Sistemul Monetar International Trecut, Prezent Si Viitor
CUPRINS:
Introducere ……………………………………………………………pag.1
Capitolul I – Istoric
Economia banului primitiv …………………………………pag.4
Evoluția monedelor ………………………………………..pag.9
Sisteme monetare antice ……………………………………pag.14
Etalonul național și internațional …………………………..pag.21
Capitolul II – Concepte de bază
2.1. Însemnatatea banilor pentru societatea umană de-a lungul istoriei
……………………………………………………………..pag.32
2.2. Scurtă clasificare a banului………………………………….pag.33
2.3. De la Sistemul Monetar Național la Sistem Monetar Internațional
………………………………………………………………pag.34
Capitolul III – Aspecte privind teoria monetară
3.1. Teorii asupra banilor………………………………………..pag.48
3.1.1. Teoria cantitativă …………………………………pag.49
3.1.2. Alte teorii …………………………………………pag.50
3.2. Concepte privind masa monetară……………………………pag.51
3.3. Funcțiile banilor în economiile naționale
3.4. Inflație – Deflație – Stagflație………………………………pag.64
Capitolul IV – Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods
4.1. Planul Marshal – punct de pornire………………………….pag.84
4.2. Principii care stau la baza Sistemului monetar internațional..pag.86
4.3. Instituțiile Sistemlui Monetar Internațional…………………pag.89
4.4. Tranziția de la leu la euro avantaje-dezavantaje……………..pag.93
Concluzii ………………………………………………………………………………………pag.100
Bibliografie …………………………………………………………………………………..pag.103
INTRODUCERE
Societatea umană se află într-o continuă schimbare. Un lucru absolut normal, o stare de metamorfoză permanentă, o căutare infinită a perfecțiunii. Referindu-ne strict la trecutul societății românești și la evoluția acesteia de-a lungul timpului, constatăm, ceea ce e firesc, schimbări majore, diferențe sociale considerabile, evoluția structurii sociale pe plan financiar, tehnologic. Lumea, omul, universul se învârt acum doar în jurul banului. Întra-adevăr nu se poate concepe o societate fără acest stimul, dar cum s-a putut crea o lume în care cel mai iubit lucru să fie o hârtie?
Filozoful și economistul clasic David Hume remarcă: „banii nu sunt roțile comerțului, ei sunt uleiul care face mișcarea roților lină și ușoară”.
Apariția monedei a constituit probabil una dintre cele mai mari binefaceri ale umanității. Acest eveniment istoric a deschis calea afirmării depline a sistemului internațional al diviziunii muncii prin faptul că a dat nastere posibilității calculului economic monetar.
Avantajele utilizării banilor în comparație cu trocul sau schimbul direct sunt enorme. Derularea procesului de schimb prin intermediul banilor atrage dispariția obstacolelor reprezentate de dubla coincidență a nevoilor, situații definitorii pentru orice schimb direct.
Moneda este indispensabilă pentru dezvoltarea unei structuri de producție complexe și pentru îmbunătățirea eficienței alocării resurselor în cadrul acesteia. Banii constituie unitatea de măsură cardinală specifică tuturor schimburilor, necesară efectuării evaluării evaluarilor relative, a foctorilor de producție și bunurilor economice.
Sistemul monetar este un anumit mod de organizare și reglementare a circulației monetare dintr-o țară pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.
Am prezentat în această lucrare întreaga evoluție a sistemului monetar până a ajuns el să fie internațional. Încep lucrarea mea cu un istoric al banului si monedei. Asemenea probleme și multitudinea de opinii asupra aspectelor monetare definesc toate explicațiile teoretice și dezbaterile publice cu privire la monedă. Unii economiști consideră că fenomene precum inflația și ciclul economic au surse monetare lucru pe care îl dezvolt în capitolul III, unde am considerat necesar sa aduc aminte și de celelalte dezechilibre economice deflație, stagflație și despre teoria monetară .
Lucrarea se încheie cu Sistemul monetar internațional de la Bretton Woods, unde am vorbit de planul Marshall pe care l-am considerat punct de pornire a Sistemului Monetar Internațional. Am mai trecut in revistă și principii care stau la baza lui și institutiile de asemenea.
Lucrarea este concepută in patru capitole principale care sunt si ele alcatuite din trei patru si respectiv cinci subcapitole. La finalul lucrarii am trecut în revistă și despre tranziția de la leu la euro cu avantajele și dezavantajele ei.
Până să trecem însă la euro, mai este cale lungă. Cele mai optimiste estimări vorbesc de anii 2012-2014. În răstimp, leul românesc trebuie să fie nu numai nou, ci și tare. Ceea ce este acum reflectat de piața valutară trebuie să-și găsească un corespondent în economia națională. Aceasta este cea care va da consistență unei operațiuni asupra careia se insistă și avertizează că nu este o chestiune ușoară. Leul tare va da mult de furca economiei reale, care s-a refugiat ani de zile în inflație. El va forța restructurări dureroase pentru că întreprinderile nu-și vor mai putea vărsa în prețuri pierderile și managementul defectuos. Leul greu și inflația în scădere sunt doi factori care se potentează reciproc. Banca Națională a României știe acest lucru și va face totul pentru ca și denominarea să ducî inflația în jos, spre nivelurile din Uniunea Europeană. Dar, pentru că nu doar leul, ci întreaga economie românească se află în anticamera euro. Dacă acum, prin denominare, „forma va influența fondul“, după acest moment și fondul va trebui să influențeze forma. Și asta nu mai depinde doar de Banca Națională a României.
CAPITOLUL I: ISTORIC
1.1. ECONOMIA BANULUI PRIMITIV
Cuprul, bronzul apoi fierul au fost și vor fi metale utile: din ele se puteau face unelte și arme, cu ajutorul cărora omul putea să muncească și să se apere, cu alte cuvinte să trăiască. Aurul, în principiu, nu servea la nimic. În stare pură era prea moale pentru a construi din el instrumente de luptă. Singura sa calitate subiectivă era frumusețea.
Strălucirea, inalterabilitatea, maleabilitatea și divizibilitatea au conferit noblețe aurului, atrăgând astfel atenția omului din cele mai vechi timpuri și secole de-a rândul a adunat în sclipirea sa visele omenirii.
Însuși numele său- “aurum”- de proveniență latină, de unde și simbolul “Au” recunoscut în toată lumea, era asociat zeiței Aurora, la romani zeița dimineților însorite. Cu numele născut din mitologie, aurul și-a creat apoi propria sa mitologie.
Omul preistoric a fost atras de strălucirea grăunțelor de aur existente în terenurile aluvionare sau în roca dură a munților, ca aur nativ pur sau alături de cupru, fier meteoritic și argint, atracție ce va subjuga omul secole mai târziu.
De la această admirație omul preistoric trece treptat la utilizarea metalului galben pentru confecționarea obiectelor de podoabă, în paleolitic, iar în mormintele din neolitic se descoperă primele obiecte de aur lucrate.
Trecând de la lumea antică la cele două milenii ale erei noastre trebuie spus că aurul a continuat să se bucure de prestigiu și onoruri. În Evul Mediu, adorația pentru aur s-a contopit în mare măsură cu adorația pentru obiectele de cult religios. Dar o nouă dimensiune a mitului aurului s-a născut în epoca modernă, odată cu dezvoltarea relațiilor de producție capitaliste, când paralel cu atotputernicia banului s-a instaurat atotputernicia aurului. Punctul de demarare l-a constituit descoperirea Lumii Noi.
Setea de îmbogățire, de aventură, de acumulare a metalelor cu puteri miraculoase, motive religioase, împing pe europeni tot mai mult la organizarea de expediții în direcții noi sau necunoscute ale lumii. Secolele XIV-XVI cunosc o adevărată explozie în ceea ce privește expansiunea europeană.
Aceste cuceriri și expediții aruncă în Europa o cantitate tot mai mare de aur și argint. Este perioada devizei:” aur sub toate formele, aur, aur… cu orice preț, chiar cu prețul morții”. Goana după aur nu a reprezentat altceva decât setea de îmbogățire. Puterea banilor crește odată cu extinderea circulației mărfurilor; expansiunea relațiilor capitaliste bazate pe schimbul de mărfuri a însemnat, deci, sporirea continuă a acestei puteri.
După unele surse, aurul a fost cel dintâi metal obținut, prelucrat și utilizat de om cu aproape 5000 ani î.Hr.
Prima utilizare a aurului a fost pentru podoabe sau alte obiecte utile omului.
Ulterior, prin sec. VII î.Hr., aurul a devenit monedă, căpătând astfel o a doua utilizare importantă.
Cele două destinații fundamentale ale aurului nu s-au exclus total în decursul istoriei, dar nici nu s-au împăcat perfect. Funcția monetară a aurului este atât de importantă încât a eclipsat chiar strălucirea aurului din bijuterii. Pentru foarte mulți, aurul se confundă în mare măsură cu banii.
Mitul aurului, care s-a păstrat de-a lungul secolelor până în zilele noastre, nu este altceva decât farmecul irezistibil pe care îl produce asupra oricui un frumos colier de aur de pe vremea faraonilor egipteni, sau fascinația transmisă la vederea coroanei regale și a sceptrului de aur din Turnul Londrei. Mitul aurului este strâns legat de bogăția cumulată în napoleoni, ducați sau celelalte monede de metal galben, de valoarea și puterea de cumpărare a lingourilor de aur care se mențin constante indiferent de trecerea timpului, inflație sau războaie.
Aurul este atât de rar încât se estimează că în întreaga istorie a omenirii au fost extrase din pământ numai în jurul a 88000 de tone. Tot aurul din lume adunat la un loc a format cel mult un cub cu latura de 17 metri. Într-un bloc de 6 etaje ar putea fi turnată întreaga cantitate de aur a omenirii. Într-o oră în lumea contemporană se produce mai mult oțel decât toată cantitatea de aur extrasă până acum de un om. Cantitatea de aur din natură este totuși, surprinzător de mare. Văzut sau nevăzut, aurul se află peste tot în jurul nostru: în crusta globului, în apa mării, în râuri și plante. În cantități infime el există și în corpul omului. Specialiștii estimează că peste 10 miliarde tone de aur (adică de 100000 de ori mai mult decât a fost acumulat până acum de om) se găsesc în suspensie în Oceanul Planetar. Este obsedant să gândești asupra bogăției potențiale care se găsește ”risipită” în apa mărilor; dar cu actualele tehnologii și actualele costuri de producție, obținerea aurului din acest imens rezervor este practic imposibilă.
În Orient, soarele și aurul se asociază frecvent, constituind elemente de bază ale religiilor. Într-un templu ridicat de mezi pe malul drept al fluviului numit de antici Oxus, s-a găsit o comoară compusă din multiple obiecte depuse de fideli. Acestea erau ofrande aduse zeiței Anahita, stăpâna apelor: păstorul cerea prosperitate pentru turmele lui, femeia se ruga pentru un copil, soldatul se ruga pentru victorie. Toți se adresau aurarului din vecinătate care, pe plăci de aur, grava cu dalta, în linii sumare, la cererea clienților, personajele ținând în mână o jalbă, câteodată o floare, un vas sau o lance. Toți depuneau plachetele în templu, la picioarele zeiței adorate. Cei mai bogați, dornici să ofere mai mult decât o simplă bucată de aur prelucrată sumar, au comandat brățări frumos cizelate, vase, statuete și chiar o șaretă cu două roți, trasă de patru cai, în miniatură. Alte descoperiri de același gen în Iran confirmă caracterul votiv al aurului, despre care oferă mărturie comoara de la Oxus.
Istoria aurului monetar este totuși strâns legată de istoria banilor. Apariția banilor, în perioada de descompunere a comunei primitive, după prima diviziune socială a muncii, a fost rezultantă dezvoltării schimbului de activități care- pentru evitarea dificultăților inerente trocului- trebuie mijlocit de un echivalent general.
Din lumea mărfurilor s-au desprins anumite produse care se puteau schimba pe toate celelalte. Acestea au fost dintre cele mai diverse și neașteptate. Iată câteva dintre acestea: argila și ceramica; carapacea de broasca țestoasă; dinții de delfin; uleiul de măslin; colrele și aurul se asociază frecvent, constituind elemente de bază ale religiilor. Într-un templu ridicat de mezi pe malul drept al fluviului numit de antici Oxus, s-a găsit o comoară compusă din multiple obiecte depuse de fideli. Acestea erau ofrande aduse zeiței Anahita, stăpâna apelor: păstorul cerea prosperitate pentru turmele lui, femeia se ruga pentru un copil, soldatul se ruga pentru victorie. Toți se adresau aurarului din vecinătate care, pe plăci de aur, grava cu dalta, în linii sumare, la cererea clienților, personajele ținând în mână o jalbă, câteodată o floare, un vas sau o lance. Toți depuneau plachetele în templu, la picioarele zeiței adorate. Cei mai bogați, dornici să ofere mai mult decât o simplă bucată de aur prelucrată sumar, au comandat brățări frumos cizelate, vase, statuete și chiar o șaretă cu două roți, trasă de patru cai, în miniatură. Alte descoperiri de același gen în Iran confirmă caracterul votiv al aurului, despre care oferă mărturie comoara de la Oxus.
Istoria aurului monetar este totuși strâns legată de istoria banilor. Apariția banilor, în perioada de descompunere a comunei primitive, după prima diviziune socială a muncii, a fost rezultantă dezvoltării schimbului de activități care- pentru evitarea dificultăților inerente trocului- trebuie mijlocit de un echivalent general.
Din lumea mărfurilor s-au desprins anumite produse care se puteau schimba pe toate celelalte. Acestea au fost dintre cele mai diverse și neașteptate. Iată câteva dintre acestea: argila și ceramica; carapacea de broasca țestoasă; dinții de delfin; uleiul de măslin; colții de mistreț; scalpul de ciocănitoare; vitele; porcii; caii; peștele; oile; caprele; sclavii; orezul; ceaiul; tutunul; smoala; lâna; sarea; porumbul; grâul; vinul; cacao; berea; cuțitele; săpile; vesela; porțelanul; pietrele simple; pietrele prețioase; fierul; alama; argintul; aurul; bronzul; nichelul; pieile și blănurile de animale; cartonul și hârtia; cărțile de joc.
Firește, aceste produse au servit drept bani la diferite popoare și în diferite epoci. În Islanda, pești uscați erau folosiți ca bani; în Alaska – pieile de castor; în statul american Virginia – tutunul; în Mexic – boabele de cacao; în Asia Centrală – la Mongolia – ceaiul; în Coreea – orezul; în Africa Centrală – sarea.
Într-o mare parte a continentului african s-au întrebuințat și în secolul nostru în calitate de bani niște scoici albe mici, numite “cauris”. În Sudan, la începutul secolului XX se dădeau 20000 de asemenea scoici pentru 20 de franci.
Există numeroase dovezi ale acestor forme incipiente de bani. Astfel, utilizarea frecventă a animalelor în funcție de bani a lăsat “urme” până în zilele noastre. Numele monedei naționale a Indiei, rupia, vine de la cuvântul sanscrit “rupa”, care însemnă turmă. De la latinescul “pecus”, care însemnă animal, a devenit “pecunia” cu sens de bani și “pecuniar’ care însemnă bănesc. Tot de la un cuvânt latinesc și anume “capita”, însemnând “turmă”, s-a format termenul “capital”.
Toate mărfurile – bani enumerate mai sus au o serie de dezavantaje, care au influențat negativ evoluția schimbului. Cirezile de vite nu sunt un echivalent exact și stabil. Printre altele ele au calitatea de a se înmulți de la sine, prin reproducere, contravenind cu ideea lui Aristotel că “banii sunt sterpi”.
Uleiul de măsline, spre deosebire de vite este ușor divizibil, valoarea părților alicote fiind egală cu valoarea întregului, dar prezintă dificultăți în ceea ce privește transportul fără risc: în schimb reprezintă o valoare mică într-un volum prea mare și ruginește.
În cele din urmă s-a atribuit rolul de echivalent general asupra metalelor prețioase – aurul și argintul – care, prin însușirile lor naturale (divizibilitate, fără pierdere de valoare, omogenitate, inalterabiliate în timp, valoare mare în volum mic etc.) răspundeau cel mai bine funcției sociale de bani.
Platina, care este un metal prețios mai scump ca aurul ca urmare a rarității sale, are totuși calități monetare mai slabe comparativ cu aurul; lucru care rezultă din faptul că se topește la temperaturi foarte ridicate, din care motiv baterea monedelor este costisitoare .
Prezentăm mai departe modul în care proprietățile fizico-chimice ale aurului fac din el un metal cu proprietăți incontestabile. O primă proprietate a aurului este inalterabilitatea. El nu poate fi atacat de nici o substanță, deci își păstrează neatinsă valoarea, putând fi păstrat, deci tezaurizat, vreme îndelungată. Această proprietate rezultă atunci când îl comparăm cu alte mărfuri care au fost utilizate ca bani. Chiar și argintul suferă un proces lent de depreciere (se înnegrește datorită oxidării sale).
O a doua proprietate a aurului este divizibilitatea fără pierdere de valoare. Acest lucru este foarte adevărat, aurul poate fi divizat în multe părți pentru ca apoi să fie cu ușurința regrupat într-o singură bucată fără pierderi de substanță, lucru care a fost hotărâtor la luarea deciziei de batere a monedelor.
Există multe pietre prețioase la fel de valoroase ca și aurul, care ar fi putut fi folosit la baterea monedelor, dar lipsa divizibilității le fac improprii scopurilor monetare.
O a treia proprietate a aurului este aceea că aurul dispune de o omogenitate fizică naturală, lucru care rezultă din faptul că o bucată de aur este identică cu oricare altă bucată de aur de aceeași puritate, indiferent de locul de unde au fost extrase (Africa de Sud, California, Orientul Mijlociu).
În al patrulea rând, aurul este un metal ușor de prelucrat, perfect maleabil. Moneda de aur, ca și cea de argint, poate primi diferite însemne, care precizează greutatea și valoarea, lucru care o face ușor de recunoscut.
În al cincilea rând, aurul are o valoare mare într-un volum mic. Metalele prețioase găsindu-se în natură în cantități relativ mici, și fiind cu multă trudă obținute de om, au o valoare ridicată, mult mai ridicată decât a altor mărfuri.
Moneda de aur este relativ ușor de transportat dintr-un loc în altul, cheltuielile de transport reprezentând o mică parte din valoarea lor intrinsecă. Celelalte bunuri economice care au servit ca bani au avut acest dezavantaj de a fi greu și riscant de transportat. Din toate acestea rezultă importanța aurului în îndeplinirea funcției de bani. Utilizarea aurului ca bani a avut, la rândul ei o serie de limite și inconveniente. Aurul nu a îndeplinit totdeauna toate cele cinci funcții ale banilor: mãsurã a valorii; mijloc de circulație; mijloc de plată; mijloc de acumulare; bani universali.
Argintul, banii din hârtie, bancnotele și alte forme de bani au înlocuit în anumite perioade aurul din una sau mai multe funcții monetare.
1.2. EVOLUȚIA MONEDELOR
Între timp, fără a înceta a fi fețiș și parura (și în mod deosebit tocmai pentru că era fețiș și parură), aurul a devenit monedă. Moneda nu are inventator, cum nu au nici focul și nici roata. Nu are nici dată, pentru că sute de generații au participat la crearea ei. Istoria monedei se confundă cu istoria schimburilor, reprezentând ultima etapă a acesteia.
La început, omul nu a simțit nevoia monedei pentru că făcea parte dintr-un grup organizat pe baze patriarhale, care ignora alte comunități dispersate în natură. În interiorul, ca și în exteriorul tribului, tranzacțiile erau inexistente sau extrem de rare.
Schimburile au apărut cu prima diviziune socială a muncii: între împletitorul de coșuri și olarul, între tribul care pescuia și cel ce vâna, între comunitățile ce posedau ambra și cele ce tăiau silexul.
Pentru moneda de aur, etapa decisivă n-a sosit decât în ziua când a fost bătută sub formă de disc, cu efigia suveranului emițător, moneda a jucat plenar triplul său rol, acela de a servi la facturare, la plată și la păstrare de o manieră facila, rapidă și sigură.
Rotundă și plată, moneda lenticulară poate forma teancuri sau rulouri, simplificând astfel munca intermediarilor și tezaurizatorilor: ea complică în schimb sarcina falsificatorilor care trebuie să “dubleze piesele”, turnându-le în interior un metal comun: ea egalează și reduce uzura, rămânând în circulație atâta timp cât amprenta ei se menține vizibilă. Aceste avantaje le vor face să dăinuie de-a lungul secolelor.
Există mărturii că unele blocuri de metal au fost ștampilate cu două milenii înaintea erei noastre în Capodochia, Asiria și în China și, de asemenea, că lingourile au cedat uneori primatul în fața discurilor din metal în Creta și în Micene. Dar revoluția monetară nu va fi cu adevărat înfăptuită decât în secolul al VII-lea î.e.n., undeva în Asia Mică elenizată.
Lidia pare să fi fost teatrul acestor inovații, al cărei promotor presupus a fost regele Gyges. Dar e posibil ca aceeași inițiativă să fi fost simultan în Frigia și Ionia, de la Milet la Efesto, de la Samos la Focida. Singura certitudine este că în acest colț de lume și în acest secol, au existat piese aproape rotunde, aproape plate și bătute, care vor fi imitate pretutindeni și în toate timpurile.
Aceste prime piese au fost făcute din electrum, un aliaj din aur și argint, în proporții variabile. Piesele lui Gyges (14,5g, 73% aur, 27% argint) sunt puțin ovale și aplatizate la margini, cu o triplă amprentă: una dintre ele, în cruce, reproduce imaginea vulpii, zeul Lidiei. Actul de naștere al monedei (către 670 î.e.n.) poarta amprenta religiei.
Imitându-l pe Gyges, regele Argosul-ului, Fidon bate la Egina prima monedă a Europei (650 î.e.n.). Ea are o amprentă în relief – tipul local de broască țestoasă – și este din argint. Numele ei – drahma – înseamnă “pumn”; într-adevăr drahma echivala cu un pumn de oboli.
Prima monedă de aur este opera opulentului Cresus, succesorul lui Gyges pe tronul Lidiei (550 î.e.n.), cântărind ceva mai puțin de 11g și purtând emblema regală: un cap de leu și un cap de taur față în față. Numele ei este creseida sau, mai general, stater, și acest nume va rămâne legat de piesele de aur din lumea greacă. Numele de stater afirmă pretențiile sale de stabilitate: grecescul stato se traduce prin “fix”.
Exemplul este molipsitor și multe state se vor ambiționa să bată monede de aur; este mijlocul prin care să-și afirme autoritatea asupra propriilor feudali sau asupra altor puteri. Baterea monedei de aur este un drept regesc, rezervat puterii centrale și care se va păstra cu sfințenie timp de secole.
Primul obiectiv al lui Filip al II-lea al Macedoniei, stăpânul minelor de la Pange, a fost să bată un stater de aur cu numele sau, filipul, de 7,27g, având ca emblemă un conducător de car antic mânând în galop doi cai zglobii. Fiul său, Alexandru, a difuzat această piesă prestigioasă, ca și drahmele grecești de argint, în întregul univers al stăpânirii sale.
În jurul anului 250 î.e.n. la Roma apare prima monedă de aur. De la romani avem denumirea de monedă. În templul zeiței Juno Moneta de la Roma s-a instalat primul atelier al romanilor pentru fabricarea acestor forme de bani. Un dinar celebru de argint a lui Titus Carisius avea pe față capul zeiței cu inscripția numelui său, Moneta.
Dinarul respectiv s-a numit “moneta”, denumire care a rămas pentru discurile de metal îndeplinind funcția de bani. Atelierul din vechea Romă se găsea “ad Monetam” adică în templul zeiței Moneta, mai târziu a fost numit prescurtat “Moneta”, sau monetăria. În anul 312 î.e.n. împăratul Constantin bate “solidus” de 4,55g aur, una din ultimele monede de aur ale antichității. Această monedă a circulat în Galia antică și este strămoșul monedei “sou” din Franța de mai târziu.
În Republica Romană, primii care au bătut monedă de aur au fost negustorii de metale prețioase, precum bancherii și comercianții, adică cei care erau stăpânii schimburilor de mărfuri. Aceste monede romane, pe o față purtau semnul distinctiv al persoanei care o bătea și unele inscripții, iar pe cealaltă față erau imprimate unele figuri, de exemplu capete de animale care simbolizau puterea de cumpărare a monedei. Un exemplu în acest sens ar fi: o monedă care avea imprimat pe ea un cap de bou valora cât prețul unui bou.
Probabil că aceasta a fost prima diferențiere a fețelor monedei, diferențiere pe care o cunoaștem astăzi în stema (efigia) și ban (inscripția). În epoca greacă și romană au fost înregistrate 1400 de orașe care au bătut monede și 500-600 suverani care și-au pus stema pe aceste monede. Se spune chiar că în secolul IV î.e.n. nu era oraș-stat în Grecia care să nu aibă moneda sa. Regele Cresus a stabilit primul sistem monetar in istorie, format din monede de aur și argint, având greutăți similare cu ale unităților de greutate folosite în acea perioadă.
Monedele erau confecționate după mai multe metode; cea mai veche metodă de confecționare era următoarea: bucățile de aur se tăiau sau se decupau în mici discuri sau lentile ovoidale, care se puneau apoi între două matrițe făcute dintr-un metal mai dur. Tiparele aveau gravate stema și textul ce trebuiau imprimate pe monedă. Matrițele între care erau așezate bucățile de aur, erau bătute apoi cu ciocanul până când semnele respective se imprimau. De aici și expresia de “batere a monedelor”, în loc de fabricare sau confecționare. Al doilea procedeu cunoscut în antichitate ceva mai târziu era acela al topirii aurului. Metalul topit se turna în forme făcute din pământ ars, modelate cu inscripțiile ce trebuiau să apară pe monedă. Aceste procedee nu erau prea perfecționate; monedele aveau un aspect neuniform, ceea ce făcea destul de greu deosebirea celor bune de cele rele.
Toate acestea au făcut ca aurul să dispară total din circulație încă înainte de căderea Imperiului Roman de Apus. De la apariția monedelor, atât în antichitate cât și în feudalism, argintul a fost folosit mai mult decât aurul la baterea monedelor. Utilizarea în mai mare măsură a argintului decât a aurului în funcția de bani a fost evidentă în Evul Mediu. Acest lucru se explică prin faptul că argintul era mai abundent și mai puțin scump decât aurul, adică tendința de a-l tezauriza era mai slabă. La toate acestea se adăuga faptul că, cantitatea de aur disponibil a scăzut în Europa după năvălirea barbarilor, atât ca urmare a reducerii producției, cât și datorită pierderii sau tezaurizării monedelor antice.
Sistemele monetare și monedele perioadei feudale imitau pe cele romane. Un sistem monetar reprezentativ este cel al lui Carol cel Mare, prin care s-au stabilit câteva din regulile de batere a monedelor, pornindu-se de la unități de greutate romane. Unitatea monetară de bază a sistemului lui Carol era Livra de argint, cântărind inițial între 300-400g (a urmat apoi un proces de scădere continuă a greutății livrei, până la circa 100g ). Livra era împărțită în 20 Solidus (sau Shilng) de argint; la rândul lui, solidus era împărțit în 12 Denarius (Dinari)
Acest sistem monetar stabilit de Carol cel Mare a fost adoptat, sub nume diferite, în mai toate statele feudale care s-au format ulterior. Spre exemplu, în Franța s-a format sistemul “livrei, sou, deniers”, în Italia au luat numele “libera, soli, quatrini”.
În Anglia, până în secolul XII, monedele de aur nu erau existente în circulația curentă, lucru care se întâmplă în perioada în care tranzacțiile comerciale erau slabe. Lira englezească (sterlină) și subdiviziunile sale au fost mai multe secole de-a rândul bătute în argint. Prima lira a fost bătută de Wilhelm. Cuceritorul în secolul XI, în Turnul Londrei (de aici “Tower pound – lira turn”) și cântarea ceva mai mult decât livra. Lira lui Wilhelm era atât de grea, aproape ½ kg, încât era dificil de folosit în efectuarea plăților, iar atunci când greutatea lirei de argint a scăzut la circa 150-200g, ea a rămas în mare măsură unitate de cont.
Regina Elisabeta a Angliei a făcut un pas hotărâtor în direcția ordinii monetare, efectuând prima misiune de monedă fără a reduce greutatea lor (fără aplicare de senioraj). Prin legea monetară a regelui Carol al II-lea, se suprimau taxele de batere a monedelor (cheltuielile respective fiind suportate de stat) și ulterior se instituie obligativitatea ca valoarea reală a monedei, determinată de conținutul de metal prețios, să corespundă cu valoarea nominală (cea înscrisă pe moneda respectivă).
În perioada următoare are loc o îmbunătățire a tehnologiei baterii monedelor. De la bucățile îndoite de metal, gravată cu însemne greu de recunoscut și stângaci efectuate, monedele ajung la forma de astăzi, adică discuri perfecte, zimțate pe margini, cu inscripții și figuri bine și uniform reliefate, având o greutate și un conținut de metal prețios exact stabilită. Pentru a fi realizate piesele moderne de aur de o calitate impecabilă, tehnologia de confecționare este foarte delicată și complexă.
Monetăriile statului sunt unități care, utilizând tehnica de vârf, reușesc să confecționeze produse standard de o calitate specială. Etapele de confecționare a monedelor moderne sunt: se pregătește aliajul și apoi este turnat în bare dreptunghiulare fiind laminat în table de grosimea monedelor, după care este tăiat, obținându-se discurile ce reprezintă corpul monedei. Urmează un proces de finisare intermediară a discului de metal, de zimțare pe margini, de cântărire și control a calității. În final are loc baterea (ștanțarea) la cald sau la rece, imprimându-se simultan pe ambele fețe însemnele specifice monedei respective. Astăzi, baterea se face cu prese foarte puternice, care aplică o forță de cca. 40t pe o monedă de câteva grame. Printr-un proces asemănător se obține moneda de aur modernă: perfect rotundă, echilibrată, bine reliefată, cu inscripții clare, zimțată pe margini, având o greutate de metal prețios egală cu cea prevăzută la emisiune.
Datele tehnice care definesc moneda de aur modernă sunt:
A. Titlul monedei reprezintă procentul sau cota parte de metal prețios din greutatea monedei (titlul corespunde cu noțiunea de karate folosită pentru bijuterii). El variază în funcție de felul monedei și de țara emitentă. Majoritatea monedelor de aur au titlul de 9/10, însemnând că din greutatea totală a monedei 9 părți sunt aur pur, iar restul de metal (de obicei cupru sau argint). În Anglia titlul monedei de aur este de 11/12, respectiv au un conținut superior de metal galben. Există și monede confecționate din aur pur de 24 karate; dar acestea sunt monede pentru tezaurizare destinate numai păstrării, deoarece prin folosirea uzuală sau punerea în circulație se uzează foarte repede.
B. Greutatea totală a unei monede se numește “schrot”, iar greutatea netă a metalului prețios pe care îl conține se numește “korn”.
C. În ceea ce privește greutatea monedei și conținutul de metal prețios nu se poate obține o precizie totală. Abaterile permise de la greutatea și titlul declarat sunt de maximum 0,002 și poartă denumirea de remedium sau toleranță. Pe de altă parte, prin utilizare, monedele de aur se freacă și suferă pierderi de greutate; cu cât acestea sunt mai mari cu atât scade cotația monedei respective la schimb. Din acest motiv, monedele de aur care se utilizează astăzi pe piețele internaționale sunt manipulate cu grijă pentru a nu se deteriora (se interzice ca monedele să fie șterse cu batista sau cu oricare alt obiect specific).
În primul deceniu al secolului nostru toate statele europene aveau propria lor monedă de aur. Statul stabilește prin lege numele monedei, greutatea, titlul și capacitatea ei de a circula și a stinge obligația.
Între monedele de aur, în funcție de tipul și greutatea lor, se stabilesc anumite raporturi de schimb. Monedele de aur de calitate s-au păstrat până în zilele noastre, fiind căutate ca obiecte de tezaurizare. Astfel, talerul de aur al Mariei Tereza, cu efigia împărătesei din 1770, este o monedă care până la al II-lea război mondial se folosea încă pentru efectuarea plății în țările din N-E-stul Africii. În Anglia, din 1345 când s-a bătut florinul de aur și până în 1693 când s-a bătut guineea de aur, nu s-a mai consemnat decât emisiunea imitată a “nobilului” de aur din 1460. Între guineea de aur și lira de argint nu s-a făcut decât o legătură indirectă prin intermediul shilling-ului (lira avea 20 de shillingi, iar guineea avea 21 de shillingi). În Spania s-au bătut mai multe monede de aur, dar dublonul spaniol emis în 1774 este cel mai cunoscut. În S.U.A, după cucerirea independenței, s-a promulgat în 1792 legea monetară bimetalistă intitulată “National Mind’ Act” prin care dolarul era definit atât în aur cât și în argint, la raportul aur-argint de 1:15. Prima monetărie americană, cea din Philadelphia, a bătut încă din 1972 piese de aur de bună calitate, valorând: 1 dolar; 2,5 dolari (Quarter Eagle); 3 dolari; 5 dolari (Half Eagle); 10 dolari (Eagle); 20 dolari (Double Eagle). Cea mai cunoscută este piesa de 20 de dolari, cântărind peste o uncie, ea fiind comercializată și astăzi pe piețele internaționale.
1.3. SISTEME MONETARE ANTICE
Secolul XI-XIII
În secolul al XI-lea, teritoriul românesc de la sud și est de Carpați a fost alimentat în principal cu monedă bizantină de bronz (folis). O situație aparte o constituie Dobrogea, care era organizată ca o provincie militară a Imperiului Bizantin. Conform unor cercetări recente, pe teritoriul Dobrogei a funcționat un atelier monetar mai întâi la Dristra, apoi la Isaccea, între anii 1068-1081. În veacul următor, moneda bizantină asigură numerarul aflat în circulație atât la Dunărea de Jos, cât și la nord de Dunăre. După reforma inițiată de Alexios I în anii 1092-1093 circulă în număr mare piese din billon (aspron trachy) la care se adaugă hyperperul. După 1204, emisiunilor mai vechi, care rămân în circulație, li se adaugă monede ale Imperiului Latin de la Constantinopol și emisiuni ale statelor grecești formate după dezmembrarea Imperiului Bizantin (Imperiul de Niceea și despotatul de Epir). În secolul al XIII-lea circulația monetară din spațiul românesc se diversifică, fiind întâlnite monede emise de Serbia și Veneția.
La începutul secolului al XIII-lea, au pătruns în Transilvania un mare număr de pfenigi emiși în mai multe monetării din Austria. Împreună cu aceste emisiuni au ajuns în aceeași zonă și alte monede din vestul Europei, precum dinarii de Köln sau esterlinii englezești. În spațiul extracarpatic pot fi întâlnite emisiuni ale banilor Slavoniei, emisiuni monetare ale hanilor tătari (dirhemi de argint) și perperi de aur ai Imperiului de Niceea. Cercetări recente au stabilit că în anii 1286-1300 a funcționat la Isaccea un atelier monetar al Hoardei de Aur, care a emis dirhemi de argint și monede divizionare de bronz în numele hanilor de la Sarai, iar între 1296-1300 în numele hanului Nogai.
Secolul XIV- XV
În secolul al XIV-lea, are loc apariția primelor monede emise de voievodatele românești de la sud și est de Carpați. Țara Românească a început să emită monedă (ducați și bani de argint) în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu (1364-1377). Sistemul monetar al Țării Românești avea corespondență atât cu sistemul monetar bulgăresc, cât și cu cel unguresc. Ducatul de argint cântărea în medie 1,05 g, fiind echivalent cu grosul emis de Sracimir la Vidin în preajma anului 1365. Al doilea nominal (dinarul) avea o greutate medie de 0,70 g, asemănător cu dinarul unguresc emis după reforma monetară a lui Carol Robert. Al treilea nominal (banul) avea o greutate medie de 0,35 g și era echivalent cu obolul unguresc (1/2 dinar). Emisiunile Țării Românești vor continua și în timpul voievozilor Radu I (1377-1383), Dan I (1383-1386), Mircea cel Bătrân (1386-1418) și Vlad I (1395-1396). În prima parte a secolului al XV-lea producția monetară proprie este mai mică, unii voievozi nemaibatând monedă (Radu II Prasnaglava și Alexandru I Aldea). Ultimele emisiuni monetare aparținând sistemului creat de Vladislav Vlaicu vor înceta la sfârșitul domniei lui BasarabȚepeluș(1477-1481).
În Moldova, primele emisiuni monetare datează din timpul domniei lui Petru Mușat (1375-1391). Grosul de argint avea o greutate medie de 0,96 g, având corespondențe în sistemul monetar polonez. În număr mic au fost emise și jumătăți de groși, cu o greutatea medie de 0,24 g. Sistemul monetar inițiat de Petru Mușat va continua să funcționeze și în secolul al XV-lea cu unele modificări realizate de Alexandru cel Bun (1400-1432) și Ștefan cel Mare(1457-1504). În Moldova sunt de semnalat monedele de bronz emise de Cetatea Albă la mijlocul veacului al XV-lea. Emisiunile au pe avers stema Moldovei iar pe revers stema orașului și numele vechi: Asprokastron.
Numerarul existent în circulația monetară a Țărilor Române în secolul al XIV-lea era alcătuit din specii monetare de valori și proveniențe diferite precum perperi de aur mai vechi de la Ioan Vatatzes, împărat la Niceea (1222-1254), sau mai noi de la Andronic II (1295-1320). Perperii bizantini sunt prezenți atât ca monedă reală cât și ca monedă de cont.
Monedele de argint aparțin unor sisteme monetare diferite: groși sârbești și bulgărești, dinari ungurești și dinari banali și apoi regali din Slavonia, la care se adaugă emisiunile proprii. În secolul al XV-lea, în Țările Române au circulat emisiunile proprii dar mai ales monedele străine precum ducatul unguresc de aur sau ducatul venețian de aur. La sfârșitul veacului o pondere însemnată în circulația monetară au căpătat-o asprii turcești.
Secolul XVI-XVII
La începutul secolului al XVI-lea, baza circulației monetare din țările Române sunt monedele mărunte (dinari ungurești, jumătăți de groși polonezi și aspri turcești). De la sfârșitul secolului al XVI-lea există însă tendința de scădere a ponderii pieselor mărunte și mijlocii în circulația monetară ca urmare a pătrunderi accentuate a pieselor din categoria talerului emise în spațiul german. Între 1500-1580 moneda otomană de argint (aspru) domină categoric piața monetară din țara Românească și Moldova, după 1580 rolul lor fiind marginal, pierzând teren în favoarea dinarilor ungurești ori a triplilor groși polonezi.
Rolul pe care l-a avut asprul turcesc este preluat în secolul al XVII-lea de piesele de trei groși poloneze care au cunoscut o ascensiune continuă începând cu ultimul deceniu al secolului al XVI-lea. Documentele menționează această monedă, care este tot mai mult folosită în tranzacțiile comerciale din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Producția uriașă de tripli groși din ultimul deceniu al secolului al XVI-lea a permis acestui nominal să ocupe detașat primul loc în categoria monedelor mici și mijlocii, înlocuind asprul turcesc. Se vor menține în circulația monetară până la începutul secolului al XVIII-lea, când vor fi înlocuite de piesele austriece de trei și șase kreuzeri sau de nominalurile mijlocii emise de atelierele turcești.
Polgroșii (1/2 groși) au fost emiși în marea majoritate în secolul al XVI-lea, pătrunzând în țările Române fie în această perioadă, fie odată cu afluxul de tripli groși polonezi de la sfârșitul acestui secol și începutul secolului următor. În tezaurele din secolul al XVII-lea, polgroșii și-au sporit ponderea datorită eliminării asprului de pe piață și totodată datorită afluxului de polgroși dinspre Transilvania și Moldova, unde fuseseră colectați înainte de 1600. Piesele poloneze de 6 groși și groșii au completat necesarul de monedă măruntă împreună cu piesele de trei groși. Polturile (1,5 groși) au jucat un rol modest în circulația monetară din țara Românească și Moldova fiind întâlnite în număr mai mare în Transilvania. Probabil cauza o reprezintă rapida depreciere la care a fost supus acest nominal la scurt timp după ce a fost lansat pe piață. Un mare număr de polturi au fost falsificate, pătrunzând și în Țările Române, după cum se poate observa în descoperirile monetare. Ele vor rămâne totuși în circulație sporadic până la sfârșitul secolului al XVII-lea, piața monetară de la sud de Carpați fiind alimentată cu polturi din Transilvania, unde acest nominal ocupa un loc important. Fenomenul de acumulare în tezaure monetare a talerilor începe în ultimele două decenii ale secolului al XVI-lea, și va continua și în secolul următor, atingând o pondere importantă din totalul pieselor aflate în circulație. Talerii pot fi întâlniți și în documentele din prima jumătate a secolului al XVII-lea, sporadic în primele trei decenii, pentru ca în următoarele decenii să devină o prezență constantă.
Principala sursă de aprovizionare cu taleri au fost Țările de Jos, la care se adaugă cei emiși în Spania și Imperiul Romano-German. Dealtfel, în această perioadă talerii Țărilor de Jos sunt nelipsiți din aproape toate tezaurele, reușind să se impună datorită valorii și a numărului mare de piese care inundă piața monetară. Producția de taleri în Țările de Jos este atât de mare încât aceste piese sunt de multe ori desfăcute ca marfă în special în Imperiul Otoman. Datorită succesului pe care l-au avut pe piața europeană, talerii au fost falsificați masiv în ateliere clandestine, dar și în ateliere oficiale, care micșorau conținutul de argint al pieselor obținând astfel beneficii importante în urma comerțului cu nominaluri bătute sub standardele în vigoare. Astfel de falsuri au ajuns și în țările Române. Piesele de 28 de stuveri asigură o parte însemnată din circulația pieselor mari de argint în Țara Românească. Marea majoritate a pieselor din acest tip monetar a fost emisă de orașele imperiale Emden și Oldenburg, în numele împăraților Ferdinand II și Ferdinand III. Emisiunile monetare proprii ale Țărilor Române, atât de abundente în secolele XIV și XV, s-au rărit în secolul al XVI-lea pentru a înceta în veacul următor. Astfel, în Țara Românească, pe parcursul a două secole remarcăm doar încercarea lui Mihnea III Radu, în 1658, de a emite monedă de argint și aramă (șilingi), dar fără influență asupra ansamblului circulației monetare. În Moldova se continuă emisiunile monetare de tipul groșilor în timpul domnitorilor Bogdan III și Ștefan IV sau dinarilor (imitând dinarii ungurești) în timpul domnitorilor Alexandru Lăpușneanu și Ștefan Tomșa. Un nou sistem monetar în consens cu realitățile de pe piață va încerca sa îl impună Ioan Iacob Heraclide (Despot Vodă) în anii 1561-1563. Astfel, monetăria din Suceava va emite în acești ani ducați (aur), taleri , orți, dinari (argint) și oboli (aramă). Ioan Vodă cel Viteaz (1572-1574) va încerca să instituie un sistem monetar orientat după sistemul otoman, emițând acceaua de aramă. Ștefan Răzvan (1595 aprilie-august) și Ieremia Movilă (1595-1600 și 1600-1606) emit tripli groși de argint în sistem polonez. Pentru o jumătate de veac monetăria din Suceava va înceta să mai emită monedă proprie. în timpul lui Eustratie Dabija (1661-1665) vor fi bătuți șilingi de bronz cu numele domnitorului și imitații ale șilingilor suedezi, polonezi și brandenburghezi. Cu excepția imitațiilor bătute de Eustratie Dabija, celelalte emisiuni moldovenești au jucat un rol nesemnificativ în circulația monetară din Țările Române. În Transilvania monetăriile vor funcționa, cu mici întreruperi, până la căderea sub dominație Habsburgică (1690). Emisiunile monetare ale principatului transilvan aflat sub dominație turcească vor împrumuta din normele sistemului monetar al regatului Ungariei cu influențe germane și poloneze, purtând însă efigia și numele principilor locali. Spre deosebire de emisiunile moldovenești și muntenești, cele transilvane vor avea un rol semnificativ pe piața intracarpatică în principal și mai puțin în regiunile extracarpatice.
Secolele XVIII – XIX
În secolul al XVIII-lea, circulația monetară se intensifică datorită dezvoltării unor relații economice noi. Prețurile erau exprimate în lei (moneda principală de calcul) și în subunitățile acestora (parale) în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece, turcești, rusești, spaniole etc. Oficial un leu era echivalent cu 40 parale.
Dacă în secolul al XVII-lea, moneda otomană a ocupat un loc periferic în circulația monetară din Țările Române, la începutul secolului următor asistăm la o revenire în forță a ei. Accentuarea dominației politice otomane și orientarea economică spre sud a Țării Românești și a Moldovei au contribuit decisiv la pătrunderea masivă a monedei otomane. Un alt factor important îl constituie reforma din 1687, când sistemul monetar otoman este completat cu o serie de piese mari din argint menite să concureze nominalurilor similare emise în Europa Centrală și de Vest.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, piesele otomane domină structura circulației monetare în special în Muntenia și Moldova, mai puțin în Oltenia unde în timpul stăpânirii austriece se constată un aflux de monedă măruntă și mijlocie venită din spațiul german controlat de Habsburgi. După revenirea Olteniei sub autoritatea domnitorilor de la București, se accentuează pătrunderea monedei otomane și în această regiune.
În a doua parte a secolului al XVIII-lea se constată o mai bună difuziune a pieselor otomane în Țara Românească și Moldova, la care se adaugă răzleț monede emise de Ragusa. Ponderea monedelor otomane la sfârșitul secolului al XVIII-lea este atât de mare încât în mai multe cazuri avem de a face cu tezaure compuse exclusiv sau aproape exclusive din piese venite din sudul Dunării. Charles Claude de Peyssonel, care a călătorit prin Țările Române în 1758 – 1759 confirmă realitățile de pe piața monetară din Moldova și Țara Românească. Conform acestuia moneda care are cea mai mare circulație în Țara Românească este turcească și este chiar singura care este primită la vânzările cu amănuntul, dar și țechinii venețieni, ducații olandezi, scuzii imperiali și poloni, rublele rusești, realii din Spania, scuzii din Ragusa sunt primiți la negoț și sunt supuși la unele variații potrivit cursului comerțului.
Comerțul Țării Românești fiind îndreptat către sud, emisiunile monetare otomane sunt favorizate. Totuși, din Imperiu pătrund nu numai nominaluri proprii ci și monede central și vest-europene. Peyssonel ne dezvăluie încă un factor care contribuie la dominația monedei otomane în Țara Românească. Vânzările cu amănuntul au drept mijlocitor emisiunile turcești, care sunt preferate nominalurilor creștine. Astfel cea mai mare parte din masa monetară aflată în circulație în Țara Românească în preajma anului 1800 este alcătuită din emisiuni otomane mai vechi sau mai noi (în special cele emise în vremea sultanilor Mahmud I, Mustafa III, Abdulhamid I, Selim III).
Deși în Țara Românească și în Moldova nu au mai existat emisiuni proprii totuși, în timpul războiului din 1769-1774 rușii au inițiat baterea unor monede care să aibă curs în cele două provincii românești. Astfel, din 1770 a fost deschisă la Sadagura, lângă Cernăuți, o monetărie ce a bătut piese cu valoarea nominală exprimată în parale, copeici și denghi. Pe avers au stemele celor două Principate Române iar pe revers valoarea nominală și anul de emitere. Monedele tip Sadagura au circulat atât în Moldova cât și în Țara Românească între anii 1772-1774, iar la retragerea trupelor rusești ele au ieșit din uz.
Circulația monetară în Transilvania este grevată de instaurarea stăpânirii austriece și, implicit, de noua orientare economică. Odată cu lichidarea principatului autonom al Transilvaniei, activitatea monetară proprie a încetat, deși, până în timpul domniei Mariei Theresa au mai fost bătute monede cu emblema provinciei. Monedele de aur aflate în circulație erau galbenul imperial, ludovicul francez , galbenul olandez și țechinul venețian. Nominalurile din argint erau bătute în special în Austria sau spațiul german aflat sub controlul Habsburgilor. Moneda otomană, rusească sau poloneză au jucat un rol nesemnificativ pe piața monetară transilvană.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea circulau în teritoriile românești o multitudine de monede, dintre care cele mai cunoscute erau: napoleonul francez, lira sterlină, ducatul austriac și diferite nominaluri otomane. Haosul monetar existent în Moldova și Țara Românească la mijlocul veacului al XIX-lea a generat proiecte de înființare a unui sistem monetar național, fapt împlinit la 8 ani după Unirea Principatelor din 1859. Legea pentru înființarea unui sistem monetar național a fost adoptată la 22 aprilie 1867. Conform acesteia, unitatea monetară a României se numea leu și era împărțită în 100 de bani, fiind adoptat sistemul monetar bimetalist (aur și argint) al Uniunii Latine (Franța, Belgia, Italia și Elveția). În același an au fost emise primele monede românești din perioada modernă, piese din bronz, valorând 1, 2, 5 și 10 bani. În 1868 este emisă prima monedă de aur (piesa de 20 lei), iar în 1870 este bătut primul leu de argint. Din cauza deficitelor bugetare, în 1877, au fost emise primele monede de hârtie, așa numitele bilete ipotecare, ce aveau curs obligatoriu la casieriile publice. Au fost emise bilete în valoare de 5, 10, 20, 50, 100 și 500 lei. Biletele ipotecare au fost retrase de pe piață treptat de statul român până în 1890 și înlocuite cu bilete de bancă.
1.4. ETALONUL NAȚIONAL ȘI INTERNAȚIONAL
Odată cu dezvoltarea economică s-a simțit nevoia stabilirii unui etalon monetar, a unei unități standard bine definită și stabilă, prin care să se exprime celelalte mărimi.
În istoria monedei, funcția de etalon a fost îndeplinită la începuturile sale de mărfuri obișnuite, pentru ca treptat această poziție să fie cucerită de metalele prețioase (aur și argint), locul lor fiind luat ulterior de valute și devize. În prezent se afirmă în această calitate un nou tip de etalon, cel al puterii de cumpărare.
Noțiunile de etalon monetar, monedă-etalon și unitate monetară sunt atât de legate între ele, încât nu de puține ori au fost considerate ca fiind sinonime. Totuși, trebuie făcută distincția între moneda legală, ca semn sau instrument monetar și etalonul monetar, ca modalitate de precizare și concretizare a unității monetare. Etalonul monetar a variat însă de la o perioada la alta și de la o țară la alta, fiind adoptat și dimensionat prin legea monetară din fiecare țară.
Prin etalon monetar se înțelege unitatea monetară fixată și recunoscută de stat ce servește ca măsură a valorilor materiale ale societății.
Totalitatea dispozițiilor legale privitoare la etalonul monetar și circulația monedei formează sistemul monetar.
În funcție de conținutul etalonului monetar adoptat, practica monetară a consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare:
-sisteme monetare având drept etalon metalul monetar, în raport de care au funcționat sisteme monetare bimetaliste, bazate pe un dublu etalon (aur și argint); sisteme monetare monometaliste, funcția de etalon fiind îndeplinită de unul din cele doua metale (aur sau argint);
-sisteme montare bazate pe etalonul combinat (aur-devize);
-sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
În secolul al XIX-lea asistăm la mari evenimente monetare. Lumea monetară era împărțită în trei grupe: pe de o parte țări monometaliste aur (Anglia îl introduce la 1816, Germania în 1875, România în 1890), pe de alta parte țări monometaliste argint (statele din Extremul Orient) iar între ele țări bimetaliste (Franța este țara clasică a bimetalismului pe care l-a introdus oficial prin legea din 28 martie 1803, Belgia, Italia, Elveția, Grecia, cele ce vor alcătui mai târziu Uniunea Latină).
În ultimii 30 de ani ai secolului ai secolului al XIX-lea are loc fenomenul monetar care se manifestă în lumea întreagă: suprimare argintului din funcțiunea de etalon monetar.
După 1847, în urma descoperirilor de însemnate mine de aur în California și Australia, cantitatea de aur crește, în timp ce argintul se rărește fiind cerut în mari cantități în Extemul Orient și în special în India. Acest fapt provoacă o urcare a prețului argintului și o scădere a prețului aurului. Raportul fixat la 1:15½, la baza sistemului bimetalist francez, este modificat la 1:15. Când una din cele două monede se depreciază intră în vigoare legea lui Gresham. Astfel, monedele de aur fac să dispară din circulație monedele din argint.
Pentru ca monedele din aur să-și mențină valoarea intrinsecă egală cu valoarea nominală (legală), trebuiai retopite și bătute din nou după ce li s-ar fi adăugat un plus de metal galben, în conformitate cu noul raport de valoare între aur și argint.
După 1870 survin noi schimbări în producția mondială a metelelor prețioase, ce au drept repercursiune modificarea raportului fixat între aur și argint. De data aceasta fenomenul se produce invers. Producția de aur scade, datorită sărăciei minelor aflate în exploatare, în schimb producția de argint crește. Între timp, numeroase țări adoptă etalonul aur, Germania, Olanda, Suedia, Norvegia și Statele Unite vânzând pe piață cantități de argint.Prețul aurului crește de la 15,16 la 20 în raport cu argintul.
Se convoacă o nouă conferință monetară la 5 noiembrie 1878, prin care sistemul monetar bimetalist este definitiv părăsit, iar argintul continuă să se deprecieze.
Lupta între cele trei sisteme, monometalism aur, bimetalism și monometalism argint, se reduce între primul și ultimul, cu alte cuvinte între Europa și Extremul Orient.
După o serie de încercări nereușite și după o perioadă de incertitudini, India reușește să stabilizeze cursul rupiei între cele două gold-poin-uri. Pentru interior se menține circulația argintului iar pentru plățile externe se recurge la aur.
Ansamblul măsurilor luate creează un nou sistem care, mai târziu, este numit etalonul de schimb aur sau gold exchange standard. Această reformă monetară este exclusiv opera functionarilor britanici. Ea este născută din fapte, mai curând, decât din teorie.
Studiind geneza sistemului, gold exchange standard-ul s-a născut din o serie de măsuri empirice luate pentru a se pune capăt variațiunilor continue ale schimbului din țările rămase credincioase argintului, precum și din tulburările produse numai pe anumite piețe- în urma intoducerii în circulația internă a hârtiei monedă. Prin toate aceste măsuri se urmărea o economie de metal galben.
Este un mijloc practic care s-a aplicat după loc și timp, de la țară la țară pentru a micșora dificultățile financiare și a reda pacea în cadrul monetar internațional.
Primele aplicațiuni datează de la sfărsitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Suber Caseaux, profesor de economie politică la Universitatea din Chile reamintește în lucrarea sa “Le papier-monnaie”, Paris, 1920, că încă pe la 1685 în Canada ar fi existat un sistem analog, datorit penuriei de metale prețioase. Pe piață circula hârtia monedă și guvernul convertea bancnotele în scrisuri de credit asupra metropolei, schimb ce se efectua la un anumit procent.
Grupa țărilor cu etalon argint
Prin reformele aplicate în aceste țări se urmărea remedierea scăderii valorii argintuluimetal și menținerea monedelor bazate pe etalonul argint la un curs superior valorii metalului alb conținut, și fix în raport cu aurul.
Prima experiență a fost făcută în India Bitanică. Până la 1870, cursul rupiei este relativ stabil, oscilează între 60 7/16 penci și 61 1/16 penci, maximum și minimum mediilor anuale.
Între 1870-1893 cursul rupiei scade vertiginos. Întreaga activitate economică se resimțea de pe urma acestei variațiuni de schimb. Raportul publicat la 21 mai 1893 prevedea să se fixeze rupiei un curs superior argintului și să I se lase independența față de argint. Guvernul indian îl ratifică prin legea din 26 iunie 1893. Legea prevedea suspendarea baterii libere a rupiei: fixarea unei noi parități 15 rupi pentru o liră sterlină.
În urma aceste reforme argintul continua să scadă, se desolidarizează de cursul rupiei; cât privește stabilizarea oficială a rupiei, nu a avut succesul scontat, cursul schimbului rupiei suferind încă fluctuații.
În 1900, în vederea susținerii cursului schimbului, ia ființă un fond special, numit “gold reserve found”, cu un capital de 3031000 lire sterline în 1900-1901, care crește la 12262700 lire sterline în 1905-1906. Aceste fonduri erau plasate în rente de stat și în valori garantate de stat. Rolul său era de a evita fluctuațiile monetare ale balanțelor de plăților.
În afară de gold reseve found, a luat ființă din 1898 un alt fond, “currence reserve”, care garanta la început circulația de hârtie. Aceste rezerve permit celor care au de efecuat plăți în străinătate să-și procure aur contra argint la o paritate fixă.
Însemnătatea teoretică a reformei monetare indiene nu a fost înțeleasă. Nu a fost considerată ca un veritabil etalon de schimb aur pentru că rezervele de aur se găseau aproape în totalitatea lor la Londra. Aurul găsindu-se la Londra, indianul care avea de făcut plăți în Europa primea o scrisoare de credit plătibilă în aur, emisă pe baza sumei vărsată în monedă argint la “gold reserve found” sau la o instituție în legătură cu aceasta, scrisoare de credit trasă asupra Londrei, care deținea rezerva de aur.
Legea indiană constituie baza reformelor aplicate mai târziu în alte state. Sistemul indian a durat până în 1926 cand etalonul de schimb aur a fost abandonat.
Etalonul de schimb aur a fost aplicat și adaptat circumstanțelor în diferite state. S-a pornit de la reforma indiană din iunie 1893, apoi s-a trecut la constituirea fondului “gold reserve found” în anul 1900.
Grupa țărilor cu hârtie monedă
În afară de țările cu etalon argint, care au avut de suferit în relațiile lor monetare cu țările cu etalon aur, în urma dispariției bimetalismului, mai există o grupă de state supuse regimului hârtiei monede, care a cunoscut din plin efectele instabilității schimbului. Este cazul țărilor din America de Sud și, în special, a celor două mari republici: Argentina și Brazilia.
În epoca în care India lupta pentru realizarea reformei monetare, cele două state depuneau eforturi să fixeze între circulația fiduciară și monedele de aur un raport de schimb stabil, printr-un mecanism asemănător celui indian.
În Argentina exista încă de la 1867 un birou de schimb, “oficina de cambios”, care în timp de câțiva ani a reușit să stabilizeze schimbul pe bază de 25 pesos hârtie= 1 peso aur.
Sistemul argentinian este tipul net al etalonului de schimb aur, în care nu se eliberează devize aur decât pentru plățile în străinătate.Cealaltă țară vecină Argentinei, republica Brazilia, suferea pe lângă dificultățile provocate de instabilitatea schimbului și de crizele periodice ale principalului articol de export, cafeaua. S-a propus chiar, în mai multe rânduri, să se introducă etalonul-cafea. Reforma braziliană urmărește stabilizarea schimbului și reglementarea circulației interioare. Se creează un fond de garanție și o casă de conversiune după modelul celei din Argentina, cu singura deosebire că puterea de emisiune îi este limitată la 320000 cantos și nu convertește în aur decât bilete emise de ea. Astfel, pe piața braziliană circulă bilete neconvertibile și biletele emise de casa de conversiune, convertibile pentru plățile externe.
Caracterul riguros fiduciar al circulației interne compusă din bilete, nu din monede din argint, nu putea fi decât favorabil bunei funcționări a argintului, deoarece nu mai există riscul creșterii sau scăderii valorii lui.
Pe de altă parte, conversiunea biletelor în aur nu a fost subordonată justificării plăților de efectuat în străinătate. Însă datorită faptului că biletele de bancă erau intrate în uz, casa de conersiune îndeplinea de fapt oficiul unui birou de schimb. Cei ce primeau aur din străinătate îl prezentau casei de conversiune- fără a fi obligați- de unde primeau bilete care constituiau moneda interioară uzuală. Circulația monetară depindea de balanța plăților. Dacă balanța plăților era creditoare, deci favorabilă și, în consecință, intra aur în țară, creștea circulația fiduciară, și invers, când balanța era deficitară. Celor care aveau de efectuat plăți în străinătate casa de conversiune le furniza aur direct, în loc de a elibera trate asupra unui depozit de aur în străinătate, ca în India. Aceasta era deosebirea între tipul indian și cel argentinian.
Neîntrebuințându-se decât aur s-ar putea spune ca avem de-a face cu un “gold bullion standard”, nu cu un “gold exchange standard”. Însă ținând seama de faptul că aurul nu constituia o garanție a circulației, ca în regimul “gold bullion standard-ul”, ci metalul galben era concentrat în acele case de conversiune și întrebuințat la nevoie numai pentru plățile externe, reiese caracterul de etalon de schimb aur.
Grupa statelor europene care au adoptat etalonul de schimb aur
Apărarea stocului aur era principalul obiectiv al politicii bancare. Pentru a-și atinge scopul, băncile de emisiune recurgeau la clasica măsură a taxei scontului. Scontul îndeplinea rolul de regulator al pieței schimbului. Variațiunile taxei scontului constituiau un mijloc rapid de a atrage sau de a exporta aur. Taxa scontului funcționa ca o supapă la o pompă aspiratoare respingătoare de capitaluri.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, anumite state au legiferat introducerea unei anumite cantități de devize aur în stocul metalic de acoperire. Devizele aveau ca scop să facă față eventualelor creșteri a cererilor de aur pentru export. Deci în loc de a mări taxa scontului și a aștepta intrarea capitalurilor externe sau chiar a celor interne tezaurizate, banca de emisiune ținea la dispoziția celor interesați o parte din stocul ei de acoperire format din devize străine, crescând astfel mișcarea de aur era evitată.
Statele europene care au recurs la etalonul de schimb aur înainte se război l-au aplicat numai sub formă de etalon de schimb aur de acoperire, devizele făcând parte din stocul de acoperire și gaj direct al biletelor emise, spre deosebire de tipul aplicat în epoca postbelică, care servește și la acoperire și la rambursare.
România, prin legea monetară din 29 mai 1892, introduce sistemul etalonului de schimb aur de acoperire, stipulând ca din stocul de acoperire prevăzut de 40%, 30% poate fi format din trate de prim ordin asupra piețelor Londra și Berlin.
Sistemul etalon aur
Utilizarea aurului în funcțiile monedei a fost posibilă prin adoptarea etalonului aur drept bază a sistemelor monetare naționale, conținutul de aur al fiecărei unități monetare stabilit prin lege precizând cantitatea de metal monetizat. Aurul, ca instrument și etalon monetar a stat vreme îndelungată la baza sistemelor, formele organizatorice ale acestei integrări în sistem evoluând în timp.
Forma clasică de existență a etalonului aur a fost până la primul război mondial cea a etalonului aur-monedă (gold specie standard), metalul monetar circulând liber pe piața internă și internațională. Alături de aur, funcțiile monedei erau îndeplinite de moneda de argint și îndeosebi de moneda de hârtie sub forma bancnotelor și altor semne monetare. Baterea liberă a monedelor de aur, ca o altă caracteristică a etalonului, asigură echivalența între valoarea lor nominală și valoarea comercială, de piață, a metalului monetar. De asemenea, convertibilitatea bancnotelor era liberă și nelimitată, valoarea lor nominală echivalând cu valoarea proprie a monedelor de aur.Prima țară care a adoptat acest tip de etalon a fost Anglia în 1818, el fiind pus de către celelalte țări europene, la baza sistemelor lor monetare, mult mai târziu, după 1870, iar S.U.A în 1900. În România etalonul aur – monedă a fost adoptat prin legea din 1890.
Termenul de “etalon aur” (Gold Standard) este o noțiune generică care se aplică unei largi categorii de sisteme monetare organizate care au caracteristică comună în faptul că unitățile monetare ale țărilor respective sunt menționate într-o relație stabilă față de aur.Trăsătura comună menționată nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea faptul că exista numeroase sisteme care au fost denumite etaloane aur.
Primul sistem monetar modern bazat pe aur este etalonul aur – moneda (Gold Coin Standard), frecvent denumit și “forma veche a etalonului aur” având în vedere că este specific perioadei premonopoliste a capitalismului. În lucrările de specialitate, etalonul aur este numit și “sistemul aurului în circulație”, deoarece monedele de aur erau emise fără restricții, circulau liber și erau disponibile pentru oricine.
Menținerea etalonului aur – monedă presupune îndeplinirea următoarelor:
-definirea unității monetare (dolarul, lira, francul, leul etc.) în aur;
-posibilitatea baterii în cantități nelimitate a monedelor de aur fără nici un cost; suplimentar pentru posesorii de metal (deci fără aplicarea seniorajului);
-posibilitatea topirii libere și nelimitate a monedelor de aur;
-asigurarea liberei interconvertibilități a monedelor de aur și a celorlalte tipuri de bani (de exemplu a monedelor de argint, a biletelor de bancă, a banilor de trezorerie emiși de stat etc.) la paritățile stabilite;
-permisiunea comerțului liber cu aur, inclusiv a importului și exportului liber.
Etalonul aur–monedă a disparut practic dupa primul război mondial. În locul s-a instituit etalonul aur-lingouri –Gold Bullion Standard. Deosebirile principale dintre aur-moneda și etalonul aur-lingouri au fost următoarele:
-Baterea monedelor de aur a fost oprită și monedele de aur nu au mai circulat ca mijloc de plată; ele puteau fi însă folosite ca mijloc de tezaurizare. Aurul era vândut sau cumpărat de către autorități (în special băncile centrale se ocupă de operațiunile cu aur) la un preț fix. Partea cea mai importantă din aurul monetar, în loc să circule ca mijloc de plată, era depozitată în tezaurele băncilor centrale sub formă de lingouri. Plățile se făceau prin alte tipuri de bani (bancnote, cecuri etc.). Convertibilitatea bancnotelor sau a altor tipuri de bani era îngrădită, nu se mai putea face libera opțiune a posesorului și în orice cantitate cerută. Aurul monetar era vândut solicitanților numai în formă de lingouri, mult mai grele decât monedele. Prin urmare, accesul la convertibilitate îl au numai deținătorii de sume echivalente cu cel puțin valoarea unui lingou. Referindu-se la acest aspect, profesorul francez Henri Guitton în lucrarea “La monnaie” caracteriza acest etalon ca fiind unul “aristocratic”.
Acest etalon a fost adoptat de puține țări și a avut o existență efemeră și a constituit prima formă de restrângere a convertibilității în aur. Prin adoptarea sa s-a încercat revenirea la situația de dinaintea războiului, lucru care nu a mai fost posibil.
Potrivit unor opinii- Martin Friedman- acest etalon ar fi constituit unul din factorii declanșatori crizei economice din anii 1929-1933.
Acest etalon, spre deosebire de etalonul aur-lingouri, a fost introdus într-un număr mai mare de țări și a avut o existență mai îndelungată. Potrivit unor opinii acesta ar fi fost introdus în urma Conferinței Monetare și Internaționale de la Genova din anul 1922, dar a fost extins la nivel mondial în urma acordurilor încheiate la Bretton-Woods în iulie 1944, iar alte opinii susțin că acest etalon ar fi fost utilizat de unele țări încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În aceste țări emisiunea bancnotelor era acoperită atât prin stocul de aur deținut de băncile centrale cât și prin devize și alte titluri de creanță deținute asupra străinătății. Spre exemplu, în România, legea monetară din anul 1882, prin care era instituit monometalismul-aur, prevedea ca acoperirea bancnotelor puse în circulație de Banca Națională să se poată face și în devize străine exprimate în lire sterline sau în mărci germane.
Aplicarea acestui etalon presupunea deținerea unei rezerve de mijloace de plată internaționale. Convertirea în aur a bancnotelor naționale se putea realiza indirect, prin cumpărarea de pe piață a devizelor și convertire ulterioară a acestora în țara de origine, unde moneda rămâne convertibilă în mod legal. Acest etalon a reprezentat prima abatere de la caracterul automat al etalonului aur-monedă pentru că nu mai există o legătură directă între bancnotele puse în circulație și stocul de metal prețios al băncii emitente. Teoretic, aceasta putea fi dispensată de obligația de a deține rezerve de aur atâta timp cât nu mai era obligată să convertească bancnotele în aur. Avantajul acestei abateri îl constituie posibilitatea adaptării mai elastice a masei monetare la cerințele economiei. “ Etalonul aur-devize a constituit o soluție pentru lărgirea circulației bănești fără lărgirea corespunzătoare a bazei de aur a emisiunii”. Cele mai importante monede de rezervă au fost lira sterlină și dolarul american, iar țările centru Anglia și SUA.
Acest etalon a proliferat în perioada interbelică drept soluție a situației create de criza economică din anii 1929-1933.
Acordurile de la Bretton-Woods
Criza economică mondială a determinat intensificarea preocupărilor pentru crearea unui sistem monetar internațional care să stimuleze dezvoltarea economică și schimburile dintre națiuni. În acest sens s-a organizat la Bretton-Woods, în SUA, între 1-22 iulie 1944 Conferința Monetară și Financiară Internațională, la care au participat reprezentanți a 44 de state.
La Bretton Woods s-au confruntat proiectele a două delegații:
Cea a Angliei, condusă de J.M. Keynes, care propunea crearea unei monede internaționale numită “bancor” și a unui mecanism internațional de compensație, care să asigure finanțarea dezechilibrelor balanțelor de plăți prin acordarea de credite în “bancor” de către țările excedentare.
Cea a Statelor Unite, condusă de H.D. White, care propunea extinderea și legiferarea pe plan internațional a principiilor etalonului aur-devize, prin formarea unui sistem care să aibă la bază atât aurul, cât și dolarul S.U.A.
Conferința de la Bretton Woods a adoptat, cu unele amendamente propunerile S.U.A., legiferând etalonul aur-devize. Aurul s-a menținut ca etalon și ca mijloc de rezervă și de plată în relațiile internaționale, utilizându-se în aceleași funcții ca dolarul. Prin această egalitate s-a lansat o nouă dispută istorică: cea dintre aur și dolar.
Sistemul Bretton Woods a prevăzut cadrul instituțional al funcționării sistemului monetar internațional prin înființarea Fondului Monetar Internațional, cu rolul de a supraveghea respectarea normelor de conduită monetară și de a gestiona rezerve monetare din care să acorde credite, în scopul acoperirii unor deficite ale balanțelor de plăți ale țărilor membre. De asemenea, avea ca obiective promovarea cooperării monetare internaționale, înlesnirea dezvoltării echilibrate a comerțului internațional, încurajarea politicii de stabilitate a cursurilor valutare.
Dintre prevederile acordurilor de la Bretton Woods, cele mai importante au fost:
-moneda națională a fiecărui stat membru trebuia să aibă o definiție legală (numită valoare paritară) calculată în aur sau în dolari americani;
-comerțul cu aur și monede între țările membre ale F.M.I. trebuia efectuat pe bază de anumite morme;
-țările membre trebuiau să realizeze un volum de rezerve monetare internaționale adecvate nevoilor de echilibrare a balanțelor de plăți, rezerve care să fie convertibile mai ales în dolari americani. Până în 1978, 25% din cota de participare a fiecărei țări la F.M.I. era vărsată în aur;
-autoritățile monetare americane asigurau convertibilitatea în aur a dolarilor deținuți de băncile centrale din celelate țări membre la prețul oficial de 35 dolari/uncie.
Între 1950-1970 pe plan internațional s-au manifestat două tendințe.
În primul rând, a avut loc un proces de redistribuire a rezervelor de aur monetar între țările capitaliste dezvoltate. Redistribuirea a luat amploare după ce în anul 1958 principalele monede vest-euopene au fost declarate convertibile. În vederea întăririi poziției propriilor monede, autoritățile țărilor vest-europene au acumulat importante rezerve de dolari pe care le-au transformat în aur, făcând uz de convertibilitatea dolarului în metal prețios.
În al doilea rând, poziția dolarului a slăbit continuu, ca urmare a deficitelor enorme ale balanței de plăți americane și a reducerii rezervelor de aur ale S.U.A., prin convertirea dolarilor deținuți de celelalte țări.
Crizele aur-dolar au cunoscut o amploare deosebită după anul 1960. Astfel, prin menținerea unui preț fix al aurului, concomitent cu creșterea inflației mondiale, metalul galben a devenit relativ mai ieftin.
În 1960 s-a declanșat prima “febră a aurului” din perioada postbelică.
În 1965 speculațiile au fost temperate pentru câțiva ani.
În 1967-1968 devalorizarea lirei sterline, a doua monedă de rezervă după dolar, a creat suspiciuni că și dolarul va fi devalorizat, cu aât mai mult cu cât economia americană începuse să se resimtă tot mai mult ca urmare a intensificării războiului din Vietnam.
În 1969 în cadrul primului amendament al statutului F.M.I. a fost instituit un activ de rezervă special: Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T. ).
În 1971 formarea pieței duble a aurului și dizolvarea “ pool-ului” metalului galben nu a rezolvat nici problema aurului, nici criza dolarului.
În 1973, ca urmare a presiunilor speculative, sistemul de cursuri centrale stabilit prin Acordul Smithsonian s-a prăbușit.
După ce în noiembrie 1973 s-a desființat sistemul pieței dublei, în aprilie 1974 țările membre ale C.E.E. au ajuns la un acird încheiat la Zeist, în Olanda, privind posibilitatea utilizării aurului în reglementările dintre băncile centrale comunitare.
În 1978 etalonul aur-devize este abandonat și se adopta un nou etalon.
CAPITOLUL II – CONCEPTE DE BAZĂ
2.1. ÎNSEMNĂTATEA BANILOR DE-A LUNGUL ISTORIEI
Principala intrebare care si-o pun specialisti este legata de natura banilor. Ei se intreaba ce sunt banii? Acestei intrebari i s-au dat mai multe raspunsuri. Clasicii economiei politice au demonstrat ca banii nu sunt altceva decat o marfa. Aceasta deoarece banii nu fac altceva decat sa indeplineasca un rol, respectiv ei sunt un echivalent general al valorii tuturor marfurilor si un instrument de schimb. Ei au aparut spontan in urma unui lung proces istoric de dezvoltare a schimbului. Alti specialisti considera banii a fi rodul unei conventii la care oamenii ar fi ajuns pentru a usura schimbul, sau ar fi o fictiune juridica, respectiv o creatie a ordinii de drept. " Banii sunt o conventie sociala artificiala . . . de indata ce bunurile pot fi cumparate sau vandute pe un lucru dat, publicul va consimti sa se foloseasca de el pentru cumparaturile si vanzarile sale. Oricat ar fi de paradoxal sau nu, banii sunt acceptati sau nu . . .pentru ca ei sunt acceptati." (Paul A. Samuelson)
Din alte puncte de vedere banii mai sunt considerati ca fiind un produs al schimbului de marfuri, investiti cu increderea tuturor posesorilor lor. Numai in aceste conditii banii sunt acceptati in societate. Banii sunt priviti ca fiind orice activ care este acceptat in tranzactia si in reglementarea schimbului si a datoriilor
Problema naturii banilor nu a fost inca pe deplin rezolvata. Discutiile intre specialisti continua, dar important este faptul ca toti subliniaza importanta banilor in societate:" noi identificam banii ca un element cheie pentru provocarea eficientei in productia si schimbul de produse si servicii. Banii ajuta la rezolvarea acestor probleme din cauza ca sunt un bun care are acceptarea generala ca mijloc de schimb" (Lloyd Atkinson ).
2.2. SCURTĂ CLASIFICARE A BANILOR
Economia de piață implică folosirea generalizată a banilor care, sub o formă sau alta, însoțesc orice acțiune economică. Rolul banilor este de o importanță covîrșitoare în economia de piață, fluxul sau mișcarea lor reprezentînd, așa cum sublinia profesorul Paul Samuelson „sîngele care irigă sistemul economic”.
Bani-marfă specifică, care joacă rolul de echivalent general și exprimă valoarea tuturor mărfurilor, indiferent de mărimea valorii lor.
Formele banilor:
a) Bani marfă- banii existenți sub forma bunurilor marfare, care într-o zonă economică îndeplinesc funcția de intermediar al schimbului și de măsură, de etalon general p/u celelalte bunuri economice.
Ulterior acest rol a fost preluat de metalele de preț, îndeosebi de aur.
b)Bani monedă metalică- bani confecționați din aur sau argint, care au reprezentat forma principală de existență a banilor pînă în sec. 19.
c)Bani de hîrtie-semne ale valorii făcute dintr-un material comun. Ei se împart în două categorii: bilete de bancă; bani de hîrtie propriu zis
Bancnotă- denumirea generală a banilor de hîrtie, semnele valorii emise de băncile centrale, care în procesul circulației înlocuiesc banii cu valoare deplină. Bancnotele au o dublă garanție:cambiile comerciale;stocul de metal prețios al băncii de emisiune
Bani creditari- semne bănești ce intermediază relațiile creditare ale agenților economici: cambii, bilete de ordin, trate, care pot fi incluse în categoria generală a polițelor.
Cartelă de credit- document bănesc care adeverește prezența la bancă a contului posesorului cartelei, ce oferă dreptul la procurarea mărfurilor în comerțul cu amănuntul fără bani în numerar.
Cec-ordin în scris al posesorului contului curent la bancă, care conține indicația de a plăti o sumă oarecare de bani unei anumite persoane.Paralel cu banii de hîrtie circulă și moneda metalică divizionară, ce a apărut din necesitatea realizării unor cumpărături mărunte.
d) Bani de cont – reprezintă depunerile din conturile bancare sau de la Băncile de Economii pe numele agenților economici.
e) Bani electronici – cartelă de la mijlocul sec.20-cartelă plastică „ultra rapidă” p-u operațiuni bănești efectuate cu ajutorul tehnicii electronice.
Unități de măsură ale greutății metalelor prețioase:
– carat-măsură generală a greutății p-u pietrele și metalele prețioase (un carat=0.2 g de aur).
– gran-parte a caratului=pentru pietrele prețioase cu 1.4 carate, pentru aur – 1.2 carate, pentru argint-1.18 carate.
Sistem monetar național-sistem de emisie și circulație a banilor în țară, stabilit legitim și care include denumirea unității bănești și tipurile ei,etalonul monetar, organele de stat ce reglementeză circulația banilor.
Etalon monetar – cantitate de aur aprobată de stat în țară în calitate de unitate bănească.
Rezervă de aur – cantitate de aur în lingouri și monedă, care aparține Băncii Centrale sau visteriei statului.
2.3. DE LA SISTEMUL MONETAR NAȚIONAL LA UN SISTEM MONETAR INTERNAȚIONAL
În literatura de specialitate, sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare și reglementare a circulației monetare dintr-o țară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.
Cu aceeași semnificație este utilizată definiția dată de academicianul Costin Kiritescu dupa care sistemul monetar național reprezintă „ansamblul normelor legale si al instituțiilor care reglementează, organizează și supraveghează relațiile bănești dintr-un stat”.
Apariția sistemelor monetare poate fi plasată, conform aprecierilor istoricilor monetari, atât în perioada antichității cât și a Evului mediu, însa toate sistemele monetare respective s-au caracterizat prin: fărâmițare, simplitate, deteriorarea monedei. Fărâmițarea, ca trasatura esențială, rezultă din descentralizarea baterii monedei și din lipsa de unitate a circulatiei monetare (fiecare monetarie situată în fiecare oraș al Greciei antice, de exemplu, batea proprie moneda). Simplitatea sistemului monetar rezultă din numarul insuficient de elemente ale acestuia. Deteriorarea monedei constă în uzura acesteia și posibilitățile de falsificare (prin reducerea continutului de metal prețios din care erau confecționate monedele).
Odata cu formarea statelor, acestea și-au asumat roluri monetare, respectiv rolul de a crea moneda, de a defini unitatea monetară, de a stabili paritatea metalica. Politica monetara a fiecărui stat, determinată de condițiile generale de dezvoltare ale acestuia, necesită existența unui sistem monetar unic, cu scopul de a asigura stabilitatea si elasticitatea sistemelor monetare. Astfel, sistemele monetare prezintă trăsături comune, generale, dar se particularizeaza în funcție de specificul național și al perioadei.
Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările monetare ale statului respectiv, din modul de organizare al circulației monetare, și trebuie să răspundă urmatoarelor probleme:
baza sistemului monetar
circulația monetară;
creația monetară;
dimensionarea cantității de bani necesară circulației;
organizarea relațiilor monetare ale unei țări cu străinătatea;
asigurarea stabilității sistemului monetar.
Astfel, la modul general, se consideră că un sistem monetar cuprinde urmatoarele elemente: a) metalul monetar; b) unitatea monetară; c) baterea și circulația monedei; d) emisiunea și circulația bancnotelor; e) emisiunea si circulația monedei scripturale.
a) Metalul monetar constituie baza sistemului monetar, în sensul că reprezintă metalul din care sunt confecționate monedele care circula în interiorul granițelor unui stat, putând fi reprezentat de aur, argint sau de ambele metale. Sistemele monetare bazate pe aceste metale monetare se numesc sisteme metaliste, în cadrul cărora se disting: sisteme monometaliste (bazate pe un singur metal monetar) si sisteme bimetaliste (bazate pe doua metale monetare).
b) Unitatea monetara este strâns legată de metalul folosit pentru baterea monedei și se caracterizeaza prin urmatoarele elemente definitorii: valoare paritara, paritate monetara. Valoarea paritara reprezintă cantitatea de metal prețios care se atribuie, prin lege, unei unități monetare. În anul 1933, de exemplu, 1$ era definit printr-o cantitate de 1,50463 gr aur, iar in anul 1934, 1$ reprezenta 0,888671 gr aur. Unitatea monetară națională a României, leul, a fost definită în 1867 printr-un, continut de 290 miligrame aur, iar din 1929 prin 9 miligrame aur. În funcție de evoluția etalonului monetar, valoarea paritară a fost definită fie in aur, fie printr-o altă monedă (în perioada etalonului aur-devize).
Odată cu înființarea monedei cos DST, prevazută în statutul (FMI din 1969), a existat posibilitatea definirii valorii paritare, prin raportarea unei monede la DST (1 DST = 1,356 $ sau 1 $ = 0,7374 DST).
Paritatea monetară reprezintă raportul valoric dintre două unități monetare. Dacă în anul 1968, lira sterlină era definită prin 1 ₤ = 2,13281 gr aur, iar dolarul reprezintă 1 $ = 0,888671 gr aur, atunci paritatea monetară era dată de raportul:
2 ,13281 gr aur/ £ 2 , 39 $/ £ 0,888671 gr aur/$
Astfel, unitatea monetară, conferă banilor dintr-o țară, caracter național, respectiv „uniforma națională” pe care o îmbracă acestia.
c) Baterea și circulația monedei ca element al sistemului monetar cuprinde baterea: monedelor cu valoare intrinsecă (confecționate din aur și argint) cât și a celor fără valoaredeplină (confecționate din aliaje de metale neprețioase, zinc, aluminiu). În condițiile în care monedele erau bătute din metale prețioase (aur, în special) se asigură reglarea spontană a cantității de monedă în funcție de necesitățile economiei, fără supravegherea evoluției cantității de metal prețios, ceea ce conducea la cheltuieli considerabile ale funcționarii unui asemenea sistem. Treptat, în circulație, monedele cu valoare integrală au fost înlocuite cu monede din metale comune, iar dupa primul razboi mondial monedele din metale prețioase au fost eliminate complet din circulație.
d) Emisiunea bancnotelor este reglementată la nivelul fiecărei țări și vizează aspecte referitoare la emisiune și la relațiile dintre banca centrală și băncile comerciale, cu scopul dimensionării corecte a masei monetare. Preocupările pe aceasta linie, în cadrul unui sistem monetar, decurg din esență bancnotelor, care sunt înscrisuri ale băncilor de emisiune și întrunesc anumite caracteristici:
convertibilitatea în metalul monetar;
valabilitate pe întreg teritoriul unei tări;
moneda reprezentativă (fiduciară).
În concluzie, deși sistemele monetare naționale contemporane nu se mai confruntă cu probleme specifice monedelor din metale prețioase sau bancnotelor convertibile în aur, sunt necesare totuși reglementări prin care să fie stabilite instrumentele de intervenție în domeniul monetar și modul de utilizare al acestora de catre instituțiile monetare.
Prin legea din 1867, în România se instituie primul sistem monetar național, caracterizat prin urmatoarele elemente:
a fost un sistem bimetalist, în cadrul căruia moneda era definită în funcție de aur și argint, raportul de valoare dintre cele doua metale fiind de 1/14,38;
moneda națională, leul, era împărțită în 100 subdiviziuni, numite bani;
pe teritoriul României erau acceptate, în circulație, monedele de aur și argint ale țărilor Uniunii Monetare Latine (Franta, Belgia, Italia, Grecia, Elveția), având atributele unei monede legale. Până la înființarea Băncii Naționale a României, în anul 1880, circulația monetară s-a definit prin circulația monedelor metalice românești, din arama și argint, a monedelor Uniunii Monetare Latine și a rublelor rusești din argint, după Războiul de Independența
Moneda de hârtie s-a concretizat în bilete ipotecare emise de către statul român pentru acoperirea cheltuielilor generate de razboi. Aceste bilete ipotecare nu reprezentau bancnote propriu-zise, întrucat emisiunea lor era garantată cu valoarea bunurilor și proprietăților statului iar retragerea din circulație urma a se realiza prin contracararea unor împrumuturi interne. Înființarea, în anul 1880, a Băncii Naționale a României antrenează o serie de efecte favorabile funcționării sistemului monetar național. Conform rolului de instituție de emisiune, Banca Națională a României a emis primele bancnote, pentru care s-a practicat acoperirea în aur și argint (în primii 5 ani de activitate, Banca Națională a României a emis peste 100 milioane lei bancnote + 50 milioane lei in monede de argint). Trecerea la monometalismul aur (prin Legea din 1889) are drept efect trecerea leului la convertibilitatea deplină și nelimitată în aur. Leul este definit numai în aur:
1 leu = 0,3226 grame cu titlu 900‰ .
Funcționarea acestui sistem a asigurat stabilitatea monetară și reglarea spontană a cantității de bani în circulație. În perioada primului război mondial, au fost emise bancnote pentru acoperirea cheltuielilor statului, garantate cu bonuri de tezaur, urmând ca la încheierea acestuia, România să se confrunte atât cu fenomene inflaționiste specifice și celorlalte țări, cât și cu probleme imediate după război. Între 1918 – 1923 inflația s-a concretizat într-o creștere de aproape 8000 ori a indicelui general al prețurilor ca și în deteriorarea ratelor de schimb între leu și valutele internaționale (in 1924, 1 $ = 280) lei, fără a se înregistra valorile din țările vecine.
Ca rezultat al unificării din 1918, monedele ce aparțineau teritoriilor istorice, precum rublele Romanov și coroanele austro – ungare trebuiau retrase din circulație, prin schimbarea propriu-zisă a acestora cu bancnote ale BNR. Pentru soluționarea problemei a fost propusș unificarea monetară aplicată cu începere din anul 1920, operațiune prin care au fost retrase din circulatie monedele amintite, precum și „leii” emiși de către Germania în timpul ocupației și garantați cu un depozit fictiv (la o banca din Berlin). În cadrul procesului de unificare s-a realizat o emisiune suplimentară de bancnote de 7,5 miliarde lei.
Un alt moment important în evoluția și funcționarea sistemului monetar național îl reprezintă încercarea de soluționare a inflației din anul 1925, măsură adoptată fiind aceea a revalorizării monedei naționale. Această încercare nu a condus la rezultatele scontate și nu a putut opri procesul de depreciere a leului. Reforma monetară din anul 1929 și-a propus, ca scop, rezolvarea problemei inflației, prin stabilizare monetară. În cadrul acestei reforme, conținutul în aur al leului era stabilit la 10 mg aur (de 32,26 ori mai puțin față de ultima definire din anul 1914), iar convertibilitatea bancnotei este limitată și opereaza potrivit sistemului etalon aur – devize. În circulație rămân numai bancnotele și monedele din metale obișnuite, fiind eliminate monedele de aur și argint. Banca Națională a României a realizat, în această perioada operatiuni de „open market” prin care au fost tranzacționate bonuri de casa. De asemenea, în anul 1929, Banca Națională a României a majorat taxa scontului cu 9% având ca efect scumpirea creditelor, iar ulterior, ca urmare a presiunilor politice, nivelul acesteia s-a redus, astfel încât rata dobânzii practicate de bănci să nu depășească cu mai mult de 6% taxa oficială a scontului.
În perioada crizei 1929 – 1933 și în cea urmatoare, s-au manifestat efecte puternice care au afectat reforma din 1929; leul se depreciază accentuat: cererile de devize pentru nevoile statului nu mai pot fi acoperite, prețurile înregistrează creșteri considerabile, procentul de creștere al acestora situându-se la nivelul de 345,6% comparativ cu cel de sporire al masei monetare (306%). Cel de-al doilea Război Mondial antrenează cheltuieli guvernamentale considerabile (9 miliarde lei in 1940; 95 miliarde lei in 1944), ceea ce justifică măsura de deflatie adoptată în decembrie 1944, și concretizată în vânzarea aurului. Astfel a fost retrasă 16% din cantitatea de moneda aflată în circulație, respectiv 65 miliarde lei. Cu toate acestea, procesul de depreciere al leului a continuat, situație concretizată în creșterea prețurilor (de peste 8.300 ori în 1947 față de 1938), dar și în devalorizarea față de dolarul american (de peste 16.500 ori).
Dintre evenimentele care au marcat evoluția sistemului monetar național al României rețin atenția cele referitoare la reforma sistemului bancar care a demarat in anul 1990. Până în acest moment pot fi identificate două perioade principale după momentul 1954, astfel:
perioada anilor '60 și '70, concretizată prin stabilitatea monedei și menținerea constantă a puterii de cumparare;
perioada anilor '80 în decursul căreia se manifestă procese inflaționiste „mascate”, ca premise ale inflației specifice anilor după 1990.
În contextul reformei sistemului financiar bancar, demarată după anul 1989 rețin atentia coordonatele procesului de macro-stabilizare: reducerea ratei inflației; stoparea demonetizării economiei și a procesului de dolarizare, îmbunătățirea nivelului de rezerve internaționale în cadrul sistemului bancar; liberalizarea cursului de schimb.
Cel mai important domeniu care a fost supus procesului de reformă și restructurare îl reprezintă sistemul bancar. De asemenea, ca autoritate monetară, Banca Națională a României care formulează și conduce obiectivele politicii monetare, urmărind stabilitatea monedei naționale, a parcurs momente importante, cu efecte asupra funcționării sistemului monetar național.
Sistemul monetar internațional se bazează pe reguli care provin în mod direct din practicile comerciale impuse de către state. Aceste reguli trebuie să definească : un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede; aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face față progresului comerțului internațional;un sistem de rezervă care conferă diferitelor națiuni participante la schimb mijloacele de plată ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare între cantitățile de devize intrate și ieșite din țară; mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanței de plăți curente , conservate pe termen mediu sau lung.
Un sistem monetar internațional trebuie să asigure convertibilitatea monedelor și anume posibilitatea de a schimba moneda naționala contra aurului sau devizelor. Există reguli de conversiune admise de toate statele, modul de convertibilitate depinzând cu strictețe de regimul de schimb ales. Convertibilitatea poate fi garantată de către autoritațile publice (convertibilitate instituționalizată, în schimburile fixe); banca centrală care a emis moneda se angajează să o livreze sau să o răscumpere în cantități nelimitate. Convertibilitatea poate fi întreținută și în cadrul pieței ( convertibilitatea comercială , în schimburile flotante).
Mitul reparațiilor de război determină numeroase guverne să spere a menține paritatea monedei lor la nivelul de dinainte de război, sau cel putin a realiza o întoarcere rapidă la etalonul aur.
a. Germania
Hiperinflația de după război conduce la prabușirea monedei : un dolar ajunge la 4,2 miliarde de marci în 1923! Această situație se modifică în anul următor prin crearea mărcii ( Reichsmark) de către Hjalmar Schacht , moneda a cărei valoare în aur este aceeași cu cea a vechii mărci.Marca este garantată în proporție de 40 % prin rezervele de devize și aur ale băncii centrale. Astfel Germania este una din primele țări europene ce se întoarce la etalonul aur.
b. Marea Britanie
Un grup de experți, Comitetul Cunliffe cere în 1918 ca lira să-și redobândească pe plan extern puterea de cumpărare din 1914. Era vorba de a susține activitatea bancherilor britanici: operațiunile financiare bazate pe încredere , experții fiind de părere că sporirea deținătorilor straini de lire sterline semnifica condamnarea la moarte a poziției Londrei în folosul New York-ului. Acestă poziție se explica si prin faptul că în balanța plăților , veniturile capitalurilor plasate în străinătate acopereau deficitul balanței comerciale; astfel guvernul englez nu avea interesul să reducă o parte a acestor creanțe printr-o devalorizare.
Lira sterlină redevine convertibilă în anul 1925, cu o paritate identică cu cea de dinainte de război. Atunci când prețurile erau cu 70% mai ridicate ca în 1914. Deși satisfăcea amorul propriu al englezilor această măsură a fost sinucigașă pe plan economic. Caracterul supraevalut al lirei a afectat puternic exporturile engleze și a împiedicat Marea Britanie să profite de pe urma expansiunii economice mondiale din anii 1925-1929. Acestă politică condusă de ministrul de finanțe W. Churchill , a fost criticată de Keynes într-un violent pamflet , „ Consecințele economice ale D-lui Churchill „ 1925.
c. Franța
Ca urmare a eșecului Cartelului stângii , confruntat cu o inflație foarte puternică , moștenită din timpul războiului și cu o gravă criză a finanțelor publice , prăbușirea francului atinge paroxismul în iulie 1924, când o liră valorează 240 franci față de 25 de franci înainte de 1914.Raymond Poincare s-a angajat atunci într-o politică de stabilizare financiară. El incredințează amortizarea si consolidarea bonurilor Aparării Naționale Casei autonome de amortizare , dotată cu resurse proprii ( taxele pe tutun în mod special) ce au pus-o la adapost de criza de încredere a purtătorilor
d. Japonia
Guvernul a căutat mai întâi să mențină Gold Exchange Standard. Ministrul de finanțe Inoue Junnosuke , a ales o politică de deflație ( scăderea salariilor , reducerea creditelor acordate întreprinderilor) pentru a apăra anumite părți din piața japoneză.Acestă politică a condus la o criză financiară și la importante scurgeri de metal prețios.
După cum era evident, lunga istorie a omenirii nu este altceva decât o continua luptă pentru resurse și, implicit, putere. Multe populații destul de dezavantajate la acest moment, sau chiar unele deosebit de avantajate, lansează apeluri de ură, dezordine s.a. pe baza unor urmări directe ale "Momentului Bretton Woods" îndreptate fie asupra Statelor Unite, fie asupra Marii Britanii, fie asupra Germaniei, etc.. Totul, dar absolut totul, nu este decât inconstiența neputinței si inconsecvenței celor care acuză.
Experții americani și englezi au inițiat convorbiri despre viitoareaordine monetara postbelică încă din anul 1943, care au stat la baza discuțiilor preliminare ale Conferintei convocată la inițiativa SUA la Bretton Woods (în statul american New Hampshire), la 1 iulie 1944, la care au participat delegați din 44 de state.
De ce, inițial, numai ei? Simplu:
– erau aliati,
– Europa, Rusia, s.a. nu mai existau din punct de vedere economic, financiar sau cum se dorește privit,
– oricine ar fi făcut ca ei, atât timp cât americanii erau în plină dezvoltare economică, resursele de aur, devize, etc. le aveau nu intacte și imens sporite, iar britanicii, fosta putere financiară a lumii, care "dicta" indirect etaloanele monetare, se afla în prag de colaps și dorea să nu piarda trenul istoriei (alianța cu SUA).
De ce, la Bretton Woods, tot numai ei (cu referire la câstigători)?
Simplu:
– ceilalți "44" practic nu existau unica forță a momentului, în "persoana Rusiei" s-a mulțumit cu crearea visului stalinist al "puterii comuniste", având alte planuri care s-au întrupat mult mai târziu în sistemul monetar al rublei (ulterior dispariției "marelui ideolog" care știa sa lupte și sa intrige, fără vreo legatură la economie).
La Bretton Woods, americanii au început prin a propune un sistem monetar bazat pe aur, în special datorită faptului că ei dețineau peste 60 % din rezerva de aur occidentală. Britanicii, a căror delegație era condusă de renumitul J.M. Keynes, au propus crearea unei bănci mondiale și a unei monede internaționale (bancor-ul sau bancaurul) în ideea de a elimina total aurul din circulație și a da o sansă Marii Britanii, chiar și înaintea SUA.
"Inteligenții" americani s-au trezit și au sesizat "pierderea de teren" ("spectatorii" – restul delegațiilor – au fost destul de acord cu aceasta idee în special datorita faptului că se aflau in poziții similare Marii Britanii) dar, având în vedere experiența acumulată de ei în perioada "Marii Depresiuni Economice", nu au refuzat ideea și au venit cu o contrapropunere de a se crea o moneda internațională (unitas-ul) care sa aibă la bază tot marea lor rezerva de aur (peste doua treimi din rezerva monetară internatională).
Ambele proiecte, atât cel britanic cât și cel american se bazau pe tot amintita "inerție de sistem", având o bază comună în:
– adoptarea unui sistem de cursuri fixe care să nu se bazeze pe deflație (asemănător celui existent până în 1914);
– crearea unui organism internațional care să aibă misiunea să acorde împrumuturi statelor ce ar fi înregistrat deficite ale balanțelor de plăți (de unde au și apărut dezacordurile dintre SUA și Marea Britanie, din cauza atât a naturii instituției nou create și a modului de apărare a paritaților fixe între monede cât și a dorinței de supremație a monedei proprii – istorica lira sterlină contra puternicului dolar).
Cine a câstigat? S-ar putea spune că "spectatorii"… Ei se aflau în poziția ingrată de a găsi o soluție de viabilitate a monedelor proprii în opoziție directă cu pericolul sovietic (Este chiar atât de greu de intuit ce s-ar fi intamplat în cazul retragerii americane de pe teritoriu european?) dar și cu faptul că SUA avea un portofoliu important de creanțe asupra statelor cărora le furnizaseră armament și resurse în cursul războiului. S-ar putea spune că americanii… Bretton Woods este similar cu recunoasterea supremației monetare americane, poziția SUA având câștig de cauză datorită conjuncturii în care se desfășurau negocierile. Cine știe cu adevărat?
Cert este că, pentru prima dată, s-a adoptat un Sistem Monetar cu vocație mondială și s-a organizat cadrul instituționalizat pentru sprijinirea și supravegherea aplicării acestui sistem, mai ales ca urmare a creării Fondului Monetar Internațional (FMI). Aceste reglementări și instituționalizări s-au situat in contextul mai larg al căutarilor pentru colaborare între națiuni în domeniul relațiilor internaționale, fiind o încercare, în general pozitivă, de cooperare internațională într-o problema nevralgică și de importanță esentială pentru economia mondială, cu toate că a conținut neajunsuri destul de majore (care au dus la situația actuală de prelungita instabilitate financiar-monetară internațională – neajunsuri datorate atât modului cum au fost concepute unele componente ale sistemului cât și nerealizării principiilor de bază ale acestuia).
Sistemul Monetar Internațional preconizat la Bretton Woods a facilitat crearea unui mecanism efectiv de decontări multilaterale, s-au liberalizat într-o măsură importantă mișcările de capital, s-au asigurat pentru un timp mijloacele de plată și credit, facilitându-se pe aceasta bază dezvoltarea economică în țările participante și a schimburilor comerciale internaționale.
Într-un sistem monetar, rolul esențial îl deține etalonul, elementul fundamental de referință pentru monedele naționale, la Bretton Woods stabilindu-se ca etalon monetar aurul si dolarul american, dar, treptat, unicul etalon ramânând dolarul. Dolarul devine un ban național de credit, convertibil inițial în aur, dar numai în relațiile oficiale externe, fiind declarat "de facto" "la fel de bun ca aurul" iar, ulterior, ca fiind "mai bun ca aurul", ceea ce i-a consacrat ascensiunea ca monedă internațională.
Rolul internațional al dolarului însemnă că, în moneda națională a SUA se constituie rezervele valutare ale altor state, se exprimă prețurile mondiale, se derulează cea mai mare parte a plăților internaționale, se acordă credite externe sau se efectueaza investiții în străinătate, ceea ce reprezintă un considerabil avantaj pentru economia și pentru firmele americane.
Cam nedrept pentru restul statelor, nu-i așa? Sau totul este o aparență?
Marea Britanie, marea putere colonială, nu era nimic altceva decât o putere a armelor și exploatării resurselor necuvenite. Cumplit dar adevarat (Nu uitați niciodată că oricine ar fi făcut ca ei, martoră fiind istoria umană!).
Asemenea puteri au mai fost și Franța, Germania, Spania, Portugalia, Italia,
Turcia, dar, contrar lor, britanicii au fost ceva mai practici, mai inteligenți. Să ne amintim de faptul că ei au startat revoluția industrială și au generat noul progres general al omenirii. Celelalte state s-au complăcut în "marea lor putere" dar, cu trecerea timpului, au "importat" revoluția industrială și tot ceea ce implica ea (mari mișcări monetare, relații
internaționale, etc.).
SUA este principala beneficiară a spiritului britanic, în special datorită faptului că a fost colonie britanică cât și, ulterior, datorită faptului că totul a fost clădit în aceasta țară pe "normele intereselor umane" (termen relativ acceptabil la ideea de economie de piață), fără a mai lua in calcul si abundența resurselor naturale.
Dintre statele europene, pe lângă Marea Britanie, a excelat Germania, clădită pe oameni pe cât de muncitori pe atât de dornici de putere.
Inițial, componența stăpânitoare a "dulcelui sistem colonial" a ajuns în situația în care dezvoltarea economică și spiritul întreprinzător să o aducă în poziția ciudat de reală de a solicita stăpânirea lumii (în strânsă competiție cu statele relativ suverane ale momentului). Și așa a venit primul razboi mondial… Apoi al doilea… Apoi actualul razboi economico-financiar inițiat de geniul japonez și adoptat apoi de toți cei care iși permit (în special Germania care și-a dat seama că trebuia să cucereasca financiar, tehnologic, etc. lumea si nu cu puterea armelor si a lagărelor de concentrare).
Celelalte state europene, chiar dacă s-ar gasi cineva să acuze o oarecare nedreptate "de poziție" niciuna nu a fost mai "răsarită". Franța, o mare putere a momentului, a avut doar genii ale momentului care o mai "săltau" din când în când, baza puterii fiind tot exploatarea coloniala (și, ulterior, tradițiile create). Italia, bazându-se pe vechiul Imperiu Roman si tradițiile induse de acesta… tot o putere colonială, în ciuda inteligenței și culturii acesteia. Spania si Portugalia, Turcia, care dețineau resurse enorme,… au fost și au rămas tot puteri coloniale, fără o legătură la evoluția vieții din jurul lor, sufocăndu-se și devenind… ceea ce au fost, deoarece sunt semne de trezire. Si comentariile ar putea continua. Echilibrul vieții de zi cu zi certifica afirmațiile anterioare, totul fiind o lupta surdă a intereselor de unde va câștiga doar cel puternic sau, cel mult, și cel favorizat.
Ar fi cazul să oprim aceste comentarii născute din dorința de a se
sesiza ca pe cât de condamnat este SUA pentru "sistemul Bretton Woods" pe atât este de admirat, și, pe cât de mult este condamnata SUA, cu atât mai mult merită condamnați cei care o fac ascunzându-și incapacitatea, prostia, vulnerabilitatea. Oricine ar fi facut asemenea lor. Revenind la istoricul sistemului monetar ajungem la momentul anului 1971 când s-a suspendat convertibilitatea în aur a dolarului american
trecându-se, de fapt, la demonetizarea aurului.
Din acest moment expansiunea dolarului practic nu mai avea limite. Economia americană, folosind moneda proprie, atât pe plan intern cât și pe plan extern, nu cunoaște restricțiile lipsei de valută și poate promova pe arena mondială o politică expansionistă prin intermediul monedei.
Situația a generat (și încă generează) o serie de consecințe cum ar fi faptul că, asigurarea banilor necesari schimburilor internaționale presupune cantități mari de dolari circulând în afara economiei americane, adică un deficit economic al balanței de plăți a SUA, iar corectarea acestui deficit ar lipsi economia mondială de resursele banești necesare. Acest lucru a permis la SUA să iși permită să mențină aceste deficite (comparativ cu celelalte state pentru care acest lucru este un semn de alertă, fiind necesare eforturi de corectare și de achitare a datoriilor) si să consume mai mult decât produc pentru a "asigura" dolarii utilizați în schimburile internaționale (acest lucru a fost descris ca fiind "secretul deficitului fără lacrimi, care permite să iei fără să dai, sa acorzi credite fără sa te imprumuți si să primești fără să platești", țările lumii fiind să aleagă "sau lichiditate internațională sau echilibrul balanței americane").
CAPITOLUL III – ASPECTE PRIVIND TEORIA MONETARĂ
3.1. TEORII ASUPRA BANILOR
Într-o economie complexă devine dificilă trasarea unei frontiere între așa numitele active monetare și alte active. Această diferențiere este realizată în funcție de gradul de lichiditate ce caracterizează diferitele active.
Lichiditatea unui activ este apreciată în funcție de costurile preschimbarii acestuia în monedă sau cu alte active. Un activ este mai lichid decât altul dacă oferă posesorului posibilitatea de a obține cu mai multă ușurință, în comparație cu celălalt activ, bani sau bunuri în schimbul său.
Monedele metalice și bancnotele sunt active cu lichiditate perfectă, automobilul personal nu este un activ monetar, însă între aceste doua extreme sunt poziționate o multitudine de alte active, diferențiate în funcție de gradul lor de lichiditate. Compoziția portofoliului de active a oricărei persoane poate fi analizată în funcție de lichiditatea fiecărui activ. Cererea de bani reprezintă un activ lichid de excelență.
Agregatul monetar desemnează, în contextul Sistemului Contabilității Naționale, o parte constitutivă a masei monetare si semimonetare, parte autonomizată prin funcțiile ei specifice, prin agenții specializați care emit instrumentele de schimb și de plată, prin instituțiile bancar-financiare care le gestionază, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
De-a lungul timpului, s-au conturat doua componente ale masei monetare, care se deosebesc cantitativ intre ele:
disponibilitățile banești propriu-zise (bani cash, bani lichizi), instrumente care se caracterizează prin lichiditate perfectă.
disponibilități semimonetare („aprope bani”), acele instrumente monetare care pot fi transformate în bani lichizi sau pot îndeplini funcțiile acestora. Efectuarea operațiunilor de transformare presupune consum de timp, uneori și așteptare. De regulă transformările respecive nu sunt însoțite de pericolul diminuăii activului inițial.
3.1.1. TEORIA CANTITATIVĂ
Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model simplu ce conține următoarele elemente:
M – reprezintă masa monetară în circulație la nivelul unei economii
Y- reprezintă producția totală sau produsul național brut real
V – reprezintă viteza de circulație a banilor
P – reprezintă nivelul general al prețurilor
Modelul arată că economiștii clasici au privit cererea de bani în termenii ecuației schimbului:
M*V = P*Y
Relația cauzală fundamentală subliniată de teoria cantitativă a banilor în cadrul ecuației schimbului este cea dintre M și P: modificarea masei monetare determină modificarea în relație directă a niveluli general al prețurilor. Considerând viteza de circulație a banilor ca fiind constantă, teoria cantitativă clasică mai este denumită “ teoria cantitativă a banilor în variantă statică”.
1. Teoria cantitativă a banilor în variana statică are următoarele coordonate:
viteza de circulație a banilor invariabilă
producția totală nu este modificată ca urmare a modificării masei monetare
modificarea masei monetare face ca indifferent de termen, să se modifice nivelul, general al prețurilor P în relație direct proporțională.
2. Noua teorie cantitativă a banilor care formează nucleul modelului monetarist,
denumita și „teoria cantitativă în variantă dinamică”, are ca principal element analiza cererii de bani. Analiza monetaristă realizează o disjuncție intre cererea de bani a întreprinderilor și cererea de bani a populației. Teoria presupune că viteza de circulație se modifică sub influența cererii de bani, care se schimbă în functie de evoluția determinanților sai extramonetari.
Teoria cantitativă a banilor reformulată se bazează pe următoarelor coordonate:
viteza de circulație a banilor ese variabilă, dar ea nu variază în relație inversă cu M, ci mi degrabă în relație directă – crește M, crește și v, scade M, scade și v
producția totală se poate modifica în urma variației masei monetare numai pe termen scurt
modificarea masei monetare determina schimabarea:
pe termen scurt, în relație directă, atât a prețurilor cât și a producție totală
pe termen lung, în relație direct proporțională, numai a prețurilor.
Din moment ce banii îndeplinesc doar funcția de mijloc de schimb, nu una de natură productivă, orice cantitate de bani la fel de bună ca oricare alta, cu condiția să fie constantă. Nu are nici o importanță cat de mare sa de mică este cantitatea de bani în raport cu cantitatea de bunuri tranzacționată prin intermediu acesteia. De astfel, o asemea comparație este imposibilă: este ca și cum s-ar compara timpul cu spațiul. În consecință, în legătură cu banii nu exsistă ceva de tipul „prea mult” sau „prea puțin” – adică masa monetară în exces sau deficitară.
Oricare ar fi stocul monetar, beneficiile monedei ca mijloc de schimb înseamnă întotdeauna utilizarea integrală a cantității de bani existente pentru tranzacționarea bunurilor existente. Nu există nici un criteriu științific potrivit caruia sa se poată argumenta dacă intermedierea schimburilor cu bunurilor economice existente intr-o economie se desfășoară mai bine atunci când stocul monetar este ipotetic de 600 mld $, comparativ cu situațiile în care aceleași bunuri ar fi tranzacționate, de exemplu, prin intermediu a 1200 mld. lei, 2000 mil. yeni sau 700 mld euro.
În orice moment cantitatea de bani existentă în economie nu poate fi diminuată sau exstinsă altfel decât prin diminuarea sau cresterea deținerilor de bani ale unor persoane ceea ce înseamnă avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții. De exemplu, expansiunea monetară face ca persoanele care ajung primele în posesia cantității suplimentare de monedă să beneficieze de o putere de cumpărare suplimentare de monedă să beneficieze de o putere de cumpărare suplimentară, reflectată în bunurile suplimentare ce pot fi achiziționate.
3.1.2. ALTE TEORII
Teoria preferenței pentru lichiditate constituie explicarea rate dobânzii furnizată de J. M. Keynes în lucrarea “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru a dobânzii și a banilor”. Potrivit acestei teorii, rata dobânzii asigura realizarea echilibrului pieței monetare, adică a egalității dintre ofert și cererea de bani. În teoria keynesiană, rata dobânzii apare ca fiind determinată de cererea de bani motivată speculativ și de factorul determinant al volumului investițiilor. În realitate, abordarea se concretizează în faptul că cererea de bani nu constituie elementul determinant al ratei dobânzii, ci mai degrabă crerea de bani este determinantă de aceasta. În această perspectivă, rata dobânzii nu este variabila dependentă de cererea de bani, ci mai degrabă variabila independentă.
Teoria preferinței pentru lichiditate este o teorie a ratei dobânzii pe termen scurt. Ea permite înțelegerea modului în care politica monetară exercită influețe asupra performanțelor economiei prin intermediul cererii agregate.
3.2. CONCEPTE PRIVIIND MASA MONETARĂ
Masa monetară reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor bănesti existente în economia unei țări la un moment dat, sau ca medie pe o anumită perioadă; este un indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanțului centralizat
al întregului sistem bancar dintr-o țară, după deducerea operațiilor duble dintre banci.
Deținătorii de monedă aparțin atât sectorului bancar, cât si celui nebancar. Sectorul bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care dețin rezerve în moneda băncii centrale (bilete și depozite în cont curent), iar sectorul nebancar al
economiei este constituit din agenții economici și populație, care dețin bancnote, monedă metalică și depozite în conturile curente la băncile comerciale. Rezultă că masa monetară este constituita dintr-un stoc de creanțe asupra bancilor, creante aflate în posesia utilizatorilor de monedă.
Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare mijloacele bănești existente în conturile clienților, plus numerarul în circulație, respectiv, elementele din pasivul băncilor comerciale și cele ale băncii centrale.
În schema urmatoare sunt prezentate relațiile de corespondență care se stabilesc între deținătorii și utilizatorii de moneda în cadrul economiei.
AGENȚI ECONOMICI ȘI POPULAȚIE
2A – Depozite în conturi
curente la banci
comerciale.
1A – Bilete(monede) la
banca centrală.
BĂNCI COMERCIALE
4A – Depozite în conturi 2P – Depozite la vedere
curente la banca ale agenților economici
centrală și ale populației
3A – Bilete(monede) în
banca centrală
BANCA CENTRALĂ
Aur 4P – Depozite la vedere ale
Devize bancilor comerciale
Credite acordate 3P – Bilete(monede) ale
statului băncilor comerciale
– Portof. de efecte 1P – Bilete(monede) ale
comerciale agenților economici și
populație
Astfel, măsurarea masei monetare se poate realiza prin urmatoarele două modalități:
1. prin însumarea cantităților de monedă care figurează în activul participanților din
economie: Mm = 1A + 2A + 3A + 4A
2. prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul bilanțului băncilor comerciale și în
pasivul Băncii Centrale: Mm = 1P + 2P + 3P + 4P
Identitatea contabilă care se manifestă între aceste componente demonstrează că, la nivelul economiei, creanțele monetare asupra băncilor sunt egale cu datoriile, respectiv cu angajamentele acestora.
Indicatori de structurare a masei monetare
Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei monetare se recurge la structurarea acesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor și a agregatelor monetare.
Delimitarea componentelor masei monetare din circulație se realizează după urmatoarele
criterii, utilizate în statistica monetară internațională.
A. sfera pe care o servește masa monetară
B. natura social economică a deținătorilor de monedă
C. rotația și rolul diferitelor componente ale masei monetare
D. gradul de lichiditate al diferitelor componente
A. Din punct de vedere al sferei, masa monetară poate fi analizată ca monedă scripturala (bani de cont) și numerar. Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare sau asupra populației, sau ca numerar în casieriile agenților economici și ale instituțiilor.
B. Din punct de vedere al deținătorilor, se disting:
-mijloace bănești (monede) ce aparțin sectorului public;
-mijloace bănești ale sectorului privat.
C. Din punct de vedere al rotației și al importanței, se disting:
-mijloace bănești cu circulație curentă;
-mijloace bănești economisite;
-alte mijloace bănești.
D. Din punct de vedere al lichidității se disting:
-lichidități primare
-lichidități secundare
-lichidități terțiare
Criteriul lichidității este facultativ, în sensul că nu îl folosesc toate țările. Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autoritățile monetare, ținând seama de trei criterii principale:
• – eficacitatea agregatelor monetare
• – caracterul controlabil
• – disponibilitatea statistică.
Eficacitatea agregatelor monetare se interpretează în funcție de capacitatea acestora de a se constitui în obiective intermediare ale politicii monetare. Acestea trebuie să ofere informații complexe și să atragă atenția asupra evoluției comportamentului agenților economici.
Ca tendință generală, se constată că autoritățile monetare acceptă mai multe agregate monetare, fixând tot atâtea obiective câte agregate sunt create. Evoluția agregatelor monetare nu este influențată numai de comportamentul agenților economici și al populației, dar și de modificările reglementărilor în vigoare.
Caracterul controlabil al agregatelor monetare evidențiază influența pe care o poate exercita autoritatea monetară atunci când se constată ca evoluția unui agregat nu este corespunzatoare și se încearcă corijarea acestuia.
Disponibilitatea statistică desemnează calitatea agregatului monetar de a fi rapid
disponibil și în măsura de a permite autorităților monetare o reacție rapida. În general, se
recomandă agregate mai restrânse, mai usor de calculat. Exemplele urmatoare demonstreaza ca numarul agregatelor difera în functie de obiectivele politicii monetare.
Astfel, în SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în cinci agregate:
M1 = numerar în circulație (în afara sistemului bancar) și depozite la vedere;
M2 = M1 + depozite la termen la bancile comerciale;
M3 = M2 + depozite la termen la băncile populare și la casele de economii;
M4 = M3 + certificate de depozit negociabile;
M5 = M4 + certificate de depozit de mare valoare.
În Franta:
M1 = numerar în circulație + soldul conturilor la vedere;
M2 = M1 + plasamente la vedere + conturile de economii pentru locuințe;
M3 = M2 + active monetare ale rezidenților + depozite la vedere + bonuri de casa +
certificate de depozit.
La modul general, se poate aprecia că:
agregatul M1 regrupeaza toate mijloacele de plată efective și depunerile în conturi curente, deci toate mijloacele bănești cu circulație curentă;
agregatul M2 este mai cuprinzător și include în afara de M1 ansamblul plasamentelor la termen în vederea economisirii, posibil a fi transformate în lichiditati, într-un anumit
interval de timp;
agregatul M3 include pe lânga M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura cărora se afla certificatele de depozite, bonurile de casa.
Dacă se utilizează criteriul lichidității, se poate construi agregatul L, care înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe termen mediu și lung, care pot fi transformate mai lent în lichidități. Indiferent de numărul agregatelor utilizate, componenta M1 a masei monetare este cea mai activă, în sensul că intermediază cel mai mare numar de acte de vânzare-cumparare din economie.
Analiza datelor privind masa monetară în circulație și structura acesteia, pe baza datelor publicate de statistică financiară-internațională, conduce la urmatoarele concluzii:
• în țările în curs de dezvoltare, mijloacele bănești, sub forma de lichiditati (M1) dețin
aproximativ 60 % din masa monetară, în Asia; 40 % în țările din America Latina; și 27-28 % în țările industrializate.
• obiectivele în domeniul politicilor monetare din țările industrializate includ și evoluția
agregatelor monetare. În 1990 în SUA s-a urmarit o creștere de 3-7 % a agregatului M2, în Japonia o creștere de 10-12 %, în Germania de 4 – 6 %, iar în Olanda o creștere de
5 %. Aceste norme de creștere a agregatelor monetare evidențiază voința autorităților monetare de a menține o orientare restrictivă, cu scopul frânării inflației și a asigurării unei concordanțe între creșterea masei monetare și creșterea Produsului Intern Brut.
Utilizarea agregatelor monetare ca obiective intermediare ale politicii monetare poate fi demonstrată în cazul României, în contextul situației monetare a anilor 1991 -1994. În aceasta perioada, Banca Națională a României a utilizat M2 ca obiectiv intermediar, urmărind prin program o creștere a cantității de moneda mai mica decât a Produsului Intern Brut nominal, cu scopul de a comprima presiunile inflaționiste.
Deși cantitatea de monedă a crescut mai lent decât Produsul Intern Brut în expresie nominală, lichiditatea din sistem nu a reprezentat o constrângere pentru creșterea prețurilor.
Începând cu 1992, în sistemul bancar au aparut creditele preferențiale direcționate, care au avut ca sursă emisiunea băncii centrale, ceea ce a condus la o lichiditate sporită a economiei. Creația monetară excesivă a avut efecte negative, printre care cel de întârziere a procesului de atragere a economiilor populației în sistemul bancar.
Masa monetara în România
În cazul României, analiza masei monetare este realizată prin utilizarea urmatoarelor agregate:
• masa monetară în sensul larg (M2)
• masa monetară în sensul restrâns (M1) care cuprinde:
– numerar în afara sistemului bancar
-disponibilități la vedere
• cvasi-bani în structura carora se includ:
-economiile populatiei
– depozitele în lei
– depozitele în valuta
Tot pentru analiza masei monetare se determină și indicatorul baza monetară, calculat ca medie zilnică și la sfârșitul perioadei, în structura căruia sunt incluse urmatoarele elemente:
• numerar în casieriile băncilor;
• numerar în afara sistemului bancar;
• disponibilități ale băncilor la BNR.
La sfârșitul anului 1998, masa monetară din România se prezenta astfel:
După cum rezultă din tabel, masa monetară din România este structurată în 3 indicatori care permit autorităților monetare să urmarească evoluția disponibilităților la vedere și la termen ale agenților economici și ale populației. Analiza evoluției masei monetare în perioada 1991-1999, pe structură evidențiază urmatoarele aspecte:
a sporit ponderea componentelor care intra în structura agregatului CVASI-BANI, componente mai putin lichide decât cele cuprinse în M1, dar care permit protejarea activelor de efectele inflației;
masa monetară în sens restrâns, M2, a sporit de la un an la altul, dar într-un ritm mai scăzut decât rata inflației;
diminuare considerabilă se constată pentru disponibilitățile la vedere, care își reduc ponderea de la 50,2 % la 8,3 %, în intervalul analizat. Trebuie remarcat faptul că pâna în decembrie 1991, în aceasta componenta au fost incluse si depozitele pe termen ale agenților economici.
Structura masei monetare 1991-1999
-procente-
Un alt aspect care trebuie evidențiat cu privire la masa monetară este faptul că stocul de monedă nu este constant; acesta se reînoiește continuu prin procesul de creare și distrugere a monedei. Masa monetară este o mărime economica aflată în continuă creștere, după cum demonstrează cifrele urmatoare:
• în anul 1985, nivelul masei monetare reprezenta 161.829 milioane lei
• în anul 1994, nivelul masei monetare reprezenta 4.534,222 miliarde lei
• în anul 1999, în luna iunie, nivelul masei monetare reprezenta 103.497,7 miliarde lei
Creșterea nivelului masei monetare reflectă sporirea dimensiunilor economice și
monetare ale activității. Pentru a evidenția importanța acestui indicator, masa monetară trebuie corelată cu Produsul Intern Brut (ca indicator care reflecta evoluția tranzacțiilor).
Astfel, se măsoară un raport PIB în care :
Mm
Mm- reprezintă media cantității de monedă din fiecare lună si care este denumit generic, viteza de circulatie a monedei .
Creșterea acestui raport semnifică o accelerare a vitezei de circulatie a monedei, iar diminuarea înseamna ca masa monetară crește mai rapid decât Produsul Intern Brut, deci sporeste lichiditatea monetara (în 1985 = 2,56; în 1990 = 1,79; în 1993 = 7,3; în 1997 = 5,6).
Pâna în anul 1990, o anumită modificare a Produsului Intern Brut a fost însoțită de o modificare mai importantă a masei monetare, deci sistemul bancar a oferit o cantitate de moneda mai mare decât cea reclamata de evolutia economiei reale.
Lichiditatea monetară a economiei sporește atunci când se manifestă o creștere
economică, iar prețurile cunosc o anumită stabilitate. În perioadele de inflație, fiecare deținător de moneda încearcă să o transforme în active reale (bunuri), oferind o cantitate sporită de monedă pentru a achiziționa un anume bun. În acest mod se alimentează creșterea prețurilor, viteza de circulație a monedei crește, iar gradul de lichiditate al economiei scade.
Corelația dintre volumul masei monetare și nivelul inflației poate fi sustinută și cu
datele disponibile pentru perioada 1990-1998. Masa monetară a crescut în medie anuală cu 55,6 % (1998) și 140,5 % (în perioada 1994), ceea ce reflectă alimentarea procesului inflaționist imediat ce emisiunea monetara a depășit dorința publicului de a păstra active bănești.
Circulația monetară
Importanța monedei în economie este dată de măsura în care aceasta circula și finantează tranzacțiile economice.
Potrivit relației lui Irving Fisher, ecuația cantitativă a monedei permite măsurarea
cererii de monedă din economie:
MV=PQ
În care: M = masa monetară
P = nivelul prețurilor
Q = volumul bunurilor și serviciilor
V= viteza de circulației a monedei
Din aceasta relație rezultă că viteza de circulație a monedei,V, depinde de volumul tranzacțiilor și nivelul masei monetare.
V = P×Q
M
Potrivit autorului, variațiile masei monetare se revolă printr-o variație temporară a vitezei de circulație, până în momentul în care se realizează un echilibru. Deși scopul acestei ecuații a fost acela de a dimensiona volumul masei monetare, în condiții de echilibru, pe baza ei s-au putut realiza analize de fluctuaților stocurilor de monedă, gradul de activitate al acestuia și variațiile în timp.
Astfel, viteza de circulație a monedei se stabilește în funcție de numarul de acte de vânzare-cumparare pe care le mijlocește un semn bănesc, de o anumita valoare într-o anumita perioadă de timp.
O altă teorie este analiza Keynsiană (monetaristă – cererea de monedă acceptată ). Keynsismul privește moneda ca fiind activ financiar. El afirmă că moneda este deținută nu numai pentru tranzacții ci și pentru cel puțin alte două motive : ca mijloc de precauție și ca mijloc de speculație datorită faptului că moneda consolidează averea prin amânarea cheltuirii banilor și investirea în active financiare (obligații) sau depozite.
Cantitatea de monedă deținută pentru tranzacții și pentru precauții este independentă de cea alocată speculației care depinde doar de rata dobânzii. Rata dobânzii condiționează investițiile care au efect multiplicator asupra producției globale.
Keyns remarcă interacțiunea între cererea de monedă și producție prin intermediul fluctuației ratei dobânzii, moneda influențând activ echilibrul economic.
Substituirea monedei cu obligațiunea (activ financiar) pe care a realizat-o Keynsismul a fost generalizată în gândirea postkeynsiană ai căror reprezentanți au fost Hiks și Tobin, fiind introdusă noțiunea de patrimoniu.
În concepția neokeynsistă cererea de active monetare se înscrie într-un demers general prin care într-o economie guvernată de incertitudine se asigură diminuarea riscurilor aferente unor active printr-o structură adecvată a patrimoniului.
Echilibrul monetar- factori de influență
starea de echilibru monetar este determinată de condițiile economice monetare financiare, valutare și sociale specifice fiecărei economii și fazelor de evoluție ale acestora.Echilibrul economic reprezintă o constelație de variante interdependente astfel încât prin acțiunea lor se exclude orice tendință de modificare solidară a acesteia.
Echilibrul economic este de trei feluri :
echilibru economic static – este un concept care evidențiază doar condițiile existenței echilibrului fără să se releve modul cum odată perturbat acest echilibru se restabilește.
echilibru economic comparativ – în cadrul acestui concept se definesc condițiile de echilibru de la începutul și de la sfârșitul întregii perioade în care are loc restabilirea echilibrului perturbat inițial.
echilibru economic dinamic – este un concept care consideră variabila temporară reflectă continuitatea evoluției, inducerea fiecărui moment al evoluției într-o structură corelativă a sistemului economic global. Totodată acest echilibru reflectă tendința de permanentă adaptare la diferiți factori de influență prin depășirea unei stări devenită neadecvată.
Model, în ultimele decenii, ideii de echilibru economic i-a fost atașată ideea de dezechilibru economic permanent în care s-ar afla permanent economia observându-se doar tendințele spre echilibru care fiind o stare ideală nu s-ar putea atinge niciodată, capacitatea autoreglatoare a economiei fiind iluzorie datorită unor factori ca: insuficiența informațiilor imperfecțiunea procesului de realizare a echilibrului.
Deci, în loc de prețuri de echilibru trebuie acceptată ipoteza că subiecții economic își adaptează comportamentul la prețuri de nonechilibru.Interdependența diferitelor piețe produce multiplicativ dezechilibre, dezechilibrând propagat sistemul economic în ansamblu.
Factorii de influență ai dezechilibrului sunt :
1. inerția din reacțiile subiecților economici ;
2. structurile de interese și motivaționale ;
3. rigiditățile tehnologice și organizatorice.
Distingem astfel un echilibru financiar axat pe simetria comportamentală a subiecților economici manifestat când cererea și oferta de instrumente financiare manifestă pe o anumită piață sunt egale.
Echilibrul monetar constituit dintr-un ansamblu de relații și variabile cu caracter monetar definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie, oferta de monedă și cererea de bani.
Caracteristici ale echilibrului monetar : este un proces obiectiv influențat de procesele de producție și circulație din economia de piață ;se manifestă ca tendință având caracter dinamic și fiind determinat de mutațiile din sfera reală de care sfera monetară este dependentă. Dependența proceselor monetare de cele reale (din sfera materială) este relativă, circulația monetară exercitând la rândul ei o influență activă asupra proceselor materiale. Se realizează atât prin concordanța între cererea și oferta de bani cât și prin concordanța care trebuie să existe pe celelalte piețe din economia, în particular, pe piețele financiare.
Explicarea realizării echilibrului monetar se regăsește concentric în cadrul a două tipuri de abordări:
Abordarea Keynsiană – presupune realizarea echilibrului macroeconomic prin relația :
Relația exprimată matematic este următoarea :
unde :
E = echilibru
v = venituri
I = investiții
i = rata dobânzii
Curba cerere – ofertă reprezintă echilibrul monetar și este constituită din punctele de întâlnire între cerere și ofertă în care se stabilește rata dobânzii curente (i).
Această curbă exprimă într-un stoc dat de monedă relația între cererea totală și venituri. Dacă oferta de monedă și nivelul prețurilor sunt cvasiconstante, atunci se determină o creștere de monedă și se provoacă implicit creșterea ratei dobânzii.
Putem afirma în concluzie că venitul este monetar o funcție crescătoare depinzând de rata dobânzii.
Abordarea Keynsiană tratează modelele monetare ca având un rol secund în raport cu fenomenele reale ,politica bugetară re recuperare a echilibrului economic fiind privilegiată .
În abordarea Friedmaniană ,alternativele la schema Keynsiană ,se urmărește ca variațiile masei monetare să regleze ritmurile vieții economice.
Se consideră că orice schimbare a cantității de monedă modifică echilibrul activelor și declanșează reacții de substituție între monedă și alte active financiare.
În abordarea Friedmaniană mecanismul de transmisie economic se bazează pe echilibrul dorit al portofoliilor individuale, rata dobânzii având un rol minim.
Deci, reglarea masei monetare exercită un efect global asupra economiei fiind necesară o creștere anuală a circulației monetare corespunzător ratelor de creștere economică.
3.4. INFLAȚIE – DEFLAȚIE – STAGFLAȚIE
Inflația
Inflația este un dezechilibru major prezent în economia oricărei țări, reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale.Inflația este un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează și conduc la o stabilitate a prețurilor de consum.
Referiri teoretice asupra inflației se fac oricând posibile. Spre exemplu, în prima referire la inflație, unde este evidentă viziunea keyneiseistă. Aici inflația apare sub trei aspecte importante:
este definită pe fondul fluxurilor venitului național si cererii agregate
se limitează de facto la inflație prin cerere
aspectul monetar devine unul mai redus, intrucât dezechilibrele pieței monetare sunt pentru teoria keyneisistă.
Alți autori persistă în a defini inflația ca un exces de masă monetară, expresia tot a cererii de consum, dar și agregate, față de oferta corespunzătoare de bunuri și servicii. Este o definiție monetară a inflație mai simplă decât viziunea keyneisistă, surprinzâand diminuarea utilității marginale a monedei, odata crescuta cu masa ei. De astfel, valoarea utilității manetare este presupusă a constitui valoarea inversă a prețurilor. Dar această accepțiune păstrează și un aspect controversat: specialiștii cu precădere bancari deosebesc aici conceptul de exces de lichiditate, respectiv faptul ca masa monetară si chiar și titlurile de valoare în exces ar putea fi socotite numai premise cel puțin până la comensurarea efectelor acestora.
Ezitările teoretice în materia definirii inflației se explică în partea mai practică a evaluării inflației, care este nu tocmai simplă, ci presupune metodologii diferite, care, nu o data, dau rezultate semnificativ diferite. Redăm totuși definiția cea mai uzitată si larg acceptată a inflației si vom explica și de ce această definiție se vede oarecum privilegiată: Inflația este tendința generală și persistentă de crestere a prețurilor si depreciere a unității monetare.
Aspectul eminamente monetar al inflației se leagă mai mult de deprecierea unității monetare și numai parțial de creșterea prețurilor. O creștere a prețuri să constituie inflație, se cere ca ea să fie: generală, nu sectorială sau de preț individual, nu regională, ci la scara întregii economii, acest aspect fiind unul aferent spațiului de manifestare; persistentă, a se deosebi aici de simplu puseu inflaționist – cresterea accidentală a prețurilor, urmată de perioade de stabilitate – spre deosebire de aspectul precedent, acesta se face aferent timpului de manifestare.
Evaluarea inflației, deși necesară și presantă dintr-un punct de vedere economic este chestiunea cu adevărat delicată a inflației. Se precipită aici metodologiile aplicate de organismele statice. Putem aici deodebi, în mare: o concepție monetară, dupa care prețurile de gros și de detaliu sunt considetate cumulat, pe o perioadă dată, ca unitate macrociclică pentru producție; o concepție bugetară considerând un coș de bunuri si servicii, determinând atat pentru puterea de cumpărare, cât și pentru evoluția celorlalte prețuri individuale.
Clasificări ale inflației
Deși există o mare diversitate de clasificări ale inflației în literatura economică, o clasificare sintetică este facută de H.Frich, și anume:
După funcționarea mecanismului pieței există o inflație deschisă și o inflație reprimată.
Inflatia deschisă permite sistemului economic sa funcționeze ca un mecanism în care prețurile devin fixe. Acest tip de inflație este în legatură directă cu insuficiența bunurilor, a serviciilor și a forței de muncă din economie, astfel încât pot să apară speculații pe acest fond.
Inflatia reprimata este rezultatul intervenției guvernamentale în creșterea prețurilor și salariilor. Prin această intervenție cererea de bunuri și servicii este redusă forțat (reprimata), de unde și denumirea asociată.
Dupa ritmul de creștere a prețurilor apare :
-inflație târâtoare, exprimată printr-un ritm mediu anual de creștere a prețurilor de consum de până la 3%;
-inflație moderată, dacă prețurile respective cresc în ritm de până la 6%;
-inflație rapidă, atunci când respectivul ritm se apropie de 10%;
-inflație galopantă (cu doua cifre), când creșterea prețurilor de consum depășește 10%;
-hiperinflația, atunci când ritmul mediu lunar depășește 50%.
În funcție de așteptările inflaționiste se manifestă o inflație anticipată și o inflație neanticipată.
Inflația anticipată, comparativ cu cea neanticipată, este primită și pregatită de fiecare actor pe piața, in timp ce a doua produce urmări asupra economiilor, forței de muncă și producției marfare fără să fie anticipată.
După principalele cauze inflaționiste poate exista o inflație prin costuri și o inflație prin cerere.
Inflația prin cerere (demand-pull inflation) este acea inflație care rezultă din creșterea cererii agregate. Creșterea cererii agregate este explicată de unii specialiști prin creșterea veniturilor bănești ale populației.
Alți specialiști apreciază că cererea agregată poate să sporească, chiar dacă oferta de monedă rămâne aceeași. La o creștere a cererii agregate, firmele vor răspunde parțial prin creșterea prețurilor și parțial prin creșterea producției.
Efectul inflației prin cerere este surprins în urmatoarea figură:
Ca/2 Oa
IPC
Ca/1
P2
P1
0
Q1 Q2 Q
Inflația prin cererea agregata nominală
Creșterea cererii agregate este ilustrată prin deplasarea ei către dreapta de la Ca/1 la Ca/2. În acest caz, prețurile vor crește de la P1 la P2, iar oferta agregată va spori de la Q1 la Q2. Cu cât curba ofertei agregate este mai inelastică (mai apropiată de verticală imaginară) ,cu atât prețurile vor crește mai mult ,iar produția oferită va spori mai puțin. Dacă în economie nu există capacități de producție subutilizate și șomajul este redus ca nivel ,atunci firmele vor răspunde la creșterea cererii îndeosebi prin ridicări de preț.
Figura de mai sus sugerează o singură creștere a cererii agregate (un soc al cererii). De pildă ,un astfel de șoc poate fi provocat de o creștere substanțială a cheltuielilor guvernamentale. Efectul acestui șoc poate fi o singură creștere a prețurilor, după care ele vor rămâne la același nivel. Pentru ca inflația să persiste este necesară o creștere continuă a cererii agregate, deci și ocreștere continuă a nivelului general al prețurilor de consum. De regulă, o astfel de inflație este specifică perioadelor de boom economic prelungit.
Inflația prin costuri, prin oferta (cost-push sau supply-side inflation) apare în situația în care costurile de producție cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor răspunde parțial prin creșterea prețului de vânzare și parțial prin reducerea volumului activității. Aceasta formă de inflație este sugerată în figura urmatoare:
IPC
Qa/3
Qa/1
P3
P1
Ca
0
Q3 Q1 Q
Inflația prin costuri
Așa cu se poate observa în figura de mai sus, deplasarea către stânga a ofertei vă determină o creștere a nivelului prețului de la P1 la P3 și o reducere a nivelului producției de la Q1 la Q3.
Măsura în care firmele vor mări prețurile și vor reduce producția depinde de înclinația pantei cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producția se va reduce mai puțin, povara costurilor mari fiind transferată asupra consumatorului prin prețuri mai mari.
Dacă are loc o singura deplasare a ofertei agregate spre stânga va avea loc o singură creștere a nivelului general al prețurilor.
Dacă guvernul mărește, de pildă, accizele la petrol, va avea loc o singură crestere a prețului petrolului și a prețurilor tuturor produselor derivate. După ce aceasta undă s-a propagat, prețurile se vor stabiliza la acest nou nivel, iar inflația va redeveni zero.
Dacă șocurile ofertei vor continua, atunci oferta agregată se va deplasa continuu către stânga, iar inflația va persista. Deplasarea ofertei agregate în ritmuri mai rapide dă inflației un trend crescător.
Rezultă că efectul inflației asupra producției naționale și asupra ocupării diferă în cazul inflației prin costuri de cel al inflației prin cerere. Dacă inflația prin costuri antrenează, de regulă, scăderea producției și a ocupării, cea prin cerere conduce, dimpotrivă, la sporirea acestora.
Inflația prin cerere și inflația prin costuri se pot manifesta simultan. Aceasta deoarece creșterile de prețuri și de salarii pot fi determinate fie de creșteri ale cererii agregate, fie de factori ce duc la sporirea costurilor. Cele doua genuri de inflație ajung să se întrepătrundă chiar dacă procesul demarează din cauza unui singur factor (să zicem,din cauza sporirii costurilor). Un proces inflaționist prin costuri poate fi alimentat ulterior de politicile guvernamentale, de sporirea cererii agregate, prin care se caută evitarea creșterii somajului. Invers,un proces inflaționist demarat printr-un pușeu de cerere agregată poate duce la consolidarea unor grupări de interese, care își vor utiliza aceasta putere pentru a-și majora veniturile; veniturile majorate, de partea acestor unitati,vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalți agenți economici.
Asemenea interdependențe între cauzele inflației contemporane sunt puse în evidența cu ajutorul instrumentului spirala inflaționistă.
Să presupunem că un grup puternic de interese determină în mod constant creșteri ale costurilor.Oferta agregată se deplasează în mod constant către stânga.Dacă în același timp autoritatea guvernamentală stimulează cererea globală pentru a preveni sporirea șomajului,cererea agregată se va deplasa constant către dreapta. Efectul acestor confruntări de interese se va concretiza într-un proces inflaționist puternic.Dacă deplasările aratate au amplitudini din ce in ce mai mari, va rezulta o spirală inflaționistă cu rate crescânde ale prețurilor.De fapt, în condițiile permanentizarii inflației este dificil de precizat cine și cu ce instrumente declanșează primul puseu inflaționist.
Cauzele inflației
Fenomenul inflaționist poate san nu fi anticipat, ceea ce se poate traduce de fapt, nu printr-o caracteristică a operației în sine, cât printr-o capacitate a subiecților vizavi de acesta. Știința economică se vede datoare în acest sens, dar pe de altă parte, incapacitatea de anticipație este și ea o realitate, fie și parțială, recunoscută astăzi. Or, anticipația devine o chestiune de importanță compatibilă evaluarii și definirii inflației, întrucât o inflație anticipată își diminuează semnificativ efectele nedorite.
Spre cel mai bun exemplu, căderile parțiale ale unor sectoare din economies au unele acțiuni ale grupurilor sociale afectele de astfel de fenomele si de altele sunt printer cele dintâi care oferă si premise ale anticipației. Spre un alt exemplu important, este de asemenea normal să fie corelat fenomenul inflației cu ciclul economic, cu oricare aspect de criză economică, fie acesta ciclică sau nu. Dar cu o condiție: să avem de-a face cu economia liberă, în sistem de piață. În fapt, sistemele totalitare reprimă inflația fără raționamentul căutării cauzelor ei intime, ci direct prin controlul prețurilor. Istoria a confirmat însă ceea ce inseamnă și fața opusă a economiei totalitare la acest aspect, mai precis manifestarea amânată a inflației a inflației reprimate încă și multidecenal reprimate.
În ceea ce priveste categoria așteptărilor, aceasta cuprinde:
asteptările primare – care au în vedere agregatele pro-guvernamentale, anume cheltuieli publice(G) și fiscalitatea(T), și constituie adevărata teorie neoclasică a inflației, purtată de nume ca M. Friedman și E. Phelps.
așteptările adaptate și raționale:
așteptările adaptate iau în calcul comportamentul inflației în perioadele anterioare. Dezavantajul aplicării adaptării constă în distanțarea de erori, diferențe între așteptări si realitatea ulterioară, adică, practic, permanetizarea lor.
așteptările raționale sunt echivalente întreprinderii de modelare, cu tot ceea ce implică aceasta, este vorba despre luarea în calcul a determinantelor și determinărilor întru evitarea factorilor de eroare.
Adesea, inflația este explicată doar prin emisiunea excesivă de semne bănești (inflația prin monedă). Economistul american M.Friedman susține ca inflația este legată de inflația de monedă. Suplimentarea monedei în circulație decurge-continua el-din deciziile organismelor economice și monetare specializate, decizii ce vizează sporirea banilor de credit, active asupra cărora au putere de dispoziție.
În alte lucrări, puseul inflaționist este pus pe seama excesului de cerere solvabilă (inflația prin cerere). Este vorba despre acele impulsuri dinspre cerere care statuează și consolidează un dezechilibru de piața, cererea nominală solvabilă menținându-se mai mare decât oferta. Majorarea prețurilor nu se explica prin simpla creștere a cantității de bani, ci prin mărimea cererii pe care aceasta o permite. Or,acest efect asupra prețurilor se va înfăptui printr-o succesiune de cheltuieli.
Un loc aparte ocupă acele concepții care consideră drept cauza principală (unică) a inflației insuficiența producției (inflația prin ofertă). Sporirea veniturilor, îndeosebi a salariilor, nu este compensată printr-o creștere corespunzătoare a producției și productivității. Apare, astfel, o penurie de bunuri și servicii economice. Specialiștii numesc un asemenea dezechilibru inflație reală.
Creșterea substanțială a creditului duce relativ repede la dezechilibrul inflaționist, la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum (inflație prin credit). În anumite condiții, profiturile cresc mai încet decât masa economiilor disponibile ale intreprinderilor.Ca urmare,guvernele caută să promoveze programe proprii de investiții pe seama bugetului. Dar,o asemenea politică pune problema găsirii surselor de finanțare. Profiturile fiind insuficiente, iar salariile neputând fi atacate frontal fără riscuri sociale enorme, se recurge la credit. Această soluție este nu numai necesara, dar și posibilă,existând premisele creșterii creditului: rata scăzută a dobânzii; depuneri relativ mari la bănci; concentrări de resurse financiare la societățile de asigurări.
Masa monetară suplimentară se exprimă în sporirea imediată a cererii de consum, în timp ce noile investiții nu se materializează încă în creșteri ale ofertei. Ca urmare, cresc prețurile pe piața, are loc prelevarea inflaționistă a profiturilor și se reduce puterea de cumparare a salariilor nominale.
Exista numeroși economiști care consideră că inflația are drept cauza sporirea costurilor de producție (inflația prin costuri). O asemenea inflație se declanșează și se menține atunci când și acolo unde intreprinderile ,guvernele, salariații și consumatorii acționează parcă convergent în direcția creșterii costurilor. Economistul J.K.Galbraith susține că variațiile salariilor nominale, sporirea costurilor salariale conduc la inflație. Spre deosebire de acesta, economista britanică Joan Robinson leagă inflația atât de creșterea salariilor nominale, cât și de cea a profiturilor.
Deci declanșarea inflației are loc atunci când în cadrul sistemului economiei naționale apar condiții de dezechilibru economic, cum sunt:
Existența și lansarea continua pe piață a unor cantități mari de bani
Dezechilibrul între rata consumului și rata investițiilor
Deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor,
influențate de inflație, în condițiile unei anumite creșteri mai lente a
veniturilor.
Creșterea prețurilor ca urmare a costurilor în creștere
Dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată
Intensificarea relațiilor de creditare prin crearea banilor de cont
Concurența și diferența de productivitate la producator
Calitatea și strategia actului de guvernare
Condițiile internaționale de racordare a economiei naționale la economia mondială.
Asemenea cauze au ca finalitate declanșarea fenomenului inflaționist. Șansele apariției a acestor condiții declanșatoare ale fenomenului inflaționist cresc atunci când în economia națională se fac simțite urmările unor catastrofe naturale (seceta, inundații etc.),razboaie, presiuni și reacții ale grupurilor sindicale ,schimbări de sistem economic, conjuncturi internaționale (embargouri),politici ale administrației.
Toate aceste cauze sunt generate de raritatea unor produse (prin dispariția/lipsa producției la un moment dat), în condițiile existenței unui surplus cantitativ de monedă care va duce la o creștere de durată și autoîntreținută a prețurilor cu implicații la nivel general.
În lucrarea“L’inflation”, M.Flamant precizează că, după gradul de intensitate, exista trei momente intermediare declanșării fenomenului inflaționist:
Creșterea tensiunii inflaționiste în anumite sectoare importante ale economiei ca urmare a dezechilibrului ofertei prin raportare la cerere. În primă fază această manifestare este usor sesizabilă,dar odată cu trecerea timpului se actualizează și efectele sunt preluate în celelalte sectoare.
Presiunea inflaționistă, ca o continuare a tensiunii, se manifesta ca o creștere de ansamblu a prețurilor. Din aceasta fază creșterea prețurilor se autoîntreține.
Socul inflaționist, care poate urma creșterilor tensiunii inflaționiste și a presiunii inflaționiste, dar care se poate instala și direct ca urmare a unor evenimente deosebite (de exemplu,socul petrolier din 1973/1974 și cel din 1979, întoarcerea a 710000 de soldati din Algeria în 1962 direct la Paris, razboiul din Golf din 1991). În S.U.A., inflația din 1973 s-a datorat creșterii penuriei de produse de bază, creșterii prețurilor la produsele agricole,deprecierii dolarului și crizei petrolului, care în cea mai mare parte s-au suprapus.
Desigur, este posibil ca în economiile altor țări declanșarea procesului inflaționist să fie rezultatul importării acestuia din alte economii cu care primele întrețin legături puternice de schimb sau creditare, cu atât mai mult cu cât moneda importatorilor/beneficiarilor este mai slabă decât moneda exportatorilor de inflație.
Consecințele inflației
Consecințele (efectele, costurile) inflației pot fi analizate atât la nivel microeconomic, cât și la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care afectează structurile întregului organism economico-social, inflația are și importante consecințe. În continuare, vom prezenta câteva dintre cele mai semnificative, prin implicațiile pe care le au asupra economiei și societății în general.
Influența asupra consumului, economisirii și investițiilor
Inflația, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul individual, atât în actul de consum, cât și în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori și pentru a atenua efectele deprecierii monedei, agenții economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasându-și disponibilitățile bănești, cu precădere în bunuri de folosință îndelungată sau în diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc. Drept urmare, procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel, dar mai ales ca structură. În general, inflația descurajează economisirea, incitând subiecții economici să cheltuiască mai mult. Pe fondul unei inflații rapide, indivizii preferă satisfacțiile prezente celor viitoare, neavând certitudinea că în viitor economisirea unei părți din venitul actual le va duce aceeași satisfacție. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii. Astfel, va crește ponderea economisirii pe termen scurt și cu caracter speculativ, în detrimentul celei pe termen lung. De aici, rezultă efectul direct și negativ asupra investițiilor. Sunt preferate și chiar privilegiate investițiile pe termen scurt, în defavoarea celor pe termen lung, mai costisitoare, dar destinate formării brute de capital în economie, unde perspectiva obținerii de profit este mai îndepărtată. Consecința este apariția unui sector terțiar supradimensionat, în care întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt. Literatura de specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat și se înregistrează fenomene de creștere economică inflaționistă. Acest lucru este posibil și explicabil prin prețurile relativ mari, incitante pentru producători și prin rata medie a dobânzii mică, permisivă amortizării investițiilor. Continuarea întreținută a unui asemenea proces se lovește, însă, de anumite restricții (limite). Economisirea forțată, prin renunțare la consum din cauza prețurilor mari, și transformarea ei în potențiale investiții nu se realizează în orice condiții.
În primul rând, acest lucru se întâmplă doar în țările dezvoltate, unde veniturile populației sunt suficient de mari, încât să poată fi diminuate nominal și real, pentru a spori economiile prin renunțare la consum.
În al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflației să fie mult mai mari decât efectele pozitive ale creșterii economice inflaționiste. În concluzie, cel puțin teoretic, inflația nu este acceptată ca factor al creșterii economice durabile.
Aceasta devalorizare a unității monetare provine dintr-o relație evidentă: dacă moneda valorează mai puțin, atunci aceasta va fi disponibilă într-o cantitate mai mare.
Creșterea prețurilor rezultă, astfel, dintr-o abundență a mijloacelor de plată, iar dacă un preț indică valoarea relativă a unui produs, atunci indicele prețurilor este relevant pentru puterea de cumpărare a unei monede naționale.
Devalorizarea monetară
Poate fi evaluată ca pierdere a puterii de cumpărare a monedei, prin următoarele metode:
– prin divizare: dacă, de exemplu, pentru un bun se plătea la începutul perioadei suma de 100 um, iar la sfârșitul acesteia 1250 um, atunci, prin divizare rezultă un coeficient de 0,08, ceea ce semnifică faptul că o unitate monetară își conservă o putere de cumpărare de 8%. Acest tip de calcul prezintă avantajul de a sublinia că și atunci când inflația înregistrează valori foarte mari, moneda conservă, întotdeauna, o mică parte din puterea de cumpărare;
– prin metoda dobânzilor compuse: pentru a se trece de la ratele anuale ale creșterii prețurilor la cele lunare, sau chiar zilnice, se utilizează formula dobânzilor compuse, astfel:
Cn = Co (1 + r)n în care:
Cn – reprezintă nivelul prețurilor la sfârșitul perioadei;
Co – reprezintă nivelul la începutul perioadei;
r – rata de creștere;
n – numărul de perioade (luni sau zile).
Dacă în decursul unei perioade de 1 an, prețurile au sporit de la 100 la 1750, atunci, prin aplicarea relației:
1750 = 100 (1 + r)12 sau
1750 = 100 (1 + r)365,
rezultă că rata lunară de devalorizare a monedei este de 0,27 sau 27%, iar rata zilnică a devalorizării este de 0,78%.
– Măsurarea ratei inflației se poate realiza prin determinarea ratei inflației, pe baza indicilor de preț. De exemplu, dacă indicele prețurilor, pentru anul 1999, s-a situat la nivelul de 135% iar pentru anul 2000 a reprezentat 148%, atunci rata anuală a inflației a fost de 9,62%
– Pentru o măsurare cantitativă a inflației este posibilă și utilizarea regulii numărului 70, care permite o determinare rapidă a numărului de ani în care nivelul prețurilor se dublează. De exemplu, dacă nivelul ratei anuale a inflației este de 15%, atunci numărul de ani în care prețurile se dublează este de 4,66. Această regulă are aplicabilitate generală și permite determinarea perioadei de timp în care nivelul Produsului Intern Brut (PIB) sau al economiilor se dublează.
Efecte asupra gestiunii întreprinderii
Deprecierea monetară produsă de inflație conduce la devalorizarea capitalurilor și la deformarea semnificației reale a elementelor de bilanț – activ și pasiv. De asemenea, firmele întâmpină greutăți în a prevedea corect raportul dintre costuri și încasări (evoluția cash-flow-urilor), fapt care le afectează capacitatea concurențială pe piață, crescând și gradul de incertitudine a deciziilor de investiții. Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate, ceea ce conduce la creșterea costurilor și, implicit, a prețurilor de producție. Pe de altă parte, inflația favorizează agenții economici debitori, întrucât ei își vor plăti aceeași datorie cu bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). Acest lucru se întâmplă atunci când dobânzile practicate de bănci sunt real-negative, adică se situează sub rata inflației. Drept urmare, întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent, acest fapt comportând riscuri mai mari și generând o reducere a cursului acțiunilor firmelor respective.
Efecte asupra repartiției (redistribuirii) veniturilor
Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferențele dintre valoarea nominală și cea reală. Dacă nu ar exista inflație, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflația deformează raporturile dintre valoarea nominală și cea reală, reducând puterea de cumpărare a banilor. Redistribuirea venitului se manifestă, în principal prin următoarele forme:
a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat, care, dacă se derulează în condițiile unei rate a inflației superioară celei de creștere a salariului nominal, atunci salariul real se va reduce. Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiași efort, o cantitate mai mică de bunuri și servicii. Deci, în termeni reali el pierde, iar angajatorul (patronul) câștigă. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluția ratei anuale a inflației este anticipată corect, iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să perpetueze procesul inflaționist, dacă salariul nominal nu este în concordanță cu productivitatea muncii);
b) prin relațiile de împrumut, între creditori și debitori. Și această formă apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor, adică scăderii puterii lor de cumpărare. Debitorul primește de la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste o perioadă de timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată, în funcție de nivelul ratei inflației. În general, pierderea de venit real o înregistrează creditorii, care sunt, fie posesorii de economii bănești, constituite ca depozite bancare, fie băncile care acordă împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice și juridice. Astfel, sumele bănești păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp, datorită eroziunii inflației. Pierderea poate fi diminuată în funcție de nivelul ratei dobânzii nominale de piață (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflației și rata dobânzii reale). Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc și în alte situații, cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare și contractele de închiriere pe termen lung, emisiunea de obligațiuni, plasarea pe piață a titlurilor de stat etc. În aceste situații, procesul de redistribuire este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii bănești, care, în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care era câștigată, prin intermediul inflației, de debitori. Aici, o mențiune aparte se cuvine să facem asupra statului, titular al împrumutului public, care este cel mai mare debitor și, deci, cel mai important potențial beneficiar, în condiții de inflație. Când nevoia de resurse este însă stringentă, guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor, protejând creditorii de efectele inflației.
c) prin mecanismul repercusiunii prețurilor. Semnificativ este și faptul că cel mai afectat de inflație e cel aflat la capătul circuitului procesului economic – consumatorul. Intermediarii se pot apăra transmițând povara inflaționistă asupra prețurilor, pe care le practică și le impun cumpărătorilor finali, care nu mai au unde să realizeze această translație, suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea, creșterea inflaționistă a prețurilor determină reducerea puterii de cumpărare a salariaților, în special a celor cu venituri mici și fixe, spre deosebire de cei cu venituri variabile, a căror capacitate de cumpărare crește sau, în cel mai rău caz, rămâne constantă, întrucât veniturile acestui grup social însoțesc creșterea prețurilor (veniturile acestora se regăsesc în structura prețurilor, care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe).
d) prin mecanismul fiscalității. Statul poate câștiga de pe urma inflației nu numai în calitate de debitor, ci și în calitatea sa de încasator al impozitelor directe și indirecte. Astfel, cu cât salariile și profiturile cresc în mărime nominală, cu atât încasările nominale din impozite și taxe sporesc. Procesul încasării se amplifică în condițiile progresivității impunerii (de ex. impozitul pe salarii), care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporește venitul nominal, dar în așa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare. În acest context, statul are de câștigat de pe urma fiscalității, nu doar în mărime nominală, ci și reală.
Utilizarea forței de muncă în condiții de inflație
Cercetările economice în domeniile inflației și șomajului au demonstrat, cu suficiente argumente, că inflația conține în sine factori cauzatori sau agravanți pentru fenomenul șomaj. Aceasta, în ciuda cunoscutei relații (dileme) inflație-șomaj, desprinse din analizele lui J. M. Keynes și A. W. Philips, care sugera la nivelul anilor '60-'70, că pentru a avea o inflație redusă trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a forței de muncă. Astfel, după cum am spus, o inflație puternică poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi, subminându-i serios capacitatea de a investi, deci de a se dezvolta și de a resorbi o parte din forța de muncă disponibilizată. De asemenea, pe fondul unei creșteri generale și accelerate a prețurilor și a unor presiuni salariale tot mai sufocante, întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activității, și anume reducerea numărului de salariați.
Cursul valutar și balanța de plăți
Inflația este însoțită și de serioase consecințe monetar-valutare, întrucât presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale în raport cu alte valute și, pe această cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei naționale antrenează o scumpire a importurilor, care afectează negativ balanța de plăți a unei țări. Pe de altă parte, o monedă națională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deși în aparență ar trebui să încurajeze exporturile, nu reușește acest deziderat din cauza ofertei naționale insuficiente (dacă suntem în situația unei stagflații sau slumpflații). Inflația va antrena mai degrabă importuri masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi din ce în ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continuă și accelerată a balanței de plăți, care va constrânge guvernele să ia măsuri drastice, ce vor avea un puternic impact social.
Consecințe în plan social
Toate aceste consecințe în plan economic se vor repercuta inevitabil și în plan social, acolo unde vom întâlni stări de incertitudine și neliniște în rândul populației, dar și situații grave de sărăcie și diferențieri sociale, toate acestea în funcție de intensitatea fenomenului inflaționist. În general, când climatul social se înrăutățește pe acest fond, guvernele și celelalte autorități publice își pierd credibilitatea în rândul maselor, care vor sancționa acest lucru în perioadele electorale.
Inflatia este unul dintre cele mai perverse dezechilibre macroeconomice actuale.In unele tari si perioade,inflatia a fost si este pericolul (inamicul) numarul unu al dezvoltarii si progresului economic.Dimpotriva,in alte circumstante de loc si timp,politicile de inflatie-deflatie-dezinflatie se pot incadra in strategiile de dezvoltare ale guvernelor.
Efectele multiple ale inflatiei,ca si favorabilitatile posibile ale procesului vor putea fi intelese in masura in care se va clasifica continutul acestui proces.
Deflația
A doua modalitate de ieșire din inflație este una rațională, prudentă și de decizie preventivă, numită "deflație" și care, dacă reușește, conduce la o repreciere a monedei. Este vorba despre o operație prin care se încearcă eliminarea efectelor inflației și revenirea la normalitatea de dinainte de perioada de inflație.
Deflația caracterizează situația în care pe termen lung, oferta de bunuri și servicii este mai mare decăt cererea, avănd loc scăderea prețurilor.Este opusul inflației.
Definirea termenului „deflație” se poate realiza în următorul mod: frânare sau resorbție totală a inflației, prin măsuri care vizează diminuarea masei monetare și reducerea cererii în raport cu oferta. Desi la o prima vedere deflatia ar fi o politica acceptabila, totusi are nenumarate neajunsuri pentru ca ea vizeaza scaderea tuturor preturilor, inclusiv a pretului fortei de munca. Ca urmare acestui lucru masurile deflationiste nu s-au bucurat de sprijin popular. La fel ca si inflatia, deflatia este favorabila debitorului si nefavorabila pentru creditor.
Deflația este o mișcare inversă față de inflație, adică un efort depus pentru a aduce masa monetară la mărimea inițială, respectiv pentru a aduce prețurile la nivelul inițial.
Astfel, acceptând explicația cantitativistă a fenomenului inflaționist conform căreia principalul factor al creșterii prețurilor este cel monetar, deflația poate fi definită ca fiind operația sau ansamblul de operații prin care se elimină masa monetară excedentară.
Cu alte cuvinte, deflația este un complex de măsuri adoptate pentru "resorbirea" cantității prea mari de monedă. Dacă aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-și redobândească valoarea inițială, adică să se reprecieze (revalorizeze).
Mecanismul deflației constă în diminuarea sau oprirea inflației printr-o politică adecvată; dacă această politică reușește, se va regăsi valoarea anterioară a unității monetare.
Formele deflației :
Pot fi distinse următoarele trei forme de deflație:
– deflație monetară;
– deflația financiară;
– deflația reală.
Deflația montară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulație, deci prin reducerea cantității de monedă aflată la dispoziția agenților economici.
Deflația financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul bancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflație este scăderea prețurilor bunurilor și serviciilor precum și a prețului activelor reale.
Deflația reală este sinonimă cu reducerea activității economice, acesta fiind un alt termen utilizat pentru a desemna recesiunea care însoțește, în general, deflația monetară sau financiară.
Prin termenul deflație sunt desemnate toate scăderile considerabile ale prețurilor indiferent de cauzele lor, sau de efecte. Rata deflației poate fi definită și ca rata anuală de scădere a nivelului general al prețurilor, fiind, în alți termeni, o rată a inflației negative.
Pot fi diferențiate două niveluri de deflație: deflația deschisă și deflația târâtoare.
Până la cel de al II-lea Război Mondial, episoadele deflaționiste s-au caracterizat prin fenomene de diminuare a prețului și a cantității de monedă în circulație, rambursarea datoriei publice, reducerea cheltuielilor publice, contractarea creditelor private și diminuarea veniturilor și ale cererii nominale totale.
În anii ’90 s-au manifestat aceleași fenomene, într-o formă modificată: o scădere a
inflației dar nu o diminuare a prețurilor, o încetinire a vitezei de circulație, dar nu o diminuare a masei monetare, o frânare a creșterii veniturilor, dar nu o diminuare a lor, o încetinire a creșterii economice, dar nu o recesiune. Această formă a deflației, care s-a manifestat în țările membre ale U.E. la începutul anilor ’90, a fost desemnată deflație târâtoare.
În forma sa clasică mecanismul deflației nu a fost însă realizat niciodată. Din punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri care s-a încercat aplicarea unei politici deflaționiste, însă în pofida eforturilor dificile și susținute care s-au depus, politicile respective au eșuat de fiecare dată.
Explicația rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaționistă, este necesar ca populația și ceilalți utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică să renunțe la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflației. Or, de regulă, lumea se simte bine într-o situație de facilitate, chiar dacă această facilitate înseamnă, de fapt, posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaționiste care distrug moneda. De aceea, în momentul în care se formulează cerința limitării sau chiar opririi totale a cheltuielilor inflaționiste autoritățile se confruntă cu o puternică rezistență psihologică. Iar această rezistență este cu atât mai eficace, cu cât țara în cauză trăiește într-un regim mai democratic, în care autoritățile depind de votul populației căreia îi cer restrângerea la maxim a satisfacerii trebuințelor materiale. Astfel, într-un regin democratic, este imposibil ca politica deflaționistă să fie decisă prin consultarea electoratului. De aceea, singura soluție rămasă – cu excepția instaurării unui regim politică de mână forte – este educarea publicului. Democrația însăși trebuie să facă educația necesară, ajutând populația să înțeleagă că o perioadă de restrângere este succeptibilă să ducă la însănătoșirea morală. Desigur, o asemenea educație este, mai ușoară în domeniul vieții individuale, însă în domeniul vieții sociale a unui popor este infinit mai dificilă. Din această cauză, autoritățile au eșuat, de regulă, în încercările lor de deflație, ceea ce a dus la continuarea inflației și la tot ceea ce se știe că a urmat.
Cauzele deflației
Diminuarea masei monetare, respectiv diminuarea volumului acesteia sau a vitezei de circulație poate sta la baza deflației. De la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, termenul deflație a corespuns acestei abordări în sensul că s-a contractat cantitatea de monedă emisă de banca centrală (biletele de bancă, avansuri către stat);
Restricțiile în distribuirea creditelor.
Deflația reprezintă rezultatul unei politici de limitare a creditului, dusă la extreme.Orice restricție puternică și durabilă în distribuirea creditelor, indiferent că se datorează unei restricții monetare sau unei atitudini deliberate a băncilor este de natură să conducă la o situație deflaționistă.
Creșterea ratelor reale de dobândă.
În decursul anilor ’80, acest fenomen a dobândit o nouă amploare și a fost considerat că a stat la baza stagflației economice. Creșterea ratelor de dobândă conduce la situații deflaționiste, întrucât descurajează investițiile și cumpărările de titluri, deci se reduce activitatea economică. De asemenea, rata dobânzii sporite reprezintă semnul unei politici monetare restrictive care conduce la efecte deflaționiste.
Politica valutară
Statele practică, deseori politica, unei monede puternice sub presiunea băncilor centrale, cu scopul de a reduce dezechilibrele externe de natură inflaționistă. Această politică a monedei puternice constă într-o revalorizare a valorii externe a monedei și este obținută, fie printr-o contractare a cantității de monedă, fie prin creșterea ratelor de dobândă.
Îndatorarea excesivă
Creditul este necesar pentru dezvoltarea activității economice dar suscită rambursarea capitalului și a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe măsură ce îndatorarea devine excesivă. Recurgerea la credite susține creșterea economică într-o primă etapă, dar exercită o influență deflaționistă.
Preferința pentru lichiditate
Atunci când la nivelul agenților economici și populației se manifestă o puternică preferință pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de dobândă, în măsura în care lipsește încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice investiție. Economia
stagnează, iar deflația se manifestă.
Politica deflaționistă presupune:
diminuarea cheltuielilor publice
diminuarea ofertei de monedă
creșterea impozitelor
creșterea ratei dobânzilor
subvenționarea cercetării și dezvoltării
controlul temporar al prețurilor
promovarea concurenței
Stagflație
Fenomen economic care se manifestă prin coexistența stagnării economiei,
inflației și șomajului, sau situație economică a unei țări prin stagnarea producției și prin inflația prețurilor.
CAPITOLUL IV – SISTEMUL MONETAR INTERNAȚIONAL DE LA BRETTON WOODS
4.1. PLANUL MARSHAL – PUNCT DE PORNIRE
In Iunie 1947, Secretarul de Stat George C. Marshall a ținut o prelegere la Universitatea Harvard în care a conturat ceea ce urma să devină Planul Marshall. Europe, devastată de război, tocmai a trecut printr-una din iernile cele mai dificile din istoria sa. Națiunile Europei se confruntau cu inflația ridicată, iar guvernele social-democrate se opuneau adaptării măsurilor draconice de redresare economică sugerate de economiștii liberalismului clasic. Ceva trebuia făcut, atât din rațiuni umanitare cât și în vederea stopării răspândirii ideilor comuniste.
Statele Unite au oferit un ajutor de până la 20 bilioane USD cu condiția ca națiunile europene să se organizeze pentru a redacta un plan rațional privind utilizarea acestei sume. Pentru prima data, acestea trebuiau să acționeze ca o singură unitate economică, să colaboreze. Marshall a oferit de asemenea un ajutor Uniunii Sovietice și statelor socialiste din Europa de Est, dar Stalin a etichetat programul drept un truc și a refuzat să participe. Foarte probabil, acest refuz al lui Stalin a făcut posibilă acceptarea planului de către Congresul American.
Trebuie menționat că planul Marshall a fost și în beneficiul economiei americane. Banii urmau să fie folosiți pentru a cumpăra bunuri din Statele Unite, care erau transportate peste Atlantic cu vase comerciale americane. Dar planul a funcționat. Până în 1953 SUA a transferat cca 13 bilioane, iar Europa stătea din nou pe picioare. Mai mult, planul a inclus și Germania de Vest, care a fost astfel reintegrată în comunitatea țărilor europene.
În afară de contribuția sa la refacerea Europei, planul Marshall a condus la redactarea planului Schuman, care la rândul său a generat Euratom, apoi Comunitatea Cărbunelui și a Fierului și Piața Comună, trasând direcția pentru ceea ce urma să devină Uniunea Europeană. Sub multe aspecte, planul Marshall a satisfăcut și pe cei care doreau a politică externă a SUA generoasă și idealistă, și pe cei care promovau un realpolitik (o politică externă realistă).
“Nu cred că trebuie să vă atrag atenția, domnilor, că situația mondială este foarte gravă. Acest lucru este evident pentru toți oamenii cu putere de judecată. Dar cred că una din dificultăți este că problema este atât de complexă, încât numeroasele relatări prezentate publicului prin intermediul presei și radio-ului împiedică formarea unei imagini clare asupra situației. În plus, locuitorii țării noastre se află departe de acele zone ale lumii, prin urmare este dificil pentru ei să înțeleagă sărăcia și corolarele acesteia, reacțiile unei populații ce suferă de multă vreme, respectiv efectele acestor reacții asupra guvernelor lor și modul în care acesta se leagă de efortul nostru de a promova pacea în lume. (…) (urmează o descriere a dificultăților economice cu care se confruntă statele europene, starea de paragină a fabricilor, lipsa de bunuri de subzistență, inflația ridicată etc. – n.t.)
Adevărul este că necesitățile Europei în ceea ce privește importul de hrană și alte bunuri de consum pentru următorii trei-patru ani depășesc cu mult capacitățile ei de a plăti pentru aceste produse străine. Prin urmare, ea trebuie să primească un ajutor sau se va confrunta cu o deteriorare foarte gravă a situației economice, sociale și politice.
Remediul este distrugerea cercului vicios și redarea încrederii popoarelor europene în viitorul economic al țărilor lor cât și al Europei întregi. (…)
Este deja evident că, înainte ca Guvernul Statelor Unite să își continue ajutorul pentru ameliorarea situației și încercările Europei de a-și reveni, trebuie să existe o oarecare înțelegere între statele Europene … Acestea este o problemă a Europei. Inițiativa, în opinia mea, trebuie să vină din partea Europei. Rolul acestei țări este de a oferi un ajutor prietenesc pentru schițarea unui program European, în măsura în care acest lucru este convenabil (practic) și pentru noi. Programul trebuie să fie comun, acceptat de mai multe state, dacă nu de toate țările Europei.”
4.2. PRINCIPII CARE STAU LA BAZA SISTEMULUI MONETAR INTERNAȚIONAL
Sistemul Monetar International poate fi definit ca un ansamblu de reguli,
instrumente, organisme si piete referitoare la crearea, valorificarea si circulatia monedelor
internationale. Crearea unui sistem monetar international trebuie privita ca expresie a interdependentei economice dintre statele suverane, si nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare nationale. Odata creat, un sistem monetar international, inclusiv organismul menit sa asigure cooperarea si sa sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerintelor de orice fel care intervin în relatiile economice, sociale si politice dintre statele membre ale sistemului.
Între 1 și 22 iulie 1944 are loc la Bretton Woods, Conferința Monetară și Financiară Internațională a Națiunilor Unite și Asociate. S-a considerat că ”pentru prima oara a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord internațional”.
Baza discutiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton Woods, în 1944, a constituit-o planul White si planul Keynes.
Planul lui Harry Dexter White (consilier al ministrului de finante al SUA) a fost
publicat în aprilie 1943 într-o ultima varianta, sub denumirea: „Proiect preliminar de schita a unei propuneri pentru un fond international de stabilizare a Natiunilor Unite si Asociate”.
Planul lui John Maynard Keynes (numit în Anglia, în 1940, consilier onorific al
Ministerului Finantelor) a aparut în forma sa finala, ca document oficial, la Londra, în aprilie 1943, sub denumirea: „Propuneri pentru o Uniune de cliring international”.
Planul White exprima preocuparea principala a Statelor Unite de a restaura libertatea tranzactiilor si platilor internationale, fiind prevazuta instituirea Fondului de stabilizare, al carui capital era format prin subscrierile tarilor membre (30 % în aur, iar restul în moneda nationala).
Monedele tarilor membre trebuiau sa fie definite în unitas, moneda Fondului de stabilizare, care avea un rol limitat, putând fi cumparatasi vânduta contra aur în cadrul operatiunilor cu Fondul.
Aceste unitati de cont erau egale cu greutatea în aur corespunzatoare pentru 10 dolari, paritatea în aur neputând fi modificata decât cu acordul Fondului, cu o majoritate de 3/4 din voturi. Fondul de stabilizare prevedea eliminarea restrictiilor valutare, cu exceptia celor promovate de Fond, si era împuternicit sa stabileascasi sa modifice cursurile valutare ale tarilor membre.
Planul Keynes exprima preocuparea de reconstrucție a economiilor occidentale, bazata pe promovarea cresterilor economice si ocuparea deplina a fortei de munca. Acest plan prevedea crearea Uniunii de cliring. Uniunea de cliring se considera o super – banca centrala, care trebuia sa emita, în favoarea tarilor membre, o moneda scripturala internationala, definita în aur, si numita bancor. Astfel, tarile membre trebuiau sa primeasca o cota de moneda scripturala, proportionala cu volumul comertului sau exterior în ultimii ani dinaintea razboiului. Acesta urmau sa asigure compensarea multilaterala a creantelor bancilor centrale. În final, soldurile debitoare ale unor tari membre reprezentau solduri creditoare ale altor tari.
Din confruntarea mecanismelor propuse de cele doua planuri prezentate, s-au preluat în declaratia comuna numai acele mecanisme care corespundeau ideilor de baza ale SUA.
Pentru promovarea cooperarii internaționale în domeniul monetar și financiar, prin acordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiintate două instituții interguvernamentale: Fondul Monetar International si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare. Cele doua institutii au avut si au statut de organisme specializate ale Organizatiei Natiunilor Unite. Fondul Monetar Internațional activeaza în domeniul valutar si al echilibrului balantei de plati, iar Banca Internațională pentru Reconstituire și Dezvoltare în domeniul dezvoltarii economice prin investitii.
La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost asezat etalonul aur – devize iar în cadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon si de principala moneda de rezervasi plata. S-a renuntat, astfel la propunerile lui Keynes si White – bancor si unitas – însa mecanismele monetare ulterioare au fost favorabile punerii în circulatie a unei astfel de monede internationale (DST) emisa de organismul sistemului (FMI).
Definirea dolarului ca etalon avea în vedere mecanismele monetare bazate pe etalonul aur, care existau în functiune la acea data. Dolarul a fost definit prin valoarea paritara de 0,888671 grame aur, având la baza rezervele de aur de 24 mld. U.S.D. aflate la dispozitia Sistemului Federal de Rezerve al SUA.
Ca etalon al sistemului, între dolar si aur s-a stabilit un raport valoric de 35 $ uncia (o uncie = 31,05 grame).
Definitoriu pentru sistemul creat, a fost regimul paritatii aur si al cursurilor valutare fixe si unice. Valutele erau legate de aur fie direct, fie indirect, prin referinta la dolar luat ca unitate de cont, însa cu un continut precis în aur. Conform statutului F.M.I., convertibilitatea în aur avea un caracter de optiune.
Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabileste o delimitare precisa între
notiunea de sistem monetar international si cea de organizatie creata sa serveasca sistemul, Fondul Monetar International. Întrucât nu s-a întocmit nici un document distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regasesc în Acordul de creare a Fondului Monetar International, considerându-se ca acesta reprezinta statutul organismului nou creat.
Statutul Fondului Monetar Internațional, ca organism specializat să asigure gestiunea sistemului, conține reglementări cu privire la elemente fundamentale, precum:
stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele printr-un etalon comun;
convertibilitatea monetara;
libertatea platilor curente;
Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar International, creat în 1944, a fost
realizarea cooperarii monetare, pe baza mecanismelor sale de functionare. Crearea acestui sistem monetar international a reprezentat prima mare reusita a ideii de cooperare internationala în domeniul monetar.
Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internațional, al carui organism era Fondul Monetar International, au fost urmatoarele:
cooperarea monetara internationala
cresterea echilibrata a comertului international;
dezvoltarea economica a tuturor membrilor;
stabilitatea cursului de schimb;
multilateralizarea platilor internationale;
convertibilitatea monetara;
lichiditatea;
echilibrarea balantei de plati.
Analiza fiecarui principiu si a felului în care a fost aplicat de tarile membre si de Fodul Monetar Internațional da posibilitatea unei aprecieri de ansamblu asupra Sistemului Monetar International creat la Bretton Woods.
Aplicarea acestor principii în activitatea Sistemul Monetar Internațional s-a realizat dupa cum rezulta din urmatoarea analiza:
Cooperarea monetara internationala
Cresterea echilibrata a comertului international
Dezvoltarea economica a tuturor membrilor
Stabilitatea cursului de schimb
Multilateralizarea platilor internationale
Convertibilitatea monetara
Lichiditatea
4.3. INSTITUȚIILE SISTEMULUI MONETAR INTERNAȚIONAL
Sistemul de la Bretton Woods a prevăzut pe lângă dispozișiile monetare propriu-zise înființarea a doua organisme:
Fondul Monetar Internațional (F.M.I.)
Banca Internațională pentru reconstrucție și Dezvoltare(B.I.R.D.)
Delegația de la Conferința de la Bretton Woods au afirmat că se găsesc în fața
unui paradox, constând în faptul că Fondul Monetar Internațional funcționează ca o bancă, punând la dispoziția membrilor săi credite pe termen scurt, iar banca ce acordă membrilor săi împrumuturi pe termen lung, funcționeză ca n fond.
Cele doua organisme sunt instituții interesante de spijin reciproc, cu statut de organism specializate de O.N.U.
Ca organ de finanțare Fondul Monetar Internațional are un rol central în creditarea temporară a deficitelor balanțelor de plăți ale țărilor membre și în spijinirea lor pentru adoptarea unei politici adecvate de realizare a echilibrului de balanță. Pentru aceasta, țările în cauză trebuie să se oblige să aplice politici de redresare economică și valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne. Acestea sunt cunoscute sub denumirea de politică de austeritate.
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare a fost creată ca un nou tip de instituție interstatală, de finanțare a instituțiilor B.I.R.D. s-a evidențiat printr-o activitate concretă în planul reconstrucției și dezvoltării economice a tuturor țărilor membre.
Grupul Băncii Mondiale include:
Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare
Asociația Internațională pentru Dezvoltare
Corporația Financiar Internațională
Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor
Fiecare dintre aceste patru instituții are un rol bine determinat în ceea ce priveste
acordarea de sprijin țărilor în curs de dezvoltare, în vederea finanțării unor proiecte de creare și modernizare a infrastructurii economice și sociale.
Principalii acționari ai Băncii Mondiale sunt:
SUA care în 1989 credita Banca cu 162773 părti, respectiv 17% din fondurile subscrise și 16,33% din totalul voturilor.
Japonia, cu un pachet de 94020 părti, 9,89% și 9,43% din voturi
Germania, Marea Britanie, Franța, Canada și Italia cu câte 7,29 %, 6,99%, 4,76%, 2,78% respectiv 2,55% din voturi.
Romania a aderat la Banca Mondială la Banca Mondială în 1973, cu o subscripție de 162,1 mil $ aceasta reprezentând în 1982 0,41% din totalul fondurilor băncii respectiv 0,43% din voturi. După mărimea fondurilor subscrise țara noastră se pasează în primele 50 de state membre de B.I.R.D.
Împrumuturile pe care le acordă B.I.R.D. pot fi solicitate de Guvernul țării
membre, de un organism politic sau societate publică, fie de un organism privat sau societate privată, cu condiția ca aceste înprumuturi să fie garantate de stat. Creditele acordate presupun o perioadă de grație de 5 ani și sunt rambursabile în termen de până la 20 de ani.
Finanțarea activelor Băncii se face în proporții de peste 85% din împrumuturile, emisiunii de obligație și investițiile private și numai 13% din capitalul propriu de rezerve.
Asociația Internațională pentru Dezvoltare
A fost înființată în 1960, cu scopul de a ajuta financiar țările foarte sărace. Creditele pe termen lung, în condițiile favorabile, acordate de Asociația Internațională pentru Dezvoltare apar sub formă de ajutor bilateral sau ajutoare acordate de unele bănci regionale de dezvoltare.
Acesul la fondurile Asociației Internațională Pentru Dezvoltare este permis formal, numai țărilor cu Produsul Național Brut pe locuitor mai mic de 940$, dar plafonul operațional este de 580$. Efectiv, creditele s-au acordat, în proporții de 90% țărilor cu nivelul acestui indicator sub 400$.
Inițial, creditele Asociației Internaționale pentru Dezvoltare erau acordate pe o perioadă de până la 50 ani. Din 1987, termenul a fost redus la 40 ani pentru tările mai puțin avansate, și la 35 ani pentru celelalte țări beneficire. Perioada de grație la creditele Asociației Internaționale pentru Dezvoltare este de 10 ani.
Corporația Financiară Internațională
A fost înființată în 1956, având ca scop: „stimularea expansiunii economice, încurajând dezvoltarea întreprinderilor private cu caracter productiv din regiunile mai puțin dezvoltate, completând astfel operațiunile B.I.R.D.” Scopul existenței Corporației Financiare Internaționale constă în dezvoltarea economică prin stimularea sectorului privat.
Corporația Financiară Internațională completează doua probleme în cadrul Grupului Băncii Mondiale; rezolvă problema investițiilor fără garanția guvernelor și furnizează capital, sub formă de participații și împrumuturi pe termen lung.
Până în 1990, numărul țărilor membre ale Corporației Financiare Internaționale era de 133. România a devenit membră în septembrie în 1990, prin Rezoluția 165.
Având ca activitate aparte, Corporația Financiară Internațională are un grad înalt de autonomie organizatorică și tehnică, de aceea se poate spune că C.F.I. este doar parțial întegrată în Banca Mondială. Din punct de vedere juridic și financiar, C.F.I. este separata de B.I.R.D.
Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor
A fost înființată în 1985, cu scopul de a asigura investițiilor contra riscurilor politice în țările lumii a treia. Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor avea la înființare un capital de 1082 mil$ peste 50% fiind subscris de SUA și Marea Britanie.
Deși Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional constituie entități distincte, cele doua organisme lucrează impreună, intr-o strânsă cooperare. Prezintă încă de la înființare, această cooperare a devenit mai pronunțată începând din anii 1970. Principalele trăsături ale celor două instituții create de la Bretton Woods, pot fi prezentate în urmatorul tabel:
4.4. TRANZIȚIA DE LA MONEDELE NAȚIONALE LA EURO – AVANTAJE ȘI DEZAVANTAJE
Denumirea de "euro" a monedei unice europene a fost stabilită în decembrie 1995 la Madrid, intrarea ei în vigoare hotarându-se a se face de la 1 ianuarie 1999. Data limită de introducere efectivă în circulație a monedelor și bancnotelor euro s-a fixat ca fiind 1 iulie 2002. S-au însemnat atunci două perioade: perioada 1 ianuarie 1999-1 ianuarie 2002, în care se urmarea reprezentarea monedelor naționale ale țărilor participante la UM în exprimări nezecimale pe piața monedei unice euro, aceasta având numai rol de monedă scripturală; și perioada 1 ianuarie 2002-1 iunie 2002, când euro a fost introdus pe piața sub formă de monede și bancnote și a coexistat cu monedele naționale ale statelor participante. De la 1 iulie 2002, euro a devenit monedă unică legata pe teritoriul Euroland.
Drumul euro s-a dovedit destul de sinuos și cu multe opriri. În 1996, la Dublin, s-a urmarit controlarea evoluției euro astfel incât să fie respectat Pactul de Stabilitate, și clarificarea statutului legal și introducerii euro avea în vedere în special continuitatea contractelor și prevenirea speculațiilor pe perioada de tranziție privind conversia monedelor naționale europene în sau din euro. Viitorul UEM și euro a rămas incert. Starea derivă din posibilitățile reduse ale unor state de a se conforma criteriilor de convergență impuse.
Primul pas pentru realizarea unui stadiu de integrare economică interstatală îl constituie adoptarea unui set de politici economice și monetare extrem de riguroase. BCE va trebui să facă față problemelor tehnice ale tranziției spre moneda unică, în special celor legate de stabilirea ratei dobânzii cuvenite pentru adoptarea euro, menținerea sub control a conflictelor dintre ministerele de Finanțe ale statelor membre și BCE etc.
Se poate spune ca ideea crearii unei uniuni monetare europene are la baza două motivații principale. Una dintre acestea este cea pragmatică, legată de asigurarea cadrului necesar pentru funcționarea în condiții optime a pieței unice interne, perfect armonizate, înlesnindu-se astfel libera circulație a capitalurilor și armonizarea piețelor și sistemelor financiare. Cea de-a doua , determinarea economica, are ca pivot conceptul monetar care mizează pe rolul mobilității complete a factorilor de producție ca element de bază în absorbirea efectelor negative ale socurilor asimetrice.Pe aceste fundamente s-au concretizat atât pledoaria pentru euro cât și limitele acestei monede nou aparute, sau mai bine spus aducatoare de noutăți pe piețele europene. Euro e susținută de ideile care au determinat încă de la început demararea procesului de tranziție la o monedă unică europeană. Procesul a fost posibil pentru că a plecat de la baze solide printre care se numară existența unei structuri legale coerente pentru ca euro să substituie monedele naționale și asigurarea simplității și accesibilității monedei unice pentru a crea un sentiment de credibilitate în rândul cetățenilor și la nivelul mediilor de afaceri. La acestea se adaugă și realizarea eficientă a conversiei sub aspectul costurilor și al siguranței procesului și asiguarea unui mecanism flexibil de ajustare voluntară pentru sectorul privat. De-a lungul timpului, pe parcursul aderarii celorlalte țări, în timp ce veniturile pe membru sarac al UE se vor recupera și UE se va extinde spre estul Europei centrale, euro va avea un domeniu al tranzactiilor mai mare ca dolarul.
Importanța politicii monetare, planificarea pentru țările UME poate fi greu subestimată. Nici o monedă nu a supraviețuit ca o monedă internațională în condițiile unei rate ridicate a inflației. De-a lungul timpului țările cu o monedă importantă au evitat influența prin menținerea conținutului lor în aur sau argint. Dacă autoritățile monetare vor face publice țintele și strategiile lor, piața și publicul critic își vor putea exprima convingerea în legatură cu inflația.
Totuși nu putem spune că politica BCE va fi mai transparentă decât cea a Rezervelor Federale. Din punct de vedere al politicii monetare, previziunile pentru euro sunt favorabile. Tratatul de la Mastricht este clar în ceea ce privește stabilitatea prețurilor ca țintă a politicii monetare. Cu toate ca sistemul european al Băncii Centrale poate și trebuie să coopereze cu Uniunea Monetară pentru realizarea obiectivelor sale, acest lucru poate fi interzis, dacă o asemenea asistență va intra în conflict cu stabilitatea prețurilor. Politica monetară nu va fi folosită pentru reducerea somajului prin "inflatie surpiza" ori pentru eliminarea datoriei publice. Ramâne o discreție considerabilă din partea BCE. Ea va trebui să determine cum se poate obține stabilitatea prețurilor. Problema este complicata de ramânerile în urmă ale efectelor politicii monetare. Cazul cursului de schimb este foarte puternic pentru o economie deschisă mică situată lânga un mare și stabil vecin, cum ar fi Austria pentru Germania, dar nu atât de puternic pentru UE. Singura condiție ținta pentru UE ar fi putut fi dolarul american, o monedă cu o suprafață a tranzacțiilor cu puțin mai mare decât cea europeană. Cea mai bună abordare a unei economii mari cum este UE este să țintim către rata inflației, formulând acțiuni de politică monetară pentru mișcarea presiunilor acesteia. Indicatorii demni de luat în seama : prețul unor nevoi; cursul de schimb în diferite agregate financiare, rata creșterii și prețul titlurilor de valoare. "Credibilitatea este actionarul de capital al fiecarei banci centrale" – Otto Pohl – nu exista nici un motiv pentru ca managerii BCE sa nu fie capabili sa stabileasca de la inceput creditul.
Absenta controlului – alt factor al stabilitatii monedei. Ar fi o veste proasta pentru o viitoare moneda internationala daca platile ar fi supuse controlului schimburilor.
De-a lungul timpului statele (UK si SUA) au folosit controlul ca un instrument al politicii lor externe. Stabilitatea monedei depinde de politica monetara, iar aceasta de stabilitatea politica. Monedele internationale au fost intotdeauna legate de stat in perioada ascensiunii sale. Când un stat decade, la fel si stabilitatea monetara. Nu este o situatie favorabila pentru moneda unui stat daca acesta nu este indeajuns de puternic pentru a se apara impotriva dusmanilor dinauntru sau din afara. Puterea decizională a Comisiei Europene este foarte mica la Washington sau in capitala membrilor UE. Pâna acum rareori UE a realizat o politica unitara. Problema ce deriva din slabiciunea statelor centrale din UE nu poate fi inlaturata. Trebuie evidentiata existenta unor factori puternici de atenuare. Sfârsitul Razboiului Rece si colapsul Uniunii Sovietice au inlaturat amenintarile periculoase aparute in anii razboiului la adresa securitatii europene.
Uniunea Monetara este presupusa a fi irevocabila, dar acest lucru nu poate fi adevarat in conditiile unei crize economice violente. Factorul de revenire. Monedele moderne difera de marile monede ale trecutului care erau in aur si argint. Aceste monede ar fi inregistrat o valoare de revenire daca statul decadea. Acest lucru nu este valabil pentru banii de hârtie. Pâna la aparitia dolarului nu s-a inregistrat nici o moneda care sa câstige o semnificatie internationala.
Una din formele superioare de integrare europeană o constituie Uniunea Economică și Monetară (UEM), fiind la moment cel mai ambițios și totodată cel mai riscant proiect al construcției europene. Astfel că, fiecare stat care aderă la Uniunea Europenă, își propune ca mai devreme sau mai târziu să facă parte din acest proiect-UEM. Același obiectiv și l-au propus și ultimii doi membri ai Uniunii Europene care au aderat de curând la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007 – România și Bulgaria.
Însă, în capitolul de față ne vom concentra atenția doar pe avantajele și riscurile care decurg din participarea României la Uniunea Monetară. Ce înseamnă acest lucru? Aceasta înseamnă că România în momentul când va deveni membră a UEM, moneda unică europeană-EURO va înlocui leul. Cel mai probabil, România va fi pregătită să participe la acest sistem între anii 2010 și 2012 deoarece până să ajungă la acest stadiu avansat, România trebuie să întrunească toate criteriile privind aderarea la zona euro. Cele mai importante sunt cele patru criterii de convergență nominală cuprinse în Tratatul de la Mastricht. Aceste criterii presupun următoarele:
• Rata inflației trebuie să fie scăzută, până la nivelul de 2% anual;
• Deficitul bugetar trebuie să fie de maxim 3% din Produsul Intern Brut al țării;
• Dobânzile scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;
• Datoria publică cumulată să nu depășească 60% din PIB.
În afară de aceste patru criterii mai există o serie de cerințe care trebuie îndeplinite pentru ca statul candidat, în cazul de față România, să poată fi admis și să facă față cu brio în cadrul zonei euro.
Respectarea de către România a acestor criterii și cerințe impuse de către Uniunea Europeană, va duce la apariția unor avantaje dar, totodată, și la posibile riscuri pentru economia românească în ansamblu. Pentru a adopta moneda europeană, România trebuie să accelereze agenda de reforme structurale. Prioritățile cele mai importante sunt eficiența serviciilor publice, accelerarea planurilor de privatizare a sectorului energetic, crearea de noi locuri de muncă și reducerea corupției și îmbunătățirea mediului de afaceri. Tentativa României de a recupera distanța față de țările membre mai bogate ale Uniunii Europene va fi susținută și de fondurile financiare alocate de către UE. Fondurile post-aderare, dacă vor fi folosite rațional și integral, ar reprezenta o injecție care ar echivala cu 3-5% din Produsul Intern Brut în fiecare an, în primii șapte ani din momentul aderării ceea ce indubitabil va permite României să facă parte din zona euro. În această situație, introducerea euro va avea efecte pozitive asupra comerțului exterior al României, având în vedere că 2/3 din comerțul exterior este orientat către țările UE. Noua monedă va fi ca un catalizator ce va stimula importurile și exporturile firmelor românești. Până în prezent, majoritatea contractelor comerciale erau exprimate în dolari SUA. România a pierdut sume mari de bani datorită faptului că până nu demult erau alese ca monedă de contract fie dolarul SUA, fie monedele unor țări din UE al căror curs fluctua.
Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenților comerciali locali cauzate de riscurile de curs valutar. Conform spuselor secretarului general al Asociației Exportatorilor și Importatorilor din România, Mihai Ionescu, pentru început agenții economici ar trebui ca, pentru a se familiariza cu euro, să folosească în tranzacțiile pe care le derulează atât euro, ca monedă de plată, cât și dolarul SUA, ca monedă de consolidare.
Unul dintre principalele avantaje ale introducerii monedei euro îl constituie faptul că euro va reduce costurile pe care firmele românești le suportă ca urmare a schimburilor valutare. Aceste costuri, conform unor estimări făcute, constituie circa 1-2% din valoarea tranzacției. Tot, datorită monedei unice europene se economisește timp prețios în activitatea de gestiune, dispărând necesitatea analizei riscului și a raportului cheltuieli-profit pentru fiecare tranzacție în parte, efectuată de către firmă.
Un alt avantaj care rezultă din adoptarea monedei unice de către România îl constituie faptul că se simplifică evaluarea rezultatelor comerciale efectuate din punct de vedere al întreprinderii, nemaifiind necesar să se țină cont de volatilitatea monedei.
Accesul mult mai facil al exportatorilor pe piețele oricăreia dintre țările membre este un alt avantaj care ar putea fi fructificat după eliminarea barierelor monetare din cadrul Uniunii Europene. În acest caz se va reduce numărul de intermediari, astfel încât întreprinderile își vor mări veniturile ca urmare a exporturilor directe efectuate și care totodată vor deveni mai competitive din punct de vedere al prețurilor oferite.
Un alt avantaj important care este oferit de către moneda unică europeană îl constituie transparența. Aceasta înseamnă că exprimarea tuturor prețurilor în euro va ajuta firmele românești să își aleagă furnizorii care să le asigure cele mai mici cheltuieli și să exporte produsele lor în acele țări unde pot obține veniturile cele mai mari.
Pentru România, o importanță deosebită alături de introducerea monedei unice o are și Banca Centrală Europeană, care și-a început activitatea la Frankfurt și a preluat mai multe atribuții ale Fondului Monetar Internațional în ceea ce privește finanțarea și urmărirea unor politici consecvente de stabilire a prețurilor.
Toate aceste avantaje enumerate mai sus vor conduce pe termen mediu și lung la majorarea ratei de creștere economică a țărilor din Zona Euro.
Riscurile generate de introducerea în circulație în România a monedei unice europene sunt puține la număr, dar au impact direct asupra vieții cotidiene și a sistemului financiar. Cel mai cunoscut dintre aceste riscuri este acela privind creșterea generalizată a prețurilor care se datorează lipsei de familiaritate a populației cu noile prețuri exprimate în moneda unică, de specularea unor erori de rotunjire.
Un alt risc legat de trecerea economiei românești la moneda euro, ca și de altfel, a tuturor țărilor care fac acest pas în direcția integrării în zona euro, îl constituie dimensionarea adecvată pe termen scurt a lichidităților în euro la nivelul sistemului bancar, având în vedere o cerere de numerar în moneda unică.
Pierderea posibilitatii de alegere a ratei inflației și pierderea cursului valutar, ca instrument pentru înlăturarea dezechilibrelor macroeconomice constituie un alt dezavantaj care decurge din participarea la Uniunea Monetară.
Trebuie, totodată, de menționat că schimbarea monedei naționale în favoarea monedei unice presupune și pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare și a flexibilității luării deciziilor care să permită protejarea economiei românești de șocurile externe.
În final, punând în balanță atât beneficiile cât și riscurile legate de trecerea economiei românești la moneda unică europeană, putem afirma cu certitudine că direcția aleasă de către clasa politică românească este corectă, și anume tendința de integrare în Uniunea Economică și Monetară, care pe termen mediu și lung va contribui la obținerea unor avantaje pentru întreaga societate românească luată în ansamblu. Profesorul francez Florin Aftalion a vorbit, la București, despre adoptarea, de către România, a monedei EURO. Aftalion a atras atenția asupra câtorva pași care trebuie urmați – într-un interviu în exclusivitate pentru The Money Channel. Profesorul de economie din cadrul ESSEC Florin Aftalion spune că România ar trebui să mai aștepte o perioadă până să adopte moneda europeană. "Intrarea în Zona Euro poate să aibă avantaje și mari dezavantaje. Este un avantaj pentru o țară cu o monedă care nu este destul de recunoscută pe plan internațional. Înlocuind o moneda națională slabă cu euro orice țară ar avea un avantaj. Dar, pe de altă parte, este un dezavantaj ca o țară ca România, care e în plină dezvoltare economică, să depindă de dobânzile fixate la Bruxelles. Problema astăzi e că România e țara care este în expansiune economică foarte rapidă, e una dintre țările europene cele mai dinamice, pe cand BCE francează cu dobânzi înalte dezvoltarea economică. Deci astăzi cred că este în avantajul României să nu facă parte din euro” consideră profesorul francez Florin Aftalion.
Leul trebuie să ajungă la un nivel stabil în momentul în care România va face parte din Zona Euro, pentru a preveni orice fel de probleme ce ar putea apărea ulterior, considera profesorul. "Dar peste șase ani situația va fi probabil diferită. Deci trebuie ca România să fie destul de avansată economic și pe urmă să intre în Zona Euro, la un curs valutar care e greu de stabilit dinainte. Dar acest curs, daca e prea sus sau prea jos, poate sa aduca probleme. Schimbul valutar în momentul în care România va intra în euro este cel vare va trebui fixat dinainte. Și trebuie ca, cu o anumită perioadă înainte de intrarea oficială, să se stabilească valoarea leului la nivelul la care va intra în Euro. Și asta e o problemă foarte grea, dar care ar trebui să fie pregătită. Nu pot să vă spun acum care ar fi acest schimb", consideră Aftalion.
CONCLUZII
Emisiunea monetară este unul din atributele suveranității statelor. Existența națiunilor suverane și deschiderea către exterior pun problema conversiunii unităților monetare între diferite țări, ca urmare a tranzacțiilor comerciale sau financiare între agenții economici rezidenți sau nerezidenți.
Sistemul monetar internațional poate fi definit ca ansamblul regulilor care permit asigurarea acestor tranzacții, determinând compatibilitatea sistemelor monetare naționale.
Existența unui Sistem monetar internațional nu are sens doar în raport cu nevoia de a asigura buna funcționare a comerțului internațional. Dacă toate țările ar avea aceeași monedă, problema determinării cursului de schimb, adică operațiunea care permite convertirea unei monede în alta, nu s-ar pune. Și aceasta tocmai că pe lânga moneda națională există monede străine ( numite devize), încat se simte nevoia unui sistem monetar internațional.
Această lucrare argumentează că sistemul de economie internațională Bretton Woods se cuvine să reflecte experiențele și cunoștințele acumulate de la crearea lui și să răspundă în mod sensibil la complexitățile economiei globale. Fără a minimaliza rolul pe care l-a avut în a obține eficiențe economice internaționale, evoluția acestui sistem în mesagerul proeminent de politică globală economică impune o reanalizare a scopurilor inițiale, a metodelor folosite pentru realizarea acestor scopuri, precum și coordonarea politicilor care să ofere o ghidare clară membrilor asupra acțiunilor regulatorii permisibile.
Sfârșitul Războiului Rece a confirmat superioritatea economiilor de piață, iar sistemului Bretton Woods i s-a acordat credit pentru creșterile importante ale prosperității modiale dupa al doilea Război Mondial. Elementele sistemului Bretton Woods, comerțul liber, stabilitate monetară și distribuirea eficientă a resurselor au devenit formule standard ale dezvoltării. Aceste elemente, operative în economia globală din 1944, trebuie supuse testului realității, iar promotorii lor din timpul Războiului Rece, FMI și Banca Mondială trebuie să suporte o ajustare a mandatului lor.
Crearea monedei unice europene EURO reprezintă dezideratul principal al conducerii Uniunii Europene. Data fiind aceasta importanta euro este necesara o analiză amplă care să reflecte atât avantajele statelor participante la “zona euro”, cât și riscurile și eventualele dezavantaje pe care le implică moneda unică europeană, fără a trece cu vederea implicațiile euro pe plan mondial.
Lucrarea urmărește firul procesului prin care s-a ajuns la moneda unică europeană actuală. Într-o prima etapă, după ultima conflagrație mondială, când economiile statelor participante aveau nevoie de “resuscitare”, marile puteri europene au găsit necesară crearea unei uniuni interstatale începute pe baze economice. S-au parcurs, pas cu pas, etape care au dus în final la apariția Uniunii Europene, ca o uniune economică dar și politică deși acest aspect nu a fost recunoscut la început.
BIBLIOGRAFIE:
A.F.P. Bakker – „Instituții financiare internaționale”, Editura Anter, București 1997
Aurel Ghibutiu – “Politici comerciale în relațiile economice internaționale”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984
Alexandru Țugui – “Inflația: Concepte, teorii și politici economice”, Editura Economică, București 2000
Bezbach Pierre – „Inflație, Deflație,Dezinflație”, Editura Humanitas, București 1992
Bran Paul – „Relații financiare și monetare internaționale”, Editura Economică, București 1995
Costin C. Kiritescu – “Înapoi la aur”, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucuresti 1969
Costin C. Kiritescu – “Relații valutar-financiare internaționale”, Editura Științifică și Enciclopedică , București 1976
Costin C. Kiritescu – „Ideii contemporane în acțiune”, Editura Enciclopedică, București 1996
Costin C. Kiritescu – „Sistemul bănesc al leului și precursorii lui”, Editura Academiei București 1964
Claudiu Doltu – „Sisteme monetare comparate”, Editura Economică, București 1997
Coloman Maioreanu – „Aurul și criza relațiilor valutare internaționale”, Editura Academiei, București 1976
Coralia Anghelescu – „Economia de piata”, Editura Economică, București 1995
Cezar Basno, Nicolae Davdac – “Moneda , credit, banci”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1994
Daniel Dăianu – “Echilibru monetar și moneda : keynesism și monetarism”, Editura Humanitas, București 1993
Dorel Oprescu – “Sistemul monetar internațional”, Editura Academiei , București 1981
Eugen Rădulescu – „Inflația, marea provocare”, Editura Enciclopedică, București 1999
Grigore Silasi – “Cooperarea financiară internațională și cresterea economică a țărilor în curs de dezvoltare” Editura Facla Timișoara 1978
Heyne Paul – „Modul economic de gândire”, Editura Didactică și pedagogică, București 1999
Iulian Văcărel – „Relații financiare internaționale”, Editura Academiei București 1995
Ianăș George – “Etalonul de schimb: în teorie și în practică, lichidarea lui; experiențele monetare recente”, Editura Cartea Românească, București 1941
Lipsey Richard – „Economia pozitivă”, Editura Economică București 1999
Liviu C. Andrei – „Economie”, Editura Economică București 2007
Liviu C. Andrei – „Euro”, Editura Economică București 2007
Lloyd Atkinson – “Economics : the science of choice”, Editura Irwin, Chicago 1982
Nicolae Murgu , Mugur Isarescu –“ Aurul – mit și realitate”, Editura Junimea Iași 1981
Silviu Cernea – “Sistemul monetar și politica monetară”, Editura Enciclopedică, București 1996
Silviu Cernea – “Banii și creditul în economiile contemporane”, Editura Enciclopedică București 1994
Tașnadi Alexandru, Doltu Claudiu – „Monetarismul”, Editura Economică București 1996
Teodor Roșca – „Monedă și Credit”, Editura Samara Cluj Napoca 1996
Teofil Bolcis – “Sistemul monetar occidental”, București 1994
Vasile Radu – „Monedă și politică fiscală”, Editura Uranus București 1994
Victor Slăvescu –“Curs de monedă, credit și schimb”, Editura Scrisul Românesc Craiova 1932
Vasile Turlic, Vasile Cocriș – „Monedă și Credit”, Editura Ankaron Iași 1997
INERNET:
http://www.dorinm.3x.ro/study/economics/sismoncon.html
http://www.dorinm.3x.ro/study/economics/sismonvii.html
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2000/current2/mi43.html
http://www.bnr.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Sistemul Monetar International Trecut, Prezent Si Viitor (ID: 134199)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.