Rolul Organismelor Economice Si Financiare Internationale In Diminuarea Crizei Globale

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………..………..……………………….2

CAPITOLUL I – Criza globală și impactul său asupra economiei globale………….…………4

Sistemul de crize și agravarea crizei globale……………………………….…………………..4

Criza economiei globale ……………………………………..…………….………..…4

Criza globală și comerțul mondial ……….…………………..…………………….…19

Criza datoriilor externe ……………………………………..…………………….…..22

Crize și instabilitate în Europa……………………………..…………………………..26

Criza manifestată la nivelul organizațiilor internaționale………………….……….…………..39

CAPITOLUL II – Organizațiile internaționale în context global…………………………………….46

2.1. Organizațiile internaționale și globalizarea……………….………………………………….46

2.2. Fondul Monetar Internațional și impactul intervențiilor acestuia asupra crizei financiare globale ………………………………..………………………………….……………………………………55

2.3. Rolul Fondului Monetar Internațional și al Băncii Mondiale în monitorizarea situațiilor economice de criză ……..…………….……….………………………………………………….64

CAPITOLUL III – Căi ale organizațiilor economice și financiare internaționale pentru diminuarea crizei globale ….……………………….……………………………………………70

CONCLUZII………….…………………………………………………………………..……….80

BIBLIOGRAFIE..………………………….……………………………………………………….83

INTRODUCERE

Globalizarea presupune creșterea interdependențelor economice și politice dintre economiile naționale; aceasta permite apariția efectului de domino: cu cât gradul de integrare și interdependență între componente este mai mare, cu atât efectele negative induse de apariția unui dezechilibru, unei crize sau evoluția nefavorabilă a uneia dintre componentele participante la sistemul global integrat sunt mai ample și efectul distructiv asupra întregului sistem este mai mare.

Economia globală se dovedește a fi dominată de societățile transnaționale și instituțiile financiare internaționale care operează, independent de granițele naționale, de obiectivele politicilor naționale și de constrângerile interne. Putem concluziona că din globalizare decurge diminuarea importanței granițelor naționale, a structurilor de stat și a politicilor interne pentru derularea activității economice.

Starea conflictuală este esența geopoliticii, iar conflictele pot fi latente, pot lua formele unor tensiuni diplomatice, ale unei crize internaționale, crize regionale sau locale. În determinarea originii conflictelor, trei filiere principale explicative, trei lanțuri cauzale, nu în mod necesar distincte, ne pot orienta cercetările. Fără să stabilim o ierarhie sistematică între aceste lanțuri de cauzalitate, putem constata că prima filieră, indiferent de epocă și loc, se referă la lupta pentru resurse: materii prime ale subsolului, agricole sau industriale(aceasta ilustrează dimensiunea economică a stării conflictuale). Al doilea lanț cauzal al stării conflictuale include dobândirea de date geostrategice. A treia sursă, care adesea legitimează celelalte două surse, se referă la conflictele în numele unei identități colective (această identitate poate fi etnică, națională sau religioasă sau poate regrupa aceste criterii).

În cazul unei recesiuni standard, economiile dispun de capacitatea de a prevedea ceea ce urmează și, în unele cazuri, dispun și de mijloacele financiare necesare pentru a remedia situațiile de criză. în cazul unei recesiuni financiare, gradul de nesiguranță este mult mai mare deoarece, de fapt, recesiunea este declanșată ca urmare a perceperii precarității financiare. Durata recesiunii este strict condiționată de depășirea fragilității financiare; în acest context, sintagma „fragilitate financiară” desemnează o situație dificilă. Recesiunea se poate transforma în criză financiară în condițiile în care ritmul deflației este prea rapid, iar pierderile de capital sunt atât de mari încât numărul falimentelor crește în mod surprinzător.

Cultura statelor din Occident a avut și are în continuare un impact major și, uneori, devastator asupra oricărei alte civilizații; ca atare, conexiunea între puterea și cultura deținute de statele occidentale și puterea și culturile altor civilizații reprezintă, în consecință, cea mai relevantă caracteristică a civilizației. Problema centrală, în relațiile dintre statele occidentale și restul lumii o constituie, prin urmare, discordanța între eforturile statelor occidentale – în special ale Statelor Unite ale Americii – de a promova o cultură occidentală universală și capacitatea în declin a acestora de a realiza o astfel de acțiune. Colapsul sistemului comunist la începutul anilor '90 a exacerbat această discordanță prin faptul că statele occidentale au avut confirmarea că ideologia lor și liberalismul democratic au triumfat la nivel global și, deci, sunt universal valide. Statele occidentale continuă să își susțină poziția lor dominantă și să își apere interesele prin definirea acestora ca interesele comunității mondiale. Se încearcă astfel integrarea economiilor societăților non-occidentale într-un sistem economic global pe care o putere hegemonică îl domină prin intermediul Fondului Monetar Internațional și al altor instituții economice internaționale (care ajută la promovarea intereselor economice ale statelor dominante la nivelul economiei mondiale și care încearcă să impună altor națiuni politicile economice pe care le consideră adecvate). Totuși, având cucerită independența politică, unele din societățile non-occidentale fac eforturi pentru a se elibera de sub dominația economică, militară și culturală occidentală.

Crizele economice nu au încetat să cangreneze economiile capitaliste pe tot parcursul secolului al XIX-lea, până la primul război mondial, iar în timpul anilor '20 și până la al doilea război mondial numărul șomerilor nu a scăzut niciodată sub un milion în Anglia, de exemplu; în același timp, euforia bursieră manifestată în special în Statele Unite în a doua jumătate a anilor '20, precum și criza generală din acești ani au marcat profund viața economică. Criza a accentuat neliniștea în domeniul teoriei economice, provocând dezbaterea care îi opusese pe cei care credeau că o economie de piață dispune de mecanismele necesare pentru ajustarea automată la șocurile exogene și pe cei care, aparținând unor curente de gândire foarte diversificate, credeau, dimpotrivă, că acel capitalism liberal este atins de grave maladii, că el trebuie transformat sau că trebuie cel puțin o intervenție masivă a autorității publice (a statului), pentru a evita căderea acestuia.

Criza reprezintă o stare gravă în care se află o afacere/o întreprindere, când trebuie luate măsuri pentru a remedia situația. A. Meltzer a recunoscut rolul crizelor bancare în propagarea recesiunii economice. Impactul monetar al crizelor bancare depinde de originea și de mărimea acestora. în general, la baza crizelor monetare se află o combinație între mediul microeconomic și cel macroeconomic. Subdezvoltarea unei piețe financiare determină creșterea impactului monetar al crizelor bancare ca urmare a creșterii dezintermedierii din sistem.

Sectorul financiar a rămas mult timp la periferia integrării regionale deoarece restricțiile de capital și reglementările legale extrem de diferite din multe țări membre au menținut izolate piețele naționale. Puterea politică a fost întotdeauna strâns legată de capitalul financiar și, în acest context, apare întrebarea dacă statele pot face față și/sau preveni crizele financiare al căror spectru s-a mărit substanțial în mediul economic actual tot mai dereglat.

O problemă stringentă, a cărei soluționare necesită cooperare internațională, este încălzirea globală; în prezent, aceasta reprezintă o amenințare serioasă la adresa supraviețuirii civilizației umane, ca atare, trebuie luate măsuri pentru a îndepărta acest pericol. Protocolul de la Kyoto a stabilit obiective referitoare la emisiile de monoxid de carbon și a facilitat negocierea creditelor pentru reducerea acestora. În plus, la conferința ONU asupra schimbărilor climatice (Nairobi, noiembrie 2006), a fost stabilit atât un program de sprijinire a țărilor în curs de dezvoltare pentru combaterea efectelor încălzirii globale, cât și un calendar de revizuire a Protocolului de la Kyoto.

Criza globală de energie este considerată mai complexă decât orice alt tip de criză deoarece nu constituie un fenomen izolat, ci o combinație de procese disparate care s-au alimentat reciproc și care au ajuns la punctul culminant aproximativ în același timp. Deși în centrul acestei crize se află problema rezervei limitate de petrol, procesele care ar putea provoca situații critice sunt, în esență, de natură politică.

CAPITOLUL I

Criza globală și impactul său asupra economiei globale

1.1 Sistemul de crize și agravarea crizei globale

Criza economică globală

Conceptul de criză. Teorii referitoare la crize

Criza reprezintă starea de dificultate, de dezechilibru economic grav, în care diferite segmente ale economiei nu își pot îndeplini funcțiile normale. Există diferite tipuri de crize, cele mai importante fiind crizele valutare și crizele financiare.

Crizele financiare se caracterizează prin creșterea ponderii creditelor neperformante în totalul creditelor, deteriorarea indicatorilor de prudență bancară, creșterea numărului de fuziuni, preluări și falimente bancare, scăderea cursului la majoritatea titlurilor financiare cotate pe piețe financiare. Frecvent, crizele valutare se manifestă concomitent sau imediat după o criză financiară, motiv pentru care, în literatura de specialitate, acestea sunt cunoscute sub denumirea de crize gemene (crizele valutare sunt declanșate de probleme ale balanței de plăți, de dificultățile de rambursare a datoriei externe, motiv pentru care unii autori le numesc crize ale balanței de plăți).

Criza economică mondială reprezintă un ansamblu de crize globale, puternic interdependente, care afectează, într-o formă sau alta și cu intensități diferite complexele economice naționale, adâncește decalajele dintre ele, dereglează fluxurile economice și paralizează progresiv mecanismele de colaborare economică dintre state. Criza economică mondială din prima jumătate a deceniului VIII din secolul XX, având un caracter global, s-a întrepătruns cu crizele politice, militare, sociale și ideologice, astfel încât a cuprins toate laturile vieții economico-sociale.

Consider că rezultatul contradicțiilor din economia mondială, concretizat în declanșarea cvasisimultană a crizelor structurale, a crizei fluxurilor economice internaționale, precum și a crizei cadrului instituțional al relațiilor dintre statele lumii, evidențiază caracterul atotcuprinzător al crizei economice mondiale contemporane.

Apreciez că la originea crizei economice mondiale se află contradicțiile apărute datorită faptului că aparatul productiv mondial este inegal distribuit și dezvoltat, neexistând o corelație între mutațiile din economiile naționale și ordinea economică internațională actuală. De asemenea, există disparități în cadrul diviziunii internaționale a muncii și se înregistrează dezechilibre la nivelul economiei mondiale, determinate de discrepanța între caracterul interdependent al economiei mondiale și existența unui cadru instituțional care întreține subdezvoltarea.

Apreciez că disfuncțiile care apar în cadrul economiei mondiale exprimă starea de tranziție a acesteia de la un moment de echilibru la altul, stare care se poate converti în criză atunci când eterogenitatea structurilor economice, politice și militare ale statelor se manifestă pe planul relațiilor internaționale sub formă preponderent conflictuală, de contradicții care nu mai pot fi soluționate de ordinea internațională existentă.

Posibilitatea depășirii situației de criză la nivelul economiei mondiale este condiționată de acțiunea conjugată a tuturor statelor pentru reglementarea problemelor globale stringente și pentru eradicarea disparităților din cadrul economiei, comerțului și finanțelor internaționale, în corelație cu principiile și obiectivele noii ordini economice mondiale. Managementul crizei este o încercare de controlare a evenimentelor din timpul unei crize pentru a se preveni o violență sistematică și semnificativă.

Cuvântul criză, după o adevărată suprautilizare, a devenit aproape un clișeu deoarece a fost folosit fără discernământ și în contexte prea largi, iar istoricii l-au folosit fără precauție sau, dimpotrivă, s-au ferit să-l folosească.

De fapt, înțelesurile cuvântului criză sunt multiple. Există un sens medical, conform căruia criza este un moment în care boala este caracterizată de o schimbare subită, nu întotdeauna decisivă, dar adeseori gravă, intensă sau dureroasă. De asemenea, există și sensul metaforic, util în numeroase domenii pentru explicitarea fazelor celor mai acute din relațiile internaționale; astfel, sunt calificate drept crize momentele de tensiune dintre state, ca, de exemplu, acea perioadă de intensă activitate diplomatică din vara anului 1914, așa-numita criză de la Sarajevo sau cea a rachetelor din Cuba din 1962.

Consider că noțiunea de criză este aplicată cu prea mare ușurință oricărei stări de tensiune, oricărei stări de contrarietate politică, economică, financiară, fie că este de natura unui cataclism sau are doar o natură problematică. Termenul este folosit, deopotrivă, în descrierea unor schimbări sau a unor transformări care au loc în decursul unor perioade îndelungate, cum ar fi: descrierea dificultăților economice persistente, descrierea prăbușirii unor civilizații sau a degradării continue și îngrijorătoare a mediului înconjurător, dar este invocat și în „accidentele” din sistemul monetar, în brusca urcare a prețului petrolului (de exemplu cele două șocuri petroliere din 1973 și 1979), în prăbușirea cursurilor la bursă, etc.

Cuvântul criză este extrem de obișnuit și, ca atare, puține persoane simt nevoia să definească această noțiune, deoarece toată lumea se simte îndreptățită să creadă că știe ce semnifică noțiunea respectivă (de fapt, criza, ca și războiul, este o noțiune universală, chiar dacă este multiformă și acoperă evenimente extrem de diferite). Referitor la noțiunea de criză, Michel Louis și Andre Cabanis în lucrarea „L'évolution de la notion de crise et de sa gestion”, publicată în Revue Française d'Administration Publique, nr. 62, aprilie – iunie 1992, menționează: „De când gândirea politică se interesează, sub diferite nume, de noțiunea de criză, cu precădere internațională, cvasitotalitatea autorilor au gândit în acest domeniu ca și cum echilibrul constituia idealul de atins, iar criza un eșec ce pune în cauză acest ideal și căruia ar trebui să i se pună capăt cât mai rapid posibil.”

Originea cuvântului criză se regăsește în greaca antică. Pentru contemporanii lui Platon, Verbul krienin are înțelesul de „a judeca”, de „a separa”, de „a discrimina”, sau, în sfârșit, de „a decide”. Termenul grec krisis – „judecată” sau „decizie” – se transformă cu timpul, astfel încât, în latina medievală devine crisin, crisis în secolul XVI și, mai târziu, criză. Esențialul etimologiei cuvântului rezidă în noțiunea de decizie. Obligația de a decide figurează în contextul oricărei definiții și al înțelegerii riguroase a fenomenului de criză. Ca atare, fără necesitatea luării unei decizii și, prin urmare, fără o judecată prealabilă, criza nu există.

Criza este un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea implicând obligația factorilor decizionali de a-și defini o poziție fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru.

În opinia mea, problema crizei a fost intens dezbătură și a primit diverse interpretări în literatura economică contemporană. Astfel, economiștii liberali identifică criza cu încetinirea ritmului creșterii economice, respectiv cu stagnarea și scăderea volumului afacerilor. Conform altor opinii, criza economică apare ca o formă de manifestare explozivă a contradicțiilor reproducției, a unor grave dereglări și dispoziții în ansamblul ei și între fazele sale. Criza economică de supraproducție marchează și momentul când începe schimbarea calitativă a condițiilor de desfășurare a reproducției economice, pregătind premisele în vederea noului salt, prin crearea unor noi structuri și echilibre. Știința economică a stabilit o variată tipologie a crizelor economice având în vedere diverse criterii, conform cărora crizele ar fi: ciclice și neciclice, cronice de lungă durată (cum sunt cele agrare) și de scurtă durată; mondiale, regionale, naționale și locale; industriale, comerciale, valutar-financiare etc. Dacă până la sfârșitul secolului al XIX-lea, tipice au fost crizele economice de subproducție provocate de fenomene naturale (secetă, mari inundații) sau de împrejurări social-politice (războaie), ulterior specifice economiilor de piață bazate pe tehnica mașinistă și pe pluralismul formelor de proprietate, sunt crizele economice de supraproducție.

Evoluția societății în secolul XX a generat o anumită confuzie privind înțelegerea paradigmatică. Astfel, în știința economică, neo-clasicismul se distinge, de exemplu, de neo-keynesism, manifestându-se înclinația de a vizualiza cele două curente ca paradigme, „viziuni” concurente. Neo-clasicismul și neo-keynesismul apar ca subparadigme economice ale unei ideologii destinate unei societăți deschise. Trebuie remarcat că doctrina keynesistă a fost inițiată ca efort de protejare a societății deschise în circumstanțele istorice ale Marii Depresiuni (1929-1933); cu toate că subparadigma keynesistă și-a epuizat din forța propulsivă în deceniile postbelice, nu înseamnă că a devenit irelevantă, dovadă fiind renașterea sa sub forma neo-keynesismului. Putem să apreciem că, atât gândirea neo-clasică, cât și cea neo-keynesistă aparțin, ca fond originar de idei și ca esență a aplicării acestora, filozofiei liberale, privite în sens larg.

Putem considera că țările postcomuniste se confruntă cu trei mari provocări în procesul de transformare:

construcția (modernizarea) instituțională;

realizarea unor creșteri economice rapide pentru ajungerea din urmă a țărilor avansate (catching-up);

asigurarea stabilității sociale și politice.

Se poate observa o disociere între noțiunea de modernizare și cea de creștere economică deși, într-un sens foarte larg, prima s-ar referi și la al doilea proces ca expresie a calității funcționării instituțiilor. Totodată, stabilizarea economică durabilă este inclusă sub genericul realizării unei creșteri economice rapide și susținute.

Construcția (modernizarea) instituțională nu a fost neglijată în dezbateri dar, nu a fost suficient de bine așezată în relație cu povara grea a trecutului, cu ceea ce numim „dependența de pârtie” (path-dependency). Din acest punct de vedere, trebuie menționate două aspecte importante. Unul derivă din rolul instituțiilor în explicarea performanțelor sistemelor (instituțiile precare, subdezvoltate conduc la performanțe inferioare ale agregatelor societale).

Instituțiile pot, de asemenea, să explice atât o productivitate scăzută în agricultură și fragilitatea sistemului bancar, cât și o funcționare defectuoasă a democrației. Un al doilea aspect privește existența a două tipuri de fragilitate instituțională: cea specifică noutății instituțiilor și cea cauzată de magnitudinea extraordinară a construcției instituționale în curs și intensitatea încordării structurale în sistem.

Apreciez că o creștere economică rapidă și susținută (durabilă) este o provocare pentru faptul că nu există rețete simple pentru realizarea sa. Deși teoria convențională sugerează un potențial de creștere rapid pentru orice economie cu abundență de resurse de muncă ieftine, determinante, în ultimă instanță, sunt calitatea (eficiența) combinării factorilor de producție și ratele de economisire și de investiție ridicate – care depind de calitatea instituțiilor și a politicilor economice; se remarcă faptul că o creștere rapidă este favorizată de intrările de capital considerabile, sub forma investițiilor străine directe.

Deoarece globalizarea economiei mondiale accentuează fragmentarea socială, consider că stabilitatea socială și politică reprezintă secțiunea cea mai importantă pentru țările postcomuniste în ideea evitării tensionării structurilor sociale și politice.

Impactul crizei economice din 1929-1933 la nivel mondial; marea depresiune economică

Marea depresiune economică reprezintă denumirea perioadei 1929-1933 când întreg mapamondul a intrat într-o criză economică fără precedent. Punctul de pornire a crizei l-a reprezentat ziua de joi, 24 octombrie 1929, când a început căderea bursei prin vânzarea a 13 milioane de acțiuni. Marți, 29 octombrie 1929, bursa intră în colaps total prin vânzarea a peste 16 milioane de acțiuni; ziua a rămas în memoria întregii lumi sub denumirea „Black Tuesday” (marțea neagră).

Populația a intrat în panică, cursul acțiunilor a scăzut drastic, iar efectele au fost pe termen lung: lumea afacerilor se afla în ruină, s-au închis sute de afaceri, milioane de oameni au rămas fără locuri de muncă, sute de bănci dau faliment, iar salariile celor care și-au mai păstrat un loc de muncă au înregistrat o reducere considerabilă, cererea de bunuri și servicii având un trend direct proporțional cu aceste salarii. Agricultura a avut de suferit ani de-a rândul de pe urma depresiunii economice.

La nivel internațional, au fost afectate schimburile comerciale, deoarece fiecare națiune, încercând să se protejeze, a recurs la stabilirea unui nivel ridicat de taxe care au avut un efect contrar celui sperat, agravând situația existentă. în încercarea de a-și găsi piețe pentru desfacerea bunurilor și pentru a se proteja, mai multe state au recurs la devalorizarea cursurilor propriilor monede. În cartea sa „Marele crah din 1929”, publicată în 1955, J. K. Galbraith a încercat să explice o parte din cauzele care au provocat marea depresiune; în opinia acestuia, au existat cel puțin 5 factori importanți care au condus la dezastru:

a.) O distribuție a veniturilor total inechitabilă, care nu oferea posibilitatea consumatorilor să cumpere bunurile pe care tot ei le produceau.

b.) Marile afaceri americane, precum și piețele pe care se vindeau și se cumpărau titluri erau sub semnul fraudei și al corupției. Prosperitatea de pe Wall Street nu exista, în fapt, decât pe hârtie, iar în momentul declanșării dezastrului aceasta nu a f putut fi sprijinită în bani reali.

c.) Sistemul bancar, format din mult prea multe bănci, oferise împrumuturi fără acoperire care nu au mai putut fi recuperate în momentul în care a început criza, iar consecința a fost pierderea de către bănci a economiilor populației.

d.) Celelalte țări nu erau interesate să exporte în America din cauza taxelor ridicate la import pe care le practica statul american. Acest fapt a fost dublat de incapacitatea de plată a statelor care împrumutaseră bani de la SUA (care nu și-a recuperat datoriile).

e.) În sistemul economic, informația nu circula fluent cum se întâmplă în prezent, iar oamenii de afaceri și experții în domeniu se implicau de cele mai multe ori în investiții cu grad ridicat de risc.

Criza din 1929-1933 este evenimentul major al primei jumătăți a secolului XX; ea este deosebită prin amploarea, prin durata și prin efectele pe care le-a avut.

În schema nr. l , este prezentată extinderea crizei în lume în perioada 1929-1933.

Schema nr. l – Extinderea crizei în lume în perioada 1929-1933

Sursa: Carol, A., Garrigues, J., Ivernel, M., Dicționar de istorie a secolului XX, Editura All Educational, București, 2000, pag. 94

Economia fragilă a Statelor Unite era afectată de dificultăți încă din 1927. Agricultorii sufereau din cauza scăderii prețurilor la produsele agricole, determinată de un început de supraproducție, în timp ce prețul mașinilor agricole a continuat să crească. Veniturile agricultorilor au scăzut și de aceea aceștia au contractat împrumuturi. în timp ce piața începea să fie saturată, producția a continuat să crească, în special în sectoarele celei de-a doua revoluții industriale (industria de automobile, industria de produse electrice etc.).

Apare un dezechilibru între producție și consum, iar la începutul anului 1929 se acumulează tot mai multe stocuri. În perioada 1924-1926, cursul acțiunilor a crescut, acest lucru fiind motivat de prosperitatea marilor întreprinderi.

Începând cu 1926, speculatorii, atrași de perspectiva unor câștiguri rapide și cu atât mai ușor de obținut cu cât era posibilă cumpărarea acțiunilor pe credit, au cumpărat tot mai multe acțiuni.

Creșterea prețurilor ajunge să nu mai aibă nici o legătură cu evoluția reală a valorii întreprinderilor, creând astfel pericolul unei grave crize bursiere. în octombrie 1929, acționarii avizați își revând titlurile cele mai îndoielnice. Această hotărâre îi neliniștește pe micii acționari (6% dintre americani dețineau acțiuni la momentul respectiv) și, ca atare, ordinele de vânzare se înmulțesc și iau o amploare catastrofală în ședința din 24 octombrie 1929.

Sistemul de credit se prăbușește și el. Micii acționari, care contau pe câștiguri bursiere, nu-și mai pot onora polițele de la bănci, care de altfel, au angajat și pierdut sume mari pe Wall Street. Amenințate să dea faliment, din lipsă de lichidități, băncile își restrâng împrumuturile. În acel moment are loc o scădere drastică a cererii interne care rupe un echilibru economic și așa foarte fragil. Supraproducția devine considerabilă, antrenând falimentul a numeroase întreprinderi, o creștere a ratei șomajului și o nouă scădere a consumului.

Ca și în cazul Statelor Unite, în perioada 1929-1933, economiile țărilor industrializate s-au confruntat cu probleme în domeniul agricol și cu suprainvestiții în domeniul industrial. Recesiunea din Statele Unite intensifică o criză latentă de supraproducție. Băncile americane care împrumutaseră bani se străduiesc să-și recapete capitalul pentru a-și reface baza financiară, provocând în același timp falimentul băncilor austriece și germane care au beneficiat cel mai mult de aceste împrumuturi. Europa suferă, de altfel, din cauza diminuării cererii din partea Statelor Unite și a închiderii pieței americane (întărirea protecționismului prin introducerea tarifului Hawley-Smooth în 1930), ceea ce afectează în primul rând exportul european. Țările foarte slab dezvoltate sunt profund afectate de scăderea prețurilor materiilor prime, vânzarea acestora constituind adesea unica lor sursă de venit.

Criza ia o amploare extraordinară. Ea se manifestă inițial în domeniul economic și financiar. În perioada 1929-1933, valoarea schimburilor internaționale scade de 3 ori. În anul 1932, rata șomajului oscilează între 15 și 20% din populația activă, în funcție de țară (25% în Statele Unite, cu 12 milioane de șomeri), fără a ține seama de șomajul parțial. Agricultorii nu-și mai pot vinde producția, iar în Statele Unite, ei sunt în imposibilitatea de a-și rambursa datoriile către bănci, care sunt nevoite în acest caz să le vândă terenurile cu care au girat împrumuturile.

Politica anticriză care necesită intervenția statului a fost teoretizată în 1936 de economistul englez J. M. Keynes în lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”. Conform opiniei lui Keynes, reluarea activității depinde mai ales de importanța consumului. Statul trebuie să adopte o politică de lucrări ample (capabile să ofere locuri de muncă), să acorde ajutor de șomaj, să fixeze un salariu minim astfel încât puterea de cumpărare să fie relansată. Deficitul bugetar trebuie acceptat ca fiind inevitabil pe termen scurt, și nu trebuie să se ezite în cazul în care trebuie să se recurgă la devalorizarea monedei pentru a facilita exportul.

Lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” a fost acceptată și apreciată de majoritatea economiștilor și oamenilor politici occidentali deoarece răspundea într-o manieră nouă problemelor economice majore ale momentului; această lucrare se prezintă ca o critică a gândirii clasice, care include, în viziunea lui Keynes, gândirea neoclasică și ca o construcție teoretică nouă, atacând, chiar în numele liberalismului politic, dogmatismul economiștilor liberali, justificând politicile economice active și propunând câteva pârghii de acțiune esențiale. Printre acestea, putem menționa intervenția statului în mecanismele pieței, în scopul corectării dezechilibrelor ciclice și evitării amplificării lor. În opinia lui Keynes, au devenit vizibile și îngrijorătoare lacunele și deficiențele paradigmei liberalismului neoclasic:

Atenția excesivă acordată microeconomiei și statisticii economice;

Excesul de subiectivism în abordarea categoriilor economice;

Excesul de formalizare matematică;

Abordarea unilaterală a fenomenelor legate de consum, cerere și piață;

Apologia nejustificată a sistemului liberal de organizare economică.

Trăsăturile definitorii ale paradigmei keynesiste constau în faptul că J. M. Keynes:

consideră teoria economică liberală clasică și neoclasică drept un caz particular al teoriei economice generale;

respinge ideea unei ordini naturale și a unor legi naturale (obiective), capabile să asigure realizarea spontană a echilibrului economic;

consideră nesatisfăcătoare teoria economică pură, deci se pronunță pentru cercetarea proceselor economice atât în expresie naturală, cât și bănească;

mută centrul de greutate al cercetării economice în domeniul macroanalizei statice;

este preocupat de dezechilibrele din economia de piață (șomajul, crizele economice, dezechilibrele în balanța de plăți externe);

susține inevitabilitatea șomajului involuntar în economia de piață (care poate fi limitat, dar nu înlăturat);

consideră că pentru a supraviețui și a funcționa, economia de piață trebuie să suporte ajutorul, intervenția limitată a statului în economie (dirijismul).

Preocuparea fundamentală a lui Keynes a fost aceea de a stabili o corelație între dezvoltarea economică a societății și nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi soluții pentru înlăturarea șomajului. Pentru aceasta, el a folosit un model economico-matematic descriptiv compus din 3 categorii de elemente:

Variabile: endogene (determinate), indicatori globali care caracterizează nivelul activității economice la scara economiei naționale (cea mai importantă fiind cererea efectivă de mărfuri), și exogene (determinante), rate cu privire la comportamentul agenților economici (înclinația spre consum, eficiența marginală a capitalului, rata dobânzii);

Relațiile dintre variabile, redate cu ajutorul unor ecuații și inegalități, precum și interdependența dintre ele, redate cu ajutorul unor funcții (funcția ocupării, a ofertei, a cererii, etc.). Nivelul ocupării (E) sau numărul de muncitori care găsesc de lucra (N) depind de cererea efectivă de mărfuri (D), deci N = f(D). Ținând seama de structura cererii de mărfuri, Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) și a investițiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru, situație exprimată în ecuația fundamentală a modelului său C + I = Y. Deoarece în realitate există dificultăți în desfacerea mărfurilor și predomină dezechilibrul în economie, vom înregistra situația în care C + I > Y, încasările fiind mai mici decât producția oferită și, deci, implicit, rezultă șomaj involuntar.

Parametrul multiplicator investițional (K), cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate al unei variabile, a fost folosit de Keynes pentru a exprima interdependența dintre fluctuațiile investițiilor, ocupării și veniturilor. Aceasta ne arată că, atunci când are loc un spor al investițiilor globale, venitul va crește cu o mărime care este de K ori mai mare decât sporul investițional (mărimea K este direct proporțională cu înclinația spre consum).

Consider că evoluția ulterioară a teoriei și practicii economice a secolului al XX-lea a confirmat, în cea mai mare măsură, previziunile făcute de Keynes deoarece pe imul deschis de acesta s-au fundamentat și perfecționat politicile macroeconomice de intervenție a statului în economie și de reglare a proceselor și proporțiilor economiei concurențiale. Apreciez că politica economică a secolului al XX-lea a fost dominată de keynesism.

În prezent, este unanim recunoscut că reglarea proceselor economice se realizează prin două categorii de mecanisme: mecanismele concurențiale ale pieței libere și mecanismele instituționalizate ale statului. Keynes nu a crezut că dezechilibrele la nivel microeconomic se pot compensa pentru a obține un echilibru global; ele au, dimpotrivă, tendința contrară de a se amplifica. De aceea, trebuie ca statul să intervină, iar cheltuielile au un efect multiplicator asupra venitului național, acest efect este cu atât mai mare, cu cât înclinația marginală spre economisire este mai redusă. De aceea trebuie descurajată economisirea, prin rate ale dobânzii mai mici, care au și avantajul suplimentar de a favoriza sporirea investițiilor. Keynes a arătat că mecanismele oncurențiale ale pieței libere nu sunt suficiente pentru a asigura și menține permanent echilibrul economic.

Cauzele evoluției ciclice a economiei; globalizarea și contagiunea crizelor financiare

În legătură cu cauzele evoluției ciclice a economiei, a crizelor economice ciclice, gândirea economică cuprinde o amplă confruntare de idei pe fondul a numeroase puncte de vedere. Pentru o lungă perioadă de timp, numeroși economiști au respins ideea apariției și manifestării crizelor în cadrul sistemului economic, dominantă fiind teoria clasică a echilibrului (formulată de J. B. Say), conform căreia, în orice moment, se asigură deplina folosire a resurselor disponibile. Se susținea că, eventualele dispoziții sau fenomene negative care s-ar manifesta într-un sector se corectează în scurt timp, prin mecanismele automate ale pieței.

Deși s-au manifestat crize economice pe întreg parcursul secolului al XIX-lea (1825 – prima criză ciclică în Anglia, urmată de cele din 1836 în Anglia și S.U.A., 1847 în Anglia, S.U.A., Franța și Germania, 1857 – criza mondială, 1866, 1873, 1882, 1890, 1900) încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a sistemului i-a determinat să caute cauzele crizei în domenii exogene și minore ale sistemului economic. Astfel, teoria petelor solare (W.S. Jevons) interesează doar producția agricolă, evoluția acesteia, deși autorul ei a cunoscut valul industrial și renumita criză din anul 1873.

În secolul XX, după marea criză economică din 1929-1933 s-au spulberat teoriile legate de autoreglarea sistemului economic, teoreticienii încercând să explice crizele prin cauze de tip exogen-endogen conform cărora ciclurile economice rezultă din corelarea unor factori interni și extraeconomici. În baza acestora, sistemul economic conține, în sine, mecanisme destabilizatoare care generează evoluția ciclică, iar factorii extraeconomici, cum ar fi condițiile climaterice, pot să favorizeze sau să frâneze mecanismele destabilizatoare.

Există unele teorii numite exclusiv endogene dintre care se impune „teoria ciclului reinvestițional” care susține că originea ciclicității trebuie căutată în investițiile de capital fix, care are o anumită durată de viață activă, iar înlocuirea sa este amplă în unele perioade și nesemnificativă în altele. Alternanța unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele când volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evoluția ciclică și fazele sale.

Unii autori, susținători ai teoriilor monetariste, încearcă să explice crizele economice prin creșterea excesivă a creditului în faza de expansiune, care rupe echilibrul economic, determinând faza de depresiune. Conform acestora, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităților monetare.

Una din cele mai recente elaborări monetariste consideră drept cauză a crizelor economice politicile creditului ieftin, adoptate de băncile centrale care, în mod artificial, reduc rata dobânzii și stimulează investiția fără o suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiții, care, la un moment dat, se dovedesc irealizabile deoarece factorii de producție sunt, în realitate, mult mai scumpi decât în evaluările inițiale. Faza depresivă începe când întreprinderile, fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate, își reduc investițiile.

Consider că un anumit rol în explicarea crizelor economice l-au avut și teoriile subconsumului conform cărora insuficiența cererii blochează producția și, deci, oferta, care atrage după sine creșterea șomajului și dezechilibrului pieței și care generează efecte cumulative în vederea reducerii producției-conduce la declanșarea crizei economice.

Teoria supraacumulării de capital explică evoluția ciclică prin fluctuația investițiilor. Conform acestor teorii creșterea investițiilor stimulează consumul generând un proces de expansiune economică. Criza survine ca urmare a insuficienței de lichidități, în primul rând în sectorul producător de factori de producție. Aceasta se transmite întregului sistem economic, mai ales când structurile productive, create în fazele de expansiune, lansează pe piață cantități substanțiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere.

Tot în contextul acestor teorii se încearcă să se acrediteze ideea conform căreia crizele economice s-ar declanșa nu ca urmare a insuficienței de lichidități, ci ca urmare a diminuării rentabilității investițiilor existente care depășesc nevoile reale ale economiei. Astfel, se consideră că randamentul ridicat al investițiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă determină inundarea pieței de produse noi, pe care cererea este incapabilă să le absoarbă.

În concepția keynesistă, succesiunea fazelor de prosperitate și depresiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluția eficienței marginale a capitalului în interdependență cu rata dobânzii.

Dezvoltând și concretizând concepția keynesistă, economistul american Paul Samuelson a elaborat modelul evoluției ciclice pe baza interdependenței multiplicatorului și acceleratorului, acțiunea combinată a celor două forțe fiind cauza care poate determina expansiunea și depresiunea economică.

Recunoscându-se existența unor oscilații ciclice în orice economie de piață, curentul monetarist friedmanian apreciază că oscilațiile ciclice, în primul rând crizele, s-ar datora unui factor exogen mecanismului de funcționare a economiei de piață și anume – intervenția statului. Milton Friedman consideră că orice formă de intervenție a statului în economie se reflectă prin dereglări și în domeniul circulației monetare, crizele economice fiind, în fond, expresii ale dereglării acesteia. Dereglarea masei monetare se manifestă, în esență, prin neconcordanța dintre ritmul de creștere a masei monetare puse în circulație și ritmul de creștere a producției.

La polul opus se află adepții intervenției statului în economie care explică evoluțiile ciclice tocmai prin necorelarea intervenției și ineficientei pârghiilor, instrumentelor și politicilor elaborate și folosite de către stat.

Teoria marxistă așează la baza crizelor economice de supraproducție contradicția fundamentală a respectivei orânduiri, care conduce la declanșarea crizelor ciclice prin incidența directă a contradicțiilor derivate (forme de manifestare a contradicției fundamentale) ajunse la un anumit nivel de manifestare. Apreciez că trebuie să remarcăm, dintre acestea, tendința de creștere mai rapidă a producției comparativ cu creșterea cererii solvabile, apariția unor disproporții dintre structura ofertei și cea cererii, care conduce la formarea unei supraproducții relative și reducerea ratei rentabilității. Consider că reducerea producției (și absorbția supraproducției și a dispozițiilor structurale dintre cerere și ofertă), reînnoirea în masă a mijloacelor de muncă active creează premisele pentru un nou avânt economic.

O teză „aparte”, dar care în opinia mai multor cercetători este acceptată chiar și în lumea academică non-marxistă, este aceea care a fost propusă de Karl Marx, în ceea ce privește teoria fluctuației economice, care pune în evidență raportul antagonist între deținătorii mijloacelor de capital și furnizorii forței de muncă, contradicțiile strânse ale sistemului și fatalitatea tranziției la comunismul fără clase. La Marx, ciclicitatea este parte integrantă a unei ample situații de criză, datorate mai ales prezenței a două clase aflate într-un conflict permanent. Tocmai acest conflict este cel care determină premisele unei fluctuații perpetue a activității economice.

Marx a polemizat în diverse cazuri cu teoria subconsumului, în opinia lui, criza nefiind determinată de problema lipsei de consum, fluctuațiile apărând tocmai datorită intenției clasei muncitoare de a-și îmbunătăți propriile condiții de trai, în funcție de perioada expansiunii productive.

Schema marxistă este următoarea: în fazele de creștere productivă crește gradul de ocupare, se reduce, deci, ceea ce el numește armata industrială de rezervă (care astăzi s-ar numi șomaj ciclic) și se întăresc pozițiile clasei muncitoare. Aceasta este faza de boom care precede căderea generală a profitului. Totuși, în fața expansiunii productive, revendicările salariale și normative (reducerea orarului de lucru, garanții mai mari asupra muncii) tind să modifice raportul între capital și muncă, mutându-l în favoarea celei din urmă.

În final, se realizează o flexibilitate a profitului marginal, care determină dezinvestiri și reducerea producției. Faza agresivă va provoca expansiunea forței de muncă neangajate și reconstrucția armatei industriale de rezervă. Salariilor vor tinde să scadă, condițiile de lucru vor deveni mai dure pentru clasa muncitoare și productivitatea va tinde să crească, permițând reluarea procesului de acumulare capitalistă a profitului.

Pentru Marx, armata industrială de rezervă funcționează ca un rezervor, care revarsă mână de lucru în circuitul productiv, pe care o retrage în perioadele de declin. Acest raționament conduce la ideea că prosperitatea clasei muncitoare preanunță inevitabil declanșarea unei crize.

Caracterul fundamental al operei economistului austriac J.A. Schumpeter (1883-1950), imigrat în SUA în 1932, este dat de referirea constantă la economie și la societate în general, în calitate de locuri de acțiune umană străbătute permanent de profunde transformări. Pentru Schumpeter, sistemul economic nu se află niciodată într-un echilibru stabil, ci tranzitează de la un echilibru la altul, trecând prin șocuri puternice care îi modifică continuu structura internă.

Fluctuațiile economiei nu decurg din mișcarea ondulatorie cauzată de elementele constant perturbatoare, mai ales dacă ne referim la acelea care intervin între viziunea tradițională a raporturilor de producție și viziunea de avangardă.

În viziunea ciclicității economice, Schumpeter ajunge la teoretizarea crizei sistemului de-a lungul perioadei. Dacă Marx credea în imposibilitatea sistemului capitalist de supraveghere și în faptul că trecerea obligatorie la socialism ar fi trebuit să aibă efecte benefice asupra colectivității, pentru Schumpeter aceasta trecere demonstrează imposibilitatea sistemului de a asigura bunăstarea în condiții de concurență perfectă. Schumpeter era convins că existența concurenței ar fi trebuit să asigure, conform principiilor clasice, maximul bunăstării pentru fiecare.

Consider că analiza schumpeteriană a ciclului de afaceri, trece prin concentrarea industrială, crearea unor complexe industriale din ce în ce mai mari, transnaționalizarea activității economice și previne depășirea concurenței perfecte.

Conform teoreticienilor monetariști Friedman și Schwartz, autori ai lucrării cu titlul „Istoria monetară a Statelor Unite” (1963), așa cum inflația este explicabilă prin excesul de monedă oferită, la fel este explicabilă ciclicitatea economică ca efect al oscilațiilor, cu aceeași intensitate și direcție, a monedei și a venitului.

Cauzele interne ale crizei financiare din Asia de Est

Cauzele interne ale crizei asiatice își au originea, în primul rând, în explozia investițională a anilor '90 determinată atât de euforia investitorilor străini, care au aruncat miliarde de dolari pe piețele emergente ale Asiei de Sud-Est, cât și de investitorii locali care au făcut investiții riscante, în acțiuni și alte active de calitate scăzută. În al doilea rând, sistemele bancare și financiare ale acestor țări erau prea puțin supervizate.

Apreciez că extinderea exagerată a creditelor, mai ales în activități dubioase, a făcut ca economiile acestor țări să fie foarte vulnerabile la modificarea disponibilității creditelor, care s-a produs în vara anului 1997. Consider că declinul exporturilor și încercările de a apăra monedele supraevaluate cu ajutorul unor rate înalte ale dobânzilor au determinat căderea valorii proprietăților supraevaluate și au dus la un număr mare de împrumuturi bancare neperformante.

De asemenea, problema lichidităților și a supraevaluării bunurilor din Asia de Sud-Est a favorizat atacurile speculative, a agravat efectele aprecierii monedelor și a limitat mult capacitatea guvernelor de a controla criza.

Cauzele regionale ale crizei financiare din Asia de Est

Cauzele exacte ale crizei financiare din Asia de Est, asemenea celor mai multe din evenimentele istorice, constituie încă subiectul unor controverse. Astfel, au apărut mai multe ipoteze:

S-a produs această criză din cauza faptului că, în aprilie 1997, în urma protestelor americane, Japonia și-a majorat taxa la vânzări de la 3% la 5%, încetinind astfel creșterea economică și reducându-și drastic importurile din regiune?

Din cauza devalorizării monedei chineze din 1994?

Din cauza zvonului că Japonia intenționa să-și majoreze ratele dobânzilor și să î atragă capital din Asia de Est?

Consider că experții încă nu au ajuns la o concluzie, dar am putea identifica o „serie de evenimente care, în opinia mea, au condus la declanșarea crizei:

S-a observat că încă din 1996 economiile emergente din Asia de Sud-Est au cunoscut o încetinire a ritmului exportului de mărfuri, ceea ce a afectat încrederea investitorilor în succesul economic al regiunii respective.

Statele Unite au provocat o apreciere semnificativă a dolarului în 1995, iar valutele din regiunea asiatică, fiind legate de dolar, s-au apreciat și ele, scăzând astfel competitivitatea internațională a zonei.

Concurența tot mai acerbă dintre China și Asia de Sud-Est în ceea ce privește investițiile externe directe și piețele de export a sporit îngrijorarea cu privire la viitorul economic al regiunii.

Asia de Sud-Est începuse să piardă avantajul comparativ de care dispunea, în favoarea Chinei, datorită salariilor mici ale lucrătorilor chinezi.

Supracapacitatea și scăderea cererii dintr-o serie de sectoare economice, precum și intensificarea competiției pentru piețele de export în domeniile circuitelor electronice, oțelului și automobilelor au accentuat îngrijorarea față de strategiile pe termen lung ale regiunii, de creștere economică bazată pe exporturi.

Fenomenul de contagiune a crizelor economice

Contagiunea crizelor la nivel regional și global, consider că are mai multe canale de transmisie, constând în legăturile fundamentale dintre economiile lumii:

Legăturile financiare – există atunci când două sau mai multe economii sunt conectate prin intermediul sistemului financiar internațional. De exemplu, incapacitatea de plată a unei țări mari poate afecta creditorii principali ai acesteia, iar dacă lanțul legăturilor este mult mai lung, atunci șocul se poate transmite de mai multe ori.

Legăturile economiei reale – se referă de obicei la relațiile comerciale internaționale. De exemplu, două țări partenere sau concurente pe o piață terță vor fi afectate negativ dacă una dintre ele se confruntă cu sau recurge la : devalorizarea cursului de schimb, ceea ce va deteriora avantajul competitiv al : celorlalte țări. Ca urmare, ambele țări vor recurge la devalorizări succesive, cu scopul reechilibrării balanțelor lor externe. De asemenea, legăturile reale apar și sub forma investițiilor străine directe.

Legăturile politice – sunt mult mai puțin explicate în literatura de specialitate. Un exemplu este următorul: dacă o țară face parte dintr-o asociație sau un „club de țări” cu un anumit aranjament monetar, costurile politice ale devalorizării unitare sunt mult mai mici dacă și celelalte țări recurg la aceeași măsură. De aceea, crizele tind să se concentreze în regiunile cu interdependențe majore.

Fenomenul de contagiune a crizelor a impus ca regulă estimarea vulnerabilității externe a țărilor care doresc să își liberalizeze fluxurile de capital. Câteva elemente s-au dovedit esențiale pentru țările care doresc să participe la piața globală: stabilitatea macroeconomică, sănătatea financiară, transparența politicilor guvernamentale și modul de guvernare.

Dintre cauzele interne ale crizelor financiare din anii '90, analiștii occidentali au considerat ca principale următoarele:

Creșterea deficitului de cont curent, ca urmare a reducerii cererii externe;

Alegerea unui regim de curs de schimb nepotrivit;

Nivelul ridicat al datoriei pe termen scurt;

Expansiunea rapidă a creditului intern, multe credite fiind utilizate în scopuri neproductive;

Managementul inadecvat al băncilor comerciale (evaluarea incorectă a riscurilor de insolvabilitate a debitorilor interni);

Supravegherea redusă a băncilor comerciale de către banca centrală;

Nivelul scăzut al economisirii interne, datorită apelării facile la capital străin (practică încurajată de ancorarea monedelor naționale de dolar); accesul facil la surse externe de creditare a permis menținerea la un nivel scăzut a ratelor dobânzii la credite;

Hazardul moral, creat datorită existenței unor relații privilegiate între autorități și anumite grupuri de interese (încrederea că statul va interveni pentru a se evita falimentul); acesta a majorat riscul sistemic existent în aceste economii.

În ceea ce privește cauzele externe, ele au fost identificate în unele dintre caracteristicile actuale ale sistemului financiar internațional, precum:

Majoritatea operațiilor financiare pe piața financiară internațională au un caracter speculativ datorită faptului că operatorii efectuează numeroase tranzacții fără acoperire, apelând la fonduri împrumutate sau angajând active viitoare. Pentru unii economiști, această trăsătură este responsabilă de fenomenele de panică financiară și de transmiterea efectelor crizelor financiare de la o țară la alta.

Experții instituțiilor internaționale, sunt de părere, de asemenea, că liberalizarea financiară a țărilor emergente se asociază cu o creștere a influxurilor de capital fără legătură reală cu necesitatea lor de finanțare internă. Multe dintre intrările de capital au ca mobil obținerea de câștiguri de către investitori pe seama unor speculații financiare. Țările emergente sunt atractive pentru investitori dacă oferă posibilitatea obținerii unor randamente ridicate și a diversificării portofoliului lor de active financiare, dar la primul semn de dispariție al acestor atuuri, investitorii au tendința de a se retrage.

Cel mai mic semn de vulnerabilitate a guvernelor țărilor emergente cu privire la. capacitatea de a returna capitalurile investite în țara lor poate genera panică financiară, determinând ieșiri masive de capitaluri.

Deoarece majoritatea fluxurilor internaționale sunt pe termen scurt, fluctuațiile valorice ale monedelor și ale titlurilor financiare sunt mai frecvente și mai ample instituțiile financiare internaționale au dat semnalul, începând cu criza din Mexic (1994), că vor interveni pentru a evita propagarea oricărei crize financiare pe ansamblul economiei mondiale (FMI a acordat un credit de 7,7 miliarde dolari cu ocazia crizei mexicane). Din acest motiv, unii economiști au considerat că s-a creat o situație de hazard moral pe plan internațional, care a avut drept urmare creșterea iresponsabilității, atât a investitorilor, cât și a guvernelor țărilor emergente.

În concluzie, consider că se pot distinge în principal două curente de opinie referitoare la interpretarea crizelor care s-au produs în anii '90 (Mexic – 1994, Asia de Est – 1997, Rusia – 1998): un curent de opinie pune accentul pe panica investitorilor străini și, în corelație cu aceasta, pe caracteristicile actuale ale sistemului financiar global, pe când celălalt curent de opinie se referă la caracteristicile structurale ale economiilor din zonele respective.

Dinamica crizelor financiare

Teoria instabilității financiare în privința crizelor financiare a fost formulată de Hyman Minsky. Conform acestei teorii, crizele financiare reprezintă o trăsătură inerentă și inevitabilă a sistemului capitalist și acestea urmează un curs vizibil și previzibil.

Primul semn al unei crize financiare este ceea ce Minsky denumește o „dislocare” sau un șoc din exterior asupra economiei; acest șoc extern, care trebuie să fie extins și pătrunzător, poate lua forme diferite (ca de exemplu: izbucnirea unei conflagrații, obținerea unei recolte foarte mari sau foarte mici sau inventarea și răspândirea unei noi și importante tehnologii); în cazul în care șocul extern este suficient de extins și de pătrunzător se va înregistra creșterea șanselor de profit în cel puțin unul din sectoarele majore ale economiei și vor fi reduse, în același timp, oportunitățile economice în alte domenii.

Vom constata că reacția firmelor la modificarea șanselor de profit va fi să se orienteze rapid către noile arii, abandonându-le pe celelalte, iar în cazul în care noile oportunități își vor demonstra profitabilitatea, va începe o explozie sau o manie a investițiilor. Aceste investiții vor fi alimentate de o expansiune rapidă și substanțială a creditului bancar care, la rândul ei, va mări semnificativ volumul total al masei monetare.

Apreciez că febra investițiilor se mai alimentează, pe lângă creditul bancar, și din fondurile personale și ale firmelor. Aceasta duce la noi creșteri ale creditului bancar, pentru a se finanța febra speculativă, ceea ce sporește masa monetară și intensifică expansiunea; în timp, impulsul de a specula crește prețul bunurilor și al activelor financiare, care, la rândul lor, creează noi oportunități de profit și aduc mai mulți investitori pe piață.

Acest proces autostimulativ sau cumulativ determină creșterea rapidă atât a profiturilor, cât și a investițiilor. Minsky numește acest proces „faza de euforie” în cadrul căreia specularea creșterii prețurilor este un alt factor important al ascensiunii pieței. Urmează „faza maniei” sau „a baloanelor” în cadrul căreia investitorii, în goana lor după beneficiile creșterii prețurilor și după profit, investesc într-o piață care, prin însăși natura ei, este extrem de riscantă.

La un moment dat, anumiți investitori încep să-și vândă activele sau să le convertească în alte investiții, considerate de calitate, în momentul în care ei apreciază că piața a atins punctul culminant, iar deținerea unor active supraevaluate devine riscantă. Sunt de părere că falimentul unei corporații sau al unei bănci poate constitui semnalul care declanșează ieșirea investitorilor de pe această piață și, ca într-o spirală, determină scăderea prețurilor și o criză a creditului deoarece băncile nu mai acordă împrumuturi.

Majoritatea economiștilor resping modelul lui Minsky referitor la crizele financiare deoarece aceștia consideră că fiecare criză financiară este fie unică, fie de un tip aparte, care cere un model special. Un alt lucru care i se reproșează modelului Minsky este faptul că el presupune

ca aceste crize sunt cauzate de incertitudine, speculație și instabilitate, în timp ce economiștii iau ca premisă raționalitatea.

În termenii lui Kindleberger, istoria demonstrează că piețele se comportă uneori de o manieră irațională și că explicația cea mai bună a maniilor financiare o oferă psihologia mulțimilor (deși indivizii pot fi raționali, speculația financiară este un fenomen în care acțiunea aparent rațională a mai multor indivizi produce consecințe iraționale). Modelul lui Minsky a fost urmat de criza financiară din Asia de Est din 1997.

Consider că țările în curs de dezvoltare din Asia au înregistrat o evoluție favorabilă în primul rând datorită formării capitalului intern și investițiilor publice, investițiile străine directe având un rol secundar.

Din contră, țările din America Latină erau în anii 70 deschise intrării masive de capital, suferind astfel violente șocuri externe pe care n-au putut să le stăpânească decât cu prețul politicilor deflaționiste impuse de sistemul financiar internațional în 1980.

Datorită acestor politici, în America Latină creșterea a scăzut de la valoarea maximă de 8% pe an în 1973, la sub 2% în 1983, fluctuând violent după aceea. Diferența de creștere a PIB-ului pe cap de locuitor între Asia de Est și America Latina a fost însemnată între 1970 și 1990. În privința creșterii datorate condițiilor interne și controlului asupra accesului la capitalul străin, statele din Asia de Est păreau a fi un model.

La începutul anului 1997 au apărut primele semne vizibile care indicau apariția problemelor în Asia. Creșterea PIB-ului a avut un ritm mult mai lent în anumite țări asiatice, rata medie de creștere a PIB-ului în această zonă a scăzut de la 9% în 1995 la 7% în 1996.

La mijlocul anilor '90, anumite state asiatice au început să acumuleze niveluri ridicate de datorii externe, sub formă de împrumuturi pe termen scurt la bănci private.

Între 1994 și 1996, afluxul de capital a dat naștere unui deficit de cont curent din ce în ce mai mare, acesta fiind alimentat de împrumuturile substanțiale ale băncilor comerciale străine: fluxul împrumuturilor bancare în regiune a crescut de la 24 de miliarde dolari în 1994 la 56 de miliarde dolari în 1996. Astfel, până în 1997, statele din Asia de Est au continuat să se împrumute, fără a ține cont de deteriorarea continuă a performanței economice. În schema nr. 2, este prezentată derularea evenimentelor în cazul crizei din Asia de Sud-Est.

Schema nr. 2 – Derularea evenimentelor în cazul crizei din Asia de Sud-Est

Deteriorarea balanțelor băncilor