Inviolabilitatile, Imunitatile Si Privilegiile Reprezentantelor Diplomatice Si ale Personalului Diplomatic

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………5

CAPITOLUL I – Noțiunea de imunități și privilegii diplomatice…………………………………..8

I.1. Noțiuni generale despre diplomație…………………………………………………………………..8

CAPITOLUL II – Diplomatia…………………………………………………………………………………10

II.1. Etimologie și definiție……………………………………………………………………………………10

II.2. Evoluția istorică……………………………………………………………………………………………11

II.3. Legătura între diplomație și politica externă…………………………………………………….16

CAPITOLUL III – Imunitati, privilegii si facilitati diplomatice……………………………………..17

III.1. Noțiunea. Natura juridică. Fundamentul juridic…………………………………………….17

III.1.1. Noțiunea…………………………………………………………………………………………………17

III.1.2. Natura juridică…………………………………………………………………………………………18

III.1.3. Fundamentarea teoretică………………………………………………………………………….19

III.1.4. Reciprocitatea și acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților

diplomatice ……………………………………………………………………………………………………..22

III.1.4.1. Aplicarea reciprocității……………………………………………………………………………22

III.1.4.2. Reciprocitatea și nediscriminarea……………………………………………………………23

III.1.4.3. Temeiul pentru acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților

diplomatice în dreptul internațional ………………………………………………………………………25

III.1.5. Instituțiile juridice care formează regimul juridic al unei misiuni

diplomatice și al personalului acesteia………………………………………………………………….27

CAPITOLUL IV – Imunități dilpomatice………………………………………………………………. 29

IV.1. Prezentarea imunităților diplomatice conform Convenției

de la Viena din 1961…………………………………………………………………………………………..29

IV.2. Noțiunea de imunitate de jurisdicție…………………………………………………………….. 30

IV.2.1. Funcția imunității de jurisdicție…………………………………………………………………..30

IV.2.2. Natura juridică a imunității de jurisdicție………………………………………………………31

IV.2.3. Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție…………………………………………………..33

IV.2.4. Subiecții din raporturile de drept internațional

care acordă imunitate de jurisdicție …………………………………………………………………….34

IV.3. Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice………………………………………………. 36

IV.3.1. Caracterul relativ conturat al instituției…………………………………………………………36

IV.3.2. Imunitatea de jurisdicție…………………………………………………………………………….36

IV.3.3. Imunitatea de executare……………………………………………………………………………39

IV.3.4. Regula imunității de jurisdicție……………………………………………………………………40

IV.3.4.1. Imunitatea de jurisdicție penală……………………………………………………………….45

IV.3.4.2. Imunitatea de jurisdicție civilă………………………………………………………………….50

IV.3.4.3. Modul în care este invocată imunitatea…………………………………………………….58

IV.4. Ridicarea și renunțarea la imunitate…………………………………………………………….. 60

IV.4.1. Ridicarea imunității de jurisdicție………………………………………………………………..60

IV.4.2. Renunțarea la imunitate……………………………………………………………………………61

CAPITOLUL V – Inviolabilitati diplomatice…………………………………………………………… 65

V.1. Noțiunea de inviolabilitate. Prezentarea "inviolabilităților"

conform Convenției de la Viena din anul 1961………………………………………………………..65

V.2. Inviolabilitatea sediului misiunii și a reședinței private a

agentului diplomatic…………………………………………………………………………………………….66

V.2.1. Inviolabilitatea sediului misiunii……………………………………………………………………66

V.2.2. Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic……………………………………………….69

V.3. Inviolabilitatea arhivelor, bunurilor misiunii diplomatice, a

corespondenței, valizei și curierului diplomatic………………………………………………………..71

V.3.1. Inviolabilitatea arhivelor………………………………………………………………………………71

V.3.2. Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice………………………………………………….72

V.3.3. Inviolabilitatea corespondenței, valizei și curierului diplomatic……………………….72

V. 4. Inviolabilitatea personalului misiunii……………………………………………………………… 73

V.4.1. Personalul oficial………………………………………………………………………….73

V.4.2. Personalul administrativ și tehnic………………………………………………………………….75

V.4.3. Personalul de serviciu…………………………………………………………………………………76

V.5. Sancțiunea cazurilor de nerespectare a inviolabilității………………………………………76

V.6. Azilul diplomatic…………………………………………………………………………………………..78

CAPITOLULVI – Privilegii si facilitati diplomatice…………………………………………………… 81

VI.1. Noțiunea și trăsăturile juridice și prezentarea privilegiilor și

facilităților diplomatice conform Convenției de la Viena din 1961………………………………..81

VI.1.1. Noțiune……………………………………………………………………………………………………81

VI.1.2. Trăsături juridice………………………………………………………………………………………..82

VI.1.3. Prezentarea privilegiilor misiunii diplomatice și agenților

diplomatici, conform Convenției de la Viena (1961)…………………………………………………..83

VI.2. Libertatea de comunicare și de mișcare. Dreptul de a arbora

drapelul național și dreptul de capelă………………………………………………………………………84

VI.2.1. Libertatea de comunicare……………………………………………………………………………84

VI.2.2. Libertatea de mișcare…………………………………………………………………………………86

VI.2.3. Dreptul de a arbora steagul național…………………………………………………………….87

VI.2.4. Dreptul de capelă………………………………………………………………………………………87

VI.3. Privilegii fiscale, parafiscale, vamale. Scutirile de la prestațiile Personale și de

la obligația prevăzută de legislația privind asigurările sociale……………………………………..88

VI.3.1. Privilegii fiscale………………………………………………………………………………………….88

VI.3.2. Privilegiile para fiscale………………………………………………………………………………..91

VI.3.3. Privilegiile vamale………………………………………………………………………………………91

VI.3.4. Scutiri de la prestațiile personale………………………………………………………………….93

VI.4. Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei.Privilegiul administrării justiției………………………………………………………………………………………………………………..94

VI.4.1. Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei………………………………………94

VI.4.2. Privilegiul administrării justiției……………………………………………………………………..95

VI.5. Facilitățile…………………………………………………………………………………………………….95

CAPITOLUL VII – Categorii de persoane care beneficiaza de imunitati, privilegii si facilitati diplomatice. Durata imunitatilor,privilegiilor si facilitatilor………………………………………….. .97

VII.1. Categorii de persoane…………………………………………………………………………………..97

VII.1.1. Șeful de misiune și agenții diplomatici…………………………………………………97

VII.1.2. Membrii personalului nediplomatic……………………………………………………………….98

VII.1.3. Cetățenii statului acreditar…………………………………………………………………………100

VII.1.4. Membrii de familie ai agentului diplomatic și cei ai unui membru al personalului tehnic-administrativ……………………………………………………………………………………………..101

VII.2. Începutul și sfârșitul imunităților și privilegiilor…………………………………………………102

VII.3. Situația membrilor unei misiuni diplomatice pe timpul cât se află pe teritoriul statelor terțe…………………………………………………………………………………………………………………..103

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomației, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfășoare relațiile dintre state, prin intermediul unor trimiși speciali, riscurile pentru aceștia fiind inacceptabile.

Atât în orânduirea sclavagistă cât și la inceputul orândurii feudale, solii se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi puși la adăpost de orice primejdii, amenințări sau presiuni.

În același spirit, trebuie menționat că la Roma, cât timp solii țărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenție deosebită. Persoana solilor era considerată sacră și inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o țară dușmană.

Dacă cineva aducea prejudicii solului unei țări dușmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a dreptului ginților, deoarece solii sunt considerați persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17).

Chiar și la popoarele migratoare se încetățenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deși aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze (episod petrecut in anul 448 d. Hristos).

Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriașa sumă de rea teoretică………………………………………………………………………….19

III.1.4. Reciprocitatea și acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților

diplomatice ……………………………………………………………………………………………………..22

III.1.4.1. Aplicarea reciprocității……………………………………………………………………………22

III.1.4.2. Reciprocitatea și nediscriminarea……………………………………………………………23

III.1.4.3. Temeiul pentru acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților

diplomatice în dreptul internațional ………………………………………………………………………25

III.1.5. Instituțiile juridice care formează regimul juridic al unei misiuni

diplomatice și al personalului acesteia………………………………………………………………….27

CAPITOLUL IV – Imunități dilpomatice………………………………………………………………. 29

IV.1. Prezentarea imunităților diplomatice conform Convenției

de la Viena din 1961…………………………………………………………………………………………..29

IV.2. Noțiunea de imunitate de jurisdicție…………………………………………………………….. 30

IV.2.1. Funcția imunității de jurisdicție…………………………………………………………………..30

IV.2.2. Natura juridică a imunității de jurisdicție………………………………………………………31

IV.2.3. Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție…………………………………………………..33

IV.2.4. Subiecții din raporturile de drept internațional

care acordă imunitate de jurisdicție …………………………………………………………………….34

IV.3. Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice………………………………………………. 36

IV.3.1. Caracterul relativ conturat al instituției…………………………………………………………36

IV.3.2. Imunitatea de jurisdicție…………………………………………………………………………….36

IV.3.3. Imunitatea de executare……………………………………………………………………………39

IV.3.4. Regula imunității de jurisdicție……………………………………………………………………40

IV.3.4.1. Imunitatea de jurisdicție penală……………………………………………………………….45

IV.3.4.2. Imunitatea de jurisdicție civilă………………………………………………………………….50

IV.3.4.3. Modul în care este invocată imunitatea…………………………………………………….58

IV.4. Ridicarea și renunțarea la imunitate…………………………………………………………….. 60

IV.4.1. Ridicarea imunității de jurisdicție………………………………………………………………..60

IV.4.2. Renunțarea la imunitate……………………………………………………………………………61

CAPITOLUL V – Inviolabilitati diplomatice…………………………………………………………… 65

V.1. Noțiunea de inviolabilitate. Prezentarea "inviolabilităților"

conform Convenției de la Viena din anul 1961………………………………………………………..65

V.2. Inviolabilitatea sediului misiunii și a reședinței private a

agentului diplomatic…………………………………………………………………………………………….66

V.2.1. Inviolabilitatea sediului misiunii……………………………………………………………………66

V.2.2. Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic……………………………………………….69

V.3. Inviolabilitatea arhivelor, bunurilor misiunii diplomatice, a

corespondenței, valizei și curierului diplomatic………………………………………………………..71

V.3.1. Inviolabilitatea arhivelor………………………………………………………………………………71

V.3.2. Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice………………………………………………….72

V.3.3. Inviolabilitatea corespondenței, valizei și curierului diplomatic……………………….72

V. 4. Inviolabilitatea personalului misiunii……………………………………………………………… 73

V.4.1. Personalul oficial………………………………………………………………………….73

V.4.2. Personalul administrativ și tehnic………………………………………………………………….75

V.4.3. Personalul de serviciu…………………………………………………………………………………76

V.5. Sancțiunea cazurilor de nerespectare a inviolabilității………………………………………76

V.6. Azilul diplomatic…………………………………………………………………………………………..78

CAPITOLULVI – Privilegii si facilitati diplomatice…………………………………………………… 81

VI.1. Noțiunea și trăsăturile juridice și prezentarea privilegiilor și

facilităților diplomatice conform Convenției de la Viena din 1961………………………………..81

VI.1.1. Noțiune……………………………………………………………………………………………………81

VI.1.2. Trăsături juridice………………………………………………………………………………………..82

VI.1.3. Prezentarea privilegiilor misiunii diplomatice și agenților

diplomatici, conform Convenției de la Viena (1961)…………………………………………………..83

VI.2. Libertatea de comunicare și de mișcare. Dreptul de a arbora

drapelul național și dreptul de capelă………………………………………………………………………84

VI.2.1. Libertatea de comunicare……………………………………………………………………………84

VI.2.2. Libertatea de mișcare…………………………………………………………………………………86

VI.2.3. Dreptul de a arbora steagul național…………………………………………………………….87

VI.2.4. Dreptul de capelă………………………………………………………………………………………87

VI.3. Privilegii fiscale, parafiscale, vamale. Scutirile de la prestațiile Personale și de

la obligația prevăzută de legislația privind asigurările sociale……………………………………..88

VI.3.1. Privilegii fiscale………………………………………………………………………………………….88

VI.3.2. Privilegiile para fiscale………………………………………………………………………………..91

VI.3.3. Privilegiile vamale………………………………………………………………………………………91

VI.3.4. Scutiri de la prestațiile personale………………………………………………………………….93

VI.4. Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei.Privilegiul administrării justiției………………………………………………………………………………………………………………..94

VI.4.1. Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei………………………………………94

VI.4.2. Privilegiul administrării justiției……………………………………………………………………..95

VI.5. Facilitățile…………………………………………………………………………………………………….95

CAPITOLUL VII – Categorii de persoane care beneficiaza de imunitati, privilegii si facilitati diplomatice. Durata imunitatilor,privilegiilor si facilitatilor………………………………………….. .97

VII.1. Categorii de persoane…………………………………………………………………………………..97

VII.1.1. Șeful de misiune și agenții diplomatici…………………………………………………97

VII.1.2. Membrii personalului nediplomatic……………………………………………………………….98

VII.1.3. Cetățenii statului acreditar…………………………………………………………………………100

VII.1.4. Membrii de familie ai agentului diplomatic și cei ai unui membru al personalului tehnic-administrativ……………………………………………………………………………………………..101

VII.2. Începutul și sfârșitul imunităților și privilegiilor…………………………………………………102

VII.3. Situația membrilor unei misiuni diplomatice pe timpul cât se află pe teritoriul statelor terțe…………………………………………………………………………………………………………………..103

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomației, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfășoare relațiile dintre state, prin intermediul unor trimiși speciali, riscurile pentru aceștia fiind inacceptabile.

Atât în orânduirea sclavagistă cât și la inceputul orândurii feudale, solii se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi puși la adăpost de orice primejdii, amenințări sau presiuni.

În același spirit, trebuie menționat că la Roma, cât timp solii țărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenție deosebită. Persoana solilor era considerată sacră și inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o țară dușmană.

Dacă cineva aducea prejudicii solului unei țări dușmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a dreptului ginților, deoarece solii sunt considerați persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17).

Chiar și la popoarele migratoare se încetățenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deși aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze (episod petrecut in anul 448 d. Hristos).

Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriașa sumă de răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaș din armata regelui francilor se plătea numai 600 de solizi.

Odată cu apariția reprezentanțelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea persoanei s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului și imunitatea de jurisdicție.

Astfel, în anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Țările de Jos – a emis un decret prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum și membrii suitei lor, în timpul șederii în țară, nu pot fi arestați, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate in Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeași linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moștenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului să nu îndrăznească să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu rețină sau să aresteze oamenii acestora și să nu le confiște sau sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată “Actul de garanție a privilegiilor ambasadorilor și miniștrilor față de suveranii și demnitarii străini”, prin care se stabilea ca toate măsurile judecatorești luate împotriva agenților diplomatici acreditați, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; în timp ce , în anul 1794, Convenția franceză a adoptat o lege conform căreia, organelor publice li se interzicea săvârșirea oricăror acte care ar putea constitui atingeri împotriva reprezentanților statelor străine.

În această primă etapă a diplomației, regulile referitoare la imunități și privilegii erau de natură cutumiară și se bazau pe practica statelor, astfel cum aceasta era reglementată pe plan intern.

Dar, evoluția progresivă a relațiilor internaționale a făcut necesară elaborarea și codificarea unor norme privitoare la imunitățile și privilegiile diplomatice care să răspundă noii realități.

Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle.

Astfel, cea de-a V-a Conferință internațională americană întrunită la Havana în 1928, a adoptat Convenția privind agenții diplomatici; iar Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realități ce se manifestaseră în viața diplomatică, internațională și a exigențelor acestora, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate.

Faptul că imunitățile și privilegiile sunt în primul rând de natură cutumiară și mai apoi consacrate în textul Convenției de la Viena, a fost recunoscut de Curtea Internațională de Justiție, care într-o decizie din data de 24 mai 1980, referitoare la activitatea personalului diplomatic și consular al SUA la Teheran, ca urmare a unei crize care a apărut atunci, a recunoscut în mod expres în motivarea deciziei sale că aceste imunități și privilegii sunt de natură cutumiară, consacrate și în Convenția de la Viena și ele nu pot fi modificate prin acțiuni unilaterale ale unui stat. Deși este o instituție veche, consacrată în dreptul internațional cutumiar și în convențiile internaționale (Convenția de la Viena), asta nu înseamnă că domeniul imunităților și privilegiilor diplomatice nu ridică și astăzi probleme de recunoaștere și de aplicare în practică și o dovada că acest domeniu rămâne un domeniu de preocupare, este faptul că și în prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU există un punct special, „Examinarea de măsuri eficiente pentru protecția și securitatea misiunilor diplomatice și a reprezentanților diplomatici”, punct care se dezbate anual și în care se discută despre problemele care apar în legătură cu aplicarea imunităților și privilegiilor diplomatice și cu măsurile care ar urma să fie adoptate pentru a permite desfășurarea în bune condiții a activității acestor misiuni diplomatice, pentru asigurarea protecției și securității lor.

CAPITOLUL I

I.1. Noțiuni generale despre diplomație

Dominant, în contextul vieții internaționale este apariția unui mare număr de state independente care intră ca subiecți noi în evenimentele mondiale, unde aduc o vigoare proaspătă și o problematică nouă.

Preocuparea fundamentală a acestor țări este dezvoltarea rapidă, concentrarea tuturor resurselor pentru depășirea stadiului lor actual, asigurarea independenței economice, ca și a celei politice. Ele militează pentru asigurarea unui cadru internațional care să asigure dezvoltarea lor liberă în condiții de egalitate, de securitate, justiție și pace. În consecință, diplomația, ca instituție care servește aplicarea politicii externe, este mai mult ca niciodată integrată în efortul național, urmărind realizarea obiectivelor prioritare ale politicii generale a statelor, cu toate laturile ei de dezvoltare internă și de legături internaționale.

Tema predominantă a dezvoltării are o interesantă și inegală calitate, care se răsfrânge puternic asupra modului de a concepe diplomația în zilele noastre: pe de o parte scoate în relief realizările interne și eforturile proprii și, pe de altă parte, pledează pentru caracterul global al problemelor vitale, pentru solidaritatea internațională și cooperarea de mari proporții pe care ele le atrag. Hrana omenirii, populația, energia resurselor prime, marea și oceanele, cosmosul, urbanizarea, mediul înconjurător, știința, tehnologia și educația și chiar crearea unei noi ordini economice și politice reprezintă probleme a căror soluție iese din limitele competenței oricărei țări luate în parte, neputând izvorî decât din voința înmănunchiată a statelor. Prin ele organismele internaționale din familia Națiunilor Unite, creația specifică a diplomației acestui secol, și-au găsit o nouă vocație în inițierea și ducerea la bun sfârșit a unor proiecte atotcuprinzătoare de interes universal. Ambele tendințe, de fapt legate între ele, aduc cu sine o deschidere a activității profesionale a diplomației, o asociere a ei cu totalitatea specialităților ce formează substanța schimburilor între state, o alianță cu toate disciplinele, ale căror concluzii sunt utile pentru rezolvarea problemelor internaționale, o conlucrare cu toate ramurile de activitate chemate să asigure ritmuri stabile de dezvoltare.

Asociată, prin însăși natura ei, metodelor pașnice și căilor politice de rezolvare a diferentelor și a situațiilor conflictuale din viața internațională, diplomația se găsește întotdeauna în raport invers proporțional cu politica de forță.

Toate meseriile cer cultură, dar, în lumina chemării ei specifice de a îngloba în imagini unitare fapte disperate, diplomația are un consum mai ridicat de cultură decât multe alte profesiuni. Ea se bazează, mai mult decât orice alt domeniu, pe capacitatea de a asocia și lega fenomene în structuri coerente explicative și chiar predicative.

În ciuda unor preziceri grăbite, activitatea diplomatică nu este pe cale de a fi deosebită de alte profesiuni, după cum nici știința și arta diplomației nu sunt reductibile la alte ramuri de cercetare. Dimpotrivă, mai mult ca oricând, ele iși cristalizează personalitatea, beneficiind desigur de progresul tuturor științelor și al gândirii formale.

CAPITOLUL II

DIPLOMATIA

II.1. Etimologie și definiție

Termenul de diplomație își are originea la grecii antici, de unde a fost preluat, intrând apoi în nomenclatorul politic și diplomatic modern. Cuvântul diplomație vine din grecescul DIPLOZ (dublez) care desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în 2 exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare a trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Purtătorul unui asemenea dublat se numea diplomat, iar activitatea desfășurată de el, diplomație.

Potrivit acestor considerente, definim diplomația ca activitate a unor organe ale statului, de stabilire, menținere și dezvoltare de relații cu alte state ,,apărând” drepturile și interesele lui în exterior, pentru realizarea scopurilor urmărite de politica externă.

Diplomația, este acea activitate cu caracter general reprezentativ, desfășurată de anumite persoane care trebuie să îndeplinească două condiții cumulative:

a) să dețină funcții generale de reprezentare a statului în numele căruia îndeplinesc sarcini în domeniul relațiilor externe, potrivit legii interne;

b) să fie mandatate cu misiuni diplomatice de șeful statului, pe baza deplinelor puteri sau a altor forme de împuternicire, recunoscute de dreptul diplomatic, guvernul poate da și el mandat de negociere și de semnare a acordurilor internaționale, încheiate în numele său, sau la nivel departamental. Negocierea unui acord poate fi făcută fără depline puteri de însărcinarea Guvernului sau Ministerului de Externe pe baza unei notificări corespunzătoare, împuternicirea de semnare a unui acord trebuie aprobată însă, întotdeauna cu depline puteri date de președinte sau de Guvern și certificate de Ministerul de Externe, care se eliberează formal. Șeful statului, șeful Guvernului, Ministerul de Externe, sunt de drept reprezentanții statului în politica externă; ei nu au nevoie de puteri depline (art.8 alin.2 din Legea nr.4 din 1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor).

Diplomații, indiferent de grad și funcție, care lucrează în Ministerul de Externe, pot negocia în numele statului acorduri internaționale numai dacă sunt împuterniciți în această calitate, în formele și cu procedura recomandată de normele Dreptului Internațional. Șefii unei misiuni diplomatice sunt reprezentanții, cu titlu de general, ai statului, dar pentru semnarea unui acord internațional concret, ei trebuie să prezinte depline puteri, ca orice alt reprezentant ad-hoc al statului, desemnat pentru semnarea tratatelor internaționale.

Diplomația a fost prezentată în literatura de specialitate, fie ca o știință, fie ca o artă. Ca știință, diplomația ar avea drept obiect, studierea relațiilor juridice și politice ale diverselor state, precum și a intereselor care le guvernează. Ca artă, diplomația avea ca obiect administrarea afacerilor internaționale și ar implica aptitudinea (capacitatea) de a ordina și de a conduce negocierile politice.

II.2. Evoluția istorică

Profesiunea diplomatică este foarte veche, inscripții aflate pe unele dintre cele mai vechi monumente istorice atestă existența, în acele epoci îndepărtate, a unor tratate de pace sau alianțe, pentru perfectarea cărora se duseseră tratative între reprezentanții respectivelor comunități. Dar chiar și preistoria trebuie să fi avut diplomații ei care aveau rolul de a negocia armistițiile din timpul luptelor dintre triburi sau alte chestiuni de interes comun.

Aceste negocieri și înțelegeri erau doar forme primare și sporadice de activitate "diplomatică", întrucât despre diplomație ca instrument de aplicare a politicii externe a statelor se poate vorbi abia după apariția formațiunilor statale.

Diplomația s-a dezvoltat odată cu societatea, urmând procesul general de evoluție a raporturilor dintre indivizi și colectivități, în decursul acestei continue dezvoltări, diplomația cunoscând modificări calitative profunde, atât în conținut, cât și în metodele ei de bază.

Formele diplomației depindeau de caracterul orânduirii de stat. Astfel, în teocrațiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democrațiile sclavagiste din Grecia Antică, de către adunările populare. În Roma veche, activitatea diplomatică era condusă de senat, iar mai târziu de împărați.

Egiptenii, asirienii, perșii ș.a. foloseau în relațiile lor practica negocierilor.

Regula inviolabilității solilor a apărut încă din acele timpuri.

În orânduirea feudală, în condițiile nenumăratelor războaie dintre feudali, activitatea diplomatică nu a cunoscut decât o slabă dezvoltare.

În perioadele dintre războaie, feudalii purtau tratative și încheiau tratate de pace, alianțe militare etc. Misiunile extraordinare temporare se alcătuiau, de obicei, din reprezentanți ai clerului, care își întăreau actele diplomatice prin practici religioase.

Bizanțul, spre deosebire de statele feudale din vestul Europei, avea relații diplomatice mult mai întinse, creîndu-și chiar un departament special pentru afacerile externe, cu ceremonial diplomatic.

Odată cu formarea marilor state absolutiste centralizate, care duceau o politică de hegemonie, pe lângă armate permanente, se creează și servicii diplomatice cu caracter permanent. Acestea se dezvoltă în cursul secolelor XVI-XVII în întreaga Europă.

Un moment de răscruce în istoria diplomației clasice îl reprezintă apariția primelor misiuni permanente, în secolul al XV-lea, moment care a marcat nașterea diplomației, practic a însemnat crearea unor instituții și metode diplomatice în sensul lor modern.

În epoca dezvoltării capitalismului, diplomația este folosită în lupta statelor capitaliste pentru cucerirea de piețe, iar apoi în epoca imperialismului, pentru reîmpărțirea lumii, în vederea obținerii dominației economice și politice.

Autorii obișnuiți să simplifice situațiile și caracterizările fenomenelor istorice afirmă că diplomația greacă a fost o diplomație abilă, nuanțată, ingenioasă, plină de resurse și variată în formele ei de manifestare, în timp ce, dimpotrivă, diplomația română a păcătuit prin rigiditate, lipsă de imaginație și chiar prin primitivism.

Diplomația bizantină trebuie privită prin prisma istoriei ei zbuciumate care a determinat formarea unei diplomații de prestigiu, din care s-au inspirat vreme de secole popoarele Europei de Apus și Răsărit, iar între acestea și poporul nostru.

Diplomația italiană, în contextul evoluției diplomației mondiale se remarcă prin creearea ambasadelor permanente. Acestea au luat naștere în Italia și de acolo s-au extins în Europa Occidentală și mai apoi în cea Răsăriteană. Deci, secolul al XV-lea a reprezentat un moment esențial în istoria diplomației și anume apariția ambasadelor permanente.

Secolul al XVII-lea și parte din secolul următor sunt marcate de școala diplomatică franceză și metodele pe care le-a introdus aceasta. Între altele se remarcă înlocuirea limbii latine cu limba franceză care va rămâne limba discuțiilor diplomatice, prin excelență, pentru două secole. Până la începutul secolului al XX-lea, congresele (de ex., cel de la Viena), se țineau în limba franceză, diplomația rusă utiliza limba franceză și în corespondența interioară; la noi în țară până în 1924 telegramele ambasadorilor români către propriul minister erau scrise în limba franceză. În prezent, limba franceză a cedat întâietatea limbii engleze, dar există 5 limbi internaționale, fiecare cu drepturi egale și care sunt folosite la marile congrese internaționale iar acestea sunt: engleza, franceza, rusa, spaniola și chineza.

Secolul al XVIII-lea este marcat de competiția pentru supremație dintre școala franceză și școala engleză, Regatul Angliei reușind să ajungă, la începutul secolului al XIX-lea (1815), ca principal învingător al lui Napoleon I, deținătorul unui rol esențial în definirea unei noi Europe.

Diplomația românească a avut relații strânse cu diplomația Imperiului Otoman și cu școala rusă de diplomație, ambele punându-și amprenta asupra diplomației românești. Astfel, Țările Române și-au menținut un statut specific, de relativă independență cu Poarta pe toată durata Imperiului Otoman. Relațiile diplomației românești cu Rusia au existat încă din timpul domniei lui Ștefan cel Mare când s-a format și primul stat național rus.

De asemenea, școala românească de diplomație a fost mereu în relații cu școala diplomatică habsburgică.

Diplomația secolului al XIX-lea are ca trăsături transformarea instituțiilor diplomatice regale în instituții naționale, ambasadorii și trimișii diplomatici nu se mai prezintă în numele suveranului lor, ci în numele statului. Diplomația începe să capete trăsături distincte, determinate de noile condiții ale vieții social-economice.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea se caracterizează printr-o intensificare a luptelor în vederea cuceririi de noi piețe de desfacere și în acest context crește rolul diplomației cu mijloacele ei pașnice de reglementare a diferendelor naționale, având un rol important în asigurarea păcii. O trăsătură caracteristică a diplomației secolului al XX-lea o constituie afirmarea în relațiile internaționale, a statelor mici și mijlocii.

O altă trăsătură esențială, specifică a diplomației secolului al XX-lea o constituie apariția unui mare număr de organizații internaționale universale și regionale, în vederea colaborării dintre state în domeniul politic, economic, cultural, științific. Dezvoltarea colaborării prin intermediul organizațiilor internaționale a făcut să se vorbească de "o nouă diplomație", cu un caracter multilateral, în contrast cu "diplomația tradițională", clasică. Trăsăturile specifice ale acestei "noi" forme de diplomație față de cea "tradițională" sunt constituite de apariția a două noi forme de diplomație, și anume: diplomația prin organizații internaționale și diplomația la nivel înalt.

Adeziunea unor numeroase state la principiile dreptului internațional, existența unor forțe specifice și sociale progresiste puternice care acționează în favoarea păcii și securității internaționale fac ca în secolul nostru mijloacele de promovare a unor relații pașnice de colaborare între state – între care diplomația prin organizații internaționale sau noua diplomație să aibe un rol esențial – să dețină o pondere din ce în ce mai mare în relațiile internaționale.

Organizațiile internaționale reprezintă un fenomen caracteristic al epocii culturale, constituind în zilele noastre o componentă majoră a relațiilor mondiale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înțelegerii și colaborării dintre state, la asigurarea păcii și securității în lume. Instituția organizației internaționale a apărut ca o necesitate a vieții internaționale și acest fenomen marchează un pas important în direcția democratizării ei.

Una dintre caracteristicile marcante ale relațiilor internaționale actuale constă tocmai în rolul crescând pe care îl joacă instituția organizațiilor internaționale, statele nu pot renunța la organizațiile internaționale; aceste instrumente de securitate colectivă, de cooperare economică și tehnică, de unificare a eforturilor colective, pentru soluționarea unor probleme arzătoare de interes comun: O.N.U. și sistemul O.N.U. sunt mai necesare ca oricând, iar în unele privințe au devenit chiar indispensabile.

În ultima jumătate de secol, organizațiile internaționale s-au extins considerabil, constituindu-se într-un complex de organizații cu caracter universal sau regional, în organizații cu profil general sau supra-național și confederale, permanente sau temporare, peace-making sau peace-keeping, policy-deliberating sau program-implimenting, regulatoare sau adjudecătoare.

Noua diplomație (denumită, când diplomație multilaterală, când diplomație prin organizațiile internaționale, când diplomație parlamentară) corespunde noului mecanism și metodelor de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state.

Noua diplomație are ca obiectiv principal soluționarea problemelor de colaborare dintre state; una din funcțiile esențiale ale organizațiilor internaționale este "de a acționa permanent pentru generalizarea și aprofundarea schimbului de valori materiale și spirituale între toate țările de a facilita tuturor națiunilor accesul neângrădit la binefacerile științei și tehnologiei moderne, de a contribui la promovarea susținută a bunelor relații între popoare".

Noua diplomație este în plină dezvoltare și afirmare, iar "dreptul diplomatic" al organizațiilor internaționale s-a format treptat, desprinzându-se din dreptul diplomatic general al statelor. Cu toate acestea, normele care guvernează acest domeniu al diplomației sunt neuniforme și lipsite de rigoarea necesară, ansamblul normelor de drept diplomatic care reglementează noua diplomație, fiind încă vag și confuz.

II.3. Legătura între diplomație și politica externă

Diplomația este separată de politica externă. Politica externă stabilește interesul extern al statului și fixează strategia de realizare a acesteia. Diplomația este chemată să aplice această politică, să o promoveze folosind metode specifice, bazate pe normele dreptului diplomatic. Aceasta înseamnă că diplomația poate să înceteze a activa, politica externă ramanand insa. Este cazul ruperii relațiilor diplomatice, când un stat folosește o anumită politică față de un alt stat, fără a încredința sarcini diplomației.

Politica externă a unui stat determină caracterul diplomației. De exemplu, la Yalta și Postdam s-a promovat o politică externă, ale cărei consecințe, au fost percepute mai târziu, când s-a aflat că, de fapt, puterile din coaliția antihitleristă

s-au înțeles, prin negocieri, și asupra altor probleme necunoscute de public sau de statele terțe. O politică externă deschisă va solicita o diplomație deschisă, fără a se înțelege prin aceasta că negocierile trebuie să fie publice și directivele de urmărit transmise prin mass-media partenerului de negociere.

Politica externă determină gradul și structura instituțiilor abilitate să o promoveze; un interes politic scăzut față de un stat poate duce la o formă de reprezentare inferioară. De exemplu, fosta R.F.G. nu a deschis niciodată o ambasadă în fosta R.D.G., ci numai o "reprezentanță permanență" pentru a sublinia caracterul trecător al divizării statului german. Un interes major colectiv poate determina ca statele să creeze o organizație permanentă care să concilieze și să armonizeze, prin negocieri permanente, interesele lor de apărare sau de colaborare economică.

CAPITOLUL III

IMUNITATI, PRIVILEGII SI FACILITATI DIPLOMATICE

III.1. Noțiunea. Natura juridică. Fundamentul juridic.

III.1.1. Noțiunea

În literatura de specialitate, expresia "imunități și privilegii" (utilizată și de Convenția de la Viena din anul 1961), desemnează întregul complex de garanții de care se bucura o misiune diplomatică și personalul acesteia din partea statului acreditar. Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice și personalului acesteia este format nu numai din imunități și privilegii, ci și din drepturi, scutiri, libertăți care pot fi examinate separat. O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit, dar, pentru înfăptuirea lor, membrii misiunii și aceasta însăși trebuie să se bucure de garanții care să le faciliteze desfășurarea activităților și să împiedice orice abuz din partea autorităților statului acreditar. Aceste garanții sunt asigurate prin imunități și privilegii, în principal.

Examinate din punctul de vedere al obligațiilor statului acreditar, imunitățile și privilegiile privesc două mari categorii de acțiuni:

a) autorităților statului acreditar li se impune o limitare a competenței lor, atunci când subiecte sunt misiunile diplomatice și personalul acestora, instanțele nu se pot sesiza și, deci, nici judeca anumite cauze, autoritățile de siguranță și de poliție sunt lipsite de dreptul de exercitare a constrângerii în anumite limite, organele vamale nu pot face, în cazurile date, control vamal și nici pretinde taxe etc.;

b) al doilea grup de acțiuni se referă la exceptarea de la unele obligații, care revin în mod normal cetățenilor, a misiunilor diplomatice și personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri parafiscale etc.

Prima categorie privește dreptul procedural, cea de-a doua material. Mai puțin subliniată, există și o a treia componentă a regimului de garanții pe care le acordă statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia.

Este cazul obligațiilor cominatorii generale. Obligațiilor cominatorii ale statului acreditar le corespunde dreptul de a pretinde ceva "pouvoir d'exiger", din partea statului acreditant. Ele sunt acțiuni menite să garanteze, în plus, anumite drepturi subiective ale misiunilor diplomatice și personalului acestora. De exemplu, potrivit art. 25 din Convenția de la Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat să acorde toate înlesnirile pentru stabilirea funcțiilor unei misiuni diplomatice.

Există și obligația de a se permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligație "in amitendo", cum ar fi cea prevăzută în art.27 al susnumitei Convenții, care impune statului acreditar obligația de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice ca Guvernul acesteia; art.20 din Convenția de la Viena din 1961 acordă dreptul misiunii și șefului său de a arbora drapelul statului acreditant pe clădire, pe reședința și pe mijloacele de transport etc., drepturi care pot fi exercitate de misiune, fără ca statul acreditar să se opună. Iată de ce afirmăm că noțiunea de "imunități și privilegii" este incompletă pentru a desemna întregul complex de garanții de care se bucură misiunile diplomatice și personalul acestora.

III.1.2. Natura juridică

Se pune întrebarea dacă aceste garanții sunt asigurate de normele dreptului intern, de normele dreptului internațional sau de curtuoazie? Codurile penale și de procedură penală ale statelor restrânge sfera de competență a autorităților represive atunci când subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului diplomatic. Așa cum face art. 8 din Codul Penal român, care prevede: "Legea penală nu se aplică sancțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român". De aceea, s-a susținut că dreptul intern reglementează o parte a relațiilor diplomatice. În sprijinul acestei idei s-a invocat faptul că scutirea vamală și fiscală se face prin legea internă, care stabilește excepții de taxe vamale, de impozite etc.

Intervenția legii interne în limitarea competențelor autorităților nu face decât să confirme existența dreptului specific personalului diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic, cutumiar sau convențional. Uneori, regimul vamal nu este decât o ofertă de reciprocitate, care devine normă de drept diplomatic dacă este acceptată. Deci, garanțiile acordate misiunii diplomatice au avut la bază curtuoazia, în special, privilegiile: astăzi, acestea sunt obligatorii, întrucât au devenit norme de drept internațional. Rezultă că imunitățile, privilegiile, drepturile și facilitățile sunt reglementate de normele dreptului diplomatic și au forță juridică obligatorie, nerespectarea lor atrage răspunderea internațională a statului care nu le-a respectat.

III.1.3. Fundamentarea teoretică

Fiind acordate diplomaților, din timpuri străvechi, imunitățile și privilegiile au apărut ca ceva firesc și de notorietate – astfel că autorii clasici le-au presupus a fi o emanație din dreptul natural. Nu mai puțin, acordarea de imunități și privilegii diplomatice nu constituie o limitare, pentru cazul anumitor categorii de persoane, a aplicării unui principiu fundamental, acela potrivit căruia jurisdicția unui stat se aplică tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său. Se pune problema ce anume stă la baza limitării acestor prerogative absolute și exclusive ale statului, ce justificare poate fi adusă pentru a face ca mecanismul care materializează jurisdicția teritorială statală să fie oprit în funcționarea lui atunci când este vorba de misiunile diplomatice și membrii lor.

Există mai multe categorii privind fundamentarea – justificarea imunităților și privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; această fundamentare teoretică a imunităților diplomatice a variat de la o epocă istorică la alta. Teoria extrateritorialității ambasadorului, aceea a caracterului lui reprezentativ, aceea a interesului funcțiunii, precum și aceea a "convenției tacite" între guvernul acreditant și guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunității de jurisdicție.

a) Teoria extrateritorialității

Prima și cea mai veche pare să fie doctrina "extrateritorialității". În sensul originar și cel mai cuprinzător extrateritorialitatea (expresia provine de la GROTIUS care spunea despre agentul diplomatic fingitur extra teritorium), constituia ficțiunea juridică (însuși GRATIUS arătase că expresia are un sens figurativ și că ideea este o ficțiune) în virtutea căreia persoanele, locuința și bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând, nu pe teritoriul statului pe care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia aparțineau, agentul diplomatic s-ar afla în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porțiune din teritoriul statului de reședință.

Teoria extrateritorialității reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor care au fundamentat imunitățile și privilegiile diplomatice, pentru că a justificat acordarea acestui statut de-a lungul unei perioade care a ținut din secolul al XVII-lea până în secolul al XX-lea și a coexistat, totodată cu alte teorii (teoria reprezentării, mai ales)

Caracterul reprezentativ (sau al substituirii de suveranitate – "sovereign substitution") este o altă teorie care a fost pusă, din timp în timp, la baza imunităților și privilegiilor diplomatice, trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului. Conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran se substituie statului trimițător și, deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată (explicată deci, ca o manifestare a demnității suverane).

Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia și-l înlocuiește în negocierea actelor de stat, fiind investit cu aceleași privilegii ca și suveranul pe care îl reprezintă, statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corepunzător cu caracterul lui reprezentativ (decizia Curții Supreme a SUA, în cauza Exchange V.Mac Faddon confirmă acest lucru). Teoria a fost susținută în doctrină și a inspirat unele decizii judiciare, fiind reflectată și în regulile privind rangurile diplomatice la Congresul de la Viena din 1815. Convenția de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet această teorie, astfel că, în textul final este luată în considerare și teoria caracterului reprezentativ (recunoscând că misiunea diplomatică "reprezintă statele"). La stăruința țărilor socialiste și a celor afro-asiatice, s-a introdus alături de "ideea funcției" și "ideea reprezentării" – ceea ce înseamnă că respectarea imunităților și privilegiilor diplomatice se impune, pentru că misiunea diplomatică reprezintă un stat suveran. Burlamaqui este cel care a susținut inițial această teorie plecând de la formula "par in parem non habet jurisdictionem". Dar părerea nu poate fi susținută în timpurile moderne, întru-cât dipomații nu mai reprezintă pe șeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiți de acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligați s-o urmeze.

Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat și statul pe care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face teoria reprezentării. Diplomatul are, într-adevăr, drept de reprezentare generală a statului, în numele căruia acționează, dar el îndeplinește sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli de drept administrativ, nefiind o substituire.

Teoria nu poate răspunde la întrebarea pe ce teme sunt garantate imunitățile membrilor familiei diplomaților?

Rămâne fără răspuns și întrebarea privind temeiul ce-l determină pe suveranul primitor să renunțe la suveranitatea sa, care îi da putere de judecată și de acțiune asupra tuturor persoanelor, chiar străine, care se află pe teritoriul său. Paul Fanchille da o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenței sale față de statul acreditar, ca premisă necesară a executării funcției sale.

b) Teoria funcției a fost elaborată de Emmer de Vattel și se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcțiile sale dacă nu este independent față de statul său de reședință. Teoria a fost însușită de Institutul de Drept Internațional în sesiunea sa de la Viena din 1924 care a decis că "imunitățile și privilegiile au ca fundament interesul funcției". Părerea a fost preluată și în Convenția de la Viena din 1961 care, în Preambul stabilește "convingerea că imunitățile și privilegiile nu sunt în avantajul indivizilor, ci ele sunt menite să asigure îndeplinirea funcțiilor lor la misiunea diplomatică".

Teoria a fost numită și teoria serviciului public, fundamentul privilegiilor și imunităților constând în scopul urmărit de misiune. Teoria necesității funcționale, mai simplă și mai rațională, corespunde mai bine stadiului actual al relațiilor internaționale; legând acordarea imunităților și privilegiilor de îndeplinirea funcțiilor, doctrina și practica sunt capabile să preîntâmpine anumite abuzuri. Totuși, teoria funcției nu poate constitui, în forma în care se prezintă, o bază pe deplin satisfăcătoare pentru a justifica acordarea imunităților și privilegiilor diplomatice.

Teoria aceasta dă naștere la interpretări restrictive ce pot fi dăunătoare relațiilor internaționale, de asemenea, prilejuiește diferențe de vederi și de atitudini ale statelor cu privire la faptul de a ști care acte jurisdicționale din partea unui stat ar constitui o interferență cu funcțiile legitime ale unui agent diplomatic. În ciuda lacunelor sale, teoria necesității funcționale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca bază a unei convenții internaționale multilaterale, menite să consacre minimul de imunități și privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze.

III.1.4. Reciprocitatea și acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice

III.1.4.1. Aplicarea reciprocității

Imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice au la bază unul dintre principiile cu aplicație fundamentală în relațiile internaționale și în dreptul internațional. Recursul la reciprocitate intervine, în general, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte teme. Dar, reciprocitatea nu trebuie invocată pentru a motiva o măsură restrictivă, pentru a răspunde la măsurile analoage editate de un alt stat, ci trebuie să i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând un tratament (să creeze un statut juridic). Unii autori au susținut că, de vreme ce imunitățile și privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta în sens defavorabil pe reprezentanții proprii în străinătate. Convenția de la Viena din 1961 permite o asemenea practică – atât în sens negativ, deci o aplicare restrictivă, cât și în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunități și privilegii. În art. 47 se prevede atât posibilitatea ca statul acreditar să aplice "în mod restrictiv" una dintre dispozițiile prezentei Convenții pe motiv că aceasta se aplică la fel și misiunii sale în statul acreditant, cât și posibilitatea ca statele să-și acorde, în mod reciproc, pe baza cutumei sau acordului, beneficiul unui tratament mai favorabil decât cel pe care îl cer dispozițiile prezentei Convenții. Se observă că, în ultimii ani, unele state au recurs la reducerea drepturilor și imunităților agenților diplomatici, în special cu privire la libertatea de mișcare și comunicare; statele ai căror trimiși au fost supuși restricțiilor au aplicat reciprocitatea impunând, la rândul lor, restricții. Astfel, într-un număr de țări ca Anglia, SUA, Australia a fost adoptată o legislație care să permită guvernelor lor să impună restricții asupra trimișilor statelor ale căror guverne aplică asemenea restricții. Astăzi, statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută și înscrisă în Convenția de codificare a dreptului diplomatic – devenind o regulă convențională recunoscută și practicată de toate statele. Principiului reciprocității nu i se poate contesta rolul regulator (sub raportul întinderii și substanței statutului diplomatic), dar nu trebuie admis a funcționa într-un sens distructiv. Odată constituit un tratament – statutul diplomatic – înscris într-o convenție, temeiul acestuia nu-l mai constituie reciprocitatea; detașându-se de reciprocitate prin noua bază – convențională – privilegiile și imunitățile au o existență de sine-stătătoare și nu mai trebuie admisă limitarea lor, pentru că s-ar acționa împotriva rațiunii lor de a fi.

III.1.4.2. Reciprocitatea și nediscriminarea

Acestea sunt două principii distincte, întrucât atât noțiunea, cât și modul în care ele acționează, nu se pot confunda. Reciprocitatea implică în conceptul ei ideea de a acorda ceea ce ți se aplică (do ut des), este o raportare între două situații care se află într-o stare de co-interes. Nediscriminarea implică o relație, nu între două situații, ci într-o situație anumită și un ansamblu de situații, menținerea situației de impunere pentru a nu singulariza un caz în raport de o regulă care există. Astfel că acțiunea lor se manifestă în direcții diferite și totuși se ajunge la o interferență între cele două acțiuni, între principiul nediscriminării și cel al reciprocității stabilindu-se anumite conexiuni. Regulile dreptului cutumiar, cât și cele din Conveția de la Viena din anul 1961 au o aplicare generală, trebuie aplicate în mod uniform tuturor statelor fără discriminare. Cu toate acestea, aplicarea principiului nediscriminării nu se face decât în conexiune cu cel al reciprocității, întrucât discriminarea justifică de ce se aplică reciprocitatea în acest domeniu, iar reciprocitatea, la rândul ei, este cea care fixează măsura admisibilității discriminării. Reciprocitatea prezintă două sensuri:

a) un prim sens ca și cel acordat de acel stat misiunii diplomatice a celuilalt stat. Soluția se obține prin simpla aplicare a reciprocității;

b) al doilea sens al reciprocității este cel în care un stat acordă unei misiuni diplomatice a unui stat același tratament pe care-l acordă și misiunilor altor state.

Aceasta nu este decât unul și același lucru cu nediscriminarea. Principiul nediscriminării presupune că statul acreditar este ținut, din punct de vedere internațional, să acorde reprezentanțelor diplomatice ale diferitelor state străine și membrilor lor același tratament, indiferent care ar fi starea relațiilor politice între statul respectiv și statul de apartenență al misiunii. Deși, uneori, se aplică un tratament inegal – s-a susținut în unele lucrări de drept internațional – nu ar trebui considerat a fi un caz de discriminare, deoarece acțiunea în cauză se bazează pe principiul reciprocității. Aplicația acestui concept are loc în următoarele ipoteze:

1. Prima se referă la situația în care statul primitor aplică prevederi din Convenție în mod restrictiv, ca urmare a aplicării restrictive a acelorași prevederi față de misiunea sa în statul trimițător. Trebuie făcută distincția între o interpretare care, deși restrictivă, este totuși în conformitate cu regula și o interpretare care apare ca o violare a regulii, caz în care este vorba despre un act de represalii, nu unul bazat pe reciprocitate. În conformitate cu prevederile unei legi a SUA, "tratamentul care urmează a fi acordat unei misiuni în SUA va fi determinat de către Secretarul de stat pe baza cuvenitei examinări a beneficiilor, privilegiilor și imunităților acordate misiunilor SUA în țara sau teritoriul reprezentat de acea misiune străină". Acest caz de aplicare a reciprocității constituie un evident caz de discriminare. Art. 47 din Convenția de la Viena din 1961 vrea să spună că, deși în principiu se interzice discriminarea părților, s-a convenit că în anumite cazuri se pot face abateri de la regulă. Deci, nu este nevoie să se invoce reciprocitatea pentru a motiva nediscriminarea, în ipoteza în care tratamentul nu se bazează pe reciprocitate, ci are un temei convențional. Odată creată o obligație internațională, reciprocitatea nu mai operează nici pentru acordarea, dar nici pentru restrângerea tratamentului.

2. A doua ipoteză în care nu are loc discriminarea, deși s-a aplicat principiul reciprocității, este aceea în care, prin cutumă sau acord, statele își extind unul în favoarea altuia un tratament mai favorabil decât cel prevăzut în Convenție, precum și ipoteza în care nu s-ar aplica față de reprezentanța diplomatică a unui stat acreditant tratamentul mai liberal pe care legea statului acreditar o prevede sub condiție de reciprocitate dacă nu rezultă că această condiție este îndeplinită de acel stat acreditant. Este absolut firesc, în acest caz, ca statele să fie libere în a-și acorda privilegii peste minimul obligatoriu, condiționat de primirea tratamentului egal în schimb.

3. Al treilea caz îl constituie ipoteza în care nu se acordă organelor diplomatice ale unui stat același tratament de care beneficiază organele diplomatice ale altor state, deoarece legile statului acreditar nu prevăd acest lucru și nici o obligație internațională generală sau convențională nu există în acest sens.

III.1.4.3. Temeiul pentru acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice în dreptul internațional

Sistemul de imunități și privilegii diplomatice nu poate funcționa contrar voinței suverane a fiecărui stat; după cum s-a remarcat, jurisdicția unui stat este necesarmente absolută și exclusivă și nu i se poate aduce limitări pe care nu li le impune ea singură. Astfel că, imunitățile și privilegiile trimișilor diplomatici nu sunt drepturi care li se acordă direct și nemijlocit de către dreptul internațional, ci drepturi date de către dreptul național al statului acreditar în îndeplinirea unor obligații de drept internațional în virtutea principiilor și normelor dreptului internațional. Statele și-au luat angajamentul ca în relațiile dintre ele să acorde un anumit tratament reprezentanților lor diplomatici, dar dreptul la acest tratament al beneficiarului nu se naște în mod automat, ci decurge din actul pe care statul respectiv conferă acest tratament – cel mai adesea, din lege (codul de procedură penală, codul de procedură civilă etc.) și regulamente (regulamentul vamal ș.a.m.d.). Deci, regulile dreptului internațional – convențional și mai ales, cel cutumiar – generalmente acceptate cu privire la imunitățile diplomatice sunt încorporate în legile naționale pentru a se asigura respectarea lor. Pentru a oferi mai multe garanții respectării imunităților diplomatice, Constituțiile unor țări conferă jurisdicția Curților Supreme în cazurile în care se pun probleme de imunitate diplomatică. Modul în care aceste obligații internaționale sunt transpuse în ordinea juridică internă spre a fi obligatorii pentru organele și autoritățile statului acreditar depinde de sistemul juridic al statului în cauză. În unele țări, regulile de drept internațional privind poziția unui trimis sunt recunoscute în dreptul comun al acestora, în vreme ce în altele au fost edictate prevederi statuare specifice pentru a da forță regulilor rezultând din uzanțele națiunilor în dreptul național al țării.

Imunitățile și privilegiile acordate trimișilor străini sunt acordate de dreptul național prin conformarea la dreptul internațional, astfel că distincția în ceea ce privește metoda fiecărui stat de a-și îndeplini datoria respectivă este fără semnificație substanțială. În ultima vreme s-a afirmat că imunitățile și privilegiile agenților diplomatici trebuie să fie puse pe baze statutare, fie prin intermediul legislației interne a diferitelor state, fie prin adoptarea unor convenții.

Fundamentarea imunității unui trimis pe regulile cutumiare și convenționale conduce la unele dificultăți cât privește determinarea conținutului acestor reguli, precum și îndoieli în ceea ce privește temeiul juridic al unor asemenea imunități în dreptul național al statelor, deoarece imunitățile trebuie conferite de către dreptul național al țării respective în respectarea obligațiilor sale internaționale însă, practica statelor a variat în decursul anilor așa de mult în ce privește sfera și întinderea imunităților diplomatice, încât este dificilă stabilirea cu precizie a ceea ce s-a acordat în baza principiilor dreptului internațional. Sesizăm două tendințe în ceea ce privește modul de aplicare de către instanțele naționale a regulilor dreptului internațional în domeniul imunităților diplomatice, în cadrul primeia se înscriu instanțele care au dat o interpretare largă sferei imunității și au acordat imunitatea de la jurisdicția locală, ori de cîte ori este invocată (țările din Common Law, Franța și alte țări ca Belgia și Italia, care tind să restrângă sfera imunităților), admițându-le numai când exercitarea jurisdicției ar constitui o ingerință pentru funcțiile diplomatice.

III.1.5. Instituții juridice care formează regimul juridic

al unei misiuni diplomatice și al personalului acesteia

a) Imunitățile diplomatice sunt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului său în baza cărora aceștia sunt exceptați de la jurisdicția autorităților judiciare sau de la cea pe care ar putea să o exercite autoritățile administrative ale statului acreditar. Imunitățile pot fi absolute, caz în care exceptarea de jurisdicție este cuprinzătoare și nelimitată la perioada existenței funcției persoanei beneficiare, imunitățile funcționare sau relative sunt atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea atribuțiilor oficiale și se prelungesc în timp numai în raport de acestea. Imunitatea înlătură competența autorităților judiciare sau administrative ale statului acreditar a fost încălcată răspunderea, însă, nu poate fi stabilită întrucât persoana beneficiază de imunitate. Imunitatea, fie ea absolută, fie ea relativă, este generală, în sensul că beneficiarul ei nu poate fi supus jurisdicției civile, penale sau administrative a statului acreditar.

b) Inviolabilitățile sunt, de fapt, imunități de la coercițiunea autorităților statului acreditar, de care beneficiază o misiune diplomatică și membrii săi, în conformitate cu normele dreptului diplomatic, prin care exercitarea forței de constrângere a statului acreditar este inoperantă sau condiționată de beneficiarii acestor drepturi. Când constrângerea statului acreditar nu poate fi exercitată asupra persoanelor, constituie inviolabilitate personală, constrângerea nu poate fi exercitată asupra sediului sau reședinței, asupra curierului diplomatic sau asupra corespondenței. Inviolabilitatea privește și obligația specială a statului adreditar de ocrotire a unor valori sau bunuri, cum ar fi onoarea, demnitatea, garantarea libertății misiunii diplomatice și personalului acesteia față de orice încălcare ce li s-ar putea aduce, indiferent de unde ar veni.

c) Privilegii, înlesniri sau avantaje juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice sau personalului acesteia, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străinii obișnuiți și chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar. Dar, diplomații statului acreditar, întorși în țară, nu beneficiază în fața propriilor autorități de scutiri de vamă și taxe vamale, de imunități etc. Pe când, în cazul imunităților, beneficiarii acționează contrar legii statului acreditar, în cazul privilegiilor, ei se conformează acestora.

d) Drepturile sunt permisiuni juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia menite să garanteze exercitarea activităților oficiale ale acestora. Pe când privilegiile sunt drepturi pozitive, preluate de legislația internă a statului acreditar, drepturile acordate unei misiuni diplomatice își au premisele în normele dreptului internațional și izvorul în legislația internă a statului acreditant. Astfel, dreptul de a instala un post de radio-emisie este un drept propriu, subiectiv, acordat misiunii diplomatice, care îl poate exercita fără ca statul acreditar să se opună. Spre deosebire de drepturile de care se bucură misiunea diplomatică de a-și îndeplini funcțiile – dreptul de informare, dreptul de exercitare a protecției diplomatice etc. – drepturile din această categorie sunt distincte, operând drept garanții suplimentare pentru realizarea funcțiilor diplomatice, deci o complementaritate a primei categorii de drepturi.

e) Facilitățile și libertățile sunt obligații generale ale statului acreditar fie de a nu împiedica, prin fapte pozitive, activitatea unei misiuni diplomatice, fie de a veni în întâmpinarea acesteia pentru a-i ușura desfășurarea activității, cum ar fi acordarea sprijinului statului acreditar la obținerea de clădiri etc.

Și facilitățile și libertățile sunt tot garanții.

CAPITOLUL IV

IMUNITĂȚI DIPLOMATICE

IV.1. Prezentarea imunităților diplomatice conform

Convenției de la Viena din 1961

A. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele imunități de coercițiune:

a) inviolabilitatea localurilor diplomatice (art.22);

b) inviolabilitatea documentelor și arhivelor (art.24);

c) inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice (art.27, al.2 și al.3);

B. Misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de impozite și taxe (art.23);

b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art.36, al.1, lit.a);

C. Agenții diplomatici se bucură de următoarele imunități:

a) imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă (art.31, pct.1);

b) imunitatea de a depune mărturie (art.31, pct.2);

c) imunitatea de coercițiune, care este inviolabilitatea personală (art.29, art.31, al.3);

D. Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art.33);

b) scutirea de impozite și taxe (art.34);

c) scutirea de prestații personale (art.35);

d) scutirea de taxe și control vamal (art.36, al.1, lit.b și al.2);

e) libertatea de deplasare și de circulație (art.26);

f) facilități de sejur (art.10);

g) exceptarea de la prestații obligatorii (art.35);

E. Drepturile speciale acordate misiunilor diplomatice:

a) scutirea de impozite și taxe pentru drepturile și redevențele percepute de misiune (art.28);

b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art.21);

c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii diplomatice, la reședința șefului misiunii și pe mijloacele de transport ale acestuia (art.20);

F. Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în principiu, de aceleași imunități și privilegii, dacă fac parte din gospodăria acestuia și nu sunt cetățeni ai statului acreditar.

G. Membrii personalului administrativ și tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei și a locuinței, sunt scutiți de obligația de a plăti asigurări sociale și cea de plată a impozitelor și taxelor, sunt exceptați de la prestații personale, imunitatea lor de jurisdicție este funcțională.

H. Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitatea de jurisdicție funcțională, ei sunt scutiți de impozitele pe venituri salariale și de plata asigurărilor sociale.

IV.2. Noțiunea de imunitate de jurisdicție

IV.2.1. Funcția imunității de jurisdicție

Imunitatea de jurisdicție este o excepție care se aduce principiului general, potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale. În raport cu principiul de drept internațional care statuează că străinii care se găsesc pe teritoriul unui stat se află sub jurisdicția teritorială a acestuia și, în consecință, sunt ținuți să respecte legile statului respectiv, imunitatea de jurisdicție constă într-un tratament ce se acordă în mod special misiunilor și membrilor lor, constituind deci o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sancțiunea legală. Această abatere de la principiu corespunde unei necesități și nu se poate contesta că imunitatea și inviolabilitatea diplomatică constituie condiția indispensabilă în lipsa căreia raporturile dintre state ar fi impracticabile. Imunitatea de jurisdicție, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar sau protecția împotriva legii acestuia, răspunde nevoii de a asigura o independență completă agentului diplomatic care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-și putea exercita funcțiile. În această privință Grotius remarca: "Omnis coactio abesse a legato debet", iar Curtea de Apel din Ronen declara la 12 iulie 1933, în cauza Salm C. Frazier "principiul imunității de jurisdicție al agenților diplomatici este fondat pe interesul statelor care mențin relații diplomatice între ele, de a garanta respectul și independența reprezentanților lor".

În principiu, sfera jurisdicției teritoriale se suprapune cu aceea a suveranității de stat, de aceea, orice excludere sau limitare a jurisdicției teritoriale contravine prezumției de suveranitate, iar această excludere sau limitare nu poate fi presupusă, ci trebuie să fie explicită, mai mult, această excludere sau limitare apare ca o excepție și trebuie, deci, să fie interpretată restrictiv. Asemenea restrângeri pot fi făcute în baza dreptului internațional cutumiar, a tratatelor ori în temeiul principiilor generale de drept recunoscute de state. Principiul imunității este comun tuturor sistemelor de drept. Într-un proces care s-a întins pe parcursul a multor secole, dreptul imunităților diplomatice s-a dezvoltat din practica "safe conduct" (bilet de liberă trecere) individual, care a fost acordat, ajungându-se la regulile dreptului internațional cutumiar care s-au format pe acest temei solid. Se poate afirma că însăși absența deciziilor internaționale atesta stabilitatea regulilor relevante ale dreptului internațional (cazurile în care Curtea Internațională de Justiție ar fi putut avea ocazia să se pronunțe asupra anumitor aspecte ale dreptului diplomatic – de exemplu, cauza Borchgrave (1937) dintre Belgia și Spania a fost retrasă de la Curte prin acord comun).

IV.2.2. Natura juridică a imunității de jurisdicție

Imunitatea de jurisdicție acordată unui agent diplomatic are, în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un caracter procedural. S-a afirmat într-un caz celebru că: "privilegiul diplomatic nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, cu numai exceptarea de la jurisdicția locală".

În cauza Lotus (1927) Curtea Internațională de Justiție a reținut că, în limitele dreptului internațional, titlul statului de "a exercita jurisdicția se bazează pe suveranitatea sa". Imunitatea de jurisdicție nu înseamnă imunitate de la dreptul substanțial. Cu excepția cazurilor care țin de rolul oficial al îndeplinirii dispozițiilor guvernului său, agentul diplomatic are îndatorirea să observe legile în vigoare din statul primitor – cel puțin acele dispoziții care sunt în mod normal aplicabile față de toate persoanele care, aflându-se pe teritoriul său, cad sub jurisdicția acestuia.

Agentul diplomatic, fiind supus legilor și regulamentelor statului acreditar, este ținut de obligația de a se supune regulilor de poliție, nu-i este permis să comită furturi, trebuie să se conformeze contractelor încheiate ca oricine altcineva, chiar dacă nu i se poate intenta o acțiune în justiție în cazul în care nu-și onorează obligațiile asumate. Această exceptare nu face să dispară obligațiile și eventuala răspundere penală, civilă sau administrativă care izvorăște din dreptul intern al statului acreditar, chiar și față de persoana investită cu o misiune diplomatică. Deși este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia; nu poate fi chemat în justiție, nu se pot întreprinde față de el măsuri de constrângere (arestare, reținere) sau alte sancțiuni. Această concepție este confirmată și în practica internațională. Când, în 1935, organul de poliție din Elkton (SUA) l-a arestat pe ministrul Iranului la Washington, al cărui șofer violase regulamentul de trafic rutier, secretarul de stat american Cordell Hull a considerat necesar să menționeze că, potrivit părerii Guvernului SUA, beneficiul imunităților diplomatice impune agenților diplomatici obligația de a se conforma riguros legilor și regulamentelor atât naționale, cât și locale ale țării în care este acreditat. Trebuie precizat că imunitatea de jurisdicție nu este unul și același lucru cu lipsa de jurisdicție, cu incompetența tribunalelor locale de a judeca anumite cauze, în timp ce imunitatea de jurisdicție limitează puterea de jurisdicție a statului (jurisdicție care, în mod normal, este aplicabilă), absența de jurisdicție a statului ține de eficiența ordinii juridice, în vreme ce imunitatea de jurisdicție are ca efect paralizarea activității de aplicare a sancțiunii unei legi, deși această lege este incidentă față de persoana care se bucură de imunitate, cea de a doua face ca acțiunea intentată în fața unui tribunal să fie inadmisibilă, deoarece cauza nu se încadrează în ordinea juridică internă pe care tribunalele sunt ținute să-i asigure respectarea.

Rezultă că imunitatea de jurisdicție creează un obstacol în calea aplicării normelor de drept procesual, în vreme ce absența de jurisdicție constă într-o limitare a dreptului substanțial. În timp ce imunitatea de jurisdicție este un fenomen tranzitoriu, destinat să dureze numai atât cât subzistă situația juridică care-l justifică (existența calității de agent diplomatic), extraneitatea la ordinea juridică, incompetența absolută este. în schimb, un fapt permanent. În sfârșit e de observat că imunitatea de jurisdicție nu exclude posibilitatea ca persoana care beneficiază de aceasta să intenteze o acțiune în justiție, însă această posibilitate nu subzistă în cazul în care este vorba de absența de jurisdicție.

IV.2.3. Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție

Imunitatea de jurisdicție se ridică în raport cu o anumită jurisdicție, aceea a statului acreditar, pentru că acea condiție juridică a agentului diplomatic – statutul diplomatic – se stabilește prin raportare la acest stat. La întrebarea dacă agentul diplomatic poate beneficia de imunitate în afara țării unde este acreditat, jurisprudența a răspuns totuși afirmativ – cel puțin în privința țărilor pe care traversează pentru a merge la misiune sau a reveni. Într-un asemenea caz, imunitatea se justifică, însă, pe alte temeiuri – caracterul reprezentativ al agentului (în acest sens sunt și prevederile art. 40 din Convenția de la Viena), iar conținutul și sfera acestei imunități nu sunt aceleași. Imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicție a statului acreditar; ca atare, există imunitate nu numai în ceea ce privește jurisdicțiile penale, de poliție sau civilă, ci cu privire la orice fel de jurisdicție care ar putea exista într-o țară, cum ar fi tribunalele comerciale, de muncă, asigurări sociale etc. Prin imunitate de jurisdicție se blochează acțiunea unui organ, autorități sau agent al statului acreditar. manifestarea jurisdicției acestuia nefiindu-i opozabilă agentului diplomatic. Aceasta rezultă din generalitatea termenilor folosiți de art.31 din Convenția de la Viena (în special termenul de jurisdicție administrativă), cât și în Comentariul de la proiectul de articole al comisiei ("jurisdicțiile menționate cuprind toate tribunalele speciale din categoriile indicate, de exemplu, tribunalele de comerț, tribunalele create pentru aplicarea legislației sociale și toate autoritățile administrative coercitive cu funcție judiciară").

IV.2.4. Subiecții din raporturile de drept internațional

care acordă imunitate de jurisdicție

Obligația juridică de a acorda imunitate de jurisdicție agentului diplomatic este în sarcina statului acreditar. În virtutea raportului de misiune diplomatică, stabilit între statul acreditant și statul acreditar, acesta din urmă a consimțit să recunoască un statut special pentru reprezentanții celuilalt stat. Sunt, de asemenea, ținute să acorde imunitate de jurisdicție și statele neacreditare (state terțe), deși nu se află în raporturi de misiune cu statele cărora le aparțin agenții diplomatici în cauză; este vorba, în special, de statele pe teritoriul cărora agenții diplomatici trebuie să tranziteze pentru a ajunge la sediul misiunii diplomatice sau pentru a reveni la aceasta (eundo ac redeundo). Titularul dreptului subiectiv al imunității este statul acreditant. Agenții diplomatici nu sunt decât beneficiari ai situației juridice create de normele dreptului internațional în materie de imunitate de jurisdicție – terți beneficiari. Ei sunt titulari ai unui drept subiectiv la imunitate, însă nu pe planul dreptului internațional, ci în baza dreptului intern al statului acreditar. În baza normelor dreptului internațional, statul acreditar este ținut față de statul acreditant să acorde agenților diplomatici ai acestuia din urmă imunitate de jurisdicție; el prevede reguli în ordinea sa juridică internă pentru această finalitate. Dacă statul acreditar a prevăzut o imunitate de jurisdicție cu un conținut mai larg decât cel stabilit de dreptul internațional, agentul diplomatic poate beneficia de acest drept subiectiv, dacă, dimpotrivă, normele dreptului intern nu sunt adaptate în mod complet la dreptul internațional și stabilesc o imunitate de jurisdicție mai redusă decât era prevăzută de normele dreptului internațional, agentul diplomatic este beneficiar al acestor drepturi mai reduse. În ceea ce privește sfera persoanelor care beneficiază de imunitate, trebuie menționat că această categorie este în mod expres determinată ținându-se seama de calitatea pe care o au, precum și de alte condiții pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetățenie, domiciliu etc.), acordarea beneficiului sau întinderea acestuia variază de la o categorie la alta de persoane. Beneficiază de imunitate următoarele categorii de persoane: șeful de misiune și ceilalți membri ai personalului diplomatic (consilieri, secretari, atașați) notificați ca atare la M.A.E. și înscriși în lista Corpului diplomatic, precum și membri lor de familie, personalul administrativ și tehnic și personalul de serviciu, personalul care se găsește în serviciul personal al șefului misiunii. Este de relevat că în practica recentă a statelor se conturează tendința de a extinde imunitățile de jurisdicție la toate persoanele care fac parte din efectivul misiunii diplomatice. Se ridică problema, însă, cum se stabilește calitatea de beneficiar al statutului diplomatic. În unele cazuri s-a spus că, ori de câte ori se ridică o asemenea problemă, M.A.E. este cel care confirmă calitatea de beneficiar al statutului diplomatic, pentru că acest minister este cel mai în măsură să știe care este rațiunea prezenței agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar; această conformare nu are doar caracterul unei probe ce poate fi evaluată, ci este o declarație pe care suveranul o face printr-unul din ministerele sale, despre o problemă care ține în mod specific de competența sa.

Înscrierea pe lista Corpului diplomatic pe care o publică M.A.E. constituie, de asemenea, o dovadă sau, mai exact, un început de dovadă, întrucât lista diplomatică, neavând un caracter constitutiv, nu conferă prin ea însăși statutul diplomatic. Se consideră că acordarea unei vize pe pașaport diplomatic nu implică necesarmente și recunoașterea acestui statut din partea statului acreditar (viza care i-a fost aplicată pe pașaportul acuzatului nu a constituit, prin ea însăși, o acordare de imunitate diplomatică sau că nu este determinată în această privință). Astfel, în cauza United States v. Caplon and Gubitchev (1949) i s-a negat statutul diplomatic al lui Gubitchev care era acuzat de spionaj, deși fusese trimis în SUA în calitate de funcționar ONU și se afla în posesia unui pașaport diplomatic și viză diplomatică la data arestării sale. S-a motivat că SUA nu acordă imunitate diplomatică decât dacă persoana care o invocă are nu numai statut diplomatic, dar se află, de asemenea, într-o "relație intimă cu munca unei misiuni diplomatice". În speță, acuzatul nu a pretins această calitate. Viza aplicată pe pașaportul acuzatului nu constituie prin ea însăși acordarea de omunitate diplomatică, iar statutul diplomatic, fiind o chestiune politică și o problemă de stat, trebuie să fie luate în considerare cele atestate de Departamentul de Stat. De asemenea, în nota adresată la 21 ianuarie 1961 de Consiliul Federal Elvețian, Guvernului Cehoslovac în legătură cu arestarea a doi cetățeni titulari de pașapoarte diplomatice s-a spus că: "deținerea de pașaport diplomatic poate da dreptul la o anumită considerație, dar nu conferă purtătorului său nici o imunitate".

IV.3. Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice

IV.3.1. Caracterul relativ conturat al instituției

Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice nu a reținut atenția nici doctrinei și nici nu este reflectată în convențiile sau proiectele de convenții privind dreptul diplomatic (este cazul proiectului lui Harvard Law School. precum și al Convenției de la Havana și al aceleea de la Viena), doctrina și practica s-au ocupat de imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic, iar pe cea a misiunii diplomatice au dedus-o din imunitatea de jurisdicție a statului (misiunea fiind un organ al statului acreditant, actele ce i-ar putea fi ei imputate sunt, până la urmă, actele statului). La aceasta ar trebui adăugată o explicație de ordin istoric și anume, numai recent – și aceasta nu cu deplină consecvență – misiunea diplomatică a început să fie tratată ca organ de relații externe, în trecut accentul se punea nu pe instituția misiunii diplomatice, ci pe aceea a șefului de misiune și așa se explică de ce toate privilegiile și imunitățile au fost concepute și elaborate prin raportarea lor la agentul diplomatic și mai puțin sau deloc la misiunea diplomatică.

IV.3.2. Imunitatea de jurisdicție

Trebuie precizat de la început că problema imunității misiunii diplomatice se poate pune numai în legătură cu jurisdicția civilă și administrativă și cu măsurile de executare. Pentru a determina întinderea și conținutul imunității de jurisdicție a misiunii diplomatice, în literatură se face distincție între diferitele categorii de acte pe care misiunea diplomatică le exercita, precizând că problema imunității de jurisdicție nu se ridică decât în legătură cu unele dintre acestea. Într-o primă categorie se cuprind actele îndeplinite de misiunea diplomatică în calitatea sa de organ al relațiilor externe ale statului acreditant, adică actele legate de îndeplinirea sarcinilor ce-i revin efectuarea unei notificări sau comunicări, a unui demers sau a unui protest, încheierea unui acord și actele referitoare la negocierea acestuia ș.a.m.d. Toate acestea sunt acte de drept internațional, producând efecte de drept internațional și aparținând exclusiv sferei ordinii juridice internaționale: ca atare, ele rămân absolut străine ordinii juridice locale și nu cad sub incidența jurisdicției statului acreditar, iar tribunalele locale nu sunt în măsură și nici competente să aprecieze legalitatea acestor acte. În cazul în care, îndeplinindu-și sarcinile, misiunea este implicată în anumite acțiuni care nu sunt admise (întreține, de exemplu, comploturi contra statului acreditar), fapta este apreciată în lumina dreptului internațional și poate angaja responsabilitatea statului acreditant și nu pe aceea a misiunii. O a doua categorie de acte ale misiunii diplomatice sunt cele care țin de ordinea juridică internă a statului acreditant, deci acte pe care le îndeplinește nu esențialmente în calitatea sa principală de ordin diplomatic, de instrument al relațiilor internaționale, ci în calitatea sa de organ de stat, de subiect al ordinii juridice proprii, cum ar fi concedierea unui funcționar, probleme privind relațiile de muncă (retribuire, disciplinare etc.). Asemenea acte nu fac parte din ordinea juridică a statului acreditar, ci se află exclusiv în sfera ordinii juridice a statului acreditant. Litigiile care se pot ivi în legătură cu aceste acte juridice nu cad în competența instanțelor locale și, deci, problema imunității de jurisdicție nu se pune nici în acest caz. În acest sens sunt și soluțiile date de instanțele franceze în 1933 și a Curții de Casație italiene în 1947 care s-au declarat incompetente în legătură cu acțiunile în despăgubire pretinse pentru faptul desfacerii contractului de muncă cu membri ai personalului. Cea de a treia categorie de acte ale misiunii diplomatice o constituie acele acte care țin de ordinea juridică internă a statului acreditar, deci acte pe care le îndeplinește în calitatea sa completamente diferită de aceea de subiect de drept internațional. Este vorba de actele inerente multiplelor raporturi juridice pe care statul al cărui organ este misiunea diplomatică le poate face acționând "iure privati" ca orice subiect al ordinii juridice interne a statului în care a fost acreditată misiunea diplomatică respectivă. Contractul de muncă încheiat cu membri ai personalului tehnico-administrativ și ai personalului de serviciu, contractul de cumpărare a autovehiculelor, contracte pentru producerea unor materiale și servicii, contracte pentru repararea clădirii și renovarea mobilierului etc., în afară de răspunderea izvorâtă din contracte, misiunea poate fi responsabilă și pentru alte fapte cauzatoare de prejudicii – o răspundere extra contractuală (un accident etc.). În aceste cazuri este vorba de acte care intră în sfera dreptului intern al statului acreditar, ele producându-și efectele în cadrul ordinii juridice a acestui stat; deoarece în privința acestor acte nu mai există nici o îndoială cât privește competența tribunalelor locale, se ridică problema în ce mod poate fi neutralizată acțiunea tribunalelor care, în mod normal, sunt competente. Și, de vreme ce numai aceste acte cad sub incidența statului acreditar, numai cu privire la acestea se pune și problema acordării imunității de jurisdicție. Identificând sfera actelor de legătură cu care se poate pune problema imunității dejurisdicție, se ridică însă și o a doua problemă: pe ce s-ar putea întemeia acordarea acestei imunități, unii autori o deduc din imunitatea de jurisdicție a statului. Dar, există dificultăți în această deducere și s-ar ajunge, potrivit practicii unor state în problema imunității de jurisdicție a statelor, la o negare completă a acesteia în cazul misiunii diplomatice. Statele abordează în mod profund diferit această problemă, dacă în statele anglo-saxone nu se admitea ca un stat, indiferent de caracterul actului, să fie supus jurisdicției altui stat (par in parem non habet jurisdictionem), în alte state (India, Belgia), dimpotrivă, există tendința constantă, atât în jurisprudență, cât și în legislație, și anume, se consideră că nu există nici o normă care să excludă, ca atare, de la jurisdicția statului de reședință, actele de drept privat efectuate în cadrul ordinii interne a acestui stat. Aceasta înseamnă, în mod efectiv, că, neputându-i-se deduce imunitatea de jurisdicție din aceea a statului (pe care nici el n-o are), misiunea diplomatică nu ar beneficia de imunitate de jurisdicție din aceea a statului – ceea ce este fals și absurd. Dacă stadiul actual al dreptului internațional nu există – după cum afirmă Philippe Cahier – o regulă precisă în domeniul imunității de jurisdicție a statelor, trebuie, cu atât mai mult, să constatăm necesitatea imunității de jurisdicție a misiunilor diplomatice ca organe ale unui stat care își desfășoară activitatea în străinătate și să confirmăm existența acesteia ca ceva de sine-stătător. Nici chiar o imunitate de jurisdicție calificată, ca aceea a statului (dua distincția "acte iure imperii" și "acta iure gestionis"), nu se potrivește misiunii diplomatice, este de notat că autori ca Lauterpacht și Lavile au simțit nevoia să corecteze anomalia care rezultă din acest raționament și de aceea au propus ca, în cadrul distincției care ar opera, să fie incluse și imunitățile și privilegiile diplomatice pe lista materiilor la care ei sugerează să nu se aplice această imunitate calificată, deoarece beneficiul imunității de jurisdicție a misiunii decurge din alte comandamente juridico-politice. Dar, rațiunea de a fi a imunității de jurisdicție a misiunii diplomatice reclamă o instituție proprie și nu preluarea uneia imperfecte și complet neadecvate în speță. Este de regretat că nici Convenția de la Viena – tributară într-o anumită măsură unor concepții depășite – nu s-a ocupat de problema imunității de jurisdicție a statului, problemă ce reprezintă obiect de studiu al Comisiei de Drept Internațional. Chiar în absența unei reglementări, socotim că imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice, ca imunitate proprie, nu poate fi contestată.

IV.3.3. Imunitatea de executare

De noțiunea de "imunitate de jurisdicție" este strâns legată aceea a imunității de executare, potrivit însă practicii și doctrinei dominante, imunitatea de executare este chiar mai puternică decât imunitatea de jurisdicție. La baza soluției stau câteva considerente de mare importanță. A pronunța o hotărâre de condamnare este grav, dar mult mai gravă este folosirea constrângerii pentru executarea acelei hotărâri, deoarece aceasta aduce o atingere directă a intereselor fundamentale ale statului pe care misiunea diplomatică îl reprezintă. Dacă un stat nu poate fi supus executării hotărârilor date de propriul tribunal, ar fi cu atât mai nepotrivit să supui un stat străin unor măsuri mai severe. Mai mult, executarea forțată a unei hotărâri contra unui stat străin ar tulbura și mai mult relațiile între statele în cauză. În cazul misiunii diplomatice, măsura de executare a bunurilor este blocată și de inviolabilitatea de care beneficiază în privința bunurilor sale, iar ignorarea acesteia constituie un act ilicit care angajează responstabilitatea internațională a statului acreditar. Imunitatea de executare asupra bunurilor constituie un principiu admis în dreptul internațional, în doctrina ca și în practica statelor. Întrucât misiunea diplomatică nu poate fi urmărită în justiție, se ridică problema dacă există vreun mijloc la dispoziția unui subiect de drept civil – persoană fizică sau juridică.

În acest caz, trei căi sunt deschise: persoana lezată poate să intenteze o acțiune la instanțele judecătorești din statul acreditant, această cale este costisitoare și, uneori, nesigură cât privește rezultatul; posibilitatea reclamantului de a se adresa propriului său guvern cu rugămintea ca acesta să întreprindă demersuri cu titlu de protecție diplomatică, statul respectiv poate să nu dea urmare cererii pentru că nu este obligat, din punct de vedere legal, să exercite protecția sa legală și face acest lucru în funcție de considerații de oportunitate politică, includerea în contract a unei clauze de arbitraj în baza căreia orice litigiu care s-ar ivi în legătură cu contractul să fie supus unui tribunal arbitrar, soluția dată de arbitraj poate fi executată fără dificultăți pe o bază amiabilă.

IV.3.4. Regula imunității de jurisdicție

Există o practică generală ca statele să acorde agentului diplomatic imunitate față de jurisdicția locală; dar nu aceasta a fost situația de la început, pentru că multă vreme au existat, dacă nu opoziție, cel puțin rezerve în a acorda diplomatului o asemenea situație privilegiată. Afirmația potrivit căreia extinderea imunității de jurisdicție și asupra actelor vieții private a agentului diplomatic ar fi incompatibilă cu ideea de stat modern, și deci, excesivă și anacronică, nu este valabilă de iure conditio, pentru că există deja o cutumă internațională bine stabilită care vine din epoca monarhiilor absolutiste, când agentul diplomatic era considerat "cuvântul însuși al prințului care îl trimitea" (legatus habetur pro persona mittentis, majestatem eius a quo missus est repraesentat). Reținem ca regulă generală că agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar. Art.31 al Convenției de la Viena din 1961 stipulează că agentul diplomatic se bucură de imunitate de la jurisdicția penală a statului acreditar și că, în afara anumitor excepții, se bucură, de asemenea, și de imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă. Prin urmare, este vorba despre o regulă care privește activitatea de ansamblu a agentului diplomatic, cu unele excepții numai în ceea ce privește jurisdicția civilă și administrativă. Doctrina face distincție între diferitele categorii de activități ale agentului diplomatic. O primă mare distincție se face între actele pe care le îndeplinește ca organ al statului acreditant și actele pe care le săvârșește ca simplu individ (actele care sunt în afara funcțiilor sale oficiale și care intră exclusiv în sfera activității sale private). La rândul lor, actele din prima categorie au fost împărțite în:

– acte care îndeplinesc în calitate de organ al statului, ca subiect de drept internațional, acestea sunt actele săvârșite de agentul diplomatic în îndeplinirea funcțiilor care-i sunt atribuite de statul acreditant și care-i sunt imputabile acestuia, acte care țin de dreptul internațional un protest diplomatic, o notificare diplomatică, încheierea unui acord internațional și actele pe care le îndeplinește cu ocazia negocierilor diplomatice, precum și alte acte efectuate de agentul diplomatic ca organ. Este evident faptul că aici nu e vorba de imunitate de jurisdicție, ci de o lipsă absolută de jurisdicție a statului acreditar. Asemenea acte se plasează în afara ordinii juridice a statului acreditar, rămânând în sfera dreptului internațional. Neîndeplinirea corectă a funcției atrage răspunderea internațională a statului acreditant, dar este de neconceput ca agentul diplomatic să fie tradus în justiție în statul acreditar în legătură cu aceste acte;

– acte relative la raporturile juridice care se stabilesc în cadrul dreptului intern al statului acreditar: contractul de locație referitor la clădirea în care se află sediul, contractele prin care se procură diferite articole necesare misiunii (mobilă, rechizite). Concluzia ar fi că, pentru actele oficiale, agentul diplomatic oricum nu este supus jurisdicției statului acreditar (fie pentru că nu intră în ordinea juridică a statului acreditar, fie pentru că actele oficiale ale agentului diplomatic sunt considerate ca acte ale statului acreditant), iar imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic se aplică numai actelor pe care agentul diplomatic le săvârșește ca simplu individ. Este de necontestat faptul că problema imunității de jurisdicție nu s-ar putea pune decât în ipoteza în care instanțele sau autoritățile locale ar fi competente a soluționa o cauză (pentru că rațiunea ei de a fi este să oprească exercitarea unei competențe care există) – ceea ce înseamnă că trebuie admis, prin ipoteza că actele săvârșite în calitate de organ al statului acreditant sau ca organ intern al acestui stat exced ordinea juridică a statului acreditar și, nefiind incluse în sfera de jurisdicție a acestuia, nu există nici un motiv pentru a se apela la un temei adițional – noțiunea de imunitate de jurisdicție. Când este însă vorba de acte care cad sub jurisdicția statului acreditar, problema imunității trebuie să se pună, indiferent dacă este vorba de actele de funcțiune sau de cele cu caracter privat ale agentului diplomatic, dar mai ales pentru prima categorie. Distincția care se face între aceste două categorii sub raportul fundamentării imunității de jurisdicție, nu ni se pare justificată, mai mult, apare ca ilogică și inutilă, întrucât:

– imunitatea de jurisdicție se acordă pe temeiul funcției pe care o are agentul diplomatic, aceasta fiind rațiunea admiterii ei. Ori, potrivit celor anterior susținute, imunitatea nu se acordă pentru actele oficiale, ci numai pentru actele private – ceea ce ni se pare un nonsens (mai ales în lumina teoriei funcționale);

– potrivit acestei opinii, în ipoteza în care se acordă numai imunitate de jurisdicție funcțională (pentru actele funcției), dar nu și pentru actele private, înseamnă că, în realitate, nu se acordă nici un fel de imunitate – ceea ce este fals și absurd. Rațiunea acordării imunității de jurisdicție este asigurarea protecției agentului diplomatic, cel puțin pentru actele oficiale, astfel că nici măcar o abordare strict funcțională, restrictivă nu duce la desființarea imunității de jurisdicție, ci la restrângere prin negarea celei care privește actele privatee fără a le pune, însă, în discuție pe cele oficiale. În nici un caz, Convenția de codificare nu a îmbrățișat această concluzie; ea are în vedere situațiile în care instanțele sunt în mod normal competente și distinge, cât privește sfera de aplicare a regulii imunității, între actele care sunt legate de exercitarea funcțiilor oficiale și cele care nu sunt și aplică, dar nu pentru a refuza imunitate pentru prima categorie de acte, nu o admite întotdeauna. Astfel, în art.31, exista expresia "imunitate de jurisdicție penală" fără nici o altă calificare, iar în lumina concepției menționate și în preambul ("scopul acestor imunități este nu de a crea avantaje unor indivizi") în nici un caz nu se poate trage concluzia că s-ar fi putut avea în vedere numai actele private. În ceea ce privește imunitatea de "jurisdicție civilă și administrativă", de asemenea, nu se face nici un fel de distincție, iar excepțiile aduse vizează tocmai actele private. Dacă actele oficiale îndeplinite de agentul diplomatic în exercițiul funcțiunii lui (altele decât cele cu privire la care nu există competență) ar fi imputabile statului acreditant astfel că agentul diplomatic ar fi scos din cauză și, deci, n-ar mai avea nevoie de imunitate de jurisdicție, atunci nu-și mai avea rost înscrierea dispoziției din art.39 din Convenție care stipulează că: "imunitatea continuă în ceea ce privește actele îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii". Prin urmare, nici lucrările Comisiei de Drept Internațional și nici Conferința de codificare nu au reținut și nu au acordat nici un fel de relevanță acestei distincții, iar prevederile sunt astfel concepute încât exprimă clar principiul imunității pentru toate actele, iar în situații excepționale, restrânge această imunitate numai la actele oficiale. Credem că luând ca punct de plecare distincția între actele care nu intră în ordinea juridică a statului acreditar (în privința cărora nu există competență) și cele care intră (organele statului acreditar fiind – în mod normal – competente); în acest din urmă caz, imunitatea se aplică întotdeauna pentru actele oficiale și cu unele excepții, pentru cele private. Nici distincția pe care o face și nici concluzia la care ajunge Philippe Cahier nu ni se par acceptabile. Dacă este logic să examinăm problema imunității numai în cazul în care există competență, ni se pare greșit, în același timp, să luăm ca punct de plecare responsabilitatea (imputabilitatea). În primul rând, angajarea responsabilității statului acreditant nu exclude întotdeauna răspunderea agentului diplomatic. Dar, transpunerea pe terenul responsabilității este neîntemeiată și derutează, pentru că, imunitatea de jurisdicție nu trebuie confundată cu o clauză de nerăspundere, rațiunea de a fi a imunității este să înlăture nu răspunderea, ci competența jurisdicțională în beneficiul agentului diplomatic. În literatura de specialitate, mulți autori disting între imunitatea jurisdicțională, privind actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor și imunitatea de jurisdicție acordată de statul acreditar pentru alte acte. Între aceste două feluri de imunitate apar diferențe atât în aceea ce privește durata imunității de jurisdicție, cât și în ceea ce privește sfera beneficiarilor. În ceea ce privește durata lor, cele două forme de jurisdicție diferă între ele, pentru că, în vreme ce imunitatea de jurisdicție cu privire la actele legate de activitatea oficială supraviețuiește încetării funcției diplomatice, imunitatea pentru actele cu caracter neoficial încetează odată cu părăsirea de către agentul diplomatic a teritoriului în care fusese trimis. În acest sens sunt dispozițiile Convenției de la Havana din 1928 (art.20), precum și practica a numeroase state (Olanda, Venezuela). În ceea ce privește sfera beneficiarilor, în lumina practicii internaționale, imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite în calitate oficială este recunoscută de statul de reședință fără distincție tuturor membrilor misiunii diplomatice (indiferent dacă este vorba de membrii personalului diplomatic, cei ai personalului administrativ și tehnic sau cei ai personalului de serviciu), în vreme ce, cu privire la imunitatea de jurisdicție pentru actele care nu sunt legate de calitatea oficială, numai unii membri din această categorie sunt beneficiari. Este bine cunoscut că dreptul internațional nu extinde și la membri personalului administrativ și tehnic și cel de serviciu, regimul de care se bucură personalul diplomatic. Ducând mai departe raționamentul pe baza acestei distincții, exceptarea de la jurisdicția locală a membrilor misiunilor diplomatice pentru actele săvârșite în exercițiul funcțiilor lor nu poate avea același fundament juridic ca și acea imunitate jurisdicțională de care se bucură agenții diplomatici, în fapt, ar fi imposibil de rezolvat și armonizat în cadrul și pe baza unei norme unice de drept internațional general, datele așa de diferite ale practicii, iar practica internațională s-a manifestat în mod expres în acest sens.

Imunitatea de jurisdicție a membrilor misiunii pentru actele lor oficiale este strict legată mai curând de natura acestor acte decât de persoana care le-a îndeplinit. Este relevantă pentru acordarea imunității pentru actele oficiale nu atât poziția pe care agentul diplomatic o are în cadrul organizației statale din care provine cât, mai ales, activitatea oficială a acestuia, în mod direct și exclusiv, se va imputa statului respectiv activitatea oficială a agentului diplomatic. Mulți autori nu sunt însă de acord cu o asemenea explicație. După Vag Praag, imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale ar deriva dintr-o normă de drept internațional general care ar avea drept conținut "prohibiția oricărui fel de ingerință imperativă a judecătorului în serviciul public al statelor străine"; acestei teze i s-a reproșat lipsa de claritate. Această concepție a fost reluată cu oarecări adaptări de Strissouer care a arătat că statul care admite un funcționar străin pe teritoriul său este, în mod cert, obligat să acorde liberul exercițiu al funcțiilor admise și nu-l poate considera răspunzător pentru actele inerente acestei funcții. Și în proiectul de convenție al Harvard Law School (art.18), se face distincție între actele oficiale și cele neoficiale ale unui membru al misiunii, iar unii autori s-au pronunțat în acest sens. Perassi afirmă că statul străin este obligat să considere activitatea pe care agentul o desfășoară în exercitarea funcțiilor sale raportată la calitatea sa de organ al statului străin, acestei idei au fost dezvoltate ulterior de Morelli, după care excepția de la jurisdicția, atât penală, cât și civilă, a agentului diplomatic are esențialmente legătură cu actele îndeplinite de el ca persoană privată, actele îndeplinite de el ca persoană privată, actele îndeplinite de organ în această calitate fiind activitatea statului însuși și nu a individului. Cât privește întinderea în timp a beneficiului la imunitatea de jurisdicție, principiul este că imunitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârșit în timpul când a fost acreditat în statul acreditar. Cu toate acestea, agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție și pentru actele anterioare acreditării – pentru că nu importă dacă, cauza care dă naștere la acțiune este anterioară sau contemporană cu acordarea dreptului la imunitate, ci, ca acest beneficiu să existe în momentul introducerii acțiunii, iar imunitatea funcționează, de regulă, și după încetarea acreditării pentru actele săvârșite în timpul acesteia (deși aceasta nu mai apare ca o consecință a caracterului ei procedural). Convenția de la Viena face însă distincție între actele oficiale și cele private, art.39, al. 2 dispune că "imunitatea subzistă în ceea ce privește actele săvârșite de această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii".

Textul a fost criticat mai ales de către cei care susțin că imunitatea are în vedere numai actele private, astfel că dispoziția este fără obiect de vreme ce pentru actele oficiale ale agentului diplomatic nu a existat niciodată, imunitatea nu are cum să nu supraviețuiască încetării funcțiilor. Nu subscriem la această critică pentru că nu toate actele agentului diplomatic scapă ordinii juridice a statului acreditar, astfel că pentru cele care a existat imunitate ar trebui să fie acoperite în continuare de acest regim. Actele în discuție pot avea o natură penală, civilă sau administrativă – de unde și clasificarea în imunitate de la jurisdicția penală, imunitate de la jurisdicția civilă și imunitate de la jurisdicția administrativă.

IV.3.4.1. Imunitatea de jurisdicție penală

Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar, ca atare, el nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale statului acreditar și nici să fie jenat de vreo autoritate judiciară sau de poliția acestuia. Dacă agentul diplomatic comite o infracțiune, doctrina și practica dreptului internațional sunt de acord, în prezent, că nu poate fi în nici un caz urmărit penal, judecat sau condamnat, statul acreditar trebuie să se limiteze la a atrage statului acreditant și a-i cere rechemarea sau eventual condamnarea lui, dar nu-l poate trimite el în judecată. Unii autori afirmă că cea mai importantă consecință a inviolabilității trimisului ar constitui-o dreptul său de a fi exceptat de la jurisdicția statului primitor în materie penală sau că imunitatea de jurisdicție penală s-ar proiecta ca un corolar logic al principiului inviolabilității personale. În realitate, imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic nu constituie, câtuși de puțin, unul din efectele inviolabilității, ci un tratament care face superfluă excepția de inviolabilitate deoarece, nefiind admisă procedura urmăririi penale, nu se pune nici problema aplicării măsurilor de constrângere. Trebuie observat că, în vreme ce inviolabilitatea implică, printre altele, obligația pentru autoritățile statului acreditar de a nu întreprinde măsuri de reținere, arestarea sau constrângerea față de agentul diplomatic, imunitatea de jurisdicție exclude însăși procedura de urmărire penală și de judecată – deci însăși aplicarea procedurii în baza căreia s-ar putea pronunța o condamnare care ar presupune luarea de măsuri private de libertate. Norma din care rezultă obligația statului acreditar de a excepta pe anbasador de la jurisdicția penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea; în prezent, această normă generală este adânc și definitiv imprimată în conștiința și practica comunității internaționale. Obligația statului acreditar de a excepta total pe șeful misiunii diplomatice de la jurisdicția penală este recunoscută ca ceva absolut, necontroversat și definitiv dobândit din partea comunității internaționale. În același sens s-au pronunțat Institutul de Drept Internațional în art.12 al proiectului său din 1995, același institut în art.11 din Normele aprobate în 1929, în raportul subcomitetului alcătuit din Diena și Mastny însărcinat cu studierea problemei privilegiilor și imunităților diplomatice în cadrul Comitetului de experți ai Societăților Națiunilor pentru codificarea progresivă a dreptului internațional, cea de-a VI-a Conferință panamericană de la Havana în art.19 al Convenției asupra agenților diplomatici, Harvard Law School în art.19 din Proiectul său de convenție, în fine, Convenția de la Viena din 1961 (art.31). Imunitatea unui agent diplomatic în materie penală, imunitatea cea mai completă este absolută, aplicându-se atât actelor săvârșite în exercitarea funcțiunilor diplomatice (deși nici o asemenea funcțiune nu îi cere agentului diplomatic să se dedea la acte penale), cât și pentru actele private, agentul diplomatic nu poate în nici un caz să fie judecat și pedepsit de către instanțele penale locale ale țării în care este acreditat, indiferent cât de gravă ar fi fapta săvârșită. Potrivit cutumei, general recunoscute, imunitatea de la jurisdicția penală este completă, și numai imunitatea de la jurisdicția civilă este supusă anumitor excepții. Convenția de la Viena confirmă acest lucru, iar natura absolută a acestei imunități apare evident din compararea textelor în care sunt stipulate imunitatea de jurisdicție penală și civilă. Imunitatea unui agent diplomatic de la jurisdicția penală este recunoscută chiar și în anumite cazuri extreme, cum ar fi complotarea împotriva securității statului acreditar, sau a membrilor guvernului său, în caz de spionaj, când răspunderea în mod neîndoielnic este dovedită. Când are loc ridicarea sau renunțarea la imunitate, nu mai există nici un obstacol pentru ca agentul diplomatic să fie judecat de către instanțele statului acreditar. Dar, în vreme ce cauzele civile statale au renunțat să invoce imunitatea, în materie penală, pare să nu fi existat nici măcar un singur exemplu în care să se fi renunțat la imunitatea de la acțiunea penală împotriva unui agent diplomatic. În doctrina dreptului internațional, problema imunității de jurisdicție penală a fost abordată în trei moduri diferite: majoritatea covârșitoare a autorilor nu admit nici cea mai mică excepție de la regula imunității de jurisdicție penală; teza a prelevat și pare să fie pe deplin justificată de necesitățile funcțiilor agentului diplomatic. Un număr mic de autori se pronunțau în favoarea desființării imunității diplomatice, dar lista acestor autori include unele autorități în materie: Pasquale Fiore, Camazza-Amari, Laurent Esperon, Eduardo Bidau, iar anumiți autori au încercat să ia poziție de mijloc, recunoscând imunitatea ca o regulă, dar aducându-i anumite derogări. Ei sunt de părere că instanțele locale trebuie să aibă competență în cazurile de flagrant delict. Dar aceată opinie nu a întrunit o largă acceptare. Charles Rousseau consideră că principiul comportă următoarele trei excepții: acțiunea civilă în reparație conexă la acțiunea penală în caz de omucidere, ipoteza flagrantului delict, dacă aceasta se referă la traficul de stupefiante sau infracțiuni vamale și crinele de război. Exceptarea de la jurisdicția penală locală a ambasadorului și a suitei sale a fost acceptată ca regulă încă din secolul al XVII-lea. Grotius a apreciat că "securitatea ambasadorului întrece ca greutate orice avantaj care ar rezulta dintr-o sancționare". Aceleași opinii au formulat și asociațiile științifice ca Institutul de Drept Internațional, American Institute of Internațional Law și Harvard Law School în proiectele de convenții care le-au pregătit. În convenția de la Havana din 1928 privind funcționarii diplomatici, se prevedea că: "Funcționarii diplomatici sunt exceptați de la întreaga jurisdicție penală sau civilă a statului în care eu sunt acreditați, ei nu pot, cu excepția cazului în care au fost autorizați în modul cuvenit de către guvernul lor să renunțe la imunitate, să fie urmăriți sau judecați de către instanțele proprii lor țări" (art.19).

Legislațiile unor țări cuprind dispoziții în același sens, iar Convenția de la Viena confirmă, de asemenea, imunitatea absolută a agentului diplomatic de la jurisdicția în materie penală a statului acreditar (art.31). Convenția nu numai că recunoaște existența unei unități de jurisdicție penală, dar stabilește fără cea mai mică ezitare, caracterul ei absolut, nelăsând deschisă nici o posibilitate de excepție care să restrângă acest principiu absolut. S-a spus că trimisul diplomatic nu trebuie în nici un mod să fie considerat că se află sub jurisdicția statului acreditar, cu toate acestea, el nu trebuie să se comporte în mod discreționar și se așteaptă de la el să acționeze astfel încât conduita lui să fie în armonie cu ordinea internă a statului acreditar – conformându-se în mod voluntar acestor comandamente și indicații ale dreptului local. În esență, imunitatea de la jurisdicția penală trebuie înțeleasă ca regula potrivit căreia nu se poate promova acțiunea penală contra unui agent diplomatic care a comis o infracțiune, normele dreptului penal substanțial nu încetează însă să se aplice agentului diplomatic care a comis o infracțiune (deci, el este un infractor care a săvârșit o faptă penală), care continuă să fie destinatar al acestor dispoziții, dar nu va suporta consecințele normale, de a fi supus urmăririi penale. Deci, neaplicarea normei penale constituie, pur și simplu, o excepție de la norma de drept procesual penal. Însă, agentul diplomatic poate face obiectul măsurilor de expulzare. În 1917, ministrul Germaniei la Buenos Aires trimitea la Berlin, prin valiza diplomatică, indicații în legătură cu navele aliate care plecau din Argentina. Ministrul nu a fost arestat și nici judecat, ci a fost expulzat. La fel, în 1919, adjunctul atașatului militar german la Berna cauzat, într-un accident de automobil, moartea unei femei și a unui copil. Consilierul Federal a considerat că instanța elvețiană nu este competentă să-l judece. În 1958, ambasadorul SUA la Djakarta a fost acuzat de complot împotriva guvernului indonezian, dar nu a fost anchetat, ci expulzat. La fel s-a întâmplat în 1961 cu însărcinatul cu afaceri egiptean în Liberia. Agentul diplomatic poate fi urmărit și pedepsit de autoritățile judiciare ale statului său, întrucât legile penale ale majorității statelor împuternicesc instanțele să judece și să pedepsească pe cetățenii lor pentru infracțiunile comise în străinătate (excepție fac doar infracțiunile îndreptate contra siguranței statului acreditar). Astfel că statul acreditar poate, în cazul unei infracțiuni care a fost comisă de un agent diplomatic, să ridice problema guvernului de care aparține agentul diplomatic și, în cazuri serioase, să ceară rechemarea și pedepsirea sa potrivit cu legile țării sale, ar fi, de altfel, destul de greu pentru el să-și îndeplinească funcțiile în statul primitor, chiar dacă formal nu i s-a cerut retragerea. Dacă totuși ofensa are un caracter flagrant (participarea la o conspirație pentru răsturnarea guvernului) – statul primitor – s-a spus – poate fi în drept să aplice restricții asupra lui ori să-l rețină și să-l expulzeze. O asemenea acțiune pe care un stat ar putea-o lua în apărarea intereselor sale majore – în concepția unor autori nu echivalează cu exercitarea jurisdicției penale. Cazurile cele mai frecvente de încălcări privesc regulile de circulație, în special cu privire la parcarea autovehiculelor. Deoarece respectarea regulilor de circulație în majoritatea orașelor lumii este esențială pentru securitatea populației, există obiceiul ca autoritățile locale să informeze pe șefii de misiune despre cazurile de violare a acestor reguli din partea membrilor misiunii lor. Regula conform căreia agenții diplomatici trebuie să fie exceptați de la jurisdicția penală a fost respectată cu strictețe; Hurst afirmă că nu există precedent în care un agent diplomatic să fi fost supus, fără consimțământul său, jurisdicției penale a statului primitor. Conceptul de funcțiune – s-a spus – trasează și limitele imunității, ca atare, ori de câte ori funcția agentului diplomatic nu este pusă în cauză, dreptul intern își reia prerogativele. Sunt astfel considerate ca fiind compatibile cu imunitatea: folosirea forței față de agentul diplomatic care se dedă la acte criminale, intrarea în sediul misiunii în cazul în care șeful de misiune refuză să predea un criminal de drept comun etc. În doctrină se reproșează Convenției de codificare faptul că nu s-a pronunțat asupra posibilității pentru un magistrat local de a da o ordonanță judiciară cu privire la o persoană care se bucură de imunitate sau în ceea ce privește fixarea unui domiciliu separat soției unui diplomat. Una din formele imunității de jurisdicție este exceptarea de la regulile de poliție din statul acreditar, ordinele și regulamentele de poliție nelegându-l în nici un mod pe trimisul diplomatic. Prin imunitatea de jurisdicție de simplă poliție se înțelege că, în caz de violare a regulilor de poliție, nu este cazul să se ia măsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amendă sau aducându-l în fața unui organ care se ocupă de contravenții, ori să-l citeze în instanță). Această imunitate de simplă poliție rezultă din art.31 din Convenția de la Viena care menționează imunitatea de jurisdicție administrativă. Aceasta nu înseamnă trimisul diplomatic se poate comporta oricum, el fiind ținut să respecte legile și regulamentele de poliție, chiar dacă, în virtutea imunității de jurisdicție, îi este inaplicabilă sancțiunea legală; în plus, se așteaptă de la el ca să se conformeze în mod voluntar ordinelor și regulamentelor poliției locale, întrucât nu-l stânjenesc în exercitarea efectivă a misiunii sale și, pentru că respectarea lor prezintă importanță pentru ordinea și siguranța generală a statului. În cazul nerespectării repetate a acestor reguli de poliție, trimisul diplomatic nu poate fi pedepsit, însă statul acreditar poate cere rechemarea lui sau lua alte măsuri (M.A.E. se adresează misiunii pentru a lua măsuri disciplinare sau a cere rechemarea); aceasta nu-i afectează, însă, imunitatea sau inviolabilitatea sa personală.

IV.3.4.2. Imunitatea de jurisdicție civilă

Imunitatea de jurisdicție civilă a statului acreditar este, într-un anumit sens, privilegiul cel mai important de care se bucură un organ diplomatic, datorită numărului mare de situații în care agentul diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, în condițiile în care această imunitate îi este necesară pentru a-i permite să-și îndeplinească în mod nestingherit funcțiile; imunitatea de jurisdicție civilă este, sub acest aspect, foarte largă. Regula imunității de la jurisdicția civilă impune obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cauzele civile în care agentul diplomatic ar figura ca pârât. Nici o acțiune civilă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu poate fi intentată împotriva lui în fața instanțelor civile ale statului acreditar; nu poate fi arestat pentru datorii, iar mobilierul, autoturismele și alte bunuri care îi aparțin nu-i pot fi luate pentru datorii; nu poate fi împiedicat să părăsească țara pentru că nu și-a plătit datoriile. Principiul imunității de jurisdicție civilă a fost de multă vreme consacrat de majoritatea jurisprudenței tribunalelor naționale și chiar de anumite convenții sau acorduri internaționale. În literatură, imunitatea de jurisdicție civilă este înfățișată ca o consecință a regulii antice potrivit căreia agentul diplomatic își păstrează în continuu domiciliul său de origine, care este și locul unde trebuie să fie urmărit în materie civilă. De asemenea, s-a spus că, din punct de vedere istoric, imunitatea de jurisdicție civilă se deduce din inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, sau că este o consecință a principiului inviolabilității. Recunoașterea instituției imunității de jurisdicție civilă s-a produs ceva mai târziu și mai anevoios decât a imunității de jurisdicție penală, până în secolul al XVII-lea, tribunalele pretinzând să supună pe diplomații străini jurisdicției lor; abia în secolul următor principiul a ajuns să se contureze în practica statelor și aceasta deoarece, în vreme ce decizia inițierii unei acțiuni penale era în largă măsură în mâinile autorităților publice, în cazul acțiunii civile declanșarea mecanismului judiciar depindea de cetățeanul de rând. La sfârșitul secolului al XVII-lea practica majorității statelor europene nu era încă favorabilă concedării acestei excepții de la jurisdicția civilă reprezentanților diplomatici străini. Prima manifestare a unei noi orientări o constituie celebrul edict promulgat în 9 septembrie 1679 din Statele Generale din Olanda în care se recunoștea imunitatea de jurisdicție civilă. A urmat apoi Legea promulgată de Regina Ana a Angliei (21 aprilie 1709) cu scopul de a salvgarda privilegiile ambasadorilor și a altor miniștri publici în statele străine – lege care a exercitat o profundă influență în domeniul relațiilor internaționale în materie diplomatică (Legea Ana este concepută formal ca o prevedere pur declarativă a dreptului internațional; unii autori consideră că această lege a apărut mai curând ca o anticipare decât ca o constatare a dreptului internațional în vigoare la acea perioadă). După decizia din 18 ianuarie 1940 a Curții Supreme de Casare (Secții Unite) în cauza de Meeus C. Forzano, jurisprudența italiană n-a manifestat nici un dubiu cât privește existența unei norme internaționale care cuprinde obligația statului acreditar de a acorda imunitatea de jurisdicție civilă reprezentanților diplomatici și pentru actele săvârșite de ie ca simple persoane private. Cât privește actele pentru care agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă, Pasquale Fiore distinge între actele săvârșite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în nume proprii, urmând ca imunitatea să fie acordată pentru actele din prima categorie și să-i fie negată pentru cea de-a doua. Distincția este însă greu de făcut și conduce la soluții greșite. Pe de altă parte, imunitatea de jurisdicție civilă, susținea Philippe Cahier – ar privi esențialmente actele vieții private ale agentului diplomatic și nu raporturile care se stabilesc în cadrul exercitării funcțiilor sale, pentru că în această situațiee el acționează în calitate de organ al statului de care depinde, actul neaparținând persoanei agentului diplomatic, ci statului străin. Totuși, distincția dintre actele îndeplinite de agentul diplomatic în exercitarea funcțiilor lui oficiale și cele referitoare la capacitatea sa privată ar conduce la negarea imunității agentului diplomatic, constituind, de altfel, o faltă ipoteză. În cazul în care agentul diplomatic acționează în calitatea sa oficială, aceste acte ar trebui să fie atribuite statului pe care-l reprezintă, iar răspunderea va fi a acestui stat, iar regulile dreptului internațional care se aplică sunt cele referitoare la imunitatea de jurisdicție a statului însuși, dacă prin ipoteză imunitatea de jurisdicție civilă pentru actele oficiale aparține statului acreditant, iar pentru actele private agentul diplomatic nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă, se ridică atunci problema dacă mai subzistă imunitățile despre care vorbește Convenția de la Viena. Caracterul imunității de la jurisdicția civilă este foarte controversat, opiniile exprimate în materie fiindd diferite: imunitate de jurisdicție absolută, imunitate de jurisdicție limitată la actele funcțiunii sau imunitatea de jurisdicție absolută atenuată de unele excepții. Unii autori sunt de părere că extinderea imunității de la jurisdicția civilă la toate actele agentului diplomatic nu ar fi impusă de dreptul internațional și, ca atare, ar exista două posibilități de a rezolva problema: fie prin analogie cu tratamentul imunității de jurisdicție a statelor, unde se distinge între acte iure imperii și acte iure gestionis, fie prin acceptarea argumentului că un agent diplomatic poate, printr-o procedură legală, să fie împiedicat a-și exercita funcțiile sale oficiale, dar, aceasta este o problemă esențialmente politică și nu logică. Alți autori au pledat pentru distincția între cazul imunității absolute de jurisdicție și cazul imunității acordate numai în legătură cu actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale, în practica unor instanțe, s-a mers cu distincția până și la natura actului oficial. În cauza Mariani v. Adel el Labban e Pieruci, instanța italiană a refuzat imunitatea de jurisdicția unui atașat comercial pe motiv că acesta – ca și atașatul militar – este considerat organ tehnic al ambasadei, iar diferența dintre funcția lor și cea a agenților diplomatici propriu-ziși este esențială. Acceptarea uneia sau alteia dintre teorii ar putea să apară ca un nonsens, pentru că imunitatea ca atare se acordă tocmai în considerația funcției oficiale, astfel că o comparare a situațiilor nu ar avea relevanță. Cu toate acestea, ipotezele sunt distincte, sub raportul conținutului, a categoriilor de persoane pe care le vizează și a duratei lor. În prima ipoteză este vorba despre o imunitate de jurisdicție absolută – scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar operând stât pentru actele oficiale, cât și pentru cele de natură privată, la cea de-a doua ipoteză este vorba de o imunitate relativă, parțială și funcțională, limitată la actele funcției. Imunitatea de jurisdicție cu privire la actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale din prima ipoteză este implicată și apare ca o consecință dedusă din imunitatea de jurisdicție absolută, cea din a doua ipoteză este expresă, directă și specific intitulată. În ceea ce privește substanța lor – imunitatea de jurisdicție absolută este o categorie care evocă neaplicarea doar a jurisdicției statului primitor, în vreme ce în cazul imunității cu privire la actele îndeplinite în exercitarea îndatoririlor oficiale, persoana respectivă se bucură nu numai de imunitatea de la procedurile instanțelor, ci și de la obligațiile prevăzute de dreptul statului primitor (exceptarea atât de la jurisdicție, cât și de la lege). Și categoriile beneficiarilor sunt diferite. În prima categorie intră agenții diplomatici pentru că ei sunt beneficiari ai unei imunități juridice complete, în cea de-a doua categorie intră membrii personalului tehnic-administrativ a căror imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă nu se întinde asupra actelor îndeplinite în afara îndatoririlor lor, membrii personalului de serviciu și agenții diplomatici care sunt cetățeni sau au reședința permanentă pe teritoriul statului acreditar. Deși imunitatea de jurisdicție durează, în principiu, numai atâta timp cât agentul diplomatic ocupă postul său și încetează odată cu plecarea lui, imunitatea în legătură cu actele oficiale nu este supusă la o asemenea limitare în timp. Așadar, prezintă interes să se stabilească dacă un act a fost îndeplinit în exercitarea funcțiilor oficiale, pentru că numai în acest caz, instanței statului acreditar nu-i mai revine calitatea de a se ocupa de cauză.

Există însă o serie de dificultăți, atât în ceea ce privește modul în care s-ar cuveni să fie administrată dovada cu privire la caracterul oficial al actului, cât și în ce privește întinderea imunității acordate. Distincția între actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în calitate privată este în practică greu de făcut. Dacă distincția ar face-o misiunea, există riscul ca agentul să fie acoperit în toate cazurile. Dacă ar face-o tribunalele, s-ar putea ajunge la abuzuri. Experiența arată că distincția între actele oficiale și actele private, care stă la baza imunității de jurisdicție a funcționarilor internaționali, a constituit o sursă de dificultăți constantă, precum și de neînțelegeri între statul de sediu și organizația internațională în cauză.

În numeroase decizii de speță date de instanțe din Marea Britanie, Franța, Elveția și Italia, s-a menționat că nu este cazul să se facă asemenea distincții; în legislația multor state această imunitate de la jurisdicția civilă a agenților diplomatici se acordă fără a se face distincție între actele oficiale și cele private. În ceea ce privește practica statelor și deciziilor instanțelor naționale, regula exceptării de la jurisdicția civilă a reprezentanților diplomatici străini pare să se bazeze pe aplicarea și punerea în vigoare a regulii nescrise de drept internațional, dar, în unele țări, aceste reguli au fost puse pe o bază statutară, prin legile pe care le-au edictat sau convențiile pe care le-au încheiat, cum ar fi Convenția panamericană din 1928.

Această imunitate de jurisdicție civilă care nu distinge între actele oficiale și cele private – a fost recunoscută și în lucrările Națiunilor Unite în materie de codificare a dreptului internațional, de Institutul de Drept Internațional în 1895 și în 1929 în proiectul de la Harvard Law School, precum și prin Convenția de la Viena, art. 31 prevede: "….el se bucură de asemenea de imunitatea de la jurisdicția sa civilă și administrativă". Există și o a treia posibilitate a imunității de jurisdicție civilă absolută căreia să i se aducă anumite limitări prin excepțiile ce s-au prevăzut, excepții care nu-i schimbă însă caracterul de imunitate absolută. La această soluție s-a oprit atât majoritatea covârșitoare a autorilor, cât și Convenția de la Viena, care a înscris principiul imunității absolute de jurisdicție civilă, însă a stipulat unele categorii de acte cu privire la care imunitatea nu se mai aplică. În același sens este și soluția dată în cauza Magdalena Steam Navigation Co. C. MArtin (Francisc Deak, Classification, privileges et immunites des agents diplomatiques RDILC, 1928, p.524). În Elveția, o decizie a Tribunalului Federal din 1922 a admis că nu este cazul să se facă distincție între actele oficiale și cele private, iar în Regulile din 1927, aplicate de Departamentul Politic Federal în materie de imunități și privilegii diplomatice și consulare se prevede că "imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici este absolută și se întinde, de asemenea, și asupra actelor vieții lor private".

Comisia de Drept Internațional în proiectul pregătit pentru codificare a recomandat ca execeptarea de la jurisdicția civilă să fie supusă anumitor derogări și anume, ca imunitatea să nu acopere acțiunile reale (in rem) privind proprietatea privată imobiliară a diplomatului situată pe teritoriul statului primitor, acțiunile privind o succesiune în care agentul diplomatic este implicat ca executor, administrator, moștenitor sau legatar și procesele referitoare la o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic în statul primitor sau în afara funcțiilor sale oficiale. Dacă în ceea ce privește prima excepție este greu să ai îndoieli, în principiu, situația este întrucâtva diferită în ce privește cea de-a doua și a treia excepție, pentru că nu se poate spune că acestea au fost recunoscute până acum în baza dreptului internațional sau a practicii statelor, iar Comisia de Drept Internațional le-a inclus în proiectul de articole în baza a ceea ce a fost descris ca fiind dezvoltarea progresivă a dreptului internațional. Astfel, excepția de la imunitatea de jurisdicție civilă în cazul acțiunilor privind succesiunile în care reprezentantul diplomatic figurează ca executor testamentar, erede sau legatar – excepție consacrată. În art.31 din Convenția de la Viena a fost viu contestată. Cât privește cea de-a treia excepție – afacerile și activitățile profesionale – este evident că activitățile de acest gen sunt cu totul în contradicție cu poziția unui agent diplomatic. Totuși, unii autori și unele decizii ale instanțelor sunt de părere că agentul diplomatic trebuie să beneficieze de imunitatea de jurisdicție civilă, chiar dacă s-ar angaja în tranzacții comerciale în statul în care este acreditat. Totuși, Comisia de Drept Internațional s-a oprit la opinia că persoanele cu care un agent diplomatic a avut relații comerciale sau profesionale nu pot fi private de recursurile lor normale. Convenția de la Viena din 1961 conformă principiul general al imunității de la jurisdicția civilă și administrativă, dar îl adoptă în forma restrictivă recomandată de Comisia de Drept Internațional. Ea nu acceptă distincții între acta iure imperii și acta iure gestionis, ci se oprește la principiul imunității de jurisdicție civilă absolută căreia îi aduce anumite atenuări, pentru a-l face mai rezonabil și mai temeinic. Prima excepție, cea privind acțiunile imobiliare decurge din principiul suveranității statelor în materie, justificându-se prin ideea că această calitate de proprietar funciar nu are nici un fel de legătură cu caracterul reprezentativ al ambasadorului, iar procedurile privind imobilul nu riscă să aducă atingere independenței sale. Proprietatea imobiliară situată pe teritoriul statului acreditar este deținută de agent cu titlu privat și nu în numele statului acreditant pentru scopurile misiunii. Dacă această proprietate privată este și reședința agentului diplomatic, nu poate fi întreprinsă nici o măsură de executare care ar încălca inviolabilitatea sa. În ceea ce privește a doua excepție, există suficiente temeiuri pentru ca agentul diplomatic să nu se bucure de imunitate față de acțiunile referitoare la succesiune – în care el apare ca persoană privată pe motiv că, dacă o persoană ar dori să se conteste drepturile succesorale ale unui agent diplomatic, iar acesta ar refuza să renunțe la imunitate, aceasta rămâne fără nici un remediu legal. Referitor la excepția privind activitățile comerciale și lucrative. Convenția de la Viena din 1961 a stipulat că nici un agent diplomatic nu poate desfășura o activitate comercială sau lucrativă în afara funcțiilor sale oficiale. Există o dublă rațiune pentru această excepție: prohibirea activității comerciale și lucrative are în vedere pe agenții diplomatici nu și pe ceilalți membri ai personalului misiunii sau familiile lor, pentru că numai ei au imunitatea absolută de jurisdicție; în al doilea rând, statul acreditar poate să nu mențină prohibirea de la activități nediplomatice în anumite împrejurări speciale, fiind vorba despre o vocație sau un talent special pe care îl are sau despre o activitate cu durată limitată, agentul ar putea să profite în mod abuziv de situația privilegiată. Comisia de Drept Internațional, la propunerea profesorului Verdross a ratificat această practică, iar Convenția de la Viena a aprobat textul art. 31, pct.1, lit.c, care statuează că imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic nu se aplică în cazul în care este vorba "de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale". O altă excepție o reprezintă ipoteza în care un agent diplomatic intentează el însuși o acțiune în justiție, ipoteza consacrată în legislația unor state și în jurisprudența germană, americană, engleză și recunoscută în unanimitate de doctrină. Este mai curând o renunțare la imunitatea de jurisdicție. Persoanele care au imunitate de jurisdicție cu privire la acțiunile civile beneficiază de această imunitate în ideea de a nu fi stânjenite în exercitarea liberă a îndatoririlor lor, dar acest beneficiu nu implică și negarea accesului la instanțele statului acreditar, pentru a iniția o acțiune judiciară. Convenția de la Viena în art.32, pct.3, prevede: "Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de umunitate de jurisdicție față de nici o cerere reconvențională direct legată de cererea principală". Pentru a avea o imagine și mai exactă a reglementării cuprinse în Convenția de la Viena în materia excepțiilor la imunitatea de la jurisdicția civilă, ar trebui ca, în afară de prevederile art.31, al.1, să fie menționate și cele ale art.47 în care se stipulează că statele ăși pot acorda în mod reciproc, pe bază cutumiară sau de acord, un tratament mai favorabil decât cel pe care-l prevede Convenția. Este relevantă practica statelor, pentru că legile naționale ale unor state lasă deschisă posibilitatea acordării, în condiții de reciprocitate, a imunității de jurisdicție civilă absolută.

Bunurile pe care agentul diplomatic le posedă în numele său sau în numele misiunii, fiind necesare îndeplinirii misiunii sale, nu pot face obiectul nici unei misiuni de sechestrare judiciară sau administrativă. Chiar dacă un agent diplomatic ar renunța la imunitate4 și s-ar pune sub jurisdicția locală, nu este suficient pentru a autoriza instanțele sau autoritățile executive să procedeze la executarea unei hotărâri dată împotriva lui în afară de renunțarea la imunitatea de jurisdicție trebuie să existe și o renunțare separată la imunitatea de executare. Există o dublă rațiune pentru această soluție: mai întâi, procedurile de executare sunt privite în multe țări ca fiind separate de procesul prin care s-a obținut hotărârea ce se caută a fi pusă în executare; în al doilea rând, executarea unei hotărâri judiciare sau administrative poate afecta imunitățile unui agent diplomatic într-o măsură mult mai mare și în domenii mult mai sensibile decât o rațiune în justiție (inviolabilitatea persoanei și a reședinței sale sunt ipoteze în care îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin ar fi mult mai grav compromisă). Această opinie a fost în mod consecvent acceptată de instanțele naționale și îmbrățișată de Comisia de Drept Internațional – fiind încorporată în Convenția de la Viena din 1961 care în art.32, pct.4 stipulează că "Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă". Cu toate acestea, era greu de susținut imunitatea de executare cu privire la actele pentru care se admisese excepția imunității de la jurisdicția civilă. Pentru a ține seama de aceste soluții, dar și pentru a întări principiul imunității însăși, în art.31, pct.3, se prevede că: "Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic, în afară de cazurile prevpzute la lit. a, b, c, de la pct.1 din prezentul articol și numai dacă executareaa poate avea loc fără a se aduce o atingere inviolabilității persoanei sale sau a locuinței sale". Sfera actelor pentru care se recunoaște imunitatea de la jurisdicție, sfera primelor excede pe a ultimelor pentru că regula imunității de executare se aplică atât cu privire la acțiunile pentru care există imunitate de jurisdicție, aât și pentru cele care nu există, în măsura în care executarea ar aduce o atingere inviolabilității. În ceea ce privește pct.4 al art.32 din Convenția de la Viena, Mexicul și Marocul au adus amendamente în sensul că nu ar mai fi necesară o renunțare distinctă la imunitatea de executare. Aceste amendamente au fost respinse; este necesară menținerea acestei distincții între renunțarea la imunitate și imunitatea de executare, deoarece distincția este conformă unei tradiții vechi din numeroase țări; executarea unei hotărâri contra unui diplomat este o chestiune delicată care poate provoca incidente internaționale, renunțarea trebuind interpretată restrictiv, iar efectul ei limitat la acțiunea propriu-zisă, o renunțare expresă distinctă este necesară pentru măsurile de executare. Ipoteza executării hotărârii obținute printr-o acțiune reconvențională nu intră în categoria sus-menționată. În acest caz poate fi invocată imunitatea de executare, întrucât acțiunea reconvențională se plasează în cadrul regulii care afirmă renunțarea.

IV.3.4.3. Modul în care este invocată imunitatea

Instanța în fața căreia un agent diplomatic este adus pentru violarea unei legi sau este chemat în judecată civilă are o dublă sarcină să aprecieze dacă persoana, pretinzând a fi titulara beneficiului imunității de jurisdicție, este într-adevăr îndreptățită la acest beneficiu, iar apoi să se pronunțe cu privire la consecințele legale ale acestei constatări. În unele țări, instanța nu procedează din oficiu, ci trebuie ca titularul să invoce această imunitate, pentru că instanța nu este în măsură să cunoască situația și nu poate declara din proprie inițiativă că nu are jurisdicție, ci trebuie să i se ridice această problemă. În alte țări (Franța), deoarece imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic este considerată ca un principiu care vizează ordinea publică, excepția trebuie declarată de instanța sesizată. Dacă înainte i se cerea diplomatului să-și dovedească în fața instanței, în ultima vreme s-a apreciat că această practică nu este corespunzătoare pentru că, pe de o parte, pare straniu să se ceară unui agent diplomatic să dovedească în fața instanței că este îndreptățit la imunitate, când el invocă exceptarea de la jurisdicția chiar a acelei instanțe iar, pe de altă parte, procedura fiecărei instanțe are o anumită dovadă formală referitor la faptul că persoana aparține unei clase îndreptățite la exceptareaa de la jurisdicția instanței. Practica generală este că instanța apelează la avizul organului executiv, atât pentru că acesta este în măsură să cunoască situația, cât și pentru motivul că, în acest fel, menține o măsură unitară în contractele externe pe care fiecare stat le are. Atât în practica lui Common Law, cât și în practica din alte state, certificatul care emană de la M.A.E. are valoarea unei declarații a executivului prin care atestă fapte pe care este competent să le cunoască și anume, poziția oficială a persoanei respective, cât și alte probleme importante cum ar fi aceea dacă guvernul statului acreditar a recunoscut sau continuă să recunoască statutul oficial al persoanei respective. Această practică este de dorit sub aspect politic, practic însă este criticabilă din considerentele de principiu ale dreptului și justiției în general, întrucât actele executive în luarea deciziilor nu sunt niciodată publice și temeiniciaa lor rămâne îndoielnică. Examinând practica instanțelor dintr-un număr de țări (Marea Britanie, S.U.A., țările europene continentale, țările Americii Latine), rezultă că metoda pe care un agent diplomatic trebuie să o adopte în ipoteza în care se pune problema de a invoca imunitatea de jurisdicție nu este unitară, iar dovada pe care instanțele o cer în sprijinul cererii variază, de asemenea, de la o țară la alta – potrivit legii și practicii acestora. În cazul în care instanța constă existența imunității de jurisdicție, cel care are de valorificat un drept împotriva unei asemenea persoane are posibilitatea să se adreseze instanțelor statului acreditant. Această modalitate implică, însă, și unele disfuncții, statul trimițător nu este ținut de vreo obligație internațională să-și exercite jurisdicția în cazurile care privesc pe diplomații săi și este greu de conceput că un guvern ar admite acest lucru, mai ales dacă diplomatul se află la post. Exceptarea agentului diplomatic de la jurisdicția statului acreditar prezintă unele inconveniente pentru ceilalți subiecți de drept care s-ar afla într-un raport juridic cu el, pentru că nu ar avea căi de valorificare în justiție a dreptului lor. Pentru aceasta există căi de remediere care, într-o anumită măsură, pot reduce din invonveniente:

– deși calitatea de beneficiar impiedică inițierea unei proceduri pe teritoriul statului acreditar, nu se exclude totuși posibilitatea ca procedura să aibă loc în statul acreditant;

– procedura poate avea loc și în statul acreditar, după ce persoana respectivă a încetat să mai aibă calitatea de agent diplomatic care atrăgea și beneficiul imunității de jurisdicție;

– statul acreditant poate autoriza renunțarea la imunitatea de jurisdicție de care se bucură agentul diplomatic respectiv.

În S.U.A., instanțele au acceptat opinia că răspunsul executivului în materii privind relațiile internaționale este concludent (procurorul prezintă în instanță o "sugestie" la cererea Departamentului de Stat, iar această sugestie este privită de instanță ca fiind obligatorie, atât în fapt, cât și în drept), în țările europene unele instanțe nu cer mereu infirmații de la executiv sau nu se consideră legate de certificatul eliberat de organele executive, altele nu țin seama de faptul că numele persoanei respective se află pe lista diplomatică pregătită de M.A.E. (Elveția); în alte țări, practica generală a instanțelor este de a se adresa executivului pentru informații (Franța), la fel în Austria, în Grecia practica este ca persoana în cauză să obțină ea însăși certificatul M.A.E. care să conforme statutul ei diplomatic.

În mod neîndoielnic, agentul diplomatic rămâne ținut de obligația morală de a lăsa nesoluționate datoriile sale, statul acreditar poate recurge la măsura extremă, declarându-l pe agentul diplomatic "persona non grata". În ce privește valorificarea pretenției pe cale extrajudiciară, una din posibilități ar fi să se adreseze agentului diplomatic, în scris sau în mod direct, pentru a obține reparație; dacă nu va obține satisfacție, atunci se poate adresa șefului de misiune; în sfârșit, se poate adresa M.A.E. care nu este obligat să acționeze, ci se va pronunța în funcție de interesele politice. Dacă demersurile diplomatice nu dau rezultat, statul primitor poate să declare "persona non grata" pe membrul personalului misiunii diplomatice respective. În unele țări, avându-se în vedere numărul mare de accidente de circulație, agenților diplomatici li se cere să se asigure pentru terți astfel ca pretențiile care s-ar ridica în legătură cu aceste accidente să poate fi îndreptate împotriva societăților de asigurare și să nu fie blocate prin invocarea imunității de jurisdicție. La Conferința de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic a fost adoptată și inclusă în Actul final o rezoluție prin care se vine în ajutorul cetățenilor statului acreditar, recomandând statului acreditant să renunțe la imunitatea diplomatică în ce privește reclamațiile civile sau a depune toate eforturile pentru a obține reglementarea echitabilă a litigiului.

IV.4. Ridicarea și renunțarea la imunitate

IV.4.1. Ridicarea imunității de jurisdicție

În cazul unei reclamații împotriva unui agent diplomatic procedeul cel mai lesnicios la care adesea se apelează este ca persoana în cauză să se adreseze M.A.E. al statului acreditar care, dacă găsește plângerea întemeiată, se va adresa misiunii diplomatice al cărei membru este agentul diplomatic sau guvernului statului acreditant în caz că plângerea vizează pe șeful misiunii, în intenția de a se ajunge la o soluționare a plângerii pe cale amiabilă, dacă aceste demersuri nu dau rezultate se poate cere statului acreditant ridicarea imunității de jurisdicție de care se bucură agentul diplomatic. Cererea de ridicare a imunității se adresează M.A.E. al statului acreditar, iar statul acreditant poate da curs cererii procedând la ridicarea acestui beneficiu, instanțele locale devenind competente. Dacă este vorba despre o faptă penală, de regulă, statul acreditant nu refuză ridicarea imunității, dar este reticent când este vorba despre o acțiune civilă. Nici comisia de drept internațional și nici Convenția de la Viena nu au accentuat pe principiul obligației statelor de a ridica imunitatea agenților lor diplomatici atunci când această măsură nu ar fi de natură să împiedice îndeplinirea funcțiilor lor. Art.32, pct.1 din Convenție prevedea doar principiul renunțării, dar s-a considerat că nu vine în întâmpinarea preocupărilor exprimate. Conferința a aprobat Rezoluția prin care se făcea recomandarea ca statul acreditant să renunțe la imunitatea membrilor misiunii diplomatice în ceea ce privește acțiunile civile intentate de persoane în statul acreditar atunci când o poate face fără ca aceasta să stânjenească îndeplinirea funcțiilor misiunii, iar atunci când nu renunță la imunitate, statul acreditant să depună toate eforturile pentru a obține o soluționare echitabilă a litigiului. Această Rezoluție nu este considerată satisfăcătoare pentru că nu constituie un deziderat și nu leagă cu nimic statele.

IV.4.2. Renunțarea la imunitate

Agenții diplomatici beneficiază de imunitate de la jurisdicția penală, civilă și administrativă a statului acreditar, dar se admite și posibilitatea renunțării la acest drept, agentul diplomatic acceptând să fie chemat în fața instanțelor. Renunțarea la imunitate poate să apară uneori necesară întrucât existența imunităților ar deveni cu totul supărătoare dacă beneficiarii ei ar face uz în mod abuziv de ea; există și cazuri când renunțarea la imunități constituie ieșirea dintr-o situație delicată și sunt menajate, în ultimă instanță, relațiile dintre statele în cauză. Atât practica constantă a statelor, cât și doctrina internațională, recunosc posibilitatea pentru statul acreditant de a renunța la imunitatea de jurisdicție a propriului său trimis diplomatic.

Agentul diplomatic nu poate să renunțe el însuși la imunitate fără permisiunea guvernului său și nici nu poate obiecta dacă guvernul său decide să renunțe la imunitate, pentru că această imunitate nu-i este acordată în interesul său personal, ci exclusiv în interesul statului acreditant. Convenția de la Viena a dat expresie acestui principiu în art.32 în care a menționar că statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție, în sensul că aceasta este recunoscută agentului diplomatic în virtutea funcției, deci în interesul statului acreditant, prin urmare, tot acesta poate lua decizia de renunțare la imunitatea agentului său. În doctrină s-a susținut și un punct de vedere contrar, considerându-se că și agenții diplomatici pot renunța la imunitate. Astfel, Cavare a arătat că imunitatea există pentru a crea condiții mai lesnicioase pentru agentul diplomatic și pentru a-i lăsa întreaga independență, dar rațiunea sa de a fi dispare din moment ce agentul diplomatic însuși apreciază că nu mai are nevoie să se prevaleze de ea. Ținând cont de prevederile Convenției de la Viena, posibilitatea ca agentul diplomatic să renunțe la imunitatea de jurisdicție nu ar trebui exclusă total. Nu există rezerve în ceea ce privește poziția de titular a statului acreditant și aceea de terț beneficiar a agentului diplomatic. Dar, textul Convenției de la Viena nu oferă un argument indubitabil cu privire la excluderea posibilității renunțării la imunitatea de jurisdicție de către agentul diplomatic. Dacă rolul art.32 a fost să statueze, în principiu, dreptul statului acreditant de a renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților săi diplomatici și să reglementeze procedura acestei renunțări, înseamnă că ipoteza renunțării de către agentul diplomatic nu a fost reglementată, astfel că se va apela la regulile existente în dreptul cutumiar. În cazul imunităților s-ar putea raționa ca și în acela al privilegiilor (lipsa din Convenție a unui text cu privire la privilegii nu înseamnă că nu se poate renunța la acest avantaj). Renunțarea se poate face expres și chiar tacit (renunțarea va putea rezulta din aceea că pârâtul nu opune imunitatea sau că apare el însuși ca reclamant), dar trebuie să fie certă și nu ambiguă.

Comisia de Drept Internațional recomandă ca renunțarea în procedură penală să fie expresă, iar în procedură civilă și administrativă poate fi expresă sau tacită, tribunalul putând deduce din conduita agentului o renunțare valabilă. Acest punct de vedere a fost criticat de unele guverne în observațiile lor la Proiectul de articole, iar la Convenția de la Viena, Polonia a prezentat un amendament propunând ca renunțarea la imunitate să fie întotdeauna expresă. Amendamentul a fost aprobat și textul definitiv al art.32 este:

1. Statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art.37.

2. Renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă.

Facultatea de a renunța la imunitate aparține guvernului, deci instanțele vor controla dacă, atunci când renunță la imunitate, diplomatul obținuse, în prealabil, autorizația statului acreditant, în caz contrar, statul acreditant va putea dezavua pe agentul său diplomatic și reclama imunitatea de jurisdicție negată. Instanța are obligația de a insista pentru ca să i se facă comunicarea cuvenită de către șeful de misiune în ceea ce privește renunțarea la imunitatea diplomatului respectiv, înainte de a proceda la audiere sau urmărire. În situația când însuși șeful misiunii, în calitate de reprezentant al guvernului său, comunică renunțarea la imunitate, instanțele statului primitor trebuie să o accepte ca pe o declarație a statului trimițător. Instanța nu are a cerceta dacă șeful de misiune a primit sau nu aprobarea guvernului său, ci trebuie să ia declarația ca atare – consimțământul guvernului fiind prezumat dacă șeful de misiune comunică renunțarea. Rămâne indiscutabil faptul că agentul diplomatic care intentează el însuși o acțiune în fața instanțelor statului primitor este considerat prin aceasta că a renunțat la imunitate și s-a supus acestei jurisdicții. Convenția de la Viena prevede, în art.32, al.3: "Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicție în virtutea art.37 angajează o procedură, nu mai este admisibil să invoce imunitatea de jurisdicție față de oricare cerere reconvențională în mod direct legată de cererea principală". Însă, Convenția nu rezolvă problema de a se ști dacă agentul diplomatic ar trebui să ceară guvernului său aprobarea petru introducerea unei acțiuni în justiție. Comisia de Drept Internațional a discutat puțin această problemă, dar nu rezultă să se fi oprit asupra unei soluții. Conform practicii anterioare nu se poate admite totuși că, consimțământul statului este prezumat și că tribunalul nu trebuie să se ocupe de aceasta; această soluție ar permite agentului diplomatic să aibă recurs la justiția locală. În ceea ce privește natura juridică și efectele renunțării, se consideră că odată ce a avut loc renunțarea la imunitatea de jurisdicție acest act este irevocabil și, prin urmare, imunitatea nu mai poate fi invocată într-un stadiu ulterior procesului. Dar, practica internațională nu este uniformă. În cazul în care un beneficiar al imunității de jurisdicție, după ce a renunțat la imunitatea de jurisdicție penală a fost numit într-un post diplomatic, procedura se oprește. Regula nu se aplică, totuși, în cazul unor proceduri civile. Probleme deosebite se ridică în cazul în care agentul diplomatic a angajat o procedură, iar actul lui a fost considerat ca suficient de doveditor cât privește intenția de renunțare la beneficiul imunității. S-a spus că autorizația este o chestiune internă care privește relațiile dintre diplomat și statul acreditant și că renunțarea agentului diplomatic trebuie să fie prezumată ca fiind făcută cu consimțământul guvernului său. Dar, practica internațională s-a orientat în sensul de a cere, mai ales, în domeniul penal, consimțământul expres al guvernului. Este cazul unui însărcinat cu afaceri în Belgia care a renunțat la imunitatea de jurisdicție a fiului său, când autoritățile belgiene nu au procedat la arestare decât după ce au primit autorizația guvernului statului acreditant. Actul renunțării trebuie văzut ca temei al competenței instanțelor locale, care își exercita jurisdicția ca urmare a faptului că obstacolul procedural a dispărut. Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru scopurile judecătorești nu se extinde și la executare, pentru aceasta trebuie să existe o renunțare separată. Art.31, pct.3 reglementează imunitatea de executare distinct de imunitatea de jurisdicție, deci regimul de renunțare la imunitatea de executare nu este același cu cel prevăzut pentru jurisdicție.

CAPITOLUL V

INVIOLABILITATI DIPLOMATICE

V.1. Noțiunea de inviolabilitate. Prezentarea

"inviolabilităților" conform Convenției de la Viena din anul 1961

Inviolabilitatea, denumită și "imunitate de constrângere", constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic, fiind cunoscută încă din antichitate. Noțiunea de "inviolabilitate" are două înțelesuri: în sens larg este echivalentă cu "imunitatea", iar în sens restrâns desemnează acel tratament la care este îndreptățit agentul diplomatic, statul acreditar fiind răspunzător față de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecții a persoanei agentului diplomatic și a persoanei față de acele de autoritate, de violențe sau de insulte. Convenția de la Viena a adoptat sensul cel mai general și, totodată, cel mai corect pe care îl are această noțiune, nemaifăcând confuzie între imunitatea de jurisdicție și inviolabilitate. Pentru a asigura o securitate apropiată persoanelor îndrituite la o protecție internațională specială, în anul 1973 s-a adoptat Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecție internațională specială, în același context plasându-se și Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. cu privire la "Examinarea măsurilor eficace vizând întărirea protecției și securității misiunilor și reprezentanților diplomatici și consulari". Existența în legislația statului acreditar a unor dispoziții legale cuprinzând sancțiuni speciale pentru fapte de încălcare a inviolabilităților diplomatice, ar eșua din punct de vedere legal îndeplinirea de către statul în cauză a obligației de protecție a reprezentanților diplomatici. Într-o serie de state ca Guatemala, Cuba, Norvegia, Egipt, Brazilia, Argentina, Elveția, există asemenea prevederi legale, iar ca expresie a respectării dreptului internațional și a principiului imunității diplomatice, România a adoptat în legislația sa penală (art.171 Cod Penal) o dispoziție potrivit căreia calitatea de reprezentant al unui stat străin constituie o circumstanță agravantă a infracțiunilor contra vieții, integrității corporale, sănătății, libertății.

V.2. Inviolabilitatea sediului misiunii și a reședinței private a agentului diplomatic

V.2.1. Inviolabilitatea sediului misiunii

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice presupune obligația statului acreditar de a nu permite funcționarilor și agenților săi pătrunderea și îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta localurilor misiunii, obligația specială de a lua măsurile care se impun pentru a proteja localurile împotriva pătrunderii sau producerii de daune din partea persoanelor particulare, precum și împiedicarea oricărui act care ar duce la tulburarea liniștii localurilor misiunii. Originea inviolabilității localurilor misiunii diplomatice este legată de un concept care astăzi este absolut depășit . extrateritorialitatea sediului diplomatic. De asemenea, inviolabilitatea misiunii diplomatice a fost și o consecință a inviolabilității persoanelor a șefului de misiune ("Act of Anne", legea S.U.A., Convenția de la Havana din 1928). În prezent, această inviolabilitate este un atribut al statului acreditant, pe motiv că localurile sunt folosite ca sediu al misiunii. Convenția de la Viena prevede în art.22:

"1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimțământul șefului misiunii.

"2. Statul acreditar are obligația specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniștii misiunii sau micșorarea demnității acesteia.

3. Localurile misiunii, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii".

Imobilul misiunii diplomatice se află, totuși, sub jurisdicția legislativă a statului acreditar; i se aplică legea locului (lex rei sitae), adică legea care reglementează contractul de închiriere, ca și tranzacțiile comerciale perfectate asupra sediului misiunii, inclusiv toate taxele referitoare la asemenea tranzacții. Obligația statului acreditar de a asigura inviolabilitatea misiunii diplomatice reprezintă mai mult decât o simplă obligație de non facere, are un caracter general, cuprinzător, activ, de efectivitate, statul primitor fiind ținut pe mai multe planuri, măsurile pe care le ia au un caracter special, depășesc îndatoririle generale de asigurare a ordinii publice.

Măsurile trebuie să fie complete, exhaustive și operatorii din punct de vedere al neutralizării factorilor provocatori, îndreptate în toate direcțiile și tinzând la asigurarea nu numai a apărării împotriva actelor de ingerință din partea persoanelor parrticulare, ci și la abținerea agenților săi de la acte care ar înfrânge inviolabilitatea.

Al doilea aspect al statului acreditar este de a acorda protecție localurilor misiunii: luarea unor măsuri de securitate din partea poliției statului acreditant; supravegherea, însă, se va efectua în anumite limite rezonabile. Conținutul inviolabilității rezidă în faptul că fără consimțământul șefului de misiune, nimeni – indiferent de calitate și sub nici un pretext – nu poate să pătrundă în incinta localurilor misiunii, să cauzeze daune bunurilor acestuia ori să-i împiedice activitatea și să-i tulbure liniștea. În incinta misiunii nu se va putea amâna vreo atenție ori notifica o chemare în fața instanței pentru o persoană care se găsește acolo, chiar dacă nu se bucură de privilegii diplomatice. Legislațiile unor țări prevăd că actele judiciare trebuie trimise pe cale diplomatică. Inviolabilitatea subzistă nu numai față de statul în care ființează misiunea diplomatică acreditată, dar și față de statul terț care s-ar întâmpla să exercite controlul asupra teritoriului acelui stat – puterea ocupantă. Dacă în condiții obișnuite trebuie asigurată de poliție doar o anumită supraveghere a localului misiunii, atunci când există indicii că vor avea loc manifestații, statul acreditar trebuie să întărească protecția de către poliție. În caz contrar, își angajează responsabilitatea sa internațională. La fel, în cazul în care autoritățile au date cu privire la unele acțiuni care se pun la cale împotriva localurilor misiunii – cum a fost cazul Legației Române la Berna. Această obligație de protecție a statului acreditar este dublă: pe de o parte, el trebuie să preîntâmpine orice agresiune în mod rezonabil previzibilă, iar, pe de altă parte, datorează o asistență rapidă a șefului misiunii pentru a-i permite să-și îndeplinească în mod liber funcțiile.

Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice are un caracter absolut, în nici o împrejurare nu se admite pătrunderea agenților statului acreditar în incinta misiunii, afară dacă există consimțământul în acest sens al șefului de misiune. S-a ridicat problema însă dacă acestei reguli n-ar trebui să i se aducă anumite limitări, mai ales în cazul în care membrii misiunii au abuzat în mod manifest și grav de inviolabilitate?

Tendința care prevalează în practică și doctrină este de a exclude orice excepție adusă normei generale. Prin cuprinderile pe care le are Convenția de la Viena a consacrat principiul inviolabilității absolute a localurilor misiunii diplomatice.

Din examinarea legislației statelor constatăm că majoritatea acestora prevăd inviolabilitatea fără nici o excepție; în unele statate (S.U.A.) se prevede posibilitatea de a pătrunde în localurile diplomatice în caz de incendiu sau calamitate, în alte legislații se prevede că judecătorul va trebui să ceară autorizația șefului de misiune, dar în caz de refuz sau dacă nu răspunde în 12 ore, decizia va aparține Ministerului de Justiție sau puterii executive. În cazul în care s-ar pune problema efectuării unor lucrări care implică folosirea terenului pe care se află clădirile misiunii, statul acreditant are numai o obligație morală și nu legală să coopereze cu statul acreditar.

Protecția localurilor misiunii diplomatice are în vedere imobilele sau părțile din imobile folosite pentru nevoile misiunii, terenul pe care sunt situate și care le înconjoară, alte dependințe, grădina, garajul și locul de parcare. Nu este relevant titlul de proprietate, ci afecțiunea pe care a primit-o clădirea. Inviolabilitatea începe în momentul în care imobilul este efectiv afectat scopului misiunii și durează până când imobilul nu mai este folosit pentru nevoile misiunii diplomatice; Convenția de la Viena cuprinde în art.45: "În caz de rupere a relațiilor diplomatice între dou[ state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar. Statul acreditar este ținut. chiar și în caz de conflict armat, să respecte și să protejeze localurile misiunii, precum și bunurile și arhivele sale". Această dispoziție vine să prelungească durata inviolabilității, însă aceasta nu ar mai putea fi pretinsă când cauza ruperii relațiilor diplomatice ar fi fost tocmai abuzul la această inviolabilitate din partea misiunii diplomatice respective. Art.41 al Convenției de la Viena impune ca localurile misiunii să nu fie folosite în alte scopuri decât pentru îndeplinirea funcțiilor misiunii. Ce se întâmplă dacă, cu încălcarea acestor obligații, localurile misiunii sunt o sursă de pericol public? O parte a teoriei dreptului diplomatic, bazată pe interpretarea art.31 al Chartei Națiunilor Unite, recunoaște dreptul statului acreditar de a pătrunde, în legitimă apărare, în localurile misiunii, atunci când există un pericol grav contra populației locale, când securitatea de stat e amenințată, cu condiția ca faptul să fie urgent și decizia să fie luată de puterea executivă a statului acreditar. Mulți autori, între care și doctor Ion M. Anghel susțin că inviolabilitatea este absolută și în aceste cazuri.

V.2.2. Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic

Inviolabilitatea sediului misiunii acoperă și pe aceea a reședinței statului șefului de misiune (ca urmare a faptului că, potrivit definiției, reședinței acestuia face parte din localurile misiunii) chiar a celorlalți agenți diplomatici, afară dacă reședința acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legație. Nu există nici o diferență pe plan practic între inviolabilitatea localurilor misiunii și aceea a locuințelor membrilor personalului diplomatic, iar gradul de inviolabilitate nu variază de la o categorie diplomatică la alta. Distincția ce s-ar putea enunța se limitează doar la fundamentarea lor juridică: în vreme ce inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice constituie o distinctă "formă a imunității de stat care se referă la o clădire folosită în scopuri guvernamentale", inviolabilitatea reședinței rămâne o consecință a statului diplomatic a celui care o ocupă, decurge din inviolabilitatea sa personală. În Convenția de la Viena, art.30, paragraful 1 prevede că: "Locuința particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeași ocrotire ca și misiunea".

Pentru ca autoritățile locale să fie ținute a asigura respectarea inviolabilității reședinței diplomatice, este nevoie ca această reședință să-i fie notificată în prealabil Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar. Norma inviolabilității reședinței agentului diplomatic are ca obiectiv exclusiv protecția persoanei agentului diplomatic. Protecția documentelor și a bunurilor care se află în localul misiunii sau la reședință decurge din inviolabilitatea de care acestea se bucură. De aceeași protecție se bucură și celelalte bunuri, indiferent unde s-ar afla, pentru că regula de drept internațional prevede că, în măsura în care este legat de funcțiile diplomatice, un bun beneficiază dee un regim de imunitate completă. Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate fi sechestrat sau percheziționat, iar în unele țări este exceptat chiar și de regulile de parcare, un cont bancar are același regim, deoarece nu se poate determina ușor ce proporție din cont este necesară pentru asigurarea funcțiilor diplomatice, cât și pentru asigurarea existenței sale demne. Nu există o regulă de drept internațional care să confere inviolabilitate tuturor bunurilor unui agent diplomatic, cu toate acestea nici nu s-ar putea susține că numai proprietatea care este deținută în virtutea funcției salese bucură de inviolabilitate, pentru că, așa cum s-a arătat încă pe timpul lui Grotius, pentru deplina securitate a unui ambasador "tot ceea ce-i aparține trebuie protejat de la orice constrângere". Documentele, corespondența și, cu unele excepții, proprietatea agenților diplomatici beneficiază dee inviolabilitate în baza art.30, paragraful 2. În Comentariul Comisiei de Drept Internațional se arată că proprietatea mobiliară respectivă este în primul rând cea din reședința privată a agentului, dar include și autoturismul, contul bancar, precum și alte bunuri necesare pentru folosința personală ori sunt esențiale pentru existența lui. Contul bancar nu este supus restricțiilor, sechestrului sau executării și, de asemenea, acțiunile pe care un agent diplomatic le deține. Este de menționat că regula inviolabilității bunurilor unui agent diplomatic întâlnește aceleași limite în cadrul cărora se află fixată și imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic însuși: acțiunile reale imobiliare și acțiunile privind succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar. Din principiul exceptării de la jurisdicția civilă a statului primitor rezultă că nici o notificare, fie judiciară, fie executorie nu poate fi îndreptată împotriva proprietății agentului diplomatic. Ca atare, instanța nu va emite un ordin pentru executarea sau sechestrarea bunurilor unui trimis, inclusiv autoturismul său, mobilierul casnic și alte bunuri de folosință personală. De asemenea, poliția sau autoritățile executive nu pot sechestra nici un articol aparținând unui diplomat, în cadrul îndeplinirii îndatoririlor lui de serviciu pe baza legilor locale. Comisia de Drept Internațional a înțeles că nu există nici un motiv să se acorde jurisdicție instanțelor locale în legătură cu proprietatea imobiliară privată a unui agent diplomatic în statul acreditar, afacerile sau activitățile sale personale și cazurile în care acționează ca executor sau administrator, dacă nu este posibil să se satisfacă hotărârea prin punerea ei în executare; era totuși important să se asigure ca inviolabilitatea persoanei sau reședinței sale să nu fie încălcată. De aceea a produs ca măsurile de executare să poată fi luate în legătură cu aceste acțiuni cu condiția ca ele să poată fi luate fără încălcarea inviolabilității persoanei diplomatului sau a reședinței sale.

V.3. Inviolabilitatea arhivelor, bunurilor misiunii diplomatice, a corespondenței, valizei și curierului diplomatic

V.3.1. Inviolabilitatea arhivelor

Asigurarea inviolabilității arhivelor prezintă o importanță deosebită pentru funcționarea unei misiuni diplomatice. Drepturile trimisului ar fi cu totul imperfecte și secretele sale divulgate dacă arhivele ar fi susceptibile a fi cercetate, confiscate ori i s-ar cere să fie produse în instanță. Inviolabilitate arhivelor se asigură prin însuși faptul că se află în incinta localurilor misiunii diplomatice – fapt care face ca, prin extindere, interdicția pătrunderii în aceste localuri să antreneze aplicarea acestui beneficiu și pentru ceea ce se află înăuntrul lor. Art. 24 al Convenției de la Viena prevede: "Arhivele și documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment și în orice lor s-ar afla". Se desprinde intenția de a înlătura orice îndoială că inviolabilitatea acestor obiecte este independentă de aceea a persoanei căreia îi pot fi încredințate sau de locul unde sunt ținute în mod normal. Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este absolută, nu poate fi încălcată în nici un caz și sub nici un pretext, ea supraviețuiește ruperii relațiilor diplomatice și chiar stării de război. Importanța asigurării confidențialității este așa de mare încât, de obicei, membrii misiunii procedează la distrugerea ei înainte de plecare. Simplul fapt al existenței arhivelor într-un edificiu, după ce misiunea diplomatică a încetat să funcționeze, continuă să imprime edificiul respectiv calitatea de sediu diplomatic – cu toate consecințele pe care această calitate le antrenează.

V.3.2. Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice

Art.22, al.3 din Convenția de la Viena din 1961 precizează: "mobilierul și celelalte obiecte care se găsesc în localurile misiunii diplomatice, precum și mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii". Iată câteva ipoteze de examinat. Pot autoritățile locale să percheziționeze un autoturism al unei misiuni diplomatice dacă se presupune că ar transporta obiecte nepermise? Art.36 al Convenției de la Viena prevede posibilitatea controlului bagajelor agentului diplomatic, dacă acesta este de acord, în cazul că există serioase motive să se presupună că ar conține obiecte interzise, chiar periculoase. Convenția nu spune nimic despre acest drept asupra autoturismelor diplomatice. Considerăm că forma imperativă a art.22 al.3 se impune. Nu pot fi urmărite și blocate nici conturile bancare ale unei misiuni diplomatice, întrucât acestea fac parte din mijloacele de îndeplinire a funcțiilor acesteia, ori, conform art.25 al Convenției de la Viena, statul acreditar are obligația specială de "a acorda toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcțiilor misiunii".

V.3.3. Inviolabilitatea corespondenței, valizei și curierului diplomatic

Corespondența diplomatică este separată de arhiva diplomatică; în Convenția cu privire la relațiile consulare din 1963, corespondența este componentă a noțiunii de "arhive consulare", ceea ce nu face convenția diplomatică. Inviolabilitatea corespondenței diplomatice este consacrată de art.27, paragraful 2 al Convenției de la Viena care mai precizează, în plus, că prin expresia "corespondență oficială" se înțelege întreaga corespondență referitoare la "misiune și funcțiile sale". Obligația statului acreditar de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice este distinctă de obligația de a asigura secretul ei. Obligația de neviolare înseamnă că statul acreditar nu are dreptul să intercepteze și nici să descifreze mesajele cifrate ale misiunii, dar nici de a viola valiza diplomatică care, potrivit art.27, paragraful 3

"nu trebuie să fie nici deschisă, nici reținută". Coletele diplomatice nu pot conține decât "documente diplomatice sau documente de uz oficial". Dar, cum practica o

arată, sunt colete de câte 300 kg, 500 kg de "documente diplomatice" într-o valiză diplomatică și nu de puține ori prin valiza diplomatică se transmit devize, produse interzise, stupefiante. Cu toate acestea, atât Comisia de Drept Internațional, cât și Conferința de la Viena au exclus orice posibilitate de a deschide valiza diplomatică dar, prin interdicția statului acreditar de a deschide sau reține valiza diplomatică nu s-a exclus posibilitatea ca, după un control radiologic care nu este interzis să nu se admită importul acesteia, dispunând trimiterea ei la expeditor.

Curierul diplomatic se bucură de inviolabilitate personală, dar nu și de imunitate de jurisdicție, ca agentul diplomatic; inviolabilitatea sa este numai personală, nu se extinde asupra bunurilor. Instituția curierului diplomatic este bine încetățenită în dreptul diplomatic, fiind reglementarea în patru dintre convențiile încheiate sub auspiciile O.N.U., precum și în numeroase tratate și convenții bilaterale – surselee ei fiind deci, în principal, convenționale. Cu toate acestea nici una dintre aceste convenții nu definește instituția "curierului diplomatic" și a altor curieri și nici nu precizează ce condiții trebuie să îndeplinească pentru a fi curier diplomatic. Totuși, practica nu are nici un fel de ezitare în a recunoaște și folosi curierul diplomatic. Pentru țările în curs de dezvoltare, o importanță deosebită o prezintă instituția curierului ad-hoc și a valizei neînsoțite, pentru că aceste țări nu-și pot permite să aibă curieri diplomatici profesioniști.

V.4. Inviolabilitatea personalului misiunii

V.4.1. Personalul oficial

Principala imunitate de care beneficiază agentului diplomatic este inviolabilitatea personală. Philippe Cahier constata, pe bună dreptate, că, "deși caracterul sacru al diplomatului a dispărut, nu este mai puțin adevărat că el nu-și poate îndeplini liber sarcinile, dacă trăiește sub amenințarea că va putea fi arestat". Cahier citează cazul ambasadorului rus Matveiev, arestat la Londra pentru neplata unor datorii. Regina Ana a trimis țarului un emisar special pentru a cere scuze și a

promulgat legea internă privind inviolabilitatea diplomaților străini. Așadar, temeiul inviolabilității nu poate fi altul decât asigurarea îndeplinirii funcțiilor oficiale, așa cum subliniază și Preambulul Convenției de la Viena din 1961. Potrivit art.29 al Convenției diplomatice: "Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detențiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine și ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale". Rezultă că inviolabilitatea privește două aspecte:

a) Interdicția autorităților statului acreditar de a exercita orice act de coercițiune asupra persoanei agentului diplomatic;

b) Obligația statului acreditar de a impune autorităților sale să trateze agentul diplomatic cu respectul cuvenit și să-i asigure respectul libertății, demnității etc., inclusiv ca acestea să nu fie lezate chiar de particulari.

Primul aspect care trebuie lămurit constă în limitele acestei inviolabilități. Problema se pune întrucât art.76 al Rezoluției Institutului de Drept Internațional, la sesiunea de la New York din anul 1929 interpretează inviolabilitatea ca fiind o interdicție de la orice constrângere cum ar fi arestarea, extrădarea, expulzarea. Cecil Hurst susținea că statele în legitimă apărare pot impune constrângerea pentru expulzarea unui diplomat care a acționat împotriva intereselor statului acreditar. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută; majoritatea statelor au consemnat această măsură în legislațiile lor interne. Comisia de Drept Internațional a precizat, însă, că acest drept este absolut, dar că statul acreditar poate lua măsuri "care să împiedice comiterea de crume sau delicte" și, continuăm noi, fără a dispune măsuri de limitare a libertății personale prin arest sau detențiune. Și, continuând ideea referitoare la dreptului statului de a expulza un diplomat, considerăm că, potrivit art.9 din Convenția diplomatică din 1961, misiunea unui agent diplomatic încetează dacă statul acreditar l-a declarat "persona non grata" și statul acreditant nu l-a rechemat într-un termen rezonabil acordat, potrivit art.39, paragraful 2 din Convenție, de către statul acreditar. Expulzarea, prin urmare, este interzisă "manu militari" atâta timp cât diplomatul este în funcție; ea este admisă când el a încetat a mai fi considerat că îndeplinește atribuțiile oficiale la misiunea diplomatică respectivă. Potrivit art.32 al Convenției de la Viena "statul acreditant poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art.37". Observăm că art.29 prevede inviolabilitatea, iar art.37, imunitatea. Rezultă că imunitatea personală a agentului diplomatic este absolută și nici chiar statul acreditant, care poate fi de acord cu o judecată a agentului său în statul acreditar; nu poate renunța la ea și să accepte ca acesta să fie arestat în statul acreditar. Care este situația bunurilor unui agent diplomatic? Desigur, corespondența diplomatului, bunurile sale mobile, salariul, conturile bancare etc. sunt tot atâtea mijloace de a asigura îndeplinirea funcțiilor sale. În anul 1926 Guvernul Elveției, la o întrebare a Națiunilor Unite, răspundea în acest sens, invocând practica statelor și făcând observația că ar putea fi sesizabile unele bunuri pe care le posedă diplomatul, cu titlu particular, în statul acreditar. Anumite bunuri pot fi urmărite. Este cazul prevăzut la art.30, paragraful 3 al Convenției de la Viena – bunurile asupra cărora agentul poate fi chemat în judecată în statul acreditar, beneficiind de imunitate de jurisdicție civilă.

Al doilea aspect al inviolabilității este obligația statului acreditar de a lua măsuri generale ca valorile personale ale agentului diplomatic (libertatea, demnitatea etc.) să nu fie atinse, sub nici o formă, de autorități sau de particulari. Aceste obligații se asigură prin luarea unor măsuri de protecție specială, ale cărei forme sunt lăsate la latitudinea statului acreditar. Dacă se solicită o formă anume de protecție, de exemplu – paza militară, statul care o solicită o face contra retribuție sau plată a serviciilor speciale prestate. Există o obligație a statului acreditar de a lua măsuri ca împotriva unei misiuni diplomatice să nu se exercite presiuni sa ca în rândul populației locale să nu se creeze o stare de spirit care ar împiedica exercitarea misiunii? Răspunsul este afirmativ și în multe legi penale se prevăd sancțiuni împotriva celor care ar acționa în public ultragiind un șef de misiune sau discreditându-l altfel.

V.4.2. Personalul administrativ și tehnic

Membrii personalului administrativ și tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază "dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu își au reședința permanentă în acest stat, de privilegiile și imunitățile acordate, menționată la paragraful 1, art.31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcțiilor lor" (art.37 al Convenției diplomatice).

Rezultă că aceștia beneficiază de imunitate de jurisdicție penală absolută și de imunitate de constrângere, care este inviolabilitatea penală însă, pot fi urmăriți în bunurile lor, pentru acte îndeplinite în afara atribuțiilor oficiale (chemați în judecată civilă pentru neplata unor comenzi de bunuri, pentru neonorarea unor obligații contractuale etc.). Totuși, se consideră că salariile acestei categorii de personal sunt neurmăribile, constituind mijlocul de îndeplinire a sarcinilor aferente.

V.4.3. Personalul de serviciu

Membrii personalului de serviciu beneficiază de imunități funcționale, iar oamenii de serviciu particulari nu au decât câteva privilegii, pe care le vom examina. Ei pot fi judecați, condamnați și arestați pentru fapte care nu au legătură cu serviciul.

V.5. Sancționarea cazurilor de nerespectare a inviolabilității

Protecția datorată agentului diplomatic își găsește exprimarea nu numai în măsurile de poliție necesare pentru a preveni ofensele, ci, în special, în pedepsirea severă a ofensatorilor. În cazul în care s-a produs un atac împotriva persoanei agentului diplomatic, statul acreditar este ținut să ia orice măsură pentru ca autorul atacului să fie prins, judecat și pedepsit, astfel, el va fi responsabil din punct de vedere internațional pentru omisiunea sa. Materializând această obligație, un număr de state au prevăzut în legislația lor că persoanele vinovate de atac asupra diplomaților vor fi pasibile de pedepse severe, altele califică infracțiunea de inviolabilitate ca infracțiune de drept internațional (S.U.A. și Belgia).

Curtea Supremă a S.U.A. a suținut că persoana unui ministru public este sacră și inviolabilă și oricine comite o violare lovește securitatea comună și bunăstarea națiunilor. Nu există totuși o regulă de drept internațional care să stabilească că dreptul național trebuie să prevadă o pedeapsă mai grea pentru fapta din care s-a produs un prejudiciu diplomaților. Din punct de vedere practic gradul mai ridicat de protecție datorat unui agent diplomatic poate avea un înțeles numai atunci când o penalitate specială însoțește comiterea unui act care atinge demnitatea diplomatică.

În scopul garantării unei protecții mărite pentru agenții diplomatici, legile penale ale unor țări cuprind dispoziții speciale și se poate constata că, îndeobște, legile interne reprimă violarea acestui principiu. În dreptul unor țări continentale s-a prevăzut infracțiunea de insultă adusă ambasadorului. În cazul în care s-ar comite de către un agent public un act care ar viola imunitatea unui trimis, se impune o reparație adecvată. Spre exemplu, un ambasador special a fost acreditat de Marea Britanie pentru a transmite țarului, într-o audiență publică, expresia regretului Reginei pentru insulta adusă ambasadorului. Pe de altă parte, este de așteptat ca un reprezentant diplomatic să respecte legile și regulamentele pentru menținerea ordinii și siguranței publice în statul în care este trimis, pentru a nu-și limita singur exercitarea efectivă a funcțiilor sale. În noiembrie 1935, autoturismul ministrului iranian la Washington a fost oprit pentru depășirea limitei de viteză și ministrul a fost imobilizat atunci când s-a dedat la violențe împotriva forțelor de poliție, deși au exprimat un regret formal pentru incident, guvernul SUA a menționat că privilegiul imunității diplomatice impune persoanei în cauză obligația de a respecta legile țării. Dacă comiterea unei ofense împotriva unui agent diplomatic este consecința logică a conduitei și a situației la care s-a ajuns din cauza diplomatului însuși, se poate spune cu temei că ofensa nu este o violare a imunității sale diplomatice. În 1973, a fost elaborată "Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici". Statele părți și-au asumat obligația să reglementeze în legislația internă fapta internațională de omor, răpire, orice alt act împotriva integrității corporale sau libertății unei persoane care se bucură de protecție internațională. Statele s-au obligat să sancționeze aceste infracțiuni ținând seama de gravitatea lor și să ia măsurile ce se impun în vederea stabilirii competenței lor în cazul comiterii acestora, fiind ținute să ia măsuri necesare, potrivit legislației lor interne, în vederea pornirii urmăririi lor penale sau pentru a-i extrăda pe infractori. Statele s-au angajat să colaboreze la prevenirea acestor infracțiuni, mai ales prin măsurile menite să prevină pregătirea pe teritoriul lor a unor astfel de fapte, prin schimbul de informații și coordonarea măsurilor administrative (comunică Secretariatului General O.N.U. rezultatul definitiv în procedura penală contra autorului prezumat al infracțiunii) și prin asistența juridică în orice fază a procedurii penale angajate pentru orice infracțiune. În cazul în care nu-l extrădează, statul respectiv este obligat să supună cazul, fără excepție și fără întârzieri nejustificate, autoritățile sale competente să exercite acțiunea penală după o procedură conformă cu legislația acestuia.

V.6. Azilul diplomatic

Dreptul de azil în cadrul misiunilor diplomatice este negat de majoritatea statelor europene și de S.U.A., el este recunoscut de statele Americii Latine. Acest drept este prevăzut în Convenția privind drepturile de azil, semnată la Havana în 1928 și modificată la Caracas în 1954 și în alte Convenții între statele Americii Latine. Comisia de Drept Internațional și Conferința de la Viena, care au aprobat Convenția din 1961, au refuzat să abordeze aceste probleme sub cuvânt că urmează a fi rezolvate ulterior. Azilul diplomatic ca și cel teritorial sunt acordate în baza unor considerente de ordin umanitar, unii autori considerând că acest drept ar trebui inclus în categoria drepturilor recunoscute persoanei. Azilul diplomatic și azilul teritorial sunt două instituții distincte, cu o configurație proprie bine conturată. În cazul azilului diplomatic, beneficiarul azilului se găsește pe teritoriul statului de refugiu și în afara țării unde pretinsa infracțiune a fost comisă, statul respectiv exercitând în mod cu totul normal suveranitatea sa.

În cazul azilului teritorial, beneficiarul azilului, care se găsește refugiat într-o ambasadă sau pe un vapor străin ancorat în apele teritoriale, se află pe teritoriul statului unde pretinsul delict a fost comis; acordarea azilului diplomatic se limitează la persoanele acuzate de comiterea unor infracțiuni politice ori sunt victime ale persecuției politice; azilul teritorial îl sustrage tribunalelor locale în mod normal competente și constituie din partea statului o veritabilă intervenție. În vreme ce azilul teritorial nu este încă o regulă pozitivă, dar este pe cale de a deveni, azilul diplomatic nu are existență legală decât în America Latină. Statele sud-americane au acceptat ca trimișii străini să poată oferi azil refugiaților politici în timp de revoluție sau de război civil; dreptul de azul a fost recunoscut astfel, atât prin cutumă, cât și prin tratat, totuși acest drept nu se bazează pe o regulă de drept internațional, ci pur și simplu pe uzanțele locale. În baza dreptului internațional, nici un stat nu are obligația de a recunoaște unui agent diplomatic străin dreptul de a acorda azil persoanelor care au săvârșit o infracțiune sau altor persoane care nu aparțin misiunii sale. Statele Americii Latine au prevăzut dreptul la azil prin Convenția de la Havana din 1928, modificată ulterior în 1954 la Caracas. Comisia de Drept Internațional și Conferința de la Viena care au aprobat Convenția din 1961 au refuzat să abordeze aceste probleme sub cuvânt că urmează a fi rezolvate ulterior. Mai târziu, Curtea Internațională de Justiție a avut de aplicat Convențiile statelor sud-americane în cauza Haya de la Torre. Curtea a statuat că acordarea azilului nu a fost corectă sau, și mai exact, că azilul diplomatic nu există decât în conformitate cu prevederile convenționale, că acestea sunt de drept strict și că orice facultate sau obligație care nu este prevăzută în convenție nu are existență legală. În doctrină s-a susținut însă, că azilul diplomatic ar avea atât un caractr cutumiar, cât și convențional. Curtea Internațională de Justiție a interpretat azilul diplomatic într-un mod restrictiv (acordarea azilului implică o derogare de la suveranitatea statului, pentru că sustrage infractorul de la jurisdicția statului de reședință și constituie o intervenție în domenii care țin exclusiv de competența acestui stat; de aceea, o asemenea derogare nu poate fi recunoscută decât dacă baza ei legală este stabilită în fiecare caz separat) și a statuat că azilul este legitim acordat numai în cazul unui pericol iminent și persistent, și în acest caz, nu constituie o chestiune de drept, ci de acțiune umanitară. Majoritatea țărilor din America Latină au fost nemulțumite de această abordare restrictivă și aceasta a condus la încheierea Convenției Inter-americane cu privire la azilul diplomatic (Caracas 1954). Instituția azilului diplomatic aduce în discuție o situație contradictorie, generatoare de dificultăți pentru state. Pe de o parte, azilul diplomatic constituie o excepție de la jurisdicția autorităților locale, o formă de intervenție în treburile interne ale statului primitor; acordarea de azil fiind, de multe ori, în dauna bunelor relații între două state – putându-se ajunge până la ruperea relațiilor diplomatice sau declararea șefului de misiune ca "persona non grata". Pe de o parte, refuzul de a acorda azil unei anumite persoane urmărite pentru atitudine politică poate să se dovedească neinspirat în cazul unei opoziții victorioase. În doctrină, s-a reținut ca principale caracteristici ale azilului diplomatic următoarele:

– exercitarea jurisdicției de către un stat străin asupra naționalilor suveranilor teritoriali oferindu-le protecție împotriva statului lor național trebuie să rămână în toate cazurile o derogare strictă de la regula generală a supremației teritoriale;

– nu există un drept de azil, azilul constituie un atribut discreționar al statului acreditant, pentru că nu implică obligația de a-l acorda și nici nu trebuie să-și motiveze refuzarea cererii făcute;

-azilul nu este subiect de reciprocitate;

– calificarea delictului imputat beneficiarului diplomatic aparține statului care-l acordă; deși șeful de misiune diplomatică este îndreptățit să determine dacă există un caz de acordare a azilului în conformitate cu tratatul, o asemenea determinare nu este concludentă, pentru că principiile dreptului internațional nu recunosc nici un drept de calificare unilaterală sau definitivă a dreptului de a acorda azil de către statul care îl acordă.

În caz de dezacord între statele în chestiune, dacă azilul a fost în mod corespunzător acordat în conformitate cu tratatul, statul teritorial nu este în drept să întreprindă o acțiune unilaterală pentru a impune predarea persoanei în cauză; recursul trebuie făcut la un organ judiciar imparțial.

Cetățenia refugiatului nu afectează dreptul de acordare a azilului; pentru a preîntâmpina un posibil abuz la dreptul de azil, statul teritorial are dreptul să ceară ca refugiatul să fie trimis în afara teritoriului său cât mai urgent posibil; în schimb, cealaltă parte este îndreptățită la un "safe-conduct" pentru refugiat.

Misiunea diplomatică care a acordat azilul are obligația strictă de interzicere a oricărei activități politice din partea beneficiarului azilului, căruia nu i se mai permite să mențină contacte politice.

CAPITOLUL VI

PRIVILEGII ȘI FACILITĂȚI DIPLOMATICE

VI.1. Noțiunea, trăsăturile juridice și prezentarea privilegiilor și facilităților diplomatice conform Convenției de la Viena din 1961

VI.1.1. Noțiune

Misiunile diplomatice au un regim juridic recunoscut de normele dreptului diplomatic sub forma obligațiilor statului acreditar de a lua măsuri speciale de protecție și ocrotire a unor valori care asigură reprezentanțelor diplomatice și personalului acestora nu numai funcționalitatea lor, dar și să se bucure de respectarea demnității și prestigiului datorate calității lor de reprezentanți oficiali. În comparație cu oficiile consulare, care au un nivel de reprezentare mai scăzut și se bucură de un regim mai restrâns al imunităților și inviolabilităților, în principiu, privilegiile sunt aceleași. Ocrotirea valorilor se realizează prin exceptarea de la coercițiunea statului acreditar, înțelegând prin aceasta exceptarea de la judecată și de la executarea hotărârilor judecătorești sau administrative, am definit această exceptare ca fiind imunitatea de jurisdicție și inviolabilitate. Excepțiile sunt și în alte domenii. Misiunile diplomatice și personalul acestora sunt exceptate de la plata unor impozite și taxe, bunurile importate de acestea nu sunt expuse controlului vamal, sarcinile parafiscale (asigurări sociale etc.) sau de contribuție în natură (sechestrații, rechiziții, încartiruiri etc.) sunt fie inexistente pentru misiunile diplomatice și membrii lor, fie se execută în anumite condiții privilegiate. Aceste din urmă exceptări se numesc privilegii.

VI.1.2. Trăsături juridice

Pe când imunitatea de jurisdicție și inviolabilitatea sunt obligații de drept internațional, prevăzute în Convențiile internaționale, pentru statele care sunt părți la acestea sau de cutumă, între statele care nu sunt obligate convențional, privilegiile sunt norme de drept cuprinse în dispozițiile legii interne, norme de drept pozitiv ale statelor. Imunitățile sunt și ele garantate de dreptul intern al statelor, care exceptează de la jurisdicția penală a statului acreditar persoanele care beneficiază de acest drept "în conformitate cu dreptul internațional". Art.8 din Codul Penal român prevede "Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu convențiile internaționale, nu sunt supuse jurisdicției statului român". Privilegiile sunt stabilite de legea internă în ce privește conținutul; ele derivă din obligațiile de drept internațional revenite statelor sau asumate de acestea în scopul de a acționa în acest sens, garantând un minimum de drepturi. Astfel, art.35 al Convenției de la Viena (1961) prevede că: "Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public….", expresie care constituie o obligație pentru stat și numai în mod indirect, corelativ, acordă un drept pentru agentul diplomatic. Și mai precis, art.36 al aceleeași convenții formulează ideea obligațiilor viitoare ale statului acreditar: "Potrivit dispozițiilor legale și reglementare pe care le poate adopta statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plată a drepturilor de vamă a bunurilor destinate uzului oficial al misiunii sau agenților diplomatici". De aceea, M.A.E. al Norvegiei a precizat în "Diplomatic and Consular privileges and Immunities in Norway" (Oslo 1990) că imunitpțile și privilegiile diplomatice și consulare sunt prevăzute în Convențiile de la Viena din 1961 și 1963 și adaugă: "În plus față de prevederile acestor convenții, anumite drepturi garantate exclusiv de legea norvegiană sau prin acorduri bilaterale".

VI.1.3. Prezentarea privilegiilor misiunii diplomatice și agenților diplomatici, conform Convenției de la Viena (1961)

Misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de impozite și taxe (art.23);

b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art.36, al.1, lit.a).î

Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de plata asigurărilor penale (art.33);

b) scutirea de impozite și taxe (art.34);

c) scutirea de prestații persoane (art.35);

d) scutirea de taxe și control vamal (art.36, al.1, lit.b, al.2);

e) libertatea de deplasare și de circulație (art.26);

f) facilități de sejur (art.10);

g) exceptarea de prestații obligatorii (art.35);

Drepturi speciale acordate misiunii diplomatice:

a) scutirea de taxe și impozite pentru drepturile și redevențele

percepute de misiune (art.28);

b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art.21);

c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile

misiunii diplomatice, la reședința șefului de misiune și pe

mijloacele de transport ale acestuia (art.20).

Membrii familiei agentului diplomatic se bucură, în principiu, de aceleași privilegii, dacă pot face parte din gospodăria acestuia și nu sunt cetățeni ai statului acreditar. Membrii personalului administrativ și tehnic sunt scutiți de obligația de a plăti asigurări sociale, impozite și taxe, sunt exceptate de la prestații personale.

Membrii personalului de serviciu sunt scutiți de impozite pe venituri salariale și de plata asigurărilor sociale.

VI.2. Libertatea de comunicare și mișcare. Dreptul de a arbora drapelul național și dreptul de capelă

VI.2.1. Libertatea de comunicare

În exercitarea funcțiilor sale, misiunea diplomatică acționează și își desfășoară activitatea pe baza instrucțiunilor primite de la M.A.E. care apare ca un centru de comandă; în același timp, ea întocmește și înaintează rapoarte și trimite informații în țară – astfel că, în cadrul acestui mecanism, misiunea diplomatică ocupă o poziție cheie. Deci, în scopul îndeplinirii funcțiilor ce-i revin, misiunea diplomatică trebuie să comunice frecvent cu guvernul său, iar corespondenței restrictive, care are un caracter cu totul delicat, trebuie să i se asigure un maxim de confidențialitate.

Pentru ca această activitate de comunicare să poată fi realizată în condiții corespunzătoare, mijloaccele de comunicare ale misiunii trebuie să se bucure de securitate deplină, altfel, activitatea misiunii ar fi compromisă și realizarea ca atare a funcțiilor misiunii ar fi zădărnicită. Drept urmare, statul acreditar are o dublă îndatorire:

Mai întâi, să pună la dispoziția misiunii facilități pentru corespondența sa; acordă misiunii o adresă telegrafică convențională, prevede pentru ea un tarif special, asigură telegramei o prioritate specială, face astfel ca instalarea și funcționarea liniei telefonice pentru misiunea diplomatică să aibă precădere etc.;

În al doilea rând, trebuie să asigure respectarea secretului corespondenței misiunii. Există principiul acceptat în dreptul internațional că unui trimis trebuie să i se recunoască dreptul de a coresponda liber și în deplină confidențialitate cu guvernul său. În literatură, se admite că statul acreditar are obligația de a facilita comunicările unei misiuni cu guvernul său, cu alte misiuni situate în state terțe, cu consulatele statului acreditant sau cu organele statului acreditar, dar s-ar putea opune ca misiunea să comunice în cod sau în cifru cu unul dintre cetățenii săi care s-ar afla pe teritoriul său și nu ar avea funcție diplomatică. Misiunea beneficiază de posibilitatea folosirii oricăror mijloace de comunicare; această libertate nu a fost pusă în discuție decât în situații excepționale, când statul acreditar a restrâns temporar libertatea de comunicare. Astfel, autoritățile britanice au impus restricții libertăților de comunicare în 1944, cu puțin timp înainte de debarcarea forțelor aliate în Normandia. Pot fi folosite mijloacele publice – poșta, telefonul etc. – la îndemâna oricui, dar și mijloacele specifice ori de o însemnătate specială pentru misiune: curierii diplomatici, mesajele în cod sau cifrate și posturile de radioemisie.

O atenție specială s-a acordat, în cadrul Comisiei de Drept Internațional, imperativului de a realiza un echilibru just și o armonizare între necesitatea asigurării secretului statului trimițător și nevoia de a ținee seama de securitate și de alte considerente legitime ale statului primitor și statului de tranzit, între securitatea și predarea rapidă a valizei de la control și nevoile securității, în special când este în joc securitatea aviației civile. Folosirea de către misiunile diplomatice a unui post emițător radio trebuie să fie supusă autorizației prealabile a statului acreditar. Textul art.27 al Convenției de la Viena redă dubla obligație pentru statul acreditar: să permită ca misiunea să se bucure de libertatea de comunicare și să admită inviolabilitatea mijloacelor folosite. Folosirea unui post diplomatic de transmitere fără fir este azi qvasiuniversală și, virtual, a depășit celelalte mijloace de transmitere a mesajelor, cel puțin în rândul statelor care au resurse și personal calificat necesar pentru menținerea lui. Transmițătorii care se folosesc în cazul codului sau cifrului pentru mesaje confidențiale, nu sunt potriviți pentru transmis voce, deci nu pot fi întrebuințați pentru scopuri de propagandă ori intervenție directă în sistemele de difuzare locale. Mai mult, odată instalați, costul transmiterii mesajelor pe această cale este mult mai ieftim decât folosirea radioului comercial sau telegrafic. O altă obligație a statului acreditar este să protejeze și să nu violeze secretul corespondenței misiunii. Valiza diplomatică și curierul diplomatic sunt inviolabile, statul acreditar având obligația de a le asigura protecția pe care o implică această inviolabilitate. Deschiderea valizei diplomatice, în cazuri de serioase prezumții de iregularitate, a constituit o practică care, în general, a fost acceptată de către state.

Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad-hoc, paragraful 5 al art.37 al Convenției de la Viena fiind aplicabil, dar imunitatea sa încetează imediat cee predă valiza la destinație. Convenția instituie o reglementare cuprinzând garanțiile necesare pentru corespondența misiunii diplomatice: valiza diplomatică nu poate fi deschisă, nici reținută. Dar dacă valiza nu poate fi deschisă, s-a spus că nimic nu ar interzice autorităților locale să folosească mijloace tehnice, să treacă valiza prin raze X ori controlul Geiger pentru că acestea nu presupun o încălcare aa inviolabilității, în caz că are prezumții puternice că valiza conține obiecte ilicite poate refuza admiterea.

VI.2.2. Libertatea de mișcare

Dreptul unui trimis de a circula liber pe teritoriul statului acreditar apare ca o condiție esențială pentru funcționarea efectivă a misiunii, pentru că îndeplinirea din partea unei misiuni a funcției sale caracteristice de informare asupra condițiilor și evenimentelor din statul acreditar pentru a putea să-și țină la curent guvernul său, implică posibilitatea pentru agentul diplomatic de a se deplasa liber pe teritoriul acestui stat. În plus, trimisul are și sarcina de a acționa în direcția realizării unei mai bune înțelegeri între state, iar pentru a-și aduce efectiv contribuția la dezvoltarea relațiilor de colaborare trebuie să se familiarizeze cu diversele regiuni ale țării de reședință, o imagine adevărată nu se poate face stând în capitală. Rațiuni de securitate națională pot determina însă statul acreditar să califice anumite sectoare din teritoriul său ca "zone interzise" sau zone în care accesul constituie obiectul unor norme speciale. În principiu, statul acreditar nu poate fi blamat pentru introducerea unor restricții în materie de deplasare a agenților diplomatici. Statul acreditar are obligația de a asigura securitatea persoanei agentului diplomatic, fiind firesc ca el să introducă o limitare de deplasare dacă consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează; pot existe zone instabile sau cu tulburări civile, pot fi zone în care populația are sentimente ostile față de țara pe care o reprezintă agentul diplomatic, pot fi zone închise pentru orice persoană în interesul securității naționale, în timp de război, restricția poate deveni necesară pe motive de securitate sau de protecție a persoanei agentului diplomatic. Dar statul acreditar nu poate extinde declararea de zone interzise sau acces limitat într-un mod care să anuleze practic libertatea de circulație a agentului diplomatic acreditat. Art.26 al Convenției de la Viena arată "Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii".

VI.2.3. Dreptul de a arbora steagul național

Există o practică curentă de recunoaștere a dreptului pe care îl are misiunea diplomatică de a arbora drapelul național și a pune inscripția cu stema națională pe imobilul care servește ca local al misiunii diplomatice; la rândul lui, șeful de misiune are dreptul de a plasa stema la reședința sa și de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport. Această problemă a fost reglementată în 1961 prin Convenția de la Viena, care a consacrat un drept care până atunci nu era unanim recunoscut. S-a menționat încă că acest drept nu trebuie considerat ca fiind totuși absolut și că în exercitarea lui trebuie să se țină seama de practica și regulile locale. Spre exemplu, în caz de tensiune între statul acreditant și statul acreditar, arborarea drapelului de către misiune poate apărea ca un act de ostentație care ar avea un caracter de provocare; arborarea drapelului poate avea loc nu în orice zi, ci cu anumite ocazii: ziua națională a statului acreditant, a statului acreditar; arborarea drapelului pe mijloacele de transport să se facă numai atunci când șeful de misiune se deplasează în scop oficial etc. În unele situații, Serviciul de Protocol al statului acreditar este cel care indică misiunilor arborarea drapelului național.

VI.2.4. Dreptul de capelă

Dreptul de capelă este un privilegiu de curtoazie care ar permite membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea în incinta misiunii, de către un preot aparținând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant; de regulă, cetățenii acestui stat au și ei dreptul să asiste la această celebrare.

Privilegiul era de mare valoare în trecut, când libertatea cultului nu era recunoscută de majoritatea statelor, mai ales, în cazul rivalităților dintre protestanți și catolici și dintre musulmani și creștini; privilegiul se găsește menționat și în zilele noastre (când intoleranța religioasă nu-și mai are locul în societate), însă și-a pierdut mult din importanță, având doar valoare istorică. Așa se explică faptul că această problemă nu și-a găsit locul în textul Convenției din 1961.

VI.3. Privilegii fiscale, parafiscale, vamale. Scutiri de la prestațiile personale și de la obligația prevăzută de legislația privind asigurările sociale

VI.3.1. Privilegii fiscale

Privilegiile fiscale sunt scutirile acordate misiunilor și personalului privilegiat al acestora de la obligațiile pecuniare pe care le au persoanele fizice sau juridice de a contribui la finanțarea bugetului de stat. Aceste obligații pot fi impozite, atunci când statul nu este obligat la o contraprestație relativă; taxele sunt tot obligații ale contribuabililor, dar, spre deosebire de impozite care nu se raportează la un serviciu direct, corelativ, taxele reprezintă o contribuție a plătitorului la acoperirea cheltuielilor administrației de stat, făcute pentru efectuarea de servicii publice; obligațiile parafiscale sunt contribuțiile la asigurările sociale. Misiunile diplomatice și personalul acestora beneficiază de privilegiul scutirii de impozite pe criteriul funcțional. Beneficiarii privilegiilor fiscale vor fi scutiți de plată numai atunci când misiunea diplomatică sau agentul diplomatic acționează în numele statului acreditant pentru îndeplinirea sarcinilor oficiale. Scutirile de impozitul fiscal se bazează, în mare măsură, pe reciprocitate. Dreptul diplomatic stabilește numai principiul că misiunilor diplomatice și agenții diplomatici sunt scutiți de impozite și taxe. Practica statelor și teoria dreptului au precizat că scutirea de impozite trebuie să se refere la faptele de natură să asigure funcționalitatea misiunii diplomatice, fiecare stat înțelege raportul acestora în feluri diferite: folosirea terenului, de exemplu, nu este un fapt funcțional pentru ambasadă, ea ar putea desfășura activitatea într-o clădire fără curte. Elveția, de pildă, scutește de plata impozitelor pe teren numai misiunile diplomatice ale statelor care asigură reciprocitatea. Curtoazia joacă un rol important în acest domeniu. De exemplu, neplata taxei de timbru judiciar poate fi un fapt de curtoazie, netaxarea unei cereri oficiale a ambasadei, în nume oficial, pentru procurarea unui act, acordarea unei vize etc., nu sunt supuse taxelor. Ca un principiu general, misiunile diplomatice și agenții diplomatici sunt scutiți de plata taxelor numai atunci când subiecții plătitori nu beneficiază de un serviciu, direct sau indirect, așa numitul nou "beneficial rates", taxele pentru construcții viitoare, contribuții pentru cultură, pentru întreținerea armatei, cu alte cuvinte sunt obligatorii taxele "corespondant a une service rendu". Sunt scutite de impozite și taxe, în primul rând, localurile misiunilor diplomatice (art.23 din Convenția de la Viena din 1961).

Prima condiție ca localurile misiunii diplomatice să fie scutite de impozite și taxe este ca acestea să fie folosite pentru scopuri oficiale. Astfel, o clădire care aparține statului acreditant sau șefului de misiune, folosită în alte scopuri decât cele oficiale nu va fi scutită de taxe și impozite (exemplu: o parte a clădirii este închiriată unei reprezentanțe, chiar a aceluiași stat, dar care nu beneficiază de privilegii sau ea este folosită pentru alte scopuri producătoare de venituri, cum ar fi activități hoteliere etc.). Acest lucru rezultă și din art.34, lit.b) al Convenției de la Viena din 1961, care exceptează de la impozite și taxe pe agentul diplomatic dacă posedă bunuri "în contul statului acreditant, în scopurile misiunii".

A doua condiție, impozitele și taxele să nu se refere la "servicii particular prestate", ceea ce înseamnă că se au în vedere numai taxele, căci acestea au o contraprestație neechivalentă. Rezultă că localurile misiunii sunt scutite de impozite de orice fel, dar vor plăti numai taxele "corespondant a une service rendu". Unele state scutesc de taxe serviciile făcute numai pe bază de reciprocitate (taxe de autostrăzi, pentru folosirea emisiunilor de radio și TV).

A treia condiție pentru scutirea de impozite și taxe pe localurile misiunilor este ca plata acestora să nu cadă în sarcina "persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu șeful misiunii" (art.23, al.2). O înțelegere contrară acestui principiu este nulă, întrucât s-ar plasa o obligație exigibilă și executorie unui beneficiar de imunitate, care n-ar putea fi supus judecății autorităților chemate să instituie constrângerea pentru îndeplinirea obligațiilor. Philippe Cahier susține că misiunea diplomatică este scutită de impozite și atunci când vinde sau cumpără localurile misiunii cu condiția ca acestea să nu cadă în sarcina celor care tratează cu misiunea diplomatică. Este cazul art.1305 din Codul Civil român, care prevede că spezele vânzării sunt în seama cumpărătorului, în lipsă de stipulație contrarie. Sunt scutite de taxe și impozite, potrivit art. 28 din Convenție "drepturile și revedențele percepute de către misiune pe acte oficiale". Articolul se referă la drepturile bănești deținute în conturi bancare ale statului acreditar sau transferate din țară, precum și la încasările consulare.

Agenții diplomatici se bucură și ei de privilegii fiscale, sunt scutiți de la plata taxelor personale, locale, regionale, naționale, conform art.34 al Convenției de la Viena. Sunt supuse taxelor și impozitelor bunurile imobile proprietate a acestuia, situate în statul de reședință (art.34, lit.b), afară de cazul că sunt deținute în contul statului acreditant, pentru scopurile misiunii. Agentul diplomatic poate cumpăra imobilul pe numele său și să-l afecteze misiunii diplomatice; el poate pune la dispoziția statului său un imobil proprietatea sa deținută anterior, pentru a fi folosit ca sediu al misiunii diplomatice. În ambele cazuri imobilul este scutit de acele impozite și taxe. Nu sunt scutite de taxe nici succesiunile deschise pe teritoriul statului acreditar (art.34, lit.c) exceptând atunci când succesiunea privește decesul unui membru al misiunii, caz în care statul acreditar permite retragerea bunurilor (exportul bunurilor se face fără încasarea taxelor de succesiune). Interpretarea acestora este determinată de principiul că scutirea de impozite și taxe a agentului diplomatic trebuie să aibe ca temei prezența oficială a acestuia în statul acreditar, scutirile fiscale fiind funcționale. Succesiunea de pe urma unui decedat care s-a aflat oficial în statul acreditar beneficiază de scutire pe acest temei. Conform acestui principiu, agentul diplomatic nu va fi scutit pentru veniturile particulare care își au sursa în statul acreditar, fie dintr-o activitate aducătoare de venituri, fie de pe urma investițiilor de capital, căci aceste activități nu sunt datorate prezenței sale oficiale în statul acreditar. Exonerarea agentului diplomatic nu operează asupra impozitelor indirecte, care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețul mărfurilor sau al serviciilor (art.34, lit.a). Pentru agentul diplomatic nu se precizează în Convenția de la Viena, că acestea nu este scutit și de taxe percepute ca remunerații pentru serviciile prestate. Expresia generală că agentul diplomatic este scutit de "orice impozite și taxe personale, reale, naționale, regionale, municipale, trebuie înțeleasă în sensul că acesta nu este scutit și de taxele pentru serviciile publice comunale sau pentru cele datorate folosinței publice.

VI.3.2. Privilegiile para fiscale

Agentul diplomatic este scutit de plata contribuției pentru asigurările sociale în vigoare în statul acreditar. Și această scutire este funcțională. Astfel, potrivit art. 33 al Convenției de la Viena din 1961, scutirea de plata asigurărilor sociale operează numai în ceea ce privește serviciile prestate statului acreditant, adică pentru salariul minim primit ca retribuție pentru activitatea oficială desfășurată la misiune. Deși este prevăzută ca o scutire pentru agentul diplomatic, nici misiunea care este unitatea care, formal, face plata, nici statul acreditant, care este cel care angajează agentul diplomatic, nu sunt obligați la plata contribuției la asigurări sociale. Scutirea este funcțională și în sensul că ea nu operează și în beneficiul celui care angajează dacă, potrivit legii statului acreditar, acesta ar fi obligat să plătească contribuția pentru asigurări sociale. Astfel, potrivit art. 33, al.2, agentul diplomatic care are în serviciul său personal local, cetățeni ai statului acreditar sau care au reședința în acest stat, nu este scutit de plata asigurărilor sociale.

VI.3.3. Privilegiile vamale

Privilegiile de ordin vamal privesc atât operațiile de import în statul acreditar, cât și cele de export; ele se referă atât la scutirea de control vamal, cât și la scutirea de taxe, principiul reciprocității a operat cel mai pregnant în această materie, mulți autori susținând că aceste privilegii se bazează pe curtoazie și reciprocitate.

Convenția de la Viena, însă, instituie obligația de a excepta, în anumite limite, atât misiunile diplomatice, cât și agenții diplomatici de taxele vamale, norma devenind astfel o normă de drept, nu de curtoazie. Astfel, prin art. 36 al Convenției se prevede: "Potrivit dispozițiilor legale și reglementare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelorr și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii similare pentru:

a) obiecte destinate uzului oficial al misiunii;

b) obiecte destinale uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, îndeosebi efectele destinate instalării sale".

Trebuie înțeles că statul acreditar este în drept să limiteze cantitatea de bunuri importate și să nu interzică importul ca atare. Art. 36 se referă la dreptul statului acreditar la instituirea de formalități care trebuie îndeplinite pentru a faceoperantă scutirea de taxe vamale. Acest drept privește li pe agentul diplomatic, nu numai pe șeful misiunii, privilegiile vamale privesc, de asemenea, scutirea de control vamal. Potrivit art. 36, paragraf 2, agentul diplomatic este scutit de control asupra bagajului său personal, exceptând situația în care există motive serioase să se creadă că bagajul ar conține obiecte interzise la import sau export sau supuse reglementărilor de carantină. Obiectele interzise la import sunt stupefiantele, armamentul, dar și alcoolul sau, în unele state, literatura subversivă. Pot fi obiecte interzise la export bunuri din patrimoniul național.

Agentul diplomatic este obligat să respecte legile statului acreditar, obligație ce se extinde și la importul sau exportul de bunuri. În cazul când el nu respectă prohibiția la import sau export, norma de drept diplomatic îndreptățește autoritățile statului acreditar să pretindă control, dacă au bănuieli că în bagaje sunt obiecte interzise. De fapt, bănuielile pot fi sigure, căci bagajele pot fi controlate legal cu infraroșii. Ele au obligația să nu controleze prin deschidere bagajele diplomatului, dar pot cere control în prezența diplomatului. Dacă el refuză, importul nu poate fi admis, bagajul fiind returnat la origine. În toate aceste situații, în caz de abuz intervine responsabilitatea statului și consecința este aplicarea reciprocității. Bagajul care conține documente nu poate fi controlat și nici dechis, el beneficiind de regimul prevăzut la art. 30, al.2 și art.31, paragraful 3; documentele, corespondența și bunurile agentului diplomatic se bucură de inviolabilitate. Documentele care privesc asemenea bunuri, cât și cele care se referă la activitatea profesională, față de care agentul diplomatic nu se bucură de imunitate de jurisdicție civilă, pot fi controlate. Exceptarea de control vamal este consecința inviolabilității bunurilor agentului diplomatic și acolo unde nu este imunitate, nu este nici inviolabilitate.

VI.3.4. Scutiri de la prestațiile personale

Agentul diplomatic este exceptat de la aplicarea prevederilor legilor care stau la baza unor obligații cu un caractere strict local și se adresează exclusiv cetățenilor statului acreditar, cum ar fi obligația de satisfacere a stagiului militar sau aceea de a participa ca jurat. Asemenea obligații, de regulă, nu privesc pe străini, iar în cazul agentului diplomatic, ele îl pot jena în exercitarea funcțiilor sale. În practica internațională, legislația statelor și în doctrină este menționat, printre privilegiile diplomatice, dreptul pe care îl are agentul diplomatic de a nu fi obligat la "încartiruirea militarilor" sau la rechiziții militare, precum și la prestații personale în caz de incendii sau de catastrofe militare. Scutirea de obligația de a încartirui apare pe deplin justificată de maxima "omnis cuactio abusse alegato debet", pentru că a impune încartiruirea de soldați în localul misiunii diplomatice, înseamnă să împiedici efectiv îndeplinirea funcțiilor diplomatice și ar echivala cu o invadare a misiunii. În acest sens, în Convenția de la Viena, în art. 35 se prevede: "Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa și de sarcinile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare", unii autori consideră că art. 35 ar fi superfluu pentru că situațiile înfățișate sunt acoperite de alte articole ale Convenției (art. 22 și 30, art. 23 și 34).

VI.4. Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei.Privilegiul administrării justiției

VI.4.1. Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei

Limitarea aplicării ordinii juridice locale nu are loc în cazul în care legea locală în domeniul atribuirii cetățeniei are la bază principiul ius soli (în sistemul dreptului anglo-saxon) și ca atare copiii agentului diplomatic născuți pe teritoriul statului acreditar dobândesc în mod automat cetățenia statului respectiv. O asemenea problemă nu se pune în cazul legislației române, care are la bază principiul ius sanguinis, iar ius soli nu se aplică decât în ipoteza copilului găsit pe teritoriul român. Dacă legea se bazează pe ius matrimonii, femeia căsătorită cu un agent diplomatic – cetățean al statului acreditar – devine prin faptul căsătoriei cetățean al statului respectiv. Apare, astfel, o incompatibilitate evidentă între aceste forme de atribuire a cetățeniei și calitatea de agent diplomatic a unui stat străin aflat în misiune, precum și între poziția avută de agentul diplomatic și cea creată prin dobândirea unei alte cetățenii de către copiii agentului diplomatic. Se consideră, pe de altă parte, ca fiind excesivă excluderea absolută a posibilității potrivit căreia copiii agentului diplomatic să poată dobândi cetățenia statului acreditar. Practica și doctrina au considerat, în majoritate, că legislația statului acreditar referitoare la dobândirea cetățeniei nu ar trebui să se aplice agenților diplomatici. Nu era cazul ca simplul fapt al șederii temporare a agentului diplomatic în statul acreditar să genereze asemenea efecte secundare care să-i îngreuneze situația și să devină astfel o sursă de eventuale complicații pentru el.

VI.4.2. Privilegiul administrării justiției

Plecând de la baza că membrii suitei unui trimis diplomatic ar fi considerați extrateritoriali și că statul acreditar nu are jurisdicție asupra lor, s-a spus că statul acreditant poate delega trimisului său diplomatic jurisdicția sa civilă și penală asupra acestora, aceasta ar fi valabilă numai în anumite limite, pentru că nici un stat acreditar nu i se poate cere acordarea de "proprie jurisdicție" peste o anumită limită rezonabilă. Un trimis trebuie să aibe jurisdicție peste suita sa în materie de disciplină, el trebuie să poată lua măsuri ca un membru al suitei sale care a comis o infracțiune să fie trimis în țară pentru a fi judecat etc., dar nici un stat nu ar putea admite, în timpurile noastre, ca un trimis să judece el însuși pe un membru al suitei sale (deși în secolele trecute se obișnuia). Este indiscutabil că șeful de misiune are anumite atribute care țin de menținerea disciplinei interne a colectivului pe care îl conduce. Dar aceasta nu trebuie explicată pe ideea de "proprie jurisdicție", ci pe ideea că misiunea diplomatică este organizată și funcționează pe baza legilor statului acreditant, iar activitatea internă a misiunii constituie o chestiune care nu privește statul acreditar.

VI.5. Facilitățile

Pentru a se plasa în poziția de a acționa potrivit cu sarcinile care îi revin, misiunea are nevoie de un anumit sprijin din partea autorităților statului acreditar. Misiunea diplomatică nu dispune, prin ipoteză, de un mijloc executiv propriu care s-o pună în stare operațională, iar premisele materiale de organizare, ființare și mijloacele de realizare a sarcinilor nu apar automat pe data și ca urmare a stabilirii raportului de misiune. De la acordul de principiu realizat cu privire la înființarea unei misiuni diplomatice și până să ajungă la înființarea și punerea ei în stare de funcționare sunt necesare anumite măsuri și, întrucât toate acestea se întâmplă pe teritoriul statului acreditar, misiunea diplomatică depinde sub acest aspect, de concursul acestui stat. Deci, statul acreditar îi revine obligația să acorde facilitățile necesare îndeplinirii active a sarcinilor misiunii ("full facilities"), precum și datoria de a prevedea un grad adecvat de protecție și imunitate. O misiune diplomatică poate avea, la instalarea sa, nevoia de asistență și cooperarea autorităților statului acreditar (cu ocazia obținerii autorizației de construcție, instalarea de telefoane și obținerea oricăror alte servicii) care sunt esențiale pentru a evita lungi întârzieri. Reprezentanți ai țărilor în curs de dezvoltare au mers chiar mai departe, propunând ca, pentru a putea face față tendinței continue de scumpire, să încheie angajamente prin care să se prevadă asigurarea în condiții de reciprocitate, de construcții pentru misiunile diplomatice și soluționarea problemelor de locuințe pentru personal. Statul care a consimțit la înființarea pe teritoriul său a misiunii diplomatice a unui alt stat este ținut să facă astfel ca statul acreditant să poată dispune efectiv de localurile adecvate. Singura facilitate tratată în mod specific în textul Convenției de la Viena privește dobândirea sau obținerea de localuri (art.21) și este astfel formulată:

"1. Statul acreditar trebuie să înlesnească achiziționarea pe teritoriul său, în cadrul legislației sale, de către statul acreditant a localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să-și procure localuri în alt fel.

2. El trebuie, de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în obținerea de locuințe convenabile pentru membrii lor".

O altă aplicație pe care Convenția de la Viena o face ideii de facilitate o constituie art. 44: "Statul acreditar trebuie, chiar în caz de conflict armat, să acorde înlesniri pentru a permite persoanelor care beneficiază de privilegii și imunități, altele decât cetățenii statului adreditar, ca și membrii familiei acestor persoane, indiferent de naționalitatea lor, să părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziție mijloacele de transport necesare pentru ei înșiși și pentru bunurile lor".

O propunere a misiunii diplomatice să i se acorde, printre altele, beneficiul ratei de schimb cea mai favorabilă, nu a fost acceptată, atât datorită dificultății de a arăta de

ce statul acreditar trebuie să fie obligat să-i acorde cea mai favorabilă rată de schimb, cât și naturii complicate a subiectului.

CAPITOLUL VII

CATEGORII DE PERSOANE CARE BENEFICIAZĂ DE IMUNITĂȚI,PRIVILEGII ȘI FACILITĂȚI DIPLOMATICE.

DURATA IMUNITĂȚILOR, PRIVILEGIILOR ȘI FACILITĂȚILOR.

VII.1. Categorii de persoane

VII.1.1. Șeful de misiune și agenții diplomatici

Șeful de misiune, ambasadorii, miniștrii plenipotențiali și însărcinați cu afaceri beneficiază în egală măsură de imunități și privilegii, diferența între aceste clase reducându-se la aspectele de ordin protocolar și neavând nici o explicație cât privește existența și cuantumul imunităților și privilegiilor diplomatice. Oricare ar fi rangul sau titlul reprezentantului diplomatic, statul acreditar are întotdeauna aceleași obligații față de statul acreditant cât privește tratamentul reprezentantului respectiv, iar distincția de rang sau titlu are relevanță numai în ceea ce privește aspectele de precădere și etichetare. În prezent, în categoria agenților diplomatici intră, în afară de șeful misiunii, ministrul consilier, consilierul, secretarul I, secretarul II, secretarul III, atașații diplomatici, atașații cu probleme de specialitate, atașatul militar, atașatul comercial, atașatul de presă, atașatul științific, atașatul financiar, atașatul pentru agricultură, atașatul cu probleme de muncă etc. – cu condiția ca statul acreditant să le fi acordat un rang diplomatic, iar numele lor să fi fost inclus pe lista Corpului diplomatic din statul acreditar. Agenților diplomatici li s-a acordat, în mod tradițional un rang de imunitate care acoperă totalitatea actelor lor (profesionale sau particulare), acest principiu este menținut în Convenția de la Viena din 1961 care prevede că agenții diplomatici, cu excepția celor care sunt cetățeni sau rezidenți permanenți în statul acreditar, vor primi întreaga gamă de privilegii și imunități menționate în art. 29, 36. Totuși, practica elvețiană, franceză, argentiniană, chiliană, greacă și italiană variază în ceea ce privește gradul de restrictivitate a imunităților personalului diplomatic de rang inferior. Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunitățile și privilegiile diplomatice, trebuie să nu fie cetățen al statului acreditar și să nu aibe domiciliul pe teritoriul acestui stat, în astfel de situații statul acreditar fie refuză să consimtă la numirea agentului, mai ales dacă este vorba de numirea unui șef de misiune, fie că tinde să le acorde un tratament diplomatic restrictiv pentru că, altfel, s-ar ajunge la crearea în sânul aceleeași națiuni a unor categorii privilegiate de persoane – situație greu de admis în condițiile în care egalitatea cetățenilor în fața legilor este un principiu constituțional fundamental în orice stat. Comisia de Drept Internațional s-a orientat spre o soluție tranzacțională, spune Philippe Cahier, admițând că agentul diplomatic, cetățean al statului acreditar, ar trebui să se bucure de imunități și privilegii pentru actele sale oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale, soluție prevăzută și de art.30, paragraful 1 al Convenției de la Viena. Textului i s-au adus următoarele critici: extinderea acestor principii la agenții diplomatici care au domiciliul în statul acreditar este considerată total inadmisibilă pentru că restrânge privilegiile în cazul persoanelor care sunt cetățeni ai statului acreditant sau străini care locuiau pe teritoriul statului acreditar în momentul recrutării lor, deși nimic nu poate justifica o asemenea restricție, fără precedent în practica internațională și care este de natură să complice recrutarea în serviciul diplomatic al noilor state, interpretarea este susceptibilă să provoace conflicte pentru că, prin restrângerea inviolabilităților numai la actele oficiale ale misiunii, se poate ajunge la arestarea unui diplomat – ceea ce va duce nu numai la împiedicarea lui în exercitarea funcțiilor sale, cu și la reținerea documentelor oficiale ale misiunii; distincția între actele oficiale și cele private este uneori greu de făcut și se pune problema cine va decide în această privință. S-a spus că era preferabil să se mențină principiul existent până la codificare, potrivit căruia statul era liber să refuze numirea unui cetățean al său ca diplomat străin, dar dacă a acceptat acest lucru, trebuie să-i acorde statutul său privilegiat total.

VII.1.2. Membrii personalului nediplomatic

Personalul nediplomatic este compus din membrii personalului administrativ și tehnic, personalul de serviciu și personalul de serviciu particular. Problema privilegiilor și imunităților personalului administrativ și tehnic este foarte complicată în dreptul diplomatic și nu se poate spune că până la Convenția de la Viena ar fi existat reguli precise în această materie. Un membru al acestei categorii de personal este un agent de execuție, nu este investit cu o atribuție având caracter diplomatic – nefiind înscris pe lista diplomatică și nefăcând parte din Corpul diplomatic. Textul din Convenția de la Viena (art.37, paragraf 2) este următorul: "Membrii personalului administrativ și tehnic al misiunii, precum și membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor beneficiază, dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reședința permanentă, de privilegiile și imunitățile menționate în art.29, 35, dar imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă a statului acreditar, menționată în paragraful 1 al art.31, nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcțiilor lor. Ei beneficiază, de asemenea, de privilegiile menționate la paragraful 1 al art. 36 în ceea ce privește obiectele importate cu ocazia primei lor instalări". În doctrina și practica internațională s-a arătat că funcțiile personalului de serviciu al misiunii diplomatice (șoferi, portari, bucătari, grădinari, îngrijitori etc.) nu au o foarte mare importanță și deci nu există motiv ca aceștia să se bucure de privilegii. Art.37, paragraful 3 al Convenției de la Viena din 1961 prevede că: "Membrii personalului de serviciu al misiunii, care nu sunt cetățeni ai statului acreditar și nu-și au în aceasta reședința permanentă, beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exercițiul funcțiilor lor și de scutirea de impozite și taxe pe salatiile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum și de scutirea prevăzută de art.33".

Art.38, paragraful 2, completează: "Ceilalți membri ai personalului misiunii și oamenii de serviciu particulari, care sunt cetățeni ai statului acreditar sau își au în acesta reședința lor permanentă, nu beneficiază de privilegii și imunități decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuși, statul acreditar trebuie să-și exercite jurisdicția asupra acestor persoane în așa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii". Dar, este greu să se distingă între actele oficiale. Cel mai adesea, asemenea probleme se pun în legătură cu accidentele de circulație provocate de șoferul misiunii. Potrivit Convenției, șoferul conduce autoturismul pentru a-l transporta pe șeful de misiune la întâlnirile pe care le are – deci conduce mijlocul de transport în cadrul exercitării funcțiilor sale, bucurându-se de imunitate de jurisdicție. În ultima vreme, se constată o înnăsprire a atitudinii statelor și un refuz de a le acorda vreun privilegiu, totuși reglementarea convențională nu lasă loc unei asemenea soluții. Privilegiile personalului particular de serviciu, în trecut, exista concepția că servitorii particulari fac parte din suita diplomaților, în consecință, pentru a fi puși la adăpost de orice urmărire, trebuie să beneficieze de același statut cu aceștia. În epoca modernă, această concepție a fost abandonată și s-a admis că nu este cazul să li se acorde privilegii de vreme ce arestarea unui membru al personalului privat al agentului diplomatic nu are cum să pună în pericol funcțiile diplomatului pe care îl servește; orice imunitate acordată persoanelor care alcătuiesc suita agentului diplomatic este un semn de curtoazie acordată acestuia de statul acreditar ori un statut convenit între statul acreditant și statul acreditar. Convenția de la Viena a admis că membrii personalului de serviciu particular trebuie să se bucure de beneficiul privilegiilor fiscale pentru salariile pe care le primesc, precum și de cel al scutirii de la obligațiile care există în materie de securitate socială.

VII.1.3. Cetățenii statului acreditar

Situațiile în care acreditant numește ca agentul său diplomatic pe un cetățean al statului acreditar sau al unui terț sunt foarte rare în prezent. În acest caz, se admite că statul acreditar trebuie să-i acorde anumite imunități și privilegii. Totuși, în această privință, practica nu este unitară, iar părerile autorilor sunt împărțite. Convenția de codificare a mers pe linia Comisiei de Drept Internațional, cetățenia influențând într-un mod decisiv statutul personalului misiunii diplomatice și, în special, în ceea ce privește imunitatea de la jurisdicțiaa locală. Cetățeanul statului acreditar se va bucura numai de imunitatea funcțională cu privire la actele săvârșite în exercitarea funcțiilor sale și numai în calitate de agent diplomatic, pentru celelalte categorii, faptul de a avea cetățenia statului acreditar duce la excluderea oricărui fel de imunitate.

Potrivit opiniei dominante din doctrină, reprezentanții comerciali ai statelor care au stabilit monopolul asupra comerțului exterior nu se bucură în principiu de imunități și privilegii diplomatice, întrucât reprezentanții comerciali nu țin de statul putere publică care îndeplinește acte iure imperii, ci de statul fisc care îndeplinește acte iure gestionis. Dar cele mai multe state include personalul care se ocupă de promovarea schimburilor economico-comerciale în cadrul personalului misiunii și-l fac, astfel, să beneficieze de statut diplomatic.

VII.1.4. Membrii de familie ai agentului diplomatic și cei ai unui membru al personalului tehnic-administrativ

Membri de familie ai agentului diplomatic și cei ai membrilor personalului administrativ se bucură de anumite imunități și privilegii. Imunitățile și privilegiile agenților diplomatici sunt extinse și asupra soțiilor și membrilor familiilor lor. Acest beneficiu este condiționat, în primul rând, de calitatea de membru de familie al unei persoane care se bucură de imunități, iar în al doilea rând, de faptul că acei membri de familie trăiesc împreună cu agentul diplomatic. Deși punctul de plecare în fundamentarea acordării tratamentului este legătura de familie și conviețuirea cu membrii misiunii, în realitate acest tratament se acordă familiei în considerația poziției care trebuie asigurată membrului misiunii (teoria funcționalității și reprezentării). În categoria membrilor de familie intră, indiscutabil, soția și copiii; dar nu mai pot fi avuți în vederee și părinții membrului misiunii diplomatice; toți aceștia trebuie să ducă un trai în comun cu membrul misiunii diplomatice din a cărei familie fac parte. Nu există o definiție a noțiunii de familie pentru scopurile dreptului diplomatic. Convenția de la Viena nu conține o astfel de definiție, dar introduce un criteriu – acela de a face menaj în comun cu beneficiarul original al privilegiului. Prin aceasta, cercul beneficiarulor s-a lărgit pentru că expresia folosită de "membru de familie" este destul de generală, iar în legislațiile statelor nu are conținut identic. Elementul determinativ este expresia "care trăiesc împreună", având menirea să restrângă întrucâtva, acest cerc de persoane numai la cele care se află împreună cu membrul misiunii, dar nici nu limitează sfera beneficiarilor doar la soție și copii.

Convenția de la Viena în art.37, paragraful 1, prevede: "Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa, beneficiază de privilegiile și imunitățile menționate în art.29-36 cu condiția ca să nu fie cetățeni ai statului acreditar".

La paragraful 2 se menționează: "Membrii personalului administrativ și tehnic al misiunii și membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile respective, beneficiază, dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reședința lor permanentă, de privilegiile și imunitățile menționate în art.29-35, dar imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă a statului acreditar menționată la paragraful 1 al art.31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcțiilor lor. Ei beneficiază, de asemenea, de privilegiile menționate la paragraful 1 al art.36 în ceea ce privește <obiectele importate cu ocazia primei lor instalări>". Așadar, membrilor lor de familie nu li se acordă imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.

Se constată că ideea de cetățenie și reședință permanenti nu are aceeași relevanță dacă un membru al familiei unui agent diplomatic are cetățenia statului acreditar, el va fi exclus de la beneficiul oricărei imunități și privilegiu diplomatic; elementul reședinței permanente pe teritoriul statului acreditar nu afectează acest beneficiu. În cazul unui membru de familie al unui membru din personalul tehnic și administrativ are importanță pentru acordarea de imunități și privilegii nu numai faptul că are cetățenia statului acreditar, ci și acela că are reședința pe teritoriul acestui stat.

Familia unui agent diplomatic care este cetățean al statului acreditar sau numai rezident permanent pe teritoriul acestuia nu se bucură de nici un privilegiu, pentru că ea urmează condiția soțului care nu posedă decât privilegiile referitoare la funcțiile sale. Aceeași soluție restrictivă se va aplica chiar dacă soția ar avea cetățenia statului acreditant sau a unui stat terț.

VII.2. Începutul și sfârșitul imunităților și privilegiilor

Imunitățile diplomatice pot înceta prin voința statului acreditant care, conform art.32 al Convenției de la Viena, "poate renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici și a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art.37". Rezultă că statul acreditant nu poate renunța la inviolabilitatea agentului diplomatic și a altor beneficiari și nu poate dispune de privilegiile acordate personalului diplomatic. Potrivit art.39 din Convenție, orice persoană care are drept la privilegii și imunități beneficiază de ele de la data pătrunderii pe teritoriul statului acreditar, iar dacă se află deja pe acest teritoriu, de la dataa notificării misiunii sale la M.A.E. al statului acreditar.

Imunitățile și privilegiile diplomatice iar sfârșit, în mod normal, la părăsirea țării de către beneficiari sau la expirarea unui termen acordat în acest scop, situație care privește declararea beneficiarului "persona non grata". În caz de conflict armat între cele două state, imunitatea continuă până la termenul acordat în acest scop. Potrivit al.2, art.39 din Convenție, imunitatea agentului diplomatic în ceea cee privește actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale continuă fără limită. Aceasta înseamnă că imunitatea agentului diplomatic în ceea ce privește actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor sale continuă fără limită. Aceasta înseamnă că imunitatea pentru acte săvârșite în afara activității oficiale la data părăsirii statului de reședință, fiind posibil ca, un diplomat plecat de la post să fie chemat în judecată pentru faptele penale sau civile săvârșite în afara serviciului, chiar dacă a beneficiat de imunități cât a fost oficial al unei misiuni diplomatice.

Membri de familie ai unui agent diplomatic decedat beneficiază de privilegii și imunități până la asigurarea unui termen potrivit dat în vederea părăsirii statului acreditant.

VII.3. Situația membrilor unei misiuni diplomatice pe timpul cât se află pe teritoriul statelor terțe

Relațiile diplomatice se stabilesc între două state, astfel că statele terțe se plasează în afara acestor relații bilaterale; problema imunităților și privilegiilor unui agent diplomatic se situează în acest context bilateral. Misiunea diplomatică nu poate fi menținută decât dacă personalului ce i-a fost afectat i se permite să treacă prin teritoriul statelor terțe în drumul lor spre și de la posturi. Dacă agentul diplomatic călătorește pe teritoriul unui stat terț incognito ori numai la plăcere, nu există îndoială că el nu poate pretinde nici un fel de tratament special, este în situația oricărei alte persoane, afară doar dacă, din curtoazie, nu i se acordă un tratament sau o atenție specială. Situația este diferită când un trimis din statul său călătorește spre statul acreditar, traversând teritoriul unui stat terț.

Prima problemă care se pune este aceea dacă un stat se poate opune la trecerea unui diplomat străin. Opinia dominantă este aceea că statul terț poate să se opună dacă consideră această persoană ca fiind periculoasă pentru interesele sale sau indezirabilă și a fortiori atunci când nu întreține relații diplomatice cu statul reprezentat. Nu există drept de pasaj pentru agentul diplomatic al unui cobeligerant, putând fi capturat și tratat ca prizonier de război.

Deși nu există nici un fel de îndoială că, în condiții normale, statul terț trebuie să acorde dreptul de trecere inofensivă – ius transitus inoxii – trimisului, nu este deloc sigur că alte privilegii, în special cele de inviolabilitate și extrateritoriale ar trebui să-i fie acordate trimisului.

Din opiniile autorilor și poziția autorităților, ca și din deciziile instanțelor naționale s-a concluzionat că un agent diplomatic este îndreptățit să se aștepte la un drept de trecere nestingherită prin teritoriul statelor terțe în timpul deplasării la post. Statul diplomatic al persoanei în cauză va fi adus la cunoștința guvernelor statelor terțe prin care ea va trece pentru a i se putea asigura că i se acordă imunitățile și privilegiile la care este îndreptățită. Majoritatea statelor au o categorie specială de pașaport care se eliberează agenților diplomatici, iar aplicarea pe aceste pașapoarte aa vizei cerută de la țările prin care urmează să se traverseze este indicativă cât privește consimțământul acestor state de a-i permite să călătorească ori să șadă pe teritoriul lor. Dreptul agentului diplomatic nu este decât unul din tranzit. Dreptul de trecere inofensivă include dreptul la inviolabilitate, precum și imunitatea de jurisdicție pentru pericolele care pot fi necesare pentru diplomat ca să tranziteze. În ceea ce privește faptul dacă este îndreptățit la alte imunități și privilegii decât cele legate cu facilitățile de tranzit, opiniile diferă. Unii autori sunt de părere că ar fi în interesul tuturor națiunilor ca reprezentanților lor diplomatici să li se permită trecerea liberă și nestânjenită prin asemenea țări și că este uzual să se acorde toate facilitățile și curtoazia rezonabilă în acest scop.

Alți autori consideră că dreptul de liberă trecere nu include și dreptul de a se opri pe teritoriu mai mult decât este necesar pentru trecere. Convenția de la Viena prin art.40 încearcă să pună capăt controverselor:

1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găsește pe teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză de pașaport, în cazul în care această viză este cerută, pentru a merge să-și asume funcțiile sau să-și ia în primire postul sau pentru a se întoarce în țara sa, statul terț îi va acorda inviolabilitatea și toate celelalte imunități necesare pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea. În același fel va proceda și cu membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază de privilegii și imunități și care însoțesc sau care călătoresc separat pentru a-l întâlni sau pentru a se întoarce în țara lor.

2. În condiții similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, statele terțe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administrativ și tehnic su de serviciu al misiunii și al membrilor familiilor lor.

3. Statele terțe acordă corespondenței și celorlalte comunicări oficiale în tranzit, inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeași libertate și ocrotire ca și statul acreditar. Ele acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de pașaport, dacă această viză este cerută și valizelor în tranzit, aceeași inviolabilitate și aceeași ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o acorde.

4. Obligațiile statelor terțe prevăzute la paragrafele 2 și 3 ale prezentului articol se aplică, de asemenea, persoanelor respective menționate la aceste paragrafe, cât și comunicărilor oficiale și valizelor diplomatice, când prezența lor pe teritoriul statului terț este datorată forței majore. Este neîndoielnic că un trimis nu trebuie să intervină în problemele care țin de relațiile dintre statul acreditar și statul terț prin care trece, dacă nu, el nu se va bucura de nici un fel de privilegii și imunități din partea statului terț.

În ceea ce privește durata diplomatului să traverseze, trebuie să se aibe în vedere termenul rezonabil pentru a permite diplomatului să traverseze țara respectivă; în cazul în care în cursul trecerii se oprește pentru o perioadă nejustificat de lungă ori dacă vine pentru a-și petrece vacanțe nu are dreptul la nici un privilegiu. Imunitățile și privilegiile, ca și funcțiile misiunii diplomatice, constituie conținutul principal al dreptului diplomatic. Nu se poate constitui o bază trainică a relațiilor diplomatice fără ca diplomatul să poată acționa potrivit unor norme sigure de drept și să se bucure de condiții de desfășurare a activității fără îngrădire, fără presiuni și cu garantarea deplinei sale libertăți de mișcare și acțiune.

Concluzii

În toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor.

Marile puteri ale lumii, toți marii șefi de stat au recurs la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiență sporită în mediul continental și mondial.

Diplomația definită ca „știință și artă“, ca „o profesiune distinctă, de o complexitate deosebită“, implicând mânuirea cu inteligență a celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința dreptului și relațiilor internaționale. Nicolae Titulescu apreciază că „diplomația sintetizează mai multe științe“, prin care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajati.

Caracterul complex al acestei profesiuni rezultă din mandatul încredințat negociatorilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Diplomaților li s-a încredințat misiunea să negocieze tratate de pace sau de aliantă, întelegeri în probleme de însemnătate majoră pentru statele respective, convenții mutilaterale, în care interesele statelor trebuie să fie cât mai bine reflectate.

Națiunile lumii au cunoscut momente de confruntare și colaborare, de bătălii militare și relații pașnice, de unitate și dezbinare. Rolul avut de diplomație și diplomații în aceste evoluții a fost acela de a tatona „terenul“ pentru încheierea armistițiilor și pentru încetarea ostilităților; pentru încheierea păcii și convenirea condițiilor menținerii și consolidării unor relații pașnice, după semnarea tratatelor de pace.

Complexitatea mandatului diplomatic și dificultațile – nu de puține ori greu de depășit – în finalizarea sa conferă diplomației „un statut distinct“, situând-o între „cele mai complicate profesiuni“, atrăgea atenția cercetătorul britanic J.W. Burton în lucrarea sa de referință.

Printre aspectele politice care au suscindat interesul față de această zonă se numără și rolul jucat de diplomație în planul politici externe.Se poate porni de la o sumă de concepte și principii ferme ale politici interne și externe constând în preluarea initiațivelor și angajarea totală în abordarea intereselor externe precum și efortul jucat fără ezitare pe arena politică a lumii cu scopul de exprima interesele statului. Delimitarea acestei trăsături poate fi făcută dupa zonele de interes prin îndepartarea axelor disputelor zonale, conformarea față de prevederile legale internaționale, nerecurgerea la forță în reglementarea conflictelor,contribuția exprimată pentru înlăturarea divergențelor pe plan zonal și internațional.

În baza cestor concepte s-au format treptat nuanțe specifice ale desfășurării și derulării actelor diplomatice, existența sa fiind ca o garanție de natură socială de exprimare la nivel internațional al formelor și intereselor entităților statale. Amatorismul și improvizația în sistemul diplomatic implică riscuri imense și pot avea consecințe de o gravitate deosebită.

Denumirea în funcții diplomatice a unor oameni a căror pregatire nu are nimic comun cu problematica existentă în relațiile internaționale și nici o bună instruire vor fi puși în situația să semneze acte prin care angajează statul, ale căror consecințe nu vor fi în masură să le înțeleagă. Harta politică a lumii este o dimensiune dinamică în care s-au schimbat și se vor produce schimbări în multe privințe prin încheierea și desfacerea alianțelor, prin întocmirea și semnarea de noi acorduri și tratate,prin noi înțelegeri și noi forme de cooperare instituite, care nu de putine ori au fost încălcate sau modificate.

Prin respectarea fermă a regulilor și principiilor stabilității diplomația și actul diplomatic sunt coloana fundamentală pe care s-a sprijinit politica externă. Charles Maurice de Talley Perigort ( 1754-1838), unul dintre cei mai mari diplomați ai Franței și ai lumii, a jucat un rol important în conturarea și adoptarea hotărârilor Congresului de la Viena (1814- 1815). Congresul de la Viena delimita creearea unor forme stabile și a unor reguli ce caracterizau diplomația cu privire la autonomia, caracterul și relațiile specifice ale clasei alcătuitoare descriind-o în două ipostaze deschisă și secretă.

Diplomatții au un rol activ în convorbirile diplomatice în cursul cărora sunt dezvoltate importante resuse ca potențial subiect în sugerarea soluțiilor, mod de conveniență al partenerilor și implicit al convergenței intereselor reprezentate.

Un accent deosebit se pune pe imunitatea diplomaților și protectia acestora factor ce crează un mediu de desfășurare cu caracter special deoarece ei îndeplinesc misiuni de maxim interes pentru statul ce-l reprezintă.

Deplina protecție și inviolabilitatea diplomațiilor servește încrederii reciproce și bunei convietuiri a popoarelor ( De lingua latina, Cartea a IIIa, Nonis Marcelus ). Rolul diplomației pe aria politică este o adaptare continuă la climatul și dezvoltarea societății umane. În zilele noastre interesul dominant îl constituie problematica economică ca formă evolutivă a confruntărilor militare. Evoluția relațiilor comerciale în convenirea celor mai avantajoase tranzacții se arată ca o nouă cale în creerea de noi monopoluri sau imperii ce pot schimba sau înclina axa lumii în favoarea lor.

R. Finley Delaney notează în International Communication in the New Diplomacy că „exigențele s-au accentuat în ultimii ani în domeniul diplomatic“. Factorii de decizie politică care au înțeles că „diplomația este o stiință“ n-au precupețit mijloacele implicate de pregătirea temeinică a diplomaților. Iar investiția făcută pentru instrucția unor oameni de elită în acest domeniu și-a aratat efectul.

În lucrarea Communication Analysis and Comprehensive Diplomacy, Bryant Wedge atrage atenția asupra faptului că, „în afara unor cunoștințe temeinice în domeniul dreptului și relațiilor internaționale“ și „în domeniile conexe“, diplomații trebuie „să aibă talentul de a-și valorifica cunostințele în scopul finalizării obiectivelor diplomatice urmărite“.

Diplomația economică a trecut pe primul plan, ca urmare a preponderenței relațiilor de import-export, a schimburilor comerciale în general și a deplasării centrului de greutate din zona politică „în sfera afacerilor“, a cooperării și confruntării economice. Tactul diplomatic trebuie să însoțească toate actele și acțiunile intreprinse de corpul diplomatic. Un diplomat instruit și talentat va avea priceperea „să se retragă la momentul oportun“ sau „să insiste asupra soluției pentru care are mandat“ atunci când intuiește că sunt șanse de reușită.

Cunoștințele de specialitate – absolut necesare oricărui diplomat de profesie – trebuie completate de arta acestuia de „a le valorifica cât mai bine cu putință“, în condițiile în care „cu tactul diplomatic de care trebuie să dea dovadă“ și prin „eleganța limbii“ se impune în fața partenerilor. În circumstanțele actuale, diplomația economică ocupă un loc tot mai important în relațiile internaționale.

Globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomație care să le protejeze și promoveze cât mai bine interesele, astfel încât – în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-și ocupe locul pe care îl merită. Având în vedere dificultățile cu care se confruntă fiecare națiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligația să acorde atenția cuvenită negocierilor diplomatice, folosind în derularea lor cei mai pregătiți diplomați.

B I B L I O G R A F I E

LEGISLAȚIE INTERNĂ

1. Constituția României

2. Codul penal

3. Legea nr.4/1991 privind încheierea și ratificarea tratatelor

4. Statutul Corpului Diplomatic și Consular aprobat prin H.G. nr.1070 din 6 oct.1990

5. Regulamentul privind regimul vamal aplicabil misiunilor diplomatice și

oficiilor consulare aprobat prin H.C.M. nr.1944 din 11 septembrie 1966

CONVENȚII INTERNAȚIONALE

6. Convenția de la Viena din 1961 ratificată de România prin Decretul 111-56 din

1968, publicat în Buletinul Oficial al R.S.R., partea 1, nr.69.

7. Convenția privind dreptul tratatelor din 1969

8. Convenția privind privilegiile și imunitățile instituțiilor specializate din 1947

9. Convenția privind dreptul la azil de la Havana din 1928, modificată la Caracas

în 1954.

10. Convenția asupra misiunilor specializate de la New York din 1969

11. Convenția privind funcționarii diplomatici, adoptată la a VI-a Conferință

americană internațională, semnată la Havana în 20 februarie 1928

12. Resolution de 1929 de l'Institut de droit international sur les immunites

diplomatiques

13. Draft Convention of the Harvard Law School of 1932 on Diplomatic Privileges

and Immunities

CURSURI UNIVERSITARE ȘI MONOGRAFII

14. Dumitra Popescu, Adrian Nastase – Drept internațional public, Ed.Șansa, 1997

15. Grigore Geamanu – Drept internațional contemporan, Ed. Didactică și

Pedagogică, București, 1983.

16. Grigore Geamanu – Principiile fundamentale ale Dreptului internațional

contemporan, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967

17. Ion M. Anghel – Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex., București, 2002

18. Marțian I. Niciu – Drept internațional public, Ed. Servosat, 2000

19. C. Alexandrescu, O. Barbulescu, N. Fotino, A.Iosipescu – Mic, București, 1967

20. Mircea Malita – Diplomația, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975

21. Philippe Cahier- Le droit diplomatique contemporain, Geneva, 1962

22. Adolfo Maresca – Lemissione diplomatica, Milano, 1959

23. L. Dembinski – The modern Law of Duplomacy, 1988

24. P. Fauchille – Traite de droit international publique, Paris, 1926

25. Hugo Grotius – Dreptul războiului și al păcii, Amsterdam, 1724

26. Cecil Hurst – Les immunites diplomatiques, 1926

27. Harold Nicolson- Arta diplomatică, Ed. Politică, București, 1966

28. Annuaire de la Comission du droit international, vol.1, 1957 și 1958

29. Yearbook of International Law Comission, 1957 și 1958