Raport de Evaluare la Sc
INTRODUCERE
Evaluarea intreprinderii este o activitate deosebit de laborioasă și cu un mare grad de responsabilitate. Evaluatorii trebuie să cunoască atât baza teoretică necesară pentru estimarea valorii intreprinderii, cât și gama extrem de diversificată de metode de evaluare fundamentate de știința economică.
Se spune un mod uzual, că evaluarea unei intreprinderi este mai mult o artă decât o știință. Noi suntem de părere că evaluarea este mai mult o îmbinare între știință, experiență și artă.
Scopul acestei lucrări constă în sintetizarea principiilor, criteriilor, tehnicilor, conținutului și esenței metodelor de evaluare folosite în cazul intreprinderilor mijlocii și mari.
În teoria și practica evaluării intreprinderilor mijlocii și mari se folosesc un număr de 8 – 10 grupe de metode. În cadrul fiecărei grupe se disting alte metode particulare astfel încât în teoria și practica evaluării se întâlnesc un număr de 180 – 200 de modalități concrete sub formă de formule matematice.
În România în Normele metodologice de aplicare a Legii nr.77/1994, se precizează că „se vor utiliza cel puțin două din următoarele metode:
a.Metoda activului net actualizat;
b.Metoda fluxurilor financiare actualizate;
c.Metoda comparațiilor de piață;
d.Metoda capitalizării veniturilor.”
Metode de evaluare curente
1.prin rezultat Capacitatea beneficiară curentă capitalizată printr-un coeficient multiplicator
2.prin patrimoniu activul net contabil corectat
3.prin goodwill valoarea intreprinderii = activul net corectat + goodwill sau minus badwill
4.prin valoarea Costul reproducerii unei intreprinderi identice sau a unuia dintre
de restituire elementele sale la data evaluării
5.prin dividende Capitalizarea dividendelor
6.prin fluxul de Valoarea prezentă a cash-flow-ului viitor, diminuată cu investițiile
trezorerie actualizat pentru înlocuire
7.prin cifra de afaceri intreprinderea este evaluată pe baza cifrei de afaceri
8.prin comparație prețul pieței: cursul la bursă, tranzacții recente
9.alte metode
DATE DE IDENTIFICARE A SOCIETĂȚII
Societatea comercială SC ARAMIS INVEST SRL
Sediul social Baia Mare, Str. Speranței nr.3
Tel. 062 220777
Nr. înregistrare în Registrul Comerțului J24-2609-1994
Cod fiscal R6793010
Forma juridică Societate cu răspundere limitată
Obiectul de activitate Producție mobilier
Societatea ARAMIS INVEST SRL a fost constituită în scop lucrativ principalul obiect de activitate fiind producția mobilierului pentru birouri și magazine și import-export. De asemenea societatea poate desfășura și alte activități de producție, comerț în conformitate cu actul constitutiv.
Capitalul social 252.000 mii lei împărțit în 10 părți sociale a câte 252.000 mii lei fiecare, deținute de asociați după cum urmează
Iacob Vladimir Mihai deține 5 părți sociale în valoare de 126.000 mii lei
Șelescu Marius deține 5 părți sociale în valoare de 126.000 mii lei.
CONDUCEREA SOCIETAȚII
Societatea este reprezentata și administrată de ambii asociați cu puteri depline și lucrând împreuna.
Organul de conducere al societății este adunarea generala a asociaților.
CONDUCEREA EXECUTIVA
Manager general ing. IACOB VLADIMIR MIHAI
Director de producție ing. LIPOTEAN ȘTEFAN
Director comercial ing. CIUCLEA ADRIAN
Director economic ARDELEAN AFRODITA MONICA
Director tehnic ing. TALPOS VASILE
BANCA SI CONTUL CURENT
ALPHA BANK SA sucursala Baia Mare
Cont 251101600049
CAPITOLUL I
1.1. ISTORICUL SC ARAMIS INVEST SRL
Societatea comerciala ARAMIS INVEST SRL a fost înființată în anul 1994 în scop lucrativ, urmând să desfășoare activități de producția mobilierului și import-export în conformitate cu legile române, prevederile contractului de societate și ale statutului.
Începând din luna mai a anului 1997, activitatea societății se desfășoară în profil de producție de mic mobilier din placaj ,destinat exportului. Activitatea de producție s-a desfășurat la începutul activității în spații închiriate, în prezent societatea are propriile spații unde se desfășoară activitatea de producție precum și spații de depozitare, rampă de încărcare și cale ferată industrială. De asemenea față de anul 1997, producția s-a diversificat în prezent numărul produselor care se execută în secții specializate tehnologic și pe obiect fiind mult mai mare.
Dacă în 1997, activitatea se desfășura cu un număr de 50 angajați, azi, ea se desfășoară cu cca 520 angajați permanenți din care 482 direct productivi.
Încă din anul 1997, produsele finite realizate, sunt valorificate în proporție de 99,8% pe piața externă din același an societatea având contract de colaborare cu un partener extern IKEA TRADING UND DESIGN din ELVEȚIA.
Colaborarea cu partenerul extern constă în achiziționarea de materii prime și materiale, desfacerea produselor precum și achiziționarea unor instalații și utilaje tehnologice performante pentru realizarea unor produse de calitate.
Cea mai mare cerință venită din partea partenerului extern viza atât calitatea produselor cât și implementarea sistemelor de management al calității conform normelor ISO 9000. Implementarea acestui sistem de management al calității a fost începuta în anul 1999 auditul final având loc în luna februarie a anului 2002, rezultatul fiind acreditarea societății.
1.2. ORGANIZAREA SOCIETAȚII
Formula organizatorică adoptată pentru a rezolva problemele structurii organizatorice lasă loc pentru două mari categorii de constatări, legate de formă și conținut.
Din punct de vedere al formei se observă o tendință de extensie pe orizontală datorată apariției unui număr sporit de compartimente, unele absolut necesare, altele apărute ca urmare a unei excesive fragmentări a vechilor compartimente în birouri încadrate cu un număr redus de persoane 1-3.
Din punct de vedere al conținutului analizând componentele, dimensiunea și structura lor
se observă ca au fost elaborate pe baza unei metodologii de proiectare și reproiectare dar și pe un anumit simț social și estetic asociat cu unele considerații economice, astfel încât ordinea să fie în corelație cu eficiența.
Cronologia elaborării structurilor atestă faptul că ele sunt socotite fie un obiectiv în sine fie un mijloc umanitar de a salva oameni, situații, funcții. Într-o ordine care să faciliteze valorificarea maximă a potențialului de care dispune la un moment dat întreprinderea și, în funcție de acest potențial, orientarea în perspectivă, elaborarea structurii organizatorice urmează diagnosticării și, respectiv, strategiei de dezvoltare având rolul de a instrumenta strategia și politica firmei.
Ca notă generală, proiectarea structurii organizatorice este abordată atât din punct de vedere al formei cât și al dimensiunilor, ca expresie a funcționalității și respectiv a costurilor pe care le antrenează personalizând organizația.
Elaborarea structurii organizatorice a fost făcută ținând cont de următoarele principii de bază:
principiul specializării;
principiul unității de decizie;
principiul centralizării;
principiul ierarhizării sau al lanțului autorității.
Stabilirea relațiilor dintre fiecare șef și subordonații săi, precum și dintre nivelele ierarhice, creează un drum vertical al autorității. Astfel, toate comunicațiile de la nivelurile inferioare trebuie să treacă obligatoriu prin fiecare nivel superior, pentru a ajunge la vârful ierarhiei.
Obiectivele fiecărei funcții a unității, atributele, sarcinile și responsabilitățile diferitelor funcții, gradul de extindere a autorității și relațiile dintre lucrători de pe diverse nivele ierarhice se regăsesc în regulamentul de organizare și funcționare respectiv în regulamentul de ordine interioară.
CAPITOLUL II
DIAGNOSTICUL JURIDIC
2.1. GENERALITĂȚI PRIVIND DIAGNOSTICUL JURIDIC
Acest diagnostic urmărește relațiile întreprinderii cu proprietarii, salariații și terții, sub aspectul conformității cu actele legislative. Verificarea se face pornind de la textele juridice și se urmărește modul lor de aplicare. Astfel, se au în vedere:
1.Legiferări privind constituirea, funcționarea, asocierea; în acest context se verifică următoarele:
actele de constituire (contract de societate și statut) – dacă corespund întreprinderii;
registrele Adunării generale a acționarilor (asociaților) – cum s-au îndeplinit hotărârile acestora de către Consiliul de administrație;
registrele ședințelor Consiliului de administrație – dacă s-a realizat ceea ce a hotărât managerul; alte contracte încheiate de întreprindere (asociere în participațiune) – dacă prezintă validitate.
2.Dreptul civil:
Acest aspect se verifică actele de proprietate prin care se atestă dreptul de posesiune, folosință și dispoziție asupra bunurilor întreprinderii.
3.Dreptul comercial:
În cadrul acestuia se analizează drepturile și obligațiile izvorâte din raporturile cu partenerii comerciali: furnizori, clienți, bănci.
Astfel, se urmăresc: actele (contractele) de închiriere, locație de gestiune, concesionare, leasing – dacă există și dacă prezintă validitate; contractele cu partenerii de afaceri – dacă se încalcă practici în domeniul concurenței, dacă sunt necesare, oportune ori s-au încheiat în condiții avantajoase pentru întreprindere; contractele de credite pe termen scurt, mediu sau lung – dacă se justifică, dacă nu afectează rentabilitatea economică, dacă există garanții; acțiunile juridice în curs cu persoane fizice sau juridice pentru litigii cu caracter comercial – dacă există și ce vechime au.
4.Dreptul muncii:
În cadrul acestuia se urmăresc următoarele aspecte: contractele de muncă colective și individuale – dacă există, dacă includ sau nu participarea la beneficii, dacă includ clauze care pot fi afectate de transferul dreptului de proprietate al întreprinderii; convențiile civile – dacă sunt respectate condițiile legale pentru încheierea unor asemenea convenții; actele privind protecția muncii – cum se respectă; evidențele privind personalul (evidența operativă a personalului, statele de plată) dacă sunt ținute la zi; eventualele litigii cu salariații; datele ultimului control al organismelor de asigurare și protecție socială – dacă s-au aplicat sancțiuni, dacă s-au făcut recomandări, dacă s-au achitat obligațiile scadente; acțiunile sindicatului – dacă au existat conflicte cu întreprinderea.
5.Dreptul fiscal:
În acest context se verifică: reglementările fiscale specifice sectorului întreprinderii; datele ultimului control – data la care a avut loc, constatări, respectarea recomandărilor; litigiile fiscale – dacă sunt vechi sau în curs, dacă au avut loc repetări ale unor litigii.
2.2. ANALIZA DOCUMENTELOR DE CONSTITUIRE A
S.C. ARAMIS INVEST SRL
Societatea comercială ARAMIS INVEST SRL a fost înființată în anul 1994 prin asocierea dintre IACOB VLADIMIR MIHAI și ȘELESCU MARIUS cetățeni români conform Contractului de societate și a Statutului.
2.3. ANALIZA DREPTULUI DE PROPRIETATE ASUPRA
TERENURILOR
În conformitate cu legislația în vigoare, S.C.ARAMIS INVEST SRL Baia-Mare este proprietara terenurilor cumpărate de la terți.
Analizând documentele privind dreptul de proprietate asupra terenurilor și clădirilor rezultă, conform tabelului de mai jos, că SC ARAMIS INVEST SRL are titlu de proprietate asupra următoarelor terenuri:
2.4. ANALIZAREA RAPORTURILOR DE MUNCĂ
Raporturile de muncă din cadrul SC ARAMIS INVEST SRL Baia-Mare au la bază contractul colectiv de muncă încheiat în temeiul Legii 130/1996 între reprezentanții salariaților membri de sindicat și Consiliul de Administrație al societății, reprezentat prin directorul general.
Prin contractul colectiv de muncă, înregistrat la Direcția Muncii și Protecției Sociale a Județului Maramureș, sunt stabilite drepturile minime garantate salariaților membri de sindicat și obligațiile, dintre care se menționează:
timpul de muncă și timpul de odihnă;
salarizarea și alte drepturi salariale;
condiții de muncă și protecția muncii.
Durata normală a timpului de lucru este de 8 ore/zi și de 40 de ore pe săptămână. Săptămâna de lucru este de 5 zile.
Salariații au dreptul în fiecare an la un concediu de odihnă, în funcție de vechime, după cum urmează:
între 1 – 3 ani 21 zile lucrătoare;
între 3 – 5 ani 22 zile lucrătoare;
între 5 – 10 ani 23 zile lucrătoare;
între 10 – 15 ani 24 zile lucrătoare;
între 15 – 20 ani 26 zile lucrătoare;
între 20 – 25 ani 28 zile lucrătoare;
peste 25 ani 30 zile lucrătoare.
De asemenea, în afara concediului de odihnă, salariații au dreptul la un număr de zile plătite pentru evenimente familiale.
Drepturile salariale ale personalului se compun din salariul de bază (în care este cuprins și sporul de vechime), adaosurile și sporurile, acolo unde este cazul.
Adaosurile și sporurile la salariul de bază se acordă în raport cu rezultatele obținute și cu condițiile concrete în care se desfășoară activitatea:
pentru timpul lucrat în timpul nopții (22,00 – 6,00) – 25% din salariul tarifar de încadrare;
pentru lucrul sistematic peste programul de lucru aplicat la ore efectiv lucrate peste program;
spor pentru condiții grele de muncă;
spor pentru condiții periculoase;
spor pentru condiții nocive;
spor pentru condiții penibile;
spor pentru vechimea făcută în muncă după cum urmează:
În cadrul S.C. ARAMIS INVEST SRL, în funcție de specificul sectoarelor, secțiilor, atelierelor, compartimentelor de lucru și categoriilor de personal, se aplică forme de salarizare:
acord de formație;
acord direct colectiv;
acord indirect;
regie sau după timpul lucrat;
pe bază de tarife sau cote procentuale la veniturile realizate;
pe bază de indicatori.
Referitor la pregătirea și perfecționarea profesională, în contractul colectiv de muncă este prevăzută organizarea unor forme diversificate de pregătire profesională, cu sau fără scoatere din producție, astfel:
cursuri în cadrul societății;
trimiterea la perfecționare la instituții specializate;
unele categorii de personal pot fi trimise la specializare în străinătate.
Contractul colectiv de muncă conține măsuri de protecție socială a angajaților. De asemenea, în contract se prevăd condițiile de încadrare și de angajare a personalului, promovarea și retrogradarea salariaților, suspendarea și încetarea contractului individual de muncă, formarea profesională precum și obligațiile generale ale salariaților.
2.5. ANALIZA RESPECTĂRII NORMELOR PSI, IGIENA MUNCII ȘI PROTECȚIA MUNCII
SC.ARAMIS INVEST SRL Baia-Mare posedă Avizul de mediu pentru întreaga gamă de activități a societății și autorizația sanitară de funcționare.
În anul 2001 a fost elaborata și vizată documentația studiului de impact pentru sectoarele de activitate unde aceasta se impune.
2.6. CONCLUZIILE DIAGNOSTICULUI JURIDIC
Concluziile diagnosticului juridic pot fi:
a). concluzii privind factorii externi ai întreprinderii:
oportunități: există anumite facilități privind forma de organizare, datorită faptului că este organizată sub formă de societate cu răspundere limitată, există 2 asociați , iar societatea este condusă și administrată de cei doi asociați și mai există și anumite facilități în cadrul tranzacțiilor prin reducerile, sconturile acordate;
riscuri: există restricții privind forma de organizare sau funcționare, relațiile cu partenerii sunt în stare relativ bună.
b). concluzii privind factorii interni ai întreprinderii:
puncte forte: societatea are un statut corespunzător, relațiile contractuale ale acesteia sunt corecte, absența datoriilor fiscale, contractele de credit sunt încheiate corect;
puncte slabe: nu are.
CAPITOLUL III
DIAGNOSTICUL CONTABIL
3.1. CADRUL GENERAL
Diagnosticul contabil se referă la modul de organizare a contabilității financiare, la modul de reflectare, potrivit unor principii și norme existente, a activității întreprinderii. Contabilitatea financiară reflectă la un moment dat situația patrimoniului și a rezultatelor financiare ale întreprinderii prin culegerea și înregistrarea tuturor informațiilor furnizate de celelalte funcții ale întreprinderii.
Spre deosebire de celelalte funcții ale întreprinderii, funcția contabilă constă în înregistrarea unor fapte sau operații deja petrecute, adoptând o poziție neutră de redare cu exactitate și fidelitate a realității întreprinderii. Operațiile economice desfășurate la întreprindere ca urmare a deciziilor proprii acesteia, au presupus intervenția personalului și a structurilor diferitelor funcții de execuție.
Contabilitatea, sub aspectul ei mecanic de înregistrare, redă aceste operații conform unor principii și norme obligatorii și unitare la nivel macroeconomic. Ea are caracterul obiectiv al oricărei forme de evidență care implică corectitudine și fidelitate în redarea realității la nivel microeconomic și apoi macroeconomic. Contabilitatea trebuie să fie un instrument de cunoaștere, urmărire, verificare și control al activității întreprinderii, care este în relație directă cu utilizatorii externi ai acestor informații. Deschiderea spre exterior a contabilității o obligă la transparență, rigurozitate, consecvență, continuitate și exactitate în aplicarea normelor și principiilor care o ghidează.
Specificul funcției contabile influențează modul de abordare și de stabilire a diagnosticului contabil de către evaluator. Evaluatorul va judeca modul de reflectare sub forma valorilor contabile a realității deja cunoscute de el prin stabilirea celorlalte diagnostice parțiale.
Acesta va aprecia fiabilitatea valorilor contabile existente și modul în care contabilitatea a reușit să-și realizeze obiectivul de redare a imaginii fidele a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor. Diagnosticul contabil pus de către evaluator va consta în stabilirea unor puncte forte sau slabe ale acesteia sub aspectul bunei credințe, al corectitudinii și al exactității aplicării normelor contabile.
În concluzie, examenul modului de organizare a contabilității și stabilirea diagnosticului contabil reprezintă o validare a datelor care vor fi utilizate în calculele de evaluare propriu-zise sau poate să releve unele puncte slabe care vor penaliza valoarea întreprinderii.
În demersul său, evaluatorul se poate servi de constatările auditorului financiar-contabil materializate în raportul de audit. De obicei, evaluatorul recunoaște competența profesională și probitatea morală a auditorului, nerecurgând personal la verificările propriei lucrări de audit decât prin câteva sondaje.
Accepțiunea actuală a noțiunii de audit constă în revizia sau verificarea și controlul conturilor. Verificarea efectuată de către auditor reprezintă un control extern, legal sau contractual. Pentru un profesionist este vorba de a-și forma o convingere asupra validității documentelor financiare ale întreprinderii și de a se asigura că acestea traduc bine operațiile în integralitatea lor și că nu dau o imagine contrară situației efective.
În cadrul auditului financiar, legal sau contractual, exprimarea opiniei auditorului se referă la conturile anuale (bilanț contabil) și constată dacă acestea au fost regulat și sincer întocmite și dacă prezintă o imagine fidelă, clară și completă asupra patrimoniului, situației financiare și a rezultatelor. Obiectivul auditării situațiilor financiare este acela de a obține un nivel de asigurare rezonabil care să-i permită auditorului să exprime o opinie pozitivă potrivit căreia situațiile financiare sunt întocmite sub toate aspectele semnificative conform unui referențiar contabil bine identificat.
În România, modul de realizare a misiunii sale este reglementat prin Normele de audit financiar și de certificare a bilanțului contabil nr.1/1995 elaborate de CECCAR. Auditorul trebuie să verifice prin tehnica sondajului și inspirație proprie, existența concordanței din bilanțul contabil și registrele de contabilitate; modul de ținere a registrelor contabile conform reglementărilor în vigoare; respectarea cu bună credință a regulilor privind evaluarea patrimoniului și a celorlalte norme și principii contabile.
Auditul verifică contabilitatea printr-un examen de formă și de fond după cum urmează:
A. Examenul de formă al contabilității verifica: dacă este completă și clară, acoperă cu rigurozitate și transparență toate aspectele economice ce pot fi exprimate valoric și întocmește documentele sale proprii, anexând și documentele justificative. În acest context se verifică:
registrele obligatorii prevăzute de Legea contabilității nr.82/1991: Registrul Jurnal, Registrul Inventar, Registrul Cartea Mare; Registrul de procese-verbale ale Adunării generale a acționarilor (asociaților) și ale Consiliilor de administrație; corespondența intrată sau ieșită; alte documente justificative: facturi, chitanțe, bonuri, dacă este exactă aritmetic. În acest context se verifică: calculele aritmetice în evaluarea contabilă, întocmirea documentelor centralizatoare, a balanțelor și a bilanțului; transcrierile dintr-un document în altul; preluarea corectă a datelor sintetice și analitice în balanța de verificare și în bilanț; concordanța cifrică dintre documentele justificative și registrele contabile;
dacă este probantă, adică dacă toate înregistrările contabile au la bază documente justificative, cum ar fi: facturi, chitanțe fiscale, bonuri, carnete de cecuri, extrase de cont, bonuri de predare la magazie; sau există situații analitice ori desfășurătoare analitice (privind produsele în curs de execuție, situația stocurilor);
dacă este coerentă ținând cont de: cunoașterea generală a întreprinderii, sectorul de activitate și datele comune ale situațiilor bilanțului contabil (bilanț, cont de rezultate, anexă);
dacă se respectă normele legale referitoare la corectarea erorilor din documente, respectiv dacă corectarea erorilor se face pe toate exemplarele documentelor, fără ștersături, cu precizarea datei corecturilor și sub semnătura persoanelor care au întocmit și aprobat documentele respective;
dacă documentele respective sunt autentice. Pentru a putea stabili dacă semnăturile de pe documente sunt ale persoanelor autorizate, se compară între ele semnăturile de pe documentele respective cu cele din fișele specimenelor de semnături. În ultimă instanță se procedează la recunoașterea și confirmarea scrisului și semnăturii de către autorii acestora;
dacă la baza înregistrărilor în evidență stau documentele centralizatoare se verifică ca acestea să cuprindă numai operațiuni de aceeași natură și din aceeași perioadă de gestiune;
dacă se respectă graficele de circulație a documentelor, dacă ele se întocmesc și se predau la termen și în numărul de exemplare prevăzut și dacă se exercită în mod corespunzător controlul preventiv asupra lor înainte de a fi supuse procesului de prelucrare a datelor;
dacă viza și controlul financiar preventiv se acordă numai pe originalul documentelor și dacă pe aceste documente se face o mențiune de anulare (achitat, înregistrat), astfel încât ele să nu poată fi utilizate de mai multe ori.
Formularele după completare devin documente justificative și se păstrează în ordinea numerelor, prin aceasta asigurându-se un control permanent asupra lor.
Neevidențierea corectă sau nejustificarea acestor formulare constituie contravenție. Dacă gestionarea defectuoasă a lor a favorizat producerea unui prejudiciu atunci se naște o răspundere materială, civilă și penală, după caz, atât în sarcina autorilor pagubei cât și în sarcina celor care prin omisiuni și neglijențe nu au prevenit aceste fapte.
B. Examenul de fond al contabilității verifică: asigurarea imaginii fidele și fără omisiuni a realității economice, ce reiese din documentele justificative și transpunerea acesteia în documentele de sinteză contabilă.
Astfel prezintă importanță deosebită corectitudinea în:
înregistrarea operațiilor legate de existența și modificarea capitalului propriu;
evaluarea patrimoniului;
întocmirea bilanțului contabil pe baza balanței de verificare sintetică a situației financiare (existența garanțiilor la împrumuturi acordate și primite, existența resurselor financiare necesare desfășurării activității) și a contului de profit și pierdere pe baza datelor disponibile;
stabilirea profitului net și a destinațiilor acestuia;
prezentarea bilanțului contabil potrivit principiilor contabile și reglementărilor în vigoare;
luarea în considerare a unor evenimente posterioare închiderii exercițiului financiar.
Realitatea și exactitatea operațiunilor consemnate în documente se verifică prin intermediul mai multor procedee, dintre care cele mai semnificative sunt:
verificările faptice constă în examinarea nemijlocită pe teren, la fața locului, a realității fenomenelor și proceselor consemnate în documente. Cadrele cu funcții de conducere apelează la observația fizică (inspecția persoanelor atunci când doresc să vadă cum se desfășoară o activitate, stadiul execuției unei lucrări etc.). Formele tipice ale verificărilor faptice sunt inventarierile de control și recepționările de bunuri sau lucrări;
verificările încrucișate (contraverificările) constă în confruntarea exemplarelor diferite ale aceluiași document aflate în unități, compartimente sau locuri diferite;
verificările reciproce se bazează pe confruntarea unor documente diferite sau evidențe diferite dar în care sunt reflectate operațiuni similare sau în care trebuie să existe anumite corelații;
probele de laborator și expertizele tehnice se utilizează în munca de control atunci când complexitatea unor operațiuni înscrise în documente depășește nivelul de pregătire, competență legală sau aparatura de care dispune organul de control financiar și gestionar. În această situație se recurge la serviciile unor specialiști în materie, ale unor laboratoare de specialitate sau ale unor organe de control specializate în analize tehnice și fizico-chimice. Astfel de probe de laborator și expertize tehnice se fac pentru a stabili: compoziția unor produse; respectarea rețetelor de fabricație; rezistența și fiabilitatea unor bunuri; randamentul energetic sau termic al unei instalații etc.;
confirmarea constatărilor de către cei controlați prin intermediul „Notelor explicative” și de către organele de control cu ajutorul „Notelor de constatare”;
ridicarea documentelor originale de către organele de control se folosește în situația în care există riscul ca unele documente să fie sustrase sau distruse de către cei interesați, mai ales dacă ele reprezintă singurul mijloc de dovedire a unor nereguli constatate sau dacă există riscul ca aceste documente să fie completate sau modificate cu mențiuni suplimentare față de cele constatate inițial;
confirmările primite de la terți reprezintă o variantă a controalelor încrucișate. Organele de control sau cu atribuțiuni de control apelează la confirmarea de către terți a datelor cuprinse într-un document întocmit de către acestea, la confirmarea rulajelor și soldurilor unor conturi de creanțe și obligații atunci când există indicii că aceste documente au fost falsificate sau că nu toate documentele au fost înregistrate în contabilitate;
controlul bazat pe principiile, procedeele și instrumentele contabilității. Controlul contabil are la bază respectarea principiului dublei reprezentări în contabilitate a patrimoniului (sub aspectul componenței bunurilor economice și sub aspectul raporturilor de proprietate, al modului de dobândire) și a principiului dublei înregistrări care presupune asigurarea unei egalități între mijloace și resurse, între intrări și ieșiri, între venituri, cheltuieli și rezultate.
3.2. DIAGNOSTICUL CONTABIL
SC ARAMIS INVEST SRL
3.2.1. Diagnosticul contabil pe anul 1999
În conformitate cu prevederile articolului 114 din Legea nr.31/’90 s-a procedat la analiza bilanțului contabil și a contului de profit și pierdere pe anul 1999, constatându-se următoarele:
1. S.C.ARAMIS INVEST SRL Baia-Mare conduce contabilitatea în cadrul unui compartiment distinct. Capitalul social existent la începutul anului în sumă de 2.000 mii lei a fost modificat în cursul anului la 252.000 mii lei.
2. Inventarierea patrimoniului a fost organizată și efectuată pe baza deciziei conducerii, iar rezultatele inventarierii sunt cuprinse în bilanțul încheiat.
3. Gestiunea valorilor materiale este organizată pe depozite, unde se țin și evidențele primare ale acestor valori. Evidența analitică și sintetică a elementelor patrimoniale se ține la serviciul de contabilitate, atât manual cât și prin mijloace normative. Evaluarea bunurilor materiale la ieșirea din patrimoniu s-a făcut prin aplicarea metodei prima intrare – prima ieșire (FIFO). Controlul financiar intern organizat la nivelul societății a cuprins în obiectul de activitate și verificarea gestiunilor.
4. Din sondajele efectuate rezultă că înregistrările contabile au fost efectuate în conformitate cu dispozițiile Legii contabilității și cu alte reglementări în materie. Bilanțul contabil al S.C.ARAMIS INVEST SRL Baia-Mare s-a întocmit pe baza balanței de verificare.
S-a constatat că la întocmirea bilanțului contabil s-a ținut cont de normele metodologice emise de Ministerul Finanțelor în acest sens, reținându-se următoarele aspecte:
disponibilitățile, creanțele și datoriile exprimate în devize, au fost reevaluate la cursurile de referință ale Băncii Naționale la 31.12.1999, iar diferențele au fost contabilizate corespunzător.
La finele anului 1999 societatea înregistrează clienți neîncasați în sumă de 1.839.237 mii lei, plăți restante în sumă de 1.038.526 mii lei, din care furnizori 313.408 mii lei, impozite și taxe la bugetul statului de 725.118 mii lei, iar volumul creditelor angajate este de 5.563.684 mii lei.
5. Contul de profit și pierdere întocmit pe baza balanței de verificare centralizatoare se prezintă astfel:
cifra de afaceri pentru anul 1999 a fost de 25.321.331 mii lei, din care pentru activitatea de producție 25.321.331 mii lei;
profitul obținut în sumă de 5.342.956 mii lei a fost repartizat conform prevederilor legale astfel:
rezerve legale 50.000 mii lei
alte fonduri 4.891.033 mii lei
dividende 401.923 mii lei
3.2.2. Diagnosticul contabil pe anul 2000
În conformitate cu prevederile articolului 114 din Legea nr.31/1990, s-a procedat la analiza datelor economico-financiare din bilanțul contabil întocmit pe baza balanței de verificare, constatându-se următoarele:
1. Capitalul social existent la începutul anului în sumă de 252.000 mii lei nu a fost modificat în cursul anului.
2. Rezultatele inventarierii patrimoniului au fost reflectate în evidența contabilă.
3. Pentru sporirea capacității de producție a unității, în cursul anului 2000 s-au achiziționat mijloace fixe în valoare de 3.349.585 mii lei, ponderea reprezentând-o hala de producție în sumă de 1.233.158 mii lei și diverse mașini și utilaje în sumă de 209.245 mii lei (fierăstraie mecanice) și mijloace de transport intern in valoare de 467.229 mii lei.
4. În cadrul stocurilor în volum total de 358.067 mii lei, ponderea o reprezintă materiile prime, materialele consumabile cu 271.896 mii lei. Față de începutul anului, volumul stocurilor materiale a scăzut cu 57,3%.
5. Creanțele în sumă totală de 11.070.180 mii lei constau în principal din clienți si diverși debitori neîncasați, valoarea acestora fiind de 10.803.155 mii lei, din care 2.926.379 mii lei la export și 7.876.776 mii lei la intern. Față de începutul anului volumul creanțelor înregistrează o creștere de 44%, ponderea localizându-se la debitorii interni.
6. Societatea dispune de capitaluri proprii în sumă de 8.666.590 mii lei. Volumul capitalurilor proprii a crescut cu 41,3%, respectiv 2.533.524 mii lei față de începutul perioadei.
7. Ponderea datoriilor în total pasiv este de 54%, respectiv 8.694.445 mii lei, cu următoarea componență:
5.731.245 mii lei – credite curente;
14.648 mii lei – furnizori;
2.948.552 mii lei – datorii la bugetul de asigurări sociale și de stat
S-a constatat că față de începutul anului a crescut volumul creditelor cu 167 561 mii lei, furnizorii au scăzut cu 992.329 mii lei, iar obligațiile față de bugetul statului și bugetul asigurărilor sociale au crescut cu 1.539.443 mii lei.
8. Conform contului de profit și pierdere s-a obținut un profit brut în sumă de 5.949.355 mii lei.
Profitul net rezultat în sumă de 5.575.913 mii lei, a fost repartizat astfel:
alte fonduri 3.075.913 mii lei
dividende – total 2.500.000 mii lei
3.2.3. Diagnosticul contabil pe anul 2001
În conformitate cu prevederile articolului 158 din Legea nr.31/1990 s-a procedat la analiza datelor economico-financiare din bilanțul contabil întocmit pe baza balanței de verificare, constatându-se următoarele:
1. Capitalul social existent la începutul anului în sumă de 252 000 mii lei nu a fost modificat în cursul anului 2000 până în momentul de față.
2. Pentru mărirea capacității de producție a unității, în cursul anului 2001 s-au achiziționat imobilizări corporale în valoare totală de 12.876.933 mii lei, din care ponderea o reprezintă construcția reprezentând cantina în sumă de 1.927.022 mii lei, mijloace de transport în sumă de 220.422 mii lei și echipamente și utilaje tehnologice în sumă de 8.160.301 mii lei. Totodată, s-au efectuat investiții în curs pentru împrejmuiri, hala producție și altele în sumă de 1.960.920 mii lei, dar care nu sunt finalizate. Amortizarea mijloacelor fixe a fost corect calculată conform normelor de aplicare a Legii nr.15/1994, republicată.
3. În cadrul stocurilor în volum total de 2.782.655 mii lei, ponderea o reprezintă produsele finite și semifabricatele cu 500.452 mii lei, materii prime și materialele consumabile cu 2.172.789 mii lei. Față de începutul anului, volumul stocurilor materiale a crescut de 7,77 ori.
4. Creanțele în sumă totală de 20.841.481 mii lei constau în principal din clienți neîncasați si debitori diverși, valoarea clienților fiind de 10.560.461 mii lei, din care 10.560.461 mii lei la export și 9.176.415 mii lei debitori interni. Față de începutul anului volumul creanțelor înregistrează o creștere de 100%, ponderea localizându-se la clienții externi unde se constată o creștere de 7.634.082 mii lei.
5. Societatea dispune de capitaluri proprii în sumă de 9.585.832 mii lei. Valoarea capitaluri proprii a crescut cu 10,4%, respectiv cu suma de 919.242 mii lei față de începutul perioadei.
6. Volumul datoriilor la data de 31.12.2000 este de 28.725.471 mii lei, reprezentând 73% din pasivul bilanțului și se compune în principal din:
credite curente 13.310.116 mii lei
furnizori 5.775.654 mii lei
obligații CAS + șomaj 3.556.248 mii lei
obligații fonduri speciale 377.931 mii lei
alte datorii 5.705.522 mii lei
Nu se înregistrează obligații restante față de bugetul statului și bugetele locale. Față de începutul anului volumul datoriilor a crescut cu 30,2% localizându-se la creșterea obligațiilor față de furnizori cu 394,3% și credite curente cu 123%.
7. Conform contului de profit și pierdere s-a obținut un profit brut în sumă de 6.639.785 mii lei impozitul pe profit fiind de 220.543 mii lei. Acest profit a fost repartizat astfel:
– surse proprii de finanțare 919.242 mii lei
– dividende 5.500.000 mii lei
3.3. CONCLUZIILE DIAGNOSTICULUI CONTABIL AL
S.C. ARAMIS INVEST SRL
Datele care au fost analizate în acest capitol se referă la bilanțurile contabile ale anilor 1999, 2000 și 2001, prezentate în tabelul 3.3.1.
TABELUL 3.3.1. – RECLASIFICAREA POSTURILOR BILANȚIERE
TREZORERIA: conturile de disponibilități sunt deschise la ALPHA BANK SA.
CLIENȚII: structura contului de clienți este formată din clienți din activitatea de bază
și alți clienți în corelație cu specificul activității și veniturile realizate din
activitatea firmei
STOCURI: evidența stocurilor se realizează în cadrul mai multor gestiuni, stocurile fiind grupate în funcție de natura lor;
evoluția și modificările structurale ale conturilor sunt prezentate în tabelul nr.3.3.2.
TABELUL 3.3.2. – Evoluția și modificările conturilor de stocuri
IMOBILIZĂRI ȘI AMORTISMENTE: imobilizările sunt grupate în imobilizări necorporale, corporale, financiare și în curs de execuție.
Mijloacele fixe din cadrul acestora sunt la valoarea de înregistrare și amortismentul mijloacelor fixe, conform tabelului 3.3.3.
TABELUL 3.3.3.
FURNIZORII: evoluția contului de furnizori este prezentată în tabelul 3.3.4., acesta fiind format din furnizori pentru activitatea curentă, plata acesteia făcându-se în funcție de disponibilitățile bănești.
TABELUL 3.3.4. – Evoluția soldului contului de furnizori
LITIGII: analizând evidența contabilă s-a constatat că nu există litigii care să afecteze patrimoniul societății sau clienții insolvabili
EXPLOATAREA: rezultatele activității sunt reflectate în contul de profit și pierdere, grupate pe tipuri de activități: de exploatare, financiare, excepționale și sunt prezentate în tabelul 3.3.5.
TABELUL 3.3.5. – Contul de profit și pierdere
Modificarea structurală a cheltuielilor pe perioada analizată este prezentată în tabelul 3.3.6.
TABELUL 3.3.6. – Structura cheltuielilor
TABELUL 3.3.7. – Analiză venituri și cheltuieli
În conformitate cu prevederile art.114, 158 din Legea nr.31/1990 s-a procedat la analiza bilanțului contabil, a contului de profit și pierdere și a anexelor pe anii 1999, 2000, și 2001după cum s-a arătat în subcapitolele anterioare. În urma acestei analize s-a ajuns la niște concluzii care vor fi prezentate în continuare.
Capitalul social pe parcursul celor 3 ani a rămas nemodificat, fiind în valoare de 252.000 mii lei.
În cadrul activelor imobilizate s-a produs o serie de modificări după cum reiese din tabelul 3.3.1., astfel:
-imobilizările corporale în anul 1999 au fost în valoare de 1.744.688 mii lei; în anul 2000 au crescut cu 278,98%, respectiv cu suma de 3.122.640 mii lei, iar în anul 2001 au crescut cu 839,66% față de 1999, respectiv cu suma de 12.904.859 mii lei și cu 560,68% față de 2000, respectiv cu suma de 9.782.219 mii lei;
-imobilizările în curs în anul 1999 au fost în valoare de 669.176 mii lei; în anul 2000 au crescut cu 283,83%, respectiv cu suma de 1.230.163 mii lei, iar în anul 2001 au crescut față de 1999 cu 293,03%, respectiv cu suma de 1.291.744 mii lei și cu 3,32% față de 2000, respectiv cu suma de 61.581 mii lei;
Pe ansamblu, evoluția activelor imobilizate a fost următoarea: în anul 1999 ele erau în valoare de 3.111.355 mii lei; în anul 2000 ele au crescut cu 91,86%, respectiv cu suma de 2.857.119 mii lei, iar în anul 2001 au crescut cu 370,92% față de 1999, respectiv cu suma de 11.540.859 mii lei și cu 145,49% față de 2000, respectiv cu suma de 8.683.740 mii lei.
Activele circulante prezintă și ele anumite modificări, după cum urmează:
-stocurile în anul 1999 au fost în valoare de 625.003 mii lei; în anul 2000 au scăzut cu 43,71%, respectiv cu suma de 266.936 mii lei, iar în anul 2001 au crescut cu 345,22% față de 1999, respectiv cu suma de 2.157.652 mii lei și cu 677,13% față de 2000, respectiv cu suma de 2.424.588 mii lei. În cadrul stocurilor s-au produs de asemenea schimbări după cum urmează: materiile prime și materialele erau în 1999 în valoare de 561.261 mii lei, în anul 2000 au scăzut cu 43,85% respectiv cu suma de 289.365 mii lei, în anul 2001 au crescut cu 370% față de 1999, respectiv cu suma de 1.611.528 mii lei, și cu 287,12% față de 2000, respectiv cu suma de 1.900.893 mii lei; produsele finite în anul 1999 erau în valoare de 355.259 mii lei; în anul 2000 au scăzut cu 65,75 % respectiv cu suma de 23.182 mii lei, iar în anul 2001 s-a înregistrat o creștere vertiginoasă cu 1302,89% față de 1999 respectiv cu suma de 459.389 mii lei și cu 3995,78% față de 2000, respectiv cu suma de 482.571 mii lei; mărfurile erau în valoare de 399 mii lei în anul 1999; în anul 2000 au crescut cu 9476,98%, respectiv cu suma de 41.404 mii lei, iar în anul 2001 au crescut cu 824,56% față de 1999, respectiv cu suma de 3.290 mii lei și au scăzut cu 141,54% față de 2000, respectiv cu suma de 38.114 mii lei;
-disponibilitățile bănești și plasamentele deținute de firma SC ARAMIS INVEST SRL. în anul 1999 erau în valoare de 95.797 mii lei; în anul 2000 au scăzut cu 702,4% respectiv cu suma de 81.367 mii lei, iar în anul 2001 au scăzut cu 307,90% față de 1999, respectiv cu suma de 81.367 mii lei și au crescut cu 52,18% față de 2000, respectiv cu suma de 15.066 mii lei;
-creanțele în anul 1999 au fost evaluate la o valoare de 7.499.528 mii lei; în anul 2000 au crescut cu 32,26%, respectiv cu suma de 3.570.652 mii lei, iar în anul 2001 au crescut cu 177,9% față de 1999, respectiv cu suma de 13.341.653 mii lei și cu 88,26% față de 2000, respectiv cu suma de 9.771.301 mii lei.
În ansamblul lor activele circulante au evoluat astfel: în anul 1999 ele erau în valoare de 8.220.328 mii lei; în 2000 ele au crescut cu 38,27%, respectiv cu suma de 3.146.445 mii lei, iar în anul 2001 ele au crescut cu 185,89% față de 1999, respectiv cu suma de 12134816 mii lei și cu 106,75% față de 2000, respectiv cu suma de 12.134.814 mii lei.
Evoluția capitalurilor proprii se prezintă în felul următor: în anul 1999 erau în valoare de 6.133.066 mii lei; în 2000 au crescut cu 41,13%, respectiv cu suma de 2.533.524 mii lei, iar în 2001 au crescut cu 56,29% față de 1999, respectiv cu suma de 3.452.766 mii lei și cu 10,60% față de 2000, respectiv cu suma de 919.242 mii lei.
În categoria datoriilor, obligațiile și creditele au evoluat astfel:
-obligațiile în anul 1999 erau în valoare de 7.979.770 mii lei; în anul 2000 au crescut cu 8,95%, respectiv cu suma de 714.675 mii lei, iar în anul 2001 au crescut cu 259,97% față de 1999, respectiv cu suma de 20.745.701 mii lei și cu 230,38% față de 2000, respectiv cu suma de 20.031.026 mii lei;
-creditele erau în anul 1999 de 5.563.684 mii lei; în anul 2000 au crescut cu 30,11%, respectiv cu suma de 167.561 mii lei, iar în anul 2001 au crescut cu 139,23% față de 1999, respectiv cu suma de 7.746.432 mii lei și cu 132,23% față de 2000, respectiv cu suma de 7.578.871 mii lei. Pe ansamblu, datoriile au evoluat crescător.
Ca o sintetizare a concluziilor de mai sus se poate observa evoluția activului și pasivului bilanțier, după cum urmează:
-în 1999 era de 14.126.222 mii lei; în 2000 a crescut cu 32,62%, respectiv cu suma de 4.609.039 mii lei, iar în 2001 a crescut cu 174,92% față de 1999, respectiv cu suma de 24.710.306 mii lei și cu 107,29% față de 2000, respectiv cu suma de 20.101.267 mii lei.
Ponderea activelor circulante în total activ era de 71,84%, iar a activelor imobilizate era de 26,3% în anul 1999. În anul 2000 activele circulante reprezentau 64,82% din total activ, în timp ce activele imobilizate erau de 31,54% din total activ, iar în anul 2001 activele circulante reprezentau 64,25% din total activ, iar activele imobilizate reprezentau 35% din total activ. După cum se observă ponderea activelor imobilizate și a celor circulante a crescut pe parcursul celor 3 ani în totalul activului.
Ponderea capitalurilor proprii în total pasiv era în 1999 de 23,03% și a datoriilor de 76,97%. În 2000, ponderea capitalurilor proprii era de 21,61%,în timp ce a datoriilor era de 78,39%, iar în anul 2001, ponderea capitalurilor proprii era de 40,51% iar a datoriilor era de 59,49%.
Contul de profit și pierdere întocmit pe baza balanței de verificare centralizatoare pe anul 1999 se prezintă astfel:
→cifra de afaceri pentru anul 1999 a fost de 25.321.331 mii lei, din care pentru activitatea de producție 25.321.331 mii lei;
→profitul obținut în sumă de 5.342.956 mii lei a fost repartizat conform prevederilor legale, astfel:
-rezerve legale 50.000 mii lei
– alte fonduri 4.891.033 mii lei
– dividende 401.923 mii lei
Conform contului de profit și pierdere pe anul 2000 s-a obținut un profit brut în sumă de 5.949.355 mii lei, aferent căruia s-a calculat un impozit pe profit de 373.442 mii lei. Profitul net rezultat în sumă de 5.575.913 mii lei a fost repartizat astfel:
– alte fonduri 3.075.913 mii lei
– dividende – total 2.500.000 mii lei
Conform contului de profit și pierdere pe anul 2001 s-a obținut un profit brut în sumă de 6.639.785 mii lei, impozitul pe profit calculat fiind in suma de 220.543mii lei. Acest profit a fost repartizat astfel:
-surse proprii de finanțare 919.242 mii lei
-dividende 5.500.000 mii lei
Ponderea veniturilor de exploatare în total venituri pe anul 1999 era de 93,86%, a veniturilor financiare era de 6,14% și a celor excepționale era de 0%. În anul 2000 ponderea veniturilor de exploatare în total venituri era de 86,48%, a veniturilor financiare era de 13,52% și a celor excepționale de 0%. În anul 2001 ponderea veniturilor de exploatare era de 93,68%, a celor financiare de 5,93% și a celor excepționale de 0,39%.
Ponderea cheltuielilor de exploatare în total cheltuieli pe anul 1999 era de 84,75%, a celor financiare de 14,06% și a celor excepționale de 1,19%. În anul 2000 ponderea cheltuielilor de exploatare era de 89,11%, a celor financiare de 10,03%, iar a celor excepționale de 0,86%. În anul 2001 ponderea cheltuielilor de exploatare era de 95,08%, a celor financiare de 2,87% și a celor excepționale de 0,81%.
În cadrul cheltuielilor de exploatare, diferitele cheltuieli au următoarele ponderi:
-cheltuielile privind mărfurile erau de 0% din total în 1999, 2,46% în 2000 și de 4,72% în anul 2001;
-cheltuielile cu materii prime reprezentau 21,36% din total în 1999, 17,52% în 2000 și 28,32% în 2001;
-cheltuielile cu materialele consumabile reprezentau 18,26% din total în 1999, 22,35% în 2000 și 17,21% în 2001;
-cheltuielile cu energia și apa reprezentau 3,36% din total în 1999, 3,22% în 2000 și 3,04% în 2001;
-alte cheltuieli materiale reprezentau 0,53% din total în 1999, 1,45% în 2000 și 3,46% în 2001;
-cheltuielile cu lucrările și serviciile executate de terți reprezentau 13,21% din total în 1999, 12,29% în 2000 și 10,16% în 2001;
-cheltuielile cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate reprezentau 0,62% din total în 1999, 1,12% în 2000 și 1,26% în 2001;
-cheltuielile cu remunerația personalului reprezentau 25,9% din total în 1999, 24,53% în 2000 și 21,83% în 2001;
-cheltuielile privind asigurarea și protecția socială reprezentau 9,31% din total în 1999, 11,23% în 2000 și 10,32% în 2001;
-alte cheltuieli de exploatare reprezentau 0,02% din total în 1999, 0,003% în 2000;
-cheltuielile cu amortizarea și provizioanele reprezentau 2,01% din total în 1999, 1,83% în 2000 și 1,67% în 2001.
Concluziile diagnosticului contabil pot fi:
puncte forte: s-au îndeplinit toate cerințele prevăzute în legislație și se respectă toate prevederile fiscale;
puncte slabe: din punct de vedere contabil nu există puncte slabe.
CAPITOLUL IV
DIAGNOSTICUL FINANCIAR
4.1. GENERALITĂȚI PRIVIND DIAGNOSTICUL
FINANCIAR
Diagnosticul financiar urmărește aceleași informații privind activitatea întreprinderii într-o anumită perioadă de timp, dar sub aspectul gestiunii financiare și a modului de alocare a resurselor de finanțare la nevoile de finanțat. Diagnosticul financiar își primește informațiile privind operațiile derulate în cadrul fiecărei funcții a întreprinderii prin intermediul contabilității care deja a prelucrat aceste date. În completarea datelor contabile, funcția financiară utilizează datele culese prin mijloace proprii.
Diagnosticul financiar pus de către evaluator are rolul de a aprecia manifestarea funcției financiare a întreprinderii ce face obiectul evaluării. Dacă funcția financiară este bine reprezentată în întreprindere, în sensul existenței unui personal specializat care să facă analize financiare pertinente și formalizate, constatările acestuia pot fi preluate de către evaluator. Totuși, acesta le va aprecia calitatea, și în situația în care corespund, le va valida. Dacă în întreprindere nu există materializată o analiză financiară pe perioada trecută (3 ani) luată în calcul de către evaluator, acesta o va face singur.
În continuare se va prezenta modul în care se face analiza financiară și cum se pot aprecia rezultatele financiare, echilibrele și resursele financiare de care s-a dispus, utilizarea acestora, precum și randamentul capitalurilor investite. Această parte a muncii de evaluare este importantă nu numai în punerea diagnosticului financiar, care încheie diagnosticele parțiale, ci și în efectuarea unor primi pași în faza de realizare propriu-zisă a evaluării. Este vorba de transformarea bilanțului contabil în bilanț financiar și definirea unor expresii sau valori necesare metodelor de evaluare patrimonială.
Bilanțul contabil este principala sursă informațională pentru toți terții interesați în activitatea întreprinderii. Dacă informația contabilă constituie punctul de plecare în diagnosticul financiar, un material necesar și în mod special adaptat acestuia, ea nu poate fi totuși acceptată ca atare de către analiza financiară. Există diferențe între optica contabilă și cea financiară. Optica financiară urmărește alte finalități și perspective. Informațiile contabile sunt legale, obligatorii. Prin urmare, trebuie să respecte reglementările juridice, iar pe de altă parte sunt informații normalizate sau formalizate. În opinia analiștilor financiari, aceste două constrângeri impuse contabilității deformează, în unele cazuri, realitatea economică și financiară a întreprinderii.
Primul aspect menționat și anume constrângerea juridică, constă în metode contabile care în înregistrarea unor operații privilegiază aspectul juridic al acestora. În acest sens se pot exemplifica:
-bunuri folosite perioade lungi de timp în întreprindere influențându-i activitatea, dar care nu sunt în proprietatea acesteia, prin urmare nu apar în bilanțul contabil;
-efecte de comerț încasate înainte de scadență, scoase din activul bilanțului, cu toate că responsabilitatea întreprinderii rămâne până în momentul în care clientul său își achită obligația;
-diferite evaluări care sunt influențate de reguli fiscale.
Al doilea aspect menționat, cel de normalizare a contabilității financiare, constă într-o serie de convenții și principii contabile obligatorii de aplicat de către întreprindere, care la rândul lor denaturează uneori realitatea financiară.
În consecință, bilanțul contabil va fi reprelucrat în vederea găsirii unei imagini financiare reale. Trebuie menționat că evaluarea, care tinde spre o imagine economică cât mai aproape de realitate, aduce uneori alte ajustări acestui bilanț financiar, ținând cont de unii factori care nu sunt luați în considerare în analiza financiară.
Reprelucrarea bilanțului contabil se prezintă astfel:
În vederea realizării scopului său, analiza financiară este eliberată de formalismul caracteristic contabilității. Ea nu are la bază atât de multe reguli apriori, ci este condusă mai mult de bunul simț. Pentru o întreprindere dată, analiza financiară trebuie să depisteze caracteristicile financiare semnificative, să perceapă punctele slabe și forte, să ierarhizeze după mai multe criterii și în final să ofere o apreciere pertinentă a situației acesteia.
Bilanțul contabil utilizat în analiza financiară furnizează date pentru două abordări specifice, conform următoarei scheme:
Analiza financiară este o proiectare a metodelor proprii analizei economice în domeniul finanțelor societății (întreprinderii). Necesitatea apariției ei s-a impus odată cu nașterea și dezvoltarea economiei financiare. Analiza financiară se poate defini astfel: „Un ansamblu de concepte, metode și instrumente care permit tratarea informației contabile și a altor informații de gestiune în vederea formulării unei aprecieri privind situația financiară a unei societăți sau organizații, a riscurilor care afectează această entitate, a nivelului și calității performanțelor sale”.
De mai bine de 30 de ani „se face” analiză financiară, fie de către cei specializați, fie ocazional. Dacă la origini a fost creată pentru a furniza bancherilor mijloacele necesare pentru a judeca un dosar de credit, în timp, analiza financiară a primit noi dimensiuni, noi aplicații, servind fie utilizatorilor interni, fie celor externi societății.
Analiza financiară pusă în slujba utilizatorilor interni mai poartă numele de analiză internă și ajută la conturarea diagnosticului financiar intern al societății. Analiza financiară internă servește:
– conducerii societății, care o folosește ca bază a politicii sale financiare pentru buna gestionare a societății privind stăpânirea echilibrelor financiare, rentabilității, solvabilității și riscului financiar;
– salariaților și sindicatelor, care pot să aprecieze situația financiară a societății, perspectivele sale de dezvoltare și cauzele unor eventuale modificări în organizarea economică sau juridică a societății;
– partenerilor societății, care trebuie informați asupra politicii generale, inclusiv financiare a acesteia.
Cu toate că utilizatorii externi ai informației financiare pot fi deserviți de analiza financiară externă, de cele mai multe ori aceștia optează pentru o analiză proprie. Analiza financiară externă se apleacă fie parțial asupra vieții societății, utilizatorii externi fiind interesați de anumite proiecte pe care ar putea să le dezvolte cu aceasta, fie asupra totalității aspectelor financiare care o caracterizează.
Analiza financiară externă servește:
– deținătorilor de titluri ale societății, care iau decizii privind cumpărarea sau vânzarea acestora;
– investitorilor potențiali, care vor să estimeze valoarea societății în vederea unor fuziuni, vânzări, privatizări;
– investitorilor actuali (acționarii), care se interesează asupra valorii societății și în special a capitalurilor proprii ale acesteia;
– partenerilor comerciali, care doresc să determine atuurile sau slăbiciunile societății, în vederea evitării riscurilor;
– organelor fiscale naționale sau locale, care urmăresc elementele de patrimoniu sau rezultatele ce sunt baze de impozitare pentru diferite impozite și taxe;
– organelor judecătorești, care uneori evaluează posibilitățile de redresare a unei societăți;
– instituțiilor macroeconomice care o folosesc pentru stabilirea conturilor naționale;
– creditorilor (băncilor), care analizează garanțiile oferite de societate și riscul neîncasării creditelor acordate acesteia;
– instituțiilor de cercetări, care studiază statistic comportamentul financiar al unei populații de societăți.
Concluzionând, analiza financiară internă sau externă are ca obiectiv stabilirea unui diagnotic asupra situației financiare și a rentabilității prezente și viitoare a societății.
Diversitatea abordărilor și obiectivelor diferiților utilizatori a condus la existența unei mari varietăți de procedee (metode) de analiză financiară. În timp s-au înregistrat perfecționări ale metodelor și mijloacelor lor de punere în practică. Aceste metode pot să se concretizeze în diferite tablouri sau într-un sistem de indicatori parțiali prin care să se caracterizeze sub aspect financiar activitatea societății.
4.2. ANALIZA STATISTICĂ
4.2.1. Bilanțul funcțional
4.2.1.1. Definire și construcție
Bilanțul funcțional folosește, conform concepției financiare de studiu a obiectului contabilității, noțiunea de utilizări, respectiv resurse.
În cadrul viziunii financiare se desprinde concepția funcțională cu privire la bilanț, care grupează utilizările și resursele acestuia în stocuri de utilizări și stocuri de resurse.
Aceste stocuri sunt grupate în bilanțul funcțional după o anumită logică, după care se studiază relațiile care există între ele, atât pe verticală, cât mai ales pe orizontală. Studiul orizontal al bilanțului funcțional decurge din principiul ce caracterizează în general concepțiile financiare și anume acela de afectare a resurselor la nevoi (utilizări) specifice.
Concepția funcțională cu privire la întreprindere se îndepărtează de cea patrimonială (sau juridică) de care ține seama contabilitatea, adică faptul că întreprinderea este persoană juridică ce dispune de un patrimoniu. Ea vede întreprinderea ca o entitate economică al cărui obiectiv esențial este producerea de bunuri și servicii. Pentru realizarea acestui obiectiv întreprinderea exercită un ansamblu de funcții economice: producție, comercializare, repartiție, investiții și finanțare. Combinațiile sau conlucrarea acestor funcții reflectă un anumit comportament specific unei întreprinderi date.
Analiza financiară urmărește acest comportament, îl descrie și trage concluzii asupra consecințelor sale financiare, mai ales asupra trezoreriei.
Adecvarea resurselor la nevoi impune clasificarea operațiilor realizate de o întreprindere în patru categorii, după anumite opinii, sau în trei categorii, după altele.
Opiniile cu privire la clasificarea în patru categorii de operații le împart în:
– operații de investiții și dezinvestiții, care caracterizează activul imobilizat;
– operații de finanțare, care procură întreprinderii resursele necesare funcționării și dezvoltării sale;
– operații de exploatare, care sunt legate de producție;
– operații de repartiție sau de trezorerie, care se referă la distribuția și încasarea veniturilor independent de ciclul de exploatare.
Această optică acordă aceeași importanță operațiilor de repartiție, care sunt de fapt operații de trezorerie sau de încasări și plăți, ca și celorlalte operații.
În ultimă instanță, bilanțul funcțional este și el un bilanț care respectă principiile contabile de întocmire. Se aplică și aici principiul dublei reprezentări:
– un prim aspect al acesteia îl constituie ansamblul operațiilor efectuate de întreprindere, pe diferite categorii: operații de exploatare, investiții și finanțare;
– al doilea aspect al dublei reprezentări este cel concret, material, al încasărilor și plăților generate de aceste operații. El îmbracă forma operațiilor de repartiție sau de trezorerie.
Optica amintită nu tratează trezoreria ca și o rezultantă a celorlalte operații, ci o integrează în comportamentul general al întreprinderii, urmărind ajustarea realizată în cadrul tipurilor de operații și între diferitele operații care reprezintă cheia supraviețuirii și dezvoltării pe termen lung a întreprinderii.
În consecință, în cadrul bilanțului funcțional, operațiile vor fi grupate pe patru cicluri: ciclul de investiții, ciclul de finanțare, ciclul de exploatare și ciclul de trezorerie.
Ciclul de investiții se mai numește ciclu lung sau de acumulare și regrupează operațiile de cumpărare și vânzare a imobilizărilor, care reprezintă mijloacele de producție ale întreprinderii. Ciclul de investiții începe cu cumpărarea investiției (sau crearea ei) și se termină atunci când aceasta este vândută sau scoasă din funcțiune. Durata ciclului de investiții depinde de caracteristicile tehnice ale activității, de progresul tehnic și de politica de investiții a întreprinderii. Ciclul de investiții vizează utilizările stabile ale întreprinderii.
Ciclul de finanțare se referă la resursele permanente ale întreprinderii, cum sunt capitalurile proprii și datoriile pe termen mediu și lung. Sunt cuprinse aici atât operațiile de procurare a acestor resurse pe termen lung, cât și rambursarea creditelor pe termen mediu și lung, plata unor dobânzi, distribuirea de dividende către acționari.
Ciclul de exploatare sau de producție constă în cumpărarea de materii prime, stocarea lor, combinarea, asamblarea, transformarea, apelând la muncitori, tehnicieni, cadre, mașini, în cadrul unor ateliere; stocarea bunurilor produse și în fine, vânzarea și livrarea acestora către clienți. Cu alte cuvinte, ciclul de exploatare regrupează operațiile legate direct de activitatea ciclică (curentă) a producției și de schimburile comerciale. El include și diferitele credite obținute sau acordate în cadrul fluxului cumpărare – producție – vânzare (clienți, furnizori). Ciclul de exploatare se referă la utilizările și resursele temporare generate de activitatea de exploatare a întreprinderii. De remarcat că există diferențe între ciclul de exploatare al unei întreprinderi productive, al unei întreprinderi de comerț și cel al unei întreprinderi de prestări servicii. Aceste trei tipuri de cicluri de exploatare pot să se găsească în cadrul unei singure întreprinderi sau izolat, pe tipuri de întreprinderi, cu obiect de activitate distinct.
Ciclul de trezorerie grupează încasările și plățile în care se materializează celelalte operații. Tot aici sunt incluse creditele pe termen scurt obținute de la bănci și soldurile creditoare ale conturilor curente ale întreprinderii.
Schematic, ciclurile întreprinderii care decurg din această optică a concepției funcționale se prezintă astfel:
De menționat că bilanțul românesc, așa cum este conceput în cadrul noului sistem de contabilitate, sistem inspirat din experiența țărilor cu o contabilitate continentală și în special a Franței, este un hibrid între concepția patrimonială contabilă și concepția funcțională. Acest lucru a fost posibil datorită similitudinilor existente între bilanțul patrimonial și cel funcțional.
O primă asemănare se referă la principiile pe care se bazează construcția ambelor bilanțuri. Este vorba de principiul continuității exploatării, de principiul costului istoric și de principiul prudenței în evaluarea activelor și pasivelor.
O a doua trăsătură comună o constituie încadrarea activelor și pasivelor patrimoniale în funcții ale întreprinderii, chiar dacă această ordonare nu are aceeași importanță pentru cele două bilanțuri. Astfel:
→Concepția patrimonială are, în centrul său, patrimoniul acționarilor și servește informării acestora și a altor terți asupra valorii activului care permite să se facă față angajamentelor. De aceea:
un prim criteriu de clasificare a activelor și pasivelor contabile este criteriul lichidității crescătoare. Echilibrul, care stă la baza încrederii creditorilor și investitorilor, constă în posibilitatea întreprinderii de a-și lichida rapid activele lichide, pentru a-și onora datoriile exigibile;
al doilea criteriu de clasificare a activelor și pasivelor în concepția patrimonială, de rang secund, este cel al naturii acestora, al tipului de operație căruia îi aparțin și deci al ciclului sau funcției întreprinderii în care se încadrează.
→În cazul bilanțului funcțional, primul criteriu de ordonare a activelor și pasivelor sale îl constituie funcțiunea căreia îi aparțin și, în ultimă instanță, natura lor. Nu se ține seama decât ca și criteriu secund de lichiditate și exigibilitate.
În concluzie, bilanțul contabil nu poate satisface integral cerințele analizei financiare. Analiza financiară reprelucrează bilanțul contabil în felul următor:
elimină incidențele imperativelor juridice, incidențele aplicării legislației fiscale, anumite principii și reguli de înregistrare contabilă care împiedică reflectarea situației economice și financiare reale a întreprinderii;
aplică principiul adecvării resurselor la nevoi;
urmărește, în primul rând, natura elementelor de activ și pasiv și nu lichiditatea și exigibilitatea;
urmărește aspectul de resursă de finanțare a pasivelor și nu de elemente rectificative ale unor active.
Reprelucrările bilanțului contabil necesare construirii unui bilanț funcțional sunt prezentate în tabelele 4.2.1.1.1.și 4.2.1.1.2, care ilustrează în paralel activul bilanțului contabil și activul bilanțului reprelucrat (funcțional), respectiv pasivul bilanțului contabil și pasivul reprelucrat (funcțional).
TABEL 4.2.1.1.1. – Activul bilanțului contabil și al bilanțului funcțional
TABELUL 4.2.1.1.2. – Pasivul bilanțului contabil și al bilanțului funcțional
4.2.1.2.Interpretare
Analiza orizontală
După cum s-a mai arătat, bilanțul funcțional are menirea de a face înțelese funcțiile întreprinderii, folosind ca și termeni stocurile de utilizări și stocurile de resurse. El se bazează pe principiul afectării resurselor la nevoi (utilizări), arătând cum se acoperă utilizările din resurse.
Analiza pe baza bilanțului funcțional reflectă diversele ajustări posibile între componentele bilanțului și traduce astfel logica financiară care este subînțeleasă la compunerea (structurarea) patrimoniului.
Centrala bilanțurilor Băncii Franceze, care utilizează o analiză funcțională a bilanțului prin intermediul Tabloului capitalului angajat, arată că prezentarea funcțională a capitalului angajat constă mai întâi în adunarea resurselor puse la dispoziția întreprinderii, oricare ar fi afectarea lor contabilă, și degajarea apoi a unor agregate încărcate de o semnificație economică.
Analiza orizontală leagă pe orizontala bilanțului diferitele resurse de diferitele nevoi. Se obțin astfel trei mari subansambluri logice care există în patrimoniul întreprinderii (fond de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria) și se studiază apoi relațiile dintre ele. Concret se urmărește echilibrul financiar de la sfârșitul exercițiului, echilibrul financiar permanent între resursele și utilizările stabile, echilibrul ciclic între utilizările destinate exploatării curente și resursele degajate de această exploatare. Obiectivul analizei orizontale a bilanțului funcțional astfel enunțat se înscrie în cel general al analizei pe bază de bilanț care este de urmărire a echilibrului general, a riscului de neplată și a vulnerabilității structurii financiare a întreprinderii.
Fondul de rulment funcțional:
La crearea întreprinderii s-au achiziționat bunuri stabile ca mijloace de producție necesare activității. Ele au fost finanțate din capitalurile proprii și din creditele pe termen mediu și lung. Dar bunurile stabile nu au fost suficiente pentru ca întreprinderea să poată funcționa. Prin urmare, pentru a acoperi alte utilizări (nevoi), întreprinderea s-a dotat cu fonduri suplimentare pentru a face față, chiar și numai parțial, acestor nevoi suplimentare. Diferența dintre resursele stabile (proprii și străine: capitaluri proprii și datorii pe termen mediu și lung) și utilizările stabile poartă denumirea de fond de rulment.
Resursele stabile sunt afectate utilizărilor stabile și fondul de rulment funcțional corespunde soldului acestor afectări. Ținând cont de structurarea pe funcții a operațiilor întreprinderii se poate spune că funcția de finanțare servește acoperirii operațiilor ce se derulează în cadrul funcției de investiții.
Acest prim nivel al bilanțului funcțional poate fi ilustrat astfel:
Fondul de rulment poate servi obiectivelor analizei pe bază de bilanț înainte de a-l prezenta în legătură cu celelalte subansambluri ale bilanțului. El ocupă un loc central în bilanț, măsurând echilibrul financiar parțial al întreprinderii, adică echilibrarea funcției de investiții din finanțări stabile sau prin recurgerea la credite pe termen scurt.
În primul caz, resursele stabile depășesc utilizările stabile, reflectând un fond de rulment pozitiv, care reprezintă un excedent de fond de rulment. Acesta permite acoperirea imobilizărilor din resurse stabile și oferă posibilitatea acoperirii unei părți din ciclul de exploatare. Însă afectarea unei părți din fondul de rulment ciclului de exploatare reflectă niște resurse nerentabilizate, supune întreprinderea unui cost de oportunitate și îi diminuează performanțele financiare.
De ce să se acopere din resurse durabile, costisitoare niște nevoi de exploatare care pot fi finanțate mult mai ieftin sau mult mai rapid din resurse de exploatare și pe măsură ce aceste nevoi apar, din credite pe termen scurt?
De asemenea, cu toate că acoperă activele imobilizate, resursele stabile ar trebui diferențiate în capitaluri proprii și datorii. Fondul de rulment nu oferă cunoașterea acestei structuri a resurselor stabile.
În cel de-al doilea caz, resursele stabile sunt insuficiente acoperirii utilizărilor stabile, obținându-se un fond de rulment negativ. La prima vedere, insuficiența fondului de rulment este un indiciu al riscului de insolvabilitate al întreprinderii, pentru că o face dependentă de băncile care pot sau nu să-i ofere și să-i reînnoiască creditele pe termen scurt, la care trebuie să apeleze pentru a-și finanța complet utilizările stabile.
Nevoia de fond de rulment:
Activitatea unei întreprinderi reclamă nu numai finanțarea utilizărilor stabile (imobilizărilor), ci și acoperirea unor nevoi imediate. Întreprinderea cumpără materii prime și materiale, obiecte de inventar și alte stocuri pe care le depozitează și apoi le lansează în producție sau le vinde. Produsele finite obținute se stochează mai întâi, după care se livrează clienților. Aceste fluxuri de natură materială, pot fi însoțite imediat sau nu de fluxuri monetare, adică de plăți și încasări. În general, cu excepția unor întreprinderi de comerț, există decalaje între venituri și încasări, respectiv cheltuieli și plăți. Astfel, se naște creditul acordat clienților, respectiv creditul primit din partea furnizorilor.
În analiza funcțională se urmăresc, în primul rând, veniturile și cheltuielile și, în al doilea rând, încasările și plățile.
Stocurile și creanțele întreprinderii reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în încasări, dar până atunci ele trebuie acoperite din alte resurse. Ele formează nevoile de exploatare sau în afara exploatării. Datoriile față de furnizori și alte datorii nefinanciare se vor materializa în plăți, dar până atunci ele sunt niște resurse atrase temporar, care acoperă niște utilizări sau nevoi cu același caracter temporar. Ele alcătuiesc resursele de exploatare sau în afara exploatării.
Nevoile și resursele de exploatare sau în afara exploatării fluctuează de la o perioadă la alta și la un moment dat sunt diferite ca mărime. Decalajul dintre ele, precum și cel dintre încasările și plățile efective generate de acestea trebuie acoperit din alte resurse. Celelalte resurse de care dispune întreprinderea sunt fondul de rulment și creditele pe termen scurt.
Diferența dintre nevoile și resursele de exploatare și cele în afara exploatării poartă numele de nevoia de fond de rulment sau excedent de fond de rulment.
Relația expusă mai sus este următoarea:
Sau
Analiza nevoii de fond de rulment constă în aprecierea mărimii sale prin compararea cu previziunile societății sau cu normele sectoriale. Astfel, se poate pune un diagnostic asupra echilibrului financiar parțial rezultat din acoperirea nevoilor temporare ale societății și a influenței acestuia asupra trezoreriei, lichidității și riscului de neplată specific societății.
Trezoreria
În concepția funcțională trezoreria este definită în raport cu fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, regrupând tot ceea ce nu cuprind aceste prime componente ale bilanțului funcțional. Trezoreria cuprinde deci bunuri care nu sunt stabile sau care nu fac parte din bunurile circulante și finanțările care nu sunt stabile sau care nu rezultă în mod natural din ciclul de exploatare.
O altă opinie consideră trezoreria un sold al încasărilor și plăților complete petrecute în realitate. Cu alte cuvinte, dacă ciclurile de investiții, finanțare și exploatare sunt reflectarea aspectului abstract al dublei reprezentări a operațiilor patrimoniale, trezoreria este aspectul concret al fluxurilor monetare angajate de respectivele operații.
În bilanțul funcțional trezoreria apare ca și un sold rezultat în urma comparării utilizărilor lichide cu resursele lichide. Prima componentă a sa poartă denumirea de trezorerie activă, iar cea de a doua de trezorerie pasivă.
Diferența dintre trezoreria activă și cea pasivă poartă numele de trezorerie netă.
Trezoreria este determinată de relațiile:
T = Fond de rulment – nevoia de fond de rulment
Sau
T = Trezoreria activă – Trezoreria pasivă.
Trezoreria este analizată în raport cu fondul de rulment și nevoia de fond de rulment. Dacă fondul de rulment este mai mic decât nevoia de fond de rulment, atunci situația financiară a societății se caracterizează printr-un dezechilibru al trezoreriei, fiind necesară recurgerea la credite pe termen scurt sau descoperiri de cont. Însă nu întotdeauna acest dezechilibru conduce la insolvabilitate sau risc de neplată. Creditele pe termen scurt nu au în toate cazurile un caracter precar, existând posibilitatea înnoirii lor continue. Dacă fondul de rulment este mai mare decât nevoia de fond de rulment, se degajă o trezorerie activă care conferă soliditate situației financiare a societății.
Analiza verticală
Analiza verticală are drept scop studierea structurii utilizărilor efectiv realizate și a resurselor care au finanțat aceste utilizări.
Indicatorii structurii activului (utilizărilor) sunt exprimați în procente din totalul activului, reflectând ponderea imobilizărilor sau a activelor circulante utilizate de către întreprindere. Se pot obține și rapoarte, ponderi ale diferitelor subgrupe de utilizări în totalul grupei căreia îi aparțin.
Acești indicatori nu sunt esențiali pentru ilustrarea echilibrului financiar al întreprinderii, însă reprezintă un punct de plecare, reflectând tipul și caracteristicile economice ale întreprinderii.
Cu titlu exemplificativ pot fi enumerați indicatorii:
a)Raportul dintre active fixe și total activ
Acesta poate fi apreciat ca evoluție în comparație cu normele interne și externe sau factorial, prin punerea în evidență a evoluției imobilizărilor corporale, necorporale și financiare în totalul activelor.
Se pot determina chiar indicatori parțiali care se obțin raportând cele trei tipuri de imobilizări la total activ.
b)Raportul dintre activele circulante și total activ
O analiză factorială a modificărilor acestuia față de norme poate pune în evidență o creștere a stocurilor, care trebuie corelată cu creșterea volumului de producție sau creșterea disponibilităților, care reflectă posibilități de plată a datoriilor întreprinderii.
În cadrul acestui indicator se pot calcula indicatori ai structurii activelor circulante, raportând diferitele componente ale acestora în total active circulante.
Indicatorii structurii pasivului (resurselor) reflectă ponderea diferitelor mase de pasiv, permițând aprecierea originii resurselor întreprinderii.
Dacă prima grupă de indicatori reflectă mijloacele de producție ale întreprinderii, cea de-a doua grupă reflectă structura financiară a acesteia. Cunoașterea ei este indispensabilă pentru aprecierea echilibrului financiar prin modalitățile diverse de alocare a resurselor financiare (care alcătuiesc structura financiară) la nevoi (mijloacele de producție).
Cu titlu de exemplu se pot enumera indicatorii:
a)Independența financiară :
determinată prin raportarea capitalurilor proprii la totalul pasivelor (resurselor). Se mai numește solvabilitate patrimonială.
Creșterea valorii indicatorului indică o mai mare independență financiară a întreprinderii. Mărimea sa optimă este de 50%, apreciată de către băncile care analizează indicatorii financiari ai întreprinderii atunci când îi acordă credite. Dar această optică tradițională nu mai este strict interpretată la ora actuală, considerându-se că în cazul creșterii imobilizărilor amortizabile vor crește și creditele pe termen lung care le finanțează. Este permisă deci depășirea de către credite a pragului de 50% (aportul capitalurilor proprii fiind mai mic de 50%) dacă rentabilitatea economică a întreprinderii este satisfăcătoare.
b)contribuția creditelor la formarea resurselor totale:
Se mai numește rata globală de îndatorare. Acest indicator este complementar primului, iar interpretarea sa se corelează cu cea a indicatorului precedent.
c)participarea acționarilor la acoperirea cu surse proprii a activelor proprii:
Arată ponderea resurselor proprii externe, aduse de către acționari sau asociați în totalul resurselor proprii.
d)rata de îndatorare:
Acest indicator exprimă:
– capacitatea întreprinderii de a rezista șocurilor externe care îi pot provoca pierderi;
– gradul său de dependență față de împrumutătorii de fonduri care, conjugată cu costul capitalurilor împrumutate, are o influență directă asupra rentabilității financiare prin intermediul efectului de levier.
În cadrul acestui indicator se pot calcula indicatori parțiali în funcție de structura capitalurilor împrumutate:
partea băncilor în îndatorare:
partea creditelor pe termen scurt în îndatorare:
Acest indicator pune în evidență arbitrajul realizat între finanțarea prin credite pe termen lung și credite pe termen scurt. O pondere însemnată a celor din urmă poate fi un semn de vulnerabilitate, pentru că ele sunt considerate nesigure și costisitoare.
gradul de îndatorare la termen:
Capacitatea de îndatorare la termen este saturată dacă indicatorul ia valori mai mari decât 100.
Analiza prin indicatori combinați
Acești indicatori sunt construiți prin combinarea elementelor utilizărilor și resurselor bilanțului funcțional. Pot fi încadrați în patru categorii: indicatori de rentabilitate, indicatori ai echilibrului financiar, indicatori de solvabilitate și lichiditate, indicatori ai rotației activului circulant.
1.Indicatori de rentabilitate:
a)rentabilitatea capitalurilor proprii:
Capacitatea de autofinanțare (CAF) poate fi determinată în două moduri, dar utilizând exclusiv informațiile bilanțului funcțional se poate scrie relația:
CAF = Rezultat net + Cheltuieli cu amortizările + cheltuieli și venituri din Provizioane
b)rentabilitatea investițiilor:
Arată care este contribuția imobilizărilor corporale aparținând exploatării la creșterea capitalurilor proprii de proveniență internă.
O altă variantă a acestui indicator este: rata profitabilității după activele patrimoniale:
care indică eficiența economică a utilizărilor sau a totalului activului.
2. Indicatorii echilibrului financiar
a)gradul de acoperire a capitalurilor investite specific analizei pe bază de indicatori efectuat de Banca Franței:
În mod normal indicatorul trebuie să fie 100%, capitalurile investite trebuind să fie acoperite prin resurse stabile pentru a limita riscul de întrerupere a finanțării. Dacă este inferior limitei de 100%, atunci corespunde unei finanțări a unei părți a utilizărilor stabile și mai ales a nevoii de fond de rulment de exploatare prin credite pe termen scurt care, prin natura lor, pot fi oricând reduse sau suspendate. Deci, teoretic, nu ar fi indicat să se finanțeze astfel nevoile permanente.
Această interpretare trebuie pusă în discuție:
→în primul rând, nevoia de fond de rulment variază de la o perioadă la alta și un indicator de 100% pentru întreaga perioadă semnifică faptul că, în unele subperioade, o parte a resurselor stabile va fi imobilizată, pentru că nevoia de fond de rulment nu atinge nivelul său cel mai ridicat. În acest caz este preferabil să se recurgă la credite pe termen scurt;
→în al doilea rând, asigurarea unei linii de credite pe termen scurt în anumite condiții care să le confere un caracter relativ stabil sau reînnoirea lor continuă nu periclitează echilibrul financiar al întreprinderii.
b)gradul de acoperire internă a capitalurilor investite:
Măsoară autonomia unei întreprinderi față de partenerii săi financiari (asociați, bănci și instituții financiare) și furnizează un indiciu asupra gradului de recuperare a capitalurilor investite de orice natură.
c)finanțarea curentă a nevoii de fond de rulment:
Arată partea din finanțarea pe termen scurt alocată de întreprindere nevoii de fond de rulment de exploatare și în afara exploatării.
d)gradul de acoperire a nevoii de fond de rulment prin fond de rulment:
3.Indicatorii solvabilității și lichidității
Aceștia arată modul în care face față activul (sau diferitele sale componente) datoriilor exigibile imediat sau nu.
Indicatorii solvabilității indică stabilitatea pe termen lung și structura financiară a întreprinderii.
a)solvabilitatea generală:
Măsoară securitatea de care se bucură creditorii întreprinderii pe termen lung și scurt și marja de credit a acesteia.
Analiza indicatorilor solvabilității trebuie să fie completată de cea a indicatorilor lichidității pentru că primii pot avea un nivel favorabil, dar pot ascunde o situație financiară nesănătoasă.
Indicatorii lichidității reflectă capacitatea întreprinderii de a face față, cu ajutorul activelor sale, datoriilor exigibile sau totalului datoriilor.
b)lichiditatea generală:
c)lichiditatea relativă sau solvabilitatea curentă:
Reflectă capitalul de exploatare al întreprinderi și analiștii îl consideră ideal când ia valori cuprinse între 1,8 și 2, deși poate varia de la o ramură la alta.
d)lichiditatea restrânsă sau indicatorul solvabilității rapide ia în considerare doar activele cele mai lichide, respectiv creanțe și disponibilități.
În concepția anglo-saxonă
În concepția franceză se exclud din activele circulante pe lângă stocuri și alte active cu o lichiditate mai redusă, ca de exemplu cheltuieli constatate în avans.
Variația optimă a indicatorului se consideră a fi cuprinsă în intervalul 0,8-1
În cadrul sistemului anglo-saxon se calculează pornind de la acest indicator, un indicator corectat, care exclude din rândul datoriilor pe termen scurt, descoperirile bancare (soldul creditor al conturilor curente de la bancă), care se consideră că nu pot fi înnoite pe o perioadă scurtă de timp. Acest indicator compară active și datorii cu un ciclu de viață aproximativ egal. De asemenea, pot fi excluse de la datorii pe termen scurt și datorii fiscale, dacă se cunoaște data plății și nu este considerată rapidă.
Indicatorul solvabilității rapide corectat este:
Active lichide _
Datorii pe termen scurt – Descoperiri bancare sau datorii fiscale
e)lichiditatea imediată:
Disponibilități + Titluri de plasament
Datorii pe termen scurt
Dacă indicatorul este cu mult mai mic decât 1, aceasta semnifică grave dificultăți de plată, iar în situația inversă este vorba de o gestiune de trezorerie 0.
4.Indicatorii rotației elementelor componente ale nevoii de fond de rulment
Aceștia sunt importanți în aprecierea lichidității zilnice a întreprinderii, care este dependentă de disponibilitățile bănești generate de afacerile normale ale acesteia, obținute prin convertirea stocurilor în vânzări și creanțe și apoi a creanțelor în încasări.
Acești indicatori se construiesc raportând un stoc la un flux de aceeași natură în ceea ce privește evaluarea contabilă, obținându-se zile de rotație. În această categorie se înscriu: indicatorul global al rotației nevoii de fond de rulment, rotația stocurilor, rotația creditului acordat clienților și rotația creditului primit de la furnizor.
a).indicatorul global al nevoii de fond de rulment:
Nevoia de fond de rulment
Cifra de afaceri (cu TVA inclusă)
Aceasta permite evaluarea globală a nevoii de fond de rulment în raport cu nivelul activității.
b).rotația stocurilor (interval mediu de stocaj), care se determină pe elemente ale stocurilor astfel:
*rotația stocului de mărfuri:
Stoc mediu de marfă
Costul de cumpărare al mărfurilor vândute x 360.
Se exprimă în număr de zile de cost de achiziție a mărfurilor vândute.
*rotația stocului de materii prime și materiale:
Stoc mediu de materii prime și materiale
Consumuri de materii prime și materiale x 360.
Se exprimă în număr de zile de consumuri materiale.
*rotația stocului de produse în curs și semifabricate:
Stoc mediu de produse și semifabricate
Costul producției în curs și semifabricatelor x 360.
Se exprimă în număr de zile de cost de producție al producției în curs și semifabricatelor.
*rotația stocului de produse finite:
Stoc mediu de produse finite
cost complet x 360.
Se exprimă în număr de zile de cost complet.
c).rotația creditului clienți:
Creanțe clienți + Efecte scontate nescadente – Avansuri primite x 360
Cifra de afaceri (cu TVA inclusă)
Se exprimă în număr de zile de cifră de afaceri.
d).rotația creditului furnizori:
Datorii furnizori – Avansuri vărsate x 360
Cumpărări (cu TVA) + Servicii exterioare (cu TVA)
Se exprimă în număr de zile de cumpărări și prestări de servicii.
De remarcat este faptul că la întreprinderile cu fluctuații mari ale nivelului nevoii de fond de rulment, cum sunt cele cu activitate sezonieră, este bine ca indicatorii de rotație să se raporteze nu la anul calendaristic, ci la ultimul trimestru (90 zile).
Indicatorii astfel obținuți se compară cu norme interne și externe după care se pot analiza factorial.
4.2.2. Bilanțul financiar
4.2.2.1. Definiție și construcție
Bilanțul financiar, care mai poartă numele de bilanț lichiditate-exigibilitate, se bazează pe bilanțul contabil, la fel ca și bilanțul funcțional. După concepția pe care se bazează, bilanțul financiar se apropie mai mult decât cel funcțional de cel contabil, având în centrul său noțiunea de patrimoniu și de drepturi și obligații ce apare în legătură cu posesia și folosirea elementelor sale.
Bilanțul contabil oferă informații terților întreprinderii și în special celor care au adus fonduri (acționari și creditori).
Bilanțul financiar studiază riscul nerambursării datoriilor de către întreprindere și structura sa financiară, răspunzând mai ales cerințelor creditorilor acesteia. De aceea, primii care au elaborat sau cerut bilanțuri financiare au fost băncile, la ora actuală însă acestea fiind utile și altor terți ai întreprinderii, și chiar întreprinderii înseși.
Bilanțul financiar reflectă solvabilitatea întreprinderii atât pe termen scurt (lichiditate), cât și pe termen lung, și implicit riscul de neplată sau de faliment al acesteia. Prin urmare, construcția sa se bazează pe comparația pe orizontală dintre activele și pasivele patrimoniale, în funcție de lichiditatea, respectiv exigibilitatea lor. Bilanțul financiar măsoară capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile. El verifică lichiditatea, adică proprietatea unui activ de a fi rapid transformat în monedă pentru a putea face față pasivului exigibil.
Măsurând atât solvabilitatea pe termen scurt cât și pe cea pe termen lung, bilanțul financiar trebuie să urmeze o regulă strictă în construirea sa, o delimitare clară a exigibilității și lichidității. Pragul de lichiditate sau de exigibilitate s-a considerat a fi anul calendaristic. Structurarea activelor și pasivelor în mai mari sau mai mici de un an a caracterizat și Planul contabil francez, elaborat în anul 1957 și caracterizează Planul contabil anglo-saxon actual. Acest lucru arată încă o dată asemănarea dintre bilanțul financiar și cel contabil, iar în plus originea bilanțului financiar care este mult mai vechi ca și prelucrare financiară decât cel funcțional sau cel al ansamblului resurselor.
Pe lângă împărțirea strictă a activelor și pasivelor în funcție de lichiditatea, respectiv exigibilitatea mai mică sau mai mare de un an, este necesară reprelucrarea bilanțului contabil conform opticii financiare în general și a celei lichiditate în special.
Reprelucrări specifice bilanțului financiar
1. Unele elemente ale activului patrimonial (utilizărilor) sunt considerate activ fictiv sau nonvalori. Acestea reprezintă cheltuieli activate în scopul oferirii unor facilități întreprinderii prin posibilitatea etalării lor pe mai multe exerciții. Se consideră că nu au valoare economică imediată, pentru că privesc viitorul (crearea sau expansiunea întreprinderii). Prin urmare sunt eliminate din activul bilanțului financiar.
Aceste elemente sunt:
→Elemente ale imobilizărilor necorporale:
-cheltuieli de constituire;
-cheltuieli de cercetare-dezvoltare;
-fondul comercial bazat pe rentabilitatea viitoare a întreprinderii, care ar dispărea dacă și activitatea întreprinderii s-ar opri.
→Elemente ale activelor de regularizare:
-cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții, care sunt considerate nonvalori, pentru că se raportează la exercițiile viitoare;
-cheltuielile înregistrate în avans, ce au fost create prin aplicarea principiului prudenței care nu mai este funcțional în condițiile în care analiza nu se raportează la exercițiile următoare, ci la cel curent care poate fi și ultimul exercițiu al activității întreprinderii;
-diferențele de conversie-activ, care sunt nonvalori pentru că se referă la pierderi potențiale privind creanțele și datoriile exprimate în devize;
-se elimină elementele înregistrate în contul 473 „Decontări din operații în curs de clarificare” pentru că nu se pot impune exercițiului curent.
→Primele de rambursare a obligațiunilor, care sunt cheltuieli activate.
2. Reprelucrarea unor elemente de pasiv:
→conturile curente ale asociaților care rămân la dispoziția întreprinderii o perioadă mai mare de timp sunt considerate în general capitaluri proprii. După unele opinii sunt considerate însă datorii;
→ veniturile înregistrate în avans se elimină din pasivul bilanțului financiar fiind considerate nonvalori;
→ diferențele de conversie – pasiv sunt considerate nonvalori pentru că se referă la câștiguri potențiale privind creanțele și datoriile exprimate în devize;
→ impozitele latente aferente provizioanelor reglementate și subvențiilor pentru investiții sunt trecute la datorii pe termen lung (alături de provizioanele pentru riscuri și cheltuieli), respectiv la datorii pe termen scurt, în funcție de gradul de lichiditate a surselor de impozit amânat la plată;
→ o parte a provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli aparțin capitalurilor proprii (dar nete de impozit latent).
3.Luarea în considerare a dividendelor de plată la sfârșitul exercițiului, pentru că bilanțul financiar este întocmit după repartizarea profitului exercițiului, spre deosebire de cel contabil și cel funcțional care prezintă pasivul bilanțului înainte de repartizarea rezultatului. Acest lucru se explică prin faptul că, dacă activitatea întreprinderii ar înceta, ar trebui luate în considerare toate elementele aferente ultimului exercițiu. Dividendele de plată sunt clasate la datorii mai mici de un an.
Reclasarea activelor și pasivelor în active și pasive mai mari sau mai mici de un an.
Pornind de la activele și pasivele astfel reprelucrate se va proceda în continuare la o delimitare în funcție de stricta lor lichiditate, respectiv exigibilitate.
Bilanțul contabil respectă mai mult structurarea după lichiditate a activelor decât structurarea după exigibilitate a pasivelor. Prin urmare, reclasarea activelor într-un bilanț financiar va comporta puține rectificări față de bilanțul contabil, în timp ce pasivele trebuie reconsiderate după exigibilitate recurgând la informațiile din Anexa la bilanț. Se obțin astfel patru mase de elemente: active mai mari sau mai mici de un an și pasive mai mari sau mai mici de un an.
1.Reclasarea activelor:
→activele corporale imobilizate și circulante se clasifică (în bilanțul contabil) după caracterul circulatoriu care nu se suprapune exact cu cel al lichidității. Prin urmare, anumite elemente ale activelor circulante (stocuri sau creanțe) sunt realizabile în mai mult de un an, fiind integrate la activele mai mari de un an. Activele imobilizate corporale rămân nemodificate și se consideră că aparțin în totalitate activelor mai mari de un an.
→imobilizările financiare pot cuprinde titluri imobilizate și creanțe rambursabile în cursul anului, deci partea corespunzătoare se va deduce de aici și se va trece la activele mai mici de un an.
2.Reclasarea pasivelor:
→impozitul latent conținut de unele elemente ale capitalurilor proprii (provizioane reglementate și subvenții pentru investiții) vor fi trecute la datorii, iar în cadrul acestora se va diferenția partea mai mică de un an de cea mai mare de un an.
→provizioanele pentru riscuri și cheltuieli trebuie reclasate în funcție de probabilitatea scadenței în datorii mai mari sau mai mici de un an. O parte a acestora se consideră capitaluri proprii (dar nete de impozit latent);
→datoriile financiare cuprind o fracțiune care este scadentă în cursul anului și care trebuie reclasată la datorii mai mici de un an.
In funcție de aceste reprelucrări și reclasări, bilanțul financiar se obține pe baza bilanțului contabil conform tabelelor 4.2.2.1.1., respectiv 4.2.2.1.2
Tabelul 4.2.2.1.1. – Activul bilanțului contabil și al bilanțului financiar
Tabelul 4.2.2.1.2. – Pasivul bilanțului contabil și al bilanțului financiar
4.2.2.2. Interpretare
Structura bilanțului financiar permite confruntarea lichidității activelor și a exigibilității pasivelor arătând dacă întreprinderea poate imediat sau prin conversia unor active mai puțin lichide să-și acopere datoriile exigibile la un moment dat, ca de exemplu în cazul încetării activității. În concluzie, bilanțul financiar servește aprecierii solvabilității și lichidității întreprinderii.
Aprecierea solvabilității
Aceasta constă în compararea activelor totale cu datoriile totale și evidențierea capitalurilor proprii rămase.
Analiza solvabilității lucrează cu indicatorul:
→activ net contabil construit pe baza datelor bilanțului financiar. Acesta se determină ca diferență între totalul activelor și totalul datoriilor, pasivul fiind apreciat după repartizarea rezultatelor exercițiului.
Activ net contabil (ANC) = Total activ – Total datorii.
ANC este echivalent cu capitalurile proprii din pasivul bilanțului financiar.
Aceste relații dau indicii asupra solvabilității globale a întreprinderii și asupra dimensiunilor capitalurilor proprii ce rămân după lichidarea întreprinderii proprietarilor acesteia. De asemenea, activul net constituie garanția creditorilor în cazul evoluției nefavorabile a activității întreprinderii.
Pe lângă indicatorul ANC, în analiza financiară se folosește atât pentru aprecierea solvabilității, a avuției proprietarilor și a garanției creditorilor, cât și pentru evaluarea întreprinderii, indicatorul activ net corectat sau reevaluat.
Activul net corectat sau reevaluat utilizează datele bilanțului financiar, dar se procedează la reevaluarea activelor patrimoniale și eventual a datoriilor între care se face apoi diferența.
→activul net reevaluat se obține pornind de la ANC, căruia i se aduc corecții numai în legătură cu actualizarea prețurilor și a raportului de schimb
→activul net corectat ia în calcul și influențele tuturor factorilor care produc distorsiuni între bilanțul contabil și bilanțul economic care ține cont de exigențele pieței.
Pentru creditorii întreprinderii este semnificativă de asemenea ponderea activului net corectat în totalul pasivului:
Conform organismelor financiare, acest indicator trebuie să fie mai mare decât 1/3, dar cea mai pertinentă apreciere se face prin comparații cu normele sectorului căruia îi aparține întreprinderea.
Tot pentru aprecierea solvabilității și a avuției acționarilor se mai utilizează indicatorii situație netă și resurse proprii.
→indicatorul situație netă este utilizat în Franța și este prevăzut în modelul de bilanț după repartiție al Planului contabil general, determinându-se ca sumă a posturilor următoare:
capital
prime legate de capital
diferențe din reevaluare
rezerve
rezultatul reportat
→indicatorul resurse proprii sau suprafața financiară lărgită se determină astfel:
Capital
+
Prime legate de capital
+
Diferențe din reevaluare
+
+
Rezerve
+/-
Rezultatul reportat
+/-
Rezultatul exercițiului
–
Suma de distribuit ca dividende
+
Subvenții pentru investiții și
provizioane reglementate nete de impozit
–
Cheltuieli de constituire
–
Cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții
–
Prime de rambursare a obligațiilor
+
Diferențe de conversie-pasiv
–
Diferențe de conversie-activ
+
Titluri de participare
+
Avansuri condiționate
+
Conturi curente ale asociaților
+
Obligațiuni convertibile în acțiuni
+
Împrumuturi legate de participații
2. Aprecierea lichidității
În primul rând se calculează indicatorul specific bilanțului financiar care este fondul de rulment financiar. Acesta reflectă nu numai lichiditatea, ci și solvabilitatea și implică pragul echilibrului financiar al întreprinderii.
Fondul de rulment financiar este rezultanta construirii după lichiditate și exigibilitate a bilanțului financiar. Acesta se obține prin citirea orizontală a celor patru mase ale bilanțului financiar.
El poate fi determinat:
→ca diferență între resursele stabile și utilizările stabile;
→ca diferență între activele mai mici de un an și datoriile mai mici de un an.
Pentru a se asigura echilibrul financiar, activul exigibil trebuie să fie superior datoriilor pe termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul că din resursele pe termen mediu și lung trebuie să se finanțeze cel puțin utilizările stabile.
Fondul de rulment financiar este un indicator al solvabilității întreprinderii, apreciat de creditori, pentru că existența lui arată absența riscului de insolvabilitate. El este o marjă de securitate pe care întreprinderea trebuie să o constituie pentru a face față asimetriei riscurilor activelor pe termen scurt și a datoriilor mai mici de un an. Lichiditatea activelor pe termen scurt este nesigură în timp ce exigibilitatea datoriilor pe termen scurt este sigură.
Fondul de rulment financiar este și un indicator al lichidității întreprinderii, pentru că un nivel insuficient al său este un semn al riscului de neplată.
Deși s-a determinat că fondul de rulment trebuie să fie mai mare decât zero pentru a se asigura echilibrul financiar, analiza lichiditate nu dă indicii asupra mărimii sale așa cum face analiza funcțională care-i leagă mărimea de nevoia de fond de rulment pe care trebuie să o finanțeze. Fondul de rulment financiar poate fi totuși apreciat prin comparații cu întreprinderile aparținând aceluiași sector de activitate.
4.2.3. Bilanțul ansamblului resurselor
4.2.3.1.Definiție și construcție
Bilanțul funcțional și bilanțul financiar permit citirea orizontală a diferitelor categorii de resurse și utilizări obținute după grupările specifice celor două concepții. Celor două tipuri de bilanțuri ale analizei financiare li s-au adus o serie de critici, dintre care cele mai semnificative sunt cea a încălcării principiului unității de casă și cea a distincției arbitrare între lichiditate și exigibilitate mai mare sau mai mică de un an.
Ca un răspuns la aceste critici și pe baza conceptelor abia apărute ale teoriei financiare neoclasice, mult mai elaborată, a apărut bilanțul ansamblului resurselor, care studiază în ansamblul lor resursele și utilizările întreprinderii. Numai așa se poate degaja opțiunea întreprinderii în materie de investiții și de finanțare, ținând cont de arbitrajul dintre rentabilitate (atât economică, a activelor, cât și financiară, a pasivelor) și riscul prezentat de aceste elemente.
Teoria financiară neoclasică avansează un criteriu care privește costul resurselor sau costul capitalului compus din costul diferitelor resurse folosite. În funcție de acest criteriu se judecă oportunitatea diferitelor utilizări cărora le sunt afectate resursele.
Adepții acestui tip de bilanț consideră că bilanțul nu trebuie analizat ca ponderi relative ale diferitelor mase de bilanț, ci ca ansambluri de resurse și de utilizări care dau un indiciu, pornind de la datele trecute, asupra deciziilor de viitor ale întreprinderii în materie de investiții și de finanțare, fără a exista o afectare a unei resurse unui anumit tip de utilizare.
Astfel se consideră că bilanțul conține o masă sau portofoliu de active și pentru a le finanța, o masă sau portofoliu de pasive.
La ora actuală sunt elaborate mai multe modele de bilanț al ansamblului resurselor și utilizărilor. Cele mai cunoscute sunt următoarele:
a).Un model asemănător unui inventar care recenzează utilizările în activ și diferitele resurse de finanțare în pasiv. Acesta este prezentat sub formă de listă, începându-se cu portofoliul de active și continuând cu portofoliul de resurse.
Portofoliul activelor cuprinde ca și posturi:
activ imobilizat;
stocuri și produse în curs de execuție;
creanțe;
titluri de plasament și disponibilități bănești.
Portofoliul pasivelor cuprinde ca și posturi:
fonduri proprii de origine internă;
rezerve de autofinanțare;
fonduri proprii de origine externă;
datorii financiare;
datorii de exploatare și datorii diverse.
b).Cel de-al doilea model face distincție, după natura lor, între stocurile de utilizări, respectiv după proveniență, între stocurile de resurse.
Schema modelului este următoarea:
c)Un al treilea model de bilanț este bilanțul funcțional „pool de fonds” elaborat de Centrala Bilanțurilor Băncii Franței în anul 1987. Acesta este o combinație între concepția funcțională și cea a „ansamblului resurselor”. Este prezentat ca și un tablou cu două părți.
În prima parte este descris capitalul angajat ca și sumă a activelor imobilizate, a nevoii de fond de rulment și a disponibilităților, iar pe de altă parte, același capital angajat este prezentat ca și sumă a finanțărilor proprii și a datoriilor financiare. În această primă parte nu este aplicat principiul afectării resurselor la nevoi.
În a doua parte sunt prezentate formulele orizontale specifice unei analize funcționale.
4.2.3.2.Interpretare
În cazul modelului a), bilanțul ansamblului resurselor are relativ aceeași structură cu cea a bilanțului contabil și nu face o distincție clară a operațiilor după natura ciclurilor cărora le aparțin. Utilizările sunt apreciate global, ca elemente care, imediat sau la termen, aduc venituri. De asemenea, resursele sunt apreciate global, servind finanțării acestor utilizări.
Modelul c) poate fi interpretat la fel cu modelul a), dacă se ține seama de prima parte care prezintă capitalul angajat atât sub aspectul destinației, cât și al resurselor. Partea a doua a acestui model servește citirii orizontale sau funcționale a elementelor de stocuri de utilizări și de resurse.
Modelul b), care este și cel mai larg răspândit, prezintă particularități față de precedentele.
Cu toate că acesta nu permite o citire orizontală, deci nu există afectări ale resurselor la nevoi, în cadrul utilizărilor, respectiv al resurselor, există diferențieri după ciclurile activității întreprinderii și în cadrul acestora, după natura lor.
Bilanțul ansamblului resurselor poate fi analizat prin studierea importanței fiecărui stoc de utilizări și resurse din bilanț sau/și printr-o suită de indicatori de structură după cum urmează:
A. Studiul diferitelor mase de utilizări și resurse:
1.Portofoliul de active:
→Utilizările de natură industrială și comercială cuprind imobilizările corporale (imobilizările necorporale sunt excluse pentru că nu se consideră că aparțin vreunei decizii de investiții), nevoia de fond de rulment de exploatare și partea nevoii de fond de rulment din afara exploatării care se leagă de ciclul de investiții.
→Utilizările de natură financiară cuprind imobilizările financiare și investițiile de aceeași natură pe termen scurt (titluri de plasament și o parte a nevoii de fond de rulment de exploatare legată de operațiile de investiții în active financiare).
Această distincție între industrial (și comercial) și financiar arată orientarea politicii de investiții a întreprinderii, care alege investițiile după natura lor specifică, dar și în funcție de nivelul rentabilității economice și a riscului economic. Se pot pune întrebări și asupra importanței diferitelor tipuri de investiții în raport cu posibilitățile pieței. Astfel se face un arbitraj între risc și rentabilitate care va influența opțiunea întreprinderii pentru o creștere internă (utilizări industriale) sau pentru o creștere externă (utilizări financiare).
2. Portofoliul de pasive:
→Resursele străine (datorii) cuprind datorii pe termen mediu și lung și credite pe termen scurt.
→Resursele proprii cuprind resursele de origine proprie, internă sau externă.
Elementele nevoii de fond de rulment în afara exploatării, care sunt legate de ciclul de finanțare, sunt trecute la resursele corespunzătoare.
Studiul acestora reflectă alegerea făcută între resurse pentru finanțarea dezvoltării: resurse proprii sau datorii pe termen scurt, mediu sau lung, opțiune care s-a bazat pe arbitrajul rentabilitate economică sau financiară/risc economic, financiar sau de faliment. Acest lucru este ilustrat și în lucrarea lui S. Griffith, care condiționează alegerea între îndatorare și apel către asociați pentru întărirea capitalului, în funcție de păstrarea sau nu a capacității de îndatorare viitoare a întreprinderii, și deci dezvoltarea sa în viitor și dacă pune sau nu în cauză rentabilitatea prin creșterea ponderii cheltuielilor financiare.
De asemenea, studiul portofoliului de resurse pune în evidență alegerea între datorii pe termen lung sau pe termen scurt, în funcție de rata dobânzii. Gestiunea datoriilor urmărește apărarea împotriva riscului fluctuației nivelului dobânzii.
3.Problema trezoreriei, care nu mai are un ultim rol, rezidual ca și în cazul celorlalte două tipuri de bilanțuri. Este considerată:
→sursă de rentabilitate pentru că permite efectuarea unor investiții cu caracter financiar;
→resursă flexibilă destinată acoperirii unor dificultăți temporare, generate de exploatarea sau de restructurarea întreprinderii.
B. Utilizarea indicatorilor de structură ai bilanțului ansamblului utilizărilor și resurselor:
Indicatorii care pot fi construiți pe baza datelor acestui bilanț sunt::
*Utilizări industriale
Utilizări financiare (indică un risc economic mai mare decât cel financiar, dacă raportul este supraunitar)
*Utilizări financiare
Utilizări totale
*Utilizări financiare pe termen scurt
Utilizări totale
*Resurse proprii
Datorii financiare (indică risc financiar și de faliment)
*Resurse proprii
Datorii financiare pe termen lung
*Credite pe termen scurt
Datorii financiare totale (indică risc de faliment dacă nu se reînnoiesc creditele pe termen scurt).
Tabelul 4.3.6 Bilanțul ansamblului resurselor
-mii lei-
Tabel 4.3.7. – Tabloul soldurilor intermediare de gestiune
– mii lei –
4.4.CONCLUZIILE DIAGNOSTICULUI FINANCIAR
4.4.1.Bilanțul funcțional
1.Analiza orizontala
Analiza pe baza bilanțului funcțional reflectă diversele ajustări posibile între componentele bilanțului și traduce astfel logica financiară care este subînțeleasă la compunerea (structurarea) patrimoniului.
Fondul de rulment ocupă un loc central în bilanț, măsurând echilibrul financiar parțial al întreprinderii, adică echilibrarea funcției de investiții din finanțări stabile sau prin recurgerea la credite pe termen scurt.
Fond de = Resurse – Utilizări = [capitaluri + Împrumuturi – Imobilizări =
rulment stabile stabile proprii pe termen
mediu și lung]
= 6133066 – 3111355 = 3021711 (pe anul 1999)
= 8666590 – 5968474 = 2698116 (pe anul 2000)
= 9585832 – 14652214 = -5066382 (pe anul 2001)
Resursele stabile depășesc în 2 cazuri utilizările stabile, reflectând un fond de rulment pozitiv, care reprezintă un excedent de fond de rulment si o data utilizările stabile depășesc resursele stabile, reflectând un fond de rulment negativ. Aceasta permite acoperirea imobilizărilor din resurse stabile și oferă posibilitatea acoperirii unei părți din ciclul de exploatare. Însă afectarea unei părți din fondul de rulment ciclului de exploatare reflectă niște resurse nerentabilizate, supune întreprinderea la un cost de oportunitate și îi diminuează performanțele financiare.
Nevoia de fond de rulment:
Nevoia de Nevoi de Resurse de
fond de = exploatare și în – exploatare și în =
rulment afara exploatării afara exploatării
= 14112836 – 3442364 = 10670472 (pe anul 1999)
= 17361035 – 6783991 = 10577044 (pe anul 2000)
= 38311303 – 15920123 = 22391180 (pe anul 2001)
Trezoreria:
T = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment =
= 3021711 – 10670472 = 7648761 (pe anul 1999)
= 2698116 – 10577044 = -7878928(pe anul 2000)
= -5066382 – 22391180 = -27457562 (pe anul 2001)
2.Analiza verticală:
Indicatorii structurii activului:
raportul dintre activele fixe și total active:
AF (%) = 22,02% (pe anul 1999)
TA = 31,85% (pe anul 2000)
= 37.72% (pe anul 2001)
Gradul de tehnologizare specific sectorului de activitate căruia îi aparține societatea se apropie de 50%, deci această valoare este mai mică decât acest grad.
raportul dintre activele circulante și total activ:
AC(%) = 58.19 % (pe anul 1999)
TA = 60.67% (pe anul 2000)
= 60.51 % (pe anul 2001)
Valoarea indicatorului este destul de ridicată pentru sectorul de activitate al societății.
Indicatorii structurii pasivului:
independența financiară:
Cpr (%) = 41.63% (pe anul 1999)
TP = 44.91% (pe anul 2000)
= 24.03% (pe anul 2001)
Norma bancară care dă valoarea de 50% acestui indicator nu este îndeplinită. Nu se poate însă aprecia o insolvabilitate patrimonială fără a calcula rentabilitatea economică a societății.
contribuția creditelor la formarea resurselor totale
Cr (%) = 56.48% (pe anul 1999)
TP = 46.40% (pe anul 2000)
= 73.96% (pe anul 2001)
Valoarea acestui indicator este favorabilă societății.
Interpretând în corelație acești doi indicatori se poate concluziona că societatea dispune de o structură financiară satisfăcătoare.
participarea acționarilor la acoperirea activelor:
Csocial(%) = 4.28% (pe anul 1999)
Cpr = 2.99% (pe anul 2000)
= 0.26% (pe anul 2001)
În anul 1999 se observă că o mica parte din totalul resurselor proprii este de natură externă, provenită de la acționari. În anii 2000 și 2001 se observă că doar sub 3% din totalul resurselor proprii este de natură externă, provenită de la acționari. Pentru o perioadă, această situație este acceptabilă, dar având în vedere necesitatea achiziției de noi imobilizări, resursa proprie este insuficientă.
În condițiile ratei mari a dobânzii la credite se poate pune în discuție posibilitatea finanțării acestor imobilizări.
rata de îndatorare:
Datorii financiare = 90,71% (pe anul 1999)
Capitaluri proprii = 66,02% (pe anul 2000)
= 138,04% (pe anul 2001)
Valoarea indicatorului (pe 2 ani) este mai mică de 100%, ceea ce conduce la un grad de îndatorare bun. Dar lipsa îndatorării poate fi cauza subtehnologizării cu consecințe asupra producției societății.
3.Analiza prin indicatori combinați:
rentabilitatea capitalurilor proprii:
CAF (%) = 2,30% (pe anul 1999)
Cpr = 2,00% (pe anul 2000)
= 3,99% (pe anul 2001)
În anii 1999, 2000 și 2001 societatea a avut capacitatea de a-și finanța prin resurse o mică parte din nevoile financiare apărute în cursul exercițiilor.
rentabilitatea investițiilor:
CAF (%) = 40,91% (pe anul 1999)
Imobilizări de exploatare = 25,59% (pe anul 2000)
= 24,06% (pe anul 2001)
Conform normelor, contribuția imobilizărilor de exploatare la creșterea resurselor de finanțare internă este mai mult decât satisfăcătoare în anii 1999 și mai puțin satisfăcătoare pe anii 2000 și 2001.
gradul de acoperire a capitalurilor investite:
Resurse stabile (%) = 76,85% (pe anul 1999)
Capitaluri investite = 99,67% (pe anul 2000)
= 33,37% (pe anul 2001)
Conform normelor, care indică o valoare de 100%, gradul de acoperire a capitalurilor investite este foarte bun.
Gradul de acoperire internă a capitalurilor investite:
CAF (%) = 23,01% (pe anul 1999)
Capitaluri investite = 20,03% (pe anul 2000)
= 39,99% (pe anul 2001)
Valoarea indicatorului este mai mult decât satisfăcătoare pe anii 1999 , 2000 și 2001.
solvabilitatea generală:
TA = 1,77 (pe anul 1999)
capital străin = 2,15 (pe anul 2000)
= 1,35 (pe anul 2001)
Valoarea indicatorului este satisfăcătoare pe cei trei ani.
lichiditatea generală:
AC = 1,47 (pe anul 1999)
DT = 1,98 (pe anul 2000)
= 1,76 (pe anul 2001)
Valoarea indicatorului poate fi considerată bună pe cei 3 ani.
lichiditatea restrânsă:
Creanțe + Disponibilități bănești + Titluri de plasamente
Datorii circulante = 0,58 (pe anul 1999)
= 0,38 (pe anul 2000)
= 0,16 (pe anul 2001)
Conform normelor, valoarea indicatorului este relativ bună pe cei 3 ani.
4.4.2.Bilanțul financiar
1.Aprecierea solvabilității:
ANC = total activ – total datorii
= 6146452(pe anul 1999)
= 10040816 (pe anul 2000)
= 10111057 (pe anul 2001)
Valoarea indicatorului poate fi apreciată satisfăcătoare pe cei 3 ani, atât pentru proprietari cât și pentru creditorii societății.
2.Aprecierea lichidității
FR financiar = Pasive > 1 an – Active > 1 an =
= Active < 1 an – Pasive < 1 an =
= 15373 (pe anul 1999)
= -3232967 (pe anul 2000)
= -7208618 (pe anul 2001)
Se observă că indicatorul specific bilanțului financiar este pozitiv pe 1999 si negativ pe anii 2000 și 2001.
4.4.3. Bilanțul ansamblului resurselor:
Utilizări industriale și comerciale (%)
Utilizări financiare = 0% (pe anul 1999)
= 0% (pe anul 2000)
= 0% (pe anul 2001)
Resurse proprii (%) = 135,62% (pe anul 1999)
Datorii financiare = 168,50% (pe anul 2000)
= 478,95% (pe anul 2001)
Așa cum reiese și din analiza celorlalte bilanțuri ale analizei financiare, resursele proprii au o pondere relativ mică în comparație cu cele străine.
4.4.4. Analiza contului de profit și pierdere
excedentul de trezorerie de exploatare:
ETE = EBE – ΔNFR EXPLOATARE
= 3442364 (pe anul 1999)
= 6783991 (pe anul 2000)
= 15920123 (pe anul 2001)
excedentul de trezorerie globală:
ETG = ETE – ΔNFR în afara exploatării
= 1255115 (pe anul 1999)
= 2906805 (pe anul 2000)
= 2889371 (pe anul 2001)
Valoarea celor doi indicatori ai fluxurilor monetare indică o trezorerie echilibrată.
profitabilitatea economică:
EBE (%) = 67.39% (pe anul 1999)
VA = 56.92% (pe anul 2000)
= 40.40% (pe anul 2001)
Valoarea indicatorului reflectă o profitabilitate foarte ridicată a activității industriale și comerciale pe cei 3 ani.
rentabilitatea economică:
EBE (%) =115.04% (pe anul 1999)
Ci = 106.84% (pe anul 2000)
= 113.40% (pe anul 2001)
Eficiența societății în utilizarea resurselor sale este foarte mare.
Concluziile diagnosticului financiar pot fi:
Concluzii privind factorii externi întreprinderii:
→oportunități: politici financiare de acordare a unor facilități pentru reinvestirea
capitalului propriu; dobânzi favorabile contractării de credite; piață de valori dezvoltată favorizează investiții în titluri;
→riscuri: risc ridicat de finanțare pe termen scurt; creșterea dobânzii la credite;
dependențe față de piețele externe (risc politic sau economic).
CAPITOLUL V
SINTEZA CONCLUZIILOR
Diagnosticul financiar-contabil reprezintă o concluzionare din punct de vedere contabil și financiar a activității întreprinderii pe o perioadă determinată de timp (1-3 ani).
Diagnosticul contabil se referă la modul de organizare a contabilității financiare, la modul de reflectare, potrivit unor principii și norme existente, a activității întreprinderii. Contabilitatea financiară reflectă la un moment dat situația patrimoniului și a rezultatelor financiare ale întreprinderii prin culegerea și înregistrarea tuturor informațiilor furnizate de celelalte funcții ale întreprinderii.
Diagnosticul financiar urmărește aceleași informații privind activitatea întreprinderii într-o anumită perioadă de timp, dar sub aspectul gestiunii financiare și al modului de alocare a resurselor de finanțat la nevoile de finanțat. Diagnosticul financiar își primește informațiile privind operațiile derulate în cadrul fiecărei funcții a întreprinderii prin intermediul contabilității care deja a prelucrat aceste date. În completarea datelor contabile, funcția financiară utilizează datele culese prin mijloace proprii.
Concluziile diagnosticului contabil sunt reprezentate doar de punctele forte, în sensul că evidența contabilă este organizată conform Legii nr.82/1991 și HG nr.704/1993 și este ținută corect și la zi. Deci, nu prezintă puncte slabe.
Pe baza diagnosticelor contabile pe cei 3 ani prezentate în capitolul 3 se pot înainta câteva propuneri pentru luarea anumitor măsuri, cum ar fi:
→reducerea stocurilor de produse finite prin accelerarea livrărilor, găsirea de clienți serioși, buni platnici, și evitarea producției pe stoc, fără desfacere asigurată;
→continuarea demersurilor legale pentru încasarea clienților vechi, rău platnici;
→reducerea costurilor de exploatare, printr-o urmărire riguroasă a tuturor plăților efectuate;
→respectarea graficului de eșalonare la plată a obligațiilor restante față de bugetul statului și bugetul asigurărilor sociale.
Concluziile diagnosticului financiar pot fi și ele reprezentate de punctele forte și punctele slabe ale întreprinderii.
Punctele forte sunt reprezentate prin următoarele: cifra de afaceri este în creștere; nevoia de fond de rulment în creștere; întreprinderea prezintă o trezorerie activă care conferă soliditate situației financiare a societății; societatea dispune de o structură financiară satisfăcătoare; gradul de îndatorare este bun; contribuția imobilizărilor de exploatare la creșterea resurselor de finanțare internă este mai mult decât satisfăcătoare; valoarea anumitor indicatori este satisfăcătoare; profitabilitate foarte ridicată a activității industriale și comerciale; trezorerie echilibrată.
Punctele slabe pot fi reprezentate de următoarele: neutilizarea la capacitate a mijloacelor fixe; doar o treime din totalul resurselor proprii este de natură externă, provenită de la acționari, situație care o perioadă este acceptabilă, dar având în vedere necesitatea achiziționării de noi imobilizări, resursa proprie devine insuficientă; societatea prezintă un grad de îndatorare bun, însă lipsa îndatorării poate fi cauza subtehnologizării cu consecințe asupra producției societății; gradul de acoperire a capitalurilor investite este foarte slab.
Ca o concluzie finală a acestei lucrări se poate spune că deși societatea are și puncte forte și puncte slabe, putem spune că predomină cele forte și că situația societății este o situație bună, având posibilități de investiții și de extindere a societății.
Valoarea firmei prin metoda DCF este de 18.088.846 mii lei, iar valoarea firmei pentru un investitor strategic este de 22.430.169 mii lei.
ANEXĂ
BIBLIOGRAFIE:
1.Banque de France – Note d’information,nr.88,avril,1990
2.Banque de France – Note d’information,nr.79, decembre,1998
3.Charreaux G. – Gestion financiere, Editura Litec, Paris,1991
4.Cohen E. – Analyse financiere, Editura Economica,Paris,1994
5.Esnault B., Hoarau C. – Comptabilite financiere, Ed.Presses Universitaires
Francaises, Paris, 1994
6.Deaconu A. – Diagnosticul și evaluarea intreprinderii, Editura Intelcredo,1998
7.Gheorghe Stăneanu, C-tin. Avornicului – Fondul de rulment al firmei, Cluj, 1994
8.Griffith S. – Gestion financiere, Editura Eyrolles Universite,Paris,1991
9.Ioan Românu – Managementul Investițiilor, București, 1997
10.Jobard J.P.,Raimbourg P.,Navatte P.–Diagnostic financier, Editura Dalloz, 1994
11.Loeb J. Thevenot M., – Analiza si gestiunea financiara (traducere din Nouvelle
Edition Fiduciare)
12.Lucey T. – Management accounting, D.P. Publication Ltd.,London,1993
13.Oprean I. și colectiv – Bazele contabilității agenților economici din România,
Editura Intelcredo,Deva,1995
14.Raffegeau J. și colectiv – Memento pratique, Editura F. Lefebvre,Paris,1991
15.Sorin V. Stanciu – Evaluarea intreprindelilor, București, 1997
16.Toma M. Chivulescu M., – Ghid pentru diagnostic si evaluarea intreprinderii,
Editat de CECCAR, Bucuresti,1994
17.*** – Sistemul contabil al agenților economici din Romania, Ministerul
Finantelor,1994
CUPR I N S
Introducere pag. 1
Date de identificare a societății pag. 2
Cap.I – Istoricul societății pag. 3
1.1.Istoricul societății S.C. ARAMIS INVEST S.R.L. pag. 3
1.2.Organizarea societății pag. 3
Cap.II – Diagnosticul juridic pag. 5 2.1.Generalități privind diagnosticul juridic pag. 5 2.2.Analiza documentelor de constituire a S.C. ARAMIS INVEST S.R.L. pag. 6
2.3.Analiza drepturilor de proprietate asupra terenurilor pag. 6
2.4.Analiza raporturilor de muncă pag. 7
2.5.Analiza respectării normelor PSI, igiena muncii și protecția muncii pag. 9
2.6.Concluziile diagnosticului juridic pag. 9
Cap.III – Diagnosticul contabil pag. 10
3.1.Cadru general pag. 10 3.2.Diagnosticul contabil al S.C. ARAMIS INVEST S.R.L. pag. 14
3.2.1.Diagnosticul contabil pe anul 1999 pag. 14
3.2.2.Diagnosticul contabil pe anul 2000 pag. 15
3.2.3.Diagnosticul contabil pe anul 2001 pag. 16
3.3.Concluziile diagnosticului contabil al S.C. ARAMIS INVEST S.R.L. pag. 17
Cap.IV – Diagnosticul financiar pag. 27
4.1.Generalități privind diagnosticul financiar pag. 27
4.2.Analiza statică pag. 31
4.2.1.Bilanțul funcțional pag. 31
4.2.1.1.Definiție și construcție pag. 31
4.2.1.2.Interpretare pag. 37
4.2.2.Bilanțul financiar pag. 48
4.2.2.1.Definiție și construcție pag. 48
4.2.2.2.Interpretare pag. 53
4.2.3.Bilanțul ansamblului resurselor pag. 56
4.2.3.1.Definiție și construcție pag. 56
4.2.3.2.Interpretare pag. 58
4.3.1.Modificarile structurale ale activului contabil pag. 61
4.3.2. Dinamica activelor circulante pag. 62
4.3.3.Dinamica si structura resurselor financiare pag. 63
4.3.4.Evolutia in structura a diferitelor categorii de capital pag. 64
4.3.5.Analiza rotației elementelor patrimoniale pag. 65
4.3.6.Bilanțul ansamblului resurselor pag. 66
4.3.7.Tabloul soldurilor intermediare de gestiune pag. 67
4.4.Concluziile diagnosticului financiar pag. 68
4.4.1.Bilanțul funcțional pag. 68
4.4.2.Bilanțul financiar pag. 72
4.4.3.Bilanțul ansamblului resurselor pag. 72
4.4.4.Analiza pe baza contului de profit și pierdere pag. 73
Cap.V – Sinteza concluziilor pag. 75
Anexă pag. 78
Bibliografie pag. 84
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raport de Evaluare la Sc (ID: 134431)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.