Analiza Rentabilitatii la Sc

CUPRINS

Pagina

Introducere

CAP.I. RETABILITATEA ÎNTREPRINDERII 2

1.1. Considerații generale 3

1.2. Definirea profitului 7

1.3. Maximizarea profitului 15

CAP.II. RESURSELE SI EFECTELE UNEI ACTIVITĂȚI 11

2.1. Resursele ageților economici 11

2.2. Efectele agenților economici 15

2.3. Echivalarea efectelor și a rezultatelor 16

2.3.1. Echivalarea resurser 16

2.3.2. Echivalarea efectelor 17

CAP.III. INDICATORI AI RENTABILITĂȚII ȘI

STRUCTURA POFITULUI 19

3.1. Determinarea profitului ți urmărirea structurală a acestuia 19

3.2. Indicatori valorici ai rezultatelor 21

3.3. Indicatori sintetici ai rezultatelor 22

3.4. Pragul de rentabilitate- instrument al rentabilități 22

CAP. IV. DIAGNOSTICUL ACTIVITATII PE BAZA

RATEI DE RENTABILITATE 28

CAP.V. UNELE ASPECTE LEGATE DE RENTABILITATE 33

5.1. Rentabilitatea și ciclul de viata al prodsului 33

5.2. Strategii si scenarii pe baza analizei de sensitivitate 34

CAP.VI. URMARIREA RENTABILITĂȚII

LA S.C.” STIMEL “ S.A. 37

6.1. Elemente de identificare a S.C.”STIMEL“ S.A. 37

6.2. Starea economica generala a societatii 40

6.3. Indicatori de rentabilitate ai S.C.”STIMEL“ S.A. 41

CONCLUZII 43

INTRODUCERE

Țelul întreprinderilor în perioada actuala nu este numai acela de a supraviețui, ci și să desfășoare o activitate rentabila, o activitate care sa le aducă profit , adică un câștig mai mare decât aceea ce consumă. Deci, se poate spune că în economia de piață, raționaliatea activității economice este finalizarea prin profit.

Termenul de profit este de origine latină și derivă de la verbul “proficere”-a programa, a da rezultat și care, treptat a dobîndit semnificația de a da, a aduce profit sau câștig.

Lucarea de față încearcă o reprezentare centrală a noțiunii de rentabilitate de baza, care face ca o întrepindere să fie rentabilă-profitul.

Această lucrare încearcă să aducă și un exemplu practic; pentru aceasta s-au luat ca elemente pentru calcul date de la Societatea comercială” STIMEL “S.A.-Timișoara.

Lucrarea este structurată pe șase capitole:

Primul capitol, intitulat “Retabilitatea întreprinderii” este structurată la rândul său pe trei subcapitole: în primul, intitulat “Considerații generale” se încearcă să se contureze o imagine a noțiunii de rentablitate; subcapitolul doi definește profitul ca rațiune de a fi a unei întreprinderi, iar subcapitolul trei prezintă modalitățile de maximizare a profitului, deoarece fiecare manager caută să ducă întreprinderea sau compartimentul său spre rezultate cât mai bune, spre un profit maxim.

Calitatea rezultatelor, a efectelor unei activități depinde de calitatea și de tipul de resurse utilizate. Capitolul doi, intitulat “Resursele si efectele unei activități ” încearcă o definire și o clarificare atât a resurselor, cât si a efectelor.

Întrucât din punct de veder economic, atât resursele cât și efectele sunt de natură diferită, prin echivalare înțelegându-se procesul de transformare a tuturor resurselor, respectiv a efectelor într-o resursă respectiv efect, de natură unică. Acest aspect este prezentat în subcapitolul trei al capitolului doi.

Pentru a putea determina profitul este necesar să se cunoască structura, precum și elementele principale care stau la baza determinării profitului. La acest aspect face referire capitolul trei, intitulat “ Structura profitului și indicatori ai rentabilitații”.

Tot în acest capitol sunt prezentați și principalii indicatori ai rentabilitații, alături de pragul de rentabilitate, ce reprezintă unul dintre instrumentele rentabilitații.

Capitolul patru încearcă o diognosticare a activitații unei întreprinderi (firme), pe baza ratei de rentabilitate.

Capitolul cinci încearcă realizarea unei corelații între rentabilitatea și ciclul de via]a al produsului, pe de o parte și rentabilitate și analiza de sensitivitate, prin care se încearcă găsirea unor modalități de îmbunătățire a rentabilității, pe de altă parte.

Ultimul capitol realizează o exemplificare, elementele fiind preluate de la S.C.”STIMEL”-S.A.Timișoara. În acest capitol sunt prezentate la început câteva elemnte de identificare (asezarea geografică, obiect de activitate, materii prime folosite) și tot în acest capitol se încearca determinarea câtorva indicatori de rentabilitate ai societății.

Deci se poate spune că, lucrarea în ansamblul ei nu este alceva decât o încercare de a contura și asigura înțelegerea noțiunii de rentabilitate și a elementului principal care stă la baza asigurarii ei-profitul.

CAPITOLUL I

RENTABILITATEA ÎNTREPRINDRII

1.1 Consideratii generale

În economia de piață, profitul constituie rațiunea de a fi a unei întreprinderi. Întreprinderile care se dovedesc a fi nerentabile sunt supuse falimntului. Profiul se dimensionează în jocul prețurilor ca urmare a raportului cerere-oferta și al costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor influiențează oferta și, prin mecanismul rentabilității, orientează plasarea capitalurilor și, deci, producția.

Rentabilitatea apare astfel ca instrument hotărâtor în mecanismul economiei de piață, în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor (productivi sau individuali).

Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decat cheltuielile, în urma vinderii și încasării producției faricate. Deci, rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficența întregii activitati economice a întreprinderii.

Pentru exprimarea rentablitații se utilizează doi indicatori:

-profitul,

-rata rentabilității.

Mărimea absolută a rentabilității este oglindită de profit, care este un indicator de volum, iar gradul în care capitalul său, folosirea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat în rata rentabilității, care este un indicator al mărimii relative a rentabilității.

În legătură cu corelația dintre rentabilitate și eficența economică sunt de făcut unele precizări. Eficența economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Se poate aprecia că eficența economică reprezintă cea mai generală categorie care caracteriează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (ce include consumul productiv, consuml individual și vînzarea) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrate sau neintrate în circuitul economic.

Sensul general al conceptului de eficiență, care se poate referii la o activitate, persoană sau obiect, este acela de a avea calitatea de a produce afectul util scontat. Ar trebui însă adăugat că raționalitatea oricărei acțiuni umane presupune că efectul să devanseze efortul (consum de resurse). Ca urmare, se poate vorbi de eficența tehnică, economică, socială, sanitară, culturală, administrativă, după domeniul la care se referă.Elementul distinctiv al economicului față de celelalte domenii ale activității social-umane îl reprezintă utilizarea etalonului valoare economică atât pentru măsurarea eforturilor, cât și a efectelor. În substanța sa, eficența economică vizează minimizarea resurselor ce revin pe o unitate de efect util.

Rentabilitatea constituie una dintre formele de exprimare a eficenței economice și anume o formă sintetică realizată cu ajutorul categoriilor valorice. Calculele de rentabilitate se pot efectua utilizând ca rezulat (efect) nu numai profitul net, ci și întregul venit net, deci profitul brut (care cuprinde și datoriile fnanciere și impozitele).

1.2 Definirea profitului

Unul dintre veniturile care se obțin în cadrul societății este profitul. Acesta, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câștigul realizat, în formă bănească, de către cei ce inițiază și organizează o activitate economică. Problema care se ridică pentru teoreticieni este privitoare la natura și conținutul acesteia, iar pentru agenții economici de a stabili și raportul în care se găsesc cu celelalte venituri (salariul, dobânda, renta).

În ce privește conținutul categoriei de profit, se poate spune că au existat și există mai multe puncte de vedere, unele foarte asemănătoare, altele opuse. Putem distige două mari curente teoretice, unul care cuprinde acele puncte de vedere (deci și profitul) apar ca recompensă a factorilor de producție, altele, conform cărora profitul este munca însușită gratuit de cei ce posedă capitalul, pe seama celor ce își închirează (vând) capacitatea de a munci.

Pentru a pătrunde în intimitatea acestei categorii, pornim de la faptul că activitățile economice se desfășoară , în cea mai mare parte, în întreprinderi care angajează și coordonează factorii de producție (întreprinderii) și deci și a firmei, sau pot închiria unul sau mai mulți factori de producție. Indifetent de situație, întreprinzătorii sunt aceia ce organizează și conduc afacerile firmei, deci ce să se prodică, în ce cantitate, unde să se vândă și cum. Toate acestea necesită cunoștințe și abilitate și implică un anumit risc din partea întreprinzătorului. Este firesc ca ele să fie recompensate:

-profitul normal;

-profitul economic.

Dacă avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obține peste acest cost este profit, respectiv profitul total. Dacă acest excedent depăsește suma costului, atunci profitul total este compus din profitul normal și profitul economic. Cu alte cuvinte întreprinzătorul poate primi profit din două motive:

-dacă este proprietarul unora dintre factorii de producție (echipament, pământ) utilizați, obține profit normal;

-dacă vinde bunurile firmei la un preț mai mare decât costul de producție (costul contabil plus profitul normal) obține și profitul economic.

Dacă întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producție (închiriază absolut tot), nu se va obține profitul normal, iar dacă va vinde bunurile produse obținute la un preț mai mic decât costul de producție, atunci nu va obține nici profit economic. Dacă privim cu atenție, se observă că în structura profitului normal intră atât o renumerație de muncă, cât și una de capital. Renumerația de muncă vizează munca de coordonare, conducere a întreprinzătorului, renumerația de capital vizează recompensarea (dobânda) capiază recompensarea (dobânda) capitalul adus firmei de către întreprinzător, sau procurat din altă parte. Dacă și factorul pământ utilizat de firmă este închiriat, atunci profitul cuprinde atât renumerația muncii întreprinzătorului, dobânda capitalului utilizat și chiria pământului.

În economia de piață, unde se manifestă pentru întreprinzători permanent incertitudinea cu privire la prezent și viitor, aceștia suportă riscul în afaceri, respectiv din vânzarea bunurilor fabricate să fie mai mic decât costul de producție. În aceste condiții, profitul economic este considerat ca răsplată pentru asumarea riscului. Deci, profitul economic reprezintă venitul obținut de cei care întemeiază (fondează), organizează și

administrează o firmă, sau venitul obținut de către societate (în cazul societăților comerciale).

Produsele obținute se vând, dacă este posibil, la preț mai mare decât este costul total (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce se obține este venitul care răsplătește munca, buna funcționare a firmei, respectiv a societăti .

Firmele chiar și în condițiile unei prospectări riguroase a piețelor nu pot fi niciodată sigure de legătura cu evoliția pițelor, a prețurilor, a cererii consumatorilor. Într-o economie dinamină, cu piață deschisă, incertitudinile cresc. Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieții economice care nu miră pe nimeni și a cărei dispariție ar crea derută și comportamente nefirești ale agenților economici. Dispariția riscului în afaceri marchează existența unei situații de dictat, respectiv alți factori decât cei economici, conduc piața și economia, deci o situație nefirească în care economicul este subordonat sau dominat de factorii neeconomici.

Având în vedere cele trei mari grupe de riscuri (incertitudinea privind condițiile pieței, riscul datorat schimburilor în tehnologie ți implicit concurenței celor care au un avans în domeniu, riscul financiar, juridic și politic) este nefiresc ca profitul să fie privit și considerat ca o compensație primită de aceasta datorită presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte, profitul economic apare ca răsplată pentru riscul de a pierde capitalul.

Dacă se are în vedere noțiunea de profit ca un tot nediferențiat, putem spune că el se cuvine din mai multe motive:

-inovația, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului sau managerului societății, dar și prin ideile noi ale altor specialiști, obținute, asimilate și puse în practică;

-managementul, respectiv efectul de conducere, care îmbină atât cunoștințe, cât și talent, artă, pricepere;

-speculația comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorul sau managerului societății de a organiza și desfășura o distribuție și o vânzare de succes a bunurilor produse;

-asigurarea contra riscurilor.

Specialiștii consideră că primele trei motive pun în evidență faptul că profitul este, în primul rând, o plată a muncii întreprinzătorului, la fel de firească ca salariul oricărui lucrător , iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv, profitul este și o răsplată a riscului asumat. Deci, profitul este un venit, care depinde de anumite circumstanțe favorabile. El este, prin natura sa, esențialmente aleatoriu, căci el depinde de rezultatele atât de variabile și de precare aleale firmei, ale societății, ce suportă în mod permanent impulsurile împrejurărilor schimbătoare ale vieții morale și materiale ale societății. De aceea, după împrejurări, profitul poate exista sau nu, poate fi mai mare sau mai mic.

Alături de cele două forme mari de profit –profitul normal și profitul economic, în practică, unele firme pot obține și alte categorii de profit:

-profit de monopol, cunoscut și sub denumirea de supra profit de monopol, care se obține de regulă, de către firmele care câștigă și-și mențin o poziție de monopol pe piață. Prin manipularea prețului, dar și a altor factori, câștigul lor este și mai mare decăt în condițiile normale tocmai datorită poziției de monopol;

-profit neașteptat (Windfoll profit), a cărei definiție este foarte clară, deși preocupă pe mulți specialiști.

Veniturile financiare cuprind, la rândul lor:

– venituri din titluri și creanțe imobilizate, formate din:

-venituri din participații, adicî dividentele încasate de agentul economic pentru participațiile la capitalul altor societăți;

-venituri din imobilizări financiare, adică prețul de vânzare al imobilizărilor date;

-venituri din creanțe imobilizate, cuprinzând dobânzile aferente împrumuturilor pe termen lung, mediu, scurt acordate altor societați comerciale;

– venituri din titluri de plasament cedate- diferența favorabilă dintre valoarea totală a titlurilor de plasament și prețul de cesiune;

– venituri din diferențe de curs valutar, diferențele de curs valutar rezultate din operațiunile curente efectuate în devize.

Alte venituri financiare, ce cuprind:

-venituri din dobânzi pentru disponibilitatea din cont;

-venituri din scontările obținute de unitatea patrimonială de la furnizorii săi;

-alte venituri, ca diferență între valoarea contabilă și valoarea de piață a titlurilor de plasament imediat negociabile.

Veniturile excepționale înregistrează veniturile provenite din:

-operații de gestiune, adică acele venituri ce nu sunt legate de activitatea normală, dar se referă la operații de exploatare, cum ar fi: bunuri primite prin donație sau titlu gratuit, drepturi de personal neridicate după prescrierea lor, lipsurile la inventariere imputate vinovaților;

-operații de capital, ce evdențiauă veniturile obținute din cedarea ctivelor;

-previzioane – reprezintă veniturile excepționale din reluarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli privind deprecierea imobilizărilor .

Cheltuielile, la rândul lor, sunt formate din cheltuieli de exploatare, cheltuieli financiare și cheltuieli excepționale.

Cele de exploatare regrupează toate fluxurile ce privesc exploatarea, activitatea de producție, normală sau curentă. În componența lor intră următoarele elemente:

-costul mărfurilor vândute, mărimea lor se calculează astfel: cumpărări de mărfuri aferente perioadei + variația stocului de mărfuri,

-materii prime și materiale consumabile,

-combustibil, energie, apă,

-alte cheltuieli materiale, ce include: cheltuieli cu obiecte de inventar, baracamente și amenajări provizorii.

Suma lor formează totalul cheltuielilor materiale.

-lucrările și serviciile xecutate de terți, unde sunt incluse: cheltuieli cu întreținerea și repatațiile, cheltuieli cu chirii și locații de gestiune, cheltuieli cu studii și cercetări,

-impozite, taxe și vărsăminte asimilate ce cuprind: cheltuieli cu impozitul pe salarii, impozitul pe clădiri,

-cheltuieli cu personalul, formate din:

-salariile personalului;

-asigurări și protecție socială, adică contribuția unității la asigurăroi sociale și la constituirea fondului pentru ajutorul de șomaj;

-alte cheltuieli de exploatare cuprind pierderi din creanțe suportate de societate și alte cheltuieli de exploatare;

-amortizări și provizioane suportate de agentul economic.

Cheltuieli financiare au în componență elementele:

-creanțe imobilizate ce cuprind valoarea pierderilor privind creanțe legate dede participații;

-titluri de plasamente ce reprezintă diferența nefavorabilă din vânzarea titlului de plasamente calculată ca diferență între valoare totală a titlurilor de pasamente și prețul de cesiune;

-diferențele de curs valutar evidențiază cheltuielile privind diferențele de curs valutar suportate de agentul economic și cuprind:

– diferențe nefavporabile de curs valutar rezultate în urma lichidării în valută ,

– diferențele nefavorabie de curs valutar aferente disponibilităților bancare în devize sau a celor în devize existente în casă,

-alte cheltuieli financiare ce include cheltuielile privind dobânzile datorate, cheltuieli privind conturile acordate clienților sau debitorilor pentru achitatea anticipată,

-amortizări și provizioane ce include valoarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli ce privesc activitatea financiară, provizioanele pentru deprecierea imobilizărilor financiare.

Cheltuieli excepționale au în componența lor elementele:

-cheltuieli excepționale privind operațiile de gestiune, cum ar fi: pierderi din calamități din materii prime, materiale, produse finite, semifabricate, debite prescrise sau debitorii insolvabili scoși din evidență, amenzi și penalități.

-cheltuieli privind operațiile de capital suportate de agent, cum ar fi: valoarea neamortizată a imobilizărilor corporale sau necorporale create, cheltuieli excepționale privind amortizările și provizioanele suportate de agentul economic ce privesc cheltuieli pentru constituirea provizioanelor reglementate, a celor pentru riscuri și cheltuieli cu caracter excepțional.

Toate aceste venituri și cheltuieli ale unei firme, societăți se regăsesc în contul de “Profit și pierdere” aferent unei perioade și cu ajutorul lor se determină rezultatul exercițiului (profit respectiv pierdere). Cunoscând aceste venituri și cheltuieli, se poate efectua o judecată de ansamblu asupra gestiunii unității și o sinteză ce pune în evidență rezultatul activității desfășurate .

Se poate concluziona că profitul se diferențiază net de celelalte venituri.

El poate fi privit ca un element rezidual al activității economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, rentă, dobână, el nu are bază contractuală, depinzănd de succesul în afaceri și de norocul întreprinzătorului de a nu întălni o concurență distrugătoare, disturbări politice, financiare.

1.3 Maximizarea profitului

Toți întreprinzătorii sunt interesați în a obține profit, și dacă se poate, cât mai mult profit. Cu cât profitul este mai mare cu atât rentabilitatea, eficința firmei este mai mere. În cadrul firmei se determină volumul profitului obținut într-o anumită perioadă (de obicei annual), numit și masa profitului. Cunoașterea masei profitului nu este suficientă, firma trebuie să aprecieze și gradul de profitabilitate înregistrat, respectiv gradul de rentabilitate a afacerilor.

Cunoscând rata profitului, întreprinzătorii au posibilitatea de a efectua analize asupra activităților desfășurate de firme, precum și de a stabili strategii care să urmareacscă maximizarea profitului.

Maximizarea profitului constitui un obiectiv predominant al modelelor microeconomice, iar regulile de luare a deciziilor marginale implicate de către acest obiectiv poate fi util managerului financiar în confruntarea cu anumite probleme. Cu toate acestea, acest obiectibv are și unele limite.

În primul rând, modelul microeconomic standard al maximizării profitului este static, adică îi lipsește dimensiunea temporală. În mod concret, obiectivul maximizării profitului nu asigură nici o bază explicită pentru compararea profitului pe termen scurt cu cele pe termen lung.

Cea de a doua limită se referă la definiția profitului. În acest sens, se pune întrebarea: ce anume ar trebui să maximizeze agentul economic: suma reprezentând profitul sau rata profitului? Astfel, dacă este aleasă maximizarea ratei profitului, care este atunci rata concretă, specifică care trebuie evidențiată, aceea a profitului referitoare la vânzări, total bunuri sau la acțiunileacționarilor?

Care este măsura (unittea de măsurare)a profiturilor care ar trebui folosită – adică cea mai ușor disoniblă măsură a profiturilor ontabile sau definiția mai largă a profitului pentru economitti, care inclde (printre altele ) costul de oportunitate al fondurilor efectuat de proprietarii unei unități, ca o cheltuială a activității economice?

Cea de e treia problemă legată de acest obiectiv se referă la faptul ca el nu oferă nici o cale reală pentru a lua în considerare riscul asociat cu deciziile.

Deci, se poate realiza o maximizare a profitului atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Maximizarea profiului pe o perioadă scurtă:

Cost mediu

marginal Cost mediu

venituri cost marginal pe prioadă

scurtă

E

Venit mediu=

venit marginal

Producție

O A C B

Producție ce asigură profit maxim.

Din figură se constată faptul că firma va obține un profit economic la orice producție înztre puntele A și B, deoarece pentru aceste producții venitul mediu este mai mare decât costul mediu este mai mare decât costul mediu, ce include și profitul normal. Firma oate opta pentru producția care îi asigură profitul maxim, folosind informațiile date de mărimea venitului marginal și a costului marginal. Dacă presupunem că firma își mărește producția cu o unitat suplimentară de prosdus, se va înregistra atât o creștere a costului marginal, cât și a venitului marginal obținut. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul marginal, venitul total va crește mai mult decât crește costul total (ce include profitul normal) și deci, creșterea în producție duce la creșterea profitului economic.

Deci, firma obține venit prin creșterea producției atunci când venitul marginal depășește costul marginal pentru toate creșterile de producție până la punctul C. Dacă firma extinde producția dincolo de punctul C, unde costul marginal depășește venitul marginal, orice unitate de produs adițional va adăuga mai mult la costul total decât la venitul total și, dec, prfitul economoc se va reduce. Ca umare, maximizarea de profit economic este atins la acel nivel al producției la care venitul marginal egalează costul marginal. Când producția firmei atinge punctul C, costul mediu este D și costul total este dat de CG-OD. Venitul mediu este E și, deci, venitul total este OC-OE, iar profitul econmic este (OC-OE)-(OC-OD) adică aria DEGF.

Formularea de mai sus prin care se exprimă ideea că profitul este maxim când venitul marginal egalează costul marinalnu este suficient.

Venit

marginal

cost

marginal

Venit marginal

Cost

marginal

producție

o x y

După cum se observă din graficul nr.2, acest lucru se întâmplă atunci când producția atinge atât punctul X, cât și punctul Y. Dacă producția firmei este la punctul X și firma va produce în continuare o unitate adiținală de produs, profitul economic al firmei va crește deoarece costul marginal este mai mic decât venitul marginal.

Dacă producția firmei de situeaă la punctul Y și firma va produce în continuare o unitate suplimentară de produs, profitul ei economic va scădea, deoarece costul marginal va depăși costul marginal. Deci, Y este punctul la care producția maximizează profitul. În concluzie, profitul economic este maximizat atunci cînd venitul marginal este în creștere. Putem afirma că dimensiunea maximă a profitului economic al firmei, în perioada scursă, depinde de mărimea venitului mediu al cotsului mediu.

Profitul în orizontul de timp mediu și lung : Într-o asemenea perspectivă toți factorii pot fi transferați de la o utilizare la alta și, deci, numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări, dacă firmele respective obțin profit economic. Dacă firmele care produc un bun oarecare înregistrează pierderi, atunci, teptat, ele vor renunța la producția bunului respectiv, iar numărul lor, tot treptat, va descrește. În același timp nu se vor înregistra schimbări în numărul firmelor care produc un bun în condțiile în care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu există motivația nici de a ieși, nici de a intra în ramură.

CAPITOLUL II

RESURSELE ȘI EFECTELE UNEI ACTIVITĂȚI

2.1 Reursele agenților economici

Procesele de producție, în care omul adaptează, transformă diferite bunuri provenite din natură sau din alte domenii, potrivit cu nevoie sale, funcționează ca urmare a intrării unei multitudini de resurse: materiale, energetice, informaționale, umane, financiare. Conexiunea acestora cu resursele existente în sistemele de producție permit, finalmente, “ieșirea” altor bunuri care satisfac divrse necesități umane.

În cadru resurseor de intrare în sistem ele de poducție, un loc important îl ocupă cele materiale și nergetice, care costitue în ultima instanță obiectele muncii, element fundamental al oricărui proces de producție.

Materiile prime folosit în procesul de producție se clasifică după diverse criterii:

a)rolul în procesul de producție,

b)proveniența,

c)stadiul de prelucrare,

d)caracteristicile de calitate.

a)După rolul lor în procesl de producție materiile prime pit fi principale, care comstitue substnța produsului init, regăsindu-se în masa acestuia, respectiv auxiliare, anume cele care asigură funcționalitatea sau mai bine zis transformabilitatea celor principale (uleiur, combustibil, energie etc.).

b)După proveniență resursele de materii prime și materiale pot fi grupate în resurse neregenerabile ( sau cu un ciclu foarte lung de regenerare) și resurse regenerabile.

Îm prima categorie includem: – resursele naturale minerale (mataliferele și nemtaliferele ) și resursele naturale energetice (combustibilii fosili, precum cărbunele, petrolul, gazele). În categoria resurselor neregenerabile se cuprind: resursele energetice obținute din fenomene natural cu potențial energetic (apa curgătoare, termală etc.); apa; resursele agricole; resursele silvice; resursele sintetice realizate de om (dar care, în cele mai mlte cazuri provin din resurse primare neregenerabile). În alt fel, după proveniență, resursele materiale pot fi:

-din țară,

-din import.

c)După stadiul de prelucrare delimităm- resursele primare- care au trecut o singură dată prin filtrul muncii omenești (livrate de industria exractivă sau agricultură) de cele derivate, care au trecut prin mai multe procese de prelucrare (oțetul, cheresteaua).

d) După calitate, resursele se pot grupa pe baza unor caracteristici calitative în diverse categorii. În acest sens, se pot folosi ca și caracteristici calitative conținutului de substanțe utile, umiditatea, condițiile de prelucrare și altele.

Resursele naturale: În categoria de resurse naturale se clasifică în patru grupe :

-categoria A, bine cunoscute sub raportul caracteristicilor calitative, condițiile de zăcământ și al posibilităților de valorificare industrială.

-categoria B,cunoscute în măsură suficientă sub raportu structurii geologice, caracteristicilor calitative și tehnologice, al posibilităților de exploatare.

-categoria C1, cunoscute orientativ, conturate doar sub aspect geologic, al caracteristicilor hidrologice.

-categoria C2, constitue rezervele naturale posibile, întrucât sunt deduse ipotetic prin prospecțiuni, probe izolate, lucrări de cercetare gelogică.

Rezultă că dacă resursele din categoria A sunt exploatate sau pregătite pentru exploatare și cele din grupa B sunt vizibile, suficient de cunoscute pentru a se putea întocmi proecte justificative pentru finanțarea exploatării lor, categoriile C1 și C2 sunt probabile, respectiv posibile, adică reprezintă mai mult resurse potențiale rezerve.

Pentru a nu crea confuzii, este necesar să se facă distincție între noțiunile de resursă și rezervă:

-prin resursă se înțelege totalitatea elementelor naturale, economice, sociale, informaționale, de care un sistem productiv sau neproductiv dispune la un moment dat, care sunt atrase și folosite ăntr-o activitate sau proces produciv;

-rezervă trebui înțeleasă ca un element potențial care din cauze obiective sau subiective nu este atras într-o activitate sau proces de referință, dar poate fi utilizat în perspectivă.

Prin urmare, deși ambele noțiuni se referă la același elemente (de pildă pământul), delimitarea lor se face în raport de atragerea și utilizarea într-un proces sau activitate (pământul cultivat este o resursă, iar cel nefolosit un timp – indiferent de motive – este rezervă. Desigur, noțiunile de rezervă și resursă nu trebuie folosite rigid, static, ci nuanțat, dinamic, întrucât există posibilitatea de transformare a rezervei în resursă, și invers.Oricum, pentru orice element posibil de intrare într-un sistem (materiale, energie, forțe de muncă) resursa are un volum mai redus decât potențialul elementului care inclue în plus și rezerva acestuia.

Resursele naturale se mai pot claifica și după alte critetii – în raport cu condițiile valorificării (resurse de bilanț, ce îndeplinesc condițiile tehnico-economice de exploatare, respectiv în afara bilanțului – în fapt rezerve- care nu pot fi tehnic exploatate sau, economic, utilizarea lor nu este rentabilă); după caracteristicile calitative, etc..

Resursele naturale minerale constitue o categorie importantă de obiecte ale muncii industriale, cu o paletă largă de utilizări, în măsura în care sunt atrase în circuitul productiv.

În această categorie se include două mari grupe de resuse minerale:

-metalifere, feroase sau neferoase, conținănd în diferite proporții fier, aluminiu, zinc, plumb, crom, nichel, vanadiu, mangan, cobalt, aur, argint etc,;

-nemetalifere, precm sunt fosfații naturali sau abrazivi naturali, săruri potasice, azbest,diamante, materiale de construcție.

Evident, între materiile prime menționate în cele două categorii, există multiple deosebiri referitoare la proveniența cuantumul rezervelor, forme naturale, în care se găsesc, procedeele de extracție, obținere și îmbogățire, destinația, paleta utilizării lor industriale. Diferențiate în ceea ce privește utilizarea lor, fc, deocamdată ca, la nivelul tehologiilor actuale, materiile prime respective să nu fi, cu unele excepții, reciproc substituibile (fapt valabil chiar și în cazul metalelor), ceea ce impune ca problemele privind raporturile necesitate – disponibilitatea să se pună separat, pentru fiecare în parte.

Resursele minerale coniționează în mare măsură proporțiile dezvoltării mondiale prin volumul și structura lor, repartiția geografică, nivelul tehnic, tehnologic de exploatare și prelucrare. În general, se consideră că limitele fizice ale acestor resurse, al căror consum a crescut în ritmuri foarte rapide, sunt greu precizabile datorită discrepanței între cantitățile de resurse în concentrație semnificativă și cele cu o concentație redusă, a căror utilizare depinde de factori tehnico economici. De aceea, putem vorbi mai mult de limitele tehnico- economici decât fizice ale exploatabilității și valorificării lor.

O altă clasificare a resurselor implicate în desfășurarea unei activități economico-sociale se referă la :

-resurse ca au natură economică,

-resurse ce au o natură extraeconomică.

Resursele extraeconomice se pot asimila și ele unui “consum”, deci natura lor este extrem de diversă. Asrfel, pot fi resurse tehnice, tehnologice, psihologice, militate, ecologice, sociale, politice, fiecare dintre acestea exprimate de cele mai multe ori prin aprecieri calitative sau printr-o mărime economică, de regulă cheltuielile afectate lor.

Ideea esențială este că nu numai aceste domenii ale vieții sociale influențează economia, prin cheltuielile afectate lor, ci și economia antrenează unele dintre reursele specifice din aceste. Important este însă cunoașterea “proecției” în economie a acestor resurse pentru a fi incluse în calculele de eficentă ale activității sociale în gneral. Pe altă parte, se impune direcționarea sensului de folosire al resurselor tehnice, tehnologice, ecologice, pshologice, în direcția stimulării activității economice, care la rândul ei, prin conexiunea inversă a sistemului social, favorizează procesul acestor domenii.

Din punct de vedere economic, resursele activității economice se pot clasifica după mai multe criterii:

a)După raportul față de avtivitatea considerată distingem:

-resurse directe,

-resurse indirecte.

Resursele directe pot fi identificate la locul de desfacere a activității, fiind implicate în realizarea acesteia.

Resursele indirecte sunt implicate tot în activitatea de referință dar se regăsesc propagate în alte domenii de activitate socială sau la locul de desfășurare al altor activități economice, aflate în aval sau amonte de cea de bază.

Această delimitare este importantă prin prisma necesității evaluării integrale a efortului pentru o activitate economică, evaluare realizată prin însumarea resurselor directe cu cele indirecte, dar prin respectarea strictă a relației de cauzalitate activitate- resurse indirecte.

b)După durata de consum (utilizare) resursele pot fi:

-resurse de moment,

-resurse de durată.

Resursele de moment se utilizează chiar în timpul ce urmează alocării lor, pe activitatea considerată, cum este cazul fondurile circulante. Resursele de durată au particularitatea că se consumă treptat, în timp, fiind identificate la locul activității de referință, având o durată mai mare de un an. În această categorie se include cheltuielile de calificar, cele de investiții, fondurișle fixe alocate.

Criteriul duratei de consum este important în cazul stabilirii la un moment dat a volumului total de resurse afectat unei activități, ceea ce implică o modalitate specifică de însumare, dat fiind natura lor temporală diferită.

c)După resursa de proveniență putem deosebi:

-resurse proprii,

-resurse împrumutate,

-resurse atrase.

Resursele proprii sunt considerate cele ocupate în activitatea de referință, aflate pe o perioadă nedeterminată în folosirea acesteia. Resursele împrumutate sunt temporare la dispoziția unei activități economice, determinate de necesități vremelnice, ceea ce impune apoi cedarea lor sistemului creditor. Resursele atrase sunt folosite, de asemenea, temporar, într-o actvitate ecomonică și sunt generate de sistemul de plăți, care permite folosirea unui anumit timp a unor sume datorate, chiar de către debitori. Această delimitare este necesară pentru evaluarea corectă, la un moment dat, a efortului (resurselor) posibile de utilizat pentru activitatea economică.

d)După posibilitățile de însumare, resursele unei activități economic por fi:

-resurse însumabile,

resurse neînsumabile.

Resursele însumabile sunt cele care au aceeași natură economică, sunt de același tip, sau au aceeiași formă de exprimare, ceea ce permite totalizarea lor pentru cazul determinării efortului integral. De exemplu, diferitele elemente ale costului de producție se pot însuma întrucât fac parte din resursele consumate și au aceeași exprimare economică (valorică).

Resursele neînsumabile se pot întâlni în două situații: fie au o natură economică diferită (de exemplu, investiții și costurile anuale de producție)ceea ce nu permite însumarea lor directă, fie au forme de exprimare diferită (o resursă exprimată valoric – investiții – alta exprimată calitativ – deprecierea mediului, apreciată cu un indicator ce poate fi considerat asimilat unei resurse) – ceea ce iarăși nu permite însumarea directă, dar nici transformată uneori din cauz lipsei unei metodologii economice de apreciere a resurselor calitative.

e)După natura lor economică, resursele pot fi clasificate în patru categorii: naturale, avansate, ocupate și consumate.

Resursele naturale sunt cele care provin din mediul ambiant, fiind intrate sau nu în circuitul economic: minerale, agricole, apa, aer,etc. Deși pentru procesul economic aceste resurse “apar” prin intermediul celor avansate și consumate, în calculele de eficență economică trebuie abordate distinct datorită problemelor contemporane generate de aceste resurse (penurie, prețuri mari, epuizabilitate, acces dificil la sursele lor de proveniență).

Resursele avansate sunt constituite din sumele alocate de societate în prezent pentru obținerea unor efecte în viitor, noțiune în care includem investițiile, cheltuielile de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și introducere a progresului tehnic, cheltuieli pentru creșterea calității produsului, de calificare a cadrelor, cheltuieli pentru perfecționarea producției și a muncii.

Resursele ocupate se consideră astfel din punct de vedere al economiei naționale întrucât ele se află într-un sistem de producie, practic pe o perioadă nedeterminată – în care includem fondurile fixe, forța de muncă, normativul de mijloace circulante, terenul – ce au particularitatea că se “consumă” o perioadă mai lungă de timp (cu excepția mijloacelor circulante).

Resursele consumate sun constituite din consumurile curente, afective pentru realizarea unei anumite activități și care se confruntă aproape cu ceea ce se numește costuri sau cheltuieli.

2.2.Efectele agenților economici

Efectele reprezintă ceea ce rezultă în mod necesar dintr-o acțiune, activitate, proces economico-social. Ca și resursele, efectele generate de o activitate pot fi economice – identificate în spațiul economiei prin categorii economice – sau extraeconomice – cum sunt: ecologice, politice, sociale, psihologice, informaționale, militare.

Efectele economice se pot clasifica după diferite criterii, dintre care vom prezenta în continuare câteva:

a)După influiența asupra venitului național, afectele economice sunt directe (indiferent de scara ierarhică a economiei unde se obține, se pot însuma direct în venitul național, fiind elemente ale acestuia – venit netsub munca vie) sau indirecte (se reflectă indirect în venitul național, după o prealabilă transformare – economii, spor de producție).

b)După durata de manifestare , efectele economice sunt de moment (dacă se obține o singură dată la declanșarea cauzei care le generează) sau de durată (sunt generate pe întreaga perioadă de manifestare a cauzei).

c)După posibilitățile de însumare, distingem efecte însumabile (au aceeași natură economică și exprimare) și neînsumbile (în forme de exprimare în care se află, deoarece au aceeași natură economică).

d)După posibilitățile de evaluare, efectele pot fi cuantificabile sau necuantificabile (de reguă exprimate prin aprecieri, însușiri).

e)După natura lor economică, efctele sunt de trei tpuri, upă cum s-a arătat:

-de natura producției (fizice sau valorice); QF;CA;VA;

-de natura venitului net;EBE;Rexpl;Rcurent;Rex;

-de natura economiilor (de resurse și valutare).

CA = vânzări de mărfuri + producția vândută

VA = CA – CM, unde CM = cheluieli materiale

VA valoarea pe care agentul economic a adăugat-o la elementele achiziținate și poate fi urmărite în valori absolute și valori relative.

DVA (în mărime absolute) = VA1 – VA0,

unde: D = adaterea,

VA1 = perioada curentă,

VA0 = perioada de bază.

Excedentul brut din exploatare (EBE) reflectă rezultatul economic brut al agenului economic determinat numai de activitatea de eploatare, nefiind influențat de amortizare și prvizioane, politica financiară, politica fiscală.

Excedentul brut de expoatare este surplusul potențial degajat de activitatea de exploatare, deoarece poate fi determinat ca diferență între venitul de exploatare care generează încasări și heltuielile de exploatare care implică plăți.

2.3.Echivalarea resurselor și a efectelor

2.3.1. Echivalarea resurselor

Ceea ce interesează în calculul și aprecierea eficenței econmice a uni activități în general este identificarea, delimitarea și evaluarea precisă a celor patru categorii de resurse care costitue punctul de plecare, baza de evaluare a categoriei economice de eficență.

Pentru această acțiune de mare imortanță teoretico – metodologică, dar mai ales pratica, trebie avut în vedere faptul că deși succesiunea lor în timp face ca resursele naturale să se transforme prin intermediul celor avansate în resurse ocupate și apoi consumate, la un moment dat sfera unei activități de eferință (analizate), să se identifice atât resursele avansate, cât și ocupate sau consumate, dar mai rar naturale. Întrebarea care se pune este cum evaluăm, la un moment dat, resursele totale afectate activității?

Pentru a putea rezolva această problemă vom sesiza două aspecte pe care le implică acțiunea de stabilire a resurselor totale, la un moment dat:

a)aducerea tuturor resurselor, aflate în momente de timp diferite, în la momentul unic al analizei,

b)însumarea tuturor categoriilor de resurse, deferite însă ca natură economică, într-o valoare totală.

Ambele aspecte subliniază elocvent faptul că resursele afectate unei activități nu sunt echialente nici ca timp și nici ca natură economică, așa cum ar trebui pentru însumarea lor. Rezultă că primul aspect al problemei necesită echivalarea ca timp a resurselor, adică aducerea lor la un moment unic, iar cel de-al doilea presupune achivalarea lor ca natură economică.

Prin echivalarea ca natură a resurselor înțelegem procesul de transformare a lor într-un tip unic de resursă, ceea ce va permite apoi însumarea lor directă. Regula generală de echivalare ca natură a resuselor este transformarea resurselor naturale, a celor avansate, respectiv ocupate, în resurse consumate, transformare realizată prin împărțirea valorii lor inițiale sau rămase la durata de viață a acestora. Relația de principiu a ehivalării ca natură a resurselor va fi, în consecință:

în care:

Rt = resurse totale echivalnte ca natură,

Rn = resurse naturale exprimate valoric,

Dnt = durata de viață (de exploatare) e resurselor naturale,

Ra = resursele avansate exprimate valoric,

Da = durata de viață a resurselor avansate,

Ro = resursele ocupate exprimate valoric,

Do = durata de viață a resurselor ocupate,

Rc = resursele consumate anuale.

Cu ajutorul relației de mai sus se tranformă resursele naturale avansate și ocupate în resurse naturale, deci de tip consumat, ceea ce permite apoi însumarea lor cu cele propriu-zise consumate.

Sigur, relația de mai sus este una de principui, deoarece în cadrul fiecărui tip de resursă există elemente distinctive,având modalități diferite de exprimare valorică și, mai ales, având durate diferite de viață. Acest aspect obligă cercetătorul la a detalia calculul pe feluri de resurse în cadrul fiecărui tip.

În același timp trebuie subliniat faptul că elemente ale resurselor avansate (sau în totalitate) se regăsesc în cele ocupate ale acestora, în resursele consumate (amortizare, retrbuți, fonduri circulante rotite), ceea ce face în cazuri concrete să se facă o delimtare precisă a resurselor, o eliminare a elmentelor repetabile, în așa fel încât însumarea să fie corectă.

Problematica echivalîrii ca natură a resurselor (ca și a efectelor economice de altfel) are o deosebită importanță teoretică și practică. Teoretică, întrucât pe de o parte, până în pezent doar unle aspecte ale chivalării au fost studiate, iar pe de altă parte, necesitatea cunoașterii nivelului integral de eficență al oricărei activități economice impune însumarea, după echivalarea tuturor efectelor și resurselor. Din punct de vedere practic, echivalarea se impune mai ales în etapele de decizie privitoare la alocarea resurselor pe diverse activităț sociale, când, o comarabilitate firească între ele, impune considerarea simultană a tuturor resurselor și efectelor, indiferent de natură și exprimarea lor.

Deci principal, relația de echivalare a resuselor satisface exigențele echivalării, există încă multe probleme nerezolvate teoretic care se cer abordate în continuare, cum ar fi:

-sfera și elementele resurselor naturale incluse în calculul economic,

-fundamentarea duratelor normate de viață sle resurselor naturale, avansate, ocupate, utilizate pentru echivalare,

-interferența în timp și spațui a resurselor implicate în echivalare,

-agregarea la scara economiei naționale a resurselor supuse echivalării.

2.3.2 Echivalarea efectelor

Deoarece anumite activități, procese, fenomene economice, pot genera toate tipurile de efecte posibile, pentru evaluarea corectă a eficenței economice se impune însumarea tuturora într-un efect total, globa. Pentru aceasta, efectele economice se vor echivala ca natură.

Regula generală de echivalare ca natură a efectelor economice este trasformarea producției și economiilor în venit net, cu care se pot apoi însuma direct după pricipiul relației:

în care:

DQm = sporul producției marfă,

Kn = costuri normate la 1000 lei producție marfă,

Era = economii de resurse avansate,

rn = rata normată a resurselor avansate,

Ero = eliberări de resurse ocupate (fonduri fixe, forța de muncă, suprafețe de producțire),

Wn = productivitata normată a resurselor ocupate (lei producție marfă la o unitate de resursă ocupată),

Ev = economii valutare din sporirea exportului sau reducerea imortului (în valută),

Cr = cursul de revenire al valutei (lei/o unitate valutară),

rv = rata normată a economiilor valutate (lei venit net/un leu economii valutate),

Vn = venitul net propriu-yis, direct creat de acivitatea analizată.

Și această relație este de principiu, întrucât ratele sunt diferite pe feluri de economii, există interferențe între efecte.

CAPITOLUL III

INDICATORI AI RENTABILITĂȚII ȘI STRUCTURA

PROFITULUI

3.1 Dterminarea profitului și urmărirea structurală a acestuia

În general, putem spune că rezultatul exercițiului – de regulă profit, dar poate fi și pierdere – se detrmină ca diferență între veniturile totale (VT) și costurile totale (CT) :

P = VT – CT

Urmărirea activității unui agent economic și descompunerea acestuia pe tipuri de activități ne oferă posibilitatea dereminării profitului la nivelul fiecărei activități.

Determinarea profitului în acest caz se face cu ajutorul analizei structurale a acestuia.

Astfel, rezultatul exercițiului înaăntea impozitîrii (profit brut sau pierdere) nu este omogen, în componența sa intrând rezultate din activități diferite.

În figura de mai jos se prezintă modul de formare a rezultatelor exercițiului înaintea impozitării, pe baza datelor din contul de “Profit și pierdere”.

Rezultatul exploatări de determin ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare. Veniturile din exploatare sunt compuse din cifre de afaceri, venituri din producția stocată, veniturile aferente producției de imobilizări și alte venituri din exploatare.

Cheltuielile din exploatare include toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare (activități de producție și de comercializare a mărfurilor). În cazul în care producția stocată și producția imobilizată se evaluează la costuri efective, vniturile aferente lor sunt egale cu cheltuielile, în acest caz neînregistrându-se profit. În această situație, rezultatul din exploatare este determinat de rezultatul aferent cifrei de afaceri, de diferențe dintre alte venituri din exploatare și cheltuielile de exploatare și de diferențe dintre veniturile din provizioane privind exploatarea (când obiectul sau cauza care a generat constituirea provizionului nu mai există) și cheltuielile cu provizioane aferente exploatării (pentru deprecierea stocurilor de materii prime, materiale, producție neterminată, produse finite, mărfuri; pentru creanțe neâncasate, clienti sau platnici sau aflați în litigiu, pentru deprecierea activelor imobilizate necorporale și corporale.

Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferentă între veniturile financiare și cheltuielile financiare.

Rezultatul curent al exercițiului (profit sau pierdere) se obține însumând rezultatul exploatării și rezultatul financiar. O altă modalitate de determinare a rezultatul curent al exercițiului este ca diferență între veniturile curente (venituri din exploatare plus venituri financiare) și cheltuielile curente (cheltuielile de exploatare plus cheltuielile financiare).

Rezultatl excepțional al exercițiului (profit sau pierdere) este un rezultat întâmplător, neavând caracter de regularitat, așa cum ește cazul pentru rezultatul curent al exercițiului. Rezultatul excepțional al exercițiului se determină ca diferență între veniturle excepționale și cheltuielile excepționale ale perioadei. În această categorie se include venituriele și cheltuielile legate de capital (cedarea de active) și aferente operațiunilor de gestiune (amenzi, penalizări, donații).

Rezultatul exercițiului înaintea impozitării (profit brut total sau pierdere) este format din rezultatul curent și rezultatul excepțional al excercițiului. Se mai poate deremina ca diferență între veniturile totale (din exploatare, financiare și excepționale).

Un indicator foarte important pentru aprecierea performanțelor întreprinderii este și rezultatul exercițiului după impozitare, respectiv profitul net sau pierderea.

Modul de structurare a profitului net este în figura următoare:

Rezultatul impozabil (fiscal) este diferit de rezultatul exercițiului înaintea impozitării, pentru că se impun unele corecții. Astfel, se adună cheltuielile care depășesc nivelul admis prin acte normative (de exemplu, cheltuielile de protocol, cheltuielile de transport) și cele admise a se scoate din rezultatul impozabil (de exemplu, amenzi și penalități, provizioane nedeductibile).

Deci, se scad, nu se impozitează deducerile fiscale cum sunt : rezervele legale, pierderile din anii precedenți, reducerea de impozit stabilit prin acte normative, în cazul reinvestirii profitului.

Rezultatul exercițiului după impozitare (profit brut sau pierdere) este determinat ca diferență între rezultatul impozabil și impozitul pe profit. Pentru a explica modificarea rezultatului înainte de impozitare și a profitului net se utilizează metoda bilanțieră.

3.2 Îndicatori valorici ai rezultatelor

Contul de “Profit și pierdere”, în cadrul sistemului de bază (dezvoltat), permite stabilirea contului de rezultate intermediare sau a situației soldurilor intermediare ale gestiunii. Indicatorii cuprinși în situația soldurilor intermediare ale gestiuni sunt necesari în adoptarea deciziilor, atât la nivel la nivel de întreprindere, cât și la nivelul terților cu care firma are legături de plan economic și financiar.

Un model al situației soldurilor inermediare este prezentat în tabelul următor:

Soldul intermediar al gestiunii este diferența dintre două valori. Prin scăderi succesive se obțin indicatori de caracterizare a rentabilității și gestiunii întreprinderii (unii se regăsesc ca atare în contul “Profit și pierdere”, iar alții se calculează în situația soldurilor intermediare ale gestiunii).

Suma adaosului comercial este diferența între cifra de afaceri (exclusiv T.V.A.) aferentă vânzării de mărfiri și costul de cumpărare a mărfurilor vândute. Acest indicator este folosit în mod deosebit în cadrul întreprinderilor care au ca obiect de ativitate comercializarea (distribuția) mărfurilor.

Indicatorii de caracterizare a rentabilității în mărime absolută au fost prezentați anterior, în continuare se vor face precizări cu privire la indicatorii care sunt utili în aprecierea modului de gestionare a întreprinderii (prezentați în situația soldurilor intermediare ale gestiuni – înainte de adaosul comercial, care este priml).

Producția exercițiului este un indicator care se aplică în special în cazul întreprinderilor industriale, măsurând volumul global al activității desfășurate.

Valoarea adăugată se determină ca diferentă între volumul global al activității și consumurilor intermediare (consumurile provenind de la terți).

Excedentul (deficitul) brut al întreprinderii, determinat numai de activitatea de exploatare, nefiind influențat de sistemul de amortizare și de provezioane, politica financiară, politica fiscală și modul de distribuție a dividentelor.

E.X.E. = Valoarea adăugată + Subvenții de explatare – Cheltuieli cu personalul – Impozite, taxe și vărsăminte asimilate (exclusiv impozitul pe profit și T.V.A.).

E.X.E. este surplusul monetar potențial degajat de către activitatea de exploatare, deoarece poate fi determinat și ca diferență între veniturile de exploatare, care implică plăți (immediate sau ulterioare). Veniturile din exploatare, formate din încasări sunt formate din vânzări și subvenții de exploatare.

Cheltuielile de exploatare care implică plăti sunt formate din : costul de cumpărare al mărfurilor vândute, consumurile provenite de la terți, impozitele, taxele și vărsămintele asimilate, precum și cheltuielile cu personalul (cheltuieli cu salariile și cheltuieli cu asigurările și protecția socială).

În analiza indicatorilor:

-suma adaosului comercial (marfa comercială),

-producția exercițiului,

-valoarea adăugată (V.A.),

-excedentul brut al exploarării (E.X.E.), se folosește motoda balanțieră.

Având în vedere că diferitele categorii de rezultate (profit sau perdere) apar ca urmare a înregistrării de către întreprinderi a unor producții, economii, consumuri de vivele diferite, este necesară prezentarea și a acestor indicatori folosiți la evaluarea rentabilității.

3.3. Indicatori sintetici ai rezultatelor

Pentru evaluarea eficenței (rentabilității) economice se folosesc și indicatori sintetici, caresunt de tipul:

-productivității,

-profitabilității,

-economicității,

-consumicității.

Indicatorii de natura productivității exprimă raportul dintre indicatorii de natura producției fizice și valorice și indicatorii de efort luați în considerare :

unde:

I = cheltuieli de investiții,

Vi = valoarea medie de inventar a mărfurilor,

Vr = valoarea medie rămasă a mărfurilor,

Np = numărul mediu de personal,

Nm = numărul mediu de muncitori,

Fs = fondul de salarizare.

Indicatorii de natura economicității raportează economiile realizate de agentul economic echivalate ca natură și timp la indicatorii de efort.

Economiile sunt generate de sporul de producție, ca urmare a resurselor avansate, precum și a reducerii importurilor și a consumurilor la nivelul agentului economic.

Indicatorii de natura profitabilității raportează indicatorii valorici de natura venitului net la aceleași categorii de cheltuială (efort).

Indicatorii de consumicitate raportează consumurile agentului economic la indicatorii de rezultate obținuti. În această situație indicatorii se optimiuează prin minimizarea lor.

3.4 Pragul de rentabilitate – instrument al rentabilității

Metoda punctului critic (sau a pragului de rentabilitate) este o metodă de bază în analiza rentabilității pe produs și a rentabilității pe ansamblul activității, atât în faza de proectare de noi capacități, de prognozare (previziune) a activității, cât și în analiza utilizării capacitățiilor de producție existente.

Punctul critic, numit și punct de echilibru sau prag de rentabilitate (“point mort”, în franceză “break – even”, în engleză) marchează acea dimensiune a producției totale sunt egale cu încasările totale din vânzarea producției (nu se obține nici profit, nici pierdere).

Nivelul costului pe produs și mărimea ratei rentabilității sunt într-o strânsă dependență de raportul dintre cantitățile de produse fabricate și cheltuielile totale de producție.

În raport cu dinamica volumului producției, elementele cheltuielilor de produție se grupează în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe (convențional constante). Dacă cheltuielile variabile sunt constante ca mărime pe unitate de produs )suma lor crește direct proporțional cu volumul producției), cheltuielile fixe sunt variabile pe unitatea de produs (suma lor fiind constantă, înseamnă că ele se reduc o dată cu creșterea volumului producței obținute prin îmbunătățirea utilizării extensive a capacității de producție).

Această legătură dintre suma cheltuielilor de producție și cantitatea de produse ce trebuie fabricate, astfel încât din toate încasările obținute să se acopere toate cheltuielile, este evidențiată cu ajutorul punctului critic.

Sistemul de ecuați al punctului critic este:

y = a y = bx + c,

în care:

y = suma veniturilor în prima ecuație și suma cheltuielilor în a doua ecuație )în punctul critic),

a = prețul de vânzare pe uniatea de produs,

x = volumul producției (numărul de unități),

b = cheltuielile variabile pe unitatea de produs,

c = suma cheltuielilor fixe.

y V

C

P

F

z

o zona piederilor zona zona profitului

profitului peste prevederi

prevăzut

Abscisa Ox = volumul producției (în mii unități),

Ordonata OY = suma cheltuielilor și suma veniturilor (în mii lei),

Dreapta OV = dreapta încasărilor,

Dreapta ZC = dreapta cheltuielilor,

Dreapta YF = nivelul cheltuielilor fixe,

Triungiul OZP = pierderi,

Triungiul PVC = profit.

Deci, dreapta OV este y = Ox, iar dreapta ZC este y = bx + c.

Rezolvând sistemul, se va obține:

Ox = bx +c

a x – bx = c

x (a – b) = c

Aceasta este definiția matematică a punctului critic. În condițiile în care volumul producției trebuie să asigure un anumit profit (Pr), se stabilește următorul sistem de ecuații:

y = ax

y = bx + c + Pr

Rezolvând se va obține:

Analiza pe baza punctului critic este utilă atât la proiectarea de noi capacități de producție, la asimilarea de noi produse pentru a dimensiona producția în acord cu cererea pieței și criteriul rentabilității, cât și la stabilirea gradului de utilizare a capacităților existente în acord cu criteriul rentabilității și al cererii.

În graficul prezentat se pot trasa și alte drepte cum sunt:

-cererea pieței interne și externe,

-necesarul de fond de rulment,

-cota cheltuielilor pentru C +D (cerceterea ștințiifică, dezvoltare tehnologică) în costuri.

Toate aceste variabile se studiază pentru a dimensiona rentabil producția. Dacă, de pildă, se constată că cererea pieței interne se află în stănga punctului critic (zona pierderilor), este necesar ca produsul să fie plasat pe piața externă, deci se cere să fie competitiv (știind segmentul de piață pe care poate fi plasat). Necesarul de fond de rulment variază în raport cu dimensiunile producției, ceea ce presupune să se stabilească sursele financiare de acoperire. Acest necesar de fond de rulment sau excedentul de finanțare de exploatare variază permenent în funcție de componentele sale principale (stocuri, clienți, furnizori) și se calculează cu relația:

NFR = active curente de exploatare – pasive curente de exploatare.

Cota cheltuielilor penru C + D (cercetare științifică – dezvoltare tehnologică) în costuri este un element hotărâtor în asigurarea competitivității produsului, ceea ce presupune analize comparative cu întreprinderi similare cu performanțe comerciale.

O analiză pe total activitate (producție) pentru a pune în evidenat pragul de rentabilitate, se poate desfășura pe baza modelului:

în care:

y = veniturile la nivelul pragului rentabilității (punctul critic),

chf = suma cheltuielilor fixe (aproximate ca egale cu cele indicate),

%V = ponderea cheltuielilor variabile în cele totale.

Un asemenea model este foarte util în practica pentru a stabili diagnosticul rentabilitășii firmei, având în vedere dinamica veniturilor și cheltuielilor fixe și variabile.

Principalele avantaje pe care le oferă metoda de analiză a rentabilității pe baza punctului critic sunt:

-permite stabilirea dimensiunii la care producția devine rentabilă,

-indică volumul producției necesar pentru a obține un anumit cuantum al profitului,

-pune în evidenat corelațiile dintre dinamica producției, respectiv a veniturilor și dinamica costurilor, grupate în variabile și fixe,

-permite determinarea gradului de utilizare a capacității de producție în corelație cu un anumit cuantum urmărit al profitului,

-oferă posibilitatea unui grad de dependență între curba profitului și o serie de alte curbe cum sunt: producția, cererea, fondul de rulment (partea din resursele financiare care asigură finanțarea permanntă a activelor circulante). Se formează din capitaluri proprii și împrumuturi pe termen mediu și lung.

FR = capital permanent – avtive imobilizate, unde:

Capitalul permenent = capital propriu + împrumuturi pe termen lung + cota de cheltuieli pentru cercetare- deyvoltare, ș.a.

Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în :

-unități fizice,

-unităși valorice, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate.

a)Calculul pragului de rentabilitate în unităși fizice este operașional, pentru unități monoproductive și pornește de la relația:

VT = CT = CF + CV

P × Qo = CF + CVm × Qo

( p – CVm) × Qo = CF

unde:

Qo = volumul fizic al producției pentru atingerea pragului de rentabilitate,

CF = costuri fixe,

p = prețul unitar,

CVm = costul variabil mediu (unitar).

P × CVm

CVm

o Qo Q

b)Calculul pragului de rentabilitate în unități valorice se poate face atât pentru unități monoproductive, cât și pentru acele unități care produc și comercializează o gamă mare de produse.

În primul caz, pragul de rentabilitate se determină pornind de la relația anterioară:

 ;

Peste nivelul critic este zona de recuperare.

În cel de-al doilea caz, determinarea pragului de rentabilitate se face luând în considerare faptul că prețul de vânzare și CVm fiind constante, atunci și raportul CVT/CA este constant.

În acest caz vom spune că:

Punctul critic este dat de relația:

Pentru a se vedea în ce situaie se află întreprinderea, este necesar a se determina unele mărimi, cu ajutorul cărora se poate determina poziția întreprinderii:

a)marja de siguranță se determină ca deferență între CA realizată de agentul economic și CA critics: MS = CA – CAo

b)indicele de siguranță, care este dat de raportul între CA și CA critca:

Abaterea relativă a indicelui de siguranță se determină cu următoarea relație:

Unitățile economice din punct de vedere al IS se poate afla în una din următoarele situații:

-instabilă, când CA se situează cu până la 10% peste pragul de rentabilitate,

-relația stabilă, când CA este cu 20% mai mare decâi CAo (critică),

-confortabilă, când CA depășește pragul de rentabilitate cu peste 20%.

CAPITOLUL IV

DIAGNOSTICUL ACTIVITĂȚII PE BAZA

RATEI DE RENTABILITATE

Rata rentabilității este o mărime relativă, care exprimă gradul în care capitalul, în întregime sau, capitalul permanent sau capitalul propriu, aduce profit. În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilității se situează printre cei mai sintetici indicatori de eficență a activității întreprinderii.

În profit și rata rentabilității se reflectă rezultatele activității întreprinderii din toate stadiile circuitului economic. Comparativ cu costurile de produs care reflectă rezultatele din stadiul producției, rata rentabilității sintetizează și pe cele din stadiul distribuției.

Indicatorul rata rentabilității, ca indicator de eficență, poate căpăta forme diferite, după cum se ia în considerare profitul brut sau net la numărător sau se schimbă baza de raportare care exprimă efortul sau cheltuiala (resurse consumate, capitaluri, costul unui factor al procesului de producție sau costul mai multor factori, valoarea producției vândute la preț de vânzare). Diferitele modele utilizate pentru exprimarea ratei rentabilității au putere informativă diferită, oglindind eficența diferitelor laturi ale activității economice a întreprinderii. Indicatorii construiți în funcție de capitalul avansat sau ocupat exprimă predominant interesele investitorilor (stat, societăți comerciale), în timp ce indicatorii construiți pe resurse consumate exprimă preponderent interesele managerilor unităților economice.

În cele ce urmează se vor prezenta principalii indicatori prin care se poate analiza rata rentabilității.

a)Rata rentabilității economice este definită ca raport între rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinior financiare, respectiv dobânzile și impozitele și capitalul permanent (deci, capital independent de proveniența, respeciv propriu sau împrumutul pe termen mediu și lung).

De menționat că în lucrările de specialitate rata rentabilității economice se mai întâlnește și sub forma:

în care:

Pe = rezultatul (profitul) exploatării,

Ae = avtivele economice aferente exlpatării.

în care:

Ptb = rezultatul (profitul) exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare și impozitare

Kp = capitalul (permanent).

Această rată de rentabilitate reflectă performanța economică a întreprinderii, independent de modul de finanțare și de sistemul fiscal.

b)Rata rentabilității financiare se exprimă prin raportul dintre rezultatul (profitul) net și capitalul propriu.

în care:

Pn = capitalul net (rezultatul net),

Kpr = capitalul propriu.

Rata rentabilității financiare este în funcție de structura capitalurilor permanente, adică de proporția care există între capitalul împrumutat, respectiv datoriile (D) și capitalul propriu (Kpr). Raportul D / Kpr este un coeficent numit și “Pârghie financiară” care influențează rata rentabilității financiare.

Costul capitalului împrumutat se măsoară prin rata medie a dobânzilor la capitalul împrumutat, respectiv la datoriile financiare:

în care:

Sd = suma domânzilor (componentă a cheltuielilor financiare),

D = datorii financiare (împrumuturi și credite bancare).

Rata rentabilității financiare exprimată în funcție de rata rentabilității economice, rata dobânzilor împrumuturilor și crditelor bancare, coeficentul capacității de îndatorare și cota de impozitare pe profit se poate determina pe baza formulei:

unde:

Kpr = capitalul propriu,

D = capitalul împrumutat,

Rtb = rezultatul exercițiului înainte de deducerea cheltuielilor financiare și a impozitului pe profit,

Sd = domânzi,

Rd = rata dobânzii,

D/Kpr = coeficentul capacității de îndatorare,

Re = rata rentabilității economice (%),

Rf = rata rentabilității financiare (%),

Ci = cota de impozitare pe profit.

Utilizarea capitalului împrumtat poate exercita o influență pozitivă sau negativă aspra ratei rentabilității financiare, corelată cu raportul dintre rata rentabilității economice și rata dobânzilor.

c)Rata rentabilității resurselor consumate se stabilește ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii și costul producției vândute:

sau sau

În acest model apar următorii factori ce influențează rata rentabilității:

-structura producției vândute,

-costirile de produse,

-prețurile de vânzare (exclusiv T.V.A.).

Volumul producției nu are influență directă pentru că acționând și asupra numitorului și asupra numărătorului în aceeași proporție, influența sa devine nulă asupra ratei rentabilității. Volumul producției are însă o influență indirectă prin costuri, întrucât în condițiile în care volumul producției crește, costurile se reduc pe unitatea de produs, pe seama cheltuielile fixe (convențional constante).

Pentru separarea influențelor celor trei factori se aplică metoda substituirilor alternative (o variantă a substituirilor în lanț) utilizate atinci când un factor produce mai multe influențe, astfel:

d)Rata rentabilității capitalului avansat sau ocupat se stablește ca raport între rezultatul curent al exercițiului și capitalul avansat (fix și circulant):

în care:

Af = active imobilizate,

Ac = active circulante.

În acest model se substituie în primul rând elementele numitorului ( Af și Ac) și apoi numărătorul (Rc).

Un asemenea model este asemănător cu rata rentabilității economice, deci reflectă performanța economică a întreprinderii și în consecința intereselor investitorilor sunt legate în mod deosebit de un asemenea model.

e)Rata rentabilității comerciale se determină ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii și cifra de afaceri a întreprinderii și cifra de afaceri evaluată în prețuri de vânzare, exclusivT.V.A:

sau

În aceast model apar ca factori cu influență directă structura producției, costurile și pierderile.

Influențele se separă prin metoda substituirilor alternativelor, similar cu ceea ce s-a prezentat la rata resurselelor consumate.

f)Rata rentabilității resurselor avansate (ocupate) și consumate.

Raportul reprezintă producția ce se obține la un leu (100 sau 1000 lei) capital avansat, deci eficența economică a resurselor ocupate (avansate).

Raportul reflectă gradul de realizare a producției marfă fabricate (raportul static dintre producția vândută și ceea fabricată). Acest raport permite sesizarea influențelor stocurilor de poduse nerealizate.

Raportul exprimă rata rentabilității comerciale.

Acest model prezintă avantajul că îmbină eficența utilizării capitalului avansat (ocupat) cu gradul de realizare a producției fabricate și a stocurilor și cu rata rentabilității comerciale.

Sirul posibilităților de a construi modele de analiză a rentabilității nu este încheiat. În general, se poate menționa că atât la numitorul cât și la numărătorul raportului din care ezultă rata rentabilității se poate opera cu indicatori catre să reflecte întregul efect sau efort sau o parte din el.

Deci, la nunărător se poate opera cu rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul exercițiului înaintea impzitării, profitul net sau cu mărimi intermediare (de exemplu, profit net plus impozitul pe profit, plus cheltuielile financiare).

La numitor, care reflectă efortul, există o gamă largă de posibilități după cum a rezultat din modelele expuse anterior: resurse consumate, avansate, ocupatre sau elemente ale acestora cum sunt: active imobilizate, active totale, active de exploatare.

CAPITOLUL V

UNELE ASPECTE LEGATE DE RENTABILITATE

5.1 Rentabilitatea și ciclul de viață a producsului

Problemele respective semnifică o analiză dinamică, care pornește de la punctul criic și urmărește în timp situația rentabilitășii pe produs în funcție de curbele esențiale care condițoneaă profitul (volumul vânzărilor, preț și cost)

Ciclul de viață al produsului reprezintă perioada de timp din momentul apariției produsului pe piață până în momentul dispariției.

Se măsoară în unități de timp. Între produse există o mare diferențiere legată de nivelul tehnic și compexitatea produselor. Cu cât nivelul tehnic crește, cu atât crește ciclul de viață, iar problema înnoirii se amplifică. Sub impulsul revoluției tehnico-științifice se constată o reducere a ciclului de viață al produselor. Prin prisma etapelor pe care le parcurge, ciclul de viață se prezintă astfel:

pct. CA

maxim profit

CA

profit

Apariție Dezvoltare Maturitate Declin timp

1.Apariția (nașterea, lansarea) produsului care este legată de:

-inventivitatea creatoare a firmei,

-creșterea, difersificarea nevoilor.

La rândul său, inventivitatea este legată de modul de conducere și organizare a cercetării științifice, legată de oameni și de modul lor de salarizare (pentru a cointeresa). Firmele mai alocă din profitul annual procente substanțiale pentru cercetare (I.B.M., Siemens, Mercedes). În activitatea de C-D există însă riscul ca nu toate temele să se finalizeze în cercetarea aplicativă (există riscul nereușitei, a nesatisfacerii consumului).

2.Dezvoltarea (creștere, expensiune), care imlică creșterea vânzărilor, a cifrei de afaceri, datorită:

-eliminării neâncrederii în produs prin folosirea efectivă a acestora,

-competitivității producției dată de caracteristici, calitate, preț,

-promovarea adecvată,

-modele moderne de comerț,

-facilități oferite.

Firma efectuează studii în vederea reducerii prețului, prin reducerea costului de fabricație și de circulație.

3.Maturitatea este etapa când vânzările ating un pnct maxim, firma fiind interesată în prelungirea acestuia. Ea trebuie să recupereze integral investițiile făcute cu produsul. Menținerea unui nivel acceptabil a oscilațiilor cifrei de afacer, oricare ar fi scăderea vânzărilor, trebiue să aducă firma în situația de a înlocui sau moderniza produsul.

4.Declinul e caracterizat prin descreșterea vânzărilor, OCA, dar aceasta nu este semnificativă și nici alarmantă.

În acest caz, firma declanșează procesul de înnoire a fabricației, modernizare sau asimilare în fabricație a unui produs nou. Poate fi contracarat prin raclama ce să reânvioreaze consumul sau reducerea prețului de vânzare până la limita rentabilității.

Nu este obligaoriu ca orice produs să parcurgă aceste faze sau să aibă o curbă de viață identică. Un produs poate constitui un esec chiar de la lansare, intrând în declin, altul poate suferi o relansare în faza de maturitate (prin modernizare) etc. sub impulsul revoluției tehnico-științifice, se constată reducerea ciclului de viață a produselor în majoritatea ramurilor industriale. Într-o serie de studii se apreciază cî ciclul de viață a produselor industriale s-a redus în ultimele două decenii de la 15 ani la 7 ani, ăn unele ramuri (de exemplu, industria chimică) la patru-cinci ani, iar în altele (de exemplu, industria electrotehnică ) la doi-trei ani.

Analiza în dinamică a rentabilității, studiile de prognoză implică carcetarea ciclului de viață a produselor. După cum s-a menționat, volumul producției în corelație cu volumul cererii, utilizarea capacitățiilor de producție constituie factori decisivi ai nivelului rentabilității, având în vedere comportamentul diferit al celor două categorii de costuri (fixe și variabile).

În acest sens, politica produselor constituie un domeniu hotărâtor al opțăunilor fundamentale în activitatea economică. Pentru a decide introducerea sau scoaterea din fabricație, dimensiunile sau diversificare producției, este de maximă utilitate studierea ciclului de viață a produselor în corelație cu dinamica rentabilității.

Ciclul de viață a unui produs este reprezentat grafic printr-o curbă a vânzărilor care parcurge cele patru faze menționate.

Concomitent se poate stabili și alte curbe și anume:

-costul unitar,

-profitul pe unitatea de produs,

-profitul total.

5.2 Strategii și scenarii pe baza analizei de sensitivitate.

Metoda analizei de sensitivitate constă în mpodificarea unuia sau mai multor factori sau elemente ale profitului într-un sens favorabil sau nefavorabil pentru un obiectiv de cercetare, producție sau investiții cu scopul de a stabili limitele în care aceasta rămâne rentabil. Cu alte cuvinte, analia de sensitivitate se impune în special pentru factorii sau elementele de costuri și venituri care ănregistrează modificări frecvente, cu amplitudine mare și care dețin o pondere însemnată.

Este evident că factorii de risc și incertitudine )care au la bază cauze obiectiv și subiective,) se cere a fi studiați cu prioritate. În grupe mari, acești factori pot fi înregistrați astfel:

-schimbarea condițiilor economice, care invalidează eficiența anterioară avută în vedere în estimările calculelor economico-financiare (în special metoda trenurilor),

-schimbările tehnologice rapide,

-atitudinea exagerat de optimistă sau pesimistă a echipei de analiză,

-erori de analiză tehnică, economică și financiară (prin omiterea unor variabile, schimbarea raportului dintre variabile etc.).

Dacă ne referim la schimbarea condițiilor economice, este de menționat cî există o serie de factori cre influențează direct asupra profitului, cum sunt: modificarea volumului producției, schimbarea structurii producției, modificăr în costuri și modificări în prețuri de vânzae. Prin intermediul acestor patru factori, apare o diversitate de influențe, cum sunt: imbunătățirea calității producției, introducerea de tehnologii noi,reproiectarea produselor, perfecționarea ratei de distribuție, reducerea pe diferite căi a costurilor, schimbarea prețurilor la materiile prime, materiale, energie, cheltuieli de transport etc.

Pentru fiecare din modificările posibile preconizate se cere a se estima mărimea variației și ponderea elementului la care se referă, în costuri sau venituri. Este evident că o modificare de dimensiuni mici la un element cu pondere mare în costuri (cum sunt materiile prime și materialele) va avea un element însemnat asupra profitului.

O componentă variabilă este și durata de viață economică a produsului.

Valoarea celor patru indicatori, cunoscuți în calculele de eficență, respectiv raportul venituri actualizate-costuri actualizate (RVA), venitul net (profitul) actualizat (PNA), rata internă de rentabilitate (RIR) și cursul intens de revenire a obiectivului (Testul Bruno) este sensibilă la toate variațiile componentelor costurilor și veniturilor.

Pentru a cunoaște aprioric limitele minime și maxime în care pot varia diferiți factori sau elemente ale veniturilor și costurilor, se impune analiza de sensivitate.

În scopul desfășurării riguroase a analizei de sensitivitate se cer a fi parcurse următoarele etape:

a)elaborarea modelului de analiză a profitului, ceea ce presupune stabilitatea elementelor și factorilor, precum și a relațiilor de condiționare, pe de o parte, între variabile și profit, iar pe de altă parte, între variabile-factori sau elemente. În acest model se îmbină eficența capitalului avansat cu rentabilitatea capitalului consumat,

b)identificarea variabilelor din model care au o mare variabilitate în timp (de exemplu, prețurile), stabilindu-se limitele în plus sau minus până la care abaterile nu conduc la intrarea obiectivului în pierdere,

c)schimbarea variabilelor sensibile (prin creșteri sau reduceri) care constituie elemente sau factori de costuri sau de venituri în limitele considerate posibile și calcularea celor patru indicatoriai analizei cost-profit pentru noile fluxuri astfel stabilite,

d)evaluarea sensitivității obiectivului (temei) de C + D, la variațiile posibile ale diferitelor elemente de costuri sau venituri, stabilind pentru fiecare componentă în parte limitele între care poate varia fără ca proectul să poată fi respins. În acest sens, se poate stabili, de exemplu, o limită maximă pe care o poate atinge un flux de costuri fără ca cei patru indicatori (RVA, BNA, RIR și Testul Bruno) să aibă valori sub cele admisibile.

e)compararea abaterilor potențiale evaluate anterior cu limitele maxime stabilite în etapa anterioară și elaborarea concluziilor referitoare la viabilitatea obiectivului din punctul de vedere al eficenței utilizării surselor solicitate.

În scopul determinării limitelor de variație a costurilor și veniturilor se pot utiliza relațiile:

în care:

Ca = suma costirilor actualizate,

Va = suma veniturilor actualizate.

La baza relațiilor de mai sus stă faptul că se pot admite creșteri ale costurilor până când acestea devin egale cu veniturile, respectiv reduceri ale veniturilor până când acestea egalează costurile, fără ca RIR să scadă sub valoarea ratei minime de rentabilitate (RMR) considerate ca acceptabilă.

Analiza sensitivității se poate dovedi deosebit de utilă în cazurile în care trebuie să se aleagă o variantă din mai multe care se exclud reciproc. Se poate stabili, de pildă, ca o variantă care apare ca foarte rentabilă, să aibă o sensitivitate prea ridicată la variațiile osibile ale unor componente, sensitivitatea pe care nu o are altă componentă calculată anterior.

Calculele trebuie făcute și în condiții actualizării valorilor, având în vedere modificarea loi în timp.

CAPITOLUL VI

URMĂRIREA RENTABILITĂȚII LA

S.C. ”STIMEL” S.A – TIMIȘOARA

6.1 Elemente de identificare a S.C. “STIMEL” S.A Timișoara

În anul 1991 a luat ființă societatea comercială mixtă (Româno-Italiană, specializată pe automatizări industriale) cu capital majoritar privat, STIMEL S.A., este înregistrată la Registrul Comerțului de la Camera de Comerț și Industrie Timișoara sub numărul J 35/1497/91.

Ea s-a desprins din Societatea Comercială ELECTROTIMIȘ S.A. și funcționează ca societate pe acțiuni, având ca asociați pe:

-STIMA ENGINEERING S.A. din Castelleone, Italia – care deține 520 părți sociale adică 52% din capitalul social.

-ELECTROTIMIȘ S.A. din Timișoara, România – care deține 480 părți sociale adică 48% din capitalul social.

Capital social : 4.200.000 $

Sediul societăți se află în : 1900 Timișoara, Calea Buziașului nr. 11

Suprafața totală a fabricii este de 15000 mp din care 8500 mp sunt ocupați de clădiri.

Numărul angazațiilor din societate este de180, distribiuți pe diverse meserii și profesii necesare procesului de fabricație.

Obiectul de activitate al societății a fost stabilit la :

1.Fabricarea de bunuri industriale în principal în domeniul sistemelor flexibile robotizate, utilajelor de prelucrare neconvenționale, agregate, bunuri de consum,

2. Comercializarea în țară și străinătate a produselor rezultate din activitatea proprie de fabricație,

3. Efectuarea operațiunilor de aprovizionare din țară sau import cu materii prime, materiale, piese sau subansamble necesare desfășurării în bune condiții a procesului de fabricație,

4. Efectuarea operațiunilor de transport mărfuri,

5. Alte acte sau fapte de comercializare în țară sau străinătate, mobiliarea sau imobiliare,

6. Operațiuni de service, garanție și post garanție pentru produsele proprii sau fabricate de terți și pentru care societatea are încheiate convenții necesare,

7. Activități de consulting, engineering, montaj, puneri în funcțiune, asistență tehnică, școlarizare, efectuarea de expertize tehnice și valorice,

8. Cercetare-proectare în domeniile care fac obiectul activității de producție a societății.

Colectivul de specialiști al societății, pe baza practicii și experienței dobândite de-a lungul anilor, asigură producerea unei game largi de utilaje de prelucrat prin electroeroziune, instalații cu ultrasunete, agregate, bunuri de consum, sisteme robotizate ș.a.

Două sisteme puternice de calcul faciliteauă munca în compartimentul tehnic și economic-comercial astfel :

-un sistem CAD de tip APOLLO este folosit intens la elaborarea și lansarea documentației de proectare creând astfel posibilitatea modularizării și optimizării produselor lor,

-un sistem mini de tip I.B.M. este folosit în cadrul compartimentelor de contabilitate și comercial ținând la zi gestiunea societății, necesarul și stocurile de materiale, contractele și derulare producției.

Utilaje de prelucrare prin electroeroziune, atât cu fir cât și cu electrod masiv echipează marea majoritate a sculăriilor din România. Partenerii din Alegeria, Egipt, Ggrecia, Columbia, China se delară mulțumiți de utilajele livrate de firmă.

Îm permanență este în derulare un program de reproectare, modernizare și dotare a mașinilor noastre cu echipamente din cele mai fiabile produse de firme cu renume din Europa, SUA și Japonia. Acest lucru ne dă posibilitatea să ne aliniem la orice cerință a pieței modiale.

Potențial uman de calitate, concentarat atât în sectorul de proiectare cât și în cel de execuție, creează poșibilitatea onorării în scurt timp a unor comenzi de utilaje unicat sau serie mică. Asigură în continuare service permenent pentru perioada de garanție la mașinile livrate

Societatea STIMEL S.A. pe baza licenței de fabricație a roboților industriali acordătă de firma STIMA ENGINEERING S.A. și a experienței proprii (realizând în anii anteriori peste 45 de roboți industriali în domeniul vopsirii, montajului și ambalării), stă la dispoziția tuturor societăților care doresc să retehnologizeze cu linii flexibile și agregate industriale cu un înalt grad de automatizare. În această direcție suntem deja impilcați alături de partenerul italian în realizarea unei linii flexibile complexe. Având în vedere faptul că dispunem de capital social în valută și beneficiind de avantajele Legii 35/91, societatea noastră are posibilitatea și utilizeză echipamente de acționare și comandă cu fiabilitate ridicată din import.

Acest lucru ne dă posibilitatea să oferim clienților noștri termene de garanție de 12 luni, prețul practicat fiind sub valorile cu care se vând produse similare pe piața internă și externă. De asemenea sunt în măsură să execute reparații de mașini-unelte în special din domeniul electroeroziunii provenite din import precum și agregate din domeniul din domeniul prelucrărilor prin așchiere.

Societatea STIMA ENGINEERING S.A. din Italia care deține 52% din capitalul firmei noastre și cu care colaborăm la realizarea de linii flexibile de fabricație, este un producător tradițional de centre de prelucrare și sisteme robotizate. Firma STIMA face parte din grupuri industriale de prestigiu din Europa, SUA și Australia, fiind o prezență activă pe diverse piețe internaționale. Calitatea garantată, termenele de execuție scurte, prețurile accesibile în lei, fac din noi parteneri cu care beneficiarii interni sau externi sunt întodeauna mulțumiți.

Enumerăm câteva din produsele realizate la S.C. “STIMEL” S.A. :

-mașini de prelucrat prin electroeroziune,

-sisteme flexibile de fabricație robotizate,

-linii pentru obținerea uleiului comestibil,

-linii pentru rafinarea uleiului comestibil,

-mașini agregat la temă,

-utilaje pentru materiale de construcții,

-instalații cu ultrasunete,

-bunuri de larg consum.

Pentru linia de producere a uleiului alimentar prin procedeul de presare la rece, firma pune la dispoziție următoarele produse:

-presă de ulei cu partru capete PU – 100 (storcător de semințe cu patru capete PU- 100),

-presă de ulei cu două capete PU-50; metodă utilizată este complet diferită de cea clasică, deoarece nu necesită prăjirea semințelor, obținându-se ulei natural bogat în vitamine,

-selector de semințe SS-2; se utilizează la separarea semințelor de floarea soarelui de impurități și praf, obținîându-se astfel o creștere a eficenței la extragerea uleiului. Selectorul de semințe protejează de asemenea componentele active ale storcătorului de semințe,

-decortificator de semințe DS-1; curăță coaja în proporție de 70%, îmbunătățind calitatea uleiul și reduce uzura componentelor de la storcător,

-filtru centrifugat orizontal FCO-03; filtrul centrifugal separă rapid uleiul brut, obținut din storcătorul de semințe, de împuritățile grosiere din el, de resturile mărunte aflate în el,

-filtru pentru ulei FU-1; elimină impuritățile de până la 7mm din uleiul brut centrifugat.

STIPACK este o mașină de ambalat cu mișcare continuă, ce utilizează o bobină de folie termosudabilă, formează plicul, îl umple cu doză prestabilită și îl sigilează pe trei laturi. Sistemele moderne de control asigură o corectă funcționare a mașinii pe durata tuturor fazelor: desfășurarea bobinei, temperatură reglabilă, ciclul de dozare, reglarea lungimii plicului, oprirea automată a mașinii în momentul terminării foliei.

Există 5 tipuri de mașini de ambalat STIMPACK:

-tipul STIMPACK 100 – este o mașină de ambalat cu mișcare continuă, ce utilizează o bobină de folie termosudabilă, formează plicul, îl umple cu o doză prestabilită de produs și îl sigilează pe două laturi.

Sistemele moderne de control asigură o corectă funcționare a mașinii pe durata tuturor fazelor: desfășurarea bobinei, temperatură reglabilă, ciclul de dozare, reglarea lungimii plicului, oprirea automată a mașinii în momntul terminării foliei.

Materialele pentru ambalare utilizate în general sunt:plilipropilena și toate tipurile de folie termosudabilă. Aceeași mașină poate fi dotată cu mai multe sisteme de dozare fiind în măsură să ambaleze produse pulverulente, granulare și semilichide.

-tipul STIMPACK 1000 E – material pentru ambalare: folie termosudabilă (polipropilenă, polietilenă),

-tipul STIMPACK 1000 – materiale pentru ambalare: folie termosudabilă (polipropilenă, polietilenă, folie metalizată),

-tipul STIMPACK 2000 – materiale pentru ambalare: folie termosudabilă (polipropilenă, polietilenă, folie metalizată),

-tipul STIMPACK 2000 L – materiale de ambalat: folie termosudabilă (polipropilenă, polietilenă, folie metalizată),

-tipul STIMPACK JUNIOR – materiale pentru ambalat : folie polipropilenă sau polietilenă.

La cerere se asigură posibilitatea de alimentare a mașinii la 220V.

Matetrialele utilizate pentru ambalat sunt : pilipropilenă și toate tipurile de folie termosudabilă. Aceeași mașină poate fi dotată cu mai multe sisteme de dozare, fiind în măsură să ambaleze produse pulverulente, granulare, lichide, lichide vâscoase și solide.

Condiții de plată : minim 60% în avans la contractare. Restul până la lichidarea utilajului.

Termen de livrare : 60 de zile lucrătoare de la depunerea avansului.

Condiții de livrare : ex works.

Garanșie : 1 an.

Plata se face în lei la cursul BNR din ziua efectuării plății.

6.2 Starea economică a S.C.“STIMEL”S.A.

Studiind bilanțul S.C.”STIMEL”S.A., se poate observa că la finele anului 2000 a realizat venituri totale de 5.781.119.045 lei, față de anul 1999, când niveul veniturilor a fost de 4.817.599.205 lei, de unde rezultă un procent de majorare a veniturilor de 20% față de anul 1999.

Acest fapt se datorează măririi producției la solicitarea clienților, prin faptul că unitatea a fost dotată cu utilaje moderne, aduse ca aport la capital de partenerul străin.

În ceea ce privește cheltuielile totale, nivelul acestora era la finele anului 1999 de 1.463.613.018, iar la finele anului 2000 de 1.756.335.623, deci șila nivelul cheltuielilor se constată o majorare de 20%. Creșterea nivelului cheltuielilor rezidă din creșterea prețului la materiile prime, costul mai ridicat pentru întreținere și repararea utilajelor, ca un grad de complexitate mai mare.

Se constată că la nivelul anului 2000 apar cheltuieli excepționale deosebit de mari, de 12.012.000 și acest fapt se datorează existenței unor credite pe termen scurt, pentru care sau plătit dobânzi deosebit de mari, datorită amenzilor și penalitățile pe care societatea a fost nevoită să le plătească datorită întârzierilor cu care s-au făcut plățile, îndeosebi la furnizori.

Cu toate acestea, societatea a desfășurat o activitate rentabilă, obținând profit, atât în anul 1999, cât și în anul 2000.

Se știe cî profitul este diferența dintre veniturile totale și cheltuielile totale, deci la nivelul anului 1999 profitul a fost de :

Pb1999 = VT1999 – CT1999 = 4.817.599.205 – 1.463.613.018 =3.353.986.187

Pn1999 = Pb1999 – Ip1999 = 3.353.986.187 – 456.982.303 =2.897.003.884

La nivelul anului 2000, profitul net a fost de:

Pb2000 = VT2000 – CT2000 = 5.781.119.045 – 1.756.335.623 =4.024.783.422

Pn2000 = Pb2000 – Ip2000 =4.024.783.422 – 548.378.764 =3.476.404.661

Deci se constată că și profitul la nivelul anului 2000 față de anul1999 este mult mai mare și ca atare, se poate spune că întreprindere a desfășurat o activitate mult mai rentabilă în anul 2000 față de anul 1999.

6.3 Indicatorii de rentabilitate (rate) a S.C”STIMEL”S.A.

S.C.”STIMEL”S.A. a început să funcționeze ca societate în anul 1991 și cu ajutorul datelor anexe luate de la societate, se calculează rate de rentabilitate:

1.

Această rată de rentabilitate reflectă performanța întreprinderii și se poate spune că în cazul nostru, S.C.”STIMEL”S.A. desfășoară o activitate performantă, rata rentabilității având un nivel mulțumitor.

2.Rata rentabilității financiare se exprimă prin raportul dintre profitul net (Pn) și capitalul propriu (Kpr) :

41,03%

O altă modalitate de exprimare a ratei rentabilității financiare este în funcție de rata rentabilității economice, rata domânzilor împrumutate și creditelor bancare (Rd), coeficentul capacității de îndatorare (D/Kpr) și cota de impozit pe profit (Ci) :

Pentru a calcula Rf, este necesar mai întâi să determinăm pe Rd.

unde:

Sd = suma dobânzilor,

D = datorii financiare.

0,05

0,4334

Deci ,Rf 2000 =0,4103

3.Rata rentabilității capitalului avansat sau ocupat se stabilește ca raport între rezultatul curent al exercițiului și capitalul avansat (fix + circulant) :

31,13%

Și acest indicator, la fel ca rata rentablității economice, reflectă performanța economică a întreprinderii și din acest motiv, interesele investiților sunt legate în mod deopsebit de acest model.

CONCLUZII

Din lucrarea de față rezultă că rentabilitatea, nu este altceva decât o formă sintetică de exprimare a eficenței întregii activități economice a întreprinderii.

Rentabilitatea constituie una din formele de exprimarre a eficenței, care este mult mai cuprinzătoare reprezntând cea mai cuprinzătoare categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea sau economisirea unor resurse.

Pentru calculele de rentabilitate economică se pot utiliza ca rezultat (efect) nu numai profitul net, ci întregul venit net, deci profitul brut.

Din calculele efectuate, s-a desprins ideea, că S.C.”STIMEL”S.A. desfășoară o activitate rentabilă, obținând profit atât la nivelul anului 1999, cât și la nivelul anului 2000.

Profitul, după cum s-a constatat, are o tendință de creșere ca urmare a creșterii, în proporție mai mare a veniturilor decât a cheltuielilor.

Pentru ca întreprinderea să obțină un profit mai mare, deci rentabilitatea să fie îmbunătățită, Consiliul de Administrație a făcut o serie de propuneri, între care:

-adaptarea uneia din strategiile propuse,

-efectuarea de noi investiții informaționale,

-renunțarea la strategiile propuse și conceperea unei noi strategii,

-reluarea studiului sau a scopului vizat,

-previer de întocmire a unui plan de afaceri pentru construirea unei mini fabrici de ulei și a unei instalații de fabricare prin care se obține un ulei ecologic, obținut prin presarea la rece.

În cazul alegerii și transpunerii în practică a unei strategii comerciale, este necesar a se realiza un plan detaliat de realizare și informare a persoanelor de la care trebuie avută adeziunea acestora, ținând seama în acalași timp de elementele perturbării care pot intervenii. Costul se va efectua atât asupra vânzărilor, cât și asupra costurilor, deci asupra rentabilității globale a întreprinderii.

Întreprinderea se confruntă cu următoarele obstacole :

-nu se poate asigura un portofoliu de comerț,

-încasarea facturilor,

-facturi în litigiu,

-contractele interne se încheie de obicei în peroiada toamnă-iarnă fiind un impediment pentru firmă.

BILANȚ

la 31 decembrie 2000

-lei-

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

-lei-

ANEXE

I.REGULI ȘI METODE CONTABILE

A.Imobilizări necorporale

Unitatea înregistrează următoarele imobilizări necorporale:

-lei-

Imobilizările necorporale sunt evaluate la costurile de achiziție și se amortizează pe o perioadă de 5 ani.

Unitatea nu a înregistrat în anul 2000 imobilizări necorporale.

B. Imobilizări corporale

Unitatea înregistrează următoarele imobilizări corporale:

– lei-

Imobilizările corporale sunt evaluate la valoarea de inventar reevaluate conform H.G. nr.29/1992 (valoarea de reevaluare).

Pentru imobilizările corporale se calculează amortizarea conform metodei liniare prin aplicarea cotei de amortizare asupra valorii de inventar.

C.Imobilizări financiare

Unitatea înregistrează următoarele imobilizări financiare:

– lei-

D.Stocuri

Unitatea înregistrează stocuri de mijloace, după cum urmează:

– lei-

Stocurile existente în unitate sunt evaluate la prețurile de înregistrare (prețuri înscrise în facturile furnizorilor). Diferențele de preț la stocuri față de costul de achiziție se repartizează lunar, asupra cheltuielilor de exploatare conform metodologiei prevăzută la punctul 69 din Regulamentul de aplicare a legii nr. 82/1991.

Pentru deprecierea stocurilor unitatea a calculat provozioane în sumă de 147.959.272.

E. Provizioane pentru deprecierea altor active

Unitatea a constituit provizioane pentru litigii în valoarea de 95.325.645

II.INFORMAȚI COMPLEMENTARE

1.Imobilizări și amortismente

Imobilizăriile au evoluat astfel:

– lei-

Amortizarea deprecierilor se prezintă astfel:

-lei-

2. Situația creanțelor

Unitatea înregistrează creanțe în sumî totală de 6.184.890.920 lei. În situația anextă nr.1 sunt prezetate, pe vechime și natura acestora.

Anexa nr.1

SITUAȚIA CREANȚELOR LA 31.XII.1999

3. Situația datoriilor

Unitatea înregistrează datorii în suma totală de 17.929.261.404 lei. În situația anexa nr. 2 sunt prezentate datoriile și natura acestora .

SITUAȚIA DATORIILOR LA 31. XII. 1999

Anexa nr.2

4.Capitaluri proprii

Capitalul este constituit din acțiuni,valoarea nominală a unei acțiuni este de 100$.

Din capitalul subscris s-a depus și vărsat suma de 3.335.44.820lei.

Evidența capitalului propriu se prezintă după cum urmează:

5.Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

Aceste provizioane au evoluat astfel:

6.Volumul și structura impozitului pe profit

Unitatea a datorat pe anul 2000, un impozit pe profit în sumă de 548.378.764 lei, după cum urmează:

7.Structura și evoluția personalului

La finele anului 2000 unitatea înregistrează un efectiv de personal în număr de 180, grupați astfel :

Salarul realizat înanul 2000, în suma de 225$ (la cursul valutar al zilei anunțat de B.N.R.).

Bibliografie

CAZAN E., BUGLEA A. –Analiza situaței financiare a agenților economici, Editura

LALA POPA I.,ȘTEFEA P. Mirton, Timișoara,1997

BROȘTEANU G.,IVONICIU P.

PANTEA M

EPURAN M.,MIHAI I. –Analiza activității economice a întreprinderilor,Tipografia

Universității din Timișoara, Timișoara,1986

MĂRGULESCU D. – Analiza economică-financiară asocietăților comerciale,

Supliment la Tribuna Economică, București,1994

NEGOESCU GH. – Risc și incertitudine în economia contemporană,Editura

Alter-Ego Cristian, Galați,1995

STĂNESCU C. – Analiza economico-financiară, Editura Economică,

București,1996

STĂNESCU I. –Gestiunea financiară a agenților economici, Editura

Economică, București, 1994