Aspecte Privind Echilibrul Monetar

Economie

Aspecte Privind Echilibrul Monetar

Byadmin ianuarie 1, 2024

Aspecte privind echilibrul monetar în românia

Introducere

Termenul de echilibru pe piața monetară presupune existența unei oferte și unei cereri de monedă – ceea ce reprezintă o ruptură cu tradiția prekeynesiană pentru care moneda nu putea fi cerută niciodată ca atare, ci doar pentru a cere alte bunuri.

Este neîndoios faptul că utilizarea activă a instrumentelor de politică monetară (cursul de schimb, masa monetară, rata dobânzii) are un efect important asupra echilibrului monetar.

Având în vedere performanțele mai slabe ale modificării ratei dobânzii asupra agregatelor monetare și în final asupra inflației, se poate pune întrebarea de ce, totuși autoritățile monetare din țările dezvoltate continuă să favorizeze acest instrument în detrimentul controlului bazei monetare. Explicația ar putea fi găsită în mai marea apropiere a ratei dobânzii de cursul de schimb, care este un indicator fundamental, îndeosebi pentru țările care fac parte din Sistemul Monetar European.

În principiu, autoritățile monetare dintr-o țară pot favoriza fie echilibrul monetar intern (atunci cănd țara este relativ slab integrată în structurile financiare și comerciale internaționale – cum este cazul României, iar inflația este o problemă) fie echilibrul monetar extern atunci când inflația este stabilă și la un nivel comparabil cu al țărilor competitoare și cnd integrarea financiar-economică este avansată.

Rata dobânzii este variabila determinată în primul caz, rata de schimb fiind variabila determinată.

r=f(i,i*,c)

unde r – rata de schimb nominală;

i – rata dobânzii la activele denominate în moneda națională;

i* – rata dobânzii la cativele denominate în moneda străină;

c – rata așteptată a deprecierii.

Acesta este exact cazul României, în care cursul de schimb rezultă ca urmare a unor anumite rate de dobânzi externe.

În schimb, pentru o țară membră a S.M.E., cursul de schimb apare ca o variabilă exogenă (dată) de care trebuie să se țină neaparat seama dacă nu vrea să sufere pierderi de competitivitate. În acest caz, se aplică funcția:

i=f(r,i*,c)

Concluziile pentru România sunt acelea că, atât timp cât inflația internă va fi sensibil superioară celei din Uniunea Europeană, echilibrul monetar intern trebuie să prevaleze asupra celui extern.

Și, întrucât controlull masei monetare este mai mare decât controlul ratei dobânzii în atingerea acestui echilibru intern, ete dorit ca pe parcursul următorilor ani politica monetară românească să continue pe linia de control indirect al bazei monetare.

Controlul lichidității

Masa monetară

Conform definiției adoptate în prezent de către Banca Națională a României, masa monetară în sens larg (agregatul monetar – M2) cuprinde numerarul în circulație depozitele la vedere ale populației și ale agenților economici, economiile populației, depozitele la termen ale agenților economici și depozitele în valută ale reprezentanților.

Controlul creșterii masei monetare – prin limitarea expansiunii creditului acordat sectorului neguvernamental – a fost considerat esnțial încă din anul 1992, deoarece dezechilibrele din economia reală aveau drept corespondent un exces însemnat de masă monetară. Acest exces a avut în principal două cazuri:

Pe de o parte, populația deținea un mare volum de resurse bănești – ce reprezenta 48,4% din totalul masei monetare la sfârșitul anului 1990 – pentru care acoperirea în bunuri și servicii ajunsese, potrivit datelor statistice, la numai 9%.

Pe de altă parte, volumul creditelor acordate întreprinderilor numai în anii 1989 și 1990 crescuse cu 256 miliarde lei, deși produsul intern brut scăzuse, chiar în prețuri curente cu aproape 13 milliarde lei.

De aceea, reducerea relativă a masei monetare a fost o prioritate în politicile monetare demarate de autorități. Cu toate acestea, rezultatele obținute au fost compromise de o serie de factori precum rigiditatea economiei real, dezechilibrul extern, staadiul de dezvoltare a sistemului bancar, precum și de către constrângerile de natură socială și politică de la începutul perioadei de tranziție.

Tabel nr. 1

Sursa: B.N.R.

Se remarcă în primul rând creșterea puternică a masei monetare de la 513 miliarde lei la sfârșitul anului 1990 la peste 30 mii de miliarde lei după 6 ani ce se traduce printr-o inflație galopantă.

Ponderea banilor în sens restrâns în totalul masei monetare arată, prin evoluția sa, de la 48,6 în 1990, la peste 67% în 1991,iar apoi scăzând treptat, până la sfârșitul anului 1996, reluarea procesului de monetizare și creșterea intermedierii financiare. Semnificativă este și evoluția economiilor populației: de la aproximativ 50% din M2 în 1990 la 14,4 în 1993, pentru ca, din 1994 să crească, ajungând în 1996 la 29% ceea ce arată o creștere a încrederii populației în moneda națională.

În România, controlul inflației prin intermediul masei monetare a fost complicat de fenomenul de demonetizare acută a economiei, care s-a prudus în anii 1990-1993. În acea perioadă datorită practicării unor dobânzi negative în termeni reali și datorită prăbușirii producției, a avut loc o scădere dramatică a cererii de bani, manifestată prin creșterea vitezei de rotație a banilor până la 8,6 rotații/an în noiembrie 1993.

Problema remonetizării economiei, în sensul creșterii mai accentuate a masei monetare decât a ratei înflației, este destul de complicată.

2.2 Baza monetară

Cea mai spectaculoasă modificare a bazei monetare a avut loc în anul 1994 când s-a produs o creștere a acesteia cu 110% față de sfârșitul anului 1993. Această creștere deși superioară ratei inflației (care a scăzut de la 295% la 61,7%) a fost inferioară ratei de creștere a masei monetare în sens larg M2 (care a fost de 130 %) fenomen explicat prin modificarea multiplicatorului bazei monetare în condițiile care numerarul în circulație a scăzut ca pondere în masa monetară.

Tabel nr. 2 Evoluția bazei monetare și lichidității din sistemul bancar 1992-1996

Sursa: BNR

Până în anul 1995 creșterea bazei monetare în condițiile creșterii vitezei de rotație a banilor semnalează o politică monetară relaxată. După cum se vede și în tabel, după compensarea globală din decembrie 1991, disponibilul net din cotul curent al banilor comerciali a înregistrat o creștere foarte ridicată (în primul trimestru al anului 1992 reprezentând nu mai puțin de 54,3% din baza monetară a perioadei).

Acest surplus de lichiditate rezultat nu aputut fi controlat până dincolo de jumătatea anului 1993. Cu toate acestea, în anul 1996, lichiditatea disponibilă a crescut din nou, creștere amplificată și de creșterea plafoanelor neutilizate ale liniilor de credit. Aceste linii de creedit, deși nu sunt incluse în baza monetară, se pot transforma în bază monetară, de regulă la discreția băncilor.

Remonetizarea nu se transformă în inflație doar atât timp cât PIB crește sensibil, iar cererea de bani se îmbunătățește la răndul ei. De exemplu, în 1995, creșterea masei monetare cu circa 70% nu a dus la o inflație de aceeași magnitudine, ci doar la o inflație de circa 30 de procente, tocmai datorită creșterii PIB cu circa 7% și a scăderii vitezei de rotație cu aproape 20% (de la 5,6 rotații pe an la 4,5 rotații pe an).

Expansiunea bazei monetare cu 3186,4 miliarde lei (67,9%) din anul 1996 a avut în contrapartidă, în principal, creșterea refinanțării cu 4345,6 miliarde lei (sau 118,1%) și a creditului acordat Trezoreriei Statului cu 303 miliarde lei. Activele externe nete (prin micșorare cu circa 290 milioane dolari SUA) au contribuit la o absorbție de bază monetară. Ca urmare calitatea activelor BNR s-a deteriorat: au crescut creanțele (în lei) și au scăzut activele lichide (în valută).

Creditele acordate în 1996 sectorului agricol, din emisiunea Băncii Centrale, credite în valoare de 983,7 miliarde lei, ceea ce echivalează cu 20,7% din baza monetară existentă în momentul în care legea a devenit operațională, au avut o cotribuție majoră în alimentarea procesului inflaționist.

Cursul de schimb

S-au consacrat două opțiuni doctrinare în privința cursului valutar al leului:

ca instrument de influențare a balanței de plăți;

ca pârghie antiinflaționistă.

În România politica ratei de schimb a urmărit camoneda națională să se deprecieze suficient pentru stimularea exporturilor, dar cu preocuparea permanentă da a nu afecta prea mult nivelul prețurilor.

Una din problemele aflate în centrul atenției specialiștilor este în ce măsură cursul este cauză sau efect al inflației. Răspunsul trebuie să țină seama atât de natura factorilor generatori de inflație dar și de elasticitatea fluxurilor externe (importuri și exporturi) în funcție de curs.

În România în cea mai mare parte nivelul cursului a tins să reflecte evoluția prețurilor și nu invers. În același timp importurile românești manifestă o elasticitate față de preț, limitată, datorită, printre altele, ponderii mari a componentelor nesubstituibile (energie, materii prime), ceea ce determină ca mecanismul de transmisie al nivelului cursului nominal de către prețuri să fie mai sesizabil.

Se adaugă aici și ponderea relativ importantă a importurilor în totalul ofertei: între 1990-1995 acesteea au reprezentat procente din PIB cuprinse între 20,1% (în 1991) și 23,7% (în 1995).

Un alt factor care a afectat decizia strategică privind politica de curs l-a reprezentat evoluția pețurilor externe. Când prețurile externe ale exportatorilor cresc (reflectate în indicele prețurilor unitare de export), acesta are efectul unei deprecieri nominale a cursului monedei naționale, nemaiimpunându-se deci, deprecierea efectivă a monedei. Același efect pentru politica de curs îl are scăderea prețurilor externe ale mărfurilor. În România, variațiile (ample) ale raportului de schimb, pozitive și negative, de la un an la altul, au lipsit Banca Centrală de un element cuantificabil și previzibil în formularea politicii cursului de schimb.

Această situație este accentuată de ponderea ridicată pe care, în fluxurile comerciale românești (export și import), o au produsele ale căror prețuri sunt stabilite exogen pe piața externă. Minereurile, petrolul și produsele petroliere, cerealele , aluminiul, îngrășămintele chimice și alte asemenea prodse depind în mod covârșitor de evoluția pieței mondiale, economia românească rămânând un receptor al acestor influențe.

Ca și alte mecanisme vitale ale economiei naționale, regimul valutar nu a putut fi reorientat dintr-o dată, etapele parcurse pe această cale urmând, în esență, evoluția reformei economice din țara noastră.

În perioada ianuarie-septembrie 1990 s-a acordat la devallorizarea monedei naționale, de la 16 lei/dolar la 21 lei/dolar, iar noul curs a fost menținut fix, ca o pârgie pentru temperarea presiunilor inflaționiste. Acest lucru a avut efecte dezastruase. Practic, rezerva valutară oficială la sfârșitul anului 1989 a fost epuizată în numai 9 luni, mai rapid decât cele mai pesimiste scenarii.

Modificarea balanței comerciale a fost dramatică: exporturile au scăzut într-un singur an cu 44%, iar importurile au crescut cu 8,1%. Ca urmare, soldul balanței comerciale pe relația devize convertibile a trecut de la un excedent de 2,36 miliarde dolari în 1989 la un deficit de 1,96 miliarde dolari în anul 1990.

În perioada septembrie 1990-noiembrie 1991 cursul oficial al leului a rămas supraevaluat și a menținut presiune pentru creșterea în continuare a importurilor, ajustarea dorită a consumatorilor producându-se pe o scară foarte modestă. Mecanismul a stimulat importurile și a descurajat exporturile, în condițiile în care exportatorii aveau obligația să schimbe jumătate din încasările valutare la un curs neacoperitor. În aceste condiții și în absența unei strategii de stimulare a exporturilor a crescut dependența echilibrării balanței de plăți curente de funcționare externe.

Decizia de blocare a cursului valutar în perioada februarie-mai 1992 a avut ca efecte:

stimularea importurilor și penalizarea exporturilor;

dezechilibrul valutar în creștere, orientat prin majorarea datoriilor externe.

Influența asupra evoluției prețurilor interne a fost marginală, ancora cursului valutar fiin prea slabă pentru controlul unui proces inflaționist cu rădăcini adânci.

În mai 1992 a fost adoptat un nou mecanism valutar, permițând agenților economici menținerea integrală a încasărilor din exporturi, în conturi deschise la bănci din România, iar cursul de schimb a fost lăsat, treptat să își găsească echilibrul la nivelul stabilit pe piață. Astfel, pentru prima oară, după 1989, timp de trei luni (iulie-septembrie 1992) balanța comercială a fost excedentară.

Experiența ultimilor ani arată că, în timp, supraevaluarea monedei naționale devine un lux costisitor și ineficient.

Astfel, supraevaluarea menține dependența de finanțare externă și limitează orientarea către export a industriei românești.

Temperarea procesului inflaționist intern este limitată în timp, întrucât supravegherea puternică a monedei semnalează operatorilor pe piață nesustenabilitatea unei asemenea politici.

Până la începutul anului 1994 procedura de licitație favoriza mai degrabă stabilitatea cursului decât echilibrarea cererii cu oferta, fapt pentru care, cursul interbancar (1276 lei/dolar la sfârșitul anului 1993) era perceput ca fiind puternic supraevaluat (nivelul apreciat în acel moment de piața paralelă ca fiind de echilibru oscila între 1900 și 2100 lei/dolar). Restabilirea echilibrului pe piața valutară prin deprecierea în termeni normali a cursului pe piața interbancară, concomitent cu o apreciere semnificativă a leului pe celelalte piețe, nivelul de echilibru fiind identificat la mai puțin de 1700lei/dolar.

În perioada ianuarie-octombrie 1995, cursul nominal s-a depreciat cu 22,1%, în timp ce inflația măsurată prin prețuri la producător în industrie, de 25,3%. Confruntată cu problema unui dezechilibru în creștere a contului curent, în special pe seama balanței comerciale, Banca Națională a acționat pentru integrarea segmentelor pieței valutare și creșterea credibilității, rezultatul fiind o o depreciere abruptă în termeni nominali, de 10%, într-un interval de 3 zile.

Prin această mișcare, BNR a urmărit limitarea dezechilibruluiextern, îmbunătățirea funcționării piței și reducerea semnificativă a decalajului între cursul interbancar și cel al caselor de schimb.

Absența cursului de echilibru pe lungi perioade și incertitudinile privind evoluția pe termen scurt a acestuia au descurajat exportatorii și au condus la deteriorarea balanței de plăți (unul din principalele dezechilibre asupra cărora era focalizată atenția autorităților în programul economic inițial). Deficitul contului curent a reflectat relativ fidel pe parcursul anului influența nivelului cursului de schimb: a tins să se micșoreze când moneda evita aprecierea în termeni reali (este cazul trimestrului I) și s-a majorat când evoluția a fost inversă.

Deprecierea puternică din luna decembrie nu a putut influența pozitiv rolul balanței comerciale din acea lună. Deficitul de cont curent a atins în ultimul trimestru un nivel record, de aproape un miliard de dolari. Pe ansamblul anului, deficitul contului curent a totalizat 2,6 miliarde dolari sau 7,2% din PIB, sensibil deteriorat în raport cu anii anteriori.

Controlul ratei dobânzii

Nivelul dobânzilor în sistemul bancar

Atingerea unor rate real pozitive ale dobânzii a fost considereată un obiect programativ în strategia trecerii la mecanismele economiei de piață ca și pentru normalizarea comportamentului agenților economici încă din 1991 dar, abia în trimestrul al treilea al anului 1992 ratele dobânzii au ajuns la niveluri, în general, pozitive în termeni reali, dar numai pentru o perioadă curtă de timp.

Politica de dobânzi a Băncii Naționale a fost influențată în principal de masa monetară fără corespondent în capacitate de resorbție, dar și de reticențe cu resort psihologic. În anul 1991 și parțial în 1992 s-a menținut relativ puternică iluzia monetară reprezentată de atenția acordată de cetățean mai degrabă nivelului nominal al însemnelor bănești decât valorii lor reale, dată de uterea de cumpărare. În cursul anului 1993, însă, pierderea iluziei monetare a fost un fenomen tot mai evident care a dus la reducerea relativă a depozitelor în sistemul bancar și la preferința accentuată pentru păstrarea activelor în valută.

Rigiditățile de natură tehnică în sistemul bancar, îndeosebi cele legate de incapacitatea Casei de Economii și Consemnațiuni de a-și modifica frecvent rate de dobânzi, au afectat politica de dobânzi.

Spre sfârșitul anului 1993 mișcarea dobânzilor în sistemul bancar s-a autonomizat și a căpătat, într-o mai mare măsură, rolul de semnal al evoluțiilor din economie, atenuând sentimentul că dobânzile sut rodul bunului plac al Băncii Centrale.

În 1994, pentru prima dată de la începutul perioadei de tranziție, ratele dobânzilor din economie au fost pozitive în termeni reali, de-a lungul întregului an. Din acest motiv, începând din al doilea trimestru al anului 1994 s-a făcut simțităredobândirea încrederii în moneda națională, materializată prin creșterea însemnată a economiilor populației în sistemul bancar și, pe această bază, revigorarea resurselor de creditare neinflaționiste a economiei.

Deși începând din 1994 cele mai multe din dobânzile din economie s-au situat pe palierul real-pozitiv, capaciatea acestora de a transmite semnale clare a rămas relativ modestă.

Menținerea ratei dobânzii în palierul real-pozitiv de-a lungul anului 1995 a intărit încrederea publicului în moneda națională. Dobânzile nominale s-au aflat pe o pantă descendentă, mai puțin pronunțată însă decât aceea a ratei inflației.

Principalul motiv pentru care scăderea dobânzilor nu afost mai rapidă a fost că accentuarea dezechilibrului extern a îndemnat piața la mai multă prudență. În acest fel a fost stimulat procesul de economisire. Creșterea semnificativă, în termeni reali, a economiilor populației n sistemul bancar a fost efectiv principala ancoră antiinflaționistă utilizată în 1995.

În 1996 evoluția ratelor dobânzilor medii ale băncilor comerciale (active și, implicit, și la depozit) a reflectat combinația a cel puțin 3 factori:

Existența creditelor direcționate, cu dobânda stabilită administrativ (inclusiv la creditele acordate de bănci rpin aceste mecanisme), localizate preponderent la nivelul unei singure bănci comerciale.

Excesul de lichiditate din sistem, care a imprimat o tendință de scădere a dobânzilor.

Contracararea ratelor mici ale dobânzilor la rezervele obligatori.

Ratele dobânzilor la creditele de refinanțare

Urmărind atingerea unor rate real pozitive ale dobânzilor, Banca Națională a procedat la majorarea în mai multe etape a dobânzilor pentru refinanțare, de al 3% la sfârșitul anului 1990, până la 18% începând cu 15 septembrie 1991, lăsând, totodată, băncilor comerciale posibilitatea de a-și determina propriile rate ale dobânzilor, în funcție de cerere și ofertă. Dobânzile au rămas totuși cu mult sub nivelul inflației, dar având în vedere ratele practicate până în 1990, au constituit un semnal pentru economie că epoca creditului abundent și ieftin s-a încheiat.

În 1993 rata medie efectivă a dobânzii de refinanțare s-a situat în cea mai mare parte a anului, cu mult sub nivelul ratei de referință a Băncii Naționale care a rămas 70% de-a lungul întregului an.

Tabel nr. III.1 Evoluția nivelului structurii dobânzilor de refiinanțare în 1993

Procente pe an

Se observă că începând din luna mai, rata medie a dobânzii Băncii Naționale a început să crească, mai lent până în luna septembrie și apoi foarte abrupt în ultimul trimestru al anului, semanlizând orientarea antiinflaționistă a politicii Băncii Naționale.

În 1994 controlul lichidității a fost realizat atât prin diminuarea drastică a refinanțării disponibile în condiții curente, cât și rpin modificarea regimului rezervelor obligatorii prin majorarea acestora, fără ca această cerere adițională de rezerve să fie acomodată printr.o ofertă de creație monetară. În această situație, apelul la creditul overdraft (a cărei dobândă se situa în acel moment la 20,83% lunar) a încetat să mai fie o sursă excepțională de finanțare, ponderea lui ajjungând să reprezinte nu mai puțin de 16,8% din totalul refinanțării acordate de Banca Națională (februarie 1994). În acest mod semnalul a fost receptat viguros de băncile comerciale, acăror reacție a fost aceea de competiție pentru atragerea unor depozite suplimentare, în special de la populație.

Ratele nominale ale dobânzilor practicate de Banca Națională au început să scadă din luna mai 1994. A fost respectată regula potrivit căreia, pentru a fi eficace, creșterea dobânzilor trebuie să se producă brusc, iar scăderea gradual, pe măsura atenuării presiunilor inflaționiste.

Ratele dobânzilor practicate de Banca Națională în 1995 nu au mai înregistrat evoluțiile de amploare din anii anteriori. Ca linie generală, trendul a fost descendent până în luna septembrie, marcând tendința de relaxare prudentă a politicii monetare astfel, rata medie a coborât de la 57,1% în ianuarie, la 42,2% în aprilie, pentru ca apoi să oscileze în palierul între 40,8% și 42% până în octombrie inclusiv.

Deteriorarea balanței de plăți și presiunile inflaționiste au determinat Banca Națională să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. Ca urmare, rata medie a dobânzii a crescut în noiembrie la 43,3%, iar în decembrie la 47,2%. Această orientare a avut în vedere reducerea deficitului extern, fără o depreciere de proporții a leului și, implicit în condițiile limitării inflației.

Principalele rate ale dobânzii Băncii Centrale au cunoscut următoarea dinamică.

Rata de referință (taxa oficială a scontului) a scăzut treptat de la 55% pe an în ianuarie până la 33% în decembrie, lună în care a fost majorată la 35%.

Dobânda de licitație a urmat o traiectrie apropiată de cea de referință. Nivelul ei mediu a coborât de la 64% pe an în luna ianuarie la 37,7% în octombrie, după care a crecut rapid, până la 63,9%, în medie în decembrie.

Rata lombard a coborât de la 105% pe an în ianuarie la 90% în noiembrie, revenind apoi, de la jumătatea lunii decembrie, la 100% .

În 1996 dobânda la creditul structural (taxa aferentă a scontului) a rămas nemodificată în cea ma mare parte a anului: 35% pe an. În aprilie, dobânda la creditele lombard a fost redusă de la 100% la 90% pe an. Rata dobânzii la creditele de licitație, cea mai flexibilă, a tins să scadă ușor: între ianuarie și decembrie a coborât de la circa 65% pe an, 52,7% pe an. Din partea a doua a anului aceste dobânzi au fost neacoperitoare în raport cu inflația și nu au reacționat la acumularea tensiunilor inflaționiste.

=== Echil monetar in Rom ===