Piata Si Mecanismele Sale

PIAȚA ȘI MECANISMELE SALE

Introducere…………………………………………………………………………………………………….4

CAP.I Piața și componentele sale…………………………………………………………………….6

1. Conceptul de piață și economia de piață………………………………………………..6

2. Mecanismele cererii și ofertei…………………………………………………………….14

3. Tipuri de concurență în economia de piață…………………………………………..22

CAP. II Bunurile private versus bunurile publice…………………………………………..29

Piața mărfurilor și serviciilor: concept, caracteristici……………………………29

Piața publică și bunurile publice……………………………………………………….37

Interfețe între bunurile publice și cele private……………………………………..41

CAP. III Sistemul prețurilor în economia de piață………………………………………….43

Formele prețurilor…………………………………………………………………………..43

Prețurile bunurilor publice……………………………………………………………….52

CAP. IV Analiza sistemelor economice…………………………………………………………..63

Eficiența și rentabilitatea: criterii esențiale ale analizei economice………..63

Optimizarea producției de bunuri publice…………………………………………..66

Eficiența și echitatea în economia publică………………………………………….73

Concluzii……………………………………………………………………………………………………….78

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………80

=== Piata si Mecanismele Sale ===

PIAȚA ȘI MECANISMELE SALE

Introducere…………………………………………………………………………………………………….4

CAP.I Piața și componentele sale…………………………………………………………………….6

1. Conceptul de piață și economia de piață………………………………………………..6

2. Mecanismele cererii și ofertei…………………………………………………………….14

3. Tipuri de concurență în economia de piață…………………………………………..22

CAP. II Bunurile private versus bunurile publice…………………………………………..29

Piața mărfurilor și serviciilor: concept, caracteristici……………………………29

Piața publică și bunurile publice……………………………………………………….37

Interfețe între bunurile publice și cele private……………………………………..41

CAP. III Sistemul prețurilor în economia de piață………………………………………….43

Formele prețurilor…………………………………………………………………………..43

Prețurile bunurilor publice……………………………………………………………….52

CAP. IV Analiza sistemelor economice…………………………………………………………..63

Eficiența și rentabilitatea: criterii esențiale ale analizei economice………..63

Optimizarea producției de bunuri publice…………………………………………..66

Eficiența și echitatea în economia publică………………………………………….73

Concluzii……………………………………………………………………………………………………….78

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………80

INTRODUCERE

Un rol important în economia modernă îl ocupă piața cu mecanismele ei, studierea cărora permite nașterea interrelațiilor dintre producție și consum, strategia dezvoltării economice, relațiile dintre agenții economici.

Piața a apărut cu multe secole în urmă ca punct de legătură între producție și consum, atunci când funcțiile acestor două sfere economice s-au separat în timp și spațiu.

În decursul secolelor, schimbările dintre producători și consumatori s-au extins și s-au perfecționat. Piața modernă din țările avansate economic s-a constituit și s-a consolidat în ultimele secole. În mecanismul de funcționare a unei economii moderne piața ocupă un loc esențial determinând într-o proporție însemnată deciziile și comportamentele agenților economici.

Categorie a economiei de schimb, în accepțiunea cea mai frecventă, piața desemnează un ansamblu coerent, un sistem sau o rețea de relații de vânzare cumpărare între părți contractante care sunt pe de o parte, unite prin legături de interdependență și, pe de altă parte, se află în rapoturi de opoziție. Participanții la aceste relații sunt producătorii de bunuri și servicii, ofertanții de factori de producție și consumatorii, care reprezintă așa cum aprecia J.K.Galbraith și W.Salinger, ’’Centri distincți de decizie, care se opun unul altuia prin urmărirea propriului interes, dar sunt legați în același timp printr-o solidaritate funcțională’’.

În același timp, piața este privită de mulți economiști drept un mecanism complex care cuprinde, în principal, cererea și oferta, concurența, prețurile, și altele, care reglementează economic, care acționează asupra diviziunii muncii și la schimbul de activități, după cum arată F.von Hayek ’’piața apare pentru agenții participanți la schimb ca o ’’amenințare’’, ca o ’’forță arbitrară’’ care le determină prețul și implică venitul și pe care ei caută să o influențeze sau să o controleze’’. Situația lor economică și nu numai aceasta depinde de piață și în primul rând de ceea ce se petrece pe piață.

Piața – afirmă economistul francez M.Dider-’’apare ca un ansamblu de mijloace de comunicații prin care vânzătorii și cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceștia au nevoie, despre prețurile pe care le cer și pe care le propun pentru ca tranzacțiile dintre ei să se încheie. Deci, piața este înainte de toate ’’un contract social’’, mai mult sau mai puțin spontan, care difinește locul economic în ansamblul vieții sociale’’.

Importanța pieței, într-un asemenea mecanism economic derivă din funcțiile pe care ea le îndeplinește în economie, cu abateri mai mari sau mai mici ca urmare a condițiilor concrete ce există în timp sau spațiu.

Piața și procesele pe piață se vor sfârși odată cu sfârșitul omenirii. Zicem astfel din motivul că atât strămoșii cât și noi, contemporanii suntem preocupați de o mare problemă. O problemă ce vizează viitorul pieței, proceselor pe piață. Deși s-ar părea că tema, pe care ne-am propus-o spre cercetare, ar fi un subiect destul studiat, nu tocmai astfel stau lucrurile. Pentru că o problemă nu poate fi considerată soluționată atâta timp cât mai există contradicții, atâta timp cât mai există economiști.

CAPITOLUL I

PIAȚA ȘI COMPONENTELE SALE

1. Conceptul de piață și economie de piață

În economiile contemporane și cele ale viitorului, piața este și va rămâne instituția centrală în jurul căreia gravitează viața economică. Piața a apărut cu multe secole în urmă, odată cu economia de schimb, ca un fragil canal de comunicație între producție și consum, între producătorii specializați, autonomi și consumatorii independenți. Ea a evoluat enorm de-a lungul timpului, devenind o realitate din ce în ce mai complexă.

Definirea concisă a pieței este dificilă datorită marii sale complexități, diversități și elemente caracteristice. Din această cauză există mai multe unghiuri sub care poate fi privită, fiecare fiind o definiție parțială, "totalitatea" oferind o imagine cât mai apropiată de sensul contemporan al pieței. În acest sens se poate considera că piața este:

spațiul economic în care se întânlesc mai mult sau mai puțin direct și acționează din interes cumpărătorii (în calitate de agenți ai cererii), vânzătorii (ca agenți ai ofertei) iar în unele cazuri diverse categorii de intermediari;

locul de întâlnire la un moment dat (întâlnire nu neapărat fizică, ci și indirectă prin simboluri: ordine scrise, telefon, fax, prospecte, caiete de sarcini etc.) a dorințelor cumpărătorilor cu dorințele producătorilor;

un ansamblu de mijloace de comunicație prin care vânzătorii și cumpărătorii se informează reciproc asupra a ceea ce dispun, de ceea ce au nevoie și a prețurilor cerute și propuse înainte de a încheia și efectua tranzacțiile;

totalitatea relațiilor de vânzare în legatură cu spațiul economic în care au loc și procesele conexe ce-i sunt caracteristice (cererea, oferta, concurența, publicitatea, prețul, reglementările juridice, cutumiare, morale etc). Pe piață se întâlnesc și se confruntă vânzătorii și cumpărătorii, cererea și oferta, fiecare cu interese specifice dar care nu se pot realiza decât prin "legarea" și "coliziunea" cu interesele partenerilor.

piața este locul de manifestare a concurenței, a competiției dintre agenții cu interese identice sau apropiate. Concurența, competiția este prezentă în toți porii unei economii libere, dar ea iese în evidență, devine perceptibilă "cu ochiul liber" în cadrul pieței.

Trăsăturile fundamentale care ne permit să concluzionăm dacă activitatea economică dintr-o țară este organizată și funcționează ca o economie de piață sunt următoarele:

Proprietatea privată asupra resurselor, avuției și capitalului este predominantă în cadrul unui pluralism al formelor de proprietate, specific acestui gen de economie.

Piața este modalitatea amplă, generală, prin care se stabilește ce să se producă, cât, și pentru cine în condițiile libertății de acțiune sau a liberei inițiative a agenților economici.

Concurența sau competiția este forma generală pe care o îmbracă relațiile dintre agenții economici pe piață, efectul stimulativ sau coercitiv al acesteia determinând progresul economico-social.

Prețurile bunurilor economice se formează în mod liber, pe baza reacției agenților economici la informațiile (realitățile) pieței, în condițiile în care fiecare urmărește realizarea propriilor interese.

Motivația participării la activitatea economică este pentru toți agenții economici realizarea propriilor interese sau maximizarea satisfacției, care, pentru producători, înseamnă maximizarea profitului, iar pentru consumatori maximizarea utilității.

Existența statului democratic, în stare să-și asigure cadrul instituțional necesar economiei de piață și să supravegheze funcționarea normală a acesteia.

Economia de piață, poate fi clasificată în funcție de modul în care este organizată și funționează, astfel:

economia de piață pură – statul nu intervine în viața economică, decât pentru a crea cadrul juridic necesar; formarea prețurilor are loc în mod liber; agenții economici acționează liber și independent; piața determină ce, cum și pentru cine să producă; forma principală de proprietate este cea privată;

economia de comandă sau planificată – are la bază proprietatea de stat iar deciziile economice sunt luate centralizat prin realizarea unui plan care precizează ce să se producă, cât și cum; interesul personal este subordonat interesului general; prețurile sunt administrate de stat;

economia mixtă – este o combinație între economia de piață pură și cea planificată; este tipul de economie caracteristic pentru economiile contemporane, este economia reală prezentă peste tot în lume.

Această clasificare o vom prezenta în continuare în figura nr.1

Economia de schimb, în care piața are un rol hotărâtor în alocarea și utilizarea resurselor ca și în organizarea, gestionarea și reglarea economiei naționale presupune existența și respectiv funcționarea simultană a mai multor tipuri de piață. În consecință, piața trebuie privită prin prisma elementelor sale componente, deoarece în realitate ea reprezintă un sistem de piețe, fiind formată din mai multe segmente între care există relații de intercondiționare, de dependență reciprocă.

În continuare vom prezenta clasificarea pieței sub mai multe aspecte:

Sub aspectul comportamentului participanților, piața poate fi:

fluidă – când nu există nici o restricție la intrare sau ieșire de pe piață. Pentru producători, ideea de fluiditate găsește o aplicare în comportamentul factorilor de producție care au o mobilitate specifică;

vâscoasă – vâscozitatea este o calitate inversă fluidității. Tot ceea ce face să apară o anumită constrângere în cadrul pieței, face ca aceasta să aibă o anumită vâscozitate. Limita superioară a vâscozității este reprezentată de rigiditate. Un element este perfect rigid atunci când există o imposibilitate de transfer al acestui element dintr-un domeniu în altul.

Sub aspectul mediului, piața poate fi:

transparentă – piața este transparentă atunci când toți agenții economici posedă o perfectă informare asupra elementelor pieței: informație completă asupra cererii, ofertei, concurenței, prețului. Totul este cunoscut de toți agenții economici participanți la tranzacțiile de piață. Bursele de mărfuri și bursele de valori sunt considerate a fi piețe perfect transparente;

opacă – opacitatea este calitatea inversă transparenței și poate lua grade diferite. Economia opacă este o economie în care agentul economic nu este informat, în care nu se știe sau se cunosc insuficient condițiile pieței.

În funcție de volumul tranzacțiilor care se derulează, există piețe:

dispersate (en detail), unde bunuri de un anumit fel se vând în părți mici unor cumpărători atomizați;

concentrate (burse și piețe en gros) pe care au acces agenți molecularizați, cu o mare forță economică, ce efectuează tranzacții cu părți mari de mărfuri.

Dacă se are în vedere modul de acces pe piață, atunci se disting piețe:

libere, în care are acces orice vânzător și cumpărător, chiar dacă, uneori, pot fi obligați la plata unei taxe;

reglementate, în care cumpărătorii, dar mai ales ofertanții, au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiții (deținerea unei autorizații speciale pentru prestarea de servicii juridice, financiare, medicale, farmaceutice, taximetrie etc.);

intermediare, pe care au acces doar persoanele abilitate și expres autorizate (brokerii, dealerii pe piețele bursiere).

În raport cu factorul timp se poate vorbi de piețe:

la vedere, în care tranzacția se face imediat, după ce s-a căzut de acord asupra prețului, cantității, a condițiilor de livrare și de plată;

la termen, când în prezent se convine asupra termenilor tranzacției, dar ea se va derula ulterior, la o dată convenită.

Din punct de vedere al obiectului tranziției de vânzare și cumpărare se disting următoarele tipuri de piețe:

bunurilor și serviciilor – cuprinde mai multe piețe sectoriale ce corespund bunurilor și serviciilor produse și cumpărate în societate, grupate după diverse criterii în categorii generale sau specializate (piața bunurilor de consum, piața mijloacelor de producție, piața serviciilor, piața automombilelor, piața rulmenților,etc.);

factorilor de producție – formată la rândul său din: piața resurselor naturale (inclusiv pământul), piața capitalului și titlurilor de valori, piața forței de muncă. Piața muncii nu este o singură piață, ci, tot atâtea câte domenii profisionale există, iar în cadrul acestora, câte specializări sunt, fiecare cu grad diferit;

piața monetară, financiară.

Obiectul schimbului pe piață este reprezentat de bunul economic. Acesta este un element apt să satisfacă o nevoie umană și nu există sau există într-o cantitate insuficientă în mediul natural. Calitatea de bun economic este recunoscută oricărui bun material sau serviciu care este rar, are capacitatea de a satisface o nevoie, iar obținerea și multiplicarea sa necesită efort din partea omului.

Din punct de vedere al extinderii teritoriale există:

piața locală;

piața regională;

piața națională;

piața mondială.

Aceste piețe formează un tot întreg, ele se întrepătund, se influențează și se determină reciproc. Aceasta înseamnă că evoluția și mutațiile din oricare parte a pieției se reflectă și afectează evoluția și mutațiile din oricare parte a acesteia, se reflectă și afecteză evoluția și mutațiile din celalte segmente de piață, și implict, ale pieței pe ansamblu. La fel, dezechilibrele manifestate pe o anumită piață se propagă și pe alte piețe și se amplifică în funcție de locul și importanța pieței respective, în sistemul de piață și în economia națională în ansamblul ei.

În mecanismul de funcționare a unei economii moderne, piața ocupă un loc esențial determinând într-o proporție însemnată deciziile și comportamentele agenților economici. În același timp, piața este privită de mulți economiști drept un mecanism complex care cuprinde, în principal, cererea și oferta, concurența, prețurile, și altele, care reglementează economic, care acționează asupra diviziunii muncii și la schimbul de activități.

Piața apare pentru agenții participanți la schimb ca o amenințare, ca o forță arbitrară care le determină prețul și implică venitul și pe care ei caută să o influențeze sau să o controleze. Situația lor economică și nu numai aceasta, depinde de piață și în primul rand, de ceea ce se petrece pe piață.

Piața apare ca un ansamblu de mijloace de comunicații prin care vînzătorii și cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceștia au nevoie, despre prețurile pe care le cer și pe care le propun pentru ca tranzițiile dintre ei să se încheie. Deci, piața este înainte de toate un contract social, mai mult sau mai puțin spontan, care difinește locul economic în ansamblul vieții sociale.

Într-o economie de piață capitalistă, idiferent de tipul și gradul său de maturitate și modernitate, piața îndeplinește mai multe funcții. Importanța pieței, într-un asemenea mecanism economic derivă din funcțiile pe care ea le îndeplinește în economie, cu abateri mai mari sau mai mici ca urmare a condițiilor concrete ce există în timp sau spațiu:

În primul rând, piața este cea care realizează contactul permanent dintre producție, respectiv dintre producătorii de bunuri și servicii, pe de o parte și consum, respectiv consumatorii, nevoile și gusturile acestora, pe de altă parte. Prin acest fapt, piața asigură alocarea și utilizarea eficientă a resurselor economico-materiale, umane și financiare, determinând deciziile agenților economici cu privire la producție, repartiție, schimb și consum.

În al doilea rand, prin piață economia se autoreglează, își stabilește independent proporțiile și echilibrele necesare propriei reproduceri. În acest scop, în decursul veacurilor de constituire și maturizare, ea și-a format numeroase pârghii ce acționează într-o complexă angrenare (preț, cerere, profit, concurență etc.).

În al treilea rând, piața asigură echilibrul economic pe termen lung, în principal, echilibrul dintre ofertă (producție) și cerere(consum), realizând ceea ce preconizau încă economiștii clasici – transformarea intereselor proprii ale indivizlor în cea mai bună opțiune pentru societate – cu privire la utilizarea resurselor disponibile la un moment dat.

2. Mecanismele cererii și ofertei

Spre deosebire de economiile cu plainificarea centralizată, în care atât cantitatea cât și prețurile la care produsele sau serviciile se vând și se cumpără sunt stabilite în mod subiectiv arbitrar de către aparatul central birocratic, în economiile de piață, prețurile și cantitățile acestora sunt stabilite prin deciziile unei multitudini de agenți economici, în conformitate cu cerințele obiective ale cereri și ofertei.

Cererea și oferta, mai exact raportul dintre acestea, fiind factori majori ai evoluției prețurilor într-o economie de piață, sunt, alături de concurență, elemente ale mecanismului reglator al pieței. Prin mișcarea prețului, relația dintre cerere și ofertă exprimă în ultimă instanță, situația pieței, pe unul sau mai multe segmente ale ei. Prin semnalul cel mai important al pieței care este prețul, se pun în evidență, lipsa sau raritatea bunurilor și serviciilor precum și a factorilor de producție.

Cererea reprezintă cantitatea de bunuri și servicii pe care agenții economici, consumatori sau producători, sunt dispuși să o cumpere, la un anumit preț, într-un timp dat. Totodată, cererea este un act individual, al unui individ, unei întreprinderi sau grup social.

Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o unitate de timp la prețul curent. Trebuie menționat faptul că prețul în aceste condiții este un factor primordial ce condiționează cererea. Însă cererea nu este un factor de moment. Constând dintr-un șir de combinații de prețuri și cantități, ea se definește ca o relație dintre preț și cantitate. Din această cauză, cantitatea cererii prevede o anumită cantitate de mărfuri și servicii, pe care consumatorii le vor cumpăra la un anumit preț într-un anumit interval de timp.

Un factor important în această ordine de idei este utilitatea mărfii sau serviciului, ce crește odată cu sporirea cantității de mărfuri și servicii, în timp ce fiecare unitate suplimentară de marfă sau serviciu își diminuează utilitatea.

Cererea este o categorie a economiei de schimb. Ea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun, pe care agenții economici (întreprindere, un grup, un individ) sunt dispuși să o cumpere, la un moment dat, pentru diverse niveluri de preț, celelalte variabile fiind presupuse stabile.

Reiese faptul că cererea pentru un bun economic nu se poate formula doar cantitativ, numeric. Ea apare ca o relație între două variabile specifice: prețul și cantitatea pe care agenții ar dori să o achiziționeze la fiecare din prețurile respective.

Această relație o vom trezenta în figura nr. 2

Cantitatea cerută are tendința de scădere pe măsură ce prețurile cresc (fig. 2). Deplasarea de la un rând al specificației la altul trebuie înțeleasă ca o modificare a cantității cerute la anumite niveluri de preț și nu ca o modificare a cererii. Aceasta din urmă – reprezentată de întreaga curbă – poate rămâne neschimbată dacă nu intervin alte cauze care să determine agenții economici să achiziționeze, la orice preț, mai mult sau mai puțin din bunul respectiv.

Referindu-se la cerere, Paul Heyne sublinia faptul că acest concept leagă cantitățile solicitate, în vederea achiziționării, de "sacrificiile" făcute de cumpărători pentru aceste cantități. O dorință poate fi satisfăcută numai la un anumit cost al obținerii (costuri în bani, dar și "costuri" nemonetare), ceea ce presupune și renunțarea la satisfacerea altor dorințe. Cererea este rezultatul unor calcule de sacrificii și satisfacții.

Curba cererii totale reprezintă suma ’’orizontală’’ a curbelor cererilor individuale ale unui produs. Același principiu de lucru este și pentru cazurile în care există un număr foarte mare de consumatori.

Între cererea pentru un produs și prețul acestuia există o relație inversă care poate fi redată printr-o curbă a cereii.

Curba cererii totale pentru un bun sau curba cererii pe piață indică diverse cantității dintr-un anumit bun cerut de toți consumatorii, care corespund unor niveluri diferite de preț. În general cu cât prețul crește cu atât cererea pentru un anumit bun este mai mică. Din reprezentarea grafică se observă că scăderea cererii nu este însă proporțională cu creșterea prețurilor. La început cererea scade mai accentuat, apoi mai lent, până când tinde să devină constantă.

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri și servicii care poate fi vândută pe piață la un anumit preț. Întrucât formarea prețurilor depinde de confruntarea ofertei totale cu cererea totală, oferta pentru un bun sau serviciu anume reprezintă suma tuturor cantităților oferite de toți producătorii individuali (n) ai acestuia.

Oferta reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun (produs, serviciu) pe care agenții economici sunt dispuși să o cedeze cumpărătorilor, la un moment dat, pentru diverse niveluri de preț. Ea reflectă corespondența dintre scara posibilă de prețuri și cantitatea din acel bun, disponibilă pentru vânzare (fig. 3.)

Cantitatea oferită are tendința de creștere pe măsură ce prețurile cresc.

Oferta totală a unui bun este indispensabilă în procesul de corelare cu cererea totală a acelui bun.

Și în cazul teoriei ofertei, ca și în cel al teoriei cererii, decidenții sunt confruntați cu mai multe alternative din care urmează să aleagă. Opțiunile lor reflectă avantajele anticipate (așteptate) de pe urma diferitelor alternative.

Pornind de la faptul că resursele utilizate pentru obținerea unui bun au mai multe "șanse de întrebuințare", Paul Heyne susține faptul că ofertantul va opta pentru cea mai bună șansă. Pentru a identifica această șansă, va compara costurile anticipate, cererea manifestată și prețurile așteptate.

Curbele ofertelor vor reflecta estimările oamenilor asupra valorii șanselor alternative. Ele se vor deplasa, de la o perioadă la alta, spre dreapta sau spre stânga, în funcție de situația concretă întâlnită (fig. nr. 4.).

Un cost anticipat mai ridicat pentru obținerea unui produs, la un anumit nivel de preț, va reduce cantitaea oferită de acel produs (curba ofertei se deplasează spre stânga). Invers, un cost mai scăzut va determina creșterea cantității oferite din acest produs (curba ofertei se deplasează spre dreapta).

Cu referire la impactul cererii asupra ofertei, trebuie spus că cererea și oferta se află într-un proces de interacțiune, de ajustare reciprocă și coordonare. Ele se găsesc în relații de cauzalitate reciprocă, reprezentând deopotrivă, fiecare în raport cu cealaltă, cauză și efect. Deși tendința generală este de echilibrare a ofertei cu cererea, sunt frecvente situațiile de abundență (surplusuri) și penurie (deficit). Surplusul la un bun oarecare se creează atunci când cantitatea oferită din acel bun depășește cantitatea cerută, la prețul monetar reprezentativ (QOp1 > QCp1).

În procesul de ajustare a cantității oferite cu cantitatea cerută, rolul coordonator revine prețului. Când un bun devine și mai deficitar (se oferă și mai puțin comparativ cu cât se cere), prețul său crește. Acest lucru conduce la o reducere a cantității cerute și, în paralel, la o tentație pentru furnizori de a produce mai mult (fig. nr. 5).

Pe măsură ce scade surplusul, scade și prețul, ceea ce îi determină pe cumpărători să solicite o cantitate mai mare, iar pe furnizori să diminueze cantitatea oferită (fig. nr. 6).

Nu arareori, prețul mai scăzut îi determină pe unii solicitanți potențiali să se orienteze spre alt bun-înlocuitor, iar pe furnizori, să-și concentreze eforturile pentru obținerea unor bunuri alternative cu valoare ridicată. Explicația permanentelor căutări se gasește în elasticitatea pozitivă a ofertei în raport cu prețul (creșterea prețului determină creșterea cantității oferite) și în elasticitatea negativă a cererii în raport cu prețul (creșterea prețului determină scăderea cantității cerute). Prețul care echilibrează cantitatea cerută cu cea oferită este cel situat la intersecția curbei cererii cu cea a ofertei (fig. nr. 7).

La fel ca și cererea, curba ofertei totale pentru un anumit bun sau serviciu se obține prin însumarea ¸¸orizontală’’ a curbelor ofertelor individuale ale acestui bun sau serviciu. Dacă a și b reprezintă curbele ofertei a doi consumatori pe o piață, pentru un preț dat ofertele celor doi consumatori sunt Oa și Ob, iar oferta totală este: O=Oa+Ob și respectiv C va fi traseul curbei ofertei totale.

Relația dintre prețul unei mărfi și cantitatea din acea marfă disponibilă vânzării pe piață poate fi redată prin curba ofertei.

DEFICIT SURPLUS

ECHILIBRU

Exprimând diversele cantități de mărfuri pe care vânzătorii sunt dispuși să le vândă la anumite niveluri de preț, această relație este directă, în sensul că oferta crește pe măsură ce sporește și prețul. Aceasta se explică prin faptul că prețul situându-se la un nivel mai ridicat, producătorii urmăresc să ofere cât mai multe produse pentru a-și spori profiturile lor.

Între cele două categorii corelative ale pieției, oferta și cererea de mărfuri și servicii, se stabilește un anumit raport, care reprezintă o formă specifică de exprimare a relațiilor dintre producție și consum în condițiile producției de mărfuri. Raportul dintre cerere și ofertă are un caracter logic, fiind relevat de legea cererii și ofertei.

În esență, legea cererii și ofertei exprimă faptul că într-o piață concurențială, dacă toate celelalte condiții rămân constante, cererea pentru un anumit produs sau serviciu crește pe măsură ce prețul scade. Prețurile și cantitățile la care produsele sau serviciile se vând și se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea și oferta sunt egale.

Într-o economie de piață, acțiunea legii cererii și ofertei este o problemă esențială, întrucât piața fără rolul adecvat al acțiunii acestei legi nu este o piață efectivă. Există și într-o economie cu planificare centralizată piața, dar cererea și oferta merg pe drumuri foarte distincte, care practic foarte rar se întâlnesc, iar atunci când acest lucru are loc, se realizează în cea mai mare parte a situațiilor în favoarea ofertei, mai exact a unei oferte limite dirijate și controlate, concepută, de cele mai multe ori, fără corelații cu cererea. Sau, economia de piață în sensul cel mai bun al cuvântului, implică o acțiune reală a legii cererii și ofertei. Până nu este creat cadrul de acțiune al acestei legi, a mecanismelor care vor permite o întâlnire favorabilă între cerere și ofertă, nu se poate spune că avem de-a face cu un ecou de piață.

În analiza acțiunii legii cererii și ofertei trebuie avut în vedere și faptul că ea se exercită într-un anumit cadru instituțional și social și se află sub impactul nu numai a factorilor economici ci și a celor psihologici și sociali, cum ar fi de exemplu, comportamentul individual rațional, prin care fiecare agent economic urmărește maximizarea satisfacțiilor sale cu minimum de cheltuieli, comportament ce depinde nu numai de venit ci și de mediul social, tradiții, concepții. Din aceste motive, în cadrul piețeiei, cererea și oferta nu pot fi neglijate.

3. Tipuri de concurență în economia de piață

Relațiile dintre agenții economici pe piață, în funcție de interesele lor, constituie un sistem economic de concurență, în care fiecare are libertatea să producă și să vândă ce-i convine, în condițiile pe care le consideră cele mai favorabile. Sistemul concurențial reprezintă totalitatea relațiilor dintre agenții economici aflați în competiție pe piață ,în funcție de interesele lor .Astfel, concurența se împarte în patru mari categorii :

concurența perfectă

concurența imperfectă

concurența loială sau corectă

concurența neloială sau incorectă

Concurența pură și perfectă este o abstracție științifică, ce servește ca model de analiză teoretică a mecanismului pieței, pentru înțelegerea concurenței reale. Puține piețe reale respectă regulile concurenței pure și perfecte.Concurența perfectă presupune că toți producătorii, ofertanții sunt capabili să vândă toate produsele pe care le pot oferi la prețul pieței fără a-l influența în mod hotărâtor. Totodată, se presupune că și cumpărătorii pot achiziționa ceea ce doresc și cât doresc la prețul pieței, pe care nu îl pot influența în mod hotărâtor.

Ipotezele acestui tip de concurență sunt:

atomicitatea – adică existența unui “număr mare” de agenți economici de talie identică, ce participă pe piață în calitate de ofertanți și cumpărători. Fiecare are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieței și nu pot influența formarea prețului. Aceștia negociază cantități mici de bunuri, astfel încât o modificare a cererii și ofertei individuale nu poate să determine o schimbare a cererii și a ofertei globale.

omogenitatea produsului – toate firmele sunt producătoare ale aceluiași produs sau pe piață există numai produse echivalente și perfect substituibile. Practic, indiferent de producător, produsele nu sunt diferențiabile, nu există publicitate și prețul este singurul instrument economic de concurență.

fluiditatea deplină – adică există intrare și ieșire liberă în/din industrie (ramura) respectivă, nu există îngrădiri juridice sau instituționalizate la intrarea noilor producători sau concurenți. Există posibilitatea adaptării cu ușurință a ofertei la cerere și invers. Producătorul “intră” pe piață atunci când costul său de producție este inferior prețului și “iese” atunci când prețul devine inferior costului și înregistrează pierderi.

transparența perfectă a pieței, ceea ce înseamnă că toți agenții economici sunt informați exact cu privire la piață. Aceștia au informațiile necesare despre natura și calitatea produsului, cantitatea cerută și oferită, prețul practicat pe piață.

mobilitatea perfectă a factorilor de producție care presupune că agenții economici pot găsi și folosi fără restricții deosebite factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de producție se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obține o rentabilitate ridicată.

Concurența imperfectă. Pentru economia modernă, piețele perfect concurențiale reprezintă idealul: foarte mult dorite, dar foarte greu de găsit. Multe piețe sunt dominate de grupuri restrânse de câteva întreprinderi care influențează prețul. Piața contemporană se caracterizează prin așa-numita concurență imperfectă, care, conform definirii ei de către Joan Robinson, este o combinație “reieșită din îmbinarea caracterelor celor două situații pe piață, concurență și monopol”3. După Fr.Perroux, “piețele acestui sfârșit de secol sunt foarte impure și foarte imperfecte, indiferent că sunt piețe de mărfuri, de servicii sau de capitaluri. Ele comportă combinațiile cele mai variate de monopoluri și de monopsonuri, de oligopoluri și de oligopsonuri, de concurențe eterogene, de concurență imperfectă, însoțită de cheltuieli de vânzare. Ceva mai mult, toate aceste forme monopoliste sunt influențate de către puterile publice, în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice și sectoarele particulare se combină și se influențează reciproc”4.Concurența imperfectă desemnează o situație de piață când agenții economici, ofertanți sau cumpărători sunt capabili prin acțiunile lor să influențeze prețul produselor. În cazul ei, una sau mai multe premise ale concurenței perfecte sunt încălcate. Astfel, numărul de participanți la actele de vânzare-cumpărare, (vânzători sau cumpărători) este variabil (mare, mic, unul), se manifestă diferențierea reală sau imaginară a produsului, sunt condiții pentru ca unii agenți economici să exercite un control efectiv asupra prețurilor, piața nu este transparentă, sunt dificultăți la intrarea în piață, se manifestă rivalități între vânzători, între cumpărători, între vânzători și cumpărători etc.

Pentru P. Samuelson lumea reală, în cea mai mare parte, trebuie clasificată drept “concurență imperfectă”, căci “era nu este nici perfect competitivă, nici perfect monopolistă”5.

Concurența imperfectă caracterizează acele domenii în care ofertanții și în unele cazuri chiar și cumpărătorii, dețin, într-o oarecare măsură, controlul asupra prețurilor bunurilor. Nu este vorba de controlul absolut exercitat de o firmă. În plus, libertatea firmei de stabilire a prețului diferă de la o ramură la alta.

Concurența imperfectă nu exclude rivalitatea de pe piață. Concurenții se luptă pentru a-și mări cotele de piață. Rivalitatea se manifestă în diverse moduri începând cu acțiuni publicitare pentru a atrage cumpărătorii și modifică curba cererii, până la îmbunătățirea calității bunurilor oferite.

Într-o economie modernă, analiza structurii pieței sub aspectul numărului și cotei de piață a principalilor ofertanți, pune în evidență diverse tipuri de concurență imperfectă.

Cele mai reprezentative forme de piață, pornind de la situațiile cererii și ofertei în raport cu numărul de agenți economici, le-a prezentat economistul german Stackelberg, într-un tabel cu dublă intrare (tab. nr.1).

Tabelul nr.1

Structura piețelor în raport cu numărul agenților economici participanți

Principalele structuri teoretice de piață cu concurență imperfectă care sunt pe larg analizate sunt concurența monopolistică, oligopolul și monopolul.

Concurența monopolistică este o formă de concurență imperfectă care se apropie destul de mult de concurența perfectă, însă ea se caracterizează prin diferențierea produselor ce aparțin aceleiași ramuri. Competiția se desfășoară alături de prețuri și cantități și prin produse, adică prin diferențierea produselor și a mărcilor.

Producătorii sunt în număr destul de mare, astfel încât există condiții pentru o bună satisfacere a cererii datorită posibilității mari pe care cumpărătorii o au de a alege din multitudinea de vânzători, în conformitate cu dorințele și posibilitățile lor. Intrarea de noi firme pe piață este liberă.

Piața cu concurență de oligopol se definește prin:

număr redus de producători cu forță economică mare;

atomicitatea cererii;

fiecare ofertant poate influiența piața și trebuie să țină seama de deciziile celorlalți.

Oligopolul este caracterizat de existența câtorva firme, diferite grade de dificultate la intrarea pe piață și diferite cantități de produse diferențiate

Concurența de monopol este o formă a concuranței imperfecte în care piața unei ramuri este dominată de un sigur producător – vânzător, care în relațiile cu consumatorii își impune condițiile de preț.

Concurența loială, reglementată și supravegheată, îndeplinește mai multe funcții:

stimulează progresul general pentru că incită la inovație și creativitate;

diferențiază agenții economici: îi favorizează pe cei abili, creativi și îi elimină pe ceilalți;

duce la diversificarea ofertei, la reducerea costurilor și, uneori, chiar la reducerea prețurilor;

permite cumpărătorului să găsească furnizorul cel mai potrivit intereselor sale;

dacă nu este reglementată și supravegheată corespunzător poate avea o evoluție ce îl dezavantajează pe consumator.

Instrumentele luptei de concurență sunt de natură economică și se concretizează în:

reducerea costurilor sub cele ale concurenților;

diminuarea prețurilor de vânzare;

ridicarea calității;

acordarea unor facilități clienților.

Pentru a explica mai bine aceste funcții vom prezenta în continuare figura nr. 8: interdependența dintre concurență, eficiență și progresul economic.

În legătură concurența neloială sau incorectă, trebuie spus că există și infracțiuni economice în lupta de concurență. În practică se întâlnesc, de regulă, următoarele:

întelegerea între vânzători în scopul împiedicării manifestării concurenței;

impunerea prețurilor către distribuitori;

inducerea în eroare a consumatorului asupra prețurilor sau a mărfii printr-o publicitate înșelătoare sau fals etichetaj;

revânzarea în pierdere, deoarece anulează semnificația prețului de vânzare (nu afectează cumpărătorul, dar falsifică concurența, deoarece implică intenția necinstită căci nu se poate supraviețui piezând bani).

Ar mai trebui menționat că există și politici ,,antitrust’’ reprezentate printr-un ansamblu de reglementări legiferate în diferite țări dezvoltate, care interzic încheierea de înțelegeri monopoliste între inteprinderi, care ar duce la diminuarea sau dispariția liberei concurențe. Spre exemplu SUA a elaborat o lege antitrust în 2 iulie 1890, sub presiunea opiniei publice, a proletarilor de întreprinderi mici și mijloci, ce se vedeau înlăturate de pe piață de către marile trusturi.

CAPITOLUL II

BUNURILE PRIVATE VERSUS BUNURILE PUBLICE

1. Piața mărfurilor și serviciilor

Bunurile economice ce formează obiectul schimburilor pe piață reprezintă mărfurile. În general, prin marfă se înțelege un obiect exterior, sau un bun care, prin proprietățile sale satisface o anumită trebuință și care în același timp este destinat schimbului pe piață, trecând de la producător la consumator prin intermediul relațiilor de vânzare cumpărare. Serviciile în schimb, neîmbrăcând o formă exterioară procesului de producție sau o formă obiectuală nu se diferențiază de ceea ce numim “mărfuri”, în literatura de specialitate folosindu-se sintagma “mărfuri și servicii”.

Bunurile economice se împart în două mari categorii :

marfare

nonmarfare

Caracteristica esențială a bunurilor marfă o reprezintă unitatea organică dintre cele două laturi sau proprietăți :

de a satisface o trebuință sau de a fi utile omului;

de a fi destinată vânzării pe piață și de a trece de la producător la consumator prin vânzare – cumpărare.

Din punct de vedere al procesului economic de piață, serviciile reprezintă bunuri economice necorporale, dar care se prestează tot contra plată, prin relații de vânzare – cumpărare, astfel încât putem concluziona că prin marfă înțelegem, de fapt, o formă social – economică a bunurilor materiale și nemateriale.

Teoreticienii analizează serviciile din perspectiva unui sistem de utilități în care consumatorul cumpară sau folosește o anumită utilitate care-i oferă, nu sub forma de bunuri materiale, posibilitatea satisfacerii nevoilor personale sau sociale. În acest caz, un serviciu se definește ca fiind orice acțiune sau execuție pe care un subiect o poate efectua

pentru un altul, care este eminamente intangibilă și care nu are drept consecință transferul proprietății asupra unui lucru sau ca fiind „o activitate, un efort, o performanță“, în general intangibil și care are loc în momentul interacțiunii dintre consumator și prestator.

Din definițiile prezentate se desprinde influența gândirii economice, strâns legată de „stereotipul“ producție materială, care se reflectă și în analiza deosebirilor dintre bunuri și servicii. De aceea, definirea și caracteristicile serviciilor publice, care sunt servicii nonmarket, comportă o relevanță aparte.

Pentru satisfacerea necesităților comune (hrană, locuință, transport, cultură, sănătate) membrii unei colectivități umane înființează anumite organisme sociale ce poarta generic denumirea de serviciu public. Într-un sens mai larg, se poate aprecia că serviciile publice reprezintă ansambluri de persoane și lucruri create de către o colectivitate publică în vederea satisfacerii unei nevoi publice și care sunt supuse autorității și controlului.

În sens restrâns, serviciul public este activitatea sau ansamblul de activități de interes general și/sau individual prestate de o instituție publică sau de organisme care fac parte dintr-un ansamblu administrativ cu scopul satisfacerii nevoilor publice. Constatăm că termenul de serviciu public poate fi utilizat atât pentru a desemna aspectul structural, de organism social, cât și pentru a denumi aspectul funcțional, de activitate desfașurată de acest organism.

Puterea politică este aceea care determină nevoile cu caracter public recunoscut și pentru satisfacerea cărora nu se apelează la inițiativa particulară. Lista nevoilor a căror satisfacere trebuie asigurată prin intervenția serviciilor publice este fixată în funcție de curentele ideologice, situația economică și socială, posibilitățile financiare și tehnice ale locului și ale momentului.

Intervenția statului, a autorității publice în vederea satisfacerii unei nevoi recunoscută ca publică este mai mult sau mai putin profundă. Ea poate consta, spre exemplu, în acordarea unor subvenții către unele întreprinderi particulare, fapt care antrenează un anumit control asupra acestora sau, mergând mai departe, în decizia înființării de organisme proprii care să realizeze sarcina publică.

Cu alte cuvinte, autoritatea publică recurge pentru îndeplinirea atribuțiilor fie la organisme care se înscriu strict în cadrul administrativ obișnuit și funcționează în întregime după procedee administrative, fie la organisme care au caracter administrativ numai prin originile lor, prin prezența unei mari părți din capitalul folosit, prin anumite reguli de funcționare sau prin controlul la care sunt supuse, dar care, din mai multe puncte de vedere, se apropie de întreprinderile comerciale și industriale obișnuite.

Adesea serviciile publice sunt create pentru prima dată, necesitățile fiind noi, alteori ele se adaugă altora deja existente. Uneori ele au dreptul să stabilească, în cadrul legii, propria amenajare generală, alteori doar cu aprobarea unei autorități administrative superioare.

Pentru a fi în prezența unui serviciu public sunt necesare a fi îndeplinite urmatoărele condiții:

satisfacerea unei cerințe comune a membrilor societății;

înființarea lor să se facă prin acte de autoritate;

activitatea lor se desfașoară în realizarea autorității de stat, personalul având calitatea de funcționar public;

sunt persoane juridice având toate drepturile și obligațiile specifice acestora;

mijloacele lor materiale sunt asigurate fie prin subvenții bugetare, fie prin venituri proprii; cheltuielile serviciilor publice sunt, în principiu, suportate de către colectivitatea care a instituit și organizat serviciul, dar ele pot fi acoperite total sau parțial din veniturile provenite din funcționarea serviciului sau cu concursul particularilor.

Ținând seama de aceste aspecte, serviciul public poate fi definit ca fiind acel sistem înființat de autoritățile competente ale statului sau comunității locale cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerințe comune ale membrilor societății, în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii.

Serviciile publice pot fi organizate fie la nivel național (serviciul public al transportului aerian, feroviar etc.), fie la nivel local (ex.: transport în comun în cadrul unei localități) și poartă denumiri diferite (ex.: secretariate, agenții, institute, administrații, secții, oficii, spitale, școli, regii autonome, societăți).

Caracteristicile comune tuturor serviciilor publice decurg, pe de o parte, din definiția serviciului public, iar pe de altă parte, din interpretarea teoretică.

Din perspectiva definirii serviciului public distingem următoarele caracteristici:

satisfacerea nevoilor publice răspunde interesului general;

înființarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autorităților de stat și locale;

autorizarea organizării și funcționării de către o autoritate executivă a administrației publice centrale sau locale;

supunerea unui regim juridic reglementat de principiile dreptului public.

Doctrina economică caracterizează serviciile prin intangibilitate, inseparabilitate, variabilitate, standardizare și perisabilitate:

intangibilitatea serviciilor publice exprimă faptul că ele nu pot fi văzute, prestate, simțite, auzite sau mirosite înainte de a fi cumpărate; serviciul public poate fi perceput de către potențialii cumpărători prin părțile tangibile evidențiate de acele aspecte legate de facilitățile acordate consumatorului sau utilizatorului, componenta umană a mediului, capacitatea de comunicare prin serviciul public și, atunci când este cazul, preț; deci instituția publică sau privată (în situația în care instituția publică nu poate oferi serviciul public) este obligată să „producă dovezi“, pentru a „materializa serviciul public“;

inseparabilitatea serviciilor constă în faptul că prestarea și consumul au loc simultan, prestatorul fiind parte componentă a serviciului respectiv; în cazul serviciilor publice gen educație, sănătate, cultură simultaneitatea prestării și consumului serviciului presupune și participarea consumatorului/utilizatorului la prestarea serviciului;

variabilitatea serviciilor este o caracteristică ce semnifică imposibilitatea repetării acestora, în mod identic de la o prestație la alta, ele depinzând de factorul uman prestator și de variabila timp;

standardizarea prestării serviciilor publice nu poate fi asigurată, întâlnind situația personalizării serviciilor; această caracteristică impune instituțiilor publice și/sau private realizarea controlului calității serviciului public;

perisabilitatea reprezintă capacitatea serviciilor publice de a nu fi stocate sau inventariate.

Există, în diferite țări, diferite categorii de servicii și este posibilă o clasificare a acestora după anumite criterii:

După scop, în literatura de specialitate se disting următoarele servicii publice:

serviciul public de legiferare – adoptă formele juridice obligatorii care reglementează în mod uniform, la nivelul întregii țări, raporturile sociale;

serviciul public judiciar – soluționează, cu putere de adevăr legal, conflictele juridice și pedepsește pe cei care încalcă legea;

serviciile publice administrative – asigură executarea legilor și a hotarârilor judecătorești, păstrarea ordinii publice și a siguranței naționale, crearea condițiilor optime de sănătate, instrucție publică, cultură, transport etc.;

După forma de organizare:

organe ale administrației publice;

instituții publice;

regii autonome de interes public;

Această grupare se întemeiază pe o serie de deosebiri, și anume:

activitatea organelor administrației publice se caracterizează prin adoptarea sau emiterea de acte administrative, activitatea instituțiilor publice – prin aceea că este mai mult o activitate intelectuală, iar cea a regiilor autonome este preponderent economică;

mijloacele financiare necesare desfașurării activității organelor administrației publice și în mai mică masură, a instituțiilor publice se asigură de la bugetul statului, iar regiile autonome de interes public își asigură mijloacele bănești, în mare parte, din veniturile obținute din activitatea proprie;

organele administrației publice și instituțiile publice își desfășoară activitatea, de regulă, în mod gratuit, iar regiile autonome, de regulă, contra cost;

în activitatea organelor administrației publice preponderența este emiterea de acte administrative, iar în activitatea instituțiilor publice aceasta este mai redusă, în timp ce în activitatea regiilor autonome de interes public este și mai redusă.

În legatură cu regiile autonome de interes public trebuie precizat că unele au fost constituite pentru a satisface unele cerințe ale populației, ca de exemplu SNCFR, RENEL, ROMTELECOM etc., iar altele au fost create pentru a exploata prin activitatea lor bunuri care fac parte din proprietatea publică a statului: cărbuni, țiței, gaze naturale. Ele contribuie, în mod diferit, la satisfacerea unor cerințe sociale astfel încât, chiar dacă s-ar afirma că unele regii autonome nu prestează, în mod direct, un serviciu public, toate regiile autonome, indiferent de specificul activităților, contribuie la satisfacerea unor cerințe ale membrilor societății, obiectiv fundamental al oricărui serviciu public.

După obiectul de activitate:

păstrarea ordinii publice și apărarea țării;

financiare și fiscale;

învatamânt;

asistență socială și igienă;

artă și cultură;

activități economice;

După natura lor:

tehnico-administrative;

industriale și comerciale;

socio-culturale;

După gradul de extensie:

naționale sau de importanță națională (organizate la scara întregului teritoriu național) și locale;

interne și extrateritoriale – într-o accepțiune generală, toate serviciile satisfac necesități sociale în cadrul geografic al statului, dar unele se prelungesc în exteriorul acestuia (ex.: afacerile externe au o administrație centrală internă și organe și agenți în exterior; serviciul marină, aviație care se execută în afara granițelor); cu toate acestea, distincția prezintă puțin interes din punctul de vedere al structurii generale și al regulilor de funcționare a serviciilor;

După colectivitățile angajate în conducerea acestora:

locale (create în limitele legii) – răspund unor nevoi locale;

naționale – răspund unor interese generale;

regionale.

După modul în care se realizează interesul general:

servicii publice al căror scop este satisfacerea directă și individuală a cetățenilor (industriale și comerciale);

servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod indirect;

servicii publice destinate colectivității în ansamblu (apărarea națională etc.)

servicii publice civile și militare – cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate și conduse după reguli care, parțial, le sunt proprii; în multe țări, ele dispun, chiar și în timp de pace, de puterea de rechiziție a oamenilor care sunt obligați să petreacă un anumit timp sub drapel și de anumite puteri de rechiziție a bunurilor.

2. Piața publică și bunurile publice

“Fundamentală, în teoria modernă a bunurilor publice sau a bunurilor de consum colectiv este demonstrarea că piețele nu conduc la apariția și producția unor rezultate eficiente, atunci când acordurile potențiale cer achiziționarea unor bunuri de către mai mult de două persoane simultan”.

În economie există bunuri private, la care consumatorii au acces numai în măsura în care le plătesc. Un consumator, dacă intră în posesia unui bun privat, atunci acesta nu mai poate fi utilizat și de un alt consumator. Dar, în cadrul unei economii există, alături de bunuri private și bunuri și servicii publice la care toți consumatorii au acces în mod egal fără a achita o sumă de bani – de exemplu: serviciile oferite de rețeaua sanitară publică sau de sistemul public de învățământ.

Bunurile publice pot fi obținute în unități economice private sau publice. Trebuie făcută precizarea că într-o unitate economică publică nu se produc în mod exclusiv bunuri publice .De cele mai multe ori, diversitatea și cantitatea de bunuri publice este stabilită de stat, în mod direct sau indirect, fiind într-o mare măsură rezultatul unei decizii politico-economice.

În abordarea bunurilor publice trebuie avut în vedere că deciziile nu se mai iau la nivelul unui individ ci de întreaga colectivitate care dispune de acesta. De aceea, se va avea în vedere în tratarea acestei probleme forma de organizare social politică din economia analizată. De altfel, statul prin diverse pârghii economice intervine în sfera producției pentru a corecta imperfecțiunile piețelor și pentru a contracara deficiențele care apar în organizarea economică efectivă. Prin mijloacele sale, statul controlează activitatea unităților publice în scopul desfășurării unei activități eficiente. Ținând seama de particularitățile cu totul deosebite ale producției de bunuri publice, se pune problema realizării unui “optim de ordinul doi” sau optim social și nu definirea unui program optim la nivelul fiecarui agent.

Din acest punct de vedere, în tratarea bunurilor publice vom distinge două categorii distincte:

O primă categorie este aceea a bunurilor publice pe care orice consumator, chiar dacă dorește sau nu, le consumă. Din această categorie dăm ca exemplu cheltuielile pentru apărarea națională sau pentru întreținerea poliției. Fiecare consumator având comportamentul “pasagerului clandestin”, subestimând aceste cheltuieli , se sustrage de la plata lor. De aceea, statul va trebui printr-un sistem de finanțare adecvat, să acopere aceste cheltuieli. Prin sistemul de fiscalitate impus de stat se realizează o redistribuire a veniturilor din economie. Această situație exclude apriori realizarea unui optim de tip Pareto, întrucât sistemul fiscal, nu poate asigura pentru toți agenții din economie, acealeași taxe marginale de substituire între bunurile private și cele publice.

A doua categorie este cea a bunurilor publice a căror utilizare nu este întrutotul obligatorie. În această categorie includem în mare măsură bunurile publice locale, care sunt puse la dispoziția unei colectivități dintr-o anumită localitate sau teritoriu. Bunurile și serviciile din această categorie sunt finanțate în mare măsură prin impozitele și taxele locale.

Spre deosebire de proprietatea privată, proprietatea publică se raportează la o sferă mult mai restransă de bunuri, de regulă scoase din circuitul civil și înglobate în noțiunea de domeniu public.

Domeniul public ar putea fi caracterizat ca acel domeniu din care fac parte bunurile proprietate publică ce aparțin statului, unităților administrativ-teritoriale sau, în alți termeni, totalitatea bunurilor ce fac obiectul proprietății publice.

Diversitatea bunurilor publice pure face dificilă o definire a lor exactă, dar nu imposibilă. În principiu, bunurile publice sunt definite drept acele bunuri care sunt oferite într-o cantitate identică unui ansamblu de consumatori.

Bunurile publice se deosebesc de bunurile private prin indivizibilitatea ofertei și indivizibilitatea utilizării acestora (vezi fig. nr.9).

Indivizibilitatea ofertei de bunuri publice generează non-excluziunea (nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera consumatorilor potențiali ai unui bun public).

Indivizibilitatea ofertei se referă la producția acelor bunuri publice care presupun costuri mari. Cheltuielile sunt suportate de către utilizatori prin practicarea unei taxe, ale cărei dimensiuni monetare ridică unele probleme. În plus, spre deosebire de piață, în cazul ofertei, bunurile publice, un consumator în pus sau în minus nu modifică mărimea costului total, ceea ce înseamnă un cost marginal nul. Din aceste motive, dar și din altele, autoritatea publică are în sarcină acele situații colective care au aspectul echivalent unei resurse naturale la care accesul este liber, implicând producția și întreținerea lor.

Indivizibilitatea cererii bunurilor publice corespunde situațiilor când este imposibilă excluderea unui beneficiar potențial de a avea acces la rezultatele producției.

Noțiunea de indivizibilitate constituie un element important pentru înțelegerea raportului dintre bunurile publice și piață, dar aplicarea sa necesită două precizări:

În primul rând, indivizibilitatea bunului sau serviciului public nu se confruntă cu indivizibilitatea utilizării lui. De exemplu un pod este un bun indivizibil din punctul de vedere al ofertei, dar folosirea sa este împărțită între utilizatori. Utilizatori pot fi identificații și taxați. O emisiune TV este un serviciu indivizibil din punct de vedere al ofertei, dar ai cărui utilizatori nu pot fi puși să plătească pentru că nici un utilizator nu-l împiedică pe celălalt să urmărească emisiunea. Pentru acest tip de bun public, nu apare saturarea ca în cazul unui pod. Cu toate acestea, în cazul emisiunii TV identificarea utilizatorilor este posibilă prin codare-decodare contra plată.

În al doilea rând, în afara cazurilor de indivizibilitate extremă – podul (indivizibilitate cererii) – există o mulțime de situații hibride cu divizibilitatea parțială. În domenii unde costurile fixe sunt importante, cum ar fi producția și distribuția de energie electrică sau de gaz, transportul în comun sau telecomunicațiile, indivizibilitatea nu este suficientă pentru a justifica producția publică.

Bunurile publice sunt furnizate de autoritatea publică, în speță de administrații. Producția bunurilor publice ridică o problemă extrem de delicată pentru aspectul situației, și anume finanțarea. Exigențele pieței conduc la o serie de dificultăți pentru toate bunurile publice unde tarifarea folosirii nu este posibilă tehnic (apărarea națională, poliție) sau politic (școală), veniturile trebuie procurate printr-un sistem fiscal adecvat, definind după alte criterii contribuția diferențială a fiecărei persoane. Astfel, furnizarea bunurilor publice (pure) de către autoritatea constituie un tip de alocare a resurselor care ocolește piața sau în cel mai bun caz o imită, pentru că, și în acest domeniu, se înregistrează ceea ce economiștii au numit „eșecul pieței”.

3. Interfețe între bunurile publice și cele private

  Bunurile publice se deosebesc de bunurile private prin indivizibilitatea ofertei și indivizibilitatea utilizării acestora. Indivizibilitatea ofertei de bunuri publice generează non-rivalitatea (consumul unui agent economic nu reduce disponibilitatea bunului public pentru alți agenți), în timp ce indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice generează non-excluziunea (nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera consumatorilor potențiali ai unui bun public).

Bunurile pot fi împărțite în patru mari categorii în funcție de două criterii importante: rivalitatea și excluziunea.

Există rivalitate în utilizarea unei resurse atunci când, preluarea de către un individ, a unei părți din aceasta diminuează cantitatea rămasă celorlalți indivizi. În condițiile reale ale rarității, majoritatea resurselor și bunurilor se caracterizează prin această proprietate de rivalitate în consum. Există însă și excepții.

Un tip de resurse “nonrivale” sunt cuvintele, cunoașterea, invențiile. Acestea pot fi folosite simultan de un număr oricât de mare de oameni. Această situație este curioasă din cauză că pare să anuleze raritatea resurselor de acest gen. O poezie, de exemplu, poate fi învățată de oricâți oameni, fără ca asta să însemne că cineva nu o mai știe. O idee poate fi “furată”, dar asta nu înseamnă că posesorul inițial nu o mai are.

Există excluziune în utilizarea anumitor bunuri atunci când acestea se găsesc în proprietatea cuiva, fapt în virtutea căruia proprietarul îi poate împiedica pe ceilalți indivizi să utilizeze bunurile respective fără acordul său. Distincția dintre bunurile exclusive și bunurile nonexclusive corespunde în mare parte între bunurile pentru care sunt recunoscute drepturi de proprietate și bunuri pentru care nu sunt recunoscute drepturi de proprietate. Totuși, chiar dacă pentru unele bunuri sunt recunoscute aceste drepturi, costurile protejării proprietații pot fi prea mari. În acest caz, bunurile respective devin nonexclusive.

Vom prezenta mai jos în tabelul nr. 2 caracteristicile bunurilor publice și private în opinia mai multor economisti.

CAPITOLUL III

SISTEMUL PREȚURILOR ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

Formele prețurilor

Pe piață nu există nici un fenomen care să nu aibă legătură cu prețul sau în care acesta să nu fie implicat.

Prețul în condițiile economiei de schimb este instrumentul care permite manifestarea celorlalte componente ale pieții și care are rol major în ansamblul proceselor de reglare economică, de alocare a resurselor, în opțiunile și deciziile agenților economici.

În condițiile realității pe care o trăim, nu există proces economic și social care să nu fie influențat de preț și mai ales de nivelul acestuia. Prețul este un instrument al pieței și un indicator al realității.

În orice sistem economic, cu privire la preț există puncte de vedere cu interese aparent diametral opuse și anume: al producătorului și al consumatorului. Astfel, în calitate de producător, se solicită un preț, dacă este posibil cât mai mare, deoarece i-ar putea aduce un profit mai mare, dar acesta trebuie acceptat de către consumator și ca urmare nu poate depăși posibilitățile lui. În calitate de consumator, prețul este suma pe care ești dispus să oferi pentru un bun sau serviciu, în funcție de valoarea pe care o acorzi ofertei.

În condițiile contemporane, prețul pieței reprezintă o cantitate de monedă pe care cumpărătorul este dispus și poate să o ofere producătorului în shimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe piață și exprimă, în cea mai mare masură sub aspect calitativ și structural, un ansamblu de informații furnizate reciproc de către participanții la schimb, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, pe de o parte, și în cadru legislativ, pe de altă parte, având caracter dinamic, divers și reglementat.

În virtutea funcției de corelare a cererii cu oferta el capătă un caracter complex ce este amplificat în contextul actualului dinamism economico-social, atât de caracteristicile pieței pe care le manifesta, cât și de cadrul legislativ care reglementează formarea prețurilor, el însuși perfectibil.

Prețul unui bun sau al unei resurse este un element care arată la ce trebuie să se renunțe pentru a se obține respectivul bun sau resursa.

O definiție a prețului, unanim acceptată este cea formulată încă din antichitate de către Aristotel și Xenofon care reprezentau prețul ca o cantitate de monedă pe care cumpărătorul este dispus și o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piață. Acesta este prețul absolut.

De obicei prețul este exprimat în termeni bănești (preț absolut), dar poate fi exprimat în termenii cantității din alt bun la care trebuie să se renunțe pentru procurarea produsului necesar (prețul relativ). Rezultă că dacă toate prețurile cresc în aceeași proporție, prețurile absolute cresc, dar relativ rămân neschimbate. Un alfel de preț este prețul etalon care reprezintă prețul unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori acesta se fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru aprecierea nivelui de trai.

Indiferent de optica sub care este privit, prețul măsoară ceva. La intrebarea “ce măsoară prețul” principalele școli economice au dat explicații diferite cunoscute ca teorii ale prețului.

În teoria clasică a prețului, respectiv teoria obiectivă a valorii are suport (substanța) în valoare economică a bunurilor supuse tranzacțiilor, valoare determinată de consumul de factori de producție și de remunerațiile revendicate de către posesorii acestora.

Școala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a prețului după care acesta este determinat de utilitatea marginală și raritatea respectivului bun, de cantitatea în care bunul se află comparativ cu trebuințele și cererea solvabilă.

Valoarea economică și prețul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât el are o utilitate marginală mai mare și este mai rar.

“Cele două perspective, clasică si neoclasică de interpretare a prețului, nu sunt opuse. Fiecare dintre ele exprimă un anumit adevăr. În aceste condiții, chiar dacă au fost elaborate pornindu-se de la baze diferite, era firesc ca cele două teorii să se apropie, să-și găsească elemente de compatibilitate.”

Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice și prețului a fost elaborată în prima treime a secolului și aparține în principal Școlii de la Cambridge. Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse (deși ele așa au apărut), ci doar explicații incomplete și soluții parțiale privind valoarea economică și prețul. În acest sens prețul este determinat atât de consumul de factori de producție, cât și de utilitatea marginală și raritatea bunului.

Importanța prețurilor a crescut în ultimul timp atât la nivel microeconomic cât și macroeconomic:

prețul apare în toate tranzacțiile de piață;

reglementarea din unele industrii a condus la dezvoltarea concurenței prin preț;

agenții economici și cumpărătorii au devenit mai conștienți de existența și rolul pieței;

modificarea valorii monetare intensifică concurența prin produs.

Prețul de pe piața perfectă sau prețul de echilibru se formează în funcție de raportul dintre cererea agreată și oferta agreată la nivel impus de cantitatea determinată dintre venitul marginal și costul marginal, adică la care agenții economici înregistrează profit maxim.

Prețul de echilibru al unui bun economic este indicat de punctul de intersecție dintre curba crescândă a ofertei și curba descrescândă a cererii, prețul de vânzare a bunului tinzând să devină egal cu costul marginal al întreprinderilor ce creează oferta. Deci, se poate efirma că prețul ce se formează pe piață este format de punctul de echilibru dintre curba cererii și a ofertei. În acest sens, prețul reflectă atât valoarea exprimată de către cumpărător, prin prisma utilității, cât și raritatea bunurilor respective prin prisma costului lor. Prețul apare astfel ca un factor de echilibru. Acestă concepție este specifică pieței cu concurență specifică.

Prețul de monopol se formează în funcție de raportul de cerere totală și oferta firmei monopoliste la nivel impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal, adică la care agenții economici înregistrează profit maxim.

Prețul practicat de firmele oligopolistice, se formează în funcție de comportamentul firmelor. Astfel, în cazul oligopolului cooperant, firmele se înțeleg cu privire la preț și împărțirea piețelor astfel încât, se convine asupra producției și asupra prețului care le maximizează profitul. În cazul oligopolului tip firmă dominantă, firmele au la dispoziție două strategii:

strategia cantității, prin care fiecare firmă își stabilește propria cantitate oferită, urmând ca prețul să fie determinat pe piață;

strategia prețului, prin care se stabilește prețul care asigura profitul maxim, urmând ca piața să determine cantitatea oferită.

Prețul pieței este sau poate fi diferit de prețul de echilibru spre care se tinde. În acest caz, producția trebuie să se adapteze pentru a răspunde exigențelor sau nevoilor consumatorilor prin intrarea sau ieșirea din ramură a unor noi întreprinderi, creștere calitativă, tehnologică. Astfel, prețul reprezintă un mecanism de realizare a echilibrului cererii și ofertei. Acest proces are loc pe toate piețele. Dacă oferta presează, prețul pieței va coborî, iar dacă presează cererea, prețul va crește restabilindu-se astfel, înt-un fel sau altul, echilibrul.

Prețul bunurilor și serviciilor trebuie plasat în contextul redistribuirii acestora, care se mai numește și proces de schimb. Procesul de evaluare a bunurilor și serviciilor constă în aprecierea utilității acestora și în capacitatea de a satisface anumite nevoi, prin comparație cu alte bunuri, în contextul resurselor de care dispun consumatorii.

Participanții la procesul de schimb au interese specifice, de cele mai multe ori divergente, care trebuie să fie echilibrate, în procesul de evaluare, prin intermediul prețului. Echilibrarea intereselor divergente ale participanților la procesul de schimb este un obiectiv greu de atins. Acest lucru se întâmplă din cauză că în practica pieței anumite categorii reușesc să ocupe o poziție relativ domonantă, și să conducă procesul de evaluare potrivit propriilor interese. Din această perspectivă, prețurile pot fi:

prețuri impuse (total sau parțial), când statul are o poziție dominantă și intervine efectiv pe piață, prin măsuri mai degrabă administrative decât economice;

prețuri concurențiale, când ofertanții reușesc să-și impună propriile interese, ca urmare a poziției pe care o au pe piață, la un moment dat;

prețupi libere, când statul nu intervine în nici un sens în procesul de evaluare;

prețuri echilibrate, când interesele consumatorilor și ale ofertanților sunt satisfăcute în măsură apriximativ egală.

În vederea identificării și clasificării prețurilor, trebuie avut în vedere specificul economiei de piață. Se cunosc mai multe criterii de clasificare a prețurilor:

După puterea cumpărătorilor și vânzătorilor de a influența prețurile, acestea sunt:

prețuri libere

prețuri administrate

prețuri mixte

După gradul de flexibilitate a prețului, există:

prețuri unice

prețuri diferențiate

După gardul de noutate a produsului și stategia adoptată de producător, există:

prețuri ale produselor noi

prețuri ale produselor existente

După sistemul de formare a prețurilor de comercializare, există:

prețuri fără TVA

prețuri cu TVA

După raportul cerere-ofertă, există:

prețul pieței

prețul de echilibru

După nivelul prețului, există:

prețuri înalte

prețuri medii

prețuri joase

După agentul economic care îl exprimă, există:

prețuri ale ofertanților

prețuri ale cumpărătorilor

Vom prezenta în cele ce urmează analizarea tipurilor de preț, cu caracteristicile acestora, având în vedere specificul economiei de piață a categoriilor de prețuri expuse anterior la punctele a), b), c), d) și f).

După puterea cumpărătorilor și vânzătorilor de a influența prețurile, acestea sunt: prețuri libere, prețuri administrate și prețuri mixte. În condițiile concurenței perfecte, prețurile bunurilor și serviciilor se formează pe piață prin mecanismul cererii și ofertei nefiind supuse niciunei reglementări. Ele sunt prețuri libere. În funcție de evoluția cererii și ofertei ele se modifică iar producătorii și consumatorii nu le pot influența. Între preț pe de o parte și cerere și ofertă pe de altă parte, există o relație biunivocă. Nu numai cererea și oferta determină mișcarea prețurilor ci și acestea influențează într-un sens sau altul cererea și oferta. În condițiile economiei contemporane dominantă este însă concurența imperfectă, pe piață manifestându-se un anumit control al prețurilor de către întreprinderi și, în anumite condiții, de către stat. Astfel prețurile libere sunt înlocuite de prețuri administrate ce sunt stabilite de firmele care controlează piața în condițiile concurenței imperfecte și de către stat pentru bunurile care intră în sfera sa de intervenție. Prețurile administrate sunt în țările cu economie de piață, predominante. Dacă prețurile libere erau fixate în exteriorul firmei, aceasta se adaptează pieței și își modifică cantitatea de bunuri oferită sau cererea de factori, iar prețurile administrate sunt fixate de către întreprindere, ele intrând sub incidența și controlul acesteia.

După gradul de flexibilitate a prețului, există: prețuri unice și prețuri diferențiate.Prețurile unice se întâlnesc în situația în care se utilizează un singur nivel de preț asociat unui produs pentru toți clienții care îl cumpără în condiții similare și în aceeași cantitate sau pentru mai multe produse comparabile în ceea ce privește nivelul costurilor asociate.Prețurile diferențiate sunt practicate de unele întreprinderi pentru același bun, în funcție de piață, de clienți, de mărimea cantității cerute, de abilitatea lor de negociere sau sunt asociate produselor diferite, dar compatibile sub aspectul costurilor de producție.

După gardul de noutate al produsului și stategia adoptată de producător, există: prețuri ale produselor noi și prețuri ale produselor existente.Prețurile produselor noi cunosc două variante: prima variantă presupune practicarea unor prețuri mari pentru produsele noi, asigurând astfel un profit ridicat firmelor care vin cu produse noi la nivelul pieței. A doua variantă presupune practicarea unor prețuri relativ scăzute atunci când firma inovatoare produce o cantitate mare din bunul respectiv și are o bună imagine în fața consumatorului. Astfel, prin preț se caută să se influențeze cererea pentru bunul respectiv și să se descurejeze concurența. În acest caz profitul este asigurat prin intermediul cantității vândute. Prețul produselor existente, la rândul lor în funcție de piață pot fi diferite, conducând la strategii de preț diferite din partea firmelor. Astfel există: strategia prețului impus de calitate, a produselor grupate, a prețurilor promoționale.

După sistemul de formare a prețurilor de comercializare, există: prețuri fără TVA și prețuri cu TVA.Prețurile fară TVA sunt stabilite de către producător pentru recuperarea costurilor și obținerea de profit, în timp ce prețurile cu TVA sunt cele pe care le plătește consumatorul atunci când achiziționează un bun sau serviciu și care include pe lângă prețul stabilit de producător și cota taxei pe valoarea adăugată.

După nivelul prețului, există: prețuri înalte, prețuri medii și prețuri joase.În funcție de nivel, criteriu ce este deosebit de important pentru că de el depinde accesibilitatea produselor pentru consumator și pătrunderea produselor în consum, prețul cunoaște mai multe forme.

Astfel prețurile înalte care se adresează consumatorilor ce sunt dispuși să plătească prețuri mari pentru produsele sau serviciile care îi interesează în mod special îmbracă mai multe forme:

Preț de “smântânire” (swimming prices) – preț de fructificare a avantajului pe piață oferit de noutatea produsului sau serviciului;

Preț de prestigiu – preț ridicat în mod artificial pentru a sugera calitatea superioară; se practică la cosmetice, bijuterii, produse la care prestigiul mărfii se plătește scump. Este întotdeauna mai mare decât valoarea produsului sau serviciului;

Preț “umbrelă” (umbrella prices) – este un preț cu rol de protecție a altor produse sau, în unele cazuri, a competitorilor mai slabi.

Prețurile medii au ca forme de manifestare:

Prețurile psihologice (“magice sau momeală”) – încurajează cumpărăturile bazate pe un comportament emoțional din partea consumatorilor, pe sensibilitatea lor față de produse și prețurile acestora. Tipuri de prețuri psihologice sunt: prețuri pare și impare. Prețurile pare se termină cu unul sau mai multe zerouri, în timp ce prețurile impare se termină cu cifra nouă. Tot din categoria prețului psihologic face parte și prețul bazat pe obiceiuri sau prețul tradițional care este un preț fixat în funcție de tradiție. Astfel, pe perioade de 10 – 20 de ani se păstrează același preț pentru un produs.

Prețurile diferențiate se întâlnesc în general în domeniul bunurilor industriale și sunt diferențiate în funcție de modalitatea de plată, perioadă, cantitate. Din această categorie fac parte:

Prețuri diferențiate în funcție de modalitatea de plată – clienții ce plătesc cash într-o anumită perioadă, primesc o reducere de preț;

Prețuri diferențiate în funcție de cantitate – se acordă reduceri de preț pentru cumpărarea unei cantități mai mari dintr-un produs, comenzile de volum mare reduc costurile producătorului sau vânzătorului (fie de stocare, de manipulare etc.). Aceste prețuri stimulează angrosiștii și detailiștii în cumpărarea unor cantități mai mari de produse;

Prețuri diferențiate în funcție de perioadă – presupun reducerea sezonieră a prețului pentru produsele cu consum sezonier, astfel se fac reduceri pentru clienții care cumpără produsul în afara sezonului, producătorul asigurându-și continuitatea fabricației.

În economiile de piață, bunurile sunt vândute sau cumpărate pe bani. În acest caz, prețul apare ca expresia monetară a valorii de schimb a bunurilor.

Prețul nominal sau prețul curent reprezintă prețul monetar înscris, observat (înregistrat) la un loc și la o dată anume. Imediat ce se dorește compararea prețurilor la date diferite se pune problema deprecierii unității monetare datorată inflației: un leu din 2006 nu mai are aceeași valoare ca un leu din 2000.

Prețul constant reprezintă prețul exprimat în monedă constantă, de exemplu prețul de referință al unui an sau al unei peridade de bază.

Pretul real se calculează prin raportarea prețului nominal de la un moment dat la prețul unui bun, al unui serviciu sau al unui venit ales ca etalon.

2. Prețurile bunurilor publice

Bunurile publice sunt în general servicii prestate de instituții sau întreprinderi. Unele dintre acestea sunt gratuite sau cvasigratuite, cum ar fi învățământul sau sănătatea, altele se procură în condițiile pieței, dar sunt de interes general și au prețurile stabilite sau avizate de stat.

Unele bunuri publice se produc în condiții de monopol, altele în condiții concurențiale.

Din punct de vedere al formării prețurilor, prețurile bunurilor publice sunt prețuri ale serviciilor publice neconcurențiale.

Teoretic, fixarea nivelului prețurilor publice urmărește satisfacerea interesului general al consumatorului, respectiv un preț cât mai avantajos. Interesează de asemenea și metodologia de fixare a tarifelor, modul de manifestare a concurenței prin preț în domeniul serviciilor și criteriile de apreciere de către consumatori a tarifelor prin prisma rapotului calitate – preț.

Există anumite criterii și metode de stabilire a prețurilor pentru servicii destinate pieței și consumatorilor. De asemenea, prețul bunurilor publice capătă anumite denumiri în funcție de valoarea și utilizarea sa pe piață.

Astfel există mai multe criterii și metode de stabilire a prețurilor bunurilor publice pe piață.

Tariful este denumirea uzuală pentru a desemna valoara pe piață a unui serviciu. În cadrul sistemului de prețuri se autonomizează tarifele, ca prețuri ale serviciilor prestate de către unități specializate diferiților beneficiari – persoane fizice, instituții sau agenți economici.

În afara noțiunii de tarif se mai folosește pentru unele servicii și noțiunea de preț, de exemplu pentru serviciile de alimentație publică.

Se mai întâlnește, de asemenea, denumirea de taxă, pentru servicii a căror valoare intră în competența de stabilire a organelor financiare. Taxa are caracter fiscal și se varsă la bugetul statului. Câteva exemple în acest sens sunt: taxa pentru urbanism, pentru folosirea autostrăzii, pentru parcare, pentru folosirea reclamelor și firmelor luminoase etc.

Tariful reprezintă o categorie distinctă de preț. Natura economică a prețului și a tarifului este aceiași. Deosebirile care apar rezultă din existența tarifului ca existență concretă a categoriei de preț într-un domeniu specific de activitate. Astfel, prețul exprimă valoarea de schimb a unei mărfi în calitate de obiect, de bun material cu existență de sine stătătoare, pe când tariful se stabilește pentru o activitate prestată. Producția serviciilor nu are aspect de sine stătător, nu se poate stoca sau înmagazina. De asemenea, consumul de servicii nu este separat de producția lor, serviciul neputând circula ca atare între producător și consumator. El se consumă prin fiecare prestație. Producția și consumul de servicii are loc concomitent, atât în timp, cât și în spațiu.

Serviciile după natura, destinațiile și beneficiarii lor sunt: servicii productive, mixte și neproductive.

Corespunzător acestora și tarifele pot avea caracterul unor prețuri cu ridicata (pentru serviciile productive în general) sau caracterul unor prețuri cu amănuntul (pentru serviciile neproductive).

Deși natura economică a prețului și tarifului este aceiași și se aplică aceleași principii și procedee metodologice de fundamentare și negociere, apar totuși unele particularități determinate de specificul producției serviciilor. Astfel, structura tarifelor asemănatoare cu cea a prețurilor este mai simplă, deoarece serviciile nefăcând obiectul circulației mărfurilor, în costurile lor nu se includ cheltuielile de desfacere, iar în tarif nu se cuprinde adaosul comercial, dar acesta se încasează pentru materialele care se decontează separat de tarif, la prețurile cu amănuntul.

În limbajul practic se întâlnește deseori o substituire reciprocă a noțiunilor de tarif și taxă. Acest lucru se întâmplă datorită unor tradiții, precum și ca urmare a faptului că și taxele au la bază ideea contraprestației.

Delimitarea dintre tarif și taxă se face din mai multe puncte de vedere. În primul rând după destinația lor: taxele se datorează bugetului statului și au caracter fiscal, pe când tarifele se încasează de unitățile prestatoare ca echivalent al valorii prestațiilor, asigurându-le acestora profit.

În al doilea rând, în cazul tarifelor se determină, evidențiază, planifică și urmăresc costurile producțiilor, pe când în cadrul taxelor nu se calculează și evidențiază astfel de costuri.

Delimitarea se mai poate realiza și în al treilea rând prin prisma organelor care le stabilesc, și anume: stabilirea tarifelor este de competența unităților prestatoare, în timp ce stabilirea taxelor intră în competența organelor financiare, prin actele normative adoptate de către organele puterii sau administrației de stat.

Redevența, o altă noțiune legată de plata seviciilor, reprezintă contravaloarea serviciilor legate de achiziționarea de licențe sau know-how, plata făcându-se sub forma unei cote procentuale din cifra de afaceri obținută cu licența achiziționată.

Există și alte noțiuni ce sunt uzual folosite pentru plata serviciilor ca de exemplu:

onorariu în cazul unui liber profesionist;

primă în cazul asigurărilor;

salariu în cazul persoanelor salariate;

impozit în cadrul contribuției la bugetul statului obținerea de venituri;

chirie pentru folosirea unui bun;

dobândă pentru împrumuturi;

rată în cazul unei plăți eșalonate;

garanție în cazul amanetării.

Teoretic, fixarea prețurilor publice, a nivelului acestora urmărește satisfacerea interesului general al consumatorului, respectiv oferirea unui preț cât mai avantajos.

Se pot identifica mai multe modalitãți de determinare a prețurilor bunurilor publice:

tarifarea la costul marginal;

tarifarea la costul mediu;

tarifarea din douã pãrți;

tarifarea discriminatorie;

tarifarea dublã pe perioade diferite;

tarifarea în funcție de gradul de utilizare a bunurilor publice.

a) Tarifarea la costul marginal

Prețurile multor bunuri publice se determinã pe baza costului marginal: poduri, zone de agrement, rețele de apã și canalizare etc. Prețurile acoperã costurile variabile care în general sunt scãzute, în timp ce cheltuielile fixe, care în general, sunt mari se suportã din veniturile totale. Pentru servicii ca distribuirea apei sau a electricității, trebuie recunoscut că nici o formă privată nu poate fi mai bine plasată decât cea a statului sau a colectivității publice pentru a satisface cererea. O întreprindere privată nu ar ajunge niciodată să atingă optimul. Dacă aceasta e de talie mare, profitând de situația sa de monopol, urmărind același obiectiv al maximizării profitului, va fi tentată să-și ofere serviciul într-o cantitate insuficientă și la un preț foarte ridicat, atunci când cererea ar atinge apogeul său (orele sau zilele de vârf).

Din contră, statul sau colectivitatea publică va urmări să vândă chiar și în pierdere, oferind serviciul la costul marginal și realizând astfel optimul pentru toți utilizatorii.

În condițiile unor costuri medii descrescătoare producția eficientă de bun public se înregistrează la un nivel de preț mult mai scăzut decât cel care corespunde egalității Venit marginal = Cost marginal. În diagramă, (figura nr10) aceasta se observă mai simplu:

Fig. nr. 10. Producția eficientă de bun public

Producția considerată eficientă este OA și se oferă la prețul PCM. La un nivel inferior de producție, costul producerii unei unități suplimentare (costul marginal) este mai mic decât veniturile generate de aceasta (evidențiate grafic prin curba cererii). La un nivel superior de producție, costul marginal depãșește venitul marginal. Ori, în prima situație societatea nu valorifică resursele pe deplin, iar în cealaltă, acestea sunt risipite.

La nivelul producției eficiente de bun public, venitul mediu este mai mic decât costul mediu ceea ce înseamnă un deficit ce poate fi acoperit din surse diferite. La nivel local, acoperirea acestui deficit se face de obicei din impozitele asupra proprietății, iar la nivel central, din impozitele pe venituri și cifra de afaceri.

Uneori însă, sectorul public oferă bunuri publice la un preț mai mic decât costul marginal pentru a-l face accesibil pentru toți indivizii. Este de exemplu, cazul transportului public.

b) Tarifarea la costul mediu

Formarea prețurilor la nivelul costurilor medii este o alternativă la prețurile pe baza costurilor marginale și vizează bunurile publice la care acoperirea tuturor costurilor necesitate: utilități aflate în proprietate privată și publică. În figura nr. 10 se observă că prețul dat de costul mediu (PCm) este mai mare decât cel determinat pe baza costului marginal, iar producția oferită de bun public este mai scăzută, OB. Astfel, deși cheltuielile totale necesare pentru echipamente și lansarea producției sunt acoperite, societatea înregistrează pierderi în ansamblu, deoarece prețul este mai mare decât venitul suplimentar.

Prețul pe baza costului mediu este suportat nu de plătitorii de impozit, ci de utilizatori. Desigur, nivelul său este o povară mai mare sau mai mică, în funcție de natura bunului și nivelul veniturilor de care dispun utilizatorii.

În multe situații însă, bunurile publice sunt oferite de agenții publice autonome, care funcționează cu monopoluri și practică prețul maximizator de profit (PM în figura nr. 10). Nivelul ridicat al acestui preț conduce însă la descurajarea consumului și subutilizarea bunului.

c) Tarifarea din douã pãrți

Tarifarea din două părți reprezintă o alternativă la formarea prețurilor bunurilor publice în funcție de costul marginal sau mediu. Procedeul de determinare a prețurilor prin această metodă presupune însumarea unei părți fixe numită taxă de membru care exprimă disponibilitatea de utilizare a bunului public cu o parte variabilă numită taxă de consum care se modifică în funcție de nivelul consumului. Această metodă este frecvent folosită în practică: la cluburi sportive se plătește o taxă anuală și o taxă de utilizare, la serviciile de distribuție a gazului, energiei, la companiile telefonice etc.

Formarea prețurilor pe baza a două elemente: abonament și consum pornește de la aprecierea potrivit căreia cererea pentru accesul la un bun public este mai inelastică decât cererea pentru utilizarea bunului. De aceea și suma exprimând taxa de membru poate fi mai mică sau chiar zero pentru anumiți consumatori, în sensul că această cheltuială nu este plătită de utilizator ci de exemplu, de societatea comercială la care lucreazã (așa se întâmplă angajaților companiilor telefonice sau ai unor bănci, etc.).

Dezavantajul esențial al acestei metode este neglijarea consumatorilor a căror disponibilitate de plată este mai mică decât taxa de membru, dar mai mare decât costul marginal.

d) Tarifarea discriminatorie

Bunurile publice pot fi oferite la prețuri diferite consumatorilor. Prețul discriminatoriu perfect corespunde unui impozit pe care consumatorul îl plãtește la nivelul cel mai mare al sumei la care este dispus să renunțe. Desigur, în practică, prețul fără rentă a consumatorului este imposibil de realizat. Dar, discriminarea prin preț este frecventã: furnizarea energiei electrice se face la tarife diferite pentru consumatori individuali și industriali, vârstnicii beneficiazã de reduceri la transportul public etc.

Așadar, discriminarea prin preț este posibilă ori de câte ori același bun sau serviciu poate fi vândut la prețuri diferite din considerente neasociate cu costul său. Desigur, o firmă cu poziție de monopol se află întotdeauna într-o situație mai avantajoasă atunci când intră într-o practică discriminatorie, în virtutea faptului cã este singurul ofertant al unui produs specific. Dar discriminarea prin preț poate fi utilizată și în alte condiții de piață, adică în care firmele nu reprezintă monopoluri și chiar se întâlnește destul de frecvent în anumite sectoare.

Tarifarea discriminatorie se realizeazã atunci când se manifestã câteva condiții:

imposibilitatea revânzării, care presupune fie capacitatea firmei de a preveni vânzarea produsului achiziționat de cumpărător către altul, fie ca produsul, prin natura sa, să fie inaccesibil unei noi comercializãri. De exemplu, este aproape imposibilă vânzarea pâinii la diferite prețuri unor clienți diferiți, având în vedere că cel care beneficiază de produs la un preț mai mic poate cumpăra și cantitatea necesară altui consumator, care, direct, ar plăti mai mult. În schimb, un medic poate solicita în cazul unei operații identice, taxe diferite pe care pacienții trebuie sã le accepte. Deci, este evident că vânzarea unui bun de la un cumpărător la altul depinde de natura acestuia, în general serviciile fiind cele care nu se pot supune unei revânzări (coafură, transport, asistență medicală etc.);

segmentarea pieței permite firmei împărțirea cumpărătorilor în grupuri identificabile. Astfel, devine relativ simplă practicarea unui preț pentru un grup și a altuia pentru un alt grup de consumatori (de exemplu, adulți și copii). Pe acest criteriu se formează și prețurile discriminatorii ale energiei electrice care este furnizată consumatorilor individuali la niveluri mai joase față de cele ale energiei destinate utilizatorilor industriali. Totodată, mai este posibilă solicitarea unor prețuri diferite în funcție de cantitate, la una mai mare sau la un al doilea lot de produse producătorul putând să ceară un preț mai mic;

existența a diferite elasticități ale cererii se referă la faptul că diferiți consumatori ai unui bun nu prezintã aceeași dorință de a-l cumpãra, ceea ce se poate explica pe baza gusturilor și preferințelor subiective ale oamenilor. Astfel, dacă o cerere individualã (A) este inelasticã, adică purtătorul ei nu modifică cantitatea cerută la variația prețului, iar o alta (B) este elastică, atunci câștigurile firmei vor fi mai ridicate prin vânzarea produsului la un nivel de preț mare către cumpărătorul cu cerere inelastică și la un nivel scăzut către cel care manifestă o cerere elastică pentru marfa respectivă, adică cel pentru care cantitatea achiziționată suferă modificări dacă prețul se schimbă. Rezultă că, în condițiile respectării primei cerințe a practicii discriminatorii, a imposibilității revânzării mărfii, agentul economic poate solicita prețuri discriminatorii și este în avantajul său să o facă. Mai mult chiar, ori de câte ori piața este segmentată în funcție de elasticitatea diferită a cererii, practica folosirii de prețuri diferite determinã venituri superioare din vânzări, față de cazul comercializãrii bunurilor la același preț către toți clienții.

Există trei nivele de discriminare:

discriminarea de gradul I care se referã la determinarea consumatorului sã plãteascã maximul pe care este dispus;

discriminarea de gradul II care vizeazã diferențierea prețurilor între consumatorii nerăbdători și cei dispuși să aștepte ieftinirea produsului;

discriminarea de gradul III care se manifestă prin practicarea de tarife diferite pe piețe diferite.

e) Tarifarea dublã pe perioade diferite

Cererea pentru numeroase bunuri publice este fluctuantă în timp. Aceasta înseamnă că există perioade în care bunul public este mai solicitat și devine mai aglomerat și perioade cu cerere mai micã. Identificarea perioadelor de vârf și a celor mai lejere este o necesitate pentru tarifarea distinctă în timp. În acest fel se urmărește utilizarea eficientă a bunului public.

Schema de tarifare pe două perioade (de vârf și mai puțin aglomerate) este eficientă atunci când prețul se determină la nivelul costului social marginal corespunzător fiecărei perioade. În orele sau perioadele de vârf, costul marginal este mai ridicat decât în perioadele cu cerere mai scăzută, iar prețul astfel stabilit devine superior celui din perioadele lejere (vezi figura nr. 11).

Fig. nr. 11: Curba și costul bunului public cu cerere variabilă în timp

Se observă că se înregistrează o utilizare eficientă a bunului public atunci când se practică prețul Pv în perioadele de vârf și prețul Pl în perioadele lejere; la aceste nivele de preț, cantitățile solicitate sunt Qv și respectiv Ql.

Dacã tarifarea s-ar produce la un nivel mediu corespunzător unei cereri medii (Cm) pentru ambele perioade de solicitare, bunul public devine subutilizat în perioadele lejere (s-ar cere numai cantitatea Ql* inferioarã Ql) și suprasolicitat în perioadele de vârf (s-ar cere un volum de Qv* superior Qv).

De multe ori, stabilirea perioadelor de vârf este dificilă. În plus, impactul prețurilor pe două perioade asupra echității este negativ, deoarece tarifele din perioadele aglomerate sunt mari și devin suportate numai de cei care acordă valoare mare timpului.

Tarifarea în funcție de gradul de utilizare a bunurilor publice

Utilizarea unor bunuri publice, ca autostrăzi, tunele, poduri reprezintă serviciu public, a cărui tarifare prezintă similitudini cu cele ale altor servicii la care s-a facut deja referire: apa, electricitatea, călătoriile pe calea ferată etc.

Se pot distinge două cazuri:

utilizarea unui bun public deja existent;

punerea în serviciu a unui bun public nou.

Tarifarea utilizării unui bun public deja existent se poate efectua în funcție de gradul de aglomerare a utilizării:

În cazul gradului slab de utilizare, nu intră în discuție costurile de aglomerare. Presupunem costurile amortizării și de menținere ca fiind acoperite. Costul marginal este nul și deci s-ar impune practicarea gratuității serviciului. Dacă costurile amortizării și de menținere trebuie luate în considerare, este normal a se cere un tarif acoperitor al costului.

În cazul gradului ridicat al utilizării, intervenind aglomerarea, bunul public fiind într-o dimensiune insuficientă, încât o utilizare gratuită ar antrena automat aglomerarea, intervine noțiunea de cost de aglomerare marginal. Nivelul tarifului se poate stabili la intersecția cererii cu costul marginal.

Noțiunea de cost al aglomerării exprimă opoziția perioadei de vârf cu perioada nefolosită, iar în măsura în care devine posibil, datorită unei discriminări adecvate, de a se deplasa o parte a cererii din prima perioadă către a doua.

Tarifarea utilizării unui bun public nou. Plasându-se în cazul construirii unui pod, dimensiunea podului depinde de evaluarea traficului. Astfel, un studiu prealabil al rentabilității este efectuat în comparație, pentru o dimensiune dată, iar costul de aglomerare este actualizat la venitul suplimentar actualizat. Apoi studiul este reluat și corectat pentru dimensiunile superioare, până ce dimensiunea optimală este atinsă, adică aceea pentru care începe să aibă aglomerare și se impune necesitatea de a preleva un tarif al aglomerării.

CAPITOLUL IV

ANALIZA SISTEMELOR ECONOMICE

1. Eficiența și rentabilitatea: criterii esențiale ale analizei economice

Decidenții, analiștii, managerii întâlnesc întotdeauna alternative, variante, dintre care trebuie să o aleagă pe cea mai convenabilă. Alegerea și formularea opțiunilor se fundamentează pe eficiență .

În practica și teoria managerială, în analiza de sisteme, în analiza economică a activităților, în evaluarea și fundamentarea proiectelor, eficiența este conceptul fundamental pe care se bazează judecățile, aprecierile și formulările de recomandări de decizii .

Conceptul de eficiență caracterizează interrelațiile care se formează pe fiecare variantă de proiect, pe alternative, între volumul, calitatea și structura resurselor alocate la fiecare proiect, pe de-o parte și volumul și calitatea beneficiilor, efectelor utile anticipate a se obține în perioada de exploatare a bunurilor de folosință îndelungată, pe de altă parte .

Mulți economiști din trecut și de astăzi consideră că eficiența se poate defini prin obținerea unui maxim de efect, cu minim de efort. Mai rațional pentru criteriile logice de alegere, apreciem că, la un anumit nivel, calitativ și cantitativ al efortului, eficiența se măsoară prin rezultate cât mai mari.

O formulă a eficienței poate fi urmatoarea:

valoarea producției / valoarea resurselor utilizate = masura eficienței

Eficiența economică este astăzi definită ca un raport între rezultatele economice oținute și factorii de producție utilizați.

În plan cantitativ și cu ajutorul instrumentarului matematic și statistic utilizat, există mai multe forme de exprimare a raportului între rezultate și chetuieli și anume:

nivelul de ocupare a fortei de muncă active;

nivelul productivității muncii;

gradul de utilizare extensivă și intensivă a capacităților de producție;

gradul de valorificare a resurselor naturale;

nivelul produsului net (venitului net);

nivelul costului de producție la intreaga producție și pe unitatea de produs fizic;

nivelul calității bunurilor și serviciilor în raport cu cerințele cumpărătorilor și de resursele disponibile;

posibilitățile de menținere sau de intrare într-o activitate de producere, distribuție sau consum de bunuri și servicii.

Eficiența distribuției se manifestã atunci când un bun este distribuit indivizilor care îi atribuie cea mai mare valoare economicã, adicã utilitate. Distribuția bunurilor devine eficientã atunci când rata marginalã de substituție între douã bunuri este aceeași pentru toți consumatorii.

În acest fel se explicã preferințele diferite în consumul indivizilor și alegerile lor.

Eficiența economică poate fii definită și altfel din punct de vedere practic și vom face referire la acest lucru în figura nr 12.

Pentru ca un investitor să fie eficient, el trebuie sa aibe în vedere ca raportul rezultate – cheltuieli să fie echilibrat, adică să poată fi sintetizat în următoarele forme de exprimare:

2.Optimizarea producției de bunuri publice

Piața cu concurență perfectă furnizează cantitatea optimă de bunuri private deoarece producția este extinsă până când cererea egalează oferta. La acest punct, curba cererii exprimă beneficiul marginal social și curba ofertei reflectă costul marginal social al producției.

Pentru bunurile publice se formulează întrebarea: cât din resursele unei economii trebuie consacrate acestei producții și în ce mod este ea finanțată?

Pentru a determina nivelul optim al producției de bunuri publice, suma disponibilităților marginale de plată se compară cu suplimentul de cost determinat de o unitate de bun public în plus, adică cu costul marginal:

Cmg = dCT / dx.

Dacă suma disponibilităților marginale de plată e mai mare decât costul marginal, nivelul producției de bunuri publice poate crește și avantajele pe care le aduce depășesc costurile suplimentare. Invers, dacă suma disponibilităților marginale de plată este mai mică decât costul marginal, producția (cantitatea) de bunuri publice trebuie redusă, astfel că pierderea de satisfacție a utilizărilor să fie compensată de economiile la costuri(vezi figura nr. 13).

Fig. 13 Condiția de optimizare a producției de bunuri publice

Pentru simplificare se consideră:

doi indivizi A și B;

dim(A) reprezintă disponibilitatea marginală de plată a individului A pentru bunul public. Aceasta este și curba cererii individului A pentru bunul public.

dim(B) este curba disponibilităților marginale de plată a lui B și curba cererii individuale a lui B pentru bunul public.

Cu alte cuvinte, 0x* unități din bunul public furnizează x*D beneficiu lui A și x*E lui B. Dar atât A cât și B se bucură de acest beneficiu și, deci, pentru a x-a unitate, beneficiul marginal (disponibilitatea marginală de plată) este egală cu x*F. Din cauza nonrivalității în consum a bunului public, curba sumei disponibilităților marginale de plată se obține prin însumarea pe verticală a curbelor disponibilităților marginale individuale de plată.

Producția optimă de bun public x* este reprezentată de intersecția curbei sumei totale a disponibilităților marginale de plată cu curba costului marginal.

În alegerea cantității de bunuri publice, obiectivul este reprezentat de maximizarea bunăstării colective plecând de la preferințele individuale. Concret, este vorba de maximizarea sumei ponderate de utilități individuale.

În determinarea cantității optime de bun public trebuie să se țină seama de finanțarea necesară

Ipoteza informării perfecte a administrației publice pentru a calcula soluția optimă privind producția de bunuri publice este puțin verificată.

Exista mai multe modalități de determinare a producției optime de bunuri publice:

Echilibrul cu subscripție

În situația în care fiecare consumator varsă o contribuție voluntară, aceasta definește cantitatea de bun public ce este produsă. Agenții economici determină subscripția lor în raport cu avantajul pe care vor să-l obțină personal și ignoră complet satisfacția suplimentară resimțită de ceilalți agenți. Ei sunt în număr mare și nu pot să se unească pentru a-și determina împreună contribuția.

Consumatorul determină contribuția sa și consideră că sunt date contribuțiile altor consumatori.

Echilibrul cu subscripție presupune egalitatea costului marginal și a disponibilității marginale de plată pentru fiecare consumator.

Echilibrul Lindahl

Întrucât producția nu are un scop în sine ci pentru a satisface o necesitate, se va considera drept criteriu de optimizare utilitatea consumatorului. Dacă ar exista un singur consumator, atunci problema de optimizare ar fi ușor de rezolvat.Altfel se rezolvă cazul în care vom avea în vedere mai mulți consumatori.

Trebuie specificat faptul că în cadrul unei colectivități umane există în același timp un spirit de competiție, și deci un conflict de interese, dar și un spirit de solidaritate – problema pusă pentru prima dată de Pareto.

În viziunea paretiană un program este de randament maxim dacă acesta este posibil de realizat și dacă există un alt program pentru care mărirea satisfacției pentru un consumator să ducă la scăderea satisfacției pentru unul sau mai mulți consumatori.

Este acceptată ipoteza conform căreia echilibrul general al unei economii concurențiale ce produce bunuri private duce la o formă de eficiență în alocarea resurselor. Echilibrul realizat este un optim Pareto, adică o situație în care este imposibil să îmbunătățim satisfacția unui consumator fără a diminua pe cea a altui consumator.

Se pune problema dacă poate fi pus în funcțiune un sistem comparabil pieței concurențiale în cazul bunurilor publice. Un răspuns afirmativ a oferit economistul german Erik Lindahl.

Se presupune că există un “preț individualizat” ce este “alocat” fiecărui cumpărător: prețul definește valoarea pe care consumatorul trebuie să o plătească pentru fiecare unitate de bun public de care dorește să dispună. În acest mod consumatorul determină o cerere de bun public care este a lui, proprie și o cerere de bun privat. Totodată se presupune că producția bunului public este asigurată de o întreprindere care urmărește să-și maximizeze profitul și evaluează fiecare unitate de bun public. Profitul este maxim pentru o cantitate a producției care verifică egalitatea venitului marginal (a prețului) și a costului marginal.

Pentru prezentarea grafică a echilibrului Lindahl se au în vedere persoanele A și B ale căror curbe de cerere nu exprimă relația preț-cantitate, ci relația dintre ponderile din prețul total (costul total) și cantitățile cerute. Pe laturile orizontale este reprezentată cantitatea din bunul public X, iar pe laturile verticale sunt părțile (ponderile) acoperite de cele două persoane din prețul (costul) total. Deoarece între partea din preț suportată de o persoană și prețul absolut este o relație directă, rezultă că există două curbe normale ale cererii cu înclinație negativă: DA este curba cererii pentru persoana A și DB este curba cererii pentru persoana B.

Cantitatea optimă sau de echilibru este X*, adică acea cantitate care corespunde intersecției dintre cele două curbe ale cererii. Punctul L reprezintă echilibrul Lindahl. Pentru cantitatea X*, partea din preț (cost) acoperită împreună de cele două persoane este de 100%, suma plăților voluntare egalează costul bunului public. La cantitatea X1 X* cele două persoane subscriu împreună mai mult decât costul bunului public și, în consecință, ele vor decide să solicite o cantitate mai mare de bun public pentru a plăti mai puțin. La cantitatea X2 X*, cele două persoane nu plătesc suficient pentru a acoperi costul bunului public, care, astfel, nu poate fi produs și vor decide să solicite o cantitate mai mică de bun public (vezi fig. nr. 14).

Fig.14 Echilibrul Lindahl.

Echilibrul Lindahl este expresia unei modalități descentralizate care permite determinarea producției optime de bunuri publice. Realizarea sa este posibilă prin organizarea unei tatonări asupra prețurilor individualizate.

Aceasta înseamnă creșterea prețului individualizat suportat de agenții care cer mai mult bun public și reducerea prețului pentru cei care solicită o cantitate mai mică încât să se ajungă la o situație în care toți solicită aceeași cantitate. Totodată, prin tatonare se urmărește a verifica dacă suma prețurilor conduce la egalizarea cantității cerute cu cea oferită, respectiv la realizarea echilibrului Lindahl în care se produce cantitatea optimă de bunuri publice.

Producția optimă de bunuri publice este studiată prin prisma corelației dintre suma disponibilităților marginale de plată și costul marginal, definitorie pentru cantitatea optimă de bun public.

Rigurozitatea analizei presupune luarea în considerare a preferințelor consumatorului, știut fiind că în alegerea cantității de bun public, obiectivul este reprezentat de maximizarea bunăstării colective plecând de la preferințele individuale.

Modalitățile de determinare a producției optime de bunuri publice iau în considerare fie echilibrul cu subscripție, fie echilibrul Lindhal, fie mecanismul descoperirii cererii de bunuri publice atunci când se manifestă comportamentul denumit al ”pasagerului clandestin” sau principiul votului majoritar.

Există două modalități prin care se obțin fonduri pentru producția de bunuri publice:

acord voluntar

impozitare obligatorie

Acordul voluntar reprezintă o cale de susținere materială a producției de bunuri publice, nu foarte frecventă, în practică. Dificultatea acestei soluții constă în tendința unor indivizi de a ascunde propria apreciere a bunului public în scopul de a fi considerați nonbeneficiari și de a scăpa de plată. Atunci când unii dintre aceștia reușesc să evite contribuția de plată, ei se numesc beneficiari clandestini. Acordul voluntar reflectă voința unanimă, fără coerciție și face obiectul modelului de schimb voluntar. Această abordare pe baze voluntare a schimbului a fost susținută pentru prima dată de Knut Wicksell care a arătat că:

fiecare bun public ar trebui susținut financiar printr-o fiscalitate distinctă, cunoscută;

acordul unanim al tuturor membrilor societății trebuie folosit în decizia privind producția (ce și cât) unui bun public.

Analiza a fost continuată de E. Lindahl care a elaborat un model de schimb în care s-a făcut o corelație între cota de impozit și mărimea bunului public. Echilibrul acestui model se atinge atunci când fiecare individ plătește o taxă (impozit) egală cu utilitatea marginală pe care i-o oferă acel bun.

Impozitarea obligatorie este o cale frecventă de susținere materială a producției de bunuri publice. Cererea totală de bunuri publice se determină prin însumarea cererilor individuale ale membrilor societății. Pentru un bun privat cererea totală se obține prin însumarea orizontală a cererilor individuale (la diferite nivele de preț se adună cantitățile cerute de fiecare persoană).

„Este necesară reflectarea adevăratelor preferințe ale consumatorilor pentru a putea estima cantitatea optimă de bunuri publice ce trebuie să fie gestionată. Dar chiar dacă acest lucru se face gratuit, consumatorii vor fi tentați să-și falsifice preferințele, exagerandu-le, pentru a-și satisface cu mai mare probabilitate necesitățile. Dacă se realizează un chestionar pentru a cunoaște beneficiile și inconvenientele reportate de construcția gratuită a unei străzi într-un sat, partizanii săi vor previziona beneficii cu mult mai mari față de realitate în timp ce posibilii prejudiciați vor exagera și ei dauna. S-au creionat tehnici complexe care permit descoperirea adevaratelor preferințe chiar dacă există multe dificultăți pentru aplicarea lor practică. Mai realizabile, deși tot complicate matematic, sunt tehnicile care permit atribuirea echitabilă a costurilor.”

3. Eficiența și echitatea în economia publică

„Piața este incapabilă de a produce în mod spontan, o distribuție echitabilă a veniturilor”

O piață eficientă nu este obligatoriu și echitabilă. Chiar în condițiile unei piețe perfecte pot exista grupuri de indivizi cu venituri foarte mici sau foarte mari pentru a putea forma un întreg social.

Orice sistem economic funcționează pe baza unor reguli care definesc activitățile acceptate de societate la un moment dat. În determinarea dimensiunii intervenției guvernamentale sau a politicilor care să genereze echitate, există multiple controverse. Aceasta, deoarece un efect economic echitabil depinde de valorile individuale și de convingerile oamenilor. De aici, se ridică și întrebarea dacă piața asigură o distribuție corectă, echitabilă a resurselor.

Pentru a rãspunde, echitatea trebuie analizată pe trei planuri, respectiv în planul înzestrãrii cu resurse, al proceselor desfășurate într-o economie și al rezultatelor obținute.

De aceea mai degrabă existră situația inechității, în special a inegalității în distribuirea veniturilor sau a averii. Deși există o multitudine de explicații, nu există încă o teorie satisfăcătoare care să explice originea inegalitaților în distribuirea veniturilor. Există totuși o multitudine de păreri dar o teorie satisfacătoare care să explice originea inegalităților în distribuirea veniturilor nu există încă. Câteva ipoteze dominante putem menționa:

inegalități de oportunități, datorate inegalității dotării cu factori de producție

inegalități de remunerare, datorate investițiilor în capital uman și funcționării imperfecte a piețelor.

Inegalitățile de oportunități își au sursa în:

originea familiala ( planul biologic și planul sociologic).Toți oamenii sunt diferiți, deci există fără îndoială între indivizi diferențe de aptitudini potențiale rezultate din bagajul genetic transmis de către părinți.De asemenea, nivelul social al părinților (educație, statut social, venit familial) influențează nu numai nivelul educației de bază, dar și pe cel al instrucției primite de către copii prin intermediul încurajării morale și sprijinul financiar al familiei.

discriminările, practicate voluntar sau involuntar, pe plan politic și economic în funcție de rasă, naționalitate, sex, religie sau varstă, avere sau regiunea de domiciliu.În funcție de locul ocupat în societate indivizii își permit să aleagă școli mai bune, să beneficieze de serviciile celor mai buni specialiști (medici, avocați) sau să obțină diverse avantaje în natură și sprijin din partea unor prieteni influenți.

dotările diferite de capital fizic și financiar ale agenților economici, deoarece ele reprezintă sursa unei forme de remunerare suplimentare celei furnizate prin muncă (mai ales când capitalul a fost transmis prin moștenire).

În timp ce inegalitățile rezultate din originea familială – în special cele din limbajul ereditar – sunt larg acceptate ca fiind realități ale vieții, discriminările politice și economice sunt mult timp resimțite ca dovezi de injustiție inacceptabilă și care trebuie eliminate.

Inegalități de remunerare. Chiar dacă admitem că agenții economici dispun de același volum de factori de producție, distribuția veniturilor este inegală deoarece acești factori nu produc aceiași remunerare. Diferențele de remunerare au cel puțin două surse:

investițiile în capital uman

funcționarea imperfectă a pieței

Echitatea demonstrează modul în care rezultatul economic este distribuit membrilor societății. Aceasta înseamnă că un sistem economic, în general, poate atinge o performanță ridicată în ceea ce privește volumul producției, dar aceasta poate fi scăzută în planul viziunii societății dacă firma nu reușește să asigure o corectă alocare a bunurilor și serviciilor realizate.

Echitatea este un principiu adeseori esențial în adoptarea deciziilor economice. Aceasta exprimă corectitudinea sau justețea unei măsuri sau intervenții economice. Ea nu trebuie confundatã cu egalitatea sau echilibrul economic, fiind necesară și în condiții sau, mai ales, în condiții de inegalitate economică. În figura nr. 15 sunt prezentate caracteristicile echitãții ca principiu aplicat în economie.

Fig. nr. 15: Echitatea ca principiu cu aplicabilitate economicã

Echitatea orizontală se manifestă atunci când se aplică aceeași măsură indivizilor care prezintă caracteristici economice neclare. De exemplu, se respectă principiul echității orizontale atunci când indivizi cu aceleași venituri suportă aceeași povară a impozitului sau dacă persoane cu nevoi și venituri similare beneficiază de aceleași avantaje.

Echitatea verticală se manifestă atunci când o anumită măsură este aplicată diferențiat unor indivizi care dispun de caracteristici economice distincte. De exemplu, principiul echității verticale se respectă în domeniul fiscalității atunci când veniturile individuale sunt impozitate diferit, fiind un argument esențial pentru sistemul de impozitare progresivă sau proporțională. Astfel, dacă deținătorii de venituri mai mari suportă un impozit mai ridicat, venitul marginal adică sporul de venit potențial de câștigat capătă o importanță mai redusă față de veniturile mai mici. De asemenea, echitatea verticală se regăsește și în domeniul educației, atunci când se acordă burse sau alte avantaje materiale studenților cu venituri mai mici.

Echitatea de distribuție exprimă corectitudinea în maniera în care rezultatele din economie sunt distribuite între indivizi. Desigur, problemele economice prezintă în general mai multe alternative și chiar soluții și de aceea, proiectele sau politicile economice generează efecte diferite de distribuție. Aceasta impune ca analiza economică să cuprindă studii de oportunitate în asigurarea distribuției și evaluarea alternativelor economice, pornindu-se de la premisa că orice decizie generează consecințe care se distribuie diferit asupra indivizilor. Uneori echitatea de distribuție se concretizează prin distribuția venitului, a avuției sau chiar în cadrul economiei bunăstării prin utilitate.

Pentru o corectă evaluare economică, care să aibă în vedere atât criteriul eficienței cât și al echității, un agent economic trebuie să cunoască:

condițiile în care o piață competitivă înregistrează rezultate eficiente;

relația dintre mecanismele pieții și echitatea distribuită.

Un sistem economic, respectiv un agent economic transformă resursele în bunuri și servicii destinate consumului curent sau viitor. În orice moment, o economie dispune de un volum limitat de resurse sau avuție. Pe de o parte, o comensurare a succesului economic are ca punct de plecare abilitatea sistemului economic de a utiliza volumul de resurse pentru obținerea nivelului agregat de bunuri și servicii. Pe de altă parte, pentru transformarea resurselor în bunuri și servicii, sistemul economic distribuie produsele între membrii societãții. Ori, cum transformarea resurselor implică întotdeauna relații de schimb prin care se vând și se cumpără factori de producție și bunuri de consum, distribuția determină nivelul consumului curent al indivizilor dintr-o societate. De asemenea, dinamismul pieței contemporane face ca resursele existente sau bunurile de investiții să fie redistribuite în scopul distribuției de avuție.

Prin urmare, relațiile dintre piață și echitate pot fi înțelese dacă se analizeazã mai multe aspecte, pentru o corectă evaluare economică și anume: condițiile în care o piață înregistrează eficiență, relațiile piață-echitate, echitatea proceselor și rezultatelor.

CONCLUZII

Concluzia este unică, viitorul ne aparține nouă, dacă în trecut nu s-au luat măsurile necesare, atunci noi în prezent trebuie să participăm la crearea de noi condiții favorabile. Piața este a fost și va rămâne catalizatorul principal în economia țării.

Economia de schimb, în care piața are un rol hotărâtor în alocarea și utilizarea resurselor ca și în organizarea, gestionarea și reglarea economiei naționale presupune existența și respectiv funcționarea simultană a mai multor tipuri de piață. În consecință piața trebuie privită prin prisma elementelor sale componente, deoarece în realitate ea reprezintă un sistem de piețe, fiind formată din mai multe segmente între care există relații de intercondiționare, de dependență reciprocă.

În analiza acțiunii legii cererii și ofertei trebuie avut în vedere și faptul că ea se exercită într-un anumit cadru instituțional și social și se află sub impactul nu numai a factorilor economici ci și a celor psihologici și sociali, cum ar fi de exemplu, comportamentul individual rațional, prin care fiecare agent economic urmărește maximizarea satisfacțiilor sale cu minimum de cheltuieli, comportament ce depinde nu numai de venit ci și de mediul social, tradiții, concepții. Din aceste motive, în cadrul piețeii, cererea și oferta nu pot fi neglijate.

Decidenții, analiștii, managerii întâlnesc întotdeauna alternative, variante, dintre care trebuie să o aleagă pe cea mai convenabilă. Alegerea și formularea opțiunilor se fundamentează pe eficiență .

În practica și teoria managerială, în analiza de sisteme, în analiza economică a activităților, în evaluarea și fundamentarea proiectelor, eficiența este conceptul fundamental pe care se bazează judecățile, aprecierile și formulările de recomandări de decizii .

Echitatea este un principiu adeseori esențial în adoptarea deciziilor economice. Aceasta exprimă corectitudinea sau justețea unei măsuri sau intervenții economice. Ea nu trebuie confundatã cu egalitatea sau echilibrul economic, fiind necesară și în condiții sau, mai ales, în condiții de inegalitate economică

Este necesară reflectarea adevăratelor preferințe ale consumatorilor pentru a putea estima cantitatea optimă de bunuri publice ce trebuie să fie gestionată. Dar chiar dacă acest lucru se face gratuit, consumatorii vor fi tentați să-și falsifice preferințele, exagerandu-le, pentru a-și satisface cu mai mare probabilitate necesitățile. Dacă se realizează un chestionar pentru a cunoaște beneficiile și inconvenientele reportate de construcția gratuită a unei străzi într-un sat, partizanii săi vor previziona beneficii cu mult mai mari față de realitate în timp ce posibilii prejudiciați vor exagera și ei dauna. S-au creionat tehnici complexe care permit descoperirea adevaratelor preferințe chiar dacă există multe dificultăți pentru aplicarea lor practică. Mai realizabile, deși tot complicate matematic, sunt tehnicile care permit atribuirea echitabilă a costurilor.

Echitatea demonstrează modul în care rezultatul economic este distribuit membrilor societății. Aceasta înseamnă că un sistem economic, în general, poate atinge o performanță ridicată în ceea ce privește volumul producției, dar aceasta poate fi scăzută în planul viziunii societății dacă firma nu reușește să asigure o corectă alocare a bunurilor și serviciilor realizate.

BIBLIOGRAFIE

Adam I.,Drept civil . Teoria generală a drepturilor reale, Ed. Europa Nova, București,1999.

Ailenei D., Grosu T., Economia sectorului public, cap.I, Ed. ASE, București, 2005.

Anghel L., Marketing , București, Ed. ASE, București, 2006.

Angelescu C., Ciucur D., Dobrotă N., Gavrilă I., Popescu C., Târhoacă C., Economie, Ed. Economică, București, 2000.

Balaure V., Marketing, Ed. Uranus, București, 2002.

Bremond J., Geledan A, Dicționar economic și social, Ed. Expert, București, 1995.

Brezoianu D., Drept administrativ și autorități publice în România, București, 1995.

Buchanan J.M., Tullock G., Calculul consensului. Bazele logice ale democrației

Constituționale, Ed. Expert, București,1995.

Ciucur D., Gavrilă, I., Economie. Manual Universitar, Ed. Economică, București, 1999.

Cosea M., Curs de economie, Ed. Tribuna Economica, București, 2003.

Cornescu V., Crețoiu Ghe., Bucur I., Economie, Ed. Actami, București, 2001.

Ioncică M., Economia serviciilor.Teorie și practică, Ed. Uranus, București, 2003.

Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, Editia a III-a, restructurata, revazută și adăugită, vol. II, București, Ed. All Beck, București, 2002.

Iorgovan A., Drept administrativ. Tratat elementar, Ed. All Beck, București, 1994.

Marinescu C., Economia sectorului public, Ed. Expert, București, 1995.

Moșteanu T., Prețuri și concurență, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2000.

Negoiță Al., Structuri, mecanisme si instituții administrative, Ed. Sylvi, București, 1996.

Negoiță Al., Drept administrativ I, Ed. Sylvi, București, 1996.

Olteanu V., Cetina I., Marketingul serviciilor, Ed. Expert, București, 1994.

Perroux F., Tehnicile cantitative ale planificării, Ed. Academiei, București, 1969.

Platis M., Prețul și formare lui, Ed.Economica, București 1997.

Platis M.., Economia sectorului public, Ed. Universității București,2004.

Prisăcaru V., Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Ed a II-a revăzută și adăugită, Ed. All, București, 1996.

Robinson J., Economics of Imperfect Competition, London, Mac Millan, 1933.

Samuelson A, Economics, Ed. a X-a, 1976.

www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/platis/cuprins.htm – 11k

www.buybooks.ro/carti/Manuale_scolare/Economie/index.html – 31k –

www.supercarti.ro/carte/economie__manual_

www.editura.unibuc.ro/PlanEd/Plan%20editorial%202004.doc

www.e-scoala.ro/biblioteca/indexub.html – 88k

http://www.eumed.net/ecorom/IX.%20Inconvenientele%20pietei/3%20bunurile_publice

www.policy.hu/badescu/cursuri/analizapolitici.rtf

http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=389&idb=21