Fluxurile Migratorii

Considerații introductive

Marile transformări ale lumii contemporane și deschiderile spre noi sfere de interese și influențe au condus la crearea a multiple zone și chiar regiuni de instabilitate pe întreg mapamondul, cu implicații deosebite în ceea ce privește realizarea securității în plan local, regional și chiar mondial. Principalele surse de instabilitate decurg din dificultățile economico-sociale și politice ale statelor în curs de dezvoltare și în mod special a celor subdezvoltate. Acest aspect conduce inevitabil la amplificarea fenomenului migrației din zonele cu probleme către țările dezvoltate și nu de puține ori îmbracă forma migrației ilegale. Pe lângă aspectul menționat mai există și altele – perpetuarea unor tensiuni și conflicte de ordin etnic, rasial sau religios – care, la fel ca și primul, sunt generatoare de migrație.

Astfel, în contextul fenomenului de globalizare, reconstruirea unităților de civilizație și a valorilor democratice din spațiul european căpătată noi valențe, fapt care a determinat orientarea României spre Uniunea Europeană și spre NATO. Integrarea țării noastre în cele două organisme internaționale este condiționată de îndeplinirea unor cerințe. Spre exemplu, Actul unic european preconizează suprimarea completă a funcționării frontierelor din interiorul spațiului comunitar. Astfel, el „prevede să dispară formalitățile și controalele la frontieră, s-ar putea spune chiar că el prevede ca frontierele să dispară (dacă nu formal, cel puțin practic). Pentru aceasta, alături de dezvoltarea cooperării interguvernamentale în materie de poliție, în lupta contra terorismului, stupefiantelor și traficului de arme, Comisia prevede armonizarea legislațiilor naționale, mai ales pentru introducerea unei politici comune a vizelor, a unui sistem comun de extrădare, de luptă împotriva imigrării clandestine etc. Din nefericire, aceasta implică și o întărire a frontierelor externe ale comunității”. De aici rezultă faptul că printre cerințele de bază se enumără și realizarea securizării frontierelor de stat ale României.

Poziția geografică a României la frontiera externă a Uniunii Europene și pe cele două axe principale ale migrației mondiale (est-vest și sud-nord), permeabilitatea frontierelor față de trecerile ilegale, criza economică prelungită, dezvoltarea economiei subterane, lipsa unei protecții sociale adecvate și amplificarea corupției reprezintă principalele coordonate pe care s-a grefat fenomenul migrației ilegale la noi în țară și nu de puține ori în conexiune cu celelalte componente ale criminalității transfrontaliere.

Dealtfel, în ultimul deceniu al mileniului II, România a înregistrat o creștere de peste trei ori a traficului de persoane și mijloace de transport la frontiera de stat și de peste 60 de ori a numărului de treceri ilegale peste graniță, fapt ce denotă că migrația ilegală a îmbrăcat caracteristicile unui adevărat fenomen.

Dacă inițial deplasările ilegale de persoane aveau ca motivație dorința oamenilor aflați în zone de conflict sau în țări sărace de a ajunge în Occident, departe de războaie și unde nivelul de trai este mai ridicat, ulterior scopurile au început să se interfereze cu obiective ale crimei organizate. Treptat migrația ilegală a devenit o afacere profitabilă pentru exponenții lumii interlope internaționale, care dincolo de câștigurile materiale imediate urmăresc și crearea unor rețele de executanți ai infracțiunilor tradiționale ce aparțin acestei lumi (traficul de stupefiante, prostituția, contrabanda, furturile internaționale, spălarea banilor murdari, jafuri, tâlhării, omoruri la comandă etc.) și exploatarea în propriul interes a acestui fenomen.

Din cele 92 de state declarate oficial „țări sursă” în migrarea populației, România s-a confruntat cu migrați ilegali din Afganistan, Albania, Algeria, Angola, Armenia, China, Bangladesh, Burundi, Congo, Egipt, Etiopia, Iordania, Irak, Iran, India, Liban, Nigeria, Pakistan, Rwanda, Sierra-Leone, Siria, Somalia, Sri-Lanka, Sudan și Turcia, cărora li s-au alăturat cetățeni aparținând R. Moldova, din state ale CSI și din alte țări care nu sunt incluse în această listă. Pentru majoritatea migraților România reprezintă doar o țară de tranzit în drumul către Occident, dar o parte dintre aceștia își manifestă intenția de a rămâne definitiv pe acest teritoriu. Astfel, la nivelul anului 2001, numărul imigranților ilegali aflați pe teritoriul statului român se ridica la aproximativ 20000 de persoane, dar semnalele primite din străinătate au obligat experții în domeniu să reconsidere această cifră ca fiind prea mică.

Aspectele prezentate au determinat autoritățile române să identifice și să pună în aplicare cele mai bune modalități și metode de stopare a fenomenului migrației ilegale și de facilitare a returnării migraților ilegali în țările de origine dacă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de legislația internă pentru acordarea statutului de refugiat în România.

Acordurile încheiate de statul nostru cu alte state în materie de emigranți ilegali a condus la schimbarea raportului de origine a migrației ilegale. Astfel numărul resortisanților autohtoni care încearcă să părăsească România se diminuează continuu în vreme ce cifra migraților de pe continentele Africa și Asia, precum și a celor aparținând R. Moldova sau spațiului C.S.I. ori ai altor state, să fie în continuă creștere.

CAPITOLUL I

Efectele aderării României la U.E. asupra fluxurile migratorii

Integrarea României în spațiul UE presupune, între altele, un spor de populație a UE cu cca 22 milioane (a doua țară ca potențial uman după Polonia), și un volum însemnat de resurse de muncă, relativ mai tinere, dar incomplet utilizate și valorificate. La acesta se adaugă o economie în plină transformare/adaptare care nu și-a definit încă pe deplin direcțiile de dezvoltare. In această perspectivă, integrarea României reprezintă o adevărată provocare iar migrația una din principalele probleme.

Migrația totală

La nivel mondial una din 35 de persoane este migrantă (World migration, 2003), iar fluxurile anuale totale includ 5-10 milioane persoane.

În România, proporțiile sunt mult mai reduse, dar dificil de estimat în totalitatea lor (evidențe statistice parțiale). Dacă luăm în considerare doar efectivul de intrări/imigranți-ieșiri/emigranți (definitive), în perioada 1991-2003, acesta a numărat cca 25 mii persoane anual. In evoluție, numărul emigranților scade iar cel al imigranților crește (conform graficullui următor).

Sursă: Statisticile INS

Rata emigrației totale (la 1000 de locuitori) se reduce de la aproape 2 persoane migrante la mia de locuitori la aproape 1 în 1999 și 0,64 în ultimul an de analiză. Se remarcă 2 etape de reducere semnificativă: prima in 1991-1993 când plecările au vizat (re)intoarcerea în zonele de origine (germani, unguri, evrei); a doua între 2000 și 2003 (și continuă) când migrația definitivă se reduce ca importantă, fiind preferată migrația temporară (această perioadă corespunde și liberalizării circulației românilor în spațiul Schengen).

Sporul migrator și dinamica populației

Nu putem să estimăm fluxurile de persoane peste granițele naționale dacă nu cunoaștem tendințele de evoluție a populației.

Evidențierea contribuției migrației la dinamica populației totale și potențialului de muncă al României se poate determina prin analiza comparativă și combinată a sporului natural și a sporului migratoriu.

Potrivit statisticilor, în perioada 1991-2002 s-au născut 2.87 milioane copii și au decedat 3,2 milioane persoane. Reducerea populației totale cu aproape 330 mii persoane a fost amplificată prin fluxurile migratorii care pe total perioadă au fost negative. Evoluțiile anuale sunt negative și în scădere pentru sporul migratoriu și oscilante și mult mai însemnate pentru sporul natural (conform graficului).

Prelucrare pe baza datelor INS

Mobilitatea spațială a populației, ca factor de adaptare la cerințele pieței forței de muncă, de reechilibrare a pieței muncii în plan teritorial este redusă.

Populația României (din rațiuni de tradiție-inerție dar și din considerente financiare) preferă navetismul și/sau migrația circulatorie temporară decât strămutarea reședinței.

Potrivit datelor statistice, mai puțin de o treime din populația României și-a schimbat domiciliul cel puțin o dată în viată, tendința fiind de reducere a numărului acestora. Distanța migrației prin schimbarea domiciliului este relativ redusă. Din totalul acestora, cca 48% nu au depășit granițele județului. Dacă în interiorul țării au migrat cel puțin odată în viața cca 6,7 miloane persoane, în afara țării în perioada 1992-2003 au emigrat cca 252 mii persoane, fluxurile anuale fiind în descreștere (în jur de 10 mii persoane annual). Soldul extern (emigranti-imigranti), pe întreaga perioadă este negativ (vezi graficul), de 180 mii persoane. Singura excepție o reprezintă anul 2001, când imigranții au fost mai numeroși cu 429 persoane (10350 față de 9921).

Sursa: Statisticile INS

Astfel, din punct de vedere a emigrației, pierderea de populație de sub 10 mii persoane anual, chiar dacă nu este „compensată” prin imigrație nu reprezintă un factor cantitativ important de influența a dimensiunilor pieței muncii naționale. Pe de altă parte, presiunea exercitată de acest volum de emigranți asupra țărilor primitoare (implicit asupra pieții muncii acestora) este redusă, determinând mai degrabă efecte pozitive de lungă durată.

Analiza comparativă a sporului natural și a celui migrator (migrație definitivă) ne permite următoarele constatări:

populația totală se reduce mai ales pe seama dinamicii negative a sporului natural decât a celui migrator;

pierderile cumulate pe total perioadă nu depășesc 3% din populația României de la ultimul recensământ;

din punct de vedere calitativ, sporul migrator negativ este mai “costisitor” pentru societate decât cel natural deoarece investiția în capital uman (prin educație, etc) făcută până în momentul emigrației și potențialul de muncă aferent se transferă gratuit țării de destinație, ajustând pe termen lung creșterea economiei naționale și dezvoltarea umană durabilă.

Manifestarea fenomenului este exprimată analitic în următorul tabelul:

Sporul natural și sporul migratoriu în perioada 1991-2003 – Sursă: statisticile INS

Un alt aspect de natură demografică care nu trebuie ignorat atunci când se estimează costurile migrației definitive îl reprezintă emigrația populației feminine de vârstă fertilă. Pierderea de potențial uman este în cazul femeilor mai mare dacă avem în vedere faptul că, cu cât sunt mai tinere, cu atât acestea pot să aibă mai mulți copii, dar pe care îi nasc și/sau cresc în străinătate. Pe ansamblu, s-au înregistrat mai multe femei emigrante decât bărbați, dar lipsa datelor statistice privind structura pe vârste a acestora, ne permite doar o evidențiere orientativă a pierderii. Astfel, dacă din cele cca 52% femei emigrante pe întreaga perioadă doar 2/3 ar naște copii în străinătate, în medie 1,3 pe tot parcursul vieții, atunci pentru toată perioada de trnziție se poate aprecia că România a mai pierdut încă aproape 160 mii persoane.

Fluxurile de migrație care traversează România

La nivel mondial, se apreciază că în următorii 15 ani principalele fluxuri migratorii se vor canaliza pe trei mari direcții:

migrația către Statele Unite ale Americii și Canada, provenind în principal din America Latină, America Centrală și Asia,

migrația către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia, fostele țări comuniste din Europa de Est și Eurasia,

fluxuri migratorii între țările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai puțin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud, Africa Subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia și regiunea Pacificului, fostele țări comuniste.

Referitor la ultimele două canale, se poate spune că acestea vor antrena cu siguranță și România, fiind însă mult mai dificil de estimat care va fi amploarea, sensul și intensitatea acestora.

Ca țară de imigrație, România a cunoscut, de-a lungul istoriei sale, diferite afluxuri de populație străină. Aceste procese, desigur, nu au fost lipsite de momente critice (ex.valurile migratorii care au tranzitat periodic România, până spre sfârșitul erei feudale). Însă, în final, în măsura în care noii veniți nu s-au îndreptat mai departe către alte destinații, ei s-au integrat relativ ușor în mediul social și economic local, fără a da naștere la disensiuni majore și aducându-și propriul lor aport cultural la specificul național.

Ca o observație cu caracter general, în ultima jumătate a secolului XX astfel de evenimente au fost aproape inexistente, iar cele câteva excepții au fost de mică amploare, în principal ca urmare a politicii de stat restrictive, dar și a contextului internațional de la vremea respectivă. După 1990 însă, fluxurile de imigrație (re)încep să privească România ca țară de destinație. Este adevărat că, mai ales ca urmare a amplorii lor, net inferioare emigrației, acestea, cel puțin în primă fază, nu au fost de natură să stârnească îngrijorare.

Dacă în 1991 (primul an când statistica națională consemnează astfel de date) numărul de imigranți a fost de 1602 persoane, ulterior tendința a fost de creștere, cu unele fluctuații de la un an la altul. În perioada 1991-2002, cel mai mare număr de imigranți a fost înregistrat în anul 1998 (11907 persoane, cu 80,4% mai mult decât în anul anterior și de 7,4 ori peste valoarea anului 1991). În perioada 1999-2001, imigrația s-a stabilizat în jurul unei cote anuale de 10000-11000 persoane; în anul 2002 se constată o nouă reducere a numărului de imigranți (cu -36,4% comparativ cu anul anterior), până la 6582 persoane, care însă se menține la cote net superioare anului în care a debutat înregistrarea statistică a acestui fenomen (de 4,1 ori mai mare).

Structura pe sexe a imigranților a cunoscut variații însemnate de la un an la altul, pe parcursul intervalului analizat. În acest sens următoarea prezentare statistică este sugestivă:

Numărul și structura imigranților în perioada 1991-2002

Sursa: calculat pe baza statisticilor INS

Reprezentarea grafică a valorilor tabelare privind numărul și structura imigranților pe sexe

Dacă inițial (în 1991) proporția femeilor a fost covârșitoare (63,7%, comparativ cu 36,3% cât a fost ponderea bărbaților), ulterior această caracteristică dispare, iar imigrația masculină devine și se menține majoritară în toți ceilalți ani ai intervalului 1991-2002. Cea mai redusă pondere a femeilor în totalul imigranților s-a înregistrat în anul 1996 (35,7%), când bărbații au reprezentat 64,3% din total. În general însă, se poate aprecia că structura pe sexe a imigranților a fost relativ echilibrată, pe întreaga perioadă femeile reprezentând 46,7% din total, iar bărbații 53,3%.

Noii sosiți sunt în general persoane adulte și tinere, cu potențial ridicat de integrare pe piața muncii (Graficul nr. 5). Ponderea celor în vârstă de peste 51 de ani în totalul imigranților nu a depășit 20% decât în anul 1992, pe întreaga perioadă 1991-2002 aceasta fiind de 15,4%. Tinerii sub 25 de ani au reprezentat între 17%-35% din totalul imigranților, ponderea lor părând a se stabiliza la 32-34% în ultimii ani. Cel mai important segment de populație imigrantă a fost reprezentat însă de persoanele cu vârsta cuprinsă între 26-50 de ani. Această categorie, care prezintă și cel mai mare interes pentru piața internă a muncii, a înregistrat ponderi de 50%-59% în total.

Cumulat, pe ansamblul intervalului 1991-2002, persoanele în vârstă de până la 50 de ani inclusiv au reprezentat 84,6% din numărul imigranților sosiți în România.

Conform datelor disponibile, principalele țări de proveniență ale imigranților sunt localizate pe continentul european. Din totalul celor sosiți în anul 1994, cei mai mulți proveneau din Germania (228 persoane, respectiv 26%), Austria (121 persoane, respectiv 13,8%), Franța și SUA (câte 79-80 persoane, respectiv 9%), Moldova (62 persoane, 7,1%), Ungaria (60 persoane, 6,8%) și Israel (31 persoane, 3,5%). Imigranții din celelalte țări au reprezentat în acel an 24,7% din total.

Începând cu anul 1995, cea mai mare pondere în alimentarea imigrației din România o deține Republica Moldova, care, ulterior anului 1997, reprezintă peste 75% din total.

Cu excepția acestei țări, în prima parte a intervalului de timp avut în vedere, o greutate specifică mai însemnată (peste 10% din cei sosiți), mai întâlnim doar în cazul Germaniei, Franței și Austriei în anii 1995 și 1996, și numai în cazul Franței în anul 1997. După 1998, nu mai putem vorbi de alte țări cu contribuții semnificative la alimentarea imigrației înspre România.

Pe întreg intervalul 1994-2002, 69,2% din imigranți proveneau din Republica Moldova, 5,1% din Germania, 4,3% din Franța, între 3,1%-2,9% din SUA, Austria și Ungaria, 1,4% din Israel, iar 10,9% din alte țări.

Numărul și structura imigranților, după țara de proveniență, în perioada 1994-2002

Sursa: Calculat pe baza datelor INS

Bucureștiul a constituit destinația predilectă a imigranților. În fiecare din anii cuprinși în perioada analizată, cel puțin 28% (1997) și maxim 53% (1999) dintre aceștia s-au îndreptat către capitală (pe ansamblul perioadei 1992-2002, peste 41% din imigranți).

Pe locul doi ca destinație favorită se situează regiunea Nord-Est, către care s-au îndreptat 18,2% din totalul imigranților sosiți în aceeași perioadă. În 2001, această regiune se situează chiar pe primul loc (36,3%), devansând Bucureștiul. Pe locul trei ca zonă de primire se situează regiunea Nord-Vest (11,04% din cei sosiți în întreg intervalul 1992-2002). Inițial, poziția secundă a fost deținută de regiunea Vest, care a reușit să atragă chiar peste un sfert din total în 1994, dar modificarea caracteristicilor imigrației (prin aceea că scade numărul și ponderea celor sosiți din țări vest-europene și crește într-o măsură și mai mare importanța imigrației din Republica Moldova) a fost principalul factor care a contribuit la coborârea ei pe penultimul loc în 2002 (5,58%). În ansamblul intervalului, ponderea acestei regiuni o situează pe poziția a patra (10,07%). Locul cinci îl deține regiunea Sud-Est, care a primit 6,71% din totalul cumulat al imigranților; ponderea sa prezintă o ușoară tendință de creștere spre sfârșitul intervalului.

Regiunile Sud și Sud-Vest au fost cel mai puțin afectate de fluxurile de migranți care au pătruns în românia.

Numărul și structura imigranților în perioada 1992-2002, pe regiuni de destinație

Sursa: Statisticile UNHCR, 2002

Numai 20 din județele țării (aproximativ jumătate) au concentrat peste 90% din totalul cumulat al imigranților perioadei 1992-2002 (Tabelul nr. 7). După București, județul cu ponderea cea mai mare a fost Iașiul (7,7%), urmat de Timiș (4,9%) și Cluj (4,3). Ponderi între 2,9%-2% au înregistrat județele: Neamț, Suceava, Constanța, Brașov, Galați, Arad, Maramureș, Mureș și Bihor. Numai alte șapte județe au mai reprezentat, fiecare în parte, mai mult de 1% în totalul primirilor de imigranți (Bacău, Botoșani, Satu Mare, Caraș-Severin, Vaslui, Prahova, Sibiu), celelalte 22 rămase deținând ponderi nesemnificative.

Primele 20 de județe – numărul de imigranți sosiți în perioada 1992-2002

Sursa: Statisticile UNHCR, 2002

O categorie aparte de imigranți o reprezintă cei care se află sub incidența Convenției din 1951 privind statutul de refugiat. Conform datelor furnizate de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite privind Refugiații, această categorie de persoane este cuprinsă în statisticile oficiale privitoare la România începând cu anul 1992.

Refugiați și azilanți în România

Sursa: Statisticile UNHCR, 2002

Soluționarea cererilor de azil în perioada 1992-2001, în unele țări și regiuni

Sursa: Statisticile UNHCR, 2002

Cu unele fluctuații, tendința generală a fost aceea de creștere a numărului refugiaților și, corespunzător, a celor care depun cereri de azil către statul Român, fără însă ca, până în prezent cel puțin, să poată fi vorba de înregistrarea unor cote alarmante.

În anul 2001, au fost consemnați în România un număr de 1805 refugiați, fiind depuse 2431 cereri de azil. Din acestea din urmă, numai 83 au fost soluționate favorabil în conformitate cu principiile Convenției din 1954 (doar 3,4% din total) iar altor 38 de persoane li s-a acordat dreptul de ședere pe baza unor considerente umanitare. Rata totală de soluționare favorabilă a fost, în același an, de 5%, fiind respinse 2232 cereri de azil.

Comparativ cu anii anteriori, rata simplă și cea totală de soluționare favorabilă a unor astfel de cereri a cunoscut diminuări importante (-9,9 puncte procentuale, respectiv –6,3 puncte procentuale față de anul 1996, sau –2,8 puncte procentuale, respectiv –6,4 puncte procentuale față de anul anterior).

În întregul interval de timp 1992-2001, comparativ cu grupul format din șapte țări ale Europei Centrale (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, România, Slovacia și Slovenia), România s-a confruntat cu mai puține probleme în ce privește refugiații. Această afirmație se bazează pe următoarele observații:

numărul cererilor de azil depuse în țara noastră a reprezentat doar 6,2% din total;

dintre toate cererile avizate favorabil în Europa Centrală, numai 10,3% au fost emise de statul Român;

din totalul permiselor de ședere din considerente umanitare, 9,8% au fost acordate de țara noastră;

rata solicitărilor de azil la mia de locuitori a fost în România de doar 0,4‰ (cea mai mică), comparativ cu cea înregistrată pe ansamblul celor șapte țări din Europa Centrală (1,6‰), cu cea din Uniunea Europeană (10‰), și chiar cu cea din Australia/Noua Zeelandă sau America de Nord (5,4‰, respectiv 4,2%).

CAPITOLUL II

Analiză privind organizațiile criminale și fluxurile migratorii pe continentul european

Problema controlului fluxurilor migratorii constituie o prioritate în abordarea politicii de securitate atât pentru țările membre cât și pentru cele care și-au depus candidatura în vederea aderării la Uniunea Europeană.

În acest context fenomenul migrației ilegale, internațional chiar prin esența sa, solicită acordarea unei atenții susținute și concentrate din partea tuturor administrațiilor și îndeosebi a structurilor organizatorico-funcționale cu atribuții în domeniu.

Monitorizarea și analizarea permanentă a modului de manifestare a fenomenului precum și buna cooperare între instituțiile cu responsabilități pe linia migrației ilegale din țările membre UE și respectiv candidate la integrarea europeană au determinat identificarea unor noi canale de imigrație clandestină.

Rețelele care se ocupă de imigrarea clandestină sunt în general foarte bine structurate și au un caracter internațional. Acest tip de activitate criminală este, în mod incontestabil, una din cele mai profitabile dacă se are în vedere raportul disproporțional între riscurile asumate și câștigurile obținute. În momentul de față ea este controlată de veritabile organizații de tip mafiot care, pentru sporirea profiturilor, au în vedere combinarea acestui gen de infracțiune cu cele circumscrise domeniilor muncii „la negru”, cerșetoriei, prostituției, traficului de droguri, spălării banilor „murdari”… și chiar a terorismului internațional.

Imigranții includ cetățeni aparținând foarte multor state. Din acest motiv prezentarea este departe de a fi completă. Ea se axează doar pe principalele fluxuri ale imigrației ilegale și are în vedere cele mai eficiente rețele.

Canalul „chinezesc”

Imigrația chinezească are ca sursă principală trei provincii situate în sudul Chinei (Zehjiang, Fujian și Guangdong) și are ca destinație principală țările din Uniunea Europeană, SUA și Australia.

Preocuparea specială față de imigrația clandestină chinezească este determinată îndeosebi de următoarele motive:

din punct de vedere al potențialului este cea mai periculoasă;

este însoțită întotdeauna de rețele de tip mafiot care au legături cu triadele;

este dificil de penetrat datorită barierelor lingvistice și culturale;

cunoaște forme de manifestare violentă – membrii rețelelor se comportă foarte dur cu cei care doresc să imigreze recurgând la amenințări, răpiri, sechestrări, recuperări forțate de „datorii” și chiar eliminarea fizică a imigranților clandestini șovăielnici.

Moduri de operare

Pentru a îngreuna depistarea imigranților clandestini și pentru a-și atinge scopurile rețelele aleg itinerarii extrem de diferite. În acest sens ei recurg la rute aeriene, terestre, maritime și nu de puține ori combinându-le.

Pe calea aerului, călătorii clandestini, având documente adecvate, încearcă să intre în țara de destinație direct de la Bangkok, uneori evitând transportul direct către țara-țintă prin tranzitarea unei alte țări aparținând spațiului Schengen și astfel încercând să nu atragă atenția asupra lor.

În intenția de a evita controalele amănunțite la frontieră imigranții clandestini utilizează itinerarii din ce în ce mai complexe. De exemplu, pentru a aduce oamenii din Hong Kong la Paris, rețelele cumpără bilete Hong Kong-Paris, cu escală într-un aeroport european. Sistemul de tranzit în aceste aeroporturi internaționale permite imigrantului clandestin să evite controlul de frontieră și, odată coborât din avion la Paris, controlul este mai puțin sever deoarece zborul provine dintr-o țară din spațiul Schengen.

În general, imigranții clandestini chinezi încearcă să ajungă în vest zburând peste țările estice ( Rusia, Ucraina, Cehia ) și apoi își continuă călătoria pe comunicațiile rutiere până în țările Uniunii Europene (ajungând în acest mod până în Marea Britanie).

De la începutul anului 2000 s-a observat o dorință specială a imigranților chinezi de a ajunge în Statele Unite. În acest scop, rețelele deplasează imigranții clandestini prin spațiul Schengen, îi transportă în Mexico, ulterior trecându-i frontiera de uscat în California. De curând, datorită intensificării controalelor americane la frontierele Californiei, a fost adoptată o nouă rută pentru transportul imigranților clandestini care trece prin câteva insule caraibiene (Saint Martin, Cuba, Bahamas) și mai departe spre coasta de est a SUA.

În ultimii ani, Africa a devenit rampa de lansare pentru rețelele chinezești în scopul ajungerii în spațiul Schengen. O parte a cetățenilor chinezi au folosit documente coreene și japoneze false și, pentru a ajunge în țara de destinație, au utilizat tranzitul unor țări membre ale UE unde, de regulă, aceștia erau așteptați de contrabandiști.

Cele mai folosite rute de uscat spre UE sunt cele care îi duc pe imigranții ilegali într-o țară din Europa de Est ( Rusia, Ucraina sau Polonia ), mai departe prin Republica Cehă, ulterior trecând pe jos „frontiera verde” ceho-germană. Din1999 a apărut o nouă rută: China, Cambodgia (Phnom Penh), Malayesia (Kuala Lumpur), Iugoslavia. În Belgrad imigranții clandestini beneficiază de suportul logistic oferit de ambasadele lor și de comunitatea chinezească din oraș. Această rută este folosită frecvent deoarece, în baza acordurilor economice speciale dintre cele două țări, cetățenii chinezi nu au nevoie de viză pentru Iugoslavia. Ulterior ei intră în spațiul Schengen trecând prin țările din fostul bloc comunist, îndeosebi pe varianta rutelor balcanice.

În vara anului 2000, statele membre ale Uniunii Europene au obținut informații despre rolul pivotant al Belgradului pentru rețelele chinezești. În acest sens a fost semnalată prezența pe teritoriul Iugoslav a unui număr de peste 40 000 de cetățeni chinezi care ar putea imigra ilegal în țările membre ale UE. De la eliminarea recentă a rutei directe Beijing-Belgrad, rețelele încearcă acum să folosească staționările curselor aeriene din Moscova pentru ca ulterior să continue călătoriile spre Europa de Vest.

Din primul trimestru al anului 2000, s-a observat că imigranții clandestini chinezi care țintesc Marea Britanie uzează tot mai mult de serviciile oferite de contrabandiștii de alte naționalități (iugoslavi, italieni și indieni ), care organizează călătorii în grup ale cetățenilor chinezi cu ajutorul camioanelor. Marea majoritate a acestor călătorii încep în Olanda, trec prin Belgia, apoi ajungând în Marea Britanie. Imigranții chinezi care au decedat în urma asfixierii într-un camion înregistrat în Olanda constituie un tragic exemplu a acestui „modus operandi”.

Unii imigranți clandestini relatează despre călătoriile făcute în camioane sau uneori chiar în interiorul unor containere pe căile de comunicații rutiere ce au ca punct de plecare țările Europei de Est (Rusia, Ucraina, Cehia) către Uniunea Europeană.

O altă variantă o constituie utilizarea de către imigranți clandestini (proveniți în principal din provincia Fujian) a transportului maritim cu plecări de pe coasta Mării Chinei de Sud spre Japonia, U.S.A. și Australia. De regulă, aceștia călătoresc în grupuri mari ascunzându-se în containere.

Această rută maritimă a fost pusă în legătură, încă de la începutul anului 2000, cu spațiul mediteranean: debarcări succesive ale imigranților chinezi clandestini pe coastele Apuliei; transportarea acestora cu bărcile din Ceuta și Melilla (teritorii spaniole la frontiera cu Marocul) spre UE.

Diferitele investigații au arătat că rețelele imigrației ilegale sunt în general conduse din China cu ajutorul unor structuri localizate în diferite țări europene.

Rețelele se bucură de un ajutor substanțial din partea compatrioților stabiliți în țările pe care aceștia le tranzitează. Ei îi „aprovizionează” pe clienții lor cu pașapoarte falsificate. Falsurile sunt realizate cu ajutorul documentelor furate în alb aparținând unor state pentru care nu există obligativitatea obținerii vizei de intrare în spațiul Schengen sau pentru alte țări de destinație (Japonia, Coreea, Singapore). De asemenea, aceste documente pot fi obținute și ca favoruri. De exemple, pașapoartele originale emise oamenilor de afaceri chinezi, obținute după naturalizare, în Honduras ca urmare a investițiilor făcute în economia națională prin sume de peste 37 000 dolari USA.

De când obținerea unei vize pentru spațiul Schengen a devenit o problemă în China, imigranții clandestinii folosesc reprezentanțele diplomatice ale Turciei, Italiei, Poloniei sau Bulgariei. În plus, vignetele vizelor Schengen ale Austriei, Belgiei și Germaniei, furate în alb, sunt folosite ca o ultimă resursă a rețelelor. În final, rețelele se ocupă de obținerea unor invitații de la companii occidentale pentru efectuarea unor vizite oficiale (profesionale). În acest fel este facilitată emiterea de vize obișnuite într-un mod aproape sistematic.

Când imigranții chinezi ajung în țara de destinație, pașapoartele sunt recuperate de reprezentanții rețelelor, care le „repatriază” în China prin expedieri poștale expres, astfel încât ele să poată fi reciclate. De modificarea documentelor se ocupă în general celulele rețelelor care au baza în Thailanda. După câteva falsificări, ele sunt livrate de organizații noilor „clienți”.

Rețelele se adaptează foarte repede și își modifică modurile de acțiune în funcție de necesități. Astfel, când obținerea vizei Schengen de la Consulatul Greciei din Hong Kong devine anevoioasă, intră în funcțiune o nouă tehnică, constând în folosirea pașaportului chinezesc autentic, falsificat prin schimbarea fotografiei, cu adăugarea vignetelor Schengen care au fost furate în alb de la diferite oficii consulare (în special cel belgian, austriac și grec).

Canalul „irakiano- kurd”

Imigrația neregulată irakiană, care este foarte consistentă, are drept țel Uniunea Europeană. Aceasta se datorează motivelor politice (conectate în mod principal la problemele kurde) și motivelor de natură economică.

Chiar dacă Regatul Unit al Marii Britanii, Germania, Olanda, Norvegia și Suedia sunt țările–țintă preferate, fenomenul constituie o problemă și pentru țările de tranzit deoarece, nu de puține ori, imigranții descoperiți într-o astfel de țară fac apel la instituția azilului în scopul câștigării timpului necesar pregătirilor pentru ajungerea în țara de destinație vizată.

Moduri de operare

Ca o regulă generală, după ce ajung în Turcia, imigranții irakieni folosesc o rută maritimă ce pornește de la Istambul, pentru a ajunge în Grecia, și mai apoi în Italia. Traversarea Franței, după trecerea frontierei cu Italia, se face cu trenul sau cu mașini mici.

Sosirile pe calea aerului sunt urmate imediat de solicitarea aplicării procedurilor pentru acordarea azilului politic.

Depinzând de tipul de transport folosit, imigranții fie nu au documente, fie au documente falsificate prin înlocuirea fotografiei, adesea de proveniență greacă ori italiană.

Majoritatea imigranților irakieni implică persoane care pretind că sunt de etnie kurdă. Dar nu se poate ignora faptul că există și cetățeni sirieni și turci care pretind că sunt de origine kurdă, sperând că astfel vor primi azil politic.

Exemplificator este „Cazul Mării de Est” – eșuarea pe 17 februarie 2001, pe coasta Fréjus (Franța), a unui vas care transporta 910 imigranți. Aceștia au susținut, în mod unanim, că provin din regiunea Mosul și că au fost victime ale regimului Saddam Hussein. O anchetă a arătat că numai 25% provin într-adevăr din Irak, și că majoritatea erau sirieni.

Itinerariile

Prezența comunităților kurde stabilite în spațiul Schengen permite rețelelor să primească ajutor fie de la simpatizanții ideologici (în principal de la PKK) fie de la compatrioți doritori să obțină profituri de pe urma unui asemenea trafic. Sosirea pe varianta italiană are legătură în principal cu cetățenii kurzi care, de regulă, îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat.

În septembrie 2000, a fost descoperită o nouă rută folosită de kurzii din nordul Irakului. Grupurile de kurzi au trecut în Iran și de aici, pe diferite rute (în special prin regiunile controlate de talibani), au ajuns în Liban. Mai departe, utilizând rutele de transport maritime au reușit să ajungă în Grecia, și apoi în Italia. După ce au traversat Peninsula Italică, au ajuns în Elveția și ulterior în Germania.

Rețelele sau conaționalii stabiliți în țările de tranzit îi ajută prin furnizarea de îmbrăcăminte occidentală completă și de documente falsificate, de regulă italiene, pe care să le prezinte pentru control.

Din Italia, călătoria continuă cu trenul până în Germania. În general, contrabandiștii îi supraveghează pe imigranți călătorind în transporturi diferite. Dacă sunt probleme, imigranții susțin că sunt solicitanți de azil din Kurdistan.

Din Irak au fost depistate două itinerarii spre Turcia:

Irak – Iran – Turcia;

Irak – Siria – Turcia.

În Turcia grupurile de imigranți clandestini sunt reunite (kurzi irakieni și kurzi turci) și sunt duse de organizatori la Istambul. De acolo, rețelele îi preiau pe clandestini, indiferent că sunt de naționalitate turcă sau irakiană și îi transportă în Italia plecând din porturile Izmir și Canakkale, pe rute maritime obișnuite sau neregulate.

Imigranții clandestini traversează apoi teritoriul italian cu trenul, pentru a ajunge la frontiera franceză și pentru a o trece. După aceasta, se deplasează în nord cu ajutorul oricăror mijloace de transport, folosind una din următoarele două rute :

Ventimiglia – Calais, pentru a ajunge în Marea Britanie;

Ventimiglia – Strasbourg, pentru a ajunge în Germania.

În zona Calais, rețeaua se desparte în două ramuri distincte: una îi transportă pe kurzii irakieni, cealaltă pe kurzii turci. În timp ce filiera turco-kurdă folosește contrabandiști europeni recrutați din Paris sau Londra, filiera irakiano-kurdă apelează numai la serviciile compatrioților.

Canalul „pakistanez”

Pakistanul reprezintă o țară-sursă pentru rețelele de imigranți ilegali, rețele care sunt conduse cu precădere de pakistanezi și care au ca scop transportarea clandestinilor indieni și pakistanezi în Uniunea Europeană ( mai ales în Marea Britanie ) și în Canada.

Moduri de operare

Rețelele pakistaneze sunt foarte bine structurate și echipate, și au posibilități multiple pentru cazarea clandestinilor. Odată ajunși pe teritoriul UE, clandestinii beneficiază de asistență în elaborarea documentelor administrative necesare obținerii rezidenței. Rețelele active nu și-au schimbat prea mult modurile și rutele de operare. Destinația favorită rămâne Regatul Unit al Marii Britanii, întrucât de aici există posibilitatea ca imigranții clandestini să ajungă ulterior în Canada.

Se disting două rute importante de tranzit:

Prin nord: pe calea aerului până în Rusia ( Moscova, Sankt-Petersburg ) sau Ucraina (Kiev), și apoi cu trenul până în Polonia sau Cehia. Spațiul Schengen este penetrat prin utilizarea mijloacelor de transport rutiere, via Germania.

Prin sud: pe rute terestre (în special cu ajutorul autocamioanelor) până în Turcia. De aici, clandestinii se deplasează în Grecia utilizând mijloacele de transport feroviare, rutiere sau maritime către Insulele Ioniene. Mai departe, din porturile grecești Patras sau Igoumenitsa, acostează pe țărmul Italiei și călătoresc către alte țări din spațiul Schengen.

Ultimele rute notabile sunt următoarele :

Maritime: imigranții clandestini sunt recrutați de o agenție de voiaj din Karachi (Pakistan), care procură documentele de transport (carnete de marinar și pașapoarte cu viză consulară).

În faza inițială utilizează cursele aeriene spre Cairo sau Alger, ulterior deplasându-se cu vaporul în porturile UE.

Odată ajunși în spațiul Schengen, imigranții părăsesc nava numai după ce și-au cheltuit economiile și au înapoiat documentele de transport. Conform informațiilor furnizate de poliția pakistaneză din Karachi, acești pseudo-marinari provin din regiunile muntoase ale Pakistanului.

La începutul anului 2000 a fost identificat un nou itinerar pe ruta Iran (Teheran), Turcia (Istambul), Grecia (Atena). Această rețea se ocupă și de imigranții de alte naționalități organizând transporturile cu vaporul spre țărmurile italiene. În final, o zi pe calea ferată le dă posibilitatea de a ajunge în Portugalia via Milano, Paris sau Barcelona. Pentru efectuarea călătoriei fiecare imigrant clandestin trebuie să dispună de o sumă de aproximativ 5 500 de euro.

În 1999, poliția din Pakistan au investigat o importantă rețea care lucra în înțelegere cu trei agenții de voiaj din Karachi. Acest canal aducea imigranți clandestini în Europa prin intermediul mijloacelor de transport aeriene, în două etape:

ca cetățean „afgan”, procurându-i un pașaport original care să-i susțină varianta, imigrantul clandestin ajungea în Emiratele Arabe Unite folosind o companie de transport ne-europeană;

apoi, sub identitate pakistaneză și având o viză Schengen ce a fost „achiziționată” sau a fost prelevată dintr-un pașaport original furat, clandestinul ajunge în Amsterdam cu un Zbor KLM, sau la Londra cu British Airways.

Pentru această călătorie, „clientul” trebuie să dispună de aproximativ 15 000 de euro.

Membrii rețelelor sunt specializați în folosirea de documente false sau falsificate

Asemenea documente provin cel mai ades din furturi. De exemplu, la Karachi în martie 2000 au fost furate 1200 de pașapoarte pakistaneze de la birourile administrației pakistaneze. Un alt exemplu îl constituie furtul unui număr semnificativ de documente administrative – pașapoarte, cărți de identitate, vize, ștampile uscate – din decembrie 1998 de la sediul Ambasadei Olandei din Luxemburg.

În acest mod rețelele pakistaneze se aprovizionează cu documente necesare călătoriei „clienților”.

Corupția din Pakistan face posibilă obținerea de vize europene originale obținute de la angajați fără scrupule ai reprezentanțelor consulare, pe calea agențiilor de turism, contra unei sume de aproximativ 7 500 euro.

În 1999 poliția pakistaneză din Karachi și Islamabad a raportat numeroase cazuri de falsificare a vizelor Schengen și britanică, emise de oficiile consulare ale celor două orașe. Această fraudă bine pusă la punct este imposibil de descoperit, cu excepția cazurilor în care agențiile responsabile cu controlul trecerilor frontierei folosesc echipament foarte scump, dar cu care din păcate sunt arareori înzestrate.

O ultimă modalitate de acțiune a rețelelor pakistaneze este cea referitoare la „reîntregirea familiei” pe baza unor documente false sau utilizarea certificatelor de angajare false emise de companii conduse de pakistanezi sau persoane de origine pakistaneză rezidente în țări ale UE. Un studiu al unor asemenea cazuri arată că numeroase asemenea companii erau fictive sau efemere.

Canalul „afgan”

Afganistanul este, fără îndoială, o țară care alimentează migrația ilegală. Lipsindu-i accesul la mare, enclava afgană se învecinează la nord cu Turkmenistanul, Uzbekistanul și Tadjikistanul, la vest cu Iranul, la sud-est cu Pakistanul și la nord-est cu regiunea autonomă chineză Xingjiang.

Afganistanul este mai mare decât Franța (suprafață : 652, 090 km²). Populația sa, estimată la 24 792 375 locuitori ( conf. recensământului din 1998 ), se ocupă în principal cu agricultura, foarte răspândită și constituind un mozaic etnic, accentuat de existența structurilor de tipul tribal și de stabilitatea organizațiilor de clan. În ciuda acestei mari diversități, aceste populații au câteva puncte în comun: în marea lor majoritate sunt săraci și analfabeți.

De la invazia sovietică din 1979, țara a suferit o veritabilă hemoragie, datorită emigrării a 5 milioane de persoane, și de atunci Afganistanul a fost tot timpul în război.

Fluxurile de refugiați care s-au scurs din țară s-au accentuat. În prezent, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru Refugiați estimează că afganii constituie cel mai mare grup de refugiați.

Călătorind pe ruta Pakistanului și Iranului, ei încearcă prin toate mijloacele posibile să ajungă în diferite țări precum Australia, Cambodgia, Cuba sau Islanda, și desigur în toate țările europene (îndeosebi în Regatul Unit al Marii Britanii).

Această perspectivă a unei vieți mai bune, legal exclusă pentru majoritatea lor, îi transformă în imigranți ilegali. Clandestinii care ajung la Calais în drumul lor spre Marea Britanie, rămân acolo atâta timp cât le este necesar contrabandiștilor pentru a-i traversa Canalul.

Există rețele de contrabandiști în preajma Centrului Crucii Roșii în Sangatte (în apropiere de Calais), în Calais și în împrejurimile acestuia.

În plus, acest centru a devenit scena obișnuită a violențelor dintre clandestinii kurzi și afgani, răfuieli care cuprind cea mai mare parte a miilor de oameni ce constituie populația permanentă.

Acordurile privind efectuarea unei supravegheri și a unui control sever pe rutele maritime și tunelele de traversare a canalului nu au redus dorința acestor persoane de a ajunge în Marea Britanie, și au efectul invers – sporesc asumarea riscurilor de partea imigranților clandestini.

Statutul imigrației neregulate afgane

Sunt cunoscute două rețele care au moduri de operare și itinerarii proprii: una cu plecarea din Kabul (Afghanistan) și cea de-a doua cu plecare din Karachi (Pakistan).

Plecarea din Kabul – rețeaua își asumă răspunderea de a aduce imigranții la Moscova, pe calea aerului sau pe uscat; clandestinilor le sunt procurate pașapoarte pakistaneze, falsificate prin substituirea fotografiei.

Din capitala Rusiei, ei sunt îmbarcați în camioane, microbuze sau autoturisme și sunt transportați în Olanda, unde sunt cazați și supravegheați de contrabandiști.

De la Amsterdam, contrabandiștii, care provin adesea din Suriname sau Turcia, îi duc pe clandestini prin Belgia până în Franța, încercând apoi să îi transporte cu bacul în Marea Britanie, via portul Calais. Pentru mascarea activității ei folosesc autovehicule cu destinație comercială care fac posibilă transportarea de grupuri de până la 30 de persoane. După ce se îmbarcă pe bac „escorta” părăsește vehiculul în timp ce clandestinii, fără a avea nici un document de identitate, se amestecă cu ceilalți pasagerii de pe bac.

Când ajung în Regatul Unit imigranții ilegali solicită azil politic ca cetățeni afgani. Stabilirea identității și a naționalității unor asemenea imigranți clandestini este extrem de dificilă, mai ales pentru faptul că poliția engleză are de-a face cu o populație aproape analfabetă. Majoritatea afganilor nu își știu data nașterii și toți pretind că au fost născuți în Kabul, chiar dacă provin de fapt din localități rurale.

Pentru a mări confuzia, cetățenii pakistanezi profită de asemănările fizice pentru a se da drept afgani, sperând astfel că vor obține azil politic mai ușor.

Plecarea din Pakistan ( Karachi )

Ruta din Karachi (Pakistan), este folosită de afganii care au grijă de compatrioții lor. Procedura de operare este mult mai sofisticată, iar itinerarul este complicat și eficient.

În primul rând clandestinii afgani urmează ruta Karachi-Dubai (Emiratele Arabe Unite) cu pașaport afgan și având bilete de avion dus-întors, pentru a evita orice fel de suspiciuni pe durata controalelor de frontieră .

La sosirea în Dubai, sunt contactați de contrabandiști, care le aduc pașapoarte pakistaneze, având viza Schengen obținută prin amabilitatea unor reprezentanțe consulare europene. Sub noua lor identitate pakistaneză, clandestinii ajung în Paris, având bilete dus-întors, pentru a evita ridicarea oricăror bănuieli asupra lor.

Odată cu ajungerea în Franța, cu un bilet Paris – Karachi, sau cu unul spre Islamabad via Londra, imigranții clandestini își continuă călătoria și profită de oprirea în Anglia pentru a se debarasa de toate documentele de călătorie, și solicită azil politic sub identitate afgană, știind că astfel nu vor fi expulzați în țara lor.

Această analiză reprezintă o apropiere de aceste rețele în sensul cunoașterii lor. Puterea de reacție și de adaptare a rețelelor în a face față evenimentelor se modifică în mod constant.

BIBLIOGRAFIE

Barbier, J. C. (2001), L’emploi comme solution universelle aux problèmes sociaux, Problèmes économiques, no. 2718, 20 juin

*** Barometrul Opiniei Publice (2002), Fundația pentru o Societate Deschisă, octombrie

Diminescu, D. (2004), « Vizibili, dar puțin numeroși », în 22-GDS, no.734/2004

Diminescu D. (2003), Visible mais peu nombreux, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Paris

Diminescu, D., Lăzăroiu, S. (2002), „Circulatory migration of Romanians”, IOM Report

Eichenhofer E. (1997), Social Security on Migrants in the European Union of Tomorrow, Universiarsverlag Rasch, Osnabruck

Ehrenberg G. R., Smith S. R., (1996), Modern Labor Economics Theory and Public Policy, Sixth Edition, Addison – Weseley Education Publishers Inc.

Gheorghiu, D., SOPEMI Report for Romania, OECD, Paris

Ghețău V. (2003) „Declinul demografic continuă”, Barometrul Social, februarie 2003, http://www.mediauno.ro

INS (2003), Anuarul Statistic al României 2002, Institutul Național de Statistică, București

IOM – Romania (2004), „National Migration and Development Policy in Romania”, IOM Bucharest, January

IOM (2003), World Migration 2003, International Organization for Migration, Geneva

IOM (2003), „Position Paper on Psychological and Mental Well-Being of Migrants”, IOM, November

IOM (2003), „Trafficking in Persons. IOM Strategy and Activities”, IOM, November

Lăzăroiu, S. (2003), „Romania: More ‚Out’ than ‚In’ at the Crossroads between Europe and the Balkans”, in Migration Trends in Selected EU Applicant Countries, vol. IV, IOM, Vienna

Lăzăroiu, S., Alexandru, M. (2003), „Who is the next victim? Vulnerability of young women to trafficking in Human Beings”, IOM, Bucharest

Lăzăroiu S. (2002), „Migrația circulatorie a forței de muncă din România. Consecințe asupra integrării europene”, www.osf.ro

http://www.ces.ro/romana/politica_imigratiei.html

http://domino2/kappa.ro/superlex

http://euractiv.com

http://infoeuropa.ro

http://www.europa.eu.int

http://www.omfm.ro