. Sisteme Expert DE Analiza Diagnostic A Situatiei Economico – Financiara PE Exemplul Sc Comat Sa

CUPRINS

Bibliografie

=== toata ===

sisteme expert de analiză diagnostic

a situației economico-financiară

PE EXEMPLUL SC comat SA

Introducere

Odată cu creșterea complexității activității economice, informatica câștigă tot mai mult teren, ea devenind indispensabilă în activitatea de gestiune și evidență contabilă a întreprinderii cât și a controlului.

Diferite programe informatice facilitează și accelerează timpul necesar rezolvării cu succes a problemelor prin oferirea de informații economico-financiare optime, necesare în luarea deciziei.

Aceste programe par să fie incapabile în rezolvarea tuturor problemelor, în care intervin diferite raționamente, sau unde este necesar să se facă față la situații multiple, care nu pot fi specificate a priori.

Multitudinea de situații economico-financiare cu care se confruntă o unitate economică, oportunitatea cu care trebuie luată decizia în rezolvarea acestora cât și necesitatea utilizării cunoștințelor experților în economie au concurat la apariția sistemelor expert specializate în luarea deciziilor economico-financiare.

Inteligența artificială este un subdomeniu al informatici destinat dezvoltării calculatoarelor și sistemelor de programare menite să imite raționamentele minții omenești.

Cercetările în domeniul inteligenței artificiale se desfășoară, pe de o parte, în domeniul sistemelor expert în vederea rezolvării problemelor, a comenzii roboților, a interogării inteligente a bazelor de date și în elaborarea mediilor de programare inteligentă.

Pe de altă parte, un număr apreciabil de cercetători își desfășoară activitatea în direcția recunoașterii formelor. În acest domeniu se constată progrese rapide în înțelegerea și sinteza vorbirii, prelucrarea imaginilor și concepția roboților.

Pe lângă aceste direcții de cercetare, nu trebuie însă uitate cercetările fundamentale care privesc reprezentarea cunoștințelor, sistemelor cognitive, învățarea limbajului natural.

În ultimi ani, în cadrul târgurilor internaționale, au loc expoziții cu roboți care încearcă să imite cât mai mult instinctele animale și chiar umane, folosind inteligența artificială.

Folosirea inteligenței artificiale are tot mai multă aplicabilitate în diverse domenii de activitate astfel încât putem afirma cu tot mai multă certitudine că computerul rezolvă cu succes multe situații de luare a deciziilor optime cu deosebită promptitudine înlocuind chiar decizia umană.

Capitolul 1

ROLUL ȘI IMPORTANȚA SISTEMELOR EXPERT ÎN FUNDAMENTAREA ANALIZEI DIAGNOSTIC

A ÎNTREPRINDERII

1.1. SISTEME EXPERT – SUCCINTĂ DEFINIRE ȘI EVOLUȚIA CRONOLOGICĂ A CONCEPTULUI

Un sistem expert este un program care urmărește un grup de cunoștințe pentru obținerea în același mod ca și experții umani a rezultatelor despre activități dificil de examinat. Principala caracteristică a sistemelor expert este derivată dintr-o bază de cunoștințe, împreună cu un algoritm de căutare specific metodei de raționare. Un sistem expert tratează cu succes probleme pentru care o soluție algoritmică clară nu există.

Sistemele expert sunt produse ale inteligenței artificiale, ramură a științei calculatoarelor ce urmărește dezvoltarea de programe inteligente. Ceea ce este remarcabil pentru sistemele expert este aria de aplicabilitate ce a cuprins multe domenii de activitate.

Sistemele expert sunt programe concepute pentru a raționa în scopul rezolvării problemelor pentru care în mod obișnuit se cere o expertiză umană considerabilă.

Se pot oferi foarte multe definiții pentru noțiunea de sistem expert și de asemenea se pot realiza foarte multe clasificări pornind de la acestea. Cert este faptul că un sistem expert încorporează o bază de cunoștințe și un motor de inferență și că acesta utilizează proceduri de inferențe pentru soluționarea unor probleme. S-au dezvoltat strategii eficiente de căutare cum ar fi de exemplu analizele mijloace-scopuri utilizate în rezolvarea generală a problemelor și în planificare, strategiile alfa-beta din jocuri, algoritmul A pentru căutare euristică. Cu toate acestea, SE au un grad foarte mare de generalitate.

Pentru a contura noțiunea de SE putem enumera următoarele caracteristici:

– din punct de vedere conceptual, SE vizează reconstituirea raționamentului uman pe baza expertizei obținute de la experți;

– SE dispun de cunoștințe și de capacitatea de a desfășura activități intelectuale umane;

– sunt organizate pentru achiziția și exploatarea cunoașterii dintr-un domeniu particular numit domeniul problemei;

– dispun de metode de invocare a cunoașterii și exprimarea expertizei comportându-se ca un asistent inteligent;

La nivel de realizare informatică, sistemele expert se bazează pe principiul separării cunoașterii de programul care o tratează. Sunt capabile să memoreze cunoașterea, să stabilească legăturile între cunoștințe și să tragă concluzii, să propună soluții, recomandări, să determine cauzele unor fenomene.

Cunoașterea într-un sistem expert este organizată într-o manieră care separă cunoștințele despre domeniul problemei de alte tipuri de cunoștințe, precum cele despre rezolvarea problemei și cele despre interacțiunea cu utilizatorul.

Sistemele expert sunt programe care înmagazinează cunoștințe specializate, introduse de experți. Aceste sisteme se folosesc deseori în situații în care nu există o soluție algoritmică clară.

Principala caracteristică a acestora este prezența unei baze de cunoștințe împreună cu un algoritm de căutare adecvat tipului de raționament. De cele mai multe ori, baza de cunoștințe este foarte mare, de aceea este foarte importantă modalitatea de reprezentare a cunoașterii. Baza de cunoștințe a sistemului trebuie separată de program, care la rândul său trebuie să fie cât mai stabil. Cel mai utilizat mod de reprezentare a cunoașterii este o mulțime de reguli de producție. Operațiunile acestor sisteme sunt apoi controlate de o procedură simplă, a cărei natură depinde de natura cunoștințelor.

Sistemele expert economico-financiare sunt menite în principal să sprijine managerii în procesul de luare a deciziilor, scopul acestora fiind acela de reproducerea de către calculator a diferitelor raționamente umane, astfel încât conducătorii, indiferent de gradul lor de pregătire și experiență, pe diversele paliere ierarhice, să poată lua decizii optime și precise, de rezolvarea problemelor la un moment dat, în timp scurt, înlocuind cu succes experții în domeniu .

Definite chiar ca fiind programe informatice capabile să reprodu-că raționamentul uman, prin inducții și deducții, sistemele expert trebuie să realizeze următoarele obiective:

preluarea cunoștințelor și informațiile de la expert;

stocarea cunoștințelor;

să permită un dialog prietenos cu utilizatorul;

să furnizeze informațiile solicitate de utilizator;

să solicite altor programe (SGBD, programe utilitare) date și informații pe baza cărora să ofere beneficiarului soluții sfaturi, recomandării, explicații;

să poată fi solicitat de alte programe pentru furnizarea de informații într-un anumit domeniu;

să fie capabil de a primi și să prelucreze informații din mediul fizic exterior prin senzori de captare;

să poată acționa dispozitive și instrumente în funcție de decizia pe care a luat-o la un moment dat.

1.2. ARIA DE CUPRINDERE A SISTEMELOR EXPERT

Aplicațiile sistemelor expert sunt din cele mai variate, găsindu-și rolul și locul într-o multitudine de domenii. Promptitudinea și rapiditatea de rezolvare a problemelor apărute în activitatea cotidiană desfășurată, ușurința de utilizare și consultare de către manageri în acțiunile pentru luarea deciziei optime duc practic la indispensabilitatea acestora și în domeniul economico-financiar.

Aria de cuprindere în care se utilizează acestea este determinată în principal de funcțiile pe care le îndeplinesc sistemele expert.

– Funcția de control și monitorizare – controlul inteligent al sistemelor;

– Funcția de depanare și reparare – recomandă corecții ale deficiențelor funcționării sistemelor;

– Funcția de proiectare – proiectarea produselor și sistemelor;

– Funcția de diagnostic și întreținere – localizează erorile de funcționare și recomandă corecțiile necesare;

– Funcția de instruire – îmbunătățește performanțele celor care învață folosind strategiile CAI (Computer Asisted Instruction);

– Funcția de interpretare – clarificarea unor situații, inferarea situațiilor noi pe baza semnalelor de la senzori;

– Funcția de planificare – dezvoltă scheme de activitate orientate spre scop (obiective);

– Funcția de predicție – inferarea unor situații probabile pe baza informațiilor deja cunoscute;

– Funcția de simulare – deducerea consecințelor acțiunilor sau a evenimentelor declanșate de către sistemul însuși;

– Funcția de clasificare (taxonomie) – organizarea entităților (obiectivelor) pe clase/categorii;

– Funcția de selecție – Identificarea celei mai bune alternative dintr-o listă de posibilități.

Domeniile de activitate în care sistemele expert își găsesc pregnant utilitatea sunt:

– Medicină și biologie – se folosesc cu precădere funcțiile de diagnostic și întreținere;

– Geologie și geologie;

– Agricultură și agronomie;

– Tehnică și sisteme tehnice – se folosesc funcțiile de diagnostic, întreținere, depanare, reparare, control și monitorizare;

– Domeniul economic și financiar – contabil – se folosesc funcțiile de planificare, predicție, simulare, selecție, diagnostic.

– Chimie, biochimie, militar, etc. – se folosesc funcții de planificare și interpretare;

– Informatică și inginerie – se folosesc funcțiile de control și monitorizarea sistemelor complexe;

Revenind la domeniul economic și financiar-contabil putem spune că au fost realizate numeroase sisteme expert acoperind și ușurând munca desfășurată cu precădere acelora din domeniul asigurărilor și al băncilor.

Activitățile mai importante unde sistemele expert își găsesc aplicabilitate în domeniul economic și financiar contabil sunt:

În producție, sistemele expert fiind folosite pentru:

conducerea roboților industriali și atelierelor flexibile de producție;

CAM, CIM (Computer Aided Manufacturing/Computer Integrated Manufactaring);

diagnosticul și întreținerea sistemelor;

controlul calității;

controlul proceselor în timp real;

În domeniul finanțelor, sistemele expert sunt folosite pentru:

• consiliere plasamentele financiare;

• gestiunea impozitelor;

marketing financiar;

diagnostic financiar;

acordare de credite;

planificare financiară;

gestiune portofolii, etc.

Pentru gestiunea resurselor, sistemele expert își găsesc aplicația în:

evaluarea funcțiilor;

stabilirea baremurilor;

selecția personalului;

determinarea profitului;

pensionare;

instruire, etc.

În marketing, sistemele expert se folosesc pentru:

evaluarea potențialului pieței;

analiza forței și slăbiciunilor concurenței;

gestiunea rețelelor de distribuție;

alegerea mediilor publicitare, etc.;

În domeniul asigurărilor, sistemele expert sunt utilizate pentru:

garanții;

vânzări;

planificare financiară;

rezolvare reclamații;

analize actuariale;

• plasamente investiționale;

• gestiune portofolii.

În activitatea bancară, sistemele expert ocupă primul loc pentru:

confruntare clienți-produse;

evaluare riscuri;

acordarea de credite comerciale;

gestiune portofolii;

audit colateral;

evaluarea creditelor;

tranzacții bancare;

planificare financiară;

prezentare încasări din vânzări;

declarații bancare;

gestiune datorii;

schimburi cu străinătatea;

gestiune acreditive, etc.

În activitatea de brokeraj, sistemele expert își aduc o importantă contribuție la:

analize investiții;

prelucrare tranzacții;

sprijin comercial;

gestiune risc;

vânzări;

oportunitate arbitraj;

monitorizare preț-acțiune;

schimburi cu străinătatea;

gestiunea ratei dobânzii.

În domeniul financiar contabil, sistemele expert se folosesc pentru:

auditing;

planificarea impozitelor întreprinderii;

determinarea impozitului pe profit;

planificare financiară;

contabilitate financiară și contabilitate de gestiune.

1.3. SPECIFICITĂȚI ALE SISTEMELOR EXPERT ÎN OPTIMIZAREA DECIZIILOR ECONOMICE

Pentru explicarea modului de funcționare a unui sistem expert, mă voi referi la tehnicile folosite de acesta pentru selectarea cunoștințelor din baza de cunoștințe necesare în luarea deciziei.

Baza de cunoștințe este actualizată de către cognitician cu informații primite de la expertul în domeniu. Acestea trebuiesc prelucrate înaintea implementării pentru a putea fi recunoscute de către sistemul expert.

Baza de cunoștințe stochează cunoștințe în baza de fapte (sub formă de informații, pe baza cărora sistemul expert ia decizia) și reguli (care descriu raționamentul folosit în luarea deciziei).

Baza de fapte stochează toate informațiile, posibile, despre un anumit obiect prin atribuirea acestuia de caracteristici, de exemplu: dobânda este mare, inflația este mică, mediul social este bun, etc.

Regulile sunt folosite în procesul de luare a deciziei ca raționament, de exemplu: dacă inflația este mică și dacă dobânda este mare atunci se urmărește economisirea altfel se urmărește a se face investiții

Regulile sunt formate din condiții și concluzii. Logica folosită de sistemele expert este bazată pe afirmații: „dacă condițiile sunt adevărate atunci concluziile sunt adevărate” sau „dacă există concluzii care sunt adevărate atunci condițiile trebuie să fie adevărate”.

La stocarea cunoștințelor în baza de fapte și în procesul de raționament, sistemul expert, folosește operatori logici (AND, OR, NON, APARȚINE, etc.), operatori matematici (*, /, +, -, %, etc.) și propoziții.

De asemenea în procesul de implementare a cunoștințelor și concepere a raționamentului, trebuie ținut cont de regulile de ortografie și folosire a parantezelor, utilizate în matematică și în logică, pentru ierarhizarea operațiilor care au loc, cât și a proprietăților acestora (comutativitate, asociativitate, etc.).

Un rol important în procesul de funcționare al sistemului expert îl are motorul de interfețe care realizează căutarea și selectarea faptelor precum și regulilor care contribuie la procesul de luare a deciziei.

Scopul este soluția problemei care se pune, iar sistemul expert trebuie să ia o decizie în acest sens. De exemplu – în această perioadă este mai bine să economisesc sau să fac investiți?

Modul de căutare a motorului de interfețe poate fi reprezentată prin grafuri.

În funcție de strategia de căutare folosită de sistemul expert, acesta poate fi prezentat în următoarele ipostaze:

• motorul cu căutare înainte – folosit atunci când domină scopurile iar căutarea se face pe principiul dacă condițiile sunt adevărate atunci concluziile sunt adevărate;

• motorul cu căutare înapoi – folosit atunci când domină faptele iar căutarea se face pe principiul dacă concluziile sunt adevărate atunci condițiile sunt adevărate;

motorul cu căutare în adâncime – motorul caută o regulă folosind concluzia anterioară ca faptă până când concluzia devine una din soluțiile la problema de rezolvat;

Conceperea și realizarea sistemelor inteligente au avut ca bază de plecare structura sistemelor naturale de inteligență.

Sursa: Mirela Oancea, „Sisteme informatice pentru asistarea deciziei financiare” Ed. ASE București,.2005 pag. 67

La baza inteligenței se află cunoașterea. În cazul inteligenței artificiale aceasta este stocată în baza de cunoștințe sub formă de fapte, concepte, proceduri și relații iar rolul gândirii este deținut de interfață, care caută în baza de cunoștințe, informații asemănătoare cu informațiile primite din exterior, le analizează prin proceduri de comparare și elaborează concluzii, sfaturi, soluții sau decizii.

Capacitatea de analiză și luare a deciziilor, a unui sistem de inteligență artificială, este limitată de cunoștințele pe care acesta le are stocate în baza de cunoștințe.

Capitolul 2

VALENȚELE ANALIZEI DIAGNOSTIC

ÎN CONTEXTUL ECONOMIC ACTUAL

2.1. SUCCINTĂ DELIMITARE A CONCEPTULUI DE

ANALIZĂ DIAGNOSTIC

Una din expresiile cele mai pregnante ale scientizării managementului o constituie utilizarea de o manieră sistemică a metodei diagnosticării.

Cuvântul „diagnostic” este de origine greacă și înseamnă „apt de a discerne”. Preluat din medicina umană în management, diagnosticul sugerează necesitatea consultării periodice a organizației pentru a-i identifica starea de sănătate, vigoarea și capacitatea de a se adapta unor schimbări previzibile ale mediului.

Spre deosebire însă de diagnosticul medical, diagnosticul managerial nu se limitează doar la cercetarea simptomelor manifestate de pacient și a cauzelor care le generează, ci, prescrie și tratamentul adecvat.

Încorporarea metodei diagnosticării în arsenalul folosit cotidian de către conducători, constituie un argument de prim ordin al trecerii de la faza empirică a managementului, la faza științifică, de neînlocuit în condițiile trecerii la o economie, bazată pe concurență și rentabilitate.

Premizele diagnosticului sunt următoarele:

orice organizație este un organism economico-social viu care parcurge toate etapele existenței: nașterea, creșterea, maturitatea și moartea;

în oricare din etapele parcurse, organizația se poate confrunta cu disfuncționalități cauzate de factori interni și/sau externi;

pentru creșterea longevității și bunăstării organizației este necesară supravegherea stării de sănătate și prevenirea apariției unor anomalii funcționale.

Diagnosticarea poate fi definită ca o cercetare complexă a aspectelor economice, tehnice, sociologice, juridice și manageriale ce caracterizează activitatea unei organizații prin care se identifică punctele forte și slabe, cauzele care le-au generat și se formulează recomandări de eliminare sau diminuare a aspectelor negative și /sau de valorificare a celor pozitive.

Analiza diagnostic a managementului firmei, poate fi clasificată în mai multe categorii sau tipuri, în funcție de anumite criterii; adaptată nevoilor exprimate de ocupație, stadiilor de existență, obiectivelor urmărite, s.a.m.d.

Principalele criterii de clasificare sunt:

I. După sfera de cuprindere a cercetării, diagnosticul poate fi:

1. Diagnostic general

În care obiectivul investigației îl reprezintă organizația în ansamblul ei. De regulă, acest tip de diagnostic, solicită o echipă complexă, cheltuieli ridicate și un timp mai îndelungat de analiză (dar nu mai mare de o lună).

Oportunitatea acestui tip de diagnostic apare atunci când organizația se confruntă cu modificări majore ale structurii concurenților pe piața, cu situații de excepție (fuziuni, sciziuni), etc.

2. Diagnostic parțial

Presupune investigarea unei activități sau a unei funcțiuni, fie ca urmare a disfuncționalităților repetate cu care se confruntă, fie datorită necesității de a valorifica anumite oportunități.

3. Diagnosticul specializat

Are ca obiect al investigării un aspect al activității de ansamblu a organizației (calitatea, productivitatea, costurile, climatul de muncă, etc.). Necesitatea acestui tip de diagnostic derivă fie din neajunsurile semnalate, în interiorul sau în afara organizației, fie din interesul de a transforma aspectul respectiv într-un atribut al competitivității.

II. Din punct de vedere al obiectivelor urmărite, se remarcă următoarele tipuri:

1. Diagnostic de sănătate sau de rezultate

Are ca obiectiv identificarea puterii globale interne a firmei, având în vedere rezultatele obținute în anii anteriori.

2. Diagnostic de vitalitate sau de perspectivă

Urmărește evaluarea capacității firmei de a face față unei situații viitoare, total deosebite, generată de pătrunderea pe noi piețe, fuziuni, modificări majore ale mediului ambiant (economice, tehnologice, etc.).

3. Diagnosticul de climat sau de ambianță

Se apreciază climatul de muncă, starea relațiilor interumane din cadrul organizației, relațiile cu clienții și alte organizații din mediu, imaginea firmei pe piață.

III. După structura echipei de diagnosticare, tipurile cele mai frecvente sunt:

1. Diagnosticul intern

Realizat de o echipă alcătuită în întregime din specialiștii organizației. Deși are o serie de avantaje (cunoașterea aprofundată a problemelor, costuri reduse, timp scurt de elaborare), acest diagnostic este, de regulă, mai puțin obiectiv.

2. Diagnosticul extern

Numit și diagnostic propriu-zis, este realizat de consultanți externi organizației. Costurile mai ridicate în comparație cu diagnosticul intern și perioada mai mare de desfășurare sunt compensate de obiectivitatea radiografiei și de valoarea soluțiilor care poartă girul competenței și experienței.

3. Diagnosticul mixt

Este susținut de o echipă alcătuită din specialiști interni și externi organizației. Acest tip de diagnostic încearcă să elimine dezavantajele tipurilor precedente, maximizând avantajele.

Analiza diagnostic poate fi delimitată în funcție de derularea în timp și conexiunile cu alte analize diagnostic, în diagnosticare directa și „în cascadă”.

Analiza diagnostic este efectuată independent, fără o relație nemijlocită cu precedentele sau următoarele diagnosticări și se derulează într-o singură etapă.

Analiza diagnostic „în cascadă” este alcătuită, de fapt, din mai multe diagnostice parțiale ce derivă unul din altul în funcție de conexiunile cauzale identificate.

Acest tip de diagnostic tinde să fie utilizat din ce în ce mai frecvent în firmele contemporane, datorită creșterii complexității activității lor și a intensificării dependenței eficienței de luarea în considerare a relațiilor cauză-efect.

2.2. Semnificația și importanța

analizei diagnostic a firmei

Analiza diagnostic reprezintă un instrument utilizat de manageri pentru examinarea unui organism economic, în vederea identificării și rezolvării problemelor actuale și potențiale ale acestuia.

Activitatea de diagnosticare economico-financiară este deosebit de complexă, deoarece același efect poate fi generat de cauze diferite, efecte diferite se pot combina într-un mod complex, însușiri esențiale se pot asocia cu unele neesențiale, secundare sau întâmplătoare.

Analiza diagnostic este necesară atunci când unitatea este în dificultate, în vederea identificării cauzelor și măsurilor de remediere a disfuncționalităților, dar și atunci când unitatea funcționează, cel puțin aparent în condiții normale.

În acest din urmă caz, analiza diagnostic va viza identificarea posibilităților de ameliorare a performanțelor, precum și a tendințelor generatoare de disfuncționalități în viitor. Se consideră că analiza diagnostic este indispensabilă atunci când:

– sunt inițiate acțiuni de restructurare industrială/ privatizare;

– se realizează asocieri, se constituie societăți mixte, se inițiază colaborări cu parteneri străini;

– se constată o situație de criză în cadrul unității;

– se urmărește îmbunătățirea controlului preventiv;

– se încheie sau se reînnoiesc contracte manageriale;

– se solicită împrumuturi bancare sau subvenții bugetare.

2.2.1. Tipuri si modele de analiza diagnostic

Varietatea fenomenelor și proceselor economice, complexitatea acestora, diversitatea agenților economici interesați în diagnosticarea firmei determină existența mai multor tipuri și modele de analiză. Astfel, în raport de momentul în care se desfășoară fenomenul analizat și de cel în care se realizează analiza, există o analiză post – factum și una previzională.

După nivelul la care se face investigarea, analiza poate fi microeconomică, mezoeconomică sau macroeconomică. După modul de urmărire în timp a fenomenelor, analiza poate fi statică sau dinamica. În raport de poziția analistului în carul unității, analiza este internă sau externă.

Printre cele mai importante modele de analiză diagnostic se situează:

– modelul bazat pe indicatori calitativi (modelul CEMATT);

– modelul bazat pe indicatori cantitativi.

Fig.1. Metoda CEMATT

Sursa: adaptare Constanța Bodea, „Sistem expert pentru analiza diagnostic a firmei”, pag. 19

Modelul CEMATT

Modelul este de tip euristic, reprezentând o procedură de evaluare a stării întreprinderii analizate, cu ajutorul unui set de 41 de criterii.

Sistemul de criterii trebuie considerat ca având un caracter deschis. În raport de anumite particularități ale firmei analizate, se pot utiliza și alte criterii. Pentru mai buna sistematizare a investigațiilor, criteriile modelului CEMATT sunt grupate în 6 direcții de analiză (DAD): financiar, marketing, tehnologie, calitate, management si resurse umane.

Metoda presupune agregarea pe fiecare dintre cele 6 DAD a calificativelor obținute pe criteriile aferente. Procedând în continuare la agregarea celor șase calificative, vom situa întreprinderea pe una din cele cinci trepte ale scării de restructurare industriala (scara celor 5 stele).

Fiecare treaptă de pe această scară corespunde unei anumite situații, căreia i se asociază o sugestie de strategie. Aceste sugestii vor putea servi ca puncte de sprijin pentru elaborarea unor planuri de restructurare de către factorii decidenți ai restructurării industriale. Cele 5 trepte sunt: faliment mascat, situație critică, echilibru dificil, adaptare satisfăcătoare și viabilitate în mediul concurențial.

Din analizele pe criterii rezultă o serie de praguri de alarmă și de direcții de analiza critice, care pot constitui baza pentru elaborarea unor sugestii și propuneri de strategie și restructurare care să orienteze managementul societății în stabilirea celor mai importante obiective, pe termen scurt și mediu.

Principiul de bază al metodei este prezentat în figura 1.

Structura de principiu a algoritmului utilizat implică întâi o raportare a evaluării expertului analist la o scară de măsurare cu 5 trepte. O asemenea raportare constituie prin conținut o măsurare subiectivă. Operația de raportare presupune evaluarea pe baza întregului volum de informații primare disponibile a intensității criteriului în raport cu unitatea de măsură specifică adoptată pentru criteriul respectiv.

Mecanismul de evaluare este următorul:

Pentru fiecare criteriu sunt stabilite câte 5 trepte de evaluare, furnizând calificativele Ni, în scara 1-5 puncte. Intervalul de măsurare reprezintă, de regulă, diferența între o situație de inadaptare totală la cerințele unei economii de piață (un punct) și o situație de satisfacere a unor cerințe de nivel ridicat – internațional (cinci puncte).

Pentru justificarea adoptării uneia dintre cele 5 trepte specifice fiecărui criteriu, se elaborează de către evaluator o descriere textuala de 1-2 pagini a evoluției și perspectivelor întreprinderii din punctul de vedere al criteriului analizat. Descrierea este indicat să aibă un pronunțat caracter faptic.

Pentru fiecare criteriu este stabilit un grad de importanță, căruia îi corespunde un coeficient de importanță Ki. Pe baza celor nj calificative Ni și a coeficienților de importanța Ki, se calculează, prin rotunjire, nota agregată pentru direcția de diagnostic analizată (DADj), cu relația:

în care

Ni este calificativul criteriului i din cadrul DADj,

Ki reprezintă coeficientul de importanță al criteriului respectiv, iar nj numărul total de criterii din cadrul DADj.

Pe baza celor 6 note agregate, obținute pentru fiecare din direcțiile de analiza diagnostic, se calculează estimatorul global de performanță, tot ca o medie ponderată. În baza estimatorului global se stabilește calificativul care poate fi atribuit societății analizate, conform scării restructurării industriale (scara celor 5 stele). În acest scop se utilizează relația:

în care pj reprezintă coeficienții de ponderare ai DADj adoptați astfel încât să fie satisfăcută condiția de normare:

Atât rezultatele furnizate de prima relație, cât și cele furnizate de a doua relație se utilizează rotunjite, prin diferența sau exces, potrivit normelor uzuale de rotunjire.

Modelul bazat pe indicatori cantitativi

Reprezintă un model cu o structură flexibilă, criteriile propuse având un caracter orientativ.

Modelul presupune o analiză statică și o analiză dinamică. Criteriile de analiză propuse pentru modelul de analiza diagnostic bazat pe indicatori cantitativi sunt următoarele: analiza activității de producție și comercializare; modalități de analiza a costurilor de producție; analiza rentabilității; analiza situației financiar – patrimoniale; analiza gestiunii resurselor umane.

2.2.2. Utilizarea sistemelor expert în analiza diagnostic

Realizarea sistemelor expert pentru analiza diagnostic a firmei se subordonează obiectivului general al sistemelor pentru conducere, și anume asigurarea funcționalității normale și optime a întregii activități, prin punerea la dispoziția conducerii în timp util a informațiilor necesare fundamentării și elaborării operative a deciziilor. Este vorba de informațiile atât de necesare legate de aprecierea stării potențialului financiar, material, uman al firmei, precum și de cele cu privire la riscul pe care și-l asumă întreprinzătorul.

Se pot aduce o serie de argumente în favoarea generalizării sistemelor expert, și anume: administrarea unui volum tot mai mare de cunoștințe și informații; creșterea gradului de siguranță în gestionarea și păstrarea patrimoniului; determinarea de avantaje economice directe sau indirecte.

Sistemele expert sunt un mediu excelent pentru analiza diagnostic, deoarece încorporează multe date, fapte și raționamente. Mai mult, se face trecerea de la sintactic la semantic în procesele informaționale, cu impact pozitiv asupra deciziei. De aici derivă și câteva avantaje ale sistemelor expert: suplinirea insuficienței numărului de experți și asigurarea transmiterii de cunoștințe care s-ar pierde odată cu dispariția expertului; asigurarea posibilității de actualizare constantă a cunoașterii, lucru foarte important în luarea deciziilor într-un mediu fluctuant; determinarea contradicțiilor dintre fapte. Introducerea sistemelor expert într-o întreprindere poate schimba organizarea acesteia.

Aplicarea sistemelor expert contribuie la o standardizare a deciziilor si la o descentralizare a acestora. În privința descentralizării, sistemele expert sunt instrumentul unei descentralizări verticale, în care nivelurile inferioare de decizie iau decizii importante, ca urmare a difuzării expertizei.

2.2.3. Componentele sistemului expert de analiza diagnostic a firmei

Sistemul a fost realizat cu ajutorul generatorului GoldWorks, mediu destinat dezvoltării de sisteme expert de dimensiuni mari, oferind facilități de modelare a incertitudinii și suport pentru construirea explicațiilor privind raționamentul.

Baza de cunoștințe a unei aplicații GoldWorks este constituită din frame-uri, instanțe, reguli de producție, aserțiuni și/sau relații. Obiectele de tip frame și instanța formează un ansamblu structurat, o ierarhie (latice), ce poartă numele de baza de frame-uri a aplicației.

Ansamblul regulilor de producție, denumit baza de reguli se poate structura în seturi. Un set de reguli reprezintă o partiție a bazei de reguli, constituită din acele reguli ce prezintă condiții de prelucrare (activare/dezactivare) similare. Mecanismele inferențiale permit utilizarea cunoștințelor din cadrul aplicației, în scopul rezolvării unor cereri de prelucrare. Realizarea unei aplicații GoldWorks nu presupune programarea acestor mecanisme, deoarece ele există preprogramate în cadrul generatorului, oferind o parte din funcționalitatea implicită a acestuia.

Interfața utilizator reprezintă componenta sistemului bazat pe cunoștințe care asigură comunicarea dintre sistem și utilizatori. Generatorul oferă facilități de realizare a unor interfețe cu facilități grafice și explicative. În continuare sunt prezentate componentele sistemului expert pentru analiza diagnostic

2.3. METODOLOGIA ȘI INSTRUMENTARUL

ELABORĂRII UNUI STUDIU DE ANALIZĂ DIAGNOSTIC

Folosirea metodei diagnosticării, ca a oricărei metode de management de complexitate medie sau ridicată, implică, de regulă, o etapă preliminară, pregătitoare. În cadrul acesteia se definitivează premisele necesare trecerii la utilizarea eficace a diagnosticării. Dintre acestea amintim:

-stabilirea obiectivelor concrete urmărite;

-desemnarea componenților echipei de investigare, inclusiv a responsabilului acesteia;

-fixarea tipului de diagnostic ce va fi realizat, a perioadei de desfășurare și finalizare a utilizării metodei;

-elaborarea planului de muncă ce cuprinde sarcini și termene precise pentru fiecare membru al echipei de diagnosticare.

Asupra metodologiei de diagnosticare există mai multe abordări în literatura de specialitate, în esența, ea structurându-se în cinci etape:

a)Documentarea prealabilă asupra domeniului conducerii supus diagnosticării, ce are ca scop cunoașterea principalelor elemente care îl caracterizează. În cadrul acestei etape se culeg date referitoare la obiectivele proprii domeniului respectiv, resursele umane, materiale și financiare de care dispune, etc.

b) Identificarea simptomelor semnificative și anume:

stabilirea deficiențelor și a cauzelor care le generează;

relevarea punctelor forte și a cauzelor care le determină.

Prin simptome semnificative desemnăm acele situații care reprezintă diferențe importante față de prevederile planului, de norme, de situațiile similare din alte societăți comerciale și care se considera că oferă indicii importante asupra conținutului și eficacității domeniului diagnosticat. Rezultatele acestei etape se înscriu intr-un tabel sintetizator, prezentat în continuare:

2.3.1. Analiza Swot – cu accent pe binomul cauză – efecte

Această etapă are la bază ipoteza potrivit căreia simptomul negativ nu este altceva decât manifestarea exterioară a unei cauze mai profunde. Punctele negative pot fi determinate de o serie de cauze interne dar și externe organizației. Pentru identificarea cauzelor finale care generează punctele forte și slabe este recomandabilă efectuarea unei analize de tip cauza-efect, ceea ce reprezintă, în esență, metoda diagnosticării.

Evidențierea punctelor „forte” si a cauzelor care le-au generat

Stabilirea atât a punctelor „forte” cât și a cauzelor care le-au generat sunt asemănătoare cu etapa precedentă, singura diferență este că, de această dată, elementele sunt pozitive.

Oportunități si dificultăți ale mediului ambiant

Pentru realizarea unui studiu global al mediului ambiant este, pe de o parte, dificil și complex, iar pe de altă parte riscă să fie insuficient de selectiv în reflectarea influențelor asupra întreprinderii. Întreprinderea este un sistem deschis spre mediul general cu care întreține doua categorii de relații: de piață (cu clienții, furnizorii, firmele concurente, consumatorii finali) și în afara pieței (cu puterea publică, organizații financiare, grupuri sociale). Pentru a înțelege presiunile pe care le suportă întreprinderea, este indicată disocierea diferitelor tipuri de medii în care aceasta evoluează: natural, economic, comercial, tehnologic, socio-cultural, politic, administrativ, ecologic, etc.

Sistemul de forțe ale mediului global, este redat în schema următoare:

Forțe Forțe

Economice Tehnologice

Forțe Forțe

Motor Socio-

Cultu-

rale

Forțe Forțe Politico –

Demografice Administrative

Elaborarea potențialului propriu se face pe baza întregului sistem de informații interne.

Pentru aprecierea forțelor concurenților și sectorului de activitate se apelează la informații externe; anuare statistice, conturile de profit si pierdere și bilanțurile firmelor concurente. În aceasta viziune, diagnosticul are ca scop să aprecieze gradul de compatibilitate între capacitățile și resursele firmei, oportunitățile și pericolele ce provin din mediu, sistemul de valori și aspirații al celor ce o conduc.

Orice întreprindere ce acționează în mediul concurențial trebuie să-l cunoască pentru a-și evalua poziția și perspectivele, competentele sale distinctive în sistemul producției și investiției.

2.3.2. Reguli pentru elaborarea recomandărilor

Această etapă a diagnosticului se concretizează în propunerile echipei de diagnosticare prin care se urmărește: eliminarea cauzelor generatoare de puncte slabe și implicit, a simptomelor negative; amplificarea cauzelor generatoare de puncte forte și, respectiv, a simptomelor pozitive; valorificarea oportunităților, diminuarea pericolelor, creșterea puterii globale interne, creșterea capacității de răspuns a firmei la provocările mediului.

Ca orice metodă și diagnosticul presupune o serie de avantaje și de limite.

Avantajele cele mai pregnante ale metodei sunt următoarele:

asigura suportul informațional complex și actualizat necesar elaborării și aplicării strategiilor microeconomice;

semnalează și previne apariția unor disfuncționalități interne ale organizației;

orientează firma asupra valorificării unor oportunități ale mediului extern;

oferă soluții pentru diminuarea unor pericole ale mediului ambiant.

Limitele metodei sunt legate de:

eforturile de timp și bani pe care le solicită aplicarea, mai ales, în cadrul diagnosticului extern si mixt;

unele blocaje de comunicare generate de eterogenitatea echipei în special în cazul echipelor mixte de diagnosticare.

Din cele prezentate, se desprinde faptul ca analiza-diagnostic, ca instrument de investigare globală, permite interpretarea sistemica a aspectelor economice și punerea în valoare a importantelor rezerve organizaționale și de perfecționare a conducerii, formulând totodată măsuri coordonate de înlăturare a deficiențelor și extindere a acțiunilor reușite.

Capitolul 3.

analiza diagnostic a structurii atrimoniale

la sc comat sa deva

3.1. succintă prezentare a societății

Societatea Comercială Comat SA Deva este persoană juridică română, cu sediul în Deva, strada Depozitelor numărul 5, județul Hunedoara. S-a înființat prin reorganizare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990, în temeiul H.G. nr. 1176 din 02.11.1990, având forma juridică de societate pe acțiuni, si a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului al Județului Hunedoara sub numărul J20/54/06.03.1991.

La data constituirii sale S.C. COMAT DEVA S.A. a preluat tot patrimoniul întreprinderii en-gros pentru aprovizionare și desfacere Hunedoara (I.E.G.A.D. Hunedoara). Societatea a luat ființă la 22 august 1952, când a fost înființat Oficiul regional de aprovizionare si desfacere „O.R.A.D. Hunedoara”, aceasta fiind – prima întreprindere proprietate de stat cu acest obiect de activitate. La 10 octombrie 1968, „O.R.A.D. Hunedoara” devine „Întreprinderea Teritorială de Aprovizionare” – I.T.A. Hunedoara, pentru ca la 21 mai 1973 aceasta să devină „Baza județeană de aprovizionare tehnico-materială – B.J.A.T.M. Hunedoara. La 31 mai 1976 se adaugă sediului central, amplasamentul situat în str. Depozitelor nr.19 – fiind o unitate funcțională distinctă, cu soluții constructive, tehnologice și dotate la nivel superior, aceasta fiind pusă în funcțiune la 23.12.1980.

B.J.A.T.M. Hunedoara își încetează existența la 8 mai 1990, când prin H.G. 491, se înființează „Întreprinderea en-gros pentru aprovizionare și desfacere” – I.E.G.A.D. Hunedoara.

S.C. Comat SA Deva are o structură organizatorică aprobată în ședința Consiliului de Administrație din luna martie 2003. La nivel central, structura se prezintă astfel:

1. Adunarea Generală a Acționarilor

Consiliul de Administrație

Directorul General

Directorii Executivi

Birourile funcționale

1. A.G.A. – Adunarea Generală a Acționarilor se convoacă o data pe an și extraordinar la cererea Consiliului de Administrație sau a acționarilor. Are următoarele atribuții principale:

– aprobă bugetul de venituri și cheltuieli

– aprobă bilanțul contabil și contul de profit și pierdere

– aprobă listele pentru investiții

– hotărăște cu privire la creșterea sau scăderea capitalului social

2. Consiliul de Administrație se întrunește o dată pe lună. Este condus de un președinte care este și Directorul General al firmei. Este format de regulă din reprezentanți ai:

– acționarii cu ponderea cea mai mare (între 9,50 % și 10,01 %)

– S.I.F Banat-Crișana (9,89 %)

Are următoarele atribuții :

– poate delega un Comitet de Direcție care trebuie să prezinte Registrul de debitări la fiecare ședință a consiliului de administrație și-l poate revoca totodată

3. Directorul General are următoarele atribuții:

– poate fi președintele Consiliului de Administrație

– primește rapoarte zilnice de la Directorii Executivi.

4. Directorii Executivi conduc și controlează toate compartimentele operative ale societății. În cadrul societății există următorii directori:

– Director Economic – conduce și organizează activitatea financiar-contabilă

– Director Comercial – conduce activitatea de aprovizionare și desfacere a firmei

5. Birourile funcționale sunt următoarele:

a) Biroul financiar-contabil:

În conformitate cu art. 11 din legea 82/1991 contabilitatea unităților patrimoniale se organizează, de regulă, în compartimente conduse de contabilul șef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție.

Principalele atribuții ale acestui birou sunt:

organizarea si ținerea corectă și la zi a contabilității

inventarierea patrimoniului și valorificarea rezultatelor acestuia

respectarea regulilor de întocmire a Bilanțului contabil și publicarea lui în Monitorul Oficial

păstrarea documentelor justificative

întocmirea Registrului inventar împreună cu documentele justificative și Bilanțul contabil

execută controlul financiar preventiv și controlul de gestiune

b) Biroul aprovizionare are ca atribuții:

– fundamentează programele de aprovizionare pe an, trimestre, luni pentru produsele din țară și din import

– centralizează necesarele de materii prime și materiale

– urmărește realizarea contractelor economice încheiate cu furnizorii

– urmărește și verifică întocmirea documentelor ce însoțesc marfa

– organizează evidența livrărilor de produse

– face propuneri pentru îmbunătățirea activității de aprovizionare.

3.2. analiza structurii patrimoniului

Analiza structurii patrimoniale urmărește reflectarea raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale, mutațiile calitative în situația mijloacelor și surselor generate de schimbările interne și de interacțiune cu mediul economico-social, precum și fundamentarea politicii și strategiei financiare.

Structura financiară a firmei se analizează din două puncte de vedere:

din punctul de vedere al surselor de finanțare, reflectate în pasivul bilanțier;

din punctul de vedere al utilizării și materializării acestora, reflectate in activul bilanțier.

Metoda ratelor constituie un instrument operațional și eficient al analizei financiare. Ratele de structură ale bilanțului se stabilesc – ca regulă generală – ca raport între un post sau o grupă de posturi din activ sau pasiv și totalul bilanțului, precum și ca raport între diferitele componente de activ sau pasiv.

3.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului

Analiza structurii activului urmărește să reflecte modul de constituire a patrimoniului real, modul de grupare pe termene a utilizărilor de resurse financiare și gradul de lichiditate al acestor elemente. Ratele de structură ale activului relevă informații privind destinația economică a capitalurilor, gradul de lichiditate a capitalului, capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale.

Cele mai frecvent utilizate rate de structură ale activului sunt:

rata imobilizărilor, detaliată prin: rata imobilizărilor necorporale, rata imobilizărilor corporale și rata imobilizărilor financiare;

rata activelor circulante, detaliată prin: rata stocurilor, rata creanțelor și rata disponibilităților.

3.2.2.. Analiza structurii activelor imobilizate

Rata activelor imobilizate (RAi) măsoară gradul de investire a capitalului și reprezintă ponderea activelor imobilizate în total activ (reflectând gradul de imobilizare al activului).

RAi = Active imobilizate nete / Activ total x 100

Nivelul considerat normal, în diverse sectoare de activitate, este în jurul valorii de 60%.

Gradul de imobilizare al activului total

Tabelul 3.1

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Grafic, evoluția gradului de imobilizare a activului se prezintă astfel:

Fig. 3.2. Evoluția gradului de imobilizare a activului

Rata activelor imobilizate a înregistrat valori normale pe toată perioada analizată. În cei trei ani luați în studiu, indicatorul a înregistrat o tendință de ușoară creștere în anul 2006 față de 2005, considerat de bază, de la 22.90% la 23.42% (cu 0.52%), respectiv o tendință de scădere pentru anul 2002 până la 17.73% (scădere cu 5.17% față de anul de bază), ceea ce înseamnă o menținere a gradului pentru prima perioadă și o scădere a gradului de investire pentru cea de a doua. Evoluția se datorează mai puțin unei fluctuații puternice în valoarea netă a imobilizărilor, ci mai curând unei fluctuații în evoluția activului total. Astfel, în anul 2006 față de 2005 se constată o scădere atât a valorii nete a activelor imobilizate, cât și a activului total, ritmul de scădere mai accentuat al acestuia conducând la creșterea ponderii activelor imobilizate în total. Pentru exercițiul financiar 2007, ritmul de creștere a imobilizărilor, față de anul considerat de bază, 2005, este mai scăzut decât ritmul de creștere a activului total, rezultatul fiind o scădere a ponderii imobilizărilor nete în total active, deși efortul investițional al firmei a crescut. Pe parcursul întregii perioade analizate, se mențin condițiile de eficiență în evoluția activelor nete.

3.2.2.1. Analiza ratei imobilizărilor necorporale

Rata imobilizărilor necorporale (Rin) arată ponderea valorii activelor intangibile în total imobilizări, respectiv în total activ.

Rin = Imobilizări necorporale / Active nete x 100

Rin = Imobilizări necorporale / Activ total x 100

Rata imobilizărilor necorporale

Tabel 3.3.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Grafic, evoluția celor două rate ale imobilizărilor necorporale se reprezintă astfel:

Fig. 3.4. Evoluția ratei imobilizărilor necorporale în active imobilizate și total activ

Rata imobilizărilor necorporale, calculată atât în total active imobilizate cât și în total activ, are o valoare foarte mică pe toată perioada analizată, ceea ce înseamnă că influențează rata imobilizărilor nete într-o foarte mică măsură. Indicatorul scade pentru prima perioadă analizată (2005-2006) de la 0,04% la 0%, pentru ca apoi să crească la 1,18%. Acest fapt a fost posibil datorită devansării indicelui activelor imobilizate nete, de către indicele imobilizărilor necorporale, pentru cea de a doua perioadă analizată (IIn>IAc).

3.2.2.2 Rata imobilizărilor corporale

Rata imobilizărilor corporale (Ric) arată ponderea valorii activelor corporale in total imobilizări, respectiv în total activ. Indicatorul reflectă greutatea specifică a activelor imobilizate și depinde de specificul activității desfășurate. La firmele din același sector de activitate, depinde de opțiunile strategice, de politică de dezvoltare, de condițiile concrete în care se desfășoară activitatea. De asemenea, indică și flexibilitatea firmei la schimburile cerințelor pieței și a tehnologiilor. Formulele de calcul sunt:

Ric = Imobilizări corporale / Active imobilizate x 100

Ric = Imobilizări corporale / Activ total x 100

Nivelul minim acceptabil este de 85% (din activele imobilizate nete).

Rata imobilizărilor corporale Tabel 3.5.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Ponderea imobilizărilor corporale în active imobilizate, pe parcursul întregii perioade, este foarte mare (peste 97%), cu o tendință de ușoară scădere de la 97.27% în 2005 la 97.04% în 2007, ceea ce reflectă o concentrare a eforturilor investiționale ale firmei spre mijloace fixe. Situația este specifică economiei românești și domeniului de activitate, investițiile necorporale și financiare având un rol redus în politica de dezvoltare a firmei. Ponderea imobilizărilor corporale în total activ a scăzut în cei trei ani analizați, urmând trendul grupei din care fac parte. Totuși, situația poate fi considerată favorabilă deoarece nu este consecința unui proces de dezinvestire, ci a procesului de accelerare a vitezei de rotație a imobilizărilor corporale prin cifra de afaceri(ICA>IIC). Aceasta echivalează cu sporirea eficienței utilizării imobilizărilor corporale. Se asigură astfel și creșterea indirectă a flexibilității firmei la schimbările mediului extern.

Graficul evoluției ponderii imobilizărilor corporale în activele imobilizate nete și respectiv, în activul total este prezentat în figura 3.7.

Fig. 3.7. Evoluția greutății specifice a activului

3.2.2.3. Analiza imobilizărilor financiare

Rata imobilizărilor financiare (Rif) arată ponderea valorii activelor financiare permanente in total imobilizări, respectiv in total activ. Indicatorul reflectă politica de investiții financiare a firmei și exprimă intensitatea relațiilor financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unități. Formulele de calcul sunt următoarele:

Rif = Imobilizări finaciare / Active Imobilizate x 100

Rif = Imobilizări finaciare / Activ total x 100

Rata imobilizărilor financiare Tabel 3.8

Grafic, rata imobilizărilor financiare calculată în ambele moduri ar fi:

Fig. 3.9. Evoluția ratei imobilizărilor financiare

Ponderea imobilizărilor financiare, atât în total activ cât și în total active imobilizate, a înregistrat o creștere în anul 2006 față de 2005 și, respectiv, o scădere în anul 2007 față de anul 2006. Valorile ratei, deși scăzute, reflectă, așa cum am mai precizat, realitatea economiei românești, pe de o parte, și specificul sectorului, pe de altă parte. Cert este că investițiile financiare ale firmei nu reflectă o politică de investire la capitalul altor societăți, ci o politică de creditare, ceea ce dovedește prudența în relațiile cu terții.

3.2.3. Analiza structurii activelor circulante

Rata activelor circulante (Rac) reprezintă ponderea utilizărilor cu caracter ciclic, respectiv a activelor circulante în totalul bilanțului. Ea exprimă nivelul capitalului imobilizat în procesul de exploatare și măsoară indirect gradul de lichiditate al patrimoniului.

Rac = Active circulante / Activ total x 100

Între rata activelor imobilizate si rata activelor circulante există relația:

Rai + Rac = 100%

Ca și în cazul activelor imobilizate, pentru procesul decizional sunt operaționale ratele analitice (complementare) ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata disponibilităților bănești și plasamentelor. Între acestea există relația:

Rst + Rcr + Rdb = Rac

Rata activelor circulante Tabel 3.10.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Reprezentarea grafică a evoluției activelor circulante este realizată în figura 3.11.:

Fig. 3.11. Evoluția gradului de lichiditate a activului

Valoarea indicatorului poate fi considerată normală pentru sectorul în care activează firma, în toți cei trei ani luați în studiu. În ultimul an s-a înregistrat cea mai mare valoare (81,55%). În anul 2006 rata activelor circulante a crescut cu 1,48% față de perioada de bază 2005, iar în 2007 cu 4,46%. Această situație poate fi interpretată ca fiind negativă, deoarece nu este corelată cu o creștere a rotației activelor circulante prin cifra de afaceri, ceea ce echivalează cu o reducere a eficienței activității, pentru ultimul exercițiu luat în considerare. Creșterea ratei activelor circulante cu 4,46% din anul 2005 până în anul 2007 a fost posibilă în condițiile în care valoarea absolută a activelor circulante a crescut cu 33,51% în timp ce activul total a crescut doar cu 26,22%. Dacă situația se datorează unor factori de conjunctură, precum, de exemplu, aprovizionarea masivă înainte de închiderea exercițiului, situația poate fi justificată. Având însă în vedere specificul activității firmei, se poate trage concluzia că stocajul nu este efectul factorilor de conjunctură, ci reacției întârziate la cerințele pieței.

3.2.3.1. Analiza ratei stocurilor

Rata stocurilor (Rst) reflectă ponderea activelor circulante mai puțin lichide în total active circulante, respectiv total activ.

Rst = Stocuri / Active circulante x 100

Rst = Stocuri / Activ total x 100

Această rată depinde de sectorul de activitate (fiind mai ridicată la întreprinderile din sfera producției și distribuției și foarte scăzută la cele din sfera serviciilor), de durata ciclului de exploatare (fiind ridicată la întreprinderile cu ciclu de exploatare lung și redusă la cele cu ciclu de exploatare scurt) și factorii conjucturali și condițiile pieței.

Situația se poate considera normală când stocurile nu depășesc 50% din total active circulante.

Rata stocurilor Tabel 3.12.

Sursa: Ibidem tabel 3.10

Evoluția stocurilor este reprezentată grafic în figura 3.13.

Fig. 3.13. Evoluția ponderii stocurilor în total active circulante și total activ

Ponderea stocurilor în total active circulante are nivelul peste limita considerată normală de-a lungul celor trei ani. În anul 2006 a crescut cu 12,28% iar în 2007 cu 3,63% față de anul de bază 2005. Acest fapt, fiind corelat cu reducerea vitezei de rotație a stocurilor, care majorează durata medie de transformare a acestora în lichidități, are drept consecință diminuarea gradului general de lichiditate a activelor circulante.

Situația poate fi apreciată ca fiind nefavorabilă și datorită faptului că ritmul de creștere al stocurilor devansează ritmul de creștere al activului total, deci putem să ne așteptăm la finanțarea acestora din credite pe termen scurt, care pot conduce la majorarea costului mediu al capitalului și scăderea capacității de autofinanțare.

3.2.3.2. Analiza ratei creanțelor

Rata creanțelor (Rcr) arată ponderea creanțelor pe care le are firma in total active circulante, respectiv în total activ. Gradul lor de lichiditate este mai mare decât cel al stocurilor. În general, o valoare ridicată a acestei rate poate contribui la dinamizarea cifrei de afaceri, dar crează dificultăți de lichiditate.

Rcr = Creanțe curente totale / Active circulante x 100

Rcr = Creanțe curente totale / Activ total x 100

Rata creanțelor este influențată de domeniul de activitate, de natura relațiilor comerciale și de termenele de plată practicate (este foarte scăzută în cazul firmelor aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce achită cumpărăturile în numerar, comerț cu amănuntul, prestări de servicii către populație și înregistrează valori mai ridicate în cazul relațiilor inter-întreprinderi).

Nivelul considerat normal este de maxim 30 de zile.

Rata creanțelor Tabel 3.14.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Evoluția ratei creanțelor este prezentată grafic în figura 3.15.

Fig. 3.15. Evoluția ponderii creanțelor în active circulante, respectiv activ total

Ponderea creanțelor, atât în total active circulante cât și în total activ, a avut o evoluție fluctuantă pe perioada luată în studiu. În anul 2006 se constată o scădere a ponderii acestora în active circulante cu 11,12% față de anul de bază 2005, iar în anul 2007 cu 2,26% tot față de perioada de bază, fapt datorat modificării structurii activelor circulante în favoarea stocurilor.

Comparativ cu activele totale, rata creanțelor a scăzut în anul 2001 față de anul de bază 2005 cu 8,75%, pentru ca în 2007 să revină la cifrele anului de bază. Situația poate fi considerată ca fiind negativă, deoarece indicele creanțelor devansează indicele de creștere a cifrei de afaceri, ceea ce înseamnă creșterea duratei medii de încasare a creanțelor, cu efecte negative pentru firmă.

3.2.3.3. Analiza ratei disponibilităților

Rata disponibilităților (Rdb) arată ponderea activelor celor mai lichide în total active circulante, adică gradul de lichiditate imediată a activelor curente. Ea reflectă ponderea disponibilităților bănești în patrimoniul întreprinderii

Rdb = Disponibilități bănești și plasamente / Active circulante x 100

Rdb = Disponibilități bănești și plasamente / Activ total x 100

La nivelul unei întreprinderi nivelul minim acceptat este de 3-5% în total active circulante, iar cel maxim este de 25% în total active circulante. De asemenea, nivelul minim acceptat este de 1,5-2% în total activ, iar nivelul optim este de 10% din total activ.

Rata disponibilităților Tabel 3.16.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Evoluția grafică a ratei disponibilităților este prezentată în figura 3.17.

Fig. 3.17. Evolutia lichidității imediate a activelor circulante

Pe întreaga perioada analizată, firma a avut disponibilități sub nivelul minim admis atât în ceea ce privește valoarea indicatorului în total active circulante cât și în total activ. Acest fapt reflectă incapacitatea firmei de a onora plățile imediate, precum și întârzieri în onorarea obligațiilor, generatoare de penalități și costuri suplimentare, se traduce printr-o situație nefavorabilă și explică relațiile deficitare ale întreprinderii cu clienții și furnizorii săi.

3.2.4. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Analiza structurii pasivului urmărește aprecierea principalelor strategii și politici financiare ale întreprinderii. Ratele de structură ale a pasivului evidențiază modul de structurare a surselor de finanțare în funcție de proveniența si de gradul de exigibilitate al acestora. Aceste rate reflectă trei aspecte principale legate de finanțarea întreprinderii, și anume:

stabilitatea financiară;

autonomia financiară;

gradul de îndatorare

3.3. Analiza stabilității financiare

Rata stabilității financiare (Rsf) reflectă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter pemanent (surse stabile) față de totalul resurselor de finanțare. Capitalurile permanente sunt formate din capitalul propriu și datoriile pe termen mediu și lung (cu durată mai mare de un an). Preponderența capitalului permanent în totalul resurselor reflectă caracterul permanent al finanțării activității, conferind un grad ridicat de siguranța prin stabilitate de finanțare. Formula de calcul este:

Rsf = Capital permanent / Pasiv total x 100, unde Capital permanent = Capital propriu + Datorii pe termen mediu și lung.

Valoarea minimă care oferă o stabilitate acceptabilă este de 50%, dar stabilitatea financiară a întreprinderii este cu atât mai mare cu cât nivelul ratei se apropie de 100%.

Stabilitatea financiară Tabel 3.18.

Sursa: Ibidem tabel 3.16

Evoluția ratei stabilității este redată grafic în figura 3.19.

Fig. 3.19. Evoluția stabilității financiare

Pe întreaga perioadă de analiză firma dispune de un grad redus de stabilitate financiară, valoarea ratei fiind în creștere pentru anul 2006 și în scădere pentru anul 2007 față de perioada de bază. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că indicele de creștere a capitalului permanent a devansat ritmul de creștere a pasivului total pentru prima perioadă (2005-2007), iar situația s-a inversat pentru a doua perioadă (2000-2002). Din acest punct de vedere situația este favorabilă pentru prima perioadă, deoarece majorarea capitalului permanent în raport cu pasivul total se datorează creșterii capitalului propriu și scăderea pasivului total, si nefavorabilă pentru cea de a doua perioadă. Comparând anul 2007 cu 2006, constatăm o diminuare a capitalurilor proprii, în condițiile obținerii de profit și păstrării capitalului social, ceea ce ar putea reflecta o stare de normalitate doar dacă ar reprezenta o repartizare a profiturilor reportate din perioada anterioară celei de analiză. Așa cum se observă și din Anexa 2, la începutul perioadei de analiză nu există profituri nerepartizate.

3.3.1. Analiza autonomiei financiare

Autonomia financiară pune în evidență măsura în care sursele de finanțare aparțin întreprinderii. Cu cât sursele proprii dețin o pondere mai importantă în totalul surselor de finanțare, cu atât autonomia financiară a întreprinderii este mai ridicată.

3.3.2. Rata autonomiei financiare globale

Rata autonomiei financiare globale (Rafg) se calculează ca raport între capitalul propriu și pasivul total, și reflectă ponderea surselor proprii în totalul surselor de finanțare.

Rafg = Capital propriu / Pasiv total x 100

Valoarea minimă admisibilă este 33%, deși se consideră că sursele proprii ar trebui să contribuie la finanțare în proporție de cel puțin 50%. Între aceste valori firma poate contracta credite, însă trebuie obligatoriu să beneficieze de efectul de levier.

Autonomia financiară globală Tabel 3.20.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Evoluția autonomiei financiare globale este prezentată grafic în figura 3.21.

Fig. 3.21. Evoluția autonomiei financiare globale

Valoarea indicatorului crește pentru prima perioadă de analiză, de la 34,11% la 37,82% (cu 3,71%) și se menține peste limita minim acceptată, ceea ce înseamnă ca firma poate beneficia de credite bancare, însă riscurile sunt mari. Pentru exercițiul financiar 2007, valoarea indicatorului scade până la 27,29% (cu 6,82% față de 2005) sub nivelul minim acceptat care este de 33,00% ceea ce înseamnă că firma nu prezintă garanții pentru a obține credite de la instituțiile bancare, riscul de insolvabilitate fiind ridicat.

3.3.3. Rata autonomiei financiare la termen

Autonomia financiară la termen (Raft) reflectă proporția în care capitalurile proprii participă la formarea capitalurilor permanente.

Raft = Capital propriu / Capital permanent x 100

Valoarea minim admisibilă a indicatorului este de 50%, respectiv capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent.O altă formă de apreciere a gradului de autonomie financiară la termen este următoarea:

Raft = Capital propriu / Împrumuturi (Datorii) pe termen mediu și lung x 100

Această rată reflectă măsura în care datoriile pe terman mediu și lung pot fi acoperite pe seama capitalurilor proprii. În acest caz, nivelul minim admisibil este de 100%.

Autonomia financiară la termen Tabel 3.22.

Figura 3.23. prezintă grafic, evoluția autonomiei financiare la termen

Fig. 3.23. Evoluția autonomiei financiare la termen

Gradul de autonomie financiară la termen s-a menținut constant (100%) pe parcursul întregii perioade de analiză, ceea ce înseamnă că firma nu a apelat la creditări pe termen mediu și lung, sau dacă a apelat nu i-au fost acordate. Corelând cu situația generală a pieței creditului din România, firma se încadrează într-o oarecare „normalitate”, și anume aceea a economiei românești. Situația poate fi considerată favorabilă pe de o parte, datorită creșterii capitalului propriu (fapt ce confirmă desfășurarea unei activități profitabile, cu efect economic pozitiv asupra indicatorului), dar nefavorabilă pe de alta, deoarece apelarea la credite bancare pe termen mediu și lung, în locul creditelor pe termen scurt de care beneficiază, ar fi condus al diminuarea costului mediu ponderat al capitalului.

3.4. Analiza îndatorării

Ratele de îndatorare exprimă nivelul datoriilor pe care le are firma în raport fie cu totalul resurselor de finanțare, fie doar cu sursele proprii.

3.4.1. Rata îndatorării globale

Rata de îndatorare globală (Rîg) măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul firmei și arată în ce măsură sursele împumutate participă la finanțarea activității.

Rîg = Datorii totale / Pasiv total x 100 unde:

Datorii totale = Împrumuturi pe termen mediu și lung + Împrumuturi pe termen scurt + Datorii de exploatare pe termen scurt.

Nivelul de îndatorare maxim acceptat este de 66%. Îndepărtarea de această valoare de siguranță semnifică o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.

Îndatorare globală Tabel 3.24.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Evoluția grafică a indicatorului este prezentată în figura 3.25.

Fig. 3.25. Evoluția îndatorării globale

În primii doi ani analizați, firma se află într-o situație de relativă normalitate, valoarea indicatorului fiind sub valoarea maxim admisă, dar nu cu mult sub această valoare, ceea ce echivalează cu un grad mare de dependență financiară a întreprinderii față de sursele de finanțare externe. În al treilea an analizat (2007), valoarea indicatorului depășește valoarea maxim admisă, crescând gradul de dependență financiară a întreprinderii, ceea ce echivalează cu o situație nefavorabilă pentru întreprindere. Per ansamblu, valoarea ratei de îndatorare globală este ridicată (chiar și pentru perioada 2005 – 2007) ceea ce arată un grad mare de risc al politicii financiare a firmei

3.4.2. Rata îndatorării la termen

Rata îndatorării la termen (Rît) reflectă măsura în care datoriile pe termen mediu și lung paricipă la formarea resurselor permanente.

Rît = Datorii pe termen mediu și lung / Capital permanent x 100

Valoarea maxim admisă este de 50%. Peste acest nivel firma se află în pericol de insolvabilitate.

O altă variantă a ratei îndatorării la termen reflectă raportul în care se află datoriile pe termen mediu și lung față de capitalurile proprii.

Rît = Datorii pe termen mediu și lung / Capital propriu x 100

Nivelul maxim admis este de 100%.

Îndatorarea la termen Tabel 3.26

Sursa: Ibidem tabel 24

Datorită faptului că în acest caz CP = Cpr, cele două variante ale ratei de îndatorare la termen au valori identice (0,00%).

Pe parcursul perioadei analizate rata de îndatorare la termen este nulă, acest lucru însemnând că firma nu a apelat la împrumuturi pe termen mediu și lung, ceea ce poate fi considerată o situație favorabilă pentru firmă, dacă am face abstracție de gradul ridicat de îndatorare globală.

3.5. Analiza echilibrului financiar

3.5.1. Analiza lichidității și solvabilității

În literatura de specialitate problematica lichidității și solvabilității este tratată de multe ori confuz, punându-se adeseori semnul egalității între cele două noțiuni.

Această confuzie provine de la faptul că, în ultimă instanță, atât lichiditatea cât și solvabilitatea reflectă capacitatea de plată a unei întreprinderi, numai că lichiditatea se referă la posibilitatea acoperirii obligațiilor pe termen scurt pe când solvabilitatea se referă la acoperirea obligațiilor pe termen lung.

Analiza lichidității

Lichiditatea reprezintă caracteristica elementelor patrimoniale de a fi transformate în bani la un moment dat.

În termeni de echilibru financiar, lichiditatea este definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.

Aprecierea nivelului de lichiditate se face cu ajutorul următoarelor rate: rata lichidității curente, rata lichidității rapide și rata lichidității imediate.

a) Lichiditatea curentă exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din activele circulante.

Nivelul optim al acestui indicator este cuprins între [1,2; 2], limita inferioară a sa fiind 1. Dacă lichiditatea curentă este mai mare decât 1, situația întreprinderii este bună, existând active circulante care să acopere datoriile pe termen scurt. Dacă lichiditatea curentă este 1, situația întreprinderii este delicată deoarece există o corespondență între activele circulante și resursele corespunzătoare, dar orice întârziere în încasarea creanțelor duce la imposibilitatea achitării datoriilor. Dacă lichiditatea curentă este mai mică decât 1, situația întreprinderii este riscantă, ea fiind în situația de a înregistra plăți restante care vor influența fluxurile bănești ale întreprinderii.

Lichiditate curentă Tabel 3.27.

Sursa: Ibidem tabel 24

Grafic, evoluția lichidității curente este reprezentată în figura 3.28.

Fig. 3.28. Evoluția lichidități curente

În afară de anul 2006, când lichiditatea curentă a avut valoarea 1,24, pe toată perioada analizată, lichiditatea curentă a avut valori între nivelul considerat optim și valoarea minimă acceptabilă, ceea ce ne arată faptul că întreprinderea nu este capabilă să-și acopere obligațiile pe termen scurt din activele circulante totale.

b) Rata lichidității rapide reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, așadar eliminând stocurile.

Mărimea optimă a indicatorului este 1, dar se consideră că o lichiditate rapidă cuprinsă între [0,6; 1] reflectă o situație bună a întreprinderii.

Depășirea nivelului optim poate reflecta fie o dificultate în încasarea creanțelor, fie lipsa unei strategii în utilizarea disponibilităților.

Lichiditate rapidă Tabel 3.29.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Grafic, evoluția lichidității rapide este prezentată în figura 3.30.

Fig. 3.30. Evoluția lichidității rapide

Lichiditatea rapidă are o tendință descrescătoare pe toată perioada supusă analizei, fiind în tot acest interval sub nivelul minim admis. Acest fapt ne arată că firma nu poate onora obligațiile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, adică disponibilul bănesc și creanțele. Situația este posibilă datorită creșterii mai rapide a datoriilor pe termen scurt față de suma creanțelor și a disponibilităților bănești (IAcm<IDts).

c) Rata lichidității imediate exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din disponibilități.

Nivelul optim al acestui indicator este cuprins între [0,2; 0,3].

Aprecierea lichidității cu ajutorul ratelor de lichiditate se efectuează în funcție de valorile considerate ca fiind optime.

Lichiditatea imediată Tabel 3.31.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Grafic, evoluția lichidității imediate este prezentată în figura 3.32.

Fig. 3.32. Evoluția lichidității imediate

Pe toată perioada analizată, lichiditatea rapidă are o tendință de scădere, menținându-se la un nivel cu mult sub limita minimă acceptabilă. Din acest punct de vedere situația se poate aprecia ca fiind nefavorabilă, firma fiind în incapacitatea de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din disponibilități. Acest fapt este posibil datorită creșterii nivelului indicelui datoriilor pe termen scurt și scăderii indicelui disponibilităților bănești, pe toată perioada analizată.

Analiza solvabilității

Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen mediu și lung, de a asigura sursele bănești capabile să susțină continuitatea exploatării pe termen lung.

În modul cel mai general, solvabilitatea reflectă modalitatea în care din capitalul social se acoperă obligațiile către creditori și acționari, calculându-se sub forma solvabilității patrimoniale:

grad de solvabilitate patrimonială

Acest indicator se apreciază ca fiind asiguratoriu pentru valori cuprinse între 40-60%, limita minimă fiind de 30%.

În cazul S.C. Comat SA Deva, gradul de solvabilitate patrimonială este de 100%, deci coincide cu valoarea maximă posibilă, având un efect pozitiv asupra firmei. Acest fapt este rezultatul neapelării firmei la împrumuturi pe termen mediu și lung, capitalul social reușind să acopere obligațiile către creditori și acționari în proporție de 100%.

Desfășurarea activității pe termen lung presupune apelarea la împrumuturi, ceea ce face ca solvabilitatea să fie privită sub două aspecte:

a) ca posibilitate de restituire a împrumuturilor din rezultatele obținute, când se mizează pe o activitate eficientă care elimină varianta acoperirii obligațiilor prin lichidarea activelor. În acest caz solvabilitatea întreprinderii se apreciază cu ajutorul gradului de acoperire a serviciului datoriei:

gradul de acoperire a serviciului datoriei

unde: Pn – profitul net obținut;

Am – amortizarea;

Div – dividende de plătit;

Rc – rata de rambursare a creditului pe termen mediu și lung;

Dtl – dobânda aferentă creditului pe termen mediu și lung.

În cazul S.C. COMAT DEVA S.A., gradul de acoperire al serviciului datoriei nu poate fi calculat, deoarece firma nu a contractat împrumuturi pe termen mesiu și lung, deci numitorul indicatorului este nul. Acesta este un fapt pozitiv pentru întreprinderea analizată, deoarece aceasta poate folosi rezultatele oținute în alte scopuri.

b) ca alternativă nefavorabilă, generată de starea de faliment a întreprinderii, când acoperirea obligațiilor se face prin valorificarea activelor totale, caz în care solvabilitatea întreprinderii se apreciază cu ajutorul indicelui de solvabilitate generală:

unde: At – activele totale;

ÎTL – împrumturi pe termen mediu și lung;

OTS – obligații pe termen scurt;

Ds – dobânzi totale aferente împrumuturilor.

Și în acest caz, se poate stabili un nivel optim al mărimilor:

– pentru gradul de acoperire a serviciului datoriei nivelul minim acceptat este „1”, solvabilitatea fiind cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare;

– pentru indicele de solvabilitate generală, ca urmare a faptului că valoarea de lichiditate a activelor este inferioară valorii contabile a acestora, solvabilitatea este cu atât mai bună cu cât nivelul indicatorului este mai mare de „3”.

Indicele de solvabilitate generală Tabel 3.33.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Grafic, evoluția indicelui solvabilității generale este prezentată în figura 3.34.

Fig. 3.34. Evoluția indicelui solvabilității generale

Indicele solvabilității generale, calculat ca raport între activul total și datoriile totale, care în cazul S.C. Comat SA Deva coincid cu datoriile totale pe termen scurt, a avut o evoluție oscilantă pe toată perioada analizată, menținându-se sub valoarea minim admisibilă (care este „3”). În anul 2005 a avut valoarea 1,53, pentru ca apoi să crească la 1,62 (cu 0,09), pentru ca în anul curent (2007) să scadă la 1,38 (cu 0,15 față de perioada de bază și cu 0,24 față de anul 2006). Acest lucru a fost posibil astfel: pentru anul 2006, cu toate că atât datoriile totale cât și activele totale au scăzut, indicele de scădere al datoriilor totale a fost mai mic decât indicele de scădere al activului total; – pentru anul 2007, indicele de creștere al datoriilor totale a devansat indicele de creștere al activului total.

Din punctul de vedere al solvabilității generale, firma analizată se găsește intr-o situație nefavorabilă, deoarece în cazul falimentului, când acoperirea obligațiilor se face prin valorificarea activelor totale, iar valoarea de lichiditate a activelor este inferioară valorii contabile a acestora, există posibilitatea neacoperirii obligațiilor prin valorificarea activelor totale.

3.5.2. Analiza rentabilității economice

Rentabilitatea economica măsoară remunerarea brută a capitalurilor investite indiferent de sursa lor de proveniență. Practic arată raportul între un efect și un efort depus pentru obținerea lui. Rentabilitatea economică reprezintă remunerarea brută a capitalurilor investite, atât proprii, cât și împrumutate. Capitalul investit este format din capitalul propriu, împrumuturile pe termen mediu și lung și împrumuturile pe termen scurt. Arată cât profit brut revine unei unități de capital investit.

Rre = Rezultatul brut al exercițiului / Capitaluri investite.

Rentabilitatea economică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capital (acționarii și creditorii unității);

– să asigure menținerea substanței economice a unității, păstrarea valorii sale, ceea ce este garantat dacă rata economică este mai mare decât rata inflației.

Principalele măsuri ce se impun pentru creșterea ratei sunt:

– sporirea ratei de rentabilitate comercială prin creșterea volumului activității, modificarea structurii activității în favoarea unora cu profitabilitate mai mare, reducerea cheltuielilor de exploatare, creșterea prețurilor de desfacere bazată pe îmbunătățirea calității;

– accelerarea vitezei de rotație a capitalului investit prin optimizarea structurii capitalului investit, reducerea duratei și costurilor investițiilor în curs de execuție, creșterea ponderii imobilizărilor fixe active, reducerea nivelului stocurilor și a duratei medii de aprovizionare a materiilor prime și materiale, reducerea nivelului stocurilor și a duratei ciclului de fabricație pentru producția în curs de execuție, reducerea nivelului stocurilor și duratei livrărilor pentru produse finite, reducerea nivelului creanțelor și a duratei medii de încasare.

Rata rentabilității economice generale Tabel 3.35.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

Grafic, evoluția ratei rentabilității economice generale este reprezentată în figura 3.36.

Fig. 3.36. Evoluția ratei rentabilității economice generale

Pe toată perioada supusă analizei, rata rentabilității economice a înregistrat o tendință de scădere, fiind totodată sub nivelul valorii optime (20,00%). Nivelul indicatorului, foarte scăzut, nu a permis refacerea capitalurilor investite. Nivelul economic arată că la 100 lei capitaluri investite au revenit 3,12 lei de profit brut, nivel care nu asigură nici pe departe remunerarea capitalurilor investite. Numai în anul 2005 nivelul indicatorului a fost cât de cât satisfăcător, fiind 14,75%, ceea ce a însemnat că pentru 100 lei capitaluri investite au revenit 14,75 lei de profit brut.

Față de anul de bază (2005), nivelul indicatorului a scăzut cu 78,85%. Această scădere este rezultatul tendinței de scădere a profitului brut, în cea mai mare măsură, și a tendinței de creștere a capitalurilor investite.

Rata rentabilității economice se mai poate determina și prin raportarea rezultatului exploatării la activul total. Modelele de analiză se bazează pe descompunerea ratei de rentabilitate în rate explicative care evidențiază căile prin care se poate spori rentabilitatea economică a întreprinderilor.

Unul din aceste modele este:

unde:

– ponderea mijloacelor fixe în active imobilizate;

– viteza de rotație a mijloacelor fixe;

– cifra de afaceri la 1 leu active circulante (viteza de rotație a activelor circulante).

– rata rentabilității comerciale.

Factorii de influență sunt:

– rata de structură a activelor imobilizate (MF/Ai)

– viteza de rotație a mijloacelor fixe (CA/MF)

– viteza de rotație a activelor circulante (CA/Ac)

– rata rentabilității comerciale (RE/CA)

Rentabilitatea economică Tabel 3.37.

Sursa: conceput de autoare cu date colectate din Bilanțul Financiar-Contabil al SC Comat SA Deva

=

= 7,7734% – 7,3336% = +0,4398%

a) Influența modificării ratei de structură a activelor imobilizate (MF/Ai)

=

= 7,3304% – 7,3336% = -0,0032%

b) Influența modificării vitezei de rotație a activelor fixe (CA/MF)

=

= 7,4477% – 7,3304% = +0,1173%

c) Influența modificării vitezei de rotație a activelor circulante (CA/Ac)

=

= 6,1263% – 7,4477% = – 1,3213%

d) Influența modificării ratei rentabilității comerciale (RE/CA)

=

= 7,7734% – 6,1263% = +1,6471%

∆re = -0,0032% + 0,1173% – 1,3213% + 1,6471% = +0,4398%

Pentru perioada analizată (2005 – 2007) rata rentabilității economice a crescut de la 7,33% în perioada de bază la 7,83% în perioada curentă, ceea ce echivalează cu o creștere cu 0,5% în mărimi absolute, iar în mărimi relative cu 6,82%.

Factorii de influență asupra ratei rentabilității au fost:

rata de structură a activelor imobilizate;

viteza de rotație a activelor fixe;

viteza de rotație a activelor circulante;

rata rentabilității comerciale.

Indicatorul s-a modificat datorită factorilor de influență astfel:

scăderea ponderii mijloacelor fixe în totalul activelor imobilizate (MF/Ai), adică a activelor fixe care contribuie la realizarea rezultatului exploatării, de la 0,9727 în anul de bază la 0,9704 în 2006, în mărimi absolute cu 0,23% a avut ca efect o evoluție în același sens a ratei rentabilității economice, determinând diminuarea acesteia cu 0,0032%;

viteza de rotație a activelor, fie fixe, fie circulante, are o influență directă asura ratei rentabilității, astfel:

creșterea vitezei de rotație a mijloacelor fixe (CA/MF), de la 16,0815 rotații în 2005 la 17,2668 rotații în 2007, a avut un efect pozitiv asupra ratei rentabilității economice, determinând creșterea acesteia cu 0,1173%

scăderea vitezei de rotație a activelor circulante (CA/Ac) cu 21,6%, de la 4,6458 rotații în 2005 la 3,6424 rotații în 2007, a avut un efect negativ asupra ratei rentabilității economice, determinând scăderea acesteia cu 1,3213%

creșterea rentabilității comerciale (RE/CA) cu 27,81% a avut cea mai mare influență asupra ratei rentabilității economice, determinând creșterea acestei cu 1,67%.

După cum se observă, scăderea vitezei de rotație a activelor circulante, care fac obiectul activității societății, este singurul factor care contribuie într-un mod negativ la evoluția ratei rentabilității economice.

Anexa Nr.1

Bilanț financiar

Anexa Nr. 2

Indicatori economico-financiari

Bibliografie