii lor.
Măsurile de previzionare alcătuiesc politica de prognoză;

limitarea pagubelor provocate luându-se toate măsurile necesare
pentru reducerea la minim a efectelor dezastruoase, în cazul în
care evenimentul producător de daune este în curs de desfășurare;

crearea de rezerve din resursele proprii în scopul autofinanțării
eventualelor prejudicii produse de unele evenimente naturale,
accidentale sau sociale. Astfel, mai ales în cazul agenților
economici, se pot constitui fonduri de rezervă ce urmăresc, pe
lângă dezvoltarea economică a activității, acoperirea eventualelor
riscuri neprevăzute, posibile a crea prejudicii și perturba activitatea
economică și socială. Partea din acest fond ce se constituie în
vederea acoperirii eventualelor prejudicii cauzate de evenimente
naturale sau accidentale, reprezintă în fapt o autoasigurare.
Fondul de autoasigurare poate fi constituit atât din rezerve
materiale, cât și din rezerve bănești. Totuși, acest mod de
protecție prezintă numeroase inconveniente în raport cu
asigurarea:

pentru a avea o reală acoperire a eventualelor daune, ar trebui
ca rezervele să fie cel puțin egale cu valoarea bunurilor distruse;

un fond de rezervă special, constituit pentru finanțarea pierderilor cauzate de evenimente naturale sau accidentale,
este destul de greu de „realizat având în vedere posibilitățile
materiale și financiare limitate datorate conjuncturii economice
în care ne aflăm;

de multe ori la momentul producerii evenimentului natural sau
accidentului fondul de rezervă nu poate acoperi dauna,
deoarece la acea dată fondul nu este întru totul constituit, apt
să refacă bunurile avariate sau distruse;

această formă de protecție se dovedește în practică una
neeconomică, întrucât prin constituirea unui astfel de fond
agenții economici se lipsesc de sume importante de bani ce
ar fi putut fi folosite pentru dezvoltarea producției, comerțului,
cercetării și a altor activități;

mai există un inconvenient de ordin macroeconomic și anume

faptul că astfel de fonduri constituite de agenții economici, la nivelul întregii țări, reprezintă imobilizări de resurse materiale sau financiare ce nu sunt de dorit într-un circuit economic normal;

asistența poate fi o formă de protecție împotriva pagubelor, în
care o altă persoană decât cea păgubită încearcă prin acțiunea
sa acoperirea pagubelor. Neajunsurile unui astfel de mijloc de
protecție constau în faptul că asupra unora dintre riscuri planează
incertitudinea acoperirii, chiar și parțial, a prejudiciului, precum și
situația de reală dependență a celui asistat față de cel ce acordă
asistența;

trecerea riscului pe seama unei societăți de asigurare este și ea
o formă de protecție împotriva daunelor ce s-ar putea produce.
Deși această formă de protecție este și cea mai eficientă, totuși
politica de transfer a riscurilor va fi avută în vedere mai ales în
situația în care nici una dintre formele de protecție prezentate
anterior nu constituie cea mai bună soluție pentru persoanele fizice sau juridice interesate. Transferul riscurilor către o societate de asigurări se face prin plata către aceasta, din partea asiguratului, a unei sume de bani (primă de asigurare); în urma acestei plăți, societatea de asigurări se angajează să suporte daunele suferite din riscuri asigurate ce se produc într-o anumită perioadă de timp (durata asigurări) și care afectează patrimoniul persoanei ce efectuează plata. Față de această formă de protecție împotriva daunelor se impun două precizări:

suma pe care o plătește persoana interesată către societatea de asigurare este foarte mică comparativ cu dauna ce s-ar putea produce pe durata asigurării;

riscurile ce pot fi cedate trebuie să fie riscuri asigurabile; nu orice risc (eveniment sau accident) este automat risc asigurabil.

Secțiunea III

Conceptul de asigurare din perspectivă economico-financiară

Există o seamă de fenomene viitoare și incerte ca producere ce pot afecta anumite categorii de persoane fizice sau juridice. Aceste persoane pot, în urma plății unor sume de bani (prime de asigurare) către anumite societăți specializate (societăți de asigurare), să formeze în mod descentralizat un fond de asigurare. Cei interesați pot apela la acest fond, numai în măsura în care au contribuit la formarea lui, în scopul protejării patrimoniului lor împotriva eventualelor daune cauzate de pericolele ce i-au unit.

Dacă avem în vedere finalitatea asigurării, acoperirea daunei, atunci nu există dubii că fondul de asigurare, obținut prin cumularea primelor de asigurare, nu poate fi constituit decât sub formă bănească.

Pentru analizarea celei mai bune opțiuni se vor avea în vedere: natura și
materia riscului, capacitatea economică a persoanei interesate, conjunctura
economică și socială la data analizei, efectele economice ale formelor de
protecție utilizate anterior etc.

În general, societatea de asigurare nu încearcă să acopere dauna prin prestări în natură, deoarece acestea nu fac obiectul activității sale, ci ea va căuta să acopere prejudiciul prin plata unei sume indemnizatorii (specifică asigurării de bunuri).

După cum se poate observa, între persoanele interesate de asigurare (asigurați) și societatea de asigurare (asigurator) se realizează relații bănești de repartiție:

în primul rând prin plata primelor de asigurare de către asigurat către asigurător;

în al doilea rând prin acordarea despăgubirii de către asigurător, sub forma unei indemnizații, în cazul în care bunurile sau interesele persoanei asigurate sunt afectate.

Astfel, din perspectiva economică a asigurării, aceasta exprimă relații de distribuire și redistribuire a produsului intern brut ce apar în procesul constituirii și utilizării fondului de asigurare.

Dimensiunea economică a asigurării este învederată în chiar Legea privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților din domeniul asigurărilor, nr. 47/1991, care în art. 20 alin. 1 și 2 prevede posibilitatea acestor tipuri de societăți de a "fructifica fondurile proprii și cele atrase temporar prin activitatea desfășurată, sub forma veniturilor din dobânzi pentru disponibilitățile păstrate în bănci” sau "pot investi o parte din capital, din rezervele de capital și rezervele tehnice în titluri de valoare, bunuri mobiliare sau imobiliare, ori le pot utiliza pentru acordarea de credite instituțiilor cu profil bancar". Astfel, societățile de asigurare pot deveni importante instituții de credit pe piața de capital, alături de bănci, și aceasta datorită plasamentelor de capital efectuate, plasamente ce contribuie la dezvoltarea creditului, precum și la finanțarea directă a unor proiecte economice.

După cum se poate observa, asigurările îndeplinesc funcții ale sistemului financiar, anume:

(a) funcția de repartiție are mai multe forme de manifestare:

în primul rând în procesul de formare a fondului de asigurare prin acumulare, în urma plății primelor de asigurare;

în al doilea rând în procesul de dirijare a fondului de asigurare, cum ar fi cazul plății indemnizației de asigurare din fondul de asigurare sau din dobânzile ori profiturile aduse de acesta (funcție specifică asigurărilor), sau acoperirea cheltuielilor de administrare pe care le are asigurătorul, constituirea unor fonduri de rezervă; tot ca o componentă a procesului de dirijare a fondului de asigurare apare și posibilitatea societății de asigurare de a plasa pe piața de capital o parte din acest fond în scopul obținerii de venituri suplimentare și al creșterii siguranței afacerii;

(b) funcția de control are două laturi: una constatativă și alta corectivă. Latura constatativă are în vedere depistarea cauzelor ce produc daune, locul producerii acestora și încasarea corectă a primelor de asigurare, constatarea, evaluarea și lichidarea daunelor prin plata indemnizațiilor de asigurare, determinarea drepturilor cuvenite asiguraților. Latura corectivă cuprinde măsurile ce privesc prevenirea, limitarea și combaterea daunelor, pe viitor, de către asigurați.

Ca o dezvoltare specifică a laturii corective, în domeniul asigurărilor putem vorbi despre funcția de prevenire a daunelor, știut fiind faptul că activitățile de prevenire sunt un capitol important al programelor de asigurări. Interesate în prevenirea pagubelor nu sunt numai societățile de asigurare, ci și colectivitatea în ansamblu, dar cum societățile de asigurare sunt cele ce administrează riscurile cedate de asigurați și beneficiind de serviciile unui personal profesionist, ele au devenit principalele promotoare ale punerii în practică a acestei funcții. Astfel, realizarea funcției de prevenire a pagubelor de către companiile de asigurări se face prin finanțarea măsurilor de prevenire, limitare și combatere a daunelor provocate de calamități ale naturii sau de accidente (riscuri asigurate), precum și prin impunerea unor condiții de asigurare care să-l oblige pe asigurat la o conduită preventivă (activitate nefinanciară).

În urma analizării acestor funcții putem conchide că, din perspectiva financiară, asigurarea se prezintă sub forma unor relații de repartiție ce privesc procesul de formare și utilizare a fondului de asigurare, inclusiv compensarea daunelor și finanțarea măsurilor de prevenire a pagubelor, iar nu în ultimul rând sub forma unor activități de control ce cuprind, spre exemplu, constatarea și evitarea pe viitor a cauzelor ce determină producerea daunelor.

Secțiunea IV

Principiile fundamentale ale asigurării

La baza organizării activității de asigurare (indiferent de tipul de asigurare) stă o sumă de principii, ce constituie scheletul acestei activități, între care amintim:

principiul unității, ce are în vedere dezvoltarea unei politici unitare în acest domeniu atât la nivelul sistemului, cât și la nivelul fiecărei societăți de asigurare; unitatea asigurărilor este dată și de unitatea normelor și tarifelor de asigurare, de unitatea bazei financiare. Totuși, toate aceste aspecte ale unității nu conduc în nici un caz la lipsa concurenței între societățile de asigurare;

universalitatea asigurărilor, ca principiu, presupune că o gamă foarte largă de bunuri (aproape de universal), poate fi asigurată împotriva mai multor și celor mai variate riscuri. Cu toate acestea principiul universalității asigurării nu presupune nicidecum asigurarea oricăror bunuri și nici acoperirea tuturor riscurilor; societățile de asigurare, în limitele permise de lege, determină tipurile de bunuri ce le pot asigura, precum și riscurile ce sunt dispuse să le acopere în funcție de politica firmei;

în asigurările de bunuri sau de răspundere civilă putem vorbi de principiul indemnitar al despăgubirii, deoarece nivelul indemnizației nu poate depăși valoarea daunelor și nici valoarea reală a bunurilor asigurate, urmărindu-se susținerea patrimonială a asiguratului, iar nu îmbogățirea acestuia;

realitatea asigurărilor face ca asigurările să se încheie pe baza unor date reale, ce sunt verificate în prealabil de societățile de asigurare. Culegerea unor date reale de către asigurător se realizează, în principal, prin completarea unor chestionare de către posibilii asigurați;

asigurarea se încheie numai pentru bunuri și riscuri determinate în mod clar prin contractul de asigurare. Individualizarea asiguratului sau a beneficiarului asigurării se face prin polița emisă de asigurător, iar în ceea ce privește riscurile – prin condițiile de asigurare ce fac parte integrantă din contract. Acest principiu își dovedește utilitatea în momentul producerii unui eveniment asigurat ce determină efectuarea plății indemnizației de asigurare. Astfel, potrivit principiului amintit, despăgubirea se plătește numai pentru bunurile cuprinse în asigurare, către asigurat sau beneficiar, și numai în cazul în care evenimentul ce a produs dauna a fost considerat risc asigurat conform condițiilor de asigurare;

principiul mutualității asigurărilor are la bază existența unei comunități de risc, în sensul că mai multe persoane fizice sau juridice amenințate de aceleași riscuri vor plăti anumite sume de bani (prime de asigurare) în scopul formării unui fond comun (fond de asigurare). Acest fond va fi administrat de o persoană juridică specializată (societatea de asigurare), iar din el se vor acoperi prejudiciile suferite de persoanele ce au contribuit la formarea fondului;

principiul eficienței economice urmărește ca oferta de asigurare, precum și riscurile? sumele cuprinse în contract să corespundă unor cerințe reale ale agenților economici, și nu numai.

Secțiunea V

Clasificarea asigurărilor

Clasificarea asigurărilor reprezintă o formă de repartizare a tipurilor de asigurări în funcție de mai multe criterii în scopul unei mai bune înțelegeri a acestora. Clasificarea asigurărilor este utilă deoarece prin aceasta putem face o scurtă și concisă prezentare a tuturor tipurilor de asigurări. Deși multe din tipurile de asigurări ce vor fi prezentate mai jos nu pot fi considerate asigurări de bunuri, apreciem că o prezentare mult mai largă, ce excede obiectul studiului nostru, nu face altceva decât să accentueze diferențele dintre această categorie de asigurare și celelalte tipuri de asigurări, în vederea unei mai bune delimitări între acestea.

Un prim criteriu de clasificare, cel după conținutul obiectului de activitate al societății de asigurare, este sugerat chiar de către legiuitor atunci când, prin art.7 alin.2 din Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, se enumera categoriile de asigurări ce pot fi practicate în România:

asigurări de viață;

asigurări de persoane, altele decât cele de viață;

asigurări de autovehicule;

asigurări maritime și de transport;

asigurări de aviație;

asigurări de incendiu și alte pagube la bunuri;

asigurări de răspundere civilă;

asigurări de credite și garanții;

asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate;

asigurări agricole.

Totuși cea mai importantă clasificare se face după obiectul asigurării. în funcție de acest criteriu asigurările pot fi grupate în: asigurări de bunuri, asigurări de răspundere civilă și asigurări de persoane. Folosindu-ne de clasificarea anterioară putem aprecia că în categoria asigurărilor de bunuri intră: asigurarea de autovehicule (cele de tip CASCO), asigurările maritime și de transport, asigurările de aviație (asigurările aeronavelor și a mărfurilor transporta acestea), asigurările de incendiu și alte pagube la bunuri, asigurările agricole. Asigurarea de răspundere civilă urmărește acoperirea de către asigurător, în anumite condiții, a prejudiciilor cauzate de asigurat unor terțe persoane. Această asigurare vizează întâmplările produse prin fapta culpabilă a asiguratului ce au dus la vătămarea sau decesul unei terțe persoane, ori la avarierea sau chiar distrugerea unor bunuri aparținând altor persoane decât asiguratul. Asigurarea de persoane privește viața sau/și integritatea corporală a asiguratului.

Ceea ce se poate observa din prezentarea sumară a asigurărilor după obiectul asigurării este faptul că atât asigurarea de bunuri, cât și cea de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor ce se produc fie în patrimoniul asiguratului (asigurarea de bunuri), fie în patrimoniul unei terțe persoane (asigurarea de răspundere civilă). Faptul că aceste asigurări privesc acoperirea pagubelor suferite de un patrimoniu fac ca despăgubirea să nu depășească nivelul daunelor.

În categoria asigurării de persoane intră asigurările de viață și asigurările de persoane, altele decât cele de viață. Spre deosebire de asigurarea de bunuri și cea de răspundere civilă, asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, indemnizator, neurmărindu-se protecția patrimoniului unei persoane, ci a persoanei înseși, prin capitalizarea unor sume de bani de careva putea beneficia asiguratul, sau alte persoane stabilite de acesta, în cazul producerii evenimentului asigurat.

Cu toate că la acest criteriu de clasificare se face cel mai des trimitere, totuși, după cum se poate observa și din categoriile de asigurări cuprinse în el, nu are caracter exhaustiv, în sensul că, spre exemplu, asigurări ca cea de credite și garanții sau cea de pierderi financiare din riscuri asigurate nu se regăsesc în această clasificare. Criteriul obiectului asigurării (sau al ramurii la care se referă asigurarea) se oglindește și în structura pe secțiuni a Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, legiuitorul lăsându-i să-i scape cele două categorii de asigurări mai sus amintite, prin neutilizarea si a altor criterii de clasificare ce ar fi putut îmbogăți conținutul legii. Însă chiar și la nivelul celor trei tipuri de asigurări cuprinse pe rând în secțiunile a ll-a (asigurarea de bunuri), secțiunea a lll-a (asigurarea de persoane) și secțiunea a IV-a (asigurarea de răspundere civilă) din capitolul al ll-lea al Legii nr. 136/1995 se remarcă un prea mare grad de generalitate, iar în același timp nu se reglementează în mod explicit anumite situații ce pot apărea în legătură cu tipurile de asigurări menționate.

După sfera de cuprindere teritorială asigurările se împart în asigurări interne și asigurări externe. Asigurările interne se caracterizează prin faptul că părțile contractante (asigurat-asigurător), bunurile și riscurile asigurate se află, respectiv se produc, pe teritoriul aceluiași stat. Alături de aceste caracteristici mai putem adăuga că primele de asigurare, sumele asigurate și indemnizațiile de despăgubire se stabilesc și se plătesc în moneda statului pe teritoriul căruia se află bunurile și în cadrul căruia poate apărea cazul asigurat.

Spre deosebire de asigurările interne, asigurările externe au ca principală trăsătură faptul că fie cocontractanții se află în state diferite, fie obiectul asigurării se află pe teritoriul altui stat, fie riscul se poate produce în afara limitelor teritoriale ale țării în care s-a încheiat contractul de asigurare. Ceea ce este specific asigurării externe este faptul că părțile pot stabili și plăti prima de asigurare în valută. Între asigurările externe putem aminti: asigurarea mărfurilor pe timpul transportului, transport ce traversează cel puțin granița unui stat; asigurarea navelor maritime și fluviale ce parcurg rute internaționale; asigurarea bunurilor unui stat aflate în străinătate; asigurarea tip "Carte Verde" etc.

O altă grupare a asigurărilor s-ar putea face în funcție de natura raportului ce se stabilește între asigurat și asigurător. Folosindu-se acest criteriu asigurările pot fi împărțite în asigurări directe și asigurări indirecte.

Asigurările directe pot fi considerate toate acele asigurări în care raportul dintre asigurat și asigurător se realizează, în mod nemijlocit, în urma încheierii unui contract de asigurare.

Din perspectiva economică se poate vorbi și de asigurări indirecte ce au specific faptul că relația de asigurare se stabilește de fiecare dată între două societăți de asigurare, denumite reasigurat (societatea care cedează o parte din primele încasate către o altă societate de asigurare – reasigurare) și reasigurator (societate de asigurare -reasigurare care primește o parte din primele încasate din asigurările subscrise de societatea de asigurări cedentă, urmând ca la producerea evenimentului asigurat acoperirea daunelor să se suporte de ambele părți în proporțiile stabilite prin contractul dintre ele). Raportul stabilit între cele două societăți poartă denumirea de reasigurare. Ca urmare a încheierii contractului de reasigurare se presupune realizarea unui raport indirect de asigurare între reasigurator și asiguratul societății cedente.

Cu toate că această clasificare după natura raportului stabilit între asigurat și asigurător este utilă mai ales atunci când dezvoltăm mecanismul reasigurării, totuși din perspectiva juridică a raportului dintre asigurat și reasigurator, ea pare prea puțin riguroasă, argumentele opiniei noastre fiind următoarele:

în primul rând că dacă clasificarea urmărește raportul dintre asigurat și asigurător, chiar și în cazul reasigurării, aprecierea raportului mai sus amintit ca fiind indirect nu este foarte reușită, deoarece pentru asigurat nu prezintă nici o importanță contractul de reasigurare, raportul său juridic fiind stabilit cu asigurătorul, ceea ce ar presupune că, întotdeauna, raporturile după natura lor, stabilite între asigurat și asigurător, sunt directe. Relația între persoana asigurată și asigurător se realizează pe o bază contractuală, fără nici o legătură cu reasigurarea;

este impropriu din punct de vedere juridic să vorbim de un "raport", chiar și indirect, între asigurat și reasigurator atâta timp cât asiguratul are calitatea de terț față de contractul de reasigurare. Acest contract este în fapt o "asigurare" a asigurătorului, reasigurarea nerealizând nici un raport juridic cu asiguratul. Asiguratul plătește primele numai către asigurător și, tot astfel, asigurătorul este singurul care îl despăgubește pe asiguratul său în caz de daună, urmând ca după aceea să recupereze o parte din indemnizația plătită, de la reasigurator.

Până nu demult în literatura de specialitate se vorbea de asigurări prin efectul legii și asigurări contractuale. Înainte de adoptarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, Decretul nr. 471/1971 privind asigurările de stat făcea referire la asigurările prin efectul legii, precizând-se astfel toate asigurările ce se realizau de drept, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute în Decret (art.5, alin.2).

În cazul unor asemenea asigurări voința părților, alcătuită din consimțământ și cauză, prin lipsa celui dintâi element al să nu-și îndeplinea funcția sa de condiție a actului juridic, contractul de asigurare luând naștere în virtutea legii. Tot legea era cea care stabilea drepturile și obligațiile părților. O astfel de practică nu era deloc în concordanță cu noile realități ale societății noastre, economia de piață și libertatea voinței persoanelor fizice și juridice, impunând schimbarea opticii legiuitorului român.

De aceea de la intrarea în vigoarea a Legii nr. 136/199 nu se mai poate vorbi de "asigurări prin efectul legii", ci numai de asigurări contractuale. În cazul acestor asigurări raporturile între asigurat și asigurător se realizează în urma încheierii unui contract de asigurare între aceștia, ei fiind cei ce stabilesc condițiile contractuale (valoarea, asigurată, prima de asigurare, beneficiarul asigurării etc).

Dacă analizăm dispozițiile Legii nr. 136/1995 vom observa că trimit, la ideea de contract de asigurare încheiat prin inițiativa părților. Totuși între asigurările contractuale regăsite în textul legii există unele deosebiri cu implicații la nivel volițional. Astfel, din perspectiva legii la care ne referim, ne putem referi la asigurări contractuale facultative (asigurări de bunuri, asigurări de persoane, asigurări de răspundere civilă) și la asigurări contractuale obligatorii (asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule).

Asigurările prin efectul legii, care nu se mai practică în România nu trebuie confundate cu asigurările contractuale obligatorii. Între acestea două există o seamă de diferențe:

asigurările prin efectul legii erau încheiate prin voința exclusivă a legiuitorului, ele realizându-se deplin drept fără acordul de voință al asiguratului și asigurătorului, pe când asigurările contractuale obligatorii se realizează exclusiv prin voința părților implicate în contractul de asigurare;

sintagma "prin efectul legii" nu este în nici un caz sinonimă cu noțiunea de "obligatoriu"; asigurările contractuale obligatorii, chiar și prin însăși denumirea lor, lasă să se întrevadă un raport juridic contractual ce se realizează prin acordul de voință al părților;

în legătură cu asigurările prin efectul legii până în 1991 exista un monopol pe "piață" singura societate care încasa primele de asigurare fiind la acea vreme ADAS-ul; în cazul asigurărilor obligatorii există câteva societăți de asigurare care au obținut avizul OSAAR pentru a efectua astfel de asigurări. În cazul asigurărilor contractuale obligatorii, deși legea impune încheierea unui contract de asigurare, nu se implică la nivelul opțiunii asiguratului, care decide singur cu ce societate de
asigurare autorizată va încheia asigurarea ori poate pe propria răspundere să nu încheie asigurarea solicitată de lege,
suportând consecințele.

În concluzie asigurarea nu se va putea realiza decât pe baza acordului de voință dintre asigurat și societatea de asigurare autorizată și în nici un caz "de plin drept".

CAPITOLUL II

PIAȚA INTERNAȚIONALĂ A ASIGURĂRILOR

ȘI REASIGURĂRILOR

Secțiunea I

Noțiuni generale

Creșterea și diversificarea activității economice și, implicit, a schimburilor internaționale de valori au dus la crearea și dezvoltarea unor piețe active și concurente de asigurări și reasigurări. Asigurările și reasigurările sunt marcate de un grad ridicat de eterogenitate determinat de existența unei mari diversități de tipuri și categorii de afaceri. De aceea, nu se poate vorbi de o singură piață a asigurărilor sau a reasigurărilor, ci de piețe ale asigurărilor și reasigurărilor, fiecare dintre ele fiind individualizată prin preponderența unor anumite tipuri de tranzacții, prin existența unor anumite societăți de asigurări și reasigurări, cutume, mod de funcționare, tranzacționare, reguli.

Tranzacțiile internaționale cu asigurări sunt puternic marcate de reglementările naționale ale fiecărei țări.

Dispersia internațională a riscurilor mari prin intermediul asigurării poate fi realizată în mai multe moduri: prin asigurare directă, posibil prin participarea asigurătorilor străini în calitate de coasigurători alături de societățile naționale, sau prin transferarea unei părți a riscurilor asumate de asigurătorii naționali, prin reasigurare internațională.

În ambele cazuri, asigurătorul/reasiguratorul străin poate opera printr-o societate locală, poate împuternici un agent în străinătate, delegat prin contract să subscrie afaceri în numele său, sau să înființeze propriile sale filiale în străinătate, în mod similar, asigurătorul/reasiguratorul poate exporta servicii de asigurare, în sensul că subscrie, de obicei la sediul său, asigurarea riscurilor localizate în alte țări. Astfel de servicii pot fi oferite fie naționalilor (acasă sau în străinătate), fie străinilor aflați în țara sa. Această categorie de afaceri poate fi numită "business transfrontiere", termen mai mult descriptiv, dar mai puțin confuz decât "service business" folosit, în general, în Uniunea Europeană.

Comerțul internațional cu asigurări este redus în comparație cu cheltuielile mondiale cu primele de asigurare și cu tranzacțiile internaționale în orice alt domeniu. Cota ce revine asigurătorilor străini diferă considerabil de la o țară la alta, dar a crescut în ultimii ani, mai ales datorită liberalizării comerțului în diferite regiuni ale lumii, precum și fuzionărilor și achizițiilor în domeniu care au marcat puternic configurația și evoluția acestui sector. Cu toate acestea, eliminarea tuturor restricțiilor ar putea duce la o creștere globală substanțială, deși încă mai există unele obstacole. Spre exemplu, în unele țări, consumatorii preferă, în general, să încheie asigurări cu asigurătorii locali deși, uneori, reputația bună a unui asigurător străin poate să contracareze un astfel de obstacol. La aceasta se adaugă și reglementările din unele țări, oarecum restrictive, dacă nu chiar discriminatorii în privința operațiilor asigurătorilor străini în aceste țări.

Piețele de reasigurări nu pot fi tratate separat, ci în strânsă corelație cu piețele de asigurări pe care se bazează. De altfel, de cele mai multe ori, atât asigurările cât și reasigurările se tranzacționează pe aceleași piețe. Cea mai puternică creștere a activității de asigurare și reasigurare a avut loc în ultimii douăzeci de ani.

La baza acestei evoluții rapide se află mai mulți factori, și anume:

Creșterea economică fără precedent a țărilor industrializate după cel de-al doilea Război Mondial, progresul tehnic și dezvoltarea socio-umană sub toate aspectele care au făcut să apară noi necesități ce trebuiau satisfăcute. Asigurările și reasigurările internaționale au reprezentat singura cale ce a generat capacitatea suficientă pentru a asigura satisfacerea acestor nevoi.

Schimbările intervenite în structura piețelor de asigurări în mai multe
părți ale lumii, care au fost, în mare parte, determinate de măsurile adoptate în unele țări în scopul excluderii sau limitării activității companiilor străine de asigurări pe teritoriul lor, instituind, practic, monopol de stat în domeniul asigurărilor. Totuși, datorită, pe de o parte, dimensiunilor reduse ale acestor piețe și, pe de altă parte, datorită lipsei de experiență, noii asigurători interni care și-au asumat răspunderea
pentru acoperirea riscurilor interne nu dispuneau de capacitate suficientă în acest sens, fiind, practic, obligați să apeleze la facilitățile oferite de reasigurările internaționale.

Încă din acea perioadă, au început și au continuat să-și consolideze poziția câteva piețe mari care treptat au devenit puternic internaționale. Piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor a fost, astfel, dominată de companii de profil din Marea Britanie, Germania, Elveția, Franța, S.U.A, Japonia.

O dată cu creșterea cererii de asigurare și reasigurare s-a produs o explozie în numărul companiilor de profil și în alte țări, apărând astfel piețe noi, în special în zone libere și în țări ce oferă facilități fiscale. Totodată, au luat ființă și companii preponderent de reasigurare care își desfășoară activitatea pe plan național și regional.

îmbunătățirea climatului în domeniul afacerilor directe, care a împiedicat companiile internaționale să-și desfășoare activitatea ca asigurători direcți pe piețele internaționale. Pentru a putea penetra și a se menține pe aceste piețe, companiile de reasigurare au fost obligate să încheie tranzacții de reasigurare, domeniu caracterizat prin ușurința trecerii frontierelor naționale datorită absenței unor reglementări stricte în materie.

Totodată, creșterea relativ lentă și uneori chiar stagnarea nivelurilor veniturilor obținute din primele de asigurări directe în comparație cu cele din reasigurări au dus la situația ca mai mulți asigurători și instituții financiare să investească în reasigurare din considerente economice.

Globalizarea serviciilor financiare, în general, și a serviciilor de asigurări, în special, au dus la o concentrare puternică a comerțului internațional cu aceste servicii.

Dacă ne referim numai la Europa, prin fuzionările ultimilor ani între

grupuri bancare și de asigurări au rezultat adevărați coloși financiari a căror valoare de piață crește aproape neîntrerupt. Iată numai câteva nume și cifre care demonstrează o dată în plus dimensiunea acestui fenomen, precum și tendința de globalizare la care suntem martori.

Secțiunea II

Actorii piețelor internaționale ale asigurărilor

și reasigurărilor

Cele mai reprezentative piețe de asigurări și reasigurări sunt concentrate în marile centre comerciale și financiare ale lumii unde se desfășoară majoritatea covârșitoare a acestor tranzacții. Unele dintre acestea sunt piețe care altă dată serveau numai asigurătorilor direcți locali și care, în urma extinderii activității unor companii de asigurare ce și-au deschis filiale, au devenit treptat internaționale. Este cazul Londrei, Europei continentale, S.U.A., Japoniei. Fiecare dintre acestea este o piață internațională deoarece o mare parte sau chiar cea mai mare parte din afacerile încheiate provin de la societăți de asigurări și reasigurări din alte țări și pentru că influențează în mare măsură uzanțele și practicile altor piețe. Ele diferă din punct de vedere al dimensiunii, al preponderenței unor anumite categorii de afaceri, al stilului, al uzanțelor și al modalității de încheiere a tranzacțiilor, căpătând astfel unicitate. Pionii care acționează pe aceste piețe sunt: societățile de asigurare, societățile de reasigurare și agențiile de intermediere (brokeri). În general, contractele de asigurare de valori mari, dar și cele de reasigurare sunt rareori încheiate în mod direct; poziția cea mai semnificativă o dețin brokerii pentru stabilirea celor mai bune legături între părțile doritoare să încheie contracte de asigurări și reasigurări.

O caracteristică a acestor piețe este aceea că, deoarece sunt prezente atât societăți de asigurare, cât și societăți de reasigurare, o societate este, în general, simultan cumpărător și vânzător de reasigurare. Orice piață este alcătuită din cerere și ofertă; pe piețele de asigurări și reasigurări există, evident, clienți și ofertanți.

În calitate de clienți pot fi persoane fizice și juridice care au nevoie și doresc protecția pentru anumite riscuri la care sunt expuse. Astfel persoanele fizice solicită asigurări pentru autovehicule, locuințe, bunuri personale, asigurări de viață, accidente, călătorie, răspundere față de terți. Deși asigurările încheiate de persoanele fizice reprezintă o parte importantă a pieței, cea mai mare parte a asigurărilor sunt încheiate de către persoane juridice, ale căror polițe au, de regulă, valori mari sau foarte mari.

În calitate de ofertanți ai acestor servicii apar societăți specializate. Natura acestora este foarte deosebită și este determinată de activitățile specializate pe care le desfășoară. Astfel, pe piață se întâlnesc următoarele categorii de firme, care alcătuiesc piața:

purtători specializați ai riscului, adică asigurători și reasiguratori care oferă protecție clienților lor;

intermediari – cei mai importanți sunt brokerii de asigurare (persoane juridice) care acționează ca reprezentanți ai cumpărătorilor de asigurări sau reasigurări în plasarea riscurilor și obținerea protecției; cea de-a doua categorie o reprezintă agenții de asigurare care oferă clienților polițele unui anumit asigurător;

firmele ce oferă servicii specializate asociate activității de asigurare, cum ar fi: constatatori, evaluatori, lichidatori de daune (loss adjusters), consultanți în domeniul managementului de risc și alții.

1. Asigurători și reasiguratori.

Grupul vânzătorilor de asigurări și reasigurări cuprinde companiile de asigurare, respectiv reasigurare care primesc (acceptă) riscuri în asigurare/ reasigurare în schimbul primelor de asigurare/reasigurare, devenind asigurători/ reasiguratori. Se constată că pe majoritatea piețelor naționale și internaționale funcționează un număr diferit de companii autohtone sau străine. Este foarte important pentru stabilitatea pieței, pentru încrederea clienților, precum și pentru efectele pe care activitatea societăților de asigurări și reasigurări le generează pentru economia respectivă ca ele să fie solvabile, serioase, să aibă o conduită adecvată și să ducă la creșterea sau menținerea climatului de încredere al clienților (individuali și instituționali) în ideea de protecție prin asigurare și în asigurătorii de pe piață.

Siguranța și securitatea financiară, care, din punct de vedere al clientului se reflectă în capacitatea de a face față obligațiilor de plată asumate față de creditorii săi, reprezintă punctul central al oricărei aprecieri sau evaluări a acestora. în acest scop se folosesc o serie de criterii, majoritatea general acceptate, atât obiective, cât și subiective. Astfel, o serie de indicatori economico-financiari cu caracter general sau specific, alături de unele aprecieri mai puțin măsurabile privind activitatea asigurătorilor contribuie la crearea unei imagini complete și corecte a acestora. Acest lucru este realizat în mod profesional de către așa-numitele "agenții de rating", cele mai mari în lume și, evident, mai cunoscute fiind agențiile americane Standard and Poor's, Moody's și AM Best.

Rating-ul exprimă capacitatea debitorului (respectiv a companiei de asigurare-reasigurare) de a face față obligațiilor de plată către creditori. Pentru aceasta, companiile de rating folosesc o anumită clasificare, iar clasa în care o societate este încadrată o poziționează în funcție de aceste criterii. Cu cât societatea se încadrează într-o clasă mai bună, cu atât este mai solidă sub aspect financiar, putând să facă față tuturor obligațiilor contractuale; din punct de vedere al clienților, rating-ul exprimă abilitatea de a plăti daunele. Indiferent de scara convențională utilizată, cele două categorii principale sunt: societăți "sigure" și societăți "vulnerabile". Dat fiind evoluția piețelor și a activității asigurătorilor, rating-ul are un caracter dinamic și sunt frecvente situațiile în care de la un an la altul rating-ul unei companii se schimbă. Evaluarea se bazează pe analiza cantitativă și calitativă a informațiilor disponibile și necesare. Principalii factori avuți în vedere în evaluarea companiilor de asigurări țin de mediul economic și de afaceri, dar există și factori individuali, specifici, printre care: riscul domeniului (amenințarea potențială a unor noi concurenți, amenințarea substituirii anumitor produse sau servicii, competitivitatea sau volatilitatea sectorului, puterea și posibilitatea de negociere pe piață între clienți și asigurători, mediul legislativ); poziția în raport cu concurența; punctele "tari" și punctele "slabe" ale companiei; strategia și managementul firmei; "business mix-ul" companiei în funcție de criteriul geografic, categoriile de asigurări practicate, produsele oferite și canalele de distribuție utilizate; rezultatele financiare din activitatea de asigurare; capitalizarea, indicatorii de solvabilitate și lichiditate; flexibilitatea financiară (capital și sursele capitalului); politica de investiții, rezultatele obținute și riscul investițional; profitabilitatea, modul de calcul și nivelul rezervelor; calitatea managementului, modul de organizare al organizației, comportamentul pe piață, relațiile dintre companiile membre ale grupului, gradul de (interdependență față de compania mamă și companiile subsidiare, activitatea internațională.

În privința metodelor de rating utilizate, se constată diferențe în modul de abordare și, implicit, de calcul, deși procedura utilizată este uniformă din punct de vedere al agenției de rating. Atunci când rating-ul se efectuează din propria inițiativă a agenției, se utilizează informațiile publice disponibile, în principiu, din rapoartele anuale ale asigurătorilor, în timp ce atunci când se efectuează la cerere, se presupune și accesul la informații interne, alături de contactul și discuțiile cu managementul asigurătorului.

Clasele de rating pot avea un caracter general, oferind o imagine globală asupra companiei de asigurare, atunci când analiza se bazează pe indicatorii prezentați, sau pot exprima anumite caracteristici, atunci când reflectă numai abilitatea de a plăti daunele sau solvabilitatea acesteia.

Rating-urile celor trei mari agenții sunt diferite. Spre exemplu, în cazul AM Best nivelul "B+" indică o putere financiară foarte bună, în timp ce la Standard & Poor's, "B+" indică o companie vulnerabilă. Moody's este foarte prudentă și rezervată în a da "notele" maxime.

Luând ca exemplu Standard & Poor's, rating-urile sunt împărțite în două mari categorii, și anume: companii sigure, ale căror rating-uri sunt cele din grupa A și BBB, și companii vulnerabile care includ restul calificativelor.

Semnificația rating-urilor folosite este următoarea:

companii sigure:

AAA – indică securitate financiară "superioară" în mod absolut și relativ; capacitatea de a face față obligațiilor față de asigurați este foarte mare prin varietatea condițiilor economice și de subscriere;

AA – securitate financiară "excelentă"; capacitatea de a face față obligațiilor față de asigurați este puternică prin varietatea mare a condițiilor economice și de subscriere;

A – securitate financiară "bună"; capacitatea de a face față obligațiilor față de asigurați este sensibilă la condițiile economice și de subscriere adverse;

BBB – securitate financiară adecvată, dar capacitatea de a face față obligațiilor față de asigurați este sensibilă la condițiile economice și de subscriere adverse;

companii vulnerabile:

BB – securitatea financiară poate fi adecvată, dar capacitatea de a face față obligațiilor față de asigurați, în mod deosebit a celor pe termen lung, este vulnerabilă la condițiile economice și de subscriere adverse;

B – securitatea financiară vulnerabilă, capacitatea de a face față obligațiilor față de asigurați fiind, în mod special, vulnerabilă la condițiile economice și de subscriere adverse;

CCC – securitatea financiară extrem de vulnerabilă; capacitatea de a face față obligațiilor față de asigurați este pusă sub semnul întrebării, depinzând fundamental de condițiile economice și de subscriere;

CC – incapacitatea de plată este aproape iminentă pentru toate obligațiile de plată pe care le au, cu excepția celor față de asigurați.

R – compania este deja sub supravegherea autorității de supraveghere din țara respectivă, urmând adoptarea de măsuri de reabilitare sau lichidare;

Upi – companii neclasificate, respectiv companiile noi, între 1-3 ani, companiile care sunt confruntate cu schimbări foarte mari înmanagement sau activitatea curentă și cele aflate în încetare de activitate;

Spi – rating-ul a fost suspendat datorită întârzierii în primirea datelor pe baza cărora se face rating-ul.

Trebuie menționat faptul că la rating-urile cuprinse între AA și B se pot adăuga (+) sau (-), care arată o poziție relativă în categoriile respective și nu exprimă tendința către o categorie superioară sau inferioară.

Tipurile de companii pe care le întâlnim pe piață în calitate de asigurători și reasiguratori sunt: companii de asigurări, companii captive de asigurări și reasigurări, asociații mutuale, companii de reasigurări, sindicate Lloyd's, pool-uri de subscriitori.

Companiile de asigurări (asigurătorii direcți) sunt principalii ofertanți de asigurări și cumpărători de reasigurări pe piețele internaționale ale asigurărilor și reasigurărilor.

În privința companiilor de asigurări directe, se consideră, după unele estimări, că desfășoară un volum de reasigurări mult mai mare decât companiile profesionale.

În această activitate nu există o practică uniformă: ele adoptă atitudini și tendințe foarte diverse în funcție de dimensiunile lor, de tipurile de riscuri, de formele de contractare a reasigurărilor, astfel încât nu se poate face o generalizare a comportamentului lor în privința reasigurărilor. Totodată, companiile mai prevăd în structura lor organizatorică un departament specializat sau chiar o sucursală ce se ocupă de primiri sau cedări de reasigurări. Companiile de dimensiuni mici sau mijlocii, uneori și cele mari care doresc să preia riscuri prin sistemul reasigurării folosesc, de obicei, metoda subcontractării acestei activități prin agențiile de subscriere sau, cel mai frecvent, apelează la brokeri.

Multe companii se limitează numai la o singură formulă contractuală (spre exemplu, se acceptă primirea riscurilor numai prin metoda reasigurării facultative).

Pe unele piețe o importanță mare o au companiile de stat de asigurări. Dimensiunile și volumul afacerilor lor sunt reprezentative în special în țările în care asigurările sunt monopol de stat. Este cazul unor țări precum Brazilia, Chile, Argentina, Kenya, Nigeria, Pakistan și până în ultimii zece ani și al țărilor din centrul și estul Europei. în alte țări în care există, companiile de stat încheie operațiuni de asigurare numai pentru anumite riscuri (de exemplu, compania Lander în Germania sau companiile cantonale de asigurări de incendiu din Elveția). O poziție deosebită pe piața internațională a asigurărilor și reasigurărilor internaționale o au companiile de asigurări de stat din Franța și Norvegia. Prin activitatea de cedare de riscuri în reasigurare, companiile de stat pot apare, de cele mai multe ori, ca unicii cumpărători de reasigurări din țările lor ce acționează pe piața internațională a reasigurărilor și pot exercita o influență mai mare decât cea a companiilor individuale private.

Corporațiile de stat de asigurări și reasigurări au o activitate specifică în fiecare țară. Chiar dacă sistemul de asigurare sau reasigurare nu este monopol de stat, pot exista, totuși, diferite reglementări referitoare la anumite obligații ale companiilor privind asigurările și reasigurările. În unele țări care se confruntă cu dificultăți economice, apelarea la reasiguratorii internaționali este exclusă pentru a păstra rezervele valutare în țară.

Reasiguratorii (societăți specializate de reasigurare) apar, în principal, în calitate de vânzători, de ofertanți ai tranzacțiilor de reasigurare. Totuși, atunci când efectuează afaceri de retrocedare a unei părți din tranzacția inițială de reasigurare, ei apar în calitate de cumpărători de reasigurare, având la bază, evident, aceleași motive pe care le are și asigurătorul direct când solicită reasigurarea.

Retrocedarea se folosește, cu precădere, în cazul unor riscuri mari ce pot duce la pierderi catastrofale datorită unor pericole naturale (furtuni, cutremure, uragane). Reasiguratorul, în calitate de cumpărător de reasigurare, caută protecție, de obicei, sub forma reasigurării neproporționale, dar o practică frecvent întâlnită pe piața reasigurărilor internaționale este și cea a reciprocității.

Companiile profesionale de reasigurări sunt societăți specializate de reasigurări și reprezintă categoria principală de reasiguratori prezenți pe piața internațională.

Cele mai mari astfel de societăți își au sediul în Europa, în țări în care au luat naștere primele companii de acest gen. Iată câteva dintre ele: "Munich Reinsurance Company" (Germania) și "Swiss Reinsu-rance Company" (Elveția), care își dispută întâietatea în clasamentul companiilor de reasigurare, "Cologne Reinsurance Co." (Germania), "Societe Comerciale de Reassurance", "Union Francaise de Reassurances" (Franța) "Mercantile & General Reinsurance Co." (Marea Britanie), "Gerling Global Reinsurance Co", "Frankona Reinsurance Co.", "Konig & Reeker" (Germania), "Guardian Reinsurance Company" (Elveția), în ultimele decenii au apărut companii americane care au penetrat adânc pe piața internațională, reușind să ajungă în topul societăților de reasigurare, cum ar fi: "General Reinsurance Co.", "Buchalter, Nemer, Fields & Younger", "American Reinsurance Co.", "INA Reinsurance Company", "Employers Reinsurance Co" și altele. Poziția lor este unică deoarece operează pe cea mai mare piață internă din lume în care tranzacțiile directe cumulează peste jumătate din veniturile din prime realizate din țările dezvoltate și țările în dezvoltare.

Este demnă de remarcat, de asemenea, înființarea unor noi companii de reasigurare sub formă de societăți comune (joint ventures) cu parteneri din țări diferite. Un exemplu remarcabil este constituirea, în 1976, a companiei "Norwich Winterthur Reinsurance Company" de către "Norwich Union Group" din Marea Britanie, "Winterthur Insurance Company" din Elveția și "Chiyoda Insurance Company" din Japonia.

Companiile de stat de reasigurare apar în postura de cumpărători de reasigurare în cazul retrocedării unei părți din riscurile preluate; activitatea lor urmează practicile de reasigurare și retrocesiune ale companiilor private de reasigurare, cu unele restricții impuse de legislația țării de origine (de exemplu, limitarea sumei reasigurărilor cumpărate din străinătate, obligativitatea reasigurărilor unor anumite riscuri la companiile din țară și altele). In unele țări, în special din continentul latino-american, reasigurările interne sunt monopol de stat 100%, în timp ce în altele este obligatorie reasigurarea numai la o anumită companie străină.

Companiile captive de asigurări și reasigurări constituie o categorie aparte a asigurătorilor (a cumpărătorilor de reasigurări) și, în același timp, a reasiguratorilor, cunoscând o dezvoltare deosebită în perioada postbelică, strâns legată de formarea marilor companii industriale și comerciale.

Dicționarul Webster le definește astfel: "companie deținută sau controlată de o altă întreprindere ai cărei obiect de activitate este, în primul rând, acoperirea necesarului de asigurări și, în al doilea rând, efectuarea de operațiuni pe piață". Alți autori le consideră ca o formă de "autoasigurare oficializată" sau "companii de asigurări sau reasigurări deținute sau controlate de o societate, cu altă activitate decât de asigurări, create în principal pentru a asigura sau reasigura riscurile societății mamă sau ale filialelor acesteia"3.