Impactul Fiscalizarii Asupra Pietei de Capital din Romania

CUPRINS

CAPITOLUL I. ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIIND FISCALITATEA……….4

Definire, funcțiile și rolul fiscalități……………………………………………………..4

1.1.1. Sistemul fiscal……………………………………………………….4

1.1.2. Funcțiile sistemului fiscal………………………………………………………….4

1.1.3 Rolul fiscalități…………………………..………… …..……………4

1.2. Impozitele, taxele și contribuțiile…………………………………………….6

1.2.1. Imopzitul…………………………………….……………..…………6

1.2.2. Taxele…………………………………………………………………..7

1.2.3. Contribuțiile………………………………………….…….…………8

1.3. Clasificarea prelevărilor fiscale………………………………………………8

1.4. Principiile impunerii………………………………………….………….….14

1.4.1. Principiile de echitate fiscală………………………….………….…15

1.4.2. Principiile de politică financiară…………………………………….16

1.4.3.Principiile de politică economică…………………………………….16

1.4.4. Principiile social-politice…………………………………………….17

Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale……………………………..….17

CAPITOLUL II. EFECTELE FISCALITĂȚII………………………………………….22

2.1. Efectele economice…………………………………………………………22

2.2. Efectele juridice…………………………………………………………….23

2.3. Efectele psihologice…………………………………………………………23

2.4. Efectele socio-ecoligice……………………………………………………26

CAPITOLUL III. IMPOZITAREA PIEȚEI DE CAPITAL ÎN ROMÂNIA……….…..27

3.1 Impozitul pe dividende………………………………………………………27

3.1.1. Contribuabilii………………………………………………….…….28

3.1.2. Baza de calcul……………………………………………………….28

3.1.3. Cota de imunere………………………………………………….….29

3.1.4. Termene de plată……………………………………………………………………..29

3.1.5. Scutiri………………………………………………………….……30

3.2 Impozitarea veniturilor din dobânzi…………………………………………30

3.2.1. Contribuabilii……………………………………………………….30

3.2.2. Bază de calcul………………………………………………………30

3.2.3. Cota de impunere……………………………………………………30

3.2.4. Termene de plată……………………………………………………30

3.2.5. Scutiri……………………………………………………………….30

3.3. Impozitare câstiguri din transferul titlurilor de valoare…………………….31

3.3.1. Bază de calcul………………………………………………………31

3.1.2. Cota de impunere……………………………………………………31

3.1.3. Termene de plată……………………………………………………32

3.1.4. Scutiri……………………………………………………………….32

3.4. Impozitarea veniturilor din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract……………………………………………………..32

3.4.1. Bază de calcul………………………………………………………33

3.4.2. Cota de impunere………………………………………….……….33

3.4.3. Termene de plată…………………………………………….……..33

3.5. Venitul impozabil obținut din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice………………………………………………………….…….33

3.5.1. Bază de calcul……………………………………………….……..33

3.5.2. Cota de impunere…………………………………………….…….33

3.5.3. Termene de plată…………………………………………….……..34

3.6. Declarația privind venitul realizat…………………………………….……34

3.7. Impozitul pe profit…………………………………………………….……34

3.7.1. Contribuabili………………………………………………….…….35

3.7.2. Bază de calcul………………………………………………………35

3.7.3. Cota de impunere…………………………………………….……..37

3.7.4. Termene de plata……………………………………………..……..39

3.7.5. Scutiri………………………………………………………….……40

capitolul IV. IMPACTUL FISCALITĂȚII ASUPRA investițiilor de capital…………………………………………………………………………………………………………..42

4.1. Fundamente teoretice……………………………………………….………42

4.2. Metodă și rezultate……………………………………………………………………………..42

4.3. Concluzii……………………………………………………………………..53

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………….54

CAPITOLUL I. ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIIND

FISCALITATEA

Definire, funcțiile și rolul fiscalități

1.1.1. Sistemul fiscal

Sistemul fiscal este în mod normal, expresia voinței politice a unie comunitați umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat și dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se doteze cu o întreagă serie cu regului juridice și în special fiscale. În oricie perioadă și în orice tip de societate fiscalitatea este privită ca o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricât cinism fiscal ar dovedi acesata.

Dacă resursele proprii pe care statul le poate obține, care provin, de exemplu, din proprietațile publice (domeniile statului) nu sunt suficiente, ceea ce se întamplă în general, atunci trebuie prelevate impozite. De fapt, impozitele plătite de către persoane fizice și juridice pot fi considerate remunerații ale serviciilor de orice natură pe care le asigură statul sau instituțiile sale.

1.1.2. Funcțiile sistemului fiscal

Funcțiile pe care le îndeplinește sistemul fiscal sunt cele trei funcții esențiale care sunt adesea contradictorii. Importanța relativă care le este acordată evoluează în funție de aprecierea care se face asupra capacitații unei economii de piața de a asigura optimul în mod spontan. Dezbaterea asupra fiscalitații optime reflectă tocmai această apreciere; criteriile utilizate sunt cel mai adesea de natură conflictuală. Două dintre ele domină dezbaterea: criteriul eficienței și criteriul echitații.

Cele trei funcții esențiale ale sistemului fiscal sunt:

Funția de finanțare a cheltuielilor publice urmărind obiectivul de venit bugetar;

Funcția de redistrbuire a veniturilor și a patrimoniilor, în conformitate cu un obiectiv de echitate;

Funcția de stabilizare a activitații economice sau de corecție a dezechilibrelor, cu scopul opținerii efcienței economice.

1.1.3. Rolul fiscalități

Fiecare țară are structuri proprii și forme specifice de organizare regăsite în mecanismele de funcționare ale economiei naționale.

Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor și instrumentelor de conducere a unei economi naționale la un moment dat, corespunzător obiectivelor ce guvernează respectivul stat.

Interesele economice joacă un rol extrem de important, constatându-se că nu întotdeauna interesele individuale (grup), locale sau regionale sunt convergente cu cele naționale. Interesele imediate intră în contradicție cu cele pe termen lung.

Pentru depăsirea contradicțiilor existente, într-o societate se caută soluții, se elaborează politici, se adoptă legi, se i-au decizi de către factorii implicați.

Mecanismele economice existente cu toate componentele sale, trebuie în permanență supravegheate și adaptate cerințelor și posibilităților economice naționale. Eficacitatea mecanismelor economiei naționale la nivel macro și micro depinde în mare măsură de modul cum acestea corespund nevoilor obiective de dezvoltare a economiei naționale. Un rol important în funcționarea mecanismulu economic îl are statul cu instituțiile sale. Unele acțiuni întreprinse de stat în realizarea mecanismului economic au latura financiară. Aceste acțiuni se întreprind conform mecanismului financiar.

Mecanismul financiar, ca și componentă a mecanismului economic, cuprinde : sistemul financiar, metode administrative de conducere în domeniul finanțelor, cadru instituțional, cadrul juridic format din legi, hotarări, ordonanțe. Mecanismul financiar se bazează pe o bună funcționare a sistemului financiar.

Sistemul financiar este un asnamblu de relați care exprimă în primul rând fluxurile financiare la nivel național.

Sistemul fiscal este o componentă a sistemului financiar și cuprinde impozitele instituite într-un stat care-i procură acestuia o parte covârsitoare din veniturile publice, fiecare impozit având o contribuție specifică și un anumit rol în economie.

Fiecare stat, din antichitate și până azi, și-a adoptat propriul său sistem fiscal, mai mult sau mai puțin perfecționat, după cum acesta a cunoscut o mai mare sau mai mică putere economică și militară. Sunt astfel cunoscute sistemele fiscale ale Chinei, Mesopotaniei, Indiei, Egiptului și Romei în antichitate, apărute și perfecționate în stransă legatură cu nevoile războaielor purtate de aceste state pentru expansiuni teritoriale sau în interior pentru menținerea ordini și frontierelor.

Statul suveran din punct de vedere politc și fiscal poate deci să exercite o putere fiscală absolută în cadrul teritoriului său. De asemenea, în situați speciale, un stat poate să decidă ca pe teritoriul său să coexiste două sau mai multe sistem fiscale care să se bucure de o autonomie mai mult sau mai puțin întinsă și întreținând între ele relați diferite, dacă este cazul prin convenți sau acorduri de drept intern (este cazul statelor federale). În schimb, statul nu poate să exercite nici o putere în afara teritoriului său.

Impozitele finanțează activitatea statului. Totuși impozitele sunt și instrumente prin intermediul cărora statul redistribuie venitul și avuția și în plus, sunt o parte integrantă a politici fiscale a statului, fiind utilizate la stabilizarea cereri agregate.

În acest sens, o trasătura a sistemului fiscal și mai ales a funcționări acestuia ar trebuie să fie respectat principiului individualitați impozitelor.

De asemenea, sistemul fiscal trebuie să se caracterizeze prin nediscriminare. Acest principiu semnifică faptul că impozitele trebuie să fie stabilite urmărind reguli care sunt aceleași pentru toți. Orice măsură fiscală, directă sau indirectă discriminatorie, adresată unui grup social este incompatibilă cu principiile generale ale unei societați libere.

Sistemul fiscal trebuie să fie animat de dezinteresul unei impuneri cât mai echitabile. Echitatea impunerii presupune diferențierea sarcini fiscale de la o persoana la alta în funcție de mărimea absolută a materiei impozabile, natura și proveniența veniturilor și altele.

De asemenea, sistemul fiscal, prin procesul așezări și urmăriri impozitelor, dă posibilitatea statului să exercite în anumite limite un control asupra economiei, influențând dezvoltarea sau restrângerea activităților unor ramuri economice.

1.2. Impozitele, taxele și contribuțiile

1.2.1. Imopzitul

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariție este legată de existența statului și a banilor.

Gaston Jeze a publicat o definiție devenită celebră: ,, impozitul este o prestație pecuniară, impusă particularilor de autorități cu titlu definitive si fără o contra prestație imeidata și directă, pentru acoperirea cheltuielilor publice’’

De la apariția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit, în funcție de dezvoltarea economico-socială și de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informații despre impozitele, taxele și cheltuielile publice din antichitate provin, în special, din istoria statelor antice, grec și roman.

În Grecia Antica erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului, pentru întreținerea și dotarea forțelor armate și de ordine publică, pentru construirea și înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase și distracții publice, pentru construirea de drumuri și lucrări de utilizare comunală.

Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele domeniale, obținute prin exploatarea unor bogății naturale aflate în patrimoniul statului (cum ar fi, de pildă, minele de argint, carierele de marmură), cât și diferitele impozite ordinare și extraordinare (cum ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriașilor, taxele pentru vânzarea, în piată, a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile cetățenilor bogăți perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetățeni).

În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum. Inițial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obținut. Ulterior, tributum a fost generalizat și permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toți cetatenii statului roman care dețineau proprietăți imobiliare și, mai târziu, bunuri mobile. În afara acestui impozit, se mai percepea un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meșteșuguri și, temporar, un iÎn schimb, statul nu poate să exercite nici o putere în afara teritoriului său.

Impozitele finanțează activitatea statului. Totuși impozitele sunt și instrumente prin intermediul cărora statul redistribuie venitul și avuția și în plus, sunt o parte integrantă a politici fiscale a statului, fiind utilizate la stabilizarea cereri agregate.

În acest sens, o trasătura a sistemului fiscal și mai ales a funcționări acestuia ar trebuie să fie respectat principiului individualitați impozitelor.

De asemenea, sistemul fiscal trebuie să se caracterizeze prin nediscriminare. Acest principiu semnifică faptul că impozitele trebuie să fie stabilite urmărind reguli care sunt aceleași pentru toți. Orice măsură fiscală, directă sau indirectă discriminatorie, adresată unui grup social este incompatibilă cu principiile generale ale unei societați libere.

Sistemul fiscal trebuie să fie animat de dezinteresul unei impuneri cât mai echitabile. Echitatea impunerii presupune diferențierea sarcini fiscale de la o persoana la alta în funcție de mărimea absolută a materiei impozabile, natura și proveniența veniturilor și altele.

De asemenea, sistemul fiscal, prin procesul așezări și urmăriri impozitelor, dă posibilitatea statului să exercite în anumite limite un control asupra economiei, influențând dezvoltarea sau restrângerea activităților unor ramuri economice.

1.2. Impozitele, taxele și contribuțiile

1.2.1. Imopzitul

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărui apariție este legată de existența statului și a banilor.

Gaston Jeze a publicat o definiție devenită celebră: ,, impozitul este o prestație pecuniară, impusă particularilor de autorități cu titlu definitive si fără o contra prestație imeidata și directă, pentru acoperirea cheltuielilor publice’’

De la apariția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit, în funcție de dezvoltarea economico-socială și de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat. Informații despre impozitele, taxele și cheltuielile publice din antichitate provin, în special, din istoria statelor antice, grec și roman.

În Grecia Antica erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului, pentru întreținerea și dotarea forțelor armate și de ordine publică, pentru construirea și înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase și distracții publice, pentru construirea de drumuri și lucrări de utilizare comunală.

Pentru acoperirea cheltuielilor publice se foloseau atât resursele domeniale, obținute prin exploatarea unor bogății naturale aflate în patrimoniul statului (cum ar fi, de pildă, minele de argint, carierele de marmură), cât și diferitele impozite ordinare și extraordinare (cum ar fi, de exemplu, impozitul pe terenuri, pe veniturile meseriașilor, taxele pentru vânzarea, în piată, a produselor agricole, impozitul extraordinar pe veniturile cetățenilor bogăți perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetățeni).

În statul roman antic, în toate etapele evolutive, principalul impozit a fost tributum. Inițial, acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obținut. Ulterior, tributum a fost generalizat și permanentizat, el fiind perceput obligatoriu de la toți cetatenii statului roman care dețineau proprietăți imobiliare și, mai târziu, bunuri mobile. În afara acestui impozit, se mai percepea un impozit asupra vânzărilor de bunuri, un impozit pe meșteșuguri și, temporar, un impozit datorat de celibatari și un impozit pe numărul sclavilor.

În Evul Mediu, datorită dezvoltării, organizării statale, impozitul trebuie să finanțeze o administrație tot mai complexa. Astfel, în Anglia, favorizată de conjunctura că era o țara cu puține frământări sociale, prin Magna Charta Libertatum, din 1215, s-a interzis instituirea impozitelor de către monarhi fără aprobarea poporului. Alaturi de impozitul perceput proprietarilor de pământ în funcție de venitul obținut prin exploatarea proprie și în arendă, în Anglia secolului XIII și în cele următoare se mai percepeau impozit pe venit diferențiat pentru nobili, clerici și țarani, impozite pe clădiri, pe veniturile mesteșugarilor, ca și impozite incluse în prețurile de vânzare ale sării, cărbunilor, pieilor și altor bunuri.

În Principatele Române, șirul mare al dărilor ordinare includeau birul așezat ca „cisla" asupra localitaților și perceput cu denumirea de „sferturi", văcăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul ș.a. Acestora li s-au adăugat dări extraordinare cum erau ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutornițele ș.a. Deseori, stabilirea și perceperea acestor dări erau arbitrare și abuzive.

Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic și social, iar modul concret de manifestare a acestuia se diferențiază de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.

În majoritatea statelor lumii, rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor inanciare necesare acoperirii necesităților publice.

În plan economic, rolul impozitelor rezidă din faptul că se folosesc ca pârghii de politică economică, prin intermediul căruia se pot stimula sau frâna anumite activitați, zone (regiuni), consumul anumitor mărfuri și/sau servicii, relațiile comerciale cu exteriorul în ansamblu sau cu anumite țari.

În plan social, rolul impozitelor se concretizează în aceea că, prin intermediul lor, statul procedează la redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut (P.I.B.) între grupuri sociale și indivizi, între persoanele fizice și cele juridice. Totuși, efectul major al rolului impozitelor pe plan social îl constituie cresterea presiunii fiscale globale.

1.2.2. Taxele

Taxele pot fi structurate după criteriul serviciului instituțional prestat de către stat sau criteriul modalițatii de încasare:

A. După natura serviciului prestat sunt taxe judiciare, taxe administrative, taxe industriale și taxe ecologice

Taxele judiciare sunt plătite statului în urma executării funcției juridice sub forma judecătorească sau notarială. Taxele judecătorești sunt plătite de către persoanele care întreprind acțiuni în instanță sub forma civilă, comercială sau penală;

Taxele notariale sunt percepute de la subiecții care apelează la serviciile cu caracter notarial;

Taxele administrative sunt acele taxe plătite organismelor de stat în schimbul furnizării unor servicii cu caracter administrative cum ar fi autentificarea unor documente dar și eliberarea unor acte (certificate de nastere, căsătorie, deces, cărti de identitate, pașapoarte, autorizații de port arma, liceențe e.t.c.);

Taxele industriale sunt achitate statului de către diversi subiecți economici în vederea derulării oficiale a unor activitați de producție, comercializare sau prestări servicii;

Taxele ecologice sunt taxele datorate de către subiecți care exploatează bunuri ambientale.

B. După modalitatea de încasare se particularizează: taxele în numerar și taxele de timbru.

Taxele în numerar ilustrează transferurile de valoare reprezentând plata cuantumului unie taxe efectuate în mod direct către autoritațile de stat în numerar sau prin operațiuni de virament bancar;

Taxele de timbru relevă transferurile de valoare reprezentând plata cuantumului unei taxe, realizate prin cumpărarea, aplicarea și anularea de timbre mobile.

1.2.3. Contribuțiile

Contribuțiile se structurează pe două mari categorii: contribuții speciale și contribuții generale – în funcție de obiectivul urmărit de stat prin introducerea acestora:

Contribuțiile speciale sau nonasigurative vizează prelevările de putere de cumpărare pe care statul le efectuează de la subiecții ce beneficiază în particular și în mod nemijlocit de o utilitate publică, generate de furnizarea unui serviciu cu arie de cuprindere generală (colectivă);

Contribuțiile generale sau sociale reprezintă transferurile de putere de cumparare la dispoziția statului cu caracter asigurativ și mutual (prevenire, asistență și asigurare), datorate conform dispozițiilor legale de către persoanele fizice și juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare, indemnizații, servicii sanitare etc.)

1.3. Clasificarea prelevărilor fiscale

Realitațile economice și sociale contemporane au determinat conturarea a mai multor tipuri de impozite, taxe și contribuții.

Impozitele pot fi clasificate după următoarele criterii: fond și formă, mod de așezare, obiectul impozabil, tehnica de impunere și după scopul urmărit de autoritați prin practicare, frecventă de colectare, nivel de administrare și repartizare a sarcinilor fiscale pe contribuabili.

1. Clasificarea impozitelor după formă și fond se face prin:

Impozite directe care se stabilesc nominal și se prelevează direct de la subiect (persoanele fizice sau juridice) la termenele stabilite;

Fiind individualizate, impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere. Deși s-au practicat și în orânduirile precapitaliste, o diversificare și extindere mai mare au cunoscut abia în capitalism. În primele decenii ale secolului al XX-lea, impozitele așezate pe obiecte, materiale și genuri de activitați (impozitele de tip real) au fost înlocuite treptat cu impozitele stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică cu impozite de tip personal.

Începând cu sec XIX datorită creșterii continue a cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat de stat prin introducerea impozitelor personale nu a fost suficient pentru acoperirea acestora, astfel încât în statele moderne s-a recurs și la impunera indirectă.

Impozitele directe sunt acele impozite ce se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile ori averea acestora și pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se stabilesc anual și se percep direct de la contribuabili la anumite termene, fiind impozite nominative sau individualizate. Potrivit intenției legiuitorului, la impozitele directe, subiectul și suportatorul sunt una și aceiași persoana, dar în practică însă uneori ele nu coincid.

b) Impozitele indirecte nu sunt stabilite nominal și se percep o dată cu vânzarea unor bunuri sau prestarea serviciilor fiind vărsate de către producători sau prestatorii de servicii, dar sunt plătite de către beneficiarii bunurilor sau a serviciilor.

Statele moderne folosesc pentru procurarea veniturilor de care au nevoie, alături de imopzitele directe, și imozitele indirecte, fiind introduse în statele contemporane inclusiv în România, începand cu deceniul al trei-lea al secolului XX.

Impozitele indirecte se așează asupra vânzării bunurilor sau prestărilor de servicii, sunt cuprinse în prețurile acestora și se percep de la toți cei care consumă bunuri (servicii) din categoria celor impuse. Prin urmare, impozitele indirecte nu se stabilesc nominativ în sarcina unor persoane și spre deosebire de impozitele directe care vizează existența venitului sau averii, impozitele indirecte vizează cheltuiala. Aceasta înseamnă că la impozitele indirecte legea atribuie calitatea de subiect (plătitor) al impozitului altei persoane fizice ori juridice decât suportatorului acestuia.

Cu toate că cota de impozit indirect percepută la vânzarea unei anumite mărfi (serviciu) este unică indiferent de cumpărător, impozitele indirecte afectează în măsură diferită veniturile popoulației destinate consumului, deoarece categoriile de consumatori cu venituri mici suportă o sarcină fiscală mai grea comparativ cu cea suportată de cei care dispun de venituri mai mari.

Practica impozitelor indirecte constituie, incontestabil, cea mai flagrantă încălcare a principiului echității fiscale întru-cât sunt prelevări mascate care nu pot fi cunoscute de suportatori.

Sistemul impozitelor indirecte cuprinde variate prelevări. Se practică frecvent: taxele de consumație, monopolurile fiscale, taxele vamale și diferite alte taxe considerate tradiționale.

2. Clasificarea impozitelor după modul de așezare:

Impozite reale sau obiective care se percep în cazul deținerii unor obiecte materiale cum ar fi clădiri, terenuri, animale, fabrici, autovehicule dar acestea fac abstracție de situația materială a contribuabilului.

Impozitele reale au fost larg utilizate în perioada capitalismului ascendent. În primele stadii de dezvoltare a capitalismului, când pământul reprezenta principalul mijloc de producție, în anumite țări europene a fost introdus impozitul funciar (pe pământ). Mărimea acestui impozit se stabilea pe baza unor criterii ca: numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului, suprafața terenurilor cultivate, calitatea terenurilor cultivate, mărime arenzii, prețul pământului, etc.

Utilizarea acestor criterii în stabilirea impozitului funciar, nu permitea stabilirea reală și corectă a capacitații de plată a proprietarului funciar, deoarece se aveau în vedere numai unii dintre factorii care influențau nivelul producției agricole.

În afară de pământ, impozitul real s-a calculat și pe clădiri în funcție de destinația lor (locuințe, magazine, birouri, etc). Stabilirea impozitului pe clădiri avea la bază anumite criterii cum sunt: numărul și destinația camerelor, suprafața construită, numărul ușilor și ferestrelor, suprafața curții, mărimea chiriei, etc.

Utilizarea acestor criterii nu asigură o imagine clară asupra mărimii obiectului impozabil, iar impunerea devenea inechitabilă.

Datorită dezvoltarii manufacturilor, a fabricilor, a comerțului și a altor activitați libere, pentru impunerea acestora a fost instituit impozitul pe activitățile industriale, comerciale și profesiile liber, care aveau la baza stabiliri lui, deasemenea, anumite criterii de ordin exterior: mărimea localității în care se desfășurau aceste activități, natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerț cu ridicata etc.), mărimea capitalului, numărul locuitorilor, capacitatea de productie, forța motrice folosită, etc.

Dezvoltarea industriei și comerțului a generat extinderea relaților de credit, și a activității bancare și a comerțului cu hârti de valoare. În aceste condiții a aparut o categorie de persoane care s-au ocupat cu plasarea propriilor capitaluri bănești în operații speculative, iar pentru impunerea acestora s-a introdus impozitul pe capitaluri bănești. Acest impozit se stabilea fie pe baza sumei dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut, fie în funcție de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul acordat cu împrumut.

Se observă că niciunul dintre aceste impozite nu era așezat în funcție de capacitatea contributivă a plătitorului și nu asigura echitatea fiscală. Unele impozite de tip real se practică și în prezent într-o serie de țări.

Impozitele personale sau subiective se percep asupra veniturilor sau averilor subiectului impozitului dar ținandu-se seama de situația materială a acestuia.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea și în primele decenii al secolului al XX-lea, în diverse țări s-a trecut de la impozitul de tip real la cel de tip personal. Spre deosebire de cele reale, impozitele personale privesc în mod direct persoana contribuabilului.

Drept urmare, s-a recurs la o anumită diferențiere a sarcini fiscale, în funție de mărimea veniturilor sau a averii și de situația personală a fiecărui plătitor, ceea ce a marcat, de fapt, trecerea la sistemul impozitelor personale pe venit și pe avere.

3. După obiectul impozabil se clasifică:

A. Impozitele pe venit sunt forma de bază a impozitelor personale și au fost introduse în perioada în care s-a înregistrat o diferențiere suficientă a veniturilor realizate de diferite categorii sociale. Practic, introducerea acestor impozite a fost posibilă când muncitorii și funcționarii realizau venituri sub forma salariilor, când industriașii, comercianții și bancherii realizau venituri sub forma profitului, iar proprietarii funciari sub forma rentei.

În calitate de subiecte ale impozitului pe venit apar atât persoanele fizice, cât și cele juridice care realizează venituri din diferite surse.

a) Impozitul pe veniturile persoanelor fizice, sunt supuse impozitării persoanele fizice care au domiciliu sau rezidența într-un anumit stat, precum și persoanele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele exceptii prevăzute de lege.

În practica fiscală se întâlnesc două sisteme de așezare a impozitelor pe veniturile persoanlor fizice, și anume:

sistemul impunerii separate care presupune fie o impunere diferențiată pe fiecare categorie de venit în funcție de natura acestuia, fie instituirea mai multor impozite, care vizează fiecare în parte venitul obținut dintr-o anumită sursă;

sistemul impunerii globale care presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de proveniență și supunera venitului cumulate unui singur impozit.

Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai des întalnită, ea utilizându-se în țări precum SUA, Germania, Franța, Italia, Belgia, Marea Britanie, Ungaria, etc.

Pentru stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se utilizează cote proporționale sau progresive cea mai frecvent utilizată este impunera în cote progresive pe tranșe de venit. Astfel, spre exemplu în SUA progresivitatea crește de la 15%, pentru venituri anuale de până la 26250 USD, la peste 39,6% pentru venituri ce depășesc 288350 USD.

De regulă, impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabilește anual, pe baza declarației de impunere întocmite de subiectul impozitului. Încasarea impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii, dobânzi, rente, ș.a., se realizează prin stopaj la sursă, iar impozitul asupra celorlalte venituri se încasează direct de la contribuabili.

b) Impozitul pe profit a persoanelor juridice se referă la impunerea profitului realizat de persoanele juridice, care se determină de organizarea acestora ca societați de persoane sau ca societați de capital.

– În cazul societaților de persoane impunera veniturilor acestora se face frecvent ca în cazul impunerii veniturilor persoanelor fizice, deoarece este greu de realizat o demarcație precisă între averea fiecăreia din persoanele asociate și patrimoniul societații respective;

– În cazul societaților de capital se poate efectua o demarcație precisă între avera personală a acționarilor și patrimoniul societații, iar acționarii răspund pentru actele și faptele societații numai în limitele părții de capital pe care o dețin.

Deoarece profitul obținut de o societate de capital se repartizează atât acționarilor (sub formă de dividende) cât și societații (pentru constituirea unor fonduri), putem vorbi de profitul societații înaine de repartizare; profitul repartizat acționarilor sub formă de dividende și profitul rămas la dispoziția societații.

Această repartizare a profitului permite luarea în considerare a mai multor modalități de impunere a veniturilor realizate de societațile de capital, și anume:

o prima modalitate constă în impunerara inițială a profitului total obținut și apoi separat a profitului repartizat acționarilor sub formă de dividende (acest sistem, considerat clasic, se practică în: SUA, Olanda, Belgia, Luxenburg, Elveția și Suedia);

o a doua modalitate constă în aceea că se impun numai dividendele, în timp ce partea de profit lăsată la dispoziția societații de capital este scutită de impozit;

a treia modalitate presupune numai impunerea părții din profit care rămâne la dispoziția societății de capital, dividendele repartizate acționarilor nefiind impozitate;

a patra modalitate presupune impunera separată, mai întâi a dividendelor repartizate acționarilor și apoi a părtii de profit rămase la dispoziția societății de capital.

În ceea ce privește impozitarea propriu-zisă a profitului obținut de societațile de capital, practica fiscală internaționala permite evidențierea urmatoarelor situații:

diferențierea cotelor de impunere în funcție de propreitarul capitalului social (întreprinderii de stat de interes național sau local, societăți private, societăți cu capital străin);

diferențierea cotelor de impunere în funcție de natura activitaților din care se obține profitul (această situație se întâlnește în Franța, Germania, Ucraina și Bulgaria);

stabilirea nivelului cotelor de impunere în funcție de cifra de afaceri a societaților comerciale (în Marea Britanie);

utilizarea unor cote de impozit diferite, după cum impozitul este un venit al bugetului de stat (federal), sau al bugetelor locale (această situație se întalnește în (Rusia, Norvegia, Portugalia și Finlanda etc.);

utilizarea unei singure cote de impunere ( de exemplu în Polonia și Ungaria 40%, Australia și Belgia 39%, Danemarca 38%, Italia 36%, Spania și Olanda 35%).

B. Impozit pe avere se prezintă în practica fiscală interanțională sub urmatoarele forme: impozite asupra averii propriu-zise, impozite pe circulația averii și impozite pe sporul de avere sau de creșterea valorii averii.

a) Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întalnite atât ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din veniturile obținute de pe urma averii respective, cât și ca impozite instituite pe substanța averii.

Cele mai frecvent utilizate impozite asupra averii propriu-zise sunt:

– Impozitele pe proprietați imobiliare se întâlnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor și clădirilor, au ca bază de impunere fie valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile respective, iar cotele de impunere sunt în general scăzute;

– Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă și imobilă pe care o deține un contribuabil și se aplică diferit, astfel:

în unele țări (de exemplu Suedia, Austria, Germania e.t.c.) la plata acestui impozit sunt supuse atât persoanele fizice, cât și cele juridice;

în alte țări (Danemarca, Olanda) acest impozit este plătit numai de persoanle fizice;

există anumite țări (exemplu Canada) unde impozitul este plătit numai de societățile de capital.

Pentru calcularea lui se folosesc fie cotele progresive (în Suedia, Danemarca, Elveția, e.t.c), fie cotele proporționale (Germaia, Austria, Olanda, etc)

b) Impozitele pe circulația averii se instituie în legatură cu trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile de la o persoană la alta.

Dintre impozitele pe circulația averi cel mai des întâlnite sunt:

– Impozitul pe succesiuni, obiectul impuneri îl constituie averea primită drept moștenire de o persoana fizică și se stabilește fie global, pentru întreaga avere lăsată moștenire (ca de exemplu în SUA, Australia, Marea Britanie, e.t.c), fie separat, pentru partea de avere ce revine fiecărui moștenitor (ca de exemplu în Germania, Franța, Suedia, e.t.c.)

Se calculează pe baza unor cote progresive, iar nivelul acestora se diferențiază atât în funcție de valoarea averii care face obiectul succesiunii, cât și în funcție de gradul de rudenie dintre decujus (persoana decedată) și moștenitorul acesteia (la aceiași valoarea a averi lăsate moștenire, impozitul este cu atât mai mare, cu cât succesorul este rudă mai îndepărtată cu persoana decedată).

– Impozitul pe donații a fost introdus pentru a preveni ocolirea plății impozitului pe succesiuni, când are loc efectuarea de donații de avere în timpul vieții.

Obiectul impozitului îl constituie averea primită drept donație de către o persoană, iar impozitul cade în sarcina persoanei care primește donația și se calculează pe baza unor cote progresive al căror nivel este influențat de valoarea averii donate, gradul de rudenie între donator și donatar și scopul donației.

– Impozitul pe actele de vânzare – cumpărare a unor bunuri mobile și imobile cade în sarcina cumpărătorilor, se calculează fie pe baza unor cote proporționale, fie pe baza unor cote progresive.

c) Impozitele pe sporul de avere sau pe creșterea valori averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp.

În acestă categorie se includ:

– Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare (clădiri, terenuri) în perioada de la cumpărare și până la vânzare, fără ca proprietarul să fi efectuat o cheltuială în acest scop.

Subiectul impozitului este vânzatorul bunurilor imobiliare, iar obiectul supus impunerii este diferența între prețul de vânzare și prețul de cumpărare al bunului respective.

– Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război, obiectul impozitului îl constituie averea dobândită în timpul sau ca urmare nemijlocită a războiului.

În ceea ce privește imopozitele pe avere în România, ele se întâlnesc atât sub forma unor impozite pe averea propriu-zisă, cât și a impozitelor pe circulația averii.

Dintre impozitele pe averea propriu-zisă mai importante sunt impozitele pe clădiri, terenuri și mijloace de transport.

4. După tehnica de impunere impozitele se clasifică astfel:

Impozite în suma fixă;

Impozite proporționale;

Impozite progresive;

Impozite regresive;

Impozite degresive.

5. După scopul urmărit de autoritățile publice impozitele se clasifică astfel:

Impozitele financiare, cele a căror stabilire vizează exclusiv obținerea de venituri publice pentru acoperirea cheltuielior statului;

Impozitele de ordine prin care se urmărește, pe lângă realizarea veniturilor bugetare, restrângerea sau limitarea unor activități respectiv stimularea altora, în funcție de interesele statului în economie, având caracter nefiscal.

6. După frecvența de colectare se identifică următoarele tipuri de impozite:

Impozite permanente care sunt percepute de căre stat cu regularitate, obișnuit anuale;

Impozitele incidentale sau extraordinare se percep în situații excepționale cum ar fi: calamitați naturale, crize interne sau război.

Spre deosebire de impozitele ordinare, care se încasează periodic (de regulă anual) impozitele extraordinare se instituie și se percep în mod excepțional în legătură cu apariția unor obiecte impozabile ce se deosebesc esențial de cele obișnuite.

7. După nivelul autoritații publice care le administrează impozitele se

clasifică astfel:

La statele de tip federal: impozite federale, impozite statale și impozite locale;

În statele de tip unitar: impozite centrale ( colectate de autoritatea centrală a statului ) și impozite locale ( colectate de autoritatea locală a statului);

În uniunile statale: impozite unionale percepute la nivel superior unional și impozite statale percepute de statele membre ale uniunii.

8. După repartizarea sarcinii fiscale pe contribuabil, impozite (de repartiție) sunt stabilite prin calcularea necesarului total de venituri financiare ale statului, sumă care apoi se repartizează pe fiecare contribuabil în parte.

1.4. Principiile impunerii

Obiectivele social-economice urmărite prin politica fiscală, dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor constituie elemente esențiale ale sistemului fiscal și se intemeiază pe anumite cerințe ce dau raționalitate sistemului fiscal respectiv. Aceste cerințe sunt cunoscute sub denumirea de principii ale impunerii și au fost formulate inițial, de Adam Smith, ca maxime sau principii fundamentale ale impunerii. Potrivit lui Adam Smith, la baza politicii fiscale a statului trebuie să stea următoarele principii sau maxime:

principiul justeții impunerii (echității fiscale), potrivit căruia cetațenii fiecărui stat trebuie să contribuie cu impozite la acoperirea cheltuielilor publice în funcție de veniturile pe care le obțin sub protecția statului;

principiul certitudinii impunerii, vizează legalitatea impunerii și presupune ca marimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certa și nu arbitrară, iar termenele, modalitațile de percepere a impozitelor, sumele de plată trebuie să fie clare și cunoscute de fiecare plătitor;

principiul comoditații perceperii impozitelor, potrivit căruia impozitele trebuie să fie percepute la termenele și în modalitațile cele mai convenabile pentru contribuabili;

principiul randamentului impozitelor presupune încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli și totodată acestea să fie cât mai puțin apăsătoare pentru plătitori.

Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1988, apreciază că principiile generale ale fiscalitații într-o societate liberă sunt urmatoarele:

individualitatea, potrivit căreia fiscalitatea trebuie să constituie un mijloc de asigurare deplină a dezvoltarii personalitații fiecărui cetatean, conform propriilor sale aspirații;

nediscriminarea, potrivit căreia este necesară promovarea unor reguli precise, unitare, valabile pentru toți, astfel că impozitele să fie stabilite și percepute fără discriminari, indiferent de subiecții acestora;

impersonalitatea, potrivit căreia sunt preferate impozitele analitice, așezate asupra fiecarui bun sau asupra fiecărei operațiuni în parte, față de cele sintetice, care sunt așezate asupra unor aspecte de ansamblu ale activitații contribuabililor (cifra de afaceri, capital, venit ș.a.);

neutralitatea impozitelor, potrivit căreia impozitele trebuie să fie favorabile realizarii unei economii cât mai eficiente și să nu frâneze gestionarea optimă a acesteia;

legitimitatea impozitelor se referă la adoptarea fiscalitații în funcție de natura veniturilor (legitime sau nelegitme);

lipsa arbitrariului presupune perceperea impozitelor așezate pe baza unor principii precise, simple și clare, care să nu ocazioneze apariția arbitrariului.

Maximele lui Adam Smith și principiile lui Maurice Allais le regăsim cristalizate în stiința finanțelor publice ca:

principii de echitate fiscală;

principii de politică financiară;

principii de politică economică;

principii social-politice.

1.4.1. Principiile de echitate fiscală

Principiile de echitate fiscală presupun impunerea diferențiată a veniturilor și a averii în funcție de puterea contributivă a subiectului impozitului. Echitatea fiscală reprezintă dreptate socială în materie de impozite, iar respectarea ei presupune îndeplinirea simultană a urmatoarelor condiții:

stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim și a unei averi care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare (această condiție este valabilă numai în cazul impozitelor directe);

sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui contribuabil, adică în funcție de marimea veniturilor și averilor impozabile, de situația personală a subiectului impozitului (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreținerea sa etc.);

la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparație cu sarcina altei persoane din aceeași categorie socială;

impunerea să fie generală, adică să cuprindă toți subiecții care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, excepție făcând doar persoanele care se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).

Masura respectării acestor principii rezultă din felul în care se realizează impunerea care, așa cum am precizat anterior, se poate efectua în cote fixe și cote procentuale.

Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internațională, cel care permite respectarea, în mare masură, a cerințelor echității fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive compuse.

1.4.2. Principiile de politică financiară

Principiile de politică financiară cuprind cerințele de ordin financiar ce trebuiesc îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic.

Pentru ca un impozit nou introdus în practică să aibă un randament fiscal ridicat se cer a fi îndeplinite mai multe condiții, și anume:

impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice și juridice care obțin venituri din aceeași sursă sau dețin același gen de avere sau își apropie, prin cumpărare, aceeași categorie de bunuri; universalitatea impozitului presupune, totodată, ca întreaga materie impozabilă să fie supusă impunerii;

să nu existe posibilități, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă;

cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.

Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul său nu se modifică de-a lungul întregului ciclu economic. Altfel spus, randamentul unui impozit nu trebuie să crească pe măsura sporirii volumului producției și a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic și nici să se micșoreze în perioadele nefavorabile ale acesteia.

Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat permanent necesităților de venituri ale statului, respectiv dacă se înregistrează o creștere a cheltuielilor bugetare acesta să poată fi majorat și invers. Din practica fiscală internațională rezultă că, de cele mai multe ori, elasticitatea impozitului acționează în sensul majorării acestuia.

O problemă de politică financiară în materie de impozite o reprezintă tipul și numărul de impozite care să fie utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului. În timp s-au conturat două concepții, prima susținând că un singur impozit reprezentativ este suficient (aceasta a fost promovată de fiziocrați), iar a doua susținând necesitatea instituirii perceperii mai multor impozite.

Concepția promovarii unui sistem pluralist de impozite este aplicată în practica fiscală a majoritații țărilor lumii, însa alegerea numărului și tipului de impozite utilizate diferă de la o țară la alta în funcție de gradul de dezvoltare economică, de tradiții, de rezistența anumitor categorii sociale la introducerea unor impozite noi și de alte criterii luate în considerare de către guvernele și organele legiuitoare aflate în exercițiu.

1.4.3.Principiile de politică economică

Vizează utilizarea de către stat a impozitelor nu numai pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci și pentru încurajarea sau restrângerea activitații din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru reducerea sau creșterea consumului unei anumite mărfuri, pentru extinderea exportului sau restrângerea importului anumitor bunuri, pentru limitarea inflației.

Astfel, pentru stimularea activității unor ramuri sau subramuri economice, se pot adopta anumite măsuri de ordin fiscal, cum sunt: reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone, stabilirea unor taxe vamale ridicate la import, reducerea impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care își plasează capitalurile în ramura sau subramura respectivă, admiterea amortizării accelerate a capitalului fix din aceste domenii etc.

Consumul anumitor bunuri sau servicii poate fi stimulat prin diminuarea sau eliminarea impozitelor indirecte care le grevează sau poate fi restrâns prin majorarea cotelor utilizate pentru calculul impozitelor indirecte aferente.

Extinderea relatiilor comerciale cu strainătatea poate fi stimulat și prin promovarea unor măsuri fiscale cum sunt:

acordarea unor prime pentru export;

restituirea integrală sau parțială a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate;

reducerea taxelor vamale la importul anumitor mărfuri și servicii utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului;

scutirea de taxe vamale a importului unor mărfuri sau pentru mărfurile provenite din anumite țări.

Restrângerea comerțului exterior se poate realiza fie prin utilizarea unor taxe vamale la import cu caracter protecționist, fie prin limitarea accesului în țară a unor mărfuri prin intermediul unor contingente cantitative. De asemenea, contingentele cantitative se pot stabili și în cazul exportului unor materii prime, încurajându-se exportul de produse finite.

1.4.4. Principiile social-politice

Principiile social-politice ale impunerii se referă la faptul că, prin politica fiscală promovată, statele urmăresc și îndeplinirea unor obiective de natură social-politică. Prin realizarea acestor obiective, guvernele urmăresc să-și mentină încrederea populației în politica pe care o promovează, precum și influența asupra unor categorii sociale. În acest scop sunt promovate:

anumite facilități fiscale în favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au în întreținere mai multe persoane fără venituri proprii (copii, bătrâni);

impozite speciale în sarcina persoanelor căsătorite care nu au copii și celibatarilor, pentru a stimula natalitatea;

impozitele indirecte care prin mărimea lor limitează influențele negative asupra sănătății oamenilor, a consumului de tutun și băuturi alcoolice etc.

1.5. Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale

1. Subiectul (plătitorul) impozitului sau contribuabilul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească impozitul. Calitatea de plătitor de impozite presupune îndeplinirea anumitor condiții. Astfel, pentru ca o persoană fizică să fie plătitoare de impozite trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:

să fie cetațean liber;

să realizeze un anumit venit sau să posede anumite bunuri;

să aibă capacitate de exercițiu, adică să fie în deplinatatea facultăților mintale.

În cazul anumitor impozite și taxe este necesar ca persoanele fizice să dispună de calificarea corespunzătoare, să posede o autorizație de exercitare a profesiunii și un domiciliu stabil.

2. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. Astfel, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul impozitului, iar în cel al impozitelor indirecte subiectului impozitului îi revine o obligație formală de a plăti impozitul (T.V.A.-ul, de exemplu), căci suportarea efectivă se realizează de către persoana care cumpără mărfurile sau serviciile a căror vănzare este supusă impozitelor.

3. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. În cazul impozitelor directe, obiect al impunerii poate fi, după caz, profitul, venitul realizat de o persoană, bunurile mobile și imobile, anumite acte și fapte juridice etc.

În cazul impozitelor indirecte, obiectul impunerii îl constituie încasările din vânzarea mărfurilor produse ăn țară sau provenite din import, din prestarea anumitor servicii etc.

Asupra obiectului impunerii se aplică, de regulă, principiul unicitații, potrivit căruia un obiect impozabil se impune o singură dată. Actele normative prevăd obiectul impozabil ca fiind impersonal, adică trebuie să fie concretizat atât cantitativ cât și calitativ.

Obiectul impunerii concretizat cantitativ și calitativ formează baza impozabilă, iar determinarea acesteia presupune doua operațiuni și anume:

identificarea obiectului impozabil și stabilirea naturii acestuia (determinarea calitativă);

evaluarea (măsurarea) obiectului impozabil pe o anumită perioadă de timp (determinarea cantitativă).

De asemenea, mărimea impozitului de plată depinde în mod direct de stabilirea corectă a bazei impozabile care se exprimă în unitați bănești, iar uneori în unitați de masură fizice (kg, bucăți, ha etc.).

4. Sursa impozitului indică din ce anume se platește impozitul, respectiv din venit sau din avere.

Ca sursă a impozitului veniturile apar sub forma salariului, profitului, dividendelor, rentei, în timp ce averea se prezintă sub formă de bunuri mobile, imobile sau de capital (ca expresie a actiunilor emise de societățile de capital sau a altor hârtii de valoare tranzacționate prin bursele de valori).

De asemenea, în cazul impozitelor pe venit, obiectul impunerii coincide, întotdeauna, cu sursa. În schimb, în cazul impozitelor pe avere nu întotdeauna exista o asemenea coincidență, deoarece, de regulă, impozitul se plătește din venitul realizat de pe urma averii respective și numai acesta diminuează substanța averii propriu-zise. De exemplu, în cazul impozitului pe clădiri, obiectul impozabil îl constituie valoarea clădirilor, procesul economic de utilizare a clădirilor, iar sursa impozitului pe clădiri o constituie alte venituri realizate de proprietarul clădirilor respective.

5. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură prin care se exprima mărimea obiectului impozabil și are fie o expresie monetară (în cazul impozitelor pe venit), fie o expresie fizico-naturală (m2, ha, kg, bucăți, ș.a.) în cazul impozitelor pe avere.

6. Cota impozitului (sau cota de impunere) reprezintă mărimea impozitului stabilită pentru fiecare unitate de impunere. Altfel spus, cota de impunere este suma sau procentul care se aplică asupra bazei impozabile pentru determinarea impozitului.

În funcție de natura venitului impozabil și categoriile de plătitori cotele de impunere se grupează în:

a) Cote fixe de impunere, sunt stabilite în sumă fixă, independent de mărimea venitului impozabil, de averea sau situația plătitorului. Aceste cote se folosesc atunci când bazele impozabile sunt exprimate în unitați naturale, ca de exemplu la calcularea impozitului agricol în sumă fixă pe hectar, la determinarea impozitului pe terenurile clădite și neclădite (sub formă de cotă fixă pe m2), la calcularea taxelor asupra mijloacelor de transport etc;

b) Cote procentuale de impunere, se aplică numai bazelor impozabile exprimate valoric și pot fi:

proporționale;

progresive:

orizontale;

verticale:

simple;

compuse;

regresive.

c) Cote proporționale de impunere, sunt cele al căror procent rămâne constant, indiferent de mărimea obiectului impozabil, iar dacă se face raportul între impozitul rezultat prin aplicarea lor și venitul impozabil proporția rămâne nemodificată.

d) Cote progresive de impunere, cresc pe măsura creșterii venitului impozabil, fie într-un ritm constant, fie într-un ritm variabil. Ele pot să opereze atât orizontal, cât și vertical. În cazul progresivitații orizontale, la venituri impozabile egale ca mărime, cota de impozit este diferită în funcție de natura venitului impozabil și de categoriile de plătitori. În cazul progresivitații verticale cota de impozit crește pe măsura creșterii veniturilor, precum și în funcție de natura venitului impozabil și de categoriile de plătitori.

La rândul lor, cotele progresive verticale sunt simple (globale) și compuse (pe tranșe). În cazul cotelor progresive simple, procentul de impunere aferent tranșei superioare a venitului impozabil se aplică întregului venit impozabil realizat de către plătitor.

e) Cote progresiv compuse (pe transe), se determină separat, prin aplicarea fiecărei tranșe a unui anumit procent, iar pentru obținerea impozitului total de plată fiind necesară însumarea impozitelor aferente fiecărei tranșe.

f) Cote regresive de impunere, se diminuează pe măsura creșterii nivelului impozabil, în scopul avantajarii plătitorului.

7. Asieta fiscală exprimă modul de așezare a impozitelor și include totalitatea măsurilor luate de organele fiscale pentru identificarea subiecților impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile și a cuantumului impozitelor datorate statului.

Asieta constată existența unei creanțe fiscale a statului și creează obligația de plată a impozitelor în sarcina contribuabililor. Stingerea acestei obligații fiscale poartă denumirea de lichidare și se face, de regulă, prin încasarea impozitului.

8. Termenele de plată indică data până la care impozitul trebuie plătit. El este precizat în fiecare act normativ instituitor de venituri bugetare. La fixarea termenelor de plată se au în vedere:

perioadele de realizare a veniturilor din care se plătesc impozitele;

necesitatea alimentării permanente a bugetului statului cu resurse financiare;

dimensionarea optimă a sumelor datorate statului de către contribuabili.

De asemenea, precizarea termenelor de plată constituie o condiție importantă în informarea plătitorilor privind cât datorează statului și când trebuie să plătească impozitul.

Termenele de plată au caracter imperativ, iar neachitarea impozitelor pană la termenele stabilite prin lege, atrage după sine obligația contribuabililor de a plăti și majorări de întârziere sau sunt sancționați sub formă de popriri pe salarii, sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului datorat statului, vânzarea acestora prin licitație.

În afara celor opt elemente tehnice prezentate anterior, actul legal de instituire a unui impozit trebuie să mai cuprindă:

autoritatea și beneficiarul impozitului;

posibilitatea impozitului;

facilitațile fiscale acordate;

sancțiunile aplicabile și căile de contestație (sau de atac).

9. Autoritatea impozitului reprezintă puterea publică ce instituie impozitul, la care se adaugă organele care asează și percep în mod efectiv impozitul. În virtutea dreptului de suveranitate fiscală al fiecărui stat, această autoritate se stabilește prin Constituție.

În România, dreptul de a institui impozite îl are Parlamentul și în anumite condiții consiliile locale sau județene.

În statele federative, suveranitatea fiscală se exercită atât la organele fiecărui stat component al federației, cât și de organele federale. De regulă, încasarea impozitelor se realizează printr-un singur aparat administrativ, pentru a se reduce cheltuielile cu administrarea acestora.

10. Beneficiarul impozitului poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului (federației), bugetele comunitaților locale sau bugetele unor instituții publice, după caz.

11. Posibilitatea impozitului evidențiază capacitatea economică a contribuabililor de a plăti impozitele, precum și baza de calcul luată în considerare pentru stabilirea mărimii impozitului.

În timp, posibilitatea impozitului a evoluat de la numărul bărbaților din familie (în antichitate), la fumurile gospodăriei, numărul de ferestre sau aspectul exterior al locuinței (în evul mediu), la mărimea proprietații, a veniturilor și a consumului (în economia contemporană).

12. Facilitățile fiscale aferente impozitului se pot concretiza, după caz, în:

exonerări pentru anumite categorii de subiecți;

perioade de scutire;

reduceri de impozite;

restituiri de impozite.

13. Sancțiunile aplicabile au drept scop întărirea responsabilității contribuabililor în ce privește stingerea obligațiilor fiscale, în favoarea beneficiarului, la termenele stabilite. În funcție de natura abaterii constatate de organele de control, acestea pot fi, în cazul constatării unor contravenții, sub formă de:

amenzi;

majorări de întârziere;

popriri asupra unor venituri;

confiscarea unor bunuri;

punerea sechestrului asupra unor bunuri și vânzarea acestora prin licitație.

În cazul evaziunii fiscale frauduloase sau a altor abateri grave se retrage autorizația de funcționare și/sau se declanșează procedura de urmărire penală.

14. Căile de contestație se referă la modalitățile prin care contribuabilii pot ataca actele de impunere sau de sancționare ale organelor de control.

CAPITOLUL II. EFECTELE FISCALITĂȚII

Prelevările fiscale, ca principale forme de atragere a resurselor financiare la dispoziția statului determină ample mutații la nivelul vieții economico sociale și se manifestă sub forma unor efecte micro și macroeconomice, adică sub forma unor fenomene, care rezultă cu necesitate dintr-o cauză, fiind într-o legatură indistructibilă cu acesta.

Mai precis efectele fiscalității relevă repercusiunile și modificările pe care introducerea unei noi prelevări fiscale (sau majorarea cotei de impunere la o prelevare obligatori deja existentă) le cauzează asupra echilibrului economic a unui singur subiect sau asupra echilibrului economic general. Efectele fiscalității sunt numeroase și de mare complexitate, carateristicile cele mai importante ale acestora vizând: natura efectelor, întinderea acțiunii, localizarea și evaloarea amplitudinilor dobândite, precum și folosirea conseciințelor în politicile economico sociale. Deteminate de constrângerea exercitată de impozitele directe și indirecte, efectele fiscalității nu se manifestă numai în sfera economică, ci și în cea juridica, psihologică, precum și în aria socio-ecologică, resfrângându-se în final asupra tuturor contribuabililor personae fizice și juridice.

2.1. Efectele economice

Se propagă în mod particular, după cum impozitele sunt directe sau indirecte, asupra tuturor categoriilor de contribuabili și vizează pe de o parte, rezultatele financiare și fluxurile de numerar ale agenților economici, iar pe de altă parte, bugetele de venituri și cheltuieli ale gospodăriilor.

Efectele asupra rezultatelor financiare ale agenților economici relevă vectorul acțiunii impozitelor directe și se sprijină pe regimul deducerilor fiscale, dar și pe cotele de impunere, cu impact imediat asupra rezultatelor financiare.

Regimul deducerilor fiscale se referă la diferențele care se crează între rezultatul contabil și cel fiscal ca urmare a existenței veniturilor neimpozabile (diminuează baza de impozitare) și a cheltuielilor nedeductibile (majorează baza de impunere). De asemenea, practicarea deducerilor fiscale în cazul amortismentelor creează premisele unei baze impozabile mai mici și conduce la nivel macroeconomic la o stimulare a cererii de bunuri investiționale.

Efectele asupra fluxurilor financiare ale agenților economici rezidă în impactul pe care prelevările fiscale indirecte le au asupra lichidităților firmei (asupra fluxurilor de trezorerie) și sunt generate în principal de imozitele generale pe consum. Dacă încasarea facturilor de la clienți se face după exercitarea dreptului de deducere a prelevării fiscale indirecte, atunci valoarea acesteia aferentă mărfurilor vândute dar neîncasate influențează negativ trezoreria societații și invers.

Efectele asupra gospodăriilor sunt focalizate asupra bugetelor private de venituri și cheltuieli, putând fi constatate în strânsă legătură cu manifestarea ,,dualismului’’ impozite directe – impozite indirecte. Fiscalitatea directă conferă o influență puternică asupra veniturilor disponibile ale gospodăriilor și stimulează economisirea, pe cănd impactul impozitelor indirecte este mult mai ridicat asupra consumului de bunuri și servicii prin prețuri.

2.2. Efectele juridice

Efectele juridice ale fiscalității sunt preponderent rezultanta acțiunii prelevărilor obligatorii directe punându-și amprenta asupra raportului juridic ,,contribuabili – stat“, dar și asupra numărului sau configurației organizaționale a agenților economici, structurii juridice, dispersiei teritoriale și dimensiunii acestora.

Efectele asupra raportului juridic fiscal se rezumă la modalitațile concrete prin care se înrerupe raportul juridic existent între contribuabil și stat cu privire la o prelevare fiscală. Dacă acesta nu este stins în mod obișnuit (plată, scădere, compensare, anulare, prescripție sau executare silită), atunci măsurile coercitive ale statului devin foarte aspre, ajungându-se în final la privare de libertate.

Efectele asupra numărului agentilor economici și dispersiei teritoriale ale acestora sunt rezultatul practicării unor exonerări sau scutiri, totale sau parțiale, a profiturilor impozabile, pe anumite perioade de timp și pentru anumite arii geografice.

Efectele asupra structurii juridice asupra agenților economici ilustrează modul în care potențialii investitori obtează pentru o anumită formă juridică de societate, dat fiind regimurile fiscale diferite de la o formă juridică de societate comercială la alta.

Efectele asupra dimensiunii agenților economici rezidă în faptul că ,,atunci când în economie există un număr mare de societăți mici, consolidarea poziției și sporirea competitivității pe piață necesită cresterea puterii financiare a acestora prin concentrarea activităților’’.

2.3. Efectele psihologice

Se manifestă prin reacțiile comportamentale diferite ale contribuabililor față de constrângerea fiscală, fiind totodată și rezultatul unor factori, precum: educația, cultura, calitatea informației, pregatirea profesională, starea socială sau cea materială. Ca urmare, în funcție de modul în care contribuabilului i se percepe povara fiscală, prelevarea obligatorie va fi acceptată sau respinsă de la plata, integrală sau partială, principalele efecte psihologice generate fiind: efectul de îndepărtare fiscală, eludarea fiscală, evaziunea fiscală, translația fiscală, capitalizarea fiscală și difuziunea fiscală.

Efectul de îndepartare fiscală însumează toate reacțiile unui contribuabil care la știrea că are de plătit un debit fiscal caută fie să diminueze sarcina fiscală prin restrângerea propriei activitați (efect de îndepartare fiscală negativă), fie să compenseze pierderea de putere de cumpărare intensificându-și munca (efect de îndepărtare fiscală pozitivă)

Eludarea fiscală sau evaziunea fiscală legală (tax avoidance) reprezintă cazurile în care contribuabilul caută să evite plata debitului fiscal folosindu-se de normele fiscale interpretabile sau de cele care prezintă lacune în conținut.

c) Evaziunea fiscală (tax evasion) relevă violarea directă și deschisă a legilor fiscale și constă în acțiunea contribuabililor de ascundere totală sau partială a materiei impozabile în scopul reducerii sau eliminării obligațiilor fiscale ce le revin.

,,Există evaziune fiscală, în sensul propriu al termenului când cel care ar trebui să plătească impozitul nu îl plăteste, fără ca obligația acestuia să fie transferată asupra unui terț’’

Pretutindeni și din totdeauna evaziunea fiscală a fost condamnată. Cu toate acestea perspectivele privind acest fenomen nu s-au schimbat de-a lungul timpului. El persistă în toate țările și în toate perioadele, în ciuda sancțiunilor.

Economia subterană sau ,,economia neagră" (black economy) ca formă de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru, vânzarea ilegală de droguri, prostituție, jocuri de noroc, etc) e estimată a fi 8% din P.N.B în Marea Britanie, 13% în Suedia, 12% în Belgia, 11, 5% în Italia, 9% în Franța, Olanda, Canada și Germania, 8,5% în SUA și 5% în Japonia. Semnificația problemei e mai mare în țările mai puțin dezvoltate unde guvernele pot întâmpina mari dificultăți în supravegherea tranzacțiilor care au loc în economie. N. Kaldar estima frauda fiscală în țările lumii a treia, între 4/5 și 9/10 din încasările fiscale prevăzute.

Evaziunea fiscală e unul din fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanță cu care statele de astăzi se confruntă și ale cărei consecințe nedorite caută să le limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilă. Statul trebuie să se preocupe sistematic și eficient de preîntâmpinarea și limitarea fenomenului evaziunii fiscale. Statul prin puterile publice, poate și să incite la evaziune fiscală, urmărind în principal două scopuri: un scop "pozitiv" argumentat de dorința de a stimula formarea capitalului și un scop ,,negativ" reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip mafiot, cu tot cortegiul de consecințe.

Astfel evaziunea fiscală apare ca un element dorit sau nu al politicii fiscale. Unul dintre secretele japonezilor în ce privește formarea capitalului e evaziunea fiscală care e încurajată oficial. În mod legal un japonez adult e scutit de taxe pentru un cont de economii medii. Japonia are de 5 ori mai multe conturi de acest fel decât numarul populatiei, inclusiv copiii. Din această cauză au rata cea mai mare de formare a capitalului.

Din alt punct de vedere, efectul cotelor înalte și puternic progresive au dispărut și ca urmare a faptului că ele au stimulat apariția prevederilor legale și a altora ce sprijină evaziunea fiscală, în speță, așa numitele portițe legale, ce permit reducerea procentuală a cotelor de impozitare. Intervenția statului în menținerea unui anumit grad de evaziune fiscală în scopurile arătate, trebuie analizată prin prisma raporturilor dintre efect și eforturi.

Multitudinea obligațiilor pe care legea fiscală le impune contribuabililor, sau mai ales povara acestor obligații au făcut să stimuleze, în toate timpurile, ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a obligațiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost întotdeauna în special activă și ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind indivizii în averea lor îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc.

Evaziunea fiscală e o noțiune foarte dificil de precizat, în plus nu există o definiție legală a fraudei fiscale. Dacă se vorbește de fraudă se vorbește în aceeași măsură de fraudă legală sau legitimă, de fraudă ilegală , de evaziune internațională, evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri fiscale sau de refugii, de abuzul dreptului de a fugi din fața impozitului, de libertatea alegerii căii celei mai putin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.

Cel mai adesea fraudă fiscală desemnează ,,stricto senso”, o infracțiune la lege, și se distinge de evaziunea fiscală care se definește că o utilizare abilă a posibilitaților oferite de lege.

Prima definire a evaziunii fiscale a fost dată între cele două războaie mondiale. Conform acesteia frauda îmbracă o concepție extensivă, noțiunea de evaziune fiscală e inclusă în cea de fraudă. Ea a fost susținută de Lerouge sau M.A. Piatier.

Cel mai cunoscut sens dat evaziunii fiscale e "arta de a evita căderea în câmpul de atracție a legii fiscale" concept care aparține lui M.C. de Brie și P.Charpentier.

Cel de-al treilea concept aparține lui Maurice Duverger, care consideră că evaziunea fiscală e un termen generic, și desemnează manifestarea de fugă din fața impozitelor. Aceasta e o definiție în sens larg a evaziunii fiscale care ajunge să înglobeze și frauda.

La noi Iulian Văcărel sugerează definirea evaziunii fiscale ca fiind "sustrâgerea de la impunere a unei parți din materia impozabilă".

Evaziunea fiscală e clasificată de Virgil Cordescu astfel: ilicită și legală. Evaziunea ilicită are un caracter fraudulos. Prin aceasta se întelege acțiunea contribuabilului ce violează o prescripție legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit. Evaziunea fiscală e frauduloasă când contribuabilul obligat să furnizeze date în sprijinul declarației sale recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata impozitului datorat. În general e greu să se poată determina toate formele de evaziune de acest gen. Acelea de care trebuie să se țină seama la cercetarea contabilă sunt: înregistrarile cu scopul de a micșora rezultatele; înființarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive; amortismente nelegale și amortismente la supraevaluari; rezervele latente; nejustificarea cu documente legale a înregistrărilor; trecerea de cifre nereale în registrele comerciale; erori în conturi personale a unor părți din beneficiu; reducerea cifrei de afaceri; mascări de părți din beneficiu prin omisiuni; contabilizari de cheltuieli și facturi fictive, etc.

Evaziunea legală sau mai bine spus tolerată exprimă acțiunea contribuabililor de a ocoli legea, recurgând la o combinație neprevăzută de legiuitor și deci tolerată prin scăparea din vedere. Ea nu pote fi posibilă decât datorită unei inadvertențe sau lacune a legii și e frecventă mai ales în epoci când apar noi forme de intreprinderi sau noi categorii de impozite. Contribuabilii găsesc anumite mijloace și exploatând insuficiențele legislației eludează în mod "legal" sustrăgându-se în total sau în parte plății impozitelor, tocmai datorită acestei insuficiențe a legislației. Procedând astfel contribuabilii rămân în limita strictă a drepturilor lor și statul nu se poate apăra decât printr-o legislație bine studiată, clară, precisă, ștințiifică. Singurul vinovat de producerea evaziunii prin astfel de mijloace este doar legiuitorul. În practică faptele de evaziune bazate pe interpretarea favorabilă a legii, sunt foarte diversificate în funcție de inventivitatea contribuabilului și larghețea legii, dar cele mai frecvent folosite sunt urmatoarele: practica unor societăți comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziții de mașini și utilaje pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă și publicitate; constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel justificat din punct de vedere economic, etc.

Frauda fiscală este de doua tipuri:

Frauda legală e o expresie metaforică și ambiguă, e utilizată frecvent în țările francofone. Ea are o dublă semnificație. Uneori desemnează subestimarea materiei impozabile prin anumite regimuri fiscale de favoare (mai ales în cazul impunerii forfetare). Cel mai adesea, totuși, frauda fiscală desemnează procedeele juridice care permit scăparea de impozitare fără a contravenii legii. Cel mai notoriu exemplu în acest sens e procedeul utilizat pe scară națională, al înființării de societați comerciale "în lanț" sau "în cascadă " de către același patron sau grup de asociați imediat dupa ce o societate a acestora ieșea din perioada de scutire de plată a impozitului pe profit. Astfel că la noi în țară între 1991-1995 suma sustrasă se ridică la valoarea unuia sau a două bugete anuale.

Frauda ilegală desemnează violarea directă și deschisă a legii fiscale și nu acoperă decât frauda ,,stricto senso’’, astfel încât e de preferat utilizarea formulei de fraudă fiscală.

Delimitarea evaziunii fiscale e foarte delicată. Pentru trasarea frontierei între evaziunea fiscală acceptabilă și cea inacceptabilă, doctrina a sistematizat trei criterii: motivația fiscală a contribuabilului, utilizarea forțată a legislației civile și profitul fiscal tras din operația respectivă.

De asemenea evaziunea fiscală mai poate fi definită ca reprezentând ,, ascunderea resurselor de impunere fată de autoritațile fiscale în vederea reducerii sarcinii fiscale ”

d) Translația fiscală constă în transfer al debitului fiscal pe care un subiect (contribuabil de jure) îl face prin schimburile de pe piață, prin intermediul prețurilor bunirilor și serviciilor, asupra unuia sau mai multor subiecți (contribuabili de facto).

e) Capitalizarea fiscală reprezintă un caz particular în care cumpărătorul uniu bun patrimonial transferă asupra vânzătorului prelevarea fiscală pe care operațiunea o incubă, prin diminuarea contractuală a prețului de tranzacție.

f) Difuziunea fiscală presupune ansamblul efectelor de natură economică pe care fiscalitatea, prin comportamentul persoanelor fizice și juridice le determină asupra echilbrului economic general, modificănd cererea ,,oferta și economisirea’’.

2.4. Efectele socio-ecoligice

Efectele socio-ecoligice sunt, în general, rezultatul acțiunii fiscalitații indirecte asupra societații în ansamblu și în mod special, asupra sănătății populației și mediului înconjurător.

Efectele socio-ecologice ale fiscalității asupra sănătății și mediului țin de utilizarea prelevărilor obligatorii uzitate în acest caz purtând denumirea de taxe ecologice.

CAPITOLUL III. IMPOZITAREA PIEȚEI DE CAPITAL ÎN ROMÂNIA

3.1. Impozitul pe dividende

Începând cu anul 1991, în cadrul sistemului de prelevări fiscale, a fost instituit impozitul pe dividende, care pe tot parcursul perioadei ianuarie 1991 – decembrie 1991 s-a aplicat numai asupra profiturilor distribuite acționarilor străini ai unei societăți comerciale cu capital parțial sau integral străin. Prin Hotărârea Guvernului nr. 781 / 16.11.1991 privind stabilirea impozitului pe dividende la societățile comerciale sfera de aplicare a fost extinsă asupra tuturor dividendelor distribuite pe seama profiturilor înregistrate.

Mai târziu, reglementarea de bază privind regimul juridic al impunerii dividendelor cuvenite persoanelor juridice definea dividendul ca ,,orice distribuire, în bani sau în natură, în favoarea acționarilor sau asociaților, din profitul stabilit pe baza bilanțului contabil anual și a contului de profit și pierderi, proporțional cu cota de participare la capitalul social’’.

Actualmente dividendul reprezintă o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, exceptând următoarele:

o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deținere a titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana juridică;

o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu răscumpărarea titlurilor de participare la persoana juridică, alta decât răscumpărarea care face parte dintr-un plan de răscumpărare, ce nu modifică procentul de deținere a titlurilor de participare al nici unui participant la persoana juridică;

o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane juridice;

o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social constituit efectiv de către participanți.

Din perspectiva legii impozitului, definiția dividendului este mai largă decât definiția dată de legea societăților comerciale. Autoritățile extind definiția dividendului pentru a împiedica ca profiturile societății comerciale să fie retrase de către acționari într-o manieră de impozitare mai avantajoasă.

În virtutea legi, prin dividend se întelege orice ,,distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept conseicință a dețineri unor titluri de participare la acea persoana juridică, exceptând urmatoarele:

o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deținere a titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana juridică;

o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu răscumpărarea titlurilor de participare la persoana juridică alta decât răscumpărarea care face parte

dintr-un plan de răscumpărare, ce nu modifică procentul de deținere a titlurilor de participare al nici unui participant la persoana juridică;

o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legatură cu lichidarea unei persoane juridice;

o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reduceri capitalului social constituit efectiv de către participanți

3.1.1. Contribuabilii

Sunt reprezentați de toate persoanele juridice române care plătesc dividende către o persoană juridică română, acestora revenindu-le obligația să rețină și să verse impozitul pe dividende reținut către bugetul de stat.

3.1.2. Baza de calcul

Din punct de vedere contabil dividendul apare numai în situația obțineri de către societate a profiturilor nete. Distribuția profiturilor nete obținute la finele fiecărui exercițiu în situațiile financiare anuale este propusă de Consiliul de Administrație și aprobată de Adunarea Generală a Acționarilor.

În urma analizei fundamentate a situației financiare anuale coroborată cu obiectivele pe termen lung și scurt ale fiecărei societăți, AGA aprobă repartizarea profitului, una din destinați fiind dividendul. Sumele primite de acționari sub formă de dividend sunt impozitate prin stopaj la sursă.

Impozitarea nerezidenților pentru venituri cum sunt dividendele, profitul și câștigurile de capital obținute din România, atât pentru persoane fizice, cât și juridice, indiferent de rezidența lor, va fi realizată în concordanță cu urmatoarele reguli, regularizate în principal de: cele doua legi domestice (Legea românească – statul sursa și reglementările fiscale pentru beneficiarul venitului – statul de rezidență); și tratatele de evitare a dublei impuneri semnate de România cu fiecare dintre state (Tratate);

Prevederile tratatelor pot stabili ca principiu aplicabilitatea legii domestice (sistemul rezidență) sau întâietatea legii domestice pentru nerezidenți. În funcție de prevederile fiecărui tratat de evitare a dublei impuneri, impozitul oscilează diferit de la o țară la alta, și în funcție de natura plătitorului (persoană fizică sau juridică).

Un tratat reprezintă o înțelegere a împărțirii dreptului de impozitare a diferitelor tipuri de venit între cele două state. În general, aceasta înseamnă: limitarea dreptului de impozitare a statului sursă (sursă a venitului); cererea ca statul de rezidență (statul beneficiarului venitului) să acorde reduceri impozitelor plătite în statul sursă.

Aproape toate reducerile impozitelor sunt oferite de legile domestice ale statului de rezidență. În cadrul legilor domestice, atât statul sursă cât și cel de rezidența au dreptul să impoziteze veniturile pasive: dividendele și dobânzile.

Statul român este îndreptățit să impoziteze aceste venituri la nivelul stabilit de tratate. O precizare în plus este necesară în ceea ce privește impozitarea persoanelor fizice nerezidente, precizările menționând o cotă-parte în tratat includ o excepție: când cotele-parte impuse de legislația internă sunt mai favorabile decât acelea din tratate, cele mai favorabile cote-parte sunt aplicate.

Reducerea prevăzută de acordul dublei impozitări în forma creditului fiscal furnizat în statul de rezidență poate apărea în doua cazuri:

a) Când impozitul datorat în statul sursă este mai mic decât impozitul datorat în statul de rezidență asupra veniturilor obținute din străinătate, plătitorul de impozit va plăti același impozit ca și în situația în care nu s-ar afla decât în statul de rezidență.

b) Când impozitul datorat în statul sursă este mai mare decât impozitul datorat în statul de rezidență asupra veniturilor obținute din străinătate, plătitorul de impozit nu va putea obține o deducere pentru întreg impozitul achitat în statul sursă. Acest lucru va conduce la un exces al creditelor fiscale străine, în determinarea creditului fiscal sunt numeroase aspecte practice care trebuie luate în considerare.

3.1.3. Cota de impunere

O persoană juridică română care plătește dividende către o persoană juridică română are obligația să rețină, să declare și să plătească impozitul pe dividende, reținut către bugetul de stat, astfel:

Impozitul pe dividende se stabilește prin aplicarea unei cote de impozit de 10% asupra dividendului brut plătit către o persoană juridică română.

În cazul dividendelor plătite de o persoană juridică română unei alte persoane juridice române, dacă beneficiarul dividendelor deține minimum 15%, respectiv 10%, începând cu anul 2009, din titlurile de participare ale acesteia la data plății dividendelor, pe o perioadă de 2 ani împliniți până la data plății acestora.

Cota de impozit pe dividende de 10% se aplică și asupra sumelor distribuite fondurilor deschise de investiții.

Veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a deținerii de titluri de participare la fondurile închise de investiții, se impun cu o cotă de 16% din suma acestora. Obligația calculării și reținerii impozitului pe veniturile sub forma de dividende revine persoanelor juridice, odată cu plata dividendelor către acționari sau asociați. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata, în cazul dividendelor distribuite, dar care nu au fost plătite acționarilor sau asociaților până la sfârșitul anului în care s-au aprobat; situațiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plătește până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

3.1.4. Termene de plată

Impozitul pe dividende care trebuie reținut se declară și se plătește la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se plătește dividendul, în cazul în care dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârșitul anului în care s-au aprobat situațiile financiare anuale, impozitul pe dividende aferent se plătește până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

Scadența fiscală este lunară, impozitul care trebuie reținut plătindu-se la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a luni următoare celei în care se plătește dividentul. În cazul în care dividendele distribuite nu au fost plătite până la sfârșitul anului în care s-au aprobat situațiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plătește până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

3.1.5. Scutiri

După data aderării României la Uniunea Europeană sunt, de asemenea, neimpozabile:

a) dividendele primite de o persoană juridică română, societate-mamă, de la o filială a sa situată într-un stat membru;

b) dividendele primite de sediile permanente din România ale unor persoane juridice străine din alte state membre, societăți-mamă, care sunt distribuite de filialele acestora situate în state membre.

3.2. Impozitarea veniturilor din dobânzi

3.2.1. Contribuabilii

Sunt reprezentați de toate persoanele fizice și juridice române sau care sunt titularii unor depozite la termen, instrumente de economisire, contracte civile încheiate.

3.2.2. Bază de calcul

Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează și se reține de către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului, respectiv la momentul răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire, în situația sumelor primite sub formă de dobândă pentru împrumuturile acordate pe baza contractelor civile, calculul impozitului, datorat se efectuează la momentul plății dobânzii.

3.2.3. Cota de impunere

Veniturile sub formă de dobânzi pentru: depozitele la termen constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate, începând cu data de 1 ianuarie 2007, se impun cu o cotă de 16% din suma acestora.

3.2.4. Termene de plată

Virarea impozitului pentru veniturile din dobânzi se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire, respectiv la momentul plății dobânzii, pentru venituri de această natură, pe baza contractelor civile.

3.2.5. Scutiri

Pentru depozitele la termen constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate, depozitele la vedere / conturile curente constituite anterior datei de 1 ianuarie 2007, dar a căror scadență este începând cu data de 1 ianuarie 2007, pentru determinarea impozitului pe veniturile din dobânzi se aplică cota de impozit de la data constituirii.

Urmatoarele venituri din dobanzi nu se impozitează:

a) venituri din dobânzi la depozitele la vedere/ conturile curente;

b) venituri din dobânzi aferente titlurilor de stat și obligațiunilor municipale;

c) venituri sub forma dobânzilor bonificate la depozitele constituite în vederea achiziționări unei locuințe .

3.3. Impozitare câstiguri din transferul titlurilor de valoare

Reprezintă titlu de valoare orice valori mobiliare, titluri de participare la un fond deschis de investiții sau alt instrument financiar, calificat astfel de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, inclusiv instrumente financiare derivate, precum și părțile sociale.

3.3.1. Baza de calcul

Câștigul/pierderea din transferul titlurilor de valoare, altele decât titlurile de participare la fondurile deschise de investiții și părțile sociale, reprezintă diferența pozitivă/ negativă dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare pe tipuri de titluri de valori, diminuată, după caz, cu costurile aferente tranzacției, în cazul tranzacțiilor cu acțiuni primite de persoanele fizice cu titlu gratuit, în cadrul Programului de privatizare în masă, prețul de cumpărare la prima tranzacționare va fi asimilat cu valoarea nominală a acestora, în cazul tranzacțiilor cu acțiuni cumpărate la preț preferențial, în cadrul sistemului stock options plan, câștigul se determină ca diferență între prețul de vânzare și prețul de cumpărare preferențial, diminuat cu costurile aferente tranzacției.

3.1.2. Cota de impunere

Câștigul determinat din transferul titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise, se impune cu o cotă de 1%, impozitul reținut constituind plată anticipată în contul impozitului anual datorat. Obligația calculării, reținerii și virării impozitului reprezentând plata anticipată revine intermediarilor, societăților de administrare a investițiilor în cazul răscumpărării de titluri de participare la fondurile deschise de investiții sau altor plătitori de venit, după caz, la fiecare tranzacție.

În cazul câștigurilor determinate din transferul valorilor mobiliare, în cazul societăților închise, și din transferul părților sociale, obligația calculării, reținerii și virării impozitului revine dobânditorului. Calculul și reținerea impozitului de către dobânditor se efectuează la momentul încheierii tranzacției, pe baza contractului încheiat între părți. Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra câștigului, la fiecare tranzacție, impozitul fiind final. Transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare sau a părților sociale trebuie înscrisă în registrul comerțului și/sau în registrul asociaților/acționarilor, după caz,operațiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat. Termenul de virare a impozitului este până la data la care se depun documentele pentru transcrierea dreptului de proprietate asupra părților sociale sau a valorilor mobiliare la registrul comerțului ori în registrul acționarilor, după caz, indiferent dacă plata titlurilor respective se face sau nu eșalonat;

3.1.3. Termene de plată

Impozitul calculat și reținut la sursă se virează la bugetul de stat, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut. Pentru tranzacțiile din anul fiscal contribuabilul are obligația depunerii declarației privind venitul realizat, pe baza căreia organul fiscal stabilește impozitul anual datorat, respectiv impozitul anual pe care contribuabilul îl are de recuperat, și emite o decizie de impunere anuală, luându-se în calcul și impozitul reținut la sursă, reprezentând plată anticipată, la impozitul anual datorat se stabilește de organul fiscal competent astfel:

1. prin aplicarea cotei de 16% asupra câștigului net anual al fiecărui contribuabil, pentru titlurile de valoare înstrăinate sau răscumpărate, în cazul titlurilor de participare la fonduri deschise de investiții, începând cu data de 1 ianuarie 2007, într-o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii;

2. prin aplicarea cotei de 1% asupra câștigului net anual al fiecărui contribuabil, pentru titlurile de valoare înstrăinate sau răscumpărate, în cazul titlurilor de participare la fonduri deschise de investiții, începând cu data de 1 ianuarie 2007, într-o perioadă mai mare de 365 de zile de la data dobândirii.

Câștigul net anual se determină ca diferență între câștigurile și pierderile înregistrate în cursul anului respectiv, ca urmare a tranzacționării titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise. Câștigul net anual se calculează pe baza declarației privind venitul realizat.

3.1.4. Scutiri

Nu sunt venituri impozabile veniturile realizate la prima tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea de către persoanele fizice cărora le-au fost emise aceste acțiuni, în condițiile titlurilor I și VII din Legea nr. 247 din 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

3.4. Impozitarea veniturilor din operațiuni de vânzare-cumpărare

de valută la termen, pe bază de contract

Veniturile obținute sub forma câștigurilor din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum și orice alte operațiuni de acest gen reprezintă diferențele de curs favorabile rezultate din aceste operațiuni, în momentul încheierii operațiunii și evidențierii în contul clientului.

3.4.1. Baza de calcul

Câștigul net anual se determină ca diferență între câștigurile și pierderile înregistrate în cursul anului respectiv din astfel de operațiuni. Câștigul net anual se calculează pe baza declarației privind venitul realizat. Pentru tranzacțiile din anul fiscal, fiecare intermediar sau plătitor de venit, după caz, are următoarele obligații:

a) calcularea câștigului anual/pierderii anuale pentru tranzacțiile efectuate în cursul anului pentru fiecare contribuabil;

b) transmiterea informațiilor privind câștigul anual/pierderea anuală, precum și impozitul calculat și reținut ca plată anticipată, în formă scrisă către acesta, până la data de 28 februarie a anului următor celui pentru care se face calculul.

3.4.2. Cota de impunere

Câștigul din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum și din orice alte operațiuni de acest gen, altele decât cele cu instrumente financiare tranzacționale pe piețe autorizate și supravegheate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, se impune cu o cotă de 1% la fiecare tranzacție, impozitul reținut constituind plată anticipată în contul impozitului anual datorat.

Impozitul anual datorat se stabilește de organul fiscal competent, prin aplicarea cotei de 16% asupra câștigului net anual al fiecărui contribuabil.

3.4.3. Termene de plată

Obligația calculării, reținerii și virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz. Impozitul calculat și reținut, reprezentând plată anticipată, se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut. Pentru tranzacțiile din anul fiscal contribuabilul are obligația depunerii declarației privind venitul realizat, pe baza căreia organul fiscal stabilește impozitul anual datorat, respectiv impozitul anual pe care contribuabilul îl are de recuperat, și emite o decizie de impunere anuală, luându-se în calcul și impozitul reținut la sursă, reprezentând plată anticipată.

3.5. Venitul impozabil obținut din lichidare sau dizolvare

fără lichidare a unei persoane juridice

3.5.1. Baza de calcul

Venitul impozabil realizat din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice reprezintă excedentul distribuțiilor în bani sau în natură peste aportul la capitalul social al persoanei fizice beneficiare.

3.5.2. Cota de impunere

Venitul impozabil obținut din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei persoane juridice de către acționari/ asociați persoane fizice se impune cu o cotă de 16%, impozitul fiind final.

3.5.3. Termene de plată

Obligația calculării, reținerii și virării impozitului revine persoanei juridice. Impozitul calculat și reținut la sursă se virează până la data depunerii situației financiare finale la oficiul registrului comerțului, întocmită de lichidatori.

3.6. Declarația privind venitul realizat

Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din activități independente, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din activități agricole determinate în sistem real au obligația de a depune o declarație privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului. Declarația privind venitul realizat se completează pentru fiecare sursă și categorie de venit, Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul declarat va fi venitul net/ pierderea distribuită din asociere.

Declarația privind venitul realizat se completează și pentru câștigul net anual/ pierderea netă anuală, generată de:

tranzacții cu titluri de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare, în cazul societăților închise;

operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, și orice alte operațiuni de acest gen.

Nu se depun declarații privind venitul realizat, pentru următoarele categorii de venituri:

venituri nete determinate pe bază de norme de venit, cu excepția contribuabililor care au depus declarații de venit estimativ în luna decembrie și pentru care nu s-au stabilit plăți anticipate, conform legii;

venituri sub formă de salarii și venituri asimilate salariilor, pentru care informațiile sunt cuprinse în fișele fiscale, care au regim de declarații de impozite și taxe sau declarații lunare, depuse de contribuabilii prevăzuți la art. 60;

venituri din investiții, cu excepția veniturilor din premii și din jocuri de noroc, a căror impunere este finală;

venituri din pensii;

venituri din activități agricole a căror impunere este finală

venituri din transferul proprietăților imobiliare;

venituri din alte surse.

3.7. Impozitul pe profit

Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.

3.7.1. Contribuabili

Sunt obligate la plata impozitului pe profit, următoarele persoane:

a) persoanele juridice române;

b) persoanele juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România;

c) persoanele juridice străine și persoanele fizice nerezidente care desfșoară activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică;

d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăți imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română;

e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România cât și în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reține și se varsă de către persoana juridică română.

3.7.2. Baza de calcul

Profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor.

Metodele contabile, stabilite prin reglementări legale în vigoare, privind ieșirea din gestiune a stocurilor sunt recunoscute la calculul profitului impozabil,. Metodele contabile de evaluare a stocurilor nu se modifică în cursul anului fiscal.

Contribuabilii care au optat până la data de 30 aprilie 2005 inclusiv, conform prevederilor legale, pentru impunerea veniturilor aferente contractelor de vânzare cu plata în rate, pe măsură ce ratele devin scadente, beneficiază în continuare de această facilitate pe durata derulării contractelor respective; cheltuielile corespunzătoare sunt deductibile la aceleași termene scadente, proporțional cu valoarea ratei înregistrate în valoarea totală a contractului.

În cazul contribuabililor care desfășoară activități de servicii internaționale, în baza convențiilor la care România este parte, veniturile și cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora sunt luate în calcul la determinarea profitului impozabil, potrivit unor norme speciale stabilite în conformitate cu reglementările din aceste convenții.

Tranzacțiile între persoane afiliate se realizează conform principiului prețului pieței libere, potrivit căruia tranzacțiile între persoanele afiliate se efectuează în condițiile stabilite sau impuse care nu trebuie să difere de relațiile comerciale sau financiare stabilite între întreprinderi independente. La stabilirea profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind prețurile de transfer.

Sunt cheltuieli nedeductibile următoarele:

a) cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat, inclusiv cele reprezentând diferențe din anii precedenți sau din anul curent, precum și impozitele pe profit sau pe venit plătite în străinătate. Sunt nedeductibile și cheltuielile cu impozitele nereținute la sursă în numele persoanelor fizice și juridice nerezidente, pentru veniturile realizate din România;

b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările și penalitățile de întârziere datorate către autoritățile române, potrivit prevederilor legale. Amenzile, dobânzile, penalitățile sau majorările datorate către autorități străine ori în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente și/sau autorități străine sunt cheltuieli nedeductibile, cu excepția majorărilor al căror regim este reglementat prin convențiile de evitare a dublei impuneri.

c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă. Nu intră sub incidența acestor prevederi stocurile și mijloacele fixe amortizabile, distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a altor cauze de forță majoră, în condițiile stabilite prin norme;

d) cheltuielile cu taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor acordate salariaților sub forma unor avantaje în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reținere la sursă;

e) cheltuielile făcute în favoarea acționarilor sau asociaților, altele decât cele generate de plăți pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la prețul de piață pentru aceste bunuri sau servicii;

f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;

g) cheltuielile înregistrate de societățile agricole, constituite în baza legii, pentru dreptul de folosință al terenului agricol adus de membrii asociați, peste cota de distribuție din producția realizată din folosința acestuia, prevăzută în contractul de societate sau asociere;

h) cheltuielile determinate de diferențele nefavorabile de valoare a titlurilor de participare la persoanele juridice la care se dețin participați, precum și de diferențele nefavorabile de valoare aferente obligațiunilor emise pe termen lung, cu excepția celor determinate de vânzarea-cesionarea acestora;

i) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile

j) cheltuielile cu contribuțiile plătite peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate prin acte normative;

k) cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator, în numele angajatului, care nu sunt incluse în veniturile salariate ale angajatului;

l) alte cheltuieli salariale și/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat;

m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistența sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora, în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte;

n) cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum și cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepția celor care privesc bunurile reprezentând garanție bancară pentru creditele utilizate în desfășurarea activității pentru care este autorizat contribuabilul sau utilizate în cadrul unor contracte de închiriere sau de leasing, potrivit clauzelor contractuale;

o) pierderile înregistrate la scoaterea din evidență a creanțelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru partea neacoperită de prozision în această situație, contribuabilii care scot din evidență clienții neîncasați sunt obligați să comunice în scris acestora scoaterea din evidență a creanțelor respective, în vederea recalculării profitului impozabil la persoana debitoare, după caz;

p) cheltuielile de sponsorizare și/sau mecenat și cheltuielile privind bursele private, acordate potrivit legii; contribuabilii care efectuează sponsorizări și/sau acte de mecenat, potrivit prevederilor Legii nr. 32 din 1994 privind sponsorizarea, cu modificările ulterioare, și ale Legii bibliotecilor nr. 33 din 2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cei care acordă burse private, potrivit legii, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente;

r) cheltuielile înregistrate în evidența contabilă, care au la bază un document emis de un contribuabil inactiv al cărui certificat de înregistrare fiscală a fost suspendat în baza ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală;

s) cheltuielile cu taxele și cotizațiile către organizațiile neguvernamentale sau asociațiile profesionale care au legătură cu activitatea desfășurată de contribuabili și care depășesc echivalentul în lei a 4.000 euro anual

ș) cheltuielile cu taxele și cotizațiile către organizațiile neguvernamentale sau asociațiile profesionale,

3.7.3. Cota de impunere

Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%, cu următoarele excepțiile:

a) În cazul persoanelor juridice care au obținut, înainte de l iulie 2003, certificatul permanent de investitor în zonă defavorizată, scutirea de impozit pe profitul aferent investițiilor noi se aplică în continuare pe perioada existenței zonei defavorizate;

b) Contribuabilii care au efectuat cheltuieli cu investiții înainte de l iulie 2002, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 27/1996 privind acordarea de facilități persoanelor care domiciliază sau lucrează în unele localități din Munții Apuseni și în Rezervația Biosferei "Delta Dunării" și care continuă investițiile conform ordonanței menționate, beneficiază în continuare de deducerea din profitul impozabil a cheltuielilor distinct evidențiate, făcute cu investițiile respective, fără a depăși data de 31 decembrie 2006.

c) Contribuabilii care își desfășoară activitatea în zona liberă pe bază de licență și care până la data de l iulie 2002 au realizat investiții în zona liberă, în active corporale amortizabile utilizate în industria prelucrătoare, în valoare de cel puțin 1.000.000 dolari S.U.A., beneficiază de scutire de la plata impozitului pe profit, în continuare, până la data de 31 decembrie 2006.

Excepțiile sus menționate nu se mai aplică în situația în care survin modificări în structura acționariatului contribuabilului, în înțelesul prezentului alineat, modificare de acționariat în cazul societăților cotate se consideră a fi o modificare a acționariatului în proporție de mai mult de 25 % din numărul acțiunilor, pe parcursul unui an calendaristic.

d) Unitățile protejate destinate persoanelor cu handicap, definite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 519/2002, cu modificările ulterioare, sunt scutite de la plata impozitului pe profit dacă minimum 75% din sumele obținute prin scutire se reinvestesc în vederea achiziției de echipament tehnologic, mașini, utilaje, instalații și/sau pentru amenajarea locurilor de muncă protejate. Scutirea de la plata impozitului pe profit se aplică până la data de 31 decembrie 2006;

e) Contribuabilii direct implicați în producția de filme cinematografice, înscriși ca atare în Registrul cinematografic, beneficiază, până la data de 31 decembrie 2006, de:

scutirea de la plata impozitului pe profit a cotei-părți din profitul brut reinvestit în domeniul cinematografiei;

reducerea impozitului pe profit în proporție de 20%, în cazul în care se creează noi locuri de muncă și se asigură creșterea numărului scriptic de angajați, cu cel puțin 10% față de anul financiar precedent.

f) Societatea Națională "Nuclearelectrica"-S.A. beneficiază de scutire de la plata impozitului pe profit până la data de 31 decembrie 2010, în condițiile în care profitul este utilizat exclusiv pentru finanțarea lucrărilor de investiții la obiectivul Centrala Nuclearoelectrică Cernavodă- Unitatea 2, potrivit legii.

g) Societatea Comercială «Automobile Dacia» – S.A. beneficiază de scutire de la plata impozitului pe profit până la data de 31 decembrie 2006.

h) Societatea Comercială «Sidex» – S.A. beneficiază de scutire de la plata impozitului pe profit până la data de 31 decembrie 2004.

i) Compania Națională "Aeroportul Internațional Henri Coandă – Otopeni" – S.A. beneficiază de scutire de la plata impozitului pe profit până la data de 31 decembrie 2006.

j) La calculul profitului impozabil, următoarele venituri sunt neimpozabile până la data de 31 decembrie 2006:

veniturile realizate din activitățile desfășurate pentru obiectivul Centrala Nuclearoelectrică Cernavodă-Unitatea 2, până la punerea în funcțiune a acestuia;

veniturile realizate din aplicarea unei invenții brevetate în România, inclusiv din fabricarea produsului sau aplicarea procesului, pe o perioadă de 5 ani de la prima aplicare, calculați de la data începerii aplicării și cuprinși în perioada de valabilitate a brevetului, potrivit legii;

veniturile realizate din practicarea apiculturii.

k) Pentru investițiile directe cu impact semnificativ în economie, realizate până la data de 31 decembrie 2006, potrivit legii, contribuabilii pot deduce o cotă suplimentară de 20% din valoarea acestora. Pentru investițiile realizate se poate calcula amortizarea accelerată, cu excepția investițiilor în clădiri.

l) Facilitățile fiscale privind impozitul pe profit din actele normative menționate în prezentul articol, precum și cele care decurg din alte acte normative date în aplicarea acestora rămân în vigoare până la termenele și în condițiile stipulate de acestea.

Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, și la care impozitul pe profit datorat pentru activitățile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligați la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate

3.7.4. Termene de plata

Plata impozitului se face astfel:

a) contribuabilii, societăți comerciale bancare, persoane juridice române, și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligația de a plăti impozit pe profit anual, cu plăți anticipate efectuate trimestrial, actualizate cu indicele de inflație (decembrie față de luna decembrie a anului anterior), estimate cu ocazia elaborării bugetului inițial al anului pentru care se efectueaz ă plățile anticipate. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit.

b) contribuabilii, alții decât societăți comerciale bancare, persoane juridice române, și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligația de a declara și plăti impozitul pe profit trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul, începând cu anul 2008, acești contribuabili urmează să aplice sistemul plăților anticipate.

În cazul asocierilor fără personalitate juridică, impozitul datorat de către contribuabilii și reținut de către persoana juridică responsabilă se calculează prin aplicarea cotei de impozit asupra părții din profiturile asocierii, care este atribuibilă fiecărui asociat. Persoana responsabilă are obligația de a declara și plăti impozitul pe profit trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se distribuie rezultatul asocierii.

Contribuabilii reprezentați de persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăți imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română, au obligația de a declara și plăti impozit pe profit trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului.

Organizațiile nonprofit au obligația de a declara și plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.

Contribuabilii care obțin venituri majoritare din cultura cerealelor și plantelor tehnice, pomicultură și viticultură au obligația de a declara și plăti impozitul pe profit anual, până la data de 15 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.

Societăți comerciale bancare, persoane juridice române, și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligația de a declara și efectua trimestrial plăți anticipate, în contul impozitului pe profit anual, în sumă de o pătrime din impozitul pe profit datorat pentru anul precedent, actualizat cu indicele de inflație (decembrie față de luna decembrie a anului anterior), estimat cu ocazia elaborării bugetului inițial al anului pentru care se efectuează plățile anticipate, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se efectuează plata, impozitul pe profit pentru anul precedent, pe baza căruia se determină plățile anticipate, este impozitul pe profit datorat conform declarației privind impozitul pe profit pentru anul precedent, fără a lua în calcul plățile anticipate efectuate în acel an.

3.7.5. Scutiri

Sunt scutiți de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili:

a) trezoreria statului;

b) instituțiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii și disponibilitățile realizate și utilizate potrivit Legii nr. 500/ 2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 45/ 2003 privind finanțele publice locale, dacă legea nu prevede altfel;

c)persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

d) fundațiile române constituite ca urmare a unui legat;

e) cultele religioase, pentru veniturile obținute din activități economice care sunt utilizate pentru susținerea activităților cu scop caritabil;

f) cultele religioase, pentru veniturile obținute din producerea și valorificarea obiectelor și produselor necesare activității de cult, potrivit legii, și pentru veniturile obținute din chirii, cu condiția ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent sau în anii următori, pentru întreținerea și funcționarea unităților de cult, pentru lucrările de construcție, de reparație și de consolidare a lăcașurilor de cult și a clădirilor ecleziastice, pentru învățământ și pentru acțiuni specifice cultelor religioase, inclusiv veniturile din despăgubiri sub formă bănească, obținute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate;

g) instituțiile de învățământ particular acreditate, precum și cele autorizate, pentru veniturile utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit Legii învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 174 din 2001 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea finanțării învățământului superior, cu modificările ulterioare;

h) asociațiile de proprietari constituite ca persoane juridice și asociațiile de locatari recunoscute ca asociații de proprietari, potrivit Legii locuinței nr. 114 din 1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru veniturile obținute din activități economice și care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătățirea utilităților și a eficienței clădirii, pentru întreținerea și repararea proprietății comune;

i) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;

j) Fondul de compensare a investitorilor, înființat potrivit legii;

k) Banca Națională a României;

Organizațiile nonprofit, organizațiile sindicale și organizațiile patronale sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru următoarele tipuri de venituri:

a) cotizațiile și taxele de înscriere ale membrilor;

b) contribuțiile bănești sau în natură ale membrilor și simpatizanților;

c) taxele de înregistrare stabilite potrivit legislației în vigoare;

d) veniturile obținute din vize, taxe și penalități sportive sau din participarea la competiții și demonstrații sportive;

e) donațiile și banii sau bunurile primite prin sponsorizare;

f) dividendele și dobânzile obținute din plasarea disponibilităților rezultate din

venituri scutite;

g) veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;

h) resursele obținute din fonduri publice sau din finanțări nerambursabile;

i) veniturile realizate din acțiuni ocazionale precum: evenimente de strângere de fonduri cu taxă de participare, serbări, tombole, conferințe, utilizate în scop social sau profesional, potrivit statutului acestora;

j) veniturile excepționale rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietatea organizațiilor nonprofit, altele decât cele care sunt sau au fost folosite într-o activitate economică;

k) veniturile obținute din reclamă și publicitate, realizate de organizațiile nonprofit de utilitate publică, potrivit legilor de organizare și funcționare, din domeniul culturii, cercetării științifice, învățământului, sportului, sănătății, precum și de camerele de comerț și industrie, organizațiile sindicale și organizațiile patronale.

Organizațiile nonprofit, organizațiile sindicale și organizațiile patronale sunt scutite de la plata impozitului pe profit și pentru veniturile din activități economice realizate până la nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro, într-un an fiscal, dar nu mai mult de 10 % din veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit. Organizațiile datorează impozit pe profit pentru partea din profitul impozabil ce corespunde veniturilor.

capitolul IV. IMPACTUL FISCALITĂȚII ASUPRA investițiilor de capital

4.1. Fundamente teoretice

Capitolul de față își propune evidențierea pârghiilor prin care fiscalitatea acționează asupra investiților de capital, precum și formelor de manifestare și aprecierea impactului modificării variabilelor fiscale asupra acestora.

Prelevările fiscale, ca principale forme de atragere a resurselor financiare la dispoziția statului, determină ample mutații la nivelul vieții economico-sociale și se manifestă sub forma unor efecte micro și macroeconomice. Mai precis, efectele fiscalității relevă „repercusiunile și modificările pe care introducerea unei noi prelevări fiscale (sau majorarea cotei de impunere la o prelevare obligatorie deja existentă) le cauzează asupra echilibrului economic a unui singur subiect sau asupra echilibrului economic general”. Efectele fiscalității sunt numeroase și de mare complexitate, caracteristicile cele mai importante ale acestora vizând: natura efectelor, întinderea acțiunii, localizarea și evaluarea amplitudinilor dobândite, precum și folosirea consecințelor în politicile economico – sociale.

4.2. Metodă și rezultate

Pornind de la elementele teoretice prezentate, paragraful de față are menirea de a cuantifica și de a analiza impactul fiscalițăți, asupra pieței de capital, principalele variabile avute în vedere fiind: impozitul pe venit, impozitul pe profit, economisirea populației, credite persoane fizice, credite persoane juridice, tranzacțiile la Bursa de Valori București, tranzacțiile RASDAQ.

Analizarea impactului fiscalității asupra pieței de capital vizează intervalul 2001-2004, urmărindu-se efectele degajate de impozitul pe venit și pe profit , asupra economisiri populației, creditului persoane fizice, creditului persoane juridice, volumul tranzacțiilor la Bursa de Valori București, volumul tranzacțiilor RASDAQ. Metoda de analiză utilizată este cea de modelare econometrică, folosindu-se pachetul software EViews 5.0.

În consecință, am construit cinci modele regresive multifactoriale de forma:

(4.1)

unde

– reprezintă variabila dependentă;

– coeficientul termenului liber;

– coeficienții variabilelor independente;

– variabilele independente;

– variabila aleatoare;

– i numărul de variabile după care se face regresia;

– t perioada de timp (intervalul 2001-2004).

1. Modelarea impactului impozitului pe venit asupra economisiri populației are la bază un model regresiv multifactorial de forma:

(4.2)

unde Y reprezintă variabila dependentă – VEP (economisirea populației), coeficientul termenului liber, coeficientul variabilelor independente, X variabilă independentă – VIV (impozitul pe venit) , iar t perioada de timp (ani 01.2001-12.2004).

Modelul va fi:

VEP = α + β*VIV(-2) (4.3)

Rezultatele obținute în urma modelării celor 2 serii statistice sunt următoarele (Tabelul 1):

Tabelul 1

Testele statistice aferente modelării impactului impozitului pe venit asupra economiilor populației

Graficul 4.1 – Evoluția economisirii populației – valori estimate și curente

Analizând datele prezentate în Tabelul nr.1, se desprind următoarele concluzii:

– valorile erorilor standard a coeficienților funcției de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienților, ceea ce întărește veridicitatea estimării acestora, concluzie susținută și de valorile mici ale probabilității;

– coeficientului de corelație, cu o valoare de 1,8% , denotă faptul că legătura statistică între variabila dependentă VEP și variabila independenta VIV este mica, modificările presiunii fiscale corespunzătoare impozitului pe venit regăsindu-se într-o proporție foarte mica în nivelul de economisire al populației;

– testul Durbin-Watson, cu o valoare sub pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale sunt puțin autocorelate.

Prin urmare, se poate aprecia că modelul construit nu poate fi considerat reprezentativ pentru a descrie, la nivel macroeconomic, legătura dintre impozitul pe venit asupra nivelului de economisire a populației.

Drept urmare, modelul poate fi scris astfel:

VEP=0.02246804822+0.004707718625*VIV(-2) (4.4)

Din model se desprinde concluzia că în cazul României, creșterea impozitului pe venit (VIV) cu un leu generează asupra economisiri populației o creștere cu 0,004 lei după 2 luni.

În urma reprezentări grafice din Figura 4.1 se observă că nivelul economisiri populației este evidențiată prin linia roșie (Actual), în timp ce linia verde (Fitted) arată evoluția estimată a economisiri populației. Se urmărește ca între cele două grafice să fie o suprapunere cât mai perfectă. Variabila reziduală (Rezidual) reprezintă diferența dintre economisirea populației la nivelul actual și cel estimat.

.2. Modelarea impactului impozitului pe venit asupra creditelor persoane fizice are la bază un model regresiv multifactorial de forma:

(4.5)

unde Y reprezintă variabila dependentă – VCIF (credite persoane fizice), coeficientul termenului liber, coeficienții variabilelor independente, X variabila independentă – VIV (impozitul pe venit) , iar t perioada de timp (anii 01.2001-12.2004).

Modelul va fi:

VCIF = α + β*VIV(-4) (4.6)

Rezultatele obținute în urma modelării celor 2 serii statistice sunt următoarele

(Tabelul 2):

Tabel Nr. 2

Testele statistice aferente modelării impactului impozitului pe venit asupra creditelor persoane fizice

Graficul 4.2 – Evoluția volumului creditelor persoane fizice – valori estimate și curente

Analizând datele prezentate în Tabelul nr.2, se desprind următoarele concluzii:

– valorile erorilor standard a coeficienților funcției de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienților, ceea ce întărește veridicitatea estimării acestora, concluzie susținută și de valorile mici ale probabilității;

– coeficientului de corelație, cu o valoare de 4,7% , denotă faptul că legătura statistică între variabila dependentă VCIF și variabila independenta VIV este mica, modificările presiunii fiscale corespunzătoare impozitului pe venit regăsindu-se într-o mică proporție în volumul creditelor persoane fizice;

– testul Durbin-Watson, cu o valoare sub pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale sunt puțin autocorelate.

Prin urmare, se poate aprecia că modelul construit poate fi considerat reprezentativ pentru a descrie, la nivel macroeconomic, legătura dintre impozitul pe venit asupra nivelului creditelor persoane fizice.

Drept urmare, modelul poate fi scris astfel:

VCIF=0.04311291651-0.03756234396*VIV(-4) (4.7)

Din model se desprinde concluzia că în cazul României, creșterea impozitului pe venit (VIV) cu un leu generează asupra creditului persoane fizice o scădere cu 0,037 lei după 4 luni.

În urma reprezentări grafice din Figura 4.2 se observă că nivelul creditelor persoane fizice este evidențiat prin linia roșie (Actual), în timp ce linia verde (Fitted) arată evoluția estimată a creditelor persoane fizice. Se urmărește ca între cele două grafice să fie o suprapunere cât mai perfectă. Variabila reziduală (Rezidual) reprezintă diferența dintre creditele persone fizice la nivelul actual și cel estimat.

3. Modelarea impactului impozitului pe profit asupra creditelor persoane juridice are la bază un model regresiv multifactorial de forma:

(4.8)

unde Y reprezintă variabila dependentă – VCIJ (credite persoane juridice), coeficientul termenului liber, coeficienții variabilelor independente, X variabila independentă – VIP (impozitul pe profit) , iar t perioada de timp (anii 01.2001-10.2004).

Modelul va fi:

VCIJ = α + β*VIP(-4) (4.9)

Rezultatele obținute în urma modelării celor 2 serii statistice sunt următoarele

(Tabelul 3):

Tabelul 3

Testele statistice aferente modelării impactului impozitului pe profit asupra creditelor persoane juridice

Graficul 4.3 – Evoluția volumului creditelor persoane juridice – valori estimate și curente

Analizând datele prezentate în Tabelul nr.3, se desprind următoarele concluzii:

– valorile erorilor standard a coeficienților funcției de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienților, ceea ce întărește veridicitatea estimării acestora, concluzie susținută și de valorile mici ale probabilității;

– coeficientului de corelație, cu o valoare de 7,4% , denotă faptul că legătura statistică între variabila dependentă VCIJ și variabila independenta VIP este mică, modificările presiunii fiscale corespunzătoare impozitului pe profit regăsindu-se în volumul creditelor persoane juridice;

– testul Durbin-Watson, cu o valoare apropiată de pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale nu sunt autocorelate.

Prin urmare, se poate aprecia că modelul construit poate fi considerat reprezentativ pentru a descrie, la nivel macroeconomic, legătura dintre impozitul pe profit și nivelului creditelor persoane juridice.

Drept urmare, modelul poate fi scris astfel:

VCIJ=0.0209358867-0.007633246226*VIP(-4) (4.10)

Din model se desprinde concluzia că, în cazul României, creșterea impozitului pe profit (VIP) cu un leu generează asupra creditului persoane juridice o scădere cu 0,007 lei după 4 luni.

În urma reprezentări grafice din Figura 4.3 se observă că nivelul creditelor persoane juridice este evidențiat prin linia roșie (Actual), în timp ce linia verde (Fitted) arată evoluția estimată a creditelor persoane juridice. Se urmărește ca între cele două grafice să fie o suprapunere cât mai perfectă. Variabila reziduală (Rezidual) reprezintă diferența dintre credite persoane juridice la nivelul actual și cel estimat.

4. Modelarea impactului impozitului pe venit și a impozitului pe profit asupra tranzacțiilor la Bursa de Valori București are la bază un model regresiv multifactorial de forma:

Y = α + β1 xX1 +β2xX2 (4.11)

unde Y reprezintă variabila dependentă – VTBVB (valoarea tranzacțiilor la Bursa de Valori București), coeficientul termenului liber, β1 coeficienții variabilelor independente, X1 variabila independentă – VIV (impozitul pe venit) , β2 coeficienții variabilelor independente, X2 variabila independentă – VIP (impozitul pe profit), iar t perioada de timp (anii 01.2001-10.2004).

Modelul va fi:

VEP = α + β1*VIV(-3)-β2*VIP(-1) (4.12)

Rezultatele obținute în urma modelării celor 3 serii statistice sunt următoarele

(Tabelul 4):

Tabelul 4

Testele statistice aferente modelării impactului impozitului pe venit și impozitului pe profit asupra tranzacțiilor la Bursa de Valori

Graficul 4.4 – Evoluția volumului tranzacțiilor la Bursa de Valori București – valori estimate și curente

Analizând datele prezentate în Tabelul nr.4, se desprind următoarele concluzii:

– valorile erorilor standard a coeficienților funcției de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienților, ceea ce întărește veridicitatea estimării acestora, concluzie susținută și de valorile mici ale probabilității;

– coeficientul de corelație, cu o valoare de 15% , denotă faptul că legătura statistică între variabila dependentă VTBVB și variabilele independente VIV și VIP este apreciabilă, modificările presiunii fiscale corespunzătoare impozitului pe venit și a celui pe profit regăsindu-se în volumul tranzacțiilor la Bursa de Valori București;

– testul Durbin-Watson, cu o valoare peste pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale sunt autocorelate.

Prin urmare, se poate aprecia că modelul construit poate fi considerat reprezentativ pentru a descrie, la nivel macroeconomic, legătura dintre impozitul pe venit și impozitul pe profit asupra nivelului tranzacțiilor la Bursa de valori București.

Drept urmare, modelul poate fi scris astfel:

VTBVB=1.050545678*VIV(-3)-0.4595528231*VIP(-1) (4.13)

Din model se desprinde concluzia că în cazul României, creșterea impozitului pe venit (VIV) cu un leu generează asupra tranzacțiilor la Bursa de Valori București o creștere cu 1,05 lei după 3 luni, iar creșterea impozitului pe profit (VIP) cu un leu generează asupra tranzacțiilor la Bursa de Valori București o scădere cu 0,459 lei după o lună.

În urma reprezentări grafice din Figura 4.4 se observă că nivelul tranzacțiilor la Bursa de valori București este evidențiată prin linia roșie (Actual), în timp ce linia verde (Fitted) arată evoluția estimată a tranzacțiilor la Bursa de valori București. Se urmărește ca între cele două grafice să fie o suprapunere cât mai perfectă. Variabila reziduală (Rezidual) reprezintă diferența dintre tranzacțiile la Bursa de valori București la nivelul actual și cel estimat.

5. Modelarea impactului impozitului pe venit și a impozitului pe profit asupra volumului tranzacțiilor pe RASDAQ are la bază un model regresiv multifactorial de forma:

Y = α + β1 xX1 +β2xX2 (4.14)

unde Y reprezintă variabila dependentă – VTRAS (volumul tranzacțiilor RASDAQ), coeficientul termenului liber, β1 coeficienții variabilelor independente, X1 variabila independentă – VIV (impozitul pe venit) , β2 coeficienții variabilelor independente, X2 variabila independentă – VIP (impozitul pe profit), iar t perioada de timp (anii 01.2001-10.2004).

Modelul va fi:

VTRAS = α + β1*VIV(-4) + β2*VIP (4.15)

Rezultatele obținute în urma modelării celor 3 serii statistice sunt următoarele

(Tabelul 5):

Tabelul 5

Testele statistice aferente modelării impactului impozitului pe venit și impozitului pe profit asupra voulomului tranzacțiilor pe RASDAQ

Graficul 4.5 – Evoluția volumului tranzacțiilor RASDAQ – valori estimate și curente

Analizând datele prezentate în Tabelul nr.5, se desprind următoarele concluzii:

– valorile erorilor standard a coeficienților funcției de regresie sunt inferioare, în modul, valorilor coeficienților, ceea ce întărește veridicitatea estimării acestora, concluzie susținută și de valorile mici ale probabilității;

– coeficientului de corelație, cu o valoare de 21% (cea mai mare înregistrată la cele cinci modele), denotă faptul că legătura statistică între variabila dependentă VTRAS și variabilele independente VIV și VIP este apreciabilă, modificările presiunii fiscale corespunzătoare impozitului pe venit și a celui pe profit regăsindu-se în volumul tranzacțiilor RASDAQ;

– testul Durbin-Watson, cu o valoare peste pragul critic 2, indică faptul că variabilele reziduale sunt puțin autocorelate.

Prin urmare, se poate aprecia că modelul construit poate fi considerat reprezentativ pentru a descrie, la nivel macroeconomic, legătura dintre impozitul pe venit și impozitul pe profit asupra nivelului tranzacțiilor RASDAQ.

Drept urmare, modelul poate fi scris astfel:

VTRAS= -0.5324239439*VIV(-4)+0.2374947289*VIP (4.16)

Din model se desprinde concluzia că în cazul României, creșterea impozitului pe venit (VIV) cu un leu generează asupra tranzacțiilor RASDAQ o scădere cu 0,532 lei după 4 luni, iar creșterea impozitului pe profit (VIP) cu un leu generează asupra tranzacțiilor RASDAQ o creștere cu 0,237 lei.

În urma reprezentări grafice din Figura 4.5 se observă că nivelul tranzacțiilor RASDAQ este evidențiată prin linia roșie (Actual), în timp ce linia verde (Fitted) arată evoluția estimată a tranzacțiilor RASDAQ. Se urmărește ca între cele două grafice să fie o suprapunere cât mai perfectă. Variabila reziduală (Rezidual) reprezintă diferența dintre tranzacțiile RASDAQ la nivelul actual și cel estimat.

4.3. Concluzii

Analizând impactul impozitului pe venit și a impozitului pe profit asupra investițiilor de capital în România în perioada 2001-2004, putem afirma următoarele:

a) modificările impozitului pe venit se repercutează foarte puțin în modificările nivelului economisiri populației. Se observă că modificarea este în același sens ceea ce contravine din punct de vedere teoretic. Adică o creșterea cu o unitate a impozitului pe venit determină o creștere a economisirii populației, și nu invers.

b) în cazul României, nivelul impozitului pe venit influențează într-o mică măsură creditele persoane fizice. Odată cu creșterea nivelului impozitării veniturilor rezultă o scădere a venitului net, ceea ce conduce la scăderea bonității clienților persoane fizice. Având în vedere faptul că impozitul pe venit influențează într-o mică măsură nivelul creditelor persoane fizice, această relație poate deveni și inversă, adică o creștere a impozitării veniturilor determină o creștere a creditului persoane fizice pe termen scurt și mediu, deoarece: în multe cazuri populația României apelează la împrumuturi din lipsa de lichiditați curente (împrumuturile de mică valoare) pentru cheltuielile zilnice.

c) creșterea impozitului pe profit conduce la o scădere a nivelului creditului persoane juridice. Adică creșterea impozitului pe profit determină scăderea bonității persoanelor juridice, fapt care diminuează accesul acestora la credite.

Nivelul impozitului pe venit și nivelul impozitului pe profit influențează valoarea tranzacțiilor la Bursa de Valori București, în sensul că o creștere a impozitului pe venit determină o crestere a tranzacțiilor, iar o creștere a impozitului pe profit determină o scădere a tranzacțiilor.

d) în cazul impozitului pe venit modificarea este în același sens, ceea ce contravine teoriei economice, adică o creștere a impozitului pe venit determină o scădere a venitului net, ceea ce ar trebui să conducă la o scădere a volumului tranzacțiilor la Bursa de Valori București.

e) se observă că modificarea impozitului pe venit influențează invers proporțional valoarea tranzacțiilor RASDAQ, adică o creștere a impozitului pe venit determină o scădere a volumului tranzacțiilor RASDAQ, iar creșterea impozitului pe profit conduce la o creșterea a volumului tranzacțiilor RASDAQ, fapt care contravine din punct de vedere teoretic.

Anomaliile întâlnite în analiza impactului impozitelor asupra investițiilor de capital se datorează, în cazul României, existenței muncii la negru, evaziunii fiscale și economiei subterane. Toate aceste efecte ale fiscalității denaturează reacția normală a presiunii fiscale asupra investițiilor de capital.

BIBLIOGRAFIE

Cătinianu Florian, Donath Liliana, Șeulean Victoria – Finanțe publice, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998

Iordache Elena, Bizon Monica, Julean Monica, Ursu Ionela, Capotă Mihaiela, Gearbă Robert – Manualul specialistului în fiscalitate, Editura Irecson, București, 2005;

Ioniță Gabriel – Consultanță Fiscală, Editura Irecson, București, 2003

Muyellec Raymond – Finances Publiques, Editura Dalloz, Paris, 1997

Mutașcu Mihai Ioan, – Finanțe publice, Editura Augusta & Artpress, Timișoara, 2005;

Talpoș Ioan, Enache Cosmin – Fiscalitate aplicată, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001

Talpoș Ioan – Finantele României, Vol.1, Editura Sedona, Timișoara, 1996

Tresch W.Richard – Public Finance. A normative theory, Secon Edition, Academic Press, San Diego, 2002

Trotabas Louis – Finances Publiques, Editura Dalloz, Paris, 1964

Tulai I. Constantin – Finanțele publice și fiscalitatea, Editura Casa Cărții de Știința, Cluj-Napoca, 2003;

Văcărel Iulian, Anghelache Gabriela, Bistriceanu Gheorghe, Moșteanu Tatiana, Percea Florian, Bodnar Maria, Georgescu Florin – Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

***Legea Nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției

***Legea Nr. 571 din 22 decembrie 2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și complectările ulterioare

***Legea Nr. 541 din 2002 privind privind economisirea și creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locative

***Ordonanța Guvernlui Nr.26 din 18.august.1995 privind impozitul pe dividende

***Hotărârea Guvernului nr. 781 din 16.noiembrie.1991 privind stabilirea impozitului pe dividende la societățile comerciale

*** Raportul annual 2001 – 2004, Banca Națională a României