Risc Si Incertitudine In Comportamentul Economic
CUPRINS:
Capitolul 1 – RISCUL ȘI INCERTITUDINEA ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ ……………. 2
1.1. Natura complexă a riscului ………………………………………………………………………………….. 2
1.2. Conceptul și tipologia riscului în economia concurențială ……………………………………….. 3
1.3. Incertitudinea – delimitări conceputale …………………………………………………………………. 8
1.4. Analiza comparată a riscului și incertitudinii …………………………………………………………10
Capitolul 2 – DECIZII ÎN CONDIȚII DE RISC ……………………………………………………..13
2.1. Mediul decizional ………………………………………………………………………………………………15
2.2. Reperele procesului decizional …………………………………………………………………………… 19
2.3. Decizii în condiții de risc și incertitudine …………………………………………………………….. 22
2.4. Metode de optimizare a deciziilor ………………………………………………………………………. 23
2.4.1 În condiții de risc ………………………………………………………………………………………. 24
2.4.2 În condiții de incertitudine ………………………………………………………………………….. 26
Capitolul 3 – RISCUL ECONOMIC ÎN GESTIUNEA FINANCIARĂ A FIRMEI ….. 30 3.1. Diagnosticul financiar în riscul de faliment ………………………………………………………….. 30
3.2. Efectul de pârghie (levier) și creșterea riscului financiar ……………………………………….. 32
3.3. Riscul economic și influențele lui asupra profitului ……………………………………………… 34
Capitolul 4 – RISCUL FINANCIAR ȘI GESTIUNEA LUI LA NIVELUL FIRMEI .. 36
4.1. Criteriul riscului în alegerea variantei optime a investiției ………….………….……… 36
4.2. Politica de îndatorare și riscul financiar …………………………….………….……… 37
4.3. Gestiunea riscului ratei dobânzii …………………………………….………….……… 41
4.4. Riscul în operațiuni de eurocredite ……………………………….…………….……… 44
Capitolul 5–VALOAREA RISCULUI DE FALIMENT LA S.C. CONSUMAX S.R.L. 46
5.1. Date generale despre S.C. Consumax S.R.L. ………………………………………….. 46
5.2. Riscul de faliment al S.C. Consumax S.R.L. ………………………………………….. 46
5.3. Previziunile economice ale S.C. Consumax S.R.L. …………………………………… 48
Concluzii finale ……………………………………………………………………………………………………… 55
Anexe ………………………………………………………………………………………. 57
Bibliografie ………………………………………………………………………………… 59
CAPITOLUL 1
RISCUL ȘI INCERTITUDINEA ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ
1.1. NATURA COMPLEXĂ A RISCULUI
Abordarea problematicii riscului și incertitudinilor în cadrul globalizării și internaționalizării circuitelor economiilor naționale al normalizării și armonizării refernțialului normativ cu prevederile standardelor Uniunii Europene impune, în mod relevant structurarea pe două niveluri, în funcție de factorul timp, astfel:
A. O primă abordare, mai veche, este cea a autorilor care au definit riscul doar ca o pierdere, o fatalitate.
Riscul este în mod clasic definit ca fiind evenimentul aleatoriu care poate antrena pagube. Realizarea sa este generatoare de pierderi pentru interprindere.
În „Dicționarul Explicativ al Limbii Române”, riscul este definit ca fiind „Posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă, pericol posibil”.
În lucrarea „Conducerea activitații economice”, George M. Betterly definește riscul ca fiind „gradul de incertitudine al apariției unor pierderi din cauze fortuite, accidente sau imprejurări neașteptate”,
Conform Lexiconului de Finanțe-Credit, Contabilitate și Informatică financiar-contabilă, cele două sensuri ale riscului sunt:
pericol posibil;
eveniment viitor dar nesigur ce provoacă daune și care formează obiectul operațiunilor de asigurare;
Într-o altă accepțiune, riscul este un eveniment viitor si probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi. El poate fi previzibil, atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuți cu anticipație, și neprevizibil, determinat de situații fortuite. Chiar si în cazul riscurilor prevăzute, mărimea pagubei nu poate fi stabilită anticipat, cu precizie. In economie sunt unele activități care, prin specificul lor, comportă riscuri mai mari. De regulă, acestea sunt activitățile asupra cărora factorii incerți au o influența mai mare iar elementele de probabilitate au o pondere mai ridicată.
Abordarea riscului doar din perspectiva pierderii, a fatalității, este puternică doar pentru așa numitul risc pur sau risc asigurabil. Ambele expresii sunt folosite în limbajul curent.
Riscurile pure sunt consecința evenimentelor accidentale sau fortuite. Ele par a provenii numai din neșansă sau hazard ca acțiuni extraordinare, evenimente de forța majoră (uragane, inundații, cutremure), sau din comportamente anormale ale oamenilor (războaie, atentate, etc). Fiind, prin natura, lor evenimente independente de voința managementului sunt greu de controlat, motiv pentru care protecția împotriva lor se realizează prin transferul de responsabilități companiilor de asigurări.
B. O a doua abordare, mai recentă și mai pertinentă, este prezentată de acele definiții ale termenului de risc conform cărora acesta poate conduce nu numai la pierderi dar și la câștiguri. Deci, potrivit acestei abordări, „a risca” înseamnă a câștiga sau a pierde.
În „Dicționarul de Ergonomie” (Roșca C. 1997) se arată că riscul reprezintă „o măsură a unei eventuale neconcordanțe între rezultatele posibile (favorabile sau nefavorabile) și cele preconizate într-o acțiune viitoare supusă influenței unor factori întâmplători”.
Riscul abordat din perspectiva câștigului sau a pierderii este specific proceselor manageriale, fiind întâlnit frecvent in literatura de specialitate sub denumirea de risc managerial sau risc speculativ.
În același dicționar, amintit mai sus, este definit în mod expres riscul managerial ca înglobând:
factorul de temut, determinat de ideea pericolului sau primejdiei;
gravitatea riscului, cuantificată prin costul primejdiei;
frecvența evenimentului periculos;
acceptarea deliberată a unui pericol, în vederea obținerii unui avantaj.
Riscul managerial are doua forme de manifestare:
riscul întreprinzătorului, asumat de managerul întreprinderii cu prilejul gestionării afacerilor sale, din care poate rezulta un câștig sau o pierdere;
riscul aleatoriu, determinat de evenimente brutale, neprevăzute și care se finalizează în toate cazurile, cu pierdere.
Riscul speculativ nu poate fi privit în mod absolut ci, raportat la resursele pe care le are la dispoziție decidentul în momentul în care își asumă acest risc. Înseamnă că aceeași stare de fapt poate fi percepută de o anumită categorie de indivizi ca fiind o situație de risc major, în schimb ce pentru o altă categorie percepția să fie cea a unui risc minor sau chiar, fără risc.
Atitudinea față de acest risc este diferită de la un decident la altul, putând merge de la „gustul riscului” până la „aversiune totală”, trecând prin faza de „indiferență”. Riscul decizilor variază în funcție de profunzimea, claritatea, certitudinea, raționalitatea informațiilor care stau la baza adoptărilor și de percepția personală pe care o au decidenții față de amenințare. Efectele nefaste pe care riscurile speculative le provoacă pot fi estimate, putându-se intervenii în gestionarea acestora prin tehnici speciale.
1.2. CONCEPTUL ȘI TIPOLOGIA RISCULUI ÎN ECONOMIA CONCURENȚIALĂ
Riscul este multiform precum hazardul care poate să-l producă. În locul unei nomenclaturi care se vrea exhaustivă, autorii preferă gruparea riscurilor după tipul lor.
Grupele mari de riscuri în economie sunt:
a.) Riscul pur sau accidental sau asigurabil, care se manifestă prin aceea că urmare a unui accident, a unei întâmplări, cineva poate să piardă. Forma opusă riscului pur este riscul antreprenorial, când oamenii implicați pot influența activitatea prin deciziile lor.
b.) Riscul pieței sau comercial, exprimă incertitudini privind vânzarea întregii producții și încasarea contravalorii ei. Se explică prin faptul că preferințele consumatorilor sunt imprevizibile, cererea este elastică în funcție de veniturile consumatorilor și în funcție de prețuri. Pentru a contracara acest risc, întreprinzătorul va face cercetări de marketing, acțiuni publicitare și va organiza forme eficiente de comercializare a mărfurilor.
c.) Riscul de inovație sau tehnologic în condițiile în care există o anumită incertitudine privind investițiile realizate în domeniu tehnic și științific.
d.) Riscul speculativ, în care subiecții economici au atât posibilitatea de a pierde, cât și pe cea de a câștiga. Se manifestă în legătura cu operațiunile la termen de la bursele de mărfuri si valori.
e.) Risc de neplată sau de insolvabilitate, a unei firme aflate pe punctul de a da faliment. Dacă posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mare riscul este mai mic și rata dobânzii este mai mică. Cu cât posibilitatea returnării capitalului returnat este mai mică, riscul este mai mare și rata dobânzii este mai mare. Acest risc la nivel mondoeconomic se manifestă ca risc de țară. Se are în vedere riscul ca o țară debitoare să nu poată restitui împrumuturile către debitorii ei, de regulă organisme financiar-bancare internationale.
f.) Riscul social-politic, provocat de evenimente sociale sau politice, care perturbă viața oamenilor. Este vorba despre evenimente sociale majore ce pot afecta viața unei familii (situațiile de criză din economie, șomajul etc.) sau fenomene politice deosebite ce afectează societatea în ansamblul ei (determinate de acțiuni politice sau militare: revolte, războaie, revoluție).
În scopul grupării riscurilor după tipul lor se folosesc mai multe criterii:
I. Dependența de voința managementului, după care avem:
a.) Riscul speculativ, care prezintă următoarele caracteristici:
este acceptat – managementul nu și-l asumă fără să fie în cunoștință de posibilitatea apariției lui;
este delimitabil – în funcție de mărimea bugetului si politica pe care o promovează, managementul poate decide cu privere la mărimea riscului;
se realizeaza în timp – pentru a desprinde concluzii referitoare la succesul sau insuccesul unei afaceri este necesară o anumită perioadă de timp;
b.) Riscul pur care prezintă următoarele caracteristici:
nu este acceptat în contrapartida unei posibilități de câștig – realizarea sa determină o pierdere pentru întreprindere în timp ce nerealizarea sa nu generează un câștig;
nu este delimitabil – întreprinderea nu poate decide cu privire la mărimea pierderilor sale în caz de dezastru;
nu se realizează în timp – apare ca un fenomen aleatoriu, uneori fără semnale de avertizare;
este un eveniment eleatoriu, independent de voința părților – aceste doua caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului de asigurare;
II. Originea riscurilor, după care avem:
a.) Riscuri endogene – provenite de la și din activitatea întreprinderii. Sunt riscuri generate de activitatea de concepție, de exploatare și comercializare.
b.) Riscuri exogene – independente de voința celui care este expus la risc. Sunt generate de modelul politic, economic și social în care întreprinderea își desfășoară activitatea.
III. Decizia managerială, după care avem:
a.) Riscuri predecizionale – legate de calitatea și eficiența colectării și tratării informației.
b.) Riscuri decizionale sau riscuri de oportunitate – legate de.) Risc de neplată sau de insolvabilitate, a unei firme aflate pe punctul de a da faliment. Dacă posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mare riscul este mai mic și rata dobânzii este mai mică. Cu cât posibilitatea returnării capitalului returnat este mai mică, riscul este mai mare și rata dobânzii este mai mare. Acest risc la nivel mondoeconomic se manifestă ca risc de țară. Se are în vedere riscul ca o țară debitoare să nu poată restitui împrumuturile către debitorii ei, de regulă organisme financiar-bancare internationale.
f.) Riscul social-politic, provocat de evenimente sociale sau politice, care perturbă viața oamenilor. Este vorba despre evenimente sociale majore ce pot afecta viața unei familii (situațiile de criză din economie, șomajul etc.) sau fenomene politice deosebite ce afectează societatea în ansamblul ei (determinate de acțiuni politice sau militare: revolte, războaie, revoluție).
În scopul grupării riscurilor după tipul lor se folosesc mai multe criterii:
I. Dependența de voința managementului, după care avem:
a.) Riscul speculativ, care prezintă următoarele caracteristici:
este acceptat – managementul nu și-l asumă fără să fie în cunoștință de posibilitatea apariției lui;
este delimitabil – în funcție de mărimea bugetului si politica pe care o promovează, managementul poate decide cu privere la mărimea riscului;
se realizeaza în timp – pentru a desprinde concluzii referitoare la succesul sau insuccesul unei afaceri este necesară o anumită perioadă de timp;
b.) Riscul pur care prezintă următoarele caracteristici:
nu este acceptat în contrapartida unei posibilități de câștig – realizarea sa determină o pierdere pentru întreprindere în timp ce nerealizarea sa nu generează un câștig;
nu este delimitabil – întreprinderea nu poate decide cu privire la mărimea pierderilor sale în caz de dezastru;
nu se realizează în timp – apare ca un fenomen aleatoriu, uneori fără semnale de avertizare;
este un eveniment eleatoriu, independent de voința părților – aceste doua caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului de asigurare;
II. Originea riscurilor, după care avem:
a.) Riscuri endogene – provenite de la și din activitatea întreprinderii. Sunt riscuri generate de activitatea de concepție, de exploatare și comercializare.
b.) Riscuri exogene – independente de voința celui care este expus la risc. Sunt generate de modelul politic, economic și social în care întreprinderea își desfășoară activitatea.
III. Decizia managerială, după care avem:
a.) Riscuri predecizionale – legate de calitatea și eficiența colectării și tratării informației.
b.) Riscuri decizionale sau riscuri de oportunitate – legate de consecința opțiunii alese dintre variantele posibile.
c.) Riscuri postdecizionale – legate de ecartul rezultatelor opținute in raport cu previziunea.
În „Dicționar de conducere și organizare” (Vagu P., 1985) riscul decizional este definit ca fiind riscul ce apare în cazul executării unei decizii în problemele ce se cer rezolvate în cadrul strategiei alese, când probabilitățile rezultatelor deciziei adoptate sunt cunoscute sau pot fi evaluate. La alegerea strategiei se iau în considerare doi factori: probabilitatea obținerii anumitor rezultate si utilitatea acestora.
IV. Activitatea din fiecare verigă a lanțului proceselor economice este susceptibilă de a reprezenta un pericol pentru ea însăși, dar si pentru ansablu. De exemplu, riscurile fabricației si comerciale pot provoca pericole legate de aprovizionarea in cadrul proceselor de producție și/sau de distribuție.
La aceste riscuri interne ale întreprinderii vin să se adauge riscurile de dimensiune națională (riscul politic, riscul inflației) sau de origine internațională (riscul de țară, riscul de schimb),
V. Natura riscului, după care avem:
a.) Riscul de țară.
b.) Riscul întreprinderii.
c.) Riscul investițional
a.) Riscul de țară este strâns legat de stabilitatea economică, politică și socială a țării pentru care se analizează.
Riscul de țară este reprezentat de pierderile financiare potențiale datorate problemelor survenite în urma fenomenelor macroeconomice și/sau evenimentelor politice dintr-o țară.
b.) La nivelul unei întreprinderi, riscurile care planează asupra activității sunt:
a.) Riscul de exploatare, reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp cu cel mai mic cost la variațiile mediului. Mai exact, el exprimă volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare.
Dupa natura activității și poziția întreprinderii în mediul economic, rezultatele întreprinderii sunt mai mult sau mai puțin influențate de o serie de evenimente economico-sociale: creșterea prețului energiei, creșterea salariilor, accentuarea concurenței, inovația tehnologică, etc. Gradul de sensibilitate al rezultatului face din fiecare întreprindere o investiție mai mult sau mai puțin riscantă. Riscul nu depinde numai de factori generali (preț de vânzare, cost, cifră de afacere, etc.), ci și de structura costurilor, respectiv de comportamentul lor față de volumul de activitate. În acest context, in teoria economică s-a impus analiza cost-volum-rezultat, numită și analiza pragului de rentabilitate, ca o modalitate operațională și eficientă de analiză a acestui tip de risc.
Pragul de rentabilitate este punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul financiar este nul. Acest punct numit și punctul „mort” sau punctul „critic”, evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.
Sunt numeroși autori care asimilează noțiunea de risc de exploatare cu riscul economic.
În „Dicționarul de ergonomie” (Roșca C., 1997) este definit, în mod expres, riscul economic ca fiind „probabilitatea de apariție a unor factori mai mult sau mai puțini controlabili, cu acțiuni aleatoare, care pot influența negativ rezultatele economice ale unei activități”.
b.) Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei.
Capitalul unei întreprinderi este format din două componente (capitalul propriu și capitalul împrumutat) ce se deosebesc fundamental prin costul pe care îl antrenează. O întreprindere care recurge la împrumuturi trebuie să suporte sistematic si cheltuieli financiare (dobânzi, comisioane) aferente. De aceea, îndatorarea, prin mărimea si costul ei generează o varibilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar.
Vulnerabilitatea financiară a unei întreprinderi poate fi apreciată prin analiza a două categorii de riscuri: riscul îndatorării și riscul de credit.
Riscul îndatorării arată influența pe care îndatorarea o are asupra rentabilității capitalului propriu al întreprinderii.
Riscul de credit se calculează în special de bănci atunci când acordă credite agenților economici. Analiza sa are la bază o serie de criterii referitoare la riscul managerial și la performanțele economico-financiare privind lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea, rotația activelor circulante, dependența față de piețele de aprovizionare și de desfacere, garanții etc.
c.) Riscul de faliment este strâns legat de solvabilitatea întreprinderii, adică de capacitatea acesteia de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității.Așadar, menținerea solvabilității este o restricție ce se impune întreprinderii în mod curent constituind condiția financiară de supraviețuire.
Riscul de faliment apare atunci când această condiție este încălcată, respectiv dificultățile de achitare a obligațiilor financiare capătă un caracter permanent, fiind o expresie a fragilității structurii economico-financiare a întreprinderii. Dificultățile apărute pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau, în unele cazuri foarte grave, falimentul întreprinderii.
d.) Riscul comercial apare pe parcursul derulării unui contract comercial. Specialiștii sunt de părere că riscul comercial trebuie prevăzut încă din faza precontractuala.
În cadrul riscului comercial includ:
riscul privind bonitatea partenerilor comerciali (riscul client);
riscul privind negocierea neurmată de încheierea contractului;
riscul de preț;
riscul de schimb (valutar);
riscul privind neproducerea mărfii sau neefectuarea serviciului;
riscul legat de domeniul de activitate.
e.) Riscul inovator (tehnic) apare ca urmare a investirii unor importante resurse în inovația tehnică și tehnologică iar proiectele începute nu se finalizează, sau când reacția pieței este negativă la acestea. Riscul constă în probabilitatea ca sumele investite să nu mai poată fi recuperate și, este cu atât mai mare cu cât gradul de noutate al proiectelor este mai mare.
f.) Riscul de accident în muncă și/sau îmbolnăvire profesională reprezintă un pericol posibil cu efect asupra integrității capacității de muncă, sau care primejduiește însăși viața omului. Variabilă cu determinare multifactorială, prezentă uneori în sistemul om-mașină-activitate-ambianță, poate induce comportamente si reacții inadecvate din partea factorului uman, cu consecințe nefavorabile în domeniul sănătății și/sau al vieții oamenilor.
c.) Riscul investițional poate fi definit ca orice situație în care nu se cunosc cu certitudine caracteristicile unui eveniment viitor, dar in care se cunosc cel puțin numărul de alternative posibile ale valorilor respective și probabilitatea de apariție a fiecăreia dintre ele.
Riscul investițional apare la trei categorii de subiecți și anume:
la întreprindere, ca organizație economico-socială care realizează investiții, fie materiale, fie financiare în scopul maximizării profitului;
al investitorii din afara întreprinderii, persoane fizice care își plasează economiile realizând, deasemenea investiții materiale (pentru dezvoltarea unei afaceri) sau pe piețe financiare, in scopul obtinerii de profit;
la investitorii pasivi care nu doresc, și în majoritatea cazurilor nu au posibilități financiare si manageriale să-și dezvolte singuri o afacere. Economiile bănești pe care le dețin le vor fructifica, în general, prin plasamente în depozite bancare, titluri de participare, la fonduri mutuale, C.E.C, etc.
VI. Consecințele realizării riscului reprezintă un alt criteriu de clasificare a riscurilor.
Pornind de la acea definiție a riscului conform căruia el determină o pierdere, se poate configura o tipologie bazată pe trei tipuri de consecințe, astfel:
a.) Riscul care afectează persoanele – aceste riscuri pot provenii atât din interiorul întreprinderii (riscul accidentelor de muncă), cât și din mediu, rezultând fie accidente cauzate de terți, fie din acțiunea forțelor naturii.
b.) Riscul care afectează bunurile întreprinderii – realizarea riscului pur este principalul factor generator al acestui tip de pagube, care provine din însăși întreprindere, sau din mediul său. Bunurile întreprinderii supuse riscului sunt clădirile, mașinile, utilajele, instalațiile, mobilierul de birou, stocurile de materii prime, materiale, mărfuri, suportul informatic, precum și desene, proiecte, acte care valoreaza enorm prin costul lor de reconstituire. Riscurile cele mai grave sunt incendiile și exploziile, realizarea lor fiind susceptibilă de a distruge în totalitate aceste bunuri.
c.) Riscul care privește securitatea financiară a întreprinderii – realizarea riscurilor pure se concretizează într-o pierdere financiară pentru întreprindere. Consecința acestei pierderi o constituie creșterea riscului privind perenitatea întreprinderii, în caz de agravare a pierderilor, prin acumulare. Astfel, manifestarea riscurilor pure nu antrenează numai pagube materiale sau corporale. Responsabilitatea civilă contra întreprinderii se transformă pentru aceasta într-o pierdere pecuniară. Pe de alta parte, distrugerea bunurilor întreprinderii este de natură să reducă sau să întrerupă activitatea sa, fapt ce nu rămâne fără impact asupra situației financiare datorită pierderii clientelei, pierderii imaginii de marcă si menținerii costurilor fixe.
1.3. INCERTITUDINEA – DIMENSIUNI CONCEPTUALE
În literatura economică se întâlnesc diferite forme de exprimare a conceptului de incertitudine, rezultate din opiniile diverse ale autorilor față de acest concept.
Structurarea definițiilor întâlnite am realizat-o in funcție de câteva criterii care stau la baza definirii conceptului de incertitudine, și anume:
a.) În raport cu probabilitatea de apariție a unei stări a naturii:
când nu se cunoaște probabilitatea de apariție a stării naturii suntem în situație de incertitudine;
când se cunoaște probabilitatea de apariție a stării naturii, dar aceasta este mai mică decât „1”, suntem in situație de risc;
când probabilitatea de acțiune a unei stări a naturii este „1”, spunem că suntem în situație de certitudine.
b.)În raport cu gradul de stăpânire a variabilelor care intervin în luarea deciziei și a manierei în care trebuie procedat:
incertitudine, când asupra manierei în care trebuie procedat exista dubii serioase. Asemenea situații implică un mare număr de variabile, cu puține excepții controlabile, unele insuficient studiate, de unde și anticiparea aproximativă a evoluției lor;
risc, când obiectivul este posibil de realizat, cu o probabilitate a rezolvării apreciabilă, existând însă o mare nesiguranță în ceea ce privește modalitățile cele mai adecvate de urmat. O parte relativ mare dintre variabile sunt incontrolabile și chiar evoluția unora dintre variabilele controlabile este dificil de anticipat;
certitudine, caracterizată prin probabilitatea maximă de a realiza obiectivul urmărit utilizând modalitatea preconizată. Elementele implicate în situația decizională sunt de tipul variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, iar evoluția lor poate fi anticipată cu precizie.
c.) În raport cu gradul de cunoaștere al valorii rezultatului scontat:
certitudine, atunci când fiecare acțiune conduce invariabil la un rezultat specific a cărui valoare este cunoscută;
risc, atunci când fiecare acțiune conduce la un ansamblu de rezultate posibile a căror valoare este cunoscută, fiecărui rezultat fiindu-i atribuită o probabilitate de apariție;
incertitudine, atunci când probabilitatea de apariție a unui rezultat este necunoscută, sau când valoarea rezultatului este necunoscută, sau când diferitele rezultate ale unei acțiuni sunt necunoscute.
Există deci, trei forme de incertitudini:
incertitudinea probabilității, care este tipul de incertitudine cel mai adesea dezbătut;
incertitudinea valorii, la care se ignoră valoarea (în principal monetara) care poate fi atribuită rezultatului unei acțiuni certe. Este o formă de incertitudine care poate ușor conduce la o situație convențională de risc, deoarece poate fi considerată, de exemplu, ca un studiu de sensibilitate;
incertitudinea rezultatului la care este imposibil de a descrie rezultatele viitoare posibile cu care putem fi confruntați.
d.) În raport cu completitudinea informațiilor necesare in luare deciziei, incertitudinea se definește în două forme distincte:
prin incompletitudinea cunoștiințelor necesare pentru înțelegerea problemei și identificarea soluției;
prin fragilitatea cunoștiințelor estimate, a gradului de încredere în corectitudinea lor.
Incertitudinea este deci, hotărâtor determinată de durata perspectivei și de situația informațională existentă. Incertitudinea este, până la un anumit punct, invers proporțională cu informațiile existente si direct proporțională cu durata perspectivei.
Incertitudinea poate fi măsurabilă si nemăsurabilă.
Incertitudinea măsurabilă este analizată sub următoarele aspecte:
economice, când resursele alocate nu sunt suficiente, ori când produsele realizate nu sunt competitive;
tehnice, când rezultatele obținute nu corespund performanțelor sau calității prevăzute.
De regulă perfecționarea unui proces tehnologic sau retehnologizarea introduce, în principal, incertitudini asupra aspectelor tehnice, în timp ce restructurarea produselor determină incertitudini sub aspect tehnic si economic.
Gradul de incertitudine măsurabilă exprimat prin procentul de atingere a rezultatelor preconizate, variază după diferite categorii de activități si anume:
foarte mică incertitudine, la activitățile privind diversificarea producției, mici inovații tehnice, aplicarea unor licențe;
mică incertitudine, când modernizarea si restructurarea unor procese de producție, asimilarea de noi produse, perfecționarea proceselor de producție și a produselor prin efort propriu (cazul restructurărilor);
incertitudine moderată, în cazul trecerii la noi generații de produse, având la bază pe cele existente sau transferul tehnologic;
grad înalt de incertitudine, în cazul introducerii unor tehnologii originale sau a unui produs nou ce presupune activități prealabile de cercetare și testare.
Incertitudinea nemăsurabilă se referă la rezultatele cercetării și implementării de noi produse și tehnologii ori noi sisteme de producție. Ea este influențată de calificarea personalului, experiența dobândită în activitățile anterioare, informațiile si mijloacele materiale puse la dispoziție, precum și de resursele financiare alocate.
1.4. ANALIZA COMPARATĂ A RISCULUI ȘI INCERTITUDINII
Riscul este un eveniment nesigur și probabil care poate cauza o pagubă, respectiv o pierdere. De regulă, analiza riscului începe cu conturarea termenului de incertitudine.
Incertitudinea poate fi definită ca fiind situația în care rezultatele unei decizii nu sunt certe. Ea corespunde situației în care rezultatele acoperă mai multe alternative posibile, spre deosebire de certitudine care desemnează siguranța deciziei. Dacă presupunem că indivizii vor să anticipeze viitorul atunci își vor adapta comportamentele la aceste previziuni. Astfel, în determinarea incertitudinii se poate porni de la următoarele ipoteze: indivizii sunt diferiți în funcție de capacitatea lor de a formula raționamente corecte privind evoluția viitoare a evenimentelor; o altă diferență se observă în capacitățiile indivizilor de a evalua mijloacele, a discerne si planifica etapele precum și ajustarea acestora pentru a face față unei situații de incertitudine. Spre deosebire de modelele care au la bază premisa cunoașterii perfecte de către individ a rezultatelor acțiunii sale precum și a utilității pe care o generează aceste rezultate, o mulțime de situații reale, din păcate nu corespund acestor premise. De exemplu activitatea de pe piața acțiunilor, activitățiile de asigurare a bunurilor și persoanelor, jocurile de noroc etc. În toate aceste situații nu există doar un rezultat cert ci mai multe rezultate care se obțin cu diferite probabilități. Aceste rezultate corespund unor fapte denumite evenimente.
Un eveniment neașteptat relevă o stare de risc sau de incertitudine? Această întrebare, neînsemnată din punct de vedere al experienței cotidiene, a dat naștere unei îndelungate controverse teoretice.
Incertitudinea și riscul sunt puse fie pe același plan – când sunt diferențiate prin existența sau nu a probabilităților diferitelor evenimente – fie pe două planuri diferite, când incertitudinea este caracterizată prin necunoașterea viitorului, în timp ce riscul este legat de consecințele acțiunilor decidenților.
Prima discuție între risc și incertitudine a făcut-o F. H. Knight, 1921 iar autorii sunt unanimi în a-i atribui acestuia paternitatea. Acesta a considerat că este necesar să clarifice vocabularul popular în care cele două noțiuni erau sinonime. „Incertitudinea trebuie să fie considerată într-un sens radical diferit de cel al noțiunii familiare de risc”.
În opinia lui Knight, riscul corespunde unei asemenea situații în care evenimentelor ce se pot produce le sunt asociate probabilități în timp ce incertitudinea corespune unei situații căreia nu-i poate fi asociată o distribuție de probabilități. Aspectul esențial în constituie faptul ca riscul se referă la situațiile a căror estimare este posibilă (măsurabilă), în timp ce termenul de incertitudine îl putem restrânge la cazurile non-cantitative.
Astfel, incertitudinea knightiana se definește ca fiind un eveniment necuantificabil.
Keynes afirmă în „Treatise on Probability” că încrederea acordată previziunilor nu este măsurabilă. Ea este unică dacă un surplus de informație nu modifică probabilitățile rezultatelor identificate in prealabil. Aceasta explică de ce Keynes, asociază „încrederea acordată estimărilor” cu termeni, deasemenea lipsiți de măsurabilitate, ca: speranța, îndoiala, nesiguranța. Pentru Keynes si Knight probabilitatea (chiar subiectivă) și „încrederea” atașată la această estimare sunt două proprietăți care sunt de fiecare dată independente si non-compensatorii. Keynes stabilește o discuție clară între riscurile calculabile și incertitudine, care provine dintr-o lipsă a informației fiabile. În măsura în care viitorul este în esență incert, un comportament strict rațional este imposibil; o mare parte a vieții economice se bazează pe convenții.
Incertitudinea nu poate fi deci, redusă la noțiunea de risc, nici nu poate fi transformată după principiul certitudinii echivalente.
Această distincție provoacă diverse interpretări. Ea nu insinuează decât o diferență de formă, nu de conținut între risc și incertitudine. Ea conține deja, în esență, distincția între calamitățile contra cărora este posibilă asigurarea și altele.
Această interpretare este locul unei dimensiuni între scoala neo-keynesiană si scoala neo-clasică.
Pentru neo-keynesieni incertitudinea este ireductibilă la risc, adică, incertitudinea nu se reduce la risc, nu se asimilează cu acesta. Între cele două noțiuni există o diferență rezultată din posibilitatea cuantificării sau nu a lor. Aceștia susțin că este vorba despre risc, dacă evenimentele neprevăzute ce se produc au exact antecedentele lor din trecut. Înseamnă că se poate prevedea prosibilitatea producerii lor precum și a dimensiunii consecințelor acestora. Dificultatea apare în momentul în care evenimentele ce se pot produce au aspect unic. Este cazul tipic al deciziilor antreprenoriale. Ele nu pot fi fundamentate pe probabilități calculate empiric. În opinia acestor adepți evenimentele respective sunt imposibil de cuantificat, „de probabilizat”, deci este vorba de incertitudine.
Combatanții acestei teorii se împart în două categorii. O categorie care admite că nimic pe lume nu este cu adevărat unic și că toate deciziile antreprenoriale pot fi întotdeauna apropiate de deciziile luate în trecut, de către alții. În această situație, evenimentelor ce se pot produce le sunt asociate probabilități, în întregime subiective. Ca atare, prezența probabilităților elimină incertitudinea, reducând-o la o stare de risc. A doua categorie de combatanți, printre care și Shackle, susține ca fiecare decizie este unică deoarece cea care a precedat-o a transformat lumea economică a agentului care trebuie să ia decizia. Ceea ce nu este nou nu poate fi redus la date statistice trecute. Însă, Shackle este de părere că în acest caz evenimentul poate fi estimat printr-o abordare subiectivă, incertitudinea fiind din nou redusă la risc.
Economiștii tradiționali, din școala neo-clasică, nu validează distincția făcută de Knight considerând că este legitim să o ignore. O abordare axiomatică riguroasă le-a permis să reducă incertitudinea de probabilitate la un caz de risc pur. Înlăturarea incertitudinii keynesiene le-a permis să facă apel la calculul obișnuit de probabilități și de statistici. Utilizarea riscului pur permite protejarea univocității rezultatelor și concluziilor și conservă ipoteza mărimilor care sunt de fiecare dată calculabile si comparabile.
Majoritatea teoriilor economice ale comportamentului în incertitudine utilizează aceasă abordare, postulând existența unei funcții de utilitate de tip Neumann – Morgenstern care presupune că agenții economici percep lipsa de certitudine sub forma riscului (subiectiv). Totuși exista anumiți teoreticieni ai incertitudinii care consideră că abordarea de tip Neumann – Morgenstern pentru descrierea comportamentului în incertitudine este inacceptabilă.
Cu toate acestea, abordarea majoritară este aceea a școlii neo-clasice, în teoria modernă a deciziei incertitudinea este o stare de spirit prin care individul percepe diferitele rezultate ale unei acțiuni oarecare. Pe de altă parte riscul se referă la gradul de incertitudine într-o situație dată.
În teoria contemporană a incertitudinii există teoreticieni care susțin distincția lui Knight între risc și incertitudine. Chiar și diferiți economiști care susțin doar existența situațiilor de risc recunosc că aceste situații nu constituie decât un ansamblu de stări fără certitudine. În prezent termenul de incertitudine este utilizat în cazul în care pentru cercetarea unui anumit fenomen nu este posibil să se aplice calculul probabilităților empirice. Dacă o asemenea posibilitate există este preferabil să se utilizeze termenul de risc.
Având în vedere cele prezentate anterior, consideră că:
riscul și incertitudinea sunt două categorii economice distincte;
separația lor este utilă din rațiuni metodologice, în special în zona alocării fondurilor;
riscul nu exclude incertitudinea (si vice-versa);
din punct de vedere pragmatic, starea de incertitudine se reduce în final (prin atribuirea de probabilități subiective) la o stare de risc;
viziunea dinamică asupra riscului și incertitudinii ne determină să observăm interdependența permanentă care există între aceste două categorii în sensul că, tot ceea ce astăzi este considerat incertitudine, pe măsură ce se crează o zonă istorică, poate glisa în zonă de risc, urmând ca la orizont să apară mereu alte incertitudini;
riscul și incertitudinea se pot măsura atât cantitativ cât și calitativ. Stării de risc îi atribuim o probabilitate de apariție în timp ce incertitudinii nu-i asociem o probabilitate ci numai valori de adevăr, utilizând pentru utilizarea ei metodologia fuzzy.
CAPITOLUL 2
DECIZII ÎN CONDIȚII DE RISC
În limbajul specific al științelor economice, atunci când se vorbește despre unități patrimoniale, toate cele de referință sunt, fără echivoc adevărate și pentru denumirea de întreprindere în literatura economică s-au scris mii de pagini despre întreprindere în devenirea sa. Întrucât tratarea „în extenso” a conceptului de întreprindere și a funcțiilor sale nu constituie obiectul nostru de studiu vom sublinia doar câteva aspecte legate de acest subiect. Întreprinderea nu a fost inventată de nimeni. Ca și munca, ea a apărut ca o „fiica” a necesității. Cu toate că, de-a lungul timpului, diferiți teoreticieni s-au întrecut în a defini întreprinderea, ei sunt unanimi în a recunoaște faptul că „întreprinderea este o organizație economică, juridic determinată, constituită în scopul realizării de bunuri destinate vânzării, sau pentru comercializarea acestor bunuri, sau pentru furizarea de servicii. Ea este o unitate juridică industrială și/sau comercială fiind un centru de decizie autohton.
Întreprinderea reprezintă un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerințe juridice si economice, care concep si desfășoară un complex de activități concretizate în produse și servicii, având ca principal scop, obținerea unui profit.
O definiție juridică mai recentă a întreprinderii este aceea conform căreia prin întreprindere se înțelege orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul obținerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestări de servicii, din vânzarea acestora pe piață, în condiții de concurență.
Întreprinderea pune în mișcare factori de producție (muncă, capital, energie, materii prime și materiale, informații) pe care-i cumpără sau îi închiriază de pe piețele aferente. Întreprinderea este un sistem deschis mediului său, un ansamblu coordonat de mijloace (financiare, tehnice, umane), orientată către producerea și/sau comercializarea rentabilă a bunurilor și/sau serviciilor, în scopul satisfacerii nevoilor consumatorilor, existente sau în creare, toate activitățile sale convergând spre scopuri explicite, accesibile și fixate anterior.
Astfel, întrprinderea este intersecția diferitelor piețe ale muncii, capitalului, energie, materiilor prime, informațiilor. Ea reprezintă deci, privotul vieții economice fiind locul unde se crează valoare economică și locul privilegiat al inovării și al schimbării, relevând, în consecință, un sistem concurențial. Pe lângă faptul că întreprinderea se dorește a fi rentabilă din punct de vedere economic, ea își asumă în paralel și un rol social. La nivelul întregii societăți, ea creează bogăție, în mare parte „reinjectată” în circuitul economic. Ea contribuie prin aceasta la ridicarea nivelului general de viață. La nivelul individului, întreprinderea producătoare de bunuri și servicii contribuie la satisfacerea relativă a acestora.
Pentru ca întreprinderea descrisă mai sus să poată exista, trebuie satisfăcute următoarele condiții:
finalitate care constituie cadrul „proiectului strategic”, a politicilor și obiectivelor îndreptate spre a orienta funcționarea întreprinderii pe termen relativ lung;
o „idee”, concretizată într-un produs sau serviciu nou, sau într-o piață nouă pentru un produs existent. Această condiție induce existența unei piețe a debușeelor;
un director sau un Comitet director, având competența necesară pentru a elabora și pune în practică politici, obiective, programe, bugete precum și capacitatea de a găsi toate resursele necesare pentru motivarea structurilor corespondente;
un capital repartizat pentru investiții (imobiliare, mobiliare) și pentru fondul de rulment (stocuri, trezorerie, etc.). Această condiție induce existența unei piețe financiare;
o tehnologie accesibilă (brevete, licențe, investiții) legată de produs (sau de serviciu). Această condiție induce existența unei piețe a „materiei cenușii”;
una sau mai multe energii legate de funcționarea echipamentelor. Este ceea ce induce existența unei piețe a energiilor;
materii prime, materiale, produse finite, semifabricate. Această condiție presupune existența surselor de aprovizionare și a unei piețe corespunzătoare;
sisteme, structuri, modele, proceduri, moduri de operare altfel spus o organizare;
personal (selecționat, recrutat, format, antrenat și motivat) grupat în jurul unei structuri organice corespunzătoare (organigramă). Această condiție induce existența unei piețe a muncii;
contracte (de asociere, de muncă, de aprovizionare, etc.) elaborate în conformitate cu legislația in vigoare (Codul civil, Codul muncii, Legea societăților comerciale, etc.) și cu reglementările corespunzătoare (legate de igienă si securitate, reprezentarea personalului, sindicate, convenții colective, etc.) a anumitor profesiuni;
informații de orice natură aflate atât în interiorul întreprinderii cât și în mediul său. Necesitatea întreprinderii de a accede la aceste informații implică existența unei piețe corespunzătoare. Informațiile primordiale sunt comenzile clienților, care generează forma informațiilor secundare care dau viață întreprinderii.
În final, întreprinderea va fi sediul deciziilor, mai mult sau mai puțin raționale, de care vor depinde rezultatele sale, succesele sau eșecurile, supraviețuirea sau dispariția sa.
În altă ordine de idei, analizând obiectiv comportamentul diferitelor componente ale întreprinderii se observă faptul că în orice moment al evoluției sale, ea este un sistem ontologic conflictual:
aportorii de capitaluri doresc dividende sporite;
creditorii doresc bilanțuri transparente care să genereze rambursarea creditelor;
conducătorii (directorii) doresc să distribuie minimum din profit și să conserve la maximum sub formă de rezerve (mai mult sau mai puțin oculte) și de provizioane (mai mult sau mai puțin justificate);
salariații doresc întotdeauna salarii mai mari și mai multe avantaje;
furnizorii doresc livrarea produselor la prețuri ridicate și plătibile în cel mai scurt timp;
clienții doresc să primească produsele la prețuri cât mai mici pe care să le plătească cât mai târziu posibil;
statul dorește prelevarea la maximum și sub diferite forme, a taxelor și impozitelor.
Întreprinderea este deci supusă, în permanență, tensiunilor din partea diferiților săi parteneri. Ea se străduiește să facă față acestora, să le concretizeze. Însă, odată restabilit echilibrul, locul devine liber pentru un alt „agresor”, posibil mai „periculos”. Însă, într-o dialectică clasică „teză, antiteză, sinteză” tensiunile sunt o sursă de progres atunci când sunt menținute în limite suportabile. Trebuie cu certitudine să se străduiască să reducă conflictele, dar nu să le suprime. Existența lor este esențială în societatea deschisă (liberală).
În finalul acestei sinteze cosacrate întreprinderii este important a se insista asupra unui punct: întreprinderea este o entitate care nu constituie un bun comun sau un serviciu exclusiv al acelora care o creează. Întreprinderea nu aparține exclusiv nimănui: nici capitalului, nici conducătorilor, nici muncitorilor, nici furnizorilor, sau clienților. Ea este punctul de întâlnire al diverselor interese și trebuie, în orice moment, să realizeze un echilibru armonios, pe cât posibil.
2.1. MEDIUL DECIZIONAL
În economia românească, o pondere importantă o au deciziile de grup, în condiții aleatorii și de risc, important fiind mediul decizional.
Care sunt calitățile „omului de organizație" ca o persoană care ia decizii încercând să fie rațional?" Aristotel sau Machiavelli, Montaigne sau Descartes au făcut dovada, sub forme diferite, posibilității unei reflecții asupra deciziei: „Te naști campion, iar succesul este mai mult rezultatul antrenamentului decât al metodelor folosite". Eșecurile primilor teoreticieni și practicieni ai metodologiei deciziei au dat încă de la începutul secolului al XX-lea o aparentă cauzalitate acestui fenomen: limitele taylorismului, ale raționaliștilor, ale organizațiilor științifice au fost dezvoltate ca și acelea ale doctrinelor relațiilor umane, în care este adevărat că se caută să se descopere, cum pot fi divizate organizațiile și cum se exercită deciziile într-o organizație.
Unii autori consideră că s-a trecut de la managementul științific la știința managementului. Contribuțiile tehnicilor științifice la „decizia" din management pot fi evidențiate prin:
1494 – Părintele franciscan Fra Luca Pacioli publică în Italia o carte cu titlul: „Summa de arithmetica, geometrica propportioni et proportionalita" care, în capitolul său „Particularis de computis et scripturis", propune și stabilește bazele contabilității în două părți. Astfel, el este considerat părintele contabilității moderne.
1690 – Jacques Savari publică Negociatorul perfect – instrucțiuni generale privind comerțul cu orice tip de marfă".
1716 – Thomas Watts publică, la Londra, „Eassy on the method offorming the man of business"\ în care el subliniază importanța disciplinelor: aritmetica, contabilitatea, matematica și tehnicile de măsurare.
Matematicienii au formulat numeroase idei despre decizie dând uneia dintre acestea un corp de algoritmi pe care i-au numit în termeni generici „teoria deciziei". Deși ocupă un loc important, mulți manageri o ignoră, fiind impresionați de aparatul matematic care stă la baza sa. Sub acest nume de „teorie a deciziei" întâlnim, de fapt, mai multe teorii parțial rivale: de la decizia statistică, la teoria jocurilor sau la criteriologie.
Aceste contribuții susțin de mult timp tehnicile de optimizare prin exploatare combinatorie (să alegi cu certitudine cea mai bună soluție dintre toate combinațiile posibile): programarea liniară a variabilelor continue sau mixte într-o formă ordonată prin tehnica „traseului critic" (PERT) sau prin calcul diferențial (determinarea seriilor economice), permițând fără îndoială o raționalizare parțială a anumitor faze de pregătire a deciziei. Un rol important îl are algebra și teoria diagramelor (organigramă, factorii de decizie…) pentru că cel care decide găsește instrumente utile pentru strategia sa decizională. Ceea ce se vrea a fi o teorie sau ceea ce considerăm un sistem, ceea ce ne interesează din punctul de vedere al valorii, informația, ocupă un loc central în procesul de decizie, loc central și datorită neînțelegerilor și câteodată conflictelor născute dintr-un fel de confuzie tacită între informație și sistemele de decizie, chiar între teoria informației și teoriile deciziei aspect prezentat in figura 2.1.
Teoreticienii organizării au arătat că, un individ, sau o organizației, are capacitatea de decizie foarte limitată și că multe dintre problemele umane țin doar de vanitate… aceea care distruge luciditatea și limitele noastre cognitive. S-a constatat că științele comportamentale se pot reduce doar la una singură, „teoria cognitivă a organizațiilor", dar această aluzie ilustrează aportul recent și promițător al acestor discipline de cunoaștere a condițiilor de practică și decizie.
Figura 2.1.
Sistemul de informații și decizii
MECANISMELE DECIZIEI.
Întrebările „Cum. decide un individ?", „Cum să decizi mai bine?" au incitat mai mulți cercetători care l-au avut drept mentor pe H. A. Simon („Comportamentul administrativ: studiul proceselor de luare a deciziei în organizație" – 1945).
Analizând eșecurile informaticienilor care construiau sisteme de informații utile și necesare celor care luau decizii, se impune o întrebare asupra finalității acestor sisteme, finalitate reprezentată de decizie, și se constată că acești informaticieni știau prea puțin despre ceea ce reprezenta noțiunea de decizie. Din seria de concepte identificate de H. A. Simon și colaboratorii săi vom aborda concepte de un mare interes pentru sectorul public la fel ca și diferența dintre conceptul de acțiune, valoare și conceptul de raționalitate limitată, conceptul de acceptabilitate opus celui de optimalitate, intervenția grupurilor în luarea deciziilor (coaliție – conflict, multiplicitate și ierarhia obiectivelor).
H. A. Simon pleacă de la următoarea analogie: comportamentul decidentului (adică cel care diagnostichează o problemă găsește toate soluțiile posibile și apoi alege și semnează) este același cu acela al unui jucător de șah care își concepe marea mișcare. Indiferent de experiența celor doi, se ajunge la o quasiidentitate în ceea ce privește mecanismele interne, care funcționează la ambele tipuri de comportament. Din această aparentă banalitate rezultă o concluzie decisivă: a lua o decizie și a rezolva o problemă sunt două operațiuni care fac apel la aceleași mecanisme. A ameliora mecanismele de rezolvare presupune mai întâi ameliorarea corelativă a mecanismelor de decizie sau, mai explicit așa cum învățăm să rezolvăm tot, așa trebuie să învățăm să decidem mai bine. Această analogie conduce la propoziții operaționale.
Există o importantă diferență psihologică: decizia trebuie să fie luată, în timp ce o problemă poate să nu fie rezolvată. Nu mai rămâne decât să-i faci să vorbească pe acești jucători de șah pentru a elucida mecanismele lor de rezolvare, să programezi aceste mecanisme pe un calculator înainte de a testa veridicitatea anumitor analize, apoi să-i pui pe campioni să joace împotriva calculatorului și să vezi dacă acesta din urmă câștigă. Mai rămâne să verifici dacă aceste concluzii se potrivesc în celelalte situații, de exemplu, atunci când se realizează demonstrații de teoreme.
Simon ar fi putut sa ne propună următoarea concluzie: „Secretul mecanismelor de rezolvare a problemelor nu are secrete: este vorba, fără îndoială, de structuri de elemente simple și obișnuite".
În practică, întâlnim două modele ale mecanismelor de decizie: modelul „ analogic " și modelul „ inteligență – modelare – alegere “,
A. Modelul analogic
Mecanismele psihologice de rezolvare sau de decizie pot fi considerate ca un sistem de tratament al informației ale cărui elemente sunt: „agendele" – care cuprind informații simbolice și sunt în strânsă legătură cu diverse relații de ordine, date structurate, modele, imagini; „operatorii elementari" (procese primitive sau funcții primitive) care pot fi utilizați cu informațiile disponibile din memorie, transformându-le pe acestea într-un mod perfect definit, „programele" sau regulile jocului permit combinarea diverșilor operatori elementari după bunul plac al celui care decide: – comportamentul este în mod precis caracterizat prin alegerea programelor pe care ei acceptă să ie apeleze. Aceste programe, după ce au fost deja identificate, sunt grupate în două mari familii ale raționamentului: algoritmice și euristice. Modelul analogic nu descrie în totalitate comportamentul celui care decide.
B.Modelul „ inteligență – modelare – alegere " – model fundamental al deciziei
Procesul de decizie se dezvoltă iterativ, după trei faze distincte și succesive:
a.) faza „inteligență" sau de „identificare" – se poate adopta expresia „a avea inspirația să…";
b.) faza de modelare sau concepție – cel care decide are dreptul să modeleze și să reorganizeze un anumit număr de informații, chiar dacă acestea au fost anterior reunite într-un anumit sistem. Prin această modelare, cel care decide poate să găsească soluțiile cele mai bune;
c.) faza alegerii: este cea mai simplă de definit și chiar de executat. Având la dispoziție mai multe soluții, cel care decide alege numai una dintre ele, devenind rezultatul deciziei sale.
„Inteligență, concepție, alegere". Considerând decizia un sinonim al managementului, nu se ia în considerare atât actul final al alegerii, cât procesul de decizie în ansamblul său. Acest produs cuprinde trei faze:
identificarea ocaziilor care justifică deciziile;
ordonarea soluțiilor posibile și urmărirea acțiunilor care se întrevăd;
alegerea unei soluții optime.
Aceste trei activități constituie, în proporții diferite, esența activității responsabililor executivi ai organizațiilor și variază de la o organizație la alta, de la un responsabil la altul. Responsabilii o mare parte din timpul lor supraveghează mediul economic, tehnic, politic și social, căutând să identifice noile condiții care ar putea să justifice noile acțiuni.
Ei își petrec o parte și mai mare din timpul lor singuri sau cu colegii, încercând să inventeze, să prevadă, să selecteze soluțiile, acțiunile posibile care ar putea permite înfruntarea unor situații mai dificile în luarea deciziilor. în final, își petrec o mică fracțiune din timpul lor alegând din aceste alternative, după ce s-au asigurat că acestea răspund corect problemelor puse și după ce au analizat consecințele lor previzibile.
Activitatea de inteligență reprezintă prima fază a procesului de decizie, activitatea de concepție (proiectare) a doua fază: a inventa, a dezvolta, a analiza diverse acțiuni previzibile și activitatea de alegere, cea de-a treia fază, selectarea unei acțiuni dintre cele care aii fost anterior alese. Simon autorizează întreaga analiză la matricea celor trei faze și elementele componente: memorie (imagini, modele), operatori elementari, programele euristice și algoritmii (Tabelul 2.1.). Cifrele din căsuțe reprezintă ordinea „progresiei globale" a mecanismului.
Tabelul 2.1.
Mecanismul intern al deciziei. Modelele lui Simon H.
Simon sintetizează:
a) Vechile rețete au întotdeauna ceva bun! întrebați-vă de fiecare dată: „Care este
problema?"…. (Inteligența);
„Care sunt soluțiile posibile?"… (Modelarea); . .
„Care este cea mai bună?" (Alegerea).
b) Decizia nu este acțiune, se poate obiecta, dar execuția unei decizii nu este chiar
o activitate de decizie?
c) Decizia este o specialitate care, ca orice specialitate, se învață.
d) Flexibilitatea sistemelor de informație – dacă mecanismele interne de decizie
pot să fie organizate după etapele rezumate în figura 2, putem să considerăm că cea mai
mare parte a sistemelor de informații relativ monolitice se adaptează la diversitate, la
simplitatea mecanismelor de decizie.
2.2. REPERELE PROCESULUI DECIZIONAL
Soluția oricărei probleme decizionale o constituie decizia. Adoptarea deciziei constă în selectarea unei submulțimi nedominate de variante decizionale din mulțimea de variante analizate de către decident care, prin urmare, trebuie să întreprindă un șir de acțiuni prin care formulează problema și caută să identifice soluția acesteia.
Procesul decizional circumscrie totalitatea procedurilor utilizate de către decident în rezolvarea problemei decizionale cu care se confruntă. În raport cu gradul de detaliere a etapelor pe care le implică procesul decizional, putem evidenția trei niveluri ale acestuia: nivelul organizațional, nivelul informațional și nivelul tehnologic.
Nivelul organizațional include etapele cele mai generale ale procesului decizional, și anume: pregătirea și analiza datelor, pregătirea problemei decizionale, elaborarea alternativelor, luarea deciziei.
Nivelul informațional detaliază etapele nivelului anterior în subetape. Acestea au un caracter informațional, deci presupun culegerea, stocarea, prelucrarea și evaluarea informației.
Nivelul tehnologic include activități omogene din cadrul procesului decizional. Deoarece procesul decizional este unul preponderent informațional, aceste activități se deosebesc prin tehnologia de prelucrare a informației. Ele pot consta în proceduri și operații algoritmice și euristice, dar și din operații logice care au loc în mintea decidentului.
Așadar, procesul decizional poate fi privit ca o succesiune de activități desfășurate de către decident (individual sau de grup), cu scopul de a alege varianta optimală din variantele posibile de a acționa, generate de situația problemă cu care el se confruntă.
În ansamblul activităților ce compun procesul decizional, pot fi identificate câteva moduri caracteristice de desfășurare a acestora, întâlnite mai mult sau mai puțin frecvent în raport cu fiecare etapă a procesului, precum și cu decidentul în cauză.
Acestea sunt:
a.) Activități decizionale care se desfășoară la întâmplare.
Acest tip de activitate este preferat de către acei decidenți care utilizează în luarea deciziilor doar propria intuiție, considerând că decizia luată la întâmplare (conform propriului instinct) este mult mai eficientă decât cea luată utilizând diferite metode de analiză și optimitzare.
b.) Activități decizionale bazate pe rutină.
Sunt utilizate de către acei decidenți care se bazează în rezolvarea diferitelor probleme decizionale doar pe experiența acumulată în situații similare, refuzând utilizarea metodelor noi, chiar în detrimentul calității procesului decizional.
c.) Activități decizionale care utilizează învățarea.
Sunt preferate de către acei decidenți care, în baza experienței acumulate, adaptează în permanență metodele utilizate în trecut la noile situații problemă întâlnite.
d.) Activitățile decizionale paradigmatice.
Sunt comportamente ale acelor procese decizionale organizate și desfășurate în manieră exemplară, cu rezultate deosebit de eficiente și care, pentru o perioadă de timp, devin model pentru ceilalți decidenți confruntați cu probleme decizionale similare.
e.) Activități decizionale științifice.
Sunt bazate pe analiza și modelarea sistemică și previzională a problemelor, combinarea în viziune sistemică a metodelor de analiză și a procedurilor conținute într-o serie de discipline ca analiza de sistem, cercetarea operațională, cibernetică, dinamica sistemelor, teoria deciziei, informatică, tehnici de previziune ș.a.m.d.
De cele mai multe ori, în cadrul procesului decizional desfășurat la nivelul firmei, aceste tipuri de activități sunt întâlnite împreună, în proporții diferite, neexistând procese decizionale care să utilizeze un singur tip de activitate în toate etapele de desfășurare.
Trebuie menționat faptul că pot exista și activități decizionale desfășurate în mod aberant, în contradicție cu cele mai elementare reguli de raționalitate și eficiență. Acest tip de activitate reprezintă însă, din fericire, o excepție în desfășurarea proceselor decizional-economice.
Dată fiind existența unor tipuri diferite de activități decizionale, precum și a unor contexte, probleme decizionale, decidenți și medii decizionale diverse, este evidentă existența unui număr deosebit de mare de procese decizionale distincte. Analiza în particular a ficărui tip de proces decizional întâlnit în practică ar fi, de aceea, imposibilă. Din acest motiv, voi prezenta, în continuare, într-o manieră descriptivă cât mai generală, structura unui proces decizional economic astfel:
a.) Un prim element pe care îl putem considera ca parte a procesului decizional în baza puternicei amprente pe care și-o pune asupra desfășurării acestuia, este cadrul decizional.
La nivelul fiecărei firme există modalități specifice de organizare pe componente funcționale, motiv pentru care ne limităm doar la a observa faptul că această structură influențează organizarea și desfășurarea fiecărui proces decizional.
b.) Participanții la procesul decizional, sau „actorii”, sunt acei indivizi care, într-un fel sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică, participă la realizarea acestui proces.
În raport cu faza procesului decizional la care iau parte, precum și cu rolul pe care îl au în cadrul acestuia, actorii pot fi: inițiatori, promotori, consilieri, realizatori, beneficiari, opozanți, mediatori, actori obișnuiți.
Acei participanți la procesul decizional care sunt implicați direct în adoptarea deciziilor sunt decidenți.
c.) Formularea problemei decizionale constituie un element deosebit de important de care depinde decisiv reușita procesului decizional. Majoritatea acțiunilor din cadrul procesului decizional depind de această formulare. O înțelegere aproximativă a problemei si o formulare arbitrară a acesteia pot determina secvențe decizionale eronate.
Acestea vor avea ca rezultat o decizie a cărei aplicare va conduce la efecte negative asupra firmei.
d.) Stările naturii circumscriu complexul de condiții interne și/sau externe ale firmei care determină consecințele corespunzătoare unei alternative decizionale date, din mulțimea consecințelor posibile.
e.) Mulțimea variantelor decizionale cuprinde modurile în care decidentul poate acționa la un moment dat în vederea soluționării problemei decizionale.
f.) Criteriile decizionale sunt punctele de vedere luate în considerare de către decident în evaluarea variantelor decizionale și selectarea variantei optime.
g.) Obiectivele pe care decidentul își propune să le atingă pentru fiecare criteriu în parte sunt acele niveluri ale consecințelor în raport cu care, pentru fiecare criteriu în parte, o variantă decizională va fi considerată mai bună sau mai puțin bună.
h.) Consecințele sunt rezultatele caracteristice aplicării efective a diferitelor alternative decizionale în cursul sau la finele procesului decizional.
Prezența sau absența unora sau altora dintre componentele descrise anterior confera caracteristici proprii fiecărui proces decizional în parte. Identificarea corectă a acestor elemente în cadrul diferitelor procese decizionale revine decidentului și ea poate condiționa, în bună măsură, desfășurarea cu succes a acestora.
Structura procesului decizional constă tocmai în numărul si ordinea etapelor de fundamentare a deciziei în conținutul fiecărei etape. Toate acestea diferă însă în funcție de tipul abordării, caracteristicile situației decizionale concrete, precum și în funcție de condițiile concrete ale firmei și cunoștiintele, calitățile și deprinderile managerilor.
Procesul de perfecționare a sistemului decizional, ca o componentă a sistemului de management al firmei presupune un ansamblu de lucrări care pot fi grupate în mai multe etape: prezentarea sistemului decizional al firmei (elaborarea listei deciziilor adoptate în cadrul firmei la diferite niveluri ierarhice într-o perioadă dată); elaborarea pentru decidenții de grup a fișei componenților; precizarea atribuțiilor cadrelor de conducere de la diferite niveluri ierarhice – centrelor de decizie și gruparea deciziilor elaborate la fiecare nivel ierarhic; analiza sistemului decizional al firmei; perfecționarea sistemului decizional al organizației și stabilirea efectelor economice (comensurabile și necomensurabile) ale măsurilor de perfecționare propuse.
Parcurgerea acestor etape de raționalizare a sistemului decizional al firmei prezintă o serie de particularități în funcție de specificul activității firmei, de nivelul de pregătire al managerilor, de amploarea sferei de cuprindere a studiului etc.
În general, riscul în afaceri reprezintă sacrificiul unui avantaj imediat sau absența unui consum imediat, în schimbul unor avantaje viitoare. Specialiștii în management mai definesc riscul în literatura de specialitate, ca fiind un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent sau derularea unei operații economice.
Riscul, starea de incertitudine în funcționarea unui sistem (economic, social etc.) are implicații complexe asupra procesului managerial orientat spre atingerea în condiții optime a obiectivelor stabilite de manageri, prin politica și strategia firmei, ținând bineînțeles seama de modificările survenite în mediul endogen si exogen al unității economice respective.
2.3. DECIZII ÎN CONDIȚII DE RISC ȘI INCERTITUDINE
Sistemul decizional este reprezentat de ansamblul elementelor interdependete care determină elaborarea și fundamentarea deciziilor. Elementele componente ale sitemului decizional din cadrul firmelor sunt aproximativ aceleași, dar cu caracteristici specifice domeniului și complexității activității firmei.
Alegerea de către o persoană sau un grup de persoane a unei variante din mai multe posibile pentru realizarea unor obiective, are loc pe baza unor criterii. Potrivit fiecărui criteriu de decizie, variantele decizionale se ierarhizează pe baza cerințelor care le caracterizează. Aceste cerințe diferă însă, uneori, în funcție de starea naturii lor sau starea condițiilor obiective care reprezintă complexul de factori și situații care fac ca unei variante date să-i corespundă o anumită consecință.
Criteriile decizionale pot prezenta mai multe niveluri care pot constitui tot atâtea obiective. Rezultă din cele prezentate că orice sistem decizional are următoarele componente: decidentul, mulțimea variantelor decizionale, mulțimea criteriilor de decizie, mediul ambiant, mulțimea consecințelor și obiectivelor.
Decizia de conducere reprezintă procesul de alegere a unei căi de acțiune în vederea realizării unor obiective, prin a cărei aplicare se influențează activitatea a cel puțin unei alte persoane decât decidentul.
Din definirea deciziei de conducere rezultă că aceasta presupune: ca mulțimea variantelor să fie formată din cel puțin două elemente; existența unei finalități (unu sau mai multe obiective de realizat), influențarea acțiunilor și/sau comportamentului a cel puțin unei alte persoane decât decidentul prin aplicarea variantei alese.
Decizia de conducere trebuie să îndeplinească o serie de cerințe de raționalitate între care: să fie fundamentată științific, împuternicită, clară, concisă și necotradictorie, oportună, eficientă și completă.
Gruparea situațiilor decizionale din cadrul firmelor în mai multe categori după o serie de criterii, prezintă importanță nu numai sub aspect teoretico-metodologic, ci și sub aspect practic-aplicativ. Importanța practică a clasificării deciziilor microeconomice rezidă faptul că, în general elaborarea și fundamentarea acestora și, în special, alegerea variantei optime se vor face folosind metode, tehnici și instrumente specifice fiecărei categorii in parte.
O clasificare a deciziilor de conducere din cadrul firmelor poate fi făcută după gradul de cunoaștere a mediului ambiant de către decident și după natura variabilelor care influențează rezultatele potențiale care se pot obține. Potrivit acestui criteriu, deciziile se grupează:
decizii în condiții de certitudine, caracterizate prin aceea că se manifestă o singură stare a condițiilor obiective a cărei probabilitate de apariție este egală cu unitatea, se cunosc variantele de realizare a obiectivelor iar variabilele cu care se operează sunt controlabile, existând posibilitatea previzionării evoluției lor;
decizii în condiții de risc, când două sau mai multe stări ale condițiilor obiective influențează nivelul consecințelor ce caracterizează variantele decizionale. Manifestarea stărilor condițiilor obiective se cunoaște cu o anumită probabilitate. Dacă notăm cu (Pj) probabilitatea de manifestare a stării condițiilor obiective (Sj) suma probabilitățiilor de manifestare a tuturor stărilor condițiilor obiective va fi egală cu unitatea, adică:
(1)
unde „n” reprezintă numărul stărilor condițiilor obiective.
Variabilele cu care se operează sunt mai greu de controlat, gradul de certitudine privind obținerea rezultatelor potențiale fiind mai redus;
decizii în condiții de incertitudine, care se identifică prin manifestarea a două sau mai multe stări ale condițiilor obiective pentru care nu se cunoaște nici măcar probabilitatea de apariție și care influențează nivelul consecințelor specifice variantelor decizionale. Se operează cu variabile necontrolabile, a căror evoluție nu poate fi previzionată. Evident că gradul de certitudine privind obținerea rezultatelor potențiale este practic nul.
Alte criterii de clasificare a deciziilor de conducere sunt:
orizontul de timp pentru care se adoptă și implicațiile aplicării lor asupra obiectului condus (decizii strategice, tactice și curente);
numărul de persoane care fundamentează decizia (decizii unipersonale și de grup);
periodicitatea elaborării (decizii unice și repetitive-periodice și aleatorii);
numărul de criterii decizionale care stau la baza fundamentării deciziilor (decizii unicriteriale și multicriteriale).
Elaborarea și fundamentarea deciziilor mai ales cu caracter strategic reprezintă un proces întrucât presupune mai multe etape ce grupează activități specifice.
2.4. METODE DE OPTIMIZARE A DECIZIILOR
Asigurarea unei cantități superioare în etapa de pregătire a luării deciziei, dar, mai ales, în etapa luare propriu-zisă a deciziei presupune folosirea unor metode adecvate situației decizionale concrete. În aceste etape ale procesului decizional pot fi utilizate metode analitice, bazate pe condiții de convergență a algoritmului de calcul și de existență a soluției optime sau metode euristice, bazate pe considerente insuficient exprimate analitic, dar care și-au dovedit valabilitatea practică.
Folosirea metodelor cercetării operaționale în raționalizarea deciziilor, în special a celor microeconomice, presupune ca specialiștii fie să cerceteze situația decizională pentru a o încadra într-un model clasic, fie pornind de la situația concretă să studieze posibilitatea creării unor modele noi.
Modelele cercetării operaționale sunt divizate, în general, în mai multe grupe, și anume: programarea matematică, teoria scorurilor, teoria grafelor, teoria firelor de așteptare, teoria jocurilor, simularea decizională și teoria echipamentelor.
Programarea matematică urmărește optimizarea deciziilor pe baza maximizării unei funcții obiectiv (liniară sau neliniară) pe domeniul definit de o serie de restricții care redau diferitele condiții economico-organizatorice.
Teoria scorurilor are un câmp larg de aplicabilitate în problemele de dimensionare optimă a acumulărilor de resurse, a lotisării producției, astfel ăncât cheltuielile de stocare și cheltuielile generate de lipsa resurselor sau a producției să fie minime.
Teoria grafelor stabilește, pornind de la o aplicație multivocă a elementelor unor mulțimi, o serie de concepte derivate (drum, lanț, arborescență, circuit, cuplaj etc.) care pot fi utilizate în probleme de fundamentare a deciziilor.
Teoria firelor de așteptare este recomandată pentru situațiile decizionale în care se urmărește corelarea în timp a diferitelor acțiuni: repararea utilajului de producție, alimentarea cu resurse materiale a punctelor de lucru, servirea consumatorilor cu bunuri materiale etc. Se pot utiliza mai multe modele, între care: model cu o situație și model cu mai multe situații.
Teoria jocurilor permite abordarea deciziilor strategice în condiții conflictuale cu caracter de competiție.
Simularea decizională urmărește stabilirea tendințelor de desfășurare a anumitor procese economice pe baza unor modele determinate sau probabile. Se utilizează pentru adoptarea deciziilor în condiții de risc.
Teoria echipamentelor se folosește pentru stabilirea unor soluții optime de înlocuire a echipamentelor tehnologice ca urmare a uzurii fizice și morale. Teoria echipamentelor utilizează modele deterministe sau aleatoare.
În funcție de particularitățile problemei de rezolvat se alege metoda de abordare a deciziilor. Pornind de la această precizare, în continuare se analizează modul de optimizare a deciziilor în raport de relația dintre decident și mediul ambiant.
2.4.1. ÎN CONDIȚII DE RISC
În economia de piață o multitudine de factori, care determină eficiența întreprinderilor – prețul de vânzare al produselor, oferta, nivelul cererii, strategia concurenților etc. – nu se află sub controlul deplin al decidenților, ceea ce conduce la creșterea ponderii deciziilor luate în condiții de risc și incertitudine, iar evaluarea lor impune folosirea unor metode adecvate acestor condiții.
Deciziile în condiții de risc se caracterizează prin existența mai multor stări ale condițiilor obiective, prin estimarea probabilității de manifestare a lor și prin implicarea unor variabile mai puțin controlabile și insuficient cunoscute.
Pentru abordarea deciziilor în condiții de risc se pot folosi mai mult metode, între care: metoda speranței matematice, metoda arborelui decizional și simularea decizională.
Metoda speranței matematice se poate aplica în doua situații decizionale, în funcție de numărul criteriilor de apreciere a stării condițiilor obiective, și anume:
când, corespunzător fiecărei stări a condițiilor obiective, decizia se evaluează luând în considerare un singur criteriu de apreciere;
când, corespunzător fiecărei stări a condițiilor obiective, decizia se evaluează luând în considerare mai multe criterii de apreciere.
Punctul de plecare în abordarea metodei speranței matematice, indiferent de numărul stărilor condițiilor obiective și criteriilor de apreciere utilizate, care pot fi identice sau specifice fiecărei stări a condițiilor obiective, îl constituie matricea consecințelor economice. În cadrul matricei, fiecărei variante decizionale, starea condițiilor obiective și criteriul de apreciere îi corespunde un nivel al consecinței economice.
Metoda arborelui decizional este o combinație între metoda de reprezentare grafică și metoda speranței matematice. Prin prezentarea grafică se detaliază situația decizională iar cu ajutorul metodei speranței matematice se calculează nivelul de importanță al variantelor decizionale. Metoda arborelui decizional, este recomandată în condițiile unei situații decizionale complexe, în care metodele de decizie alterează cu metodele aleatoare.
Denumirea metodei provine de la asemănarea graficului, prin care se detaliază situația decizională, cu un arbore stilizat desenat de la stânga la dreapta. În raport de natura situației decizionale poate rezulta arbore de decizie monoperioadă și arbore de decizie multiperioada.
Un arbore de decizie monoperioadă este compus din următoarele elemente:
nod decizional
moment decizional
nod aleator
moment aleator
starea condițiilor obiective
probabilitatea de apariție a stării condițiilor obiective
consecința economică a variantei decizionale în cazul stării condițiilor obiective.
Etapele de analiză a problemei decizionale prin metoda decizională multiperioadă sunt următoarele:
stabilirea momentelor de decizie și a celor aleatoare, precum și a alternanței lor
culegerea informațiilor referitoare la variantele decizionale posibile
reprezentarea arborelui decizional
stabilirea probabilităților de manifestare a stării condițiilor obiective
calculul nivelului de importanță al variantelor decizionale, conform metodei speranței matematice, începând cu ultimele noduri decizionale și continuând până la nodul decizional inițial
Simularea decizională este o metodă de adoptare a deciziilor în condiții de risc pe baza utilizării metodelor.
În cazul aplicării acestei metode, elaborarea si fundamentarea deciziilor presupune, pe lângă necesitatea măsurării fenomenelor și proceselor economice și experimentarea ca formă de validare a unui model. Spre deosebire de alte domenii, unde experimentarea nu ridică probleme deosebite, în domeniul managementului experimentul real este foarte dificil, întrucât consecințele sale ar putea fi extrem de defavorabile. De exemplu, pentru reamplasarea unei secții dintr-o întreprindere într-o altă zonă ar putea fi de neimaginat să se propună studierea unui experiment real de demolare a secției amintite. Prin urmare, într-o astfel de situație conducerea întreprinderii se folosește de un model ca de un înlocuitor al realității.
Prin model se înțelege o reprezentare simplificată a unor sisteme reale și care permite alegerea celei mai eficiente linii de acțiune în domeniul simulat. În raport de obiectivele procesului decizional metodele pot avea un grad mai redus sau mai mare de detaliere.
Prin utilizarea metodei simulării decizionale, în general, trebuie parcurse următoarele etape:
identificarea, pentru domeniul simulat, a princilalilor factori implicați și a relațiilor ce se stabilesc între aceștia;
conceperea modelului sau metodelor care să caracterizeze cât mai bine procesul supus simulării;
elaborarea programelor pentru calculator în funcție de modelul/modelele și variabilele implicate în procesul simulat;
simularea decizională propriu-zisă.
Metoda simulării decizionale prezintă avantajul că evită riscul unei experimentări reale, scurtează intervalul de timp de desfășurare a procesului simulat, ajută la conducerea în alegerea unui risc acceptabil.
2.4.2. ÎN CONDIȚII DE INCERTITUDINE
Într-o serie de cazuri, decidentul, în dorința de a lua decizii constată că nu dispune de informații sau informațiile disponibile sunt imprecise. Ca urmare, decidentul va exprima cu un grad mare de aproximare modul de manifestare a stărilor condițiilor obiective, iar factorii de influență ai deciziei sunt imprevizibili. În astfel de situații decizionale se pot folosi: metoda gradelor de aparentă la varianta optimă și o serie de reguli de adoptare a deciziei.
Metoda gradelor de apartenență la varianta optimă se bazează pe teoria mulțimilor vagi și comportă aplicarea unui algoritm de calcul în cinci pași.
Pasul 1. Se formulează variantele decizionale, se stabilesc criteriile de apreciere și se elaborează matricea consecințelor economice. De observat, că în cazul decizilor luate în condiții de incertitudine, datorită informării incomplete, a impreciziei informațiilor, consecințele economice se reprezintă în termeni vagi.
Pasul 2. Pentru fiecare consecință economică se efectuează o transformare de variabilă de forma , astfel:
, (2)
în care:
reprezintă valoarea consecinței economice a variantei decizionale i după criteriul de apreciere j;
reprezintă valoarea consecinței economice optime după criteriul de apreciere j.
Pentru varianta decizională optimă, după un anumit criteriu de apreciere, variabila
Pasul 3. Se stabilește, în raport de fiecare criteriu de apreciere, gradul de apartenență al variantei decizionale la varianta optimă.
Gradul de apartenență la varianta optimă pentru fiecare variabilă este dat de o funcție exponențială de forma:
, (3)
în care:
reprezintă gradul de apartenență la varianta optimă al variantei decizionale i după criteriul j;
k reprezintă coeficientul de apartenență.
Valoarea coeficientului de apartenență este diferențiată în funcție de importanța criteriului de apreciere. Astfel, pentru criteriile de apreciere mai puțin importante, k ia valori mai mici iar pentru criteriile de apreciere importante k ia valori mai mari. Literatura de specialitate recomandă să se atribuie lui k valori cuprinse între 3 și 5. Valorile gradelor de apartenență sunt înscrise într-o matrice care evidențiază gradul de apartenență a variantei decizionale la varianta optimă după un anumit criteriu de apreciere.
Pasul 4. Se stabilește nivelul de importanță al fiecărei variante decizionale sub forma unei valori medii a gradelor de apartenență la varianta optimă:
, (4)
în care: reprezintă numărul criteriilor de apreciere.
Pasul 5. Se compară variantele decizionale după nivelurile de importanță și se adoptă varianta decizională optimă :
(5)
Reguli de adoptare a deciziilor luate în condiții de incertitudine. Când decidentul nu dispune de informațiile necesare stabilirii probabilităților de manifestare a stărilor condițiilor obiective, iar variabilele sunt parțial controlabile sau necontrolabile pentru adoptarea deciziei pot fi utilizate următoarele reguli: pesimistă, optimistă, optimalității, proporționalității și minimizării regretelor.
Regula pesimistă presupune că varianta decizională optimă, este aceea pentru care se obțin cele mai mari avantaje în cazul de manifestare a celei mai nefavorabile stări a condițiilor obiective. Matematic, varianta decizională optimă se stabilește conform relației:
, (6)
în care:
reprezintă numărul variantelor decizionale;
– numărul stărilor condițiilor obiective;
– rezultatul variantei decizionale i în cazul stării condițiilor obiective k.
Regula optimistă este utilizată de persoanele capabile să-și asume orice risc. În acest caz, varianta decizională optimă este aceea pentru care se obțin cele mai mari avantaje în cazul de manifestare a celei mai favorabile stări a condițiilor obiective. Regula optimistă constă în aplicarea principiului „maximax” în evaluarea variantelor decizionale. Relația de calcul a variantei decizionale optime este:
(7)
Regula optimalității a fost formulată de Leonid Hurwics. Potrivit acestei reguli se apreciază că, în timp ce, regula pesimistă îndeamnă la prudență, regula optimistă devine prea riscantă. De aceea, mai bine ar fi dacă decidentul ar fi un pesimist sau optimist ponderat.
În cazul aplicării regulei optimalității, mai întâi se stabilește nivelul de importanță al variantei decizionale, conform relației:
(8)
în care:
reprezintă coeficientul ce caracterizează pesimismul sau optimismul decidentului; ia valori mai mari ca 0 și mai mici de 1;
– rezultatul maxim al variantei decizionale i în cazul stării condițiilor obiective k;
– rezultatul minim al variantei decizionale i în cazul stării condițiilor obiective k.
Varianta decizională optimă este aceea pentru care se înregistrează cel mai mare nivel de importanță:
(9)
Regula proporționalității a fost elaborată de Bayes-Laplace și constă în aprecierea că varianta decizională optimă este aceea pentru care media utilităților este cea mai mare. Conform acestei reguli, nivelul de importanță al unei variante decizionale se calculează cu relația:
(10)
iar
(11)
Regula minimizării regretelor se adoptă având la bază utilitatea maximă ce s-ar putea obține prin manifestarea unei anumite stări a condițiilor obiective și utilitățile corespunzătoare celorlalte variante decizionale în cazul manifestării aceleiași stări a condițiilor obiective. Statisticianul L. J. Savage numește aceste diferențe „regrete” și propune evaluarea variantelor decizionale prin aplicarea criteriului „minimax” la matricea regretelor.
Regretul exprimă diferența (pierderea) unei variante decizionale oarecare față de varianta decizională optimă, în cadrul fiecărei stări a condițiilor obiective și se stabilește astfel:
(12)
în care:
reprezintă regretul de a fi ales varianta decizională i în cazul stării condițiilor obiective k.
– rezultatul maxim în cazul stării condițiilor obiective k.
Regretul maxim de a fi ales varianta decizională i în cazul stării condițiilor obiective k este:
(13)
După stabilirea celor mai mari regrete, varianta decizională optimă este aceea pentru care se înregistrează cel mai mic regret, adică:
(14)
CAPITOLUL 3
RISCUL ECONOMIC ÎN GESTIUNEA FINANCIARĂ A FIRMEI
Prin intermediul unei analize retrospective diagnosticul financiar identifică punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare, prevede șansele de viitor ale întreprinderii și riscurile sale, propune măsuri pentru redresarea situației.
3.1. DIAGNOSTICUL FINANCIAR ÎN RISCUL DE FALIMENT
Diagnosticul financiar are ca obiective măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru financiar pentru a evalua gradul de independență economică și financiară a firmei.
Măsura îndeplinirii acestor obiective este dată de un sistem de rate explicative de eficiență, determinate ca raport între efectele economice și financiare obținute (acumularea brută, profituri, dividende) etc. și eforturile depuse pentru obținerea lor (activul economic, capitalurile investite, capitalurile proprii etc.).
Sistemul de rate de rentabilitate cuprinde în sinteză trei grupe:
rate de rentabilitate economică;
rate de rentabilitate financiară;
rate de structură a capitalurilor.
Determinarea lor face apel la date contabile din bilanț și din contul de rezultate, la retratarea (prelucrarea) acestora pentru obținerea unui bilanț financiar și datele obținute prin întocmirea tabloului de finanțare.
Diagnosticul financiar permite, prin sistemul de rate de rentabilitate și de echilibru financiar, evidențierea punctelor tari și a celor slabe ale gestiunii financiare, chiar și a riscurilor de exploatare, financiar, de îndatorare etc. dar nu poate evalua riscul global de faliment.
Mai mulți cercetători și organisme financiare au fost preocupate de elaborarea unei metode de predicție a riscul de faliment, pornind de la o grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate sau cea de slăbiciune financiară a întreprinderilor (metoda scorurilor).
A. Metoda scorului este un indicator sintetic al „fragilității financiare” a unei întreprinderi, calculat prin utilizarea unei selecții a ratelor considerate pertinente pentru aprecierea riscului de eșec al acesteia.
Valoarea fiecărei rate primește o pondere varibilă în funcție de modelul utilizat și este apoi adăugată altora, obținându-se un scor calculat, Z, a cărei comparare cu valoarea teoretică dată (valoarea standard) de nivel permite situarea întreprinderii într-o zonă satisfăcătoare sau de risc.
Metodologia de analiză financiară pe bază de scor se bazează pe tratarea simultană a caracteristicilor multiple ale întreprinderilor sănătoase financiar și cele în faliment.
Principiul este de a determina în mod statistic o ponderare a ratelor independente contabil, care asigură o mai bună separare între întreprinderile normale și cele în faliment sau cu fragilitate financiară, într-un eșantion probabilistic regrupând cele trei categorii de întreprinderi.
Selecția ratelor se face utilizând analiza factorială a componentelor principale, apoi se determină progresiv o funcție cu ajutorul analizei diferențelor multiple. Cel mai bun nivel este acela care minimizează erorile de clasament a întreprinderilor.
Funcțiile diferențiale sunt funcții liniare de forma:
Z=a1∙x1 + a2∙x2 + … + an∙xn (15)
unde: a1, a2,… an sunt coeficienții de diferențiere;
x2, x2,… xn sunt variabilele independente (caracteristicile întreprinderii).
Funcțiile diferențiale transformă valorile variabilelor individuale într-un scor discriminatoriu, Z, care poate fi utilizat în clasificarea întreprinderilor într-o grupă din cele trei.
B. Modelul CONAN și HOLDER este utilizat în alegerea și urmărirea clienților.
Atragerea de noi clienți precum și păstrarea celor actuali necesită un proces continuu de informarea, analiză și evaluare a situației economico-financiare și a poziției concurențiale a acestora.
Cea mai mare parte (circa 70%) a informațiilor privind clienții se obține prin intermediul băncilor, ale căror servicii de specialitate pot oferi clasificări de ordin general, nu și date precise sau cifre pentru a nu afecta secretul profesional. Aceste clase de întreprinderi se referă, de exemplu, la:
clienți cu scadențe dificile;
clienți cu plăți neregulate;
clienți cu proteste pentru neplata cambiilor;
clienți în incapacitate de plată.
O altă sursă de informații pertinente privind clienții, o constituie registrele întocmite de organisme specializate și care privesc anumite caracteristici ale întreprinderilor: registrul comercial; registrul de protestări la plata cambiilor; registrul de amanetare a fondurilor comerciale; registrul ipotecar si cadastral; registrul întârzierilor la plata impozitului de stat, a CAS-ului etc.
Pe baza acestor informații se calculează o gamă de indicatori semnificativi pentru analiza situației clientului: solvabilitatea, fidelitatea, mărimea întreprinderii, calitatea echipei de conducere, forma juridică, etc. Mai mult decât această analiză, teoria și practica financiară occidentală au elaborat metode de estimare a probabilității ajungerii unui client în stare de faliment.
Se ia în calcul un set de indicatori de eficiență dintre cei mai semnificativi și se cercetează o funcție matematică prin care să se surprindă cel mai bine corelația acestor indicatori cu starea de faliment a întreprinderii.
Metoda scorurilor este un mijloc important de prevedere și precauție în selecția clienților. Reprezentând o analiză din exteriorul întreprinderii, această metodă ar trebui să fie însoțită și de alte informații calitative mai discrete cum ar fi scăderea competitivității, a producției, investiții nerentabile etc.
Urmărirea și controlul clienților, deși determină o activitate laborioasă, sunt indispensabile unei gestiuni sănătoase a clienților. Acestea pot fi instrumente cu tehnică de calcul adecvată pentru evidențierea excepțiilor de la o conduită a clienților acceptabilă pentru gestiunea întreprinderii. Ca și în cazul gestiunii stocurilor, se poate utiliza:
C.Metoda ABC de urmărire a clienților după care aceștia se clasifică în:
grupa A, clienți foarte importanți, reprezentând circa 60% din soldul total al clienților și circa 10% din numărul lor;
grupa B, clienți importanți (30%;30%);
gupa C, clienți de mică importanță (10%;60%).
În conformitate cu această repartiție, se impune o nuanțare a politicilor de gestiune a clienților: spre exemplu o supraveghere strânsă a celor din grupa B și o supraveghere mai rară, prin sondaj, a celor din grupa C. Pentru controlul clienților din grupele A și B se pot stabili plafoane ale soldului creanțelor a căror depășire să declanșeze imediat acțiuni ferme de restabilire a situației de echilibru.
O altă posibilitate de control o constituie calculul duratei medii de încasare a unui client. Aceasta se determină după relația ratei cinetice a clienților:
„X”=Soldul mediu al clientului „X” x 360 ⁄ Cifra de afaceri realizată cu clientul „X”
Rezultatul obținut se compară cu durata generală de încasare a clienților, iar depășirea peste anumite limite rezonabile trebuie să declanșeze aceleași acțiuni de corectare a abaterilor.
3.2. EFECTUL DE PÂRGHIE (LEVIER) ȘI CREȘTEREA RISCULUI FINANCIAR
Efectul levierului financiar exprimă influențele pe care îndatorarea o are asupra rentabilității capitalurilor proprii ale întreprinderii. Dacă rentabilitatea economică a unei investiții este superioară costului datoriei (creditului) efectul de levier majorează rentabilitatea financiară.
Rentabilitatea capitalului propriu este în funcție de structura financiară a întreprinderii și de diferența între rentabilitatea economică a investiției și costul datoriei.
Efectul de levier se poate exprima astfel: (r x A – i x E);
Rata de rentabilitate financiară a capitalurilor proprii, c, este egală cu:
c= (16) , unde:
P = capitaluri proprii;
E = capitaluri de împrumut;
A = activul total;
L = rata îndatorării ( E/P );
i = rata dobânzii la împrumut;
r = rata rentabilității activului (a investiției)
Examinarea acestei formule permite două remarci:
a.) Îndatorarea „aduce” o creștere suplimentară a rentabilității capitalurilor proprii, dacă și numai dacă rentabilitatea economică a investiției este superioară costului datoriei (dobânzii). Sunt posibile trei cazuri:
r > 1 , efectul de levier acționează în favoarea întreprinderii. Rentabilitatea este o funcție crescătoare a ratei de levier, întreprinderea putând să-și majoreze rentabilitatea sa crescând rata de îndatorare.
r = 1 , recursul la îndatorare nu modifică rentabilitatea capitalului, aceasta fiind egală cu cea a investiției.
r < 1 , efectul de levier acționează defavorabil, rentabilitatea investițiilor fiind inferioară costului datoriei, rentabilitatea capitalului propriu diminuându-se când întreprinderea își majorează rata îndatorare.
Îndatorarea are deci un efect de amplificare favorabilă sau defavorabilă asupra rentabilității capitalurilor proprii.
b.) Riscul crește cu nivelul îndatorării. Orice întreprindere suportă un risc al activității economice. Întreprinderea îndatorată suportă un risc suplimentar, riscul financiar legat de plata dobânzii.
O scădere a activității amplifică pierderile unei societăți îndatorate, cheltuielile financiare fiind inelastice. Acesta este un efect pervers al levierului. Efectul de levier se comportă deci ca un coeficient multiplicator sau reductor.
În cazul unei întreprinderi profitabile, costul îndatorării trebuie calculat după impozitare, deoarece cheltuielile financiare deductibile din baza impozitată vor antrena o economie de impozit, corespunzătoare ratei de impozit asupra întreprinderii. Din contră, o întreprindere cu pierderi nu-și poate deduce cheltuielile financiare, ea suportând complet costul îndatorării.
Efectul de levier rezultă din dezechilibrul structurii financiare. Existența sa poate sublinia o gamă largă de decizii luate. Într-adevăr, ridicându-și semnificativ coeficientul de îndatorare, întreprinderea optează pentru a nu-și reinvesti rezultatele (profitul) în întreprindere. Această strategie alocă resursele către utilizări considerate ca cele mai profitabile la termen.
Alegerea poate fi motivată de:
superioritatea randamentului așteptat al investiției în utilizări externe;
plasarea costului datoriei sub acela al costurilor proprii;
diminuarea rezultatului net, datorită de exemplu, distribuirii deghizate prin salariile vărsate managerilor sau redevențelor plătite astfel societății care a închiriat activele sale acestei societăți;
beneficiile distribuite, scutite de impozit, societății mama de un grup care finanțează, prin avansuri sau donații de capital, nevoile de investiții ale celorlalte filiale.
Efectul de levier poate apărea și în cazul societățiilor dinamice, în creștere, rentabile, dar cu o trezorerie negativă. Insuficiența fondurilor proprii ar justifica creșterea fondurilor proprii prin atragerea de noi parteneri pentru a consolida structura financiară. Însă, managerii au interes să aleagă împrumutul acordat de băncile cele mai curtenitoare, deoarece dobânda este mai mică. Ei vor împinge astfel la o dată ulterioară eventualitatea accesului organismelor financiare la majorarea capitalului, ceea ce le va permite, prin ameliorarea valorii viitoare a întreprinderii, să impună la momentul potrivit o primă de emisiune mai ridicată.
Efectul de levier financiar este limitat, în cazul societățiilor cărora, îndatorarea le provoacă o atitudine de respingere sau împrumutului, sau încă a societăților care-și mobilizează totalitatea fondurilor proprii pentru programe de investiții.
Ca un corolar, efectul de levier măsoară capacitatea întreprinderii de a investi capital împrumutat la o rată superioară ratei dobânzii.
3.3. RISCUL ECONOMIC ȘI INFLUENȚELE LUI ASUPRA PROFITULUI
Riscul este variabila exogenă antonimă a rentabilității pentru orice activitate economică. Aceste efecte rezultate din activitatea întreprinderii fiind contradictorii se pune problema stăpânirii unui anumit nivel de risc pentru a crește rentabilitatea pe care aceasta o permite.
Riscul se traduce prin variabilitatea profitului față de media rentabilității din ultimele exercitii. În cele din urmă, riscul nu este altceva decât incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp și la cel mai mic cost, la variația condițiilor de mediu (economic și social). Acest risc poate fi analizat din doua unghiuri de abordare:
a.) Al întreprinderii, ca o organizație economico-socială animată de intenția creșterii averii (al proprietății acțiunii) și remunerării corespunzătoare a factorilor de producție.
b.) Al investitorilor financiari din afară, interesați de realizarea celui mai bun plasament în condițiile unei piețe financiare cu mai multe sectoare de rentabilități și grade de risc diferite.
Vom aborda mai întai riscul economic din perspectiva analiștilor aparținând întreprinderii, respectiv variabilitatea profitului ca urmare a variației nivelului de activitate și ca urmare a poziției activității întreprinderii față de punctul mort.
Variabilitatea profitului la o variație a nivelului de activitate a întreprinderii este numită, în literatura franceză, efect de levier de exploatare. Ca indicator de măsurare a activității este reținută cifra de afaceri (CA), caracterizată printr-un anumit volum al cheltuielilor variabile (V), al cheltuielilor fixe (F) și al portofoliului (P) și printr-un anumit prag de rentabilitate (PR).
În aceste condiții profitul se determină după relația:
P=CA-V-F, (17) în care dacă notăm cu „a” coeficientul cheltuielilor variabile în totalul cifrei de afaceri (deci: V=CA∙a) obținem:
P=CA(1-a)-F , (18) de unde se poate deduce dispersia și abaterea medie pătratică a profitului, ca măsură a riscului economic în raport cu variația componentelor cifrei de afaceri:
σ²(P)=σ²(CA) ∙ (1-a) (19)
σ(P)=σ(CA) ∙ (1-a) (20)
Se deduce ca riscul economic este cu atât mai mare cu cât variabilitatea cifrei de afaceri este mai mare și cât marja asupra cheltuielilor variabile (1-a) este mai mare. Un risc economic este mai mare pentru întreprinderea care are un volum mai ridicat al cheltuielilor fixe. O întreprindere este mult mai riscantă, mai puțin flexibilă la variația pieței, ca urmare a ponderii mari a cheltuielilor fixe. Din acest motiv, firma respectivă trebuie să ofere acționarilor o rată de rentabilitate financiară mai ridicată: rentabilitatea economică plus o primă de risc.
Efectul de levier de exploatare (e) se poate calcula ca raport al variației profitului față de variația cifrei de afaceri, deci ca profit marginal. Această relație poate evidenția influența asupra profitului și a poziției întreprinderii față de pragul de rentabilitate:
e==
= (21)
Știm însă că relația reprezintă pragul de rentabilitate (PR) și atunci efectul de levier de exploatare (e) se poate determina astfel:
(22)
ceea ce dovedește dependența riscului economic de variația cifrei de afaceri și de poziția ei față de pragul de rentabilitate; cu cât cifra de afaceri este mai îndepărtă de pragul de rentabilitate, cu atât întreprinderea este mai puțin riscantă (în apropierea pragului de rentabilitate, întreprinderea este mult mai riscantă). În concluzie, riscul economic este direct proporțional cu mărimea cheltuielilor fixe și cu îndepartarea cifrei de afaceri de pragul de rentabilitate.
CAPITOLUL 4
RISCUL FINANCIAR ȘI GESTIUNEA LUI LA NIVELUL FIRMEI
În general, riscul în afaceri înseamnă sacrificiul unui avantaj imediat sau absența unui consum imediat în schimbul unor avantaje viitoare. Mai nuanțat, în literatura economică riscul este definit ca un element de incertitudine care poate afecta activitatea unui agent sau derularea unei operațiuni economice.
Managementul financiar al firmei abordează riscul in contextul alegerii variantei optime a investiției, politicii de îndatorare și a gestiunii ratei dobânzii.
4.1. CRITERIUL RISCULUI ÎN ALEGEREA VARIANTEI OPTIME A INVESTIȚIEI
Orice plasament de capital pe termen lung sau pe termen scurt, în scopul obținerii de profit, reprezintă o investire. Indiferent că fondul se plaseaza în active imobilizate sau active circulante, investirea reprezinta o imobilizare de capital făcută în prezent, în speranța unei rentabilitați viitoare și care urmează să se realizeze pe mai multe exerciții financiare.
Decizia de investire este parte integrantă a politicii generale a întreprinderii. Ea marcheaza nu numai o imobilizare de capital, dar si o anumită activitate utilă plasată într-un anumit segment al pieței, asigurarea unei anumite cantități de resurse materiale, financiare și umane, inițierea și intreținerea unor relații cu întreprinderi din ramuri de activitate diferite, a căror cifră de afaceri este influiențată pozitiv.
Avand in vedere costul de regula ridicat al investițiilor, o problema de prim ordin care se ridică este găsirea și alegerea resurselor necesare pentru finanțare, precum si evaluarea rentabilității acestora, comparând costurile de finanțare previzibile.
O prima etapă în activitatea de investire o constituie selecția proiectelor astfel încât ele să răspundă obiectivelor generale ale întreprinderii, să se încadreze în posibilitățile maxime de finanțare, de recrutare a forței de muncă in vederea exploatării obiectivului.
Proiectele rămase în competiție după preselecție urmează a fi studiate sub aspectul comercial, fiscal, financiar, tehnic etc. Studiul fiscal, de pildă, pornește de la faptul că investițiile, cu consecintele lor asupra creșterii valorilor materiale, sunt obiectul impunerii fiscale, sub aspecte diverse: impozit pe profit, taxa pe valoarea adăugată etc. Studiul fiscal ține seama de eventualele măsuri fiscale de încurajare a investițiilor, mai ales în perioade de șomaj sau recensiune; se poate proceda la o inventariere a acestor reglementări fiscale de care poate beneficia un investitor: subvenții, exonerări parțiale, amortizări accelerate etc. Stimulentele fiscale au, de regulă, durate limitate, astfel încât investitorul trebuie să fie atent pentru a beneficia din plin sau să aștepte o perioadă favorabilă.
Studiul financiar analizează posibilitățile de folosire a diverselor surse de finanțare, posibilitățile de a obține împrumuturi pe termen lung și mijlociu, posibilitățile de creștere a capitalului, costul capitalului.
În urma studierii documentației pentru investiții și a evaluarii principalelor caracteristici ale proiectelor (capital investit, venituri scontate din exploatarea proiectului, durata de viată economică, valoarea reziduală etc.) este posibilă utilizarea diverselor criterii financiare pentru compararea și ierarhizarea proiectelor studiate, în vederea adoptării deciziei de investire. Pot fi utilizate trei criterii financiare de selectare a proiectelor de investiții: rentabilitatea, lichiditatea și riscul.
Orice investire comportă un risc. Cu cât riscul este mai mare, cu atât crește pretenția asupra remunerației (rentabilității) capitalului investit. Riscul poate fi economic, adica de faliment și deci de nerecuperare a capitalului, risc de schimb valutar, risc de inflație, risc de dobândă, adică neobținerea remunerației etc.
Riscul ce decurge din imobilizarea capitalului într-un proiect productiv sau prestator de servicii este, în general, greu cuantificabil ca urmare a diverselor elemente neprevazute ce pot apărea. Se poate aplica calculul probabilităților, dar pentru aceasta sunt necesare multe informații din domenii diferite, ceea ce greu se poate realiza. Având în vedere dificultățile estimării pentru proiectele care comportă risc, in practica financiară se admite majorarea ratei rentabilității ( R) cu o anumită cotă de risc (r ) astfel încât: ( R + r )> remunerația capitalului.
Pe lângă criteriile prezentate, pentru alegerea investiției pot fi luați în considerare și alți factori ca: investiția specifică și valoarea totală a investiției.
Indicatorul investiția specifică pentru ramura comerț, de pildă, se exprimă ca un raport între valoarea totală a investiției și capacitatea de desfacere sau de depozitare (după caz). În eventualitatea construcției unui magazin comercial, indicatorul investiția specifică se poate prezenta în câteva variante: valoarea investiției la un metru pătrat suprafața comercială utilă sau desfășurată; valoarea desfacerii la un leu investiție; valoarea investiției la 1000 lei desfaceri etc.
Indicatorul valoarea totală a investiției, inclusiv investițiile conexe cum sunt constituirea sau amenajarea căilor de acces, racorduri la rețeaua de alimentare cu apă, gaze, energie, etc. este înscris în studiul tehnico-economic și se mai numește deviz general. Indicatorul în cauză este hotărâtor pentru adoptarea unei variante sau a alteia a investiției, întru-cât angajează capitalul beneficiarului de investiții, respectiv posibilitățile financiare ale acestuia. În limitele sumelor de care dispune, beneficiarul va alege soluția de realizare cea mai eficientă.
Incidența fiscală poate constitui un alt criteriu de alegere a variantei optime a investiției. Greutatea impozitului pe profit datorat statului sau taxei pe valoarea adăugată poate constitui pentru investitor un element de referință în opțiunea sa pentru o variantă sau alta a investiției.
4.2. POLITICA DE ÎNDATORARE ȘI RISCUL FINANCIAR
Prezența creditului pe termen scurt în ansamblul relațiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mai mare în completarea fondurilor agenților economici. În condițiile în care unitățile economice lucrează rentabil este avantajos să apeleze la credite pe termen scurt pentru creșterea activității decât să aștepte până când prin capitalizarea profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare. Creditele pe termen scurt se acordă de bănci pentru o perioadă până la 12 luni pentru agenții economici înscrisi în registrul comerțului care prezintă garanții ferme, au cont la bancă și lucrează rentabil.
Este avantajos să se lucreze cu credite și dacă rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii. Este necesar însă să se aibă în vedere și riscul financiar respectiv, eventualitatea ca pe parcurs rata dobânzii să devanseze rata rentabilității, fenomen dominat de factorii externi întreprinderii sau chiar de factorii interni când, spre exemplu, costul creditului și rata rentabilității au fost previzionate necorespunzător. Riscul pe care îl suportă întreprinderea poate fi: economic, financiar și global.
Riscul financiar este cel asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanțare. Riscul global nu este altceva decât suma riscului economic si financiar.
De regulă, comportamentele creditorului și ale investitorului diferă. Creditorul se va interesa în deosebi de trecut și de lichiditate și mai puțin de natura si importanța fondului de rulment. Compozitia activului circulant și a angajamentelor pe termen scurt va avea deci o importanță mai mare decât informațiile cu privire la valorile imobilizate si angajamentele pe termen lung. El se interesează, deasemenea, de rezultate, deoarece capacitatea actuală de a crea profit influențează adesea operațiunile și profiturile viitoare. Din punct de vedere al investitorului, trebuie evidențiat că potențialul de creare de profit este pe ultimul loc. Contul de profit și pierderi si fiabilitatea previziunilor sunt pentru el la fel de importante ca bilanțul.
A. Riscul operațiunilor financiare pe termen scurt.
Sunt relevante trei categorii de riscuri:
riscul de lichiditate (de lichidare);
riscul de înghețare (blocaj);
riscul de rentabilitate;
a.) Riscul de lichidare este riscul ruinei clientului și deci, al pierderii împrumuturilor de către bancă. Depozitele din bilanț pot deveni sursa unor litigii multiple, ducând la folosirea garanțiilor, facilităților reale, și atâta timp cât procedura judiciară de redresare va fi folosită, la o înghețare a creditelor, și prin aceasta la reducerii mărimii depozitelor.
Riscul de lichidare se apreciază cu referire la mărimea depozitelor fondurilor proprii, care pe plan financiar, prezintă trei avantaje:
sunt definitiv achiziționate de firmă, nefiind rambursabile;
remunerarea lor poate fi suspendată în caz de dificultate;
mărimea lor este mai flexibilă decât în cazul datoriilor.
Capitalul social fiind intangibil, în cazul unei pierderi importante o decizie a adunării generale a acționarilor poate să-l reducă și în anumite condiții chiar să-l mărească. O pierdere poate fi imputată, în anumite limite, rezervelor, sau ar putea fi distribuită, în condiții bine stabilite. Altfel spus, riscul este mai repede acceptat de către acționari decât de creditori. Se impune ca o regulă elementară de prudență să se asigure o finanțare proprie în toate operațiunile care comportă un asemenea risc. Îndatorarea nu este indicată, deoarce trebuie plătită la scadențe fixe.
Creditorul bancar va verifica dacă fondurile proprii și garanțiile asigură o marjă suficientă pentru a compensa eventualele diferențe între valoarea netă calculabilă a activelor și valoarea de piață a acestora, în caz de lichidare. În mod analog, va compensa mărimea capitalurilor proprii nete cu cea a creditelor acordate fără garanție.
b.) Riscul înghețare (blocare).
Dacă întreprinderea este incapabilă să ramburseze creanțele la scadența prevazută, fondurile sunt mobilizate de bancă. Diagnosticul financiar va ține în acest caz seama de fonduri proprii, de fondul de rulment, de credibilitatea financiară a managerilor, de ratele structurilor financiare. De asemenea trebuie prevăzute resursele și nevoile de finanțare viitoare pornind de la datele actuale și evoluția previzibilă.
c.) Riscul de rentabilitate se manifestă în cazul debitorilor care nu sunt capabili să-și achite dobânzile la credite, decât apelând la credite bancare suplimentare, și este posibil când întreprinderea înregistrează o criză de trezorerie. Pentru a avalua acest risc se verifică dacă:
veniturile cresc mai rapid decât cheltuielile;
îndatorarea rămâne suportabilă, atât ca mărime cât și ca rată;
excedentul de trezorerie al exploatării este superior impozitului, cheltuielilor financiare și rambursării majorității împrumuturilor.
Riscurile precedente pot fi obișnuite în perioadele de dereglări macroeconomice. O întreprindere se poate îndrepta spre faliment, poate solicita o amânare a rambursărilor sau poate fi incapabilă să achite cheltuielile financiare. Creditorii, pentru a nu suporta decât o parte a riscului global, vor impune garanții, precum cauționarea asociaților, sau chiar intervenția în fondurile proprii, preluând participanții la capitalul social al societății. Devine necesar de a solicita întreprinderii drepturi si puteri care se cuvin acționarilor, ca de exemplu angajamentul de a menține fondul de rulment la aceeași mărime, limitarea distribuirii dividendelor, ipotecarea unor bunuri, planificarea investițiilor.
B. Riscurile operțiunilor de finanțare pe termen lung
Fiind dată mărimea și durata unor împrumuturi există posibilitatea evaluării fluxului lichidității previzional.
În situația unei inovații, extensiunii activităților, cumpărării unei întreprinderi, suprimării sau cesiunii unor activități, solicitării de subvenții pentru fondurile proprii, o atenție specială va fi acordată analizei structurii financiare. Va fi examinată poziția financiară actuală a întreprinderii și se va estima posibilitatea sa viitoare care depinde în primul rând de rentabilitate. Deasemenea, se vor studia capacitățile întreprinderii de a se dezvolta pe o perioadă mai mare, astfel încât să facă față riscului conjunctural și neprevăzutului.
a.) Analiza riscului pe termen lung.
Un dezechilibru posibil totdeauna, nu trebuie să devină structural. De aceea este important pentru firmă să se asigure că funcționarea sa și riscul proiectelor derulate nu antrenează o degradare a structurii pasivului și dispariția fondurilor proprii.
Pentru a garanta solvabilitatea finală întreprinderea va trebui să rămână rentabilă.
În cazul unei întreprinderi normale, fluxurile rezultatelor actuale și viitoare trebuie să fie suficiente pentru a nu modifica raporturile între creditori și acționari, într-un grad care riscă să pună în pericol echilibrul structurii financiare, adică raportul îndatorării la fondurile proprii.
În acest sens va trebui să se verifice:
autonomia creșterii: rata de creștere, susținută de politica financiară promovată, trebuie să fie superioară ratei de creștere observate;
existența efectului levierului pozitiv: rata rentabilității economice trebuie să depășească costul capitalurilor împrumutate.
Stabilirea conturilor previzionale este deasemenea necesară pentru a studia efectul programelor noi și tendințelor actuale observate asupra echilibrului financiar al contului de profit și pierderi și al bilanțului.
Unele cazuri caracteristice pot fi evidențiate:
investiția este supradimensionată în raport cu nevoile și dimensiunea întreprinderii. În acest caz, întreprinderea va fi incapabilă să rentabilizeze activele de producție datorită, în primul rând, insuficienței pieței, deoarece ea va suporta costuri de funcționare și cheltuieli financiare suplimentare pe termen scurt, cu atât mai mult cu cât marjele comerciale vor rămâne un timp moderate. Ulterior, ea se va confrunta cu dificultăți de a înlocui aceste active. Această situație va conduce sistematic la o criză de trezorerie, generând mereu o deteriorare a structurii financiare, deoarece întreprinderea trebuie să mobilizeze mai multe fonduri proprii decât au fost prevăzute, sau să se îndatoreze excesiv.
rata de creștere sau rentabilitatea prevăzută sunt prea mici pentru a justifica mărimea investiției.
rata de creștere prevăzută și nevoile de capitaluri corespunzătoare sunt incompatibile cu condițiile economice și financiare ale întreprinderii.
cererea de finanțare externă, limitată de o atitudine prudențială sau de capacitatea de îndatorare a firmei, este însoțită de o mobilizare excesivă a fondurilor proprii. Previziunile anticipează, într-o manieră foarte optimistă, curgerea fluxurilor de profit și o perioadă scurtă pentru depășirea pragului de rentabilitate.
În situațiile cele mai obișnuite, examinarea posibilităților de reducere a mărimii investiției și a cheltuielilor de exploatare, asociate unui efort de promovare a produselor, ar putea conduce la ameliorarea marjei comerciale. În acest sens, o parte mai importantă a finanțării din capitaluri proprii s-ar putea impune. În schimb, rezultatele care apar satisfăcătoare și continue precum și previziuni coerente cu performanțele realizate în trecut, ar putea constitui punctul cheie pentru acceptarea unui eventual sprijin financiar.
Rentabilitatea adecvată generează solvabilitate. Solvabilitatea finală (la sfârsitul perioadei de rambursare a unui credit) depinde de capacitatea de rambursare și de fluxurile de lichidități pe care întreprinderea le va genera. Pentru acest tip de analiză se pot utiliza poziția fondurilor și soldul de exploatare, sau în locul acestora capacitatea de autofinanțare diminuată cu investițiile imobilizate sau investițiile în fond de rulment.
Luarea în considerare a sectorului și, dacă este posibil, a pieței și formelor de concurență poate contribui la aprecierea capitalurilor disponibile. Conturile de profit și pierderi și bilanțurile previzionale sunt de asemenea, în mod obișnuit, folosite pentru aprecierea impactului proiectelor de investiții asupra fluxurilor financiare, ratei de rentabilitate, structurii financiare.
b.) Aprecierea riscului conjunctural.
Riscul conjunctural este evenimentul care poate întotdeauna să apară. Pentru a face față neprevăzutului va trebui să existe capacitatea mobilizării de resurse excedentare. Independența financiară, autonomia financiară, prestanța financiară a managerilor joacă un rol mare în aprecierea acestui risc.
Va fi necesară analiza bilanțului și contului de profit și pierderi, evidențiind solvabilitatea în funcție de fondurile proprii și lichiditatea în funcție de fondul de rulment sau excedentul trezoreriei de exploatare.
Aceste analize vor trebui să fie completate prin:
compararea riscurilor creditelor bancare cu cele acceptate de către întreprindere;
compararea mărimii creditelor bancare amortizate cu mărimea nevoii de fond de rulment al exploatării. În general, norma este de 50%;
examinarea mișcării contului bancar, a cotelor de credit și de plată, a datelor privind situația riscurilor.
4.3. GESTIUNEA RISCULUI RATEI DOBÂNZII
Partea principală care marchează costul creditor pe termen scurt o formează dobânda, care reprezintă prețul capitalului de împrumutat, respectiv partea din profit ce se cedează de către întreprinzător băncii pentru folosirea creditului în calitate de capital.
Nivelul dobânzii diferă în funcție de conjunctura economică, de cererea si oferta de capitaluri de împrumutat. Taxa scontului ca dobândă percepută de bănci cu prilejul mobilizării efectelor comerciale reprezintă baza pentru care se eliberează cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt, având rolul hotărâtor pentru nivelul dobânzilor practicate de bănci. La rândul său, taxa scontului (TS) depinde de taxa oficială a scontului (TOS) care nu este altceva decât dobânda percepută de banca centrala cu prilejul operațiunilor de scont. Taxa oficială a scontului poate fi considerată dobânda minimă pentru operațiuni de scont și în acest fel determină nivelul general al dobânzilor la creditele pe termen scurt acordate clienților lor. Majorarea sau diminuarea taxei scontului provoacă creșteri sau reduceri ale ratei dobânzilor practicate pe piață, respectiv scumpirea sau ieftinirea creditelor, ceea ce în ultimă instanță, poate duce la creșterea sau recensiunea economică.
Politica dobânzilor reprezintă un sector important al finanțelor. Sub aspectul stabilității, dobânda poate sa fie fixă, atunci când nivelul ei nu se modifică pentru toată perioada de creditare, și variabilă – se modifică anual sau chiar la intervale mai scurte (3 luni) ca măsură de protecție a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp îndelungată.
În această opinie de idei, pe piața financiară se pot practica dobânzi legale, dobânzi negative, dobânzi preferențiale, dobânzi majorate. Dobânzile legale vizează nivelul maxim al acestora admis de lege – în țarile în care există asemenea reglementări – peste care se consideră dobânda cămătărească; dobânzile negative se produc în cazurile unor bănci sau instituții financiare care percep dobânzi pentru depozitele în cont ale clienților în loc să bonifice dobânzi – ca mijloc de contractare a importului de capital; dobânzile preferențiale au de regulă niveluri mai scăzute, de favoare pentru clienții foarte buni sau în cazul când se urmărește favorizarea unor debitori.
În procesul activității sale, întreprinderea este expusă atât la riscuri economice, cât și la riscuri financiare. Riscul financiar are în vedere riscul ratei dobânzii, riscul ratei schimbului valutar, riscul de nerambursare.
Riscul de dobândă este acela care decurge pentru debitor sau creditor din utilizarea ratei fixe sau variabile a dobânzii și din evoluția ulterioară a ratei dobânzii, după încheierea contractului, până la scadență.
Gestiunea riscului ratei dobânzii (risk management) este tot mai practicată în prezent pe plan financiar, mai ales de către marile unități economice și financiare și constă, în principal, din următoarele operațiuni: evaluarea amploarei riscului existent pentru întreprinderi și probabilității producerii lor; aplicarea unor măsuri optime de oprire sau de reducere a riscului, în final adoptarea unei politici de asigurare pentru cazurile când măsurile de prevenire nu sunt îndestulătoare. Întreprinderea poate alege și modula acoperirea riscului asigurând, spre exemplu, riscul maxim și acceptând probabilitatea producerii unor riscuri mai mici sau poate decide asigurarea sistematică a unor riscuri (cum ar fi riscul de neplată, de schimb valutar, etc.).
Riscul ratei dobânzii este prezent atât pentru bănci cât și pentru întreprinderi. În cazul întreprinderilor, riscul ratei dobânzii poate avea loc atunci când există excedente de lichidități care trebui plasate, precum și atunci când apar deficite de lichidități care trebuie acoperite cu credite.
Întreprinderile excedentare permanent sau temporar, trebuie să obțină cea mai bună rentabilitate pentru lichiditățile lor. Oricare ar fi calea aleasă (plasamente cu rată fixă sau variabilă), întreprinderea se confruntă riscul ratei dobânzii. Dacă se alege un plasament cu rată fixă, în cazul că se produce o creștere a ratei dobânzii pe piața financiară, va înregistra o diminuare a câștigului posibil, în schimb nu va pierde dacă se produce o scădere a ratei dobânzii pe piața financiară. Dacă întreprinderea alege un plasament cu dobândă variabilă, ea poate profita de o eventuală creștere a ratei dobânzii pe piața financiară, dar suportă o pierdere dacă se înregistrează o scădere a ratei dobânzii pe piață.
Același lucru se întâmplă și pentru întreprinderile deficitare, care contractează credite fie cu dobândă fixă, fie cu rata variabilă a dobânzilor. Dacă se apelează la împrumut cu rată fixă a dobânzii, în cazul creșterii ratei pe piața financiară, firma nu suportă nici o pierdere; dar dacă dobânda pieței scade va resimți o lipsă de câștig posibil. Dacă se apelează la un credit cu dobândă variabilă, în cazul creșterii ratei dobânzii pe piața financiară întreprinderea va realiza costuri mai ridicate, iar în eventualitatea scăderii ratei dobânzii pe piață va realiza economii la costuri, deci va avea avantaj.
Ca mijloc de protecție împotriva riscului ratei dobânzii, întreprinderile utilizează frecvent și de mult timp anumite procedee si tehnici tradiționale:
alegerea deliberată, fie a ratei fixe, fie a ratei variabile a dobânzii, în funcție de tendințele pieței;
alegerea plasamentelor sau creditelor pe termen lung, mediu sau scurt;
alegerea unor contracte de împrumut cu posibilitatea expresă de a putea rambursa la anumite termene în avans față de scadența finală sau creditorul să poată cere rambursarea în avans;
divizarea împrumutului în două tranșe egale și indexate invers, cu un anumit indice de creștere sau scădere a ratei dobânzii (împrumuturi de sensibilități opuse sau “bull and bear”) etc.
Ceea ce caracterizează aceste tehnici tradiționale se materializează în faptul că eficacitatea garanției împotriva riscului depinde de alegerea inițială. Dacă alegerea este pertindentă, debitorul își va vedea cheltuielile diminuate în cazul scăderii ratei dobânzii. Întreprinderile care plasează disponibilități își păstrează șansele inițiale în cazul scăderii ratei dobânzii și beneficiază în cazul creșterii acesteia. Dacă alegerea inițială este greșită, apar inevitabil greutăți financiare.
În noile tehnici de gestionare a riscului ratei dobânzii, apare posibilitatea de a disocia creditul de plasament. Ele permit acoperirea riscului de dobândă atât pentru creditor și debitor, cât și pentru plasamente făcute și plasamente primite. Aceste tehnici au o flexibilitate mai mare, independentă față de angajamentul inițial (contract) permițând o mai bună gestionare a riscului de dobândă. Principalele tehnici noi de protecție împotriva riscului ratei dobânzii sunt: swap, contractul la termen si opțiunile.
a.) Swap pentru rata dobânzii.
Tehnica swap cunoaște în prezent un succes însemnat în viața financiară, datorită facilităților pe care le oferă gestiunii de trezorerie. Această tehnică permite unei întreprinderi care anticipează, spre exemplu, o reducere a ratei dobânzii pe piața financiară, să schimbe o datorie cu dobândă fixă într-una cu dobândă variabilă.
Noțiunea de swap se traduce prin schimb. Swap este o tranzacție prin care o întreprindere schimbă un contract de credit cu anumite caracteristici, cu un contract având alte caracteristici. Swap pentru rata dobânzii este tot un contract între două părți, care schimbă caracteristicile împrumutului sau a plasamentelor lor.
Swap poate oferi condiții bune pentru apărarea pe termen lung contra riscului ce decurge din oscilația ratei dobânzii pe piața financiară, poate îmbunătăți condițiile unui împrumut sau ale unui plasament pe baza unei anticipări corecte a evoluției viitoare a ratei dobânzii pe piața financiară.
b.) Contractul la termen pentru rata dobânzii.
În perioade de fluctuații bruște și însemnate ale dobânzilor, există șansa de câștig, dar și riscul de pierdere. Contractele la termen răspund unor nevoi reale ale operațiunilor în perioadele de instabilitate a dobânzilor, în sensul de a proteja împotriva variaților neașteptate și negative; prin intermediul lor pot fi schimbate creanțele la termen în scopul reducerii incertitudinii în perioade de instabilitate, contracarării efectelor fluctuaților imprevizibile în vederea menținerii plasamentelor și afacerilor viitoare. Contractul la termen definește în prezent condițiile unei livrări viitoare; spre exemplu, poate stabili în prezent prețul la care se va livra o marfă, un titlu de credit, peste un anumit timp, în vederea eliminării incertitudinii și așteptării.
Întreprinzătorul care cumpără un titlu la termen, în condițiile prestabilite, elimină incertitudinea cu privire la cursul viitor al titlului respectiv, numai că prețul convenit în prezent poate să-i fie defavorabil în momentul când primește livrarea. Caracteristic contractelor la termen este faptul că incertitudinea sau riscul se transferă de la cei ce nu vor să și le asume, către cei ce vor și au mijloace de a și le asuma în mod oneros.
În aceste condiții, dacă o întreprindere care deține obligațiuni (active financiare) apreciază o creștere viitoare a ratei dobânzii ceea ce i-ar putea provoca o pierdere (prin scăderea pulsului obigațiunilor), ea poate vinde la termen, cu prețul existen în prezent, adică își asigură prețul de astăzi pentru o livrare (vânzare) ce va avea loc peste câteva luni, contra unui comision.
c.) Opțiuni pentru rata dobânzii.
Opțiunea este un drept (nu și o obligație) de a cumpăra sau de a vinde un volum stabilit de active, la o dată determinată sau în orice moment până la acea dată, la un preț stabilit în avans (preț de exercițiu) cotra unei prime plătibile imediat. Opțiunile au avantajul, comparativ cu swap sau contractul la termen, de a câștiga în eventualitatea unei evoluții favorabile a ratei dobânzii și de a nu pierde în cazul unei evoluții nefavorabile. De aceea, opțiunile oferă cea mai mare suplețe în gestionarea riscului dobânzii; ele permit întreprinderii de a nu suporta consecințele unei erori de anticipație a evoluției ratei dobânzii, având dreptul de a nu exercita opțiunea în aceste cazuri.
Cumpărarea unei opțiuni pentru rata dobânzii permite unei întreprinderi să-și asigure, pentru o perioadă de timp, fie costul maxim acceptabil al unui credit viitor, fie remunerația minimă acceptabilă a unui plasament viitor. La termenul convenit pentru luarea creditului sau efectuarea plasamentului, întreprinderea are posibilitatea de a exercita opțiunea (dacă evoluția ratei dobânzii este favorabilă) sau de a abandona opțiunea.
Pentru ca întreprinderea să-și exercite dreptul de opțiune la un plasament (cumpărări de titluri), rata dobânzii de exercițiu (la care se încheie contractul) trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii de referință (rata care va fi la termenul cumpărării); la împrumut, dimpotrivă, pentru a exercita opțiunea, rata dobânzii de exercițiu trebuie să fie mai mică decât rata dobânzii de referință.
Dacă rata de exercițiu este cea din momentul contractării opțiunii și este cunoscută cert de părți și specificată în contract, rata dobânzii de referință se va cunoaște în viitor, la termenul convenit în contract. În general, rata dobânzii de referință se stabiliște în funcție de costurile înregistrate la bănci pentru procurarea capitalului (IBOR) la care se adaugă beneficiul (profitul) băncii. Diverse piețe financiare pot avea costuri diferite. Astfel, pentru piața financiară a Londrei costurile se calculează LIBOR, pentru cea de la Paris PIBOR, pentru cea de la Berlin BIBOR etc.
4.4. RISCUL ÎN OPERAȚIUNI DE EUROCREDITE
Creditele la bănci străine acordate guvernelor, întreprinderilor publice sau private și băncilor din țara beneficiară au ca obiect, în mod obișnuit, finanțarea schimburilor internaționale și sunt, de regulă, pe termen scurt (3 – 12 – 18 luni). De la un timp însă, băncile străine propun și acordă credite pe termen mijlociu (eurocredite) din depozitele de devize pe care le dețin.
O operațiune care comportă risc este oarecum hazardată, prezentând probabilitatea de pierdere și câștig. Deși în accepțiunea curentă, riscul capătă o interpretare sinonimă cu probabilitatea de pierdere, trebuie avut în vedere că nici o operațiune nu s-ar întreprinde dacă n-ar exista și perspectiva de câștig.
Noțiunea de credit este totdeauna legată de cea de risc. Același lucru este valabil și pentru eurocredite, care comportă un risc, deși oarecum specific. Riscul este diferit pentru debitor față de creditor, deși rămâne important pentru ambele părți.
Riscul pentru debitor se materializează în proprietatea de a obține un beneficiu (profit) mai mare, egal sau mai mic decât cel anticipat și să aibă dificultăți temporare sau cu caracter de durată pe linia capacității de plată, și deci li a rambursării eurocreditelor. Riscul pentru debitor poate fi:
risc de exploatare, legat de realizarea cifrei de afaceri sau a cheltuielilor de exploatare previzionate;
risc de schimb valutar, provenit din cursul de conversie a diverselor modele folosite în operațiuni de plați (monede debursate, monede efectiv folosite în operațiuni de plăți, monede efectiv folosite pentru achiziții, monede rezultate din cânzări);
riscul ratei dobânzii care poate îngreuna serviciul datoriei;
riscul generat de diverse reglementări naționale privind fiscalitatea, cheltuielile sociale, schimbarea regimului de amortizare, taxe diverse etc.
Riscul pentru creditor (bancher). În operațiunile de eurocredite, bancherii sunt singurii în fața unei lumi periculoase și instabile. Ei nu beneficiază de organisme care să-i asigure contra falimentului debitorilor lor, nici de organisme care să-i asigure de refinanțare în cazul absenței sau insuficienței depunătorilor. În naceste condiții este indispensabil ca operațiunile de eurocredite să cuprindă clauze care să-I asigure pe cancheri (creditori) contra eventualelor riscuri.
Riscul bancar provine atât din partea debitorilor, cât si din partea europieței. Riscul provenind de la debitori poate fi cauzat de insolvabilitatea acestora, de încetarea plaților temporar sau permanent, parțial sau total. Apărarea creditorului împotriva acestui risc pornește de la selectarea riguroasă a obiectivelor eurocreditelor, selectarea debitorilor după antecedentele și situația existentă, repartiția eurocreditelor pe diverse bănci din sindicatul bancar (dispersia riscului), obținerea prin contract a unor garanții reale sau personale etc. Riscul provenit de la europiață se caracterizează prin existența sau insuficiența probabilă a unor devize pe piață în măsură să poată fi mobilizate de către bancă pentru a satisface cerințele debitorilor, precum și riscul ratei dobânzii și a cursului de schimb valutar.
În cazul operațiunilor de eurocredite mai poate aărea și așa-numitul risc al țării (risqe-pays, country risk), care rezidă în probabilitatea unui debitor de a nu-și onora obligațiile asumate fașă de creditor din alte cauze decât situația sa financiară. Riscul țării este generat de caze economice, respectiv incapacitatea unor tări de a rambursa sau de a face transferuri valutare în alte țări, și cauze politice când intervine voința conducerii unor țări de a onora sau nu anumite obligații. Riscul țării este un risc exclusiv pentru creditor întrucât interesele acestuia sunt situate într-un stat străin ce poate emana condiții politico-economice imprevizibile, care să facă imposibilă achitarea obligațiilor de către debitori rezidenți în acele țări. Riscul țării apare inițial din depărtarea geografică, situație care face delicată verificarea informațiilor despre debitor. Uneori, singurele informații de care dispune creditorul sunt furnizate de debitorul însuși. Riscul țării este mai accentuat in țările în curs de dezvoltare sau în țările unde îndatorarea internațională crește excesiv.
CAPITOLUL 5
VALOAREA RISCULUI DE FALIMENT LA S.C. CONSUMAX S.R.L.
5.1. DATE GENERALE DESPRE S.C. CONSUMAX S.R.L.
A. Denumire: S.C. Consumax S.R.L.
B. Sediul: Reșița, Str.Damaschin Bojinca 4 , CARAȘ-SEVERIN
C. Număr de înmatriculare la Registrul Comerțului: J11/428/2003
D. Director: Coman Paul
E. Formă juridică:
societate cu răspundere limitată
persoană juridică română
F. Durata de funcționare: nelimitată
G. Domeniu CAEN: 7487 – alte activități de servicii prestate în principal întreprinderilor
H. Activitate principală: ambalaje din plastic, carton și hârtie, polietilenă HDPE, LDPE, polipropilenă PP plase, sacoșe, pungi, saci, folie.
I. Capital social: 1.000 RON
5.2. RISCUL DE FALIMENT AL S.C. CONSUMAX S.R.L.
Riscul de faliment sau insolvabilitatea îi este opozabilă starea de solvabilitate care reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față tuturor obligațiilor de plată angajate anterior și ajunse la scadență. Atunci când obilgațiile ajunse la scadență nu mai pot fi achitate din fondurile întreprinderii și nici nu mai pot fi mobilizate alte surse financiare externe se spune că întreprinderea a intrat în încetare de plată și se declanșează procedura de faliment.
Cele mai uzitate modele pentru aprecierea riscului de faliment sunt cele care utilizează funcții scor, aceste funcții având la bază tehnici statistice. Elaborarea unei astfel de funcții scor presupune observarea statistică a două grupuri de întreprinderi, un grup de întreprinderi cu probleme financiare și un grup fără probleme, observațiile se realizează postfactum și se urmăresc perioadele mari de timp între 5 și 10 ani. Pe baza observațiilor se calculează o serie de rate pentru ambele grupuri de întreprinderi care să lege cea mai bună combinație liniară a ratelor astfel încât să se separe întreprinderile cu probleme de cele fără probleme.
Două dintre funcțiile scor utilizate frecvent sunt:
Modelul Altman
Modelul Canon-Holder
Determinarea riscului de faliment la S.C. MARIMAR TRADE S.R.L. o prezentăm prin Modelul Altman – având ca bază de calcul bilanțurile firmei din 2004, 2005, 2006.
Modelul Altman
Metoda cel mai des folosită se bazează pe modelul Z dezvoltat în SUA în 1968 de profesorul Altman. Acest model a folosit informații, în urma studierii unui larg eșantion de companii, atât din rândul celor care au dat faliment, cât și a celor care au supraviețuit, toate fiind din domeniul manufacturier. El afirmă că analiza bazată pe mai multe variabile cu ajutorul a 5 indicatori permite prevederea a 75% din falimente cu 2 ani înainte de producerea acestora.
Modelul "Z" al lui Altman se prezintă astfel:
Z = 3,3 x T1 + 1,0 x T2 + 0,6 x T3 + 1,4 x T4 + 1,2 x T5 (23)
în care: variabilele T1,T2,T3,T4,T5 sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu care sunt amplificați indicatorii sunt de natura statistică și exprimă ponderea sau importanța variabilei în evaluarea riscului de faliment.
T1 = Pe / AT
T2 = CA / AT
T3 = Cpr / Dt
T4 = Profit reinvestit / AT
T5 = Ac / AT
unde:
T1 – semnifică rata de rentabilitate economica sau de eficiență a utilizării activelor; raportul este dorit sa fie cat mai mare.
T2 – măsoară randamentul activelor, indicator de eficiență economică a utilizării acestora și exprima rotația activului total în cifra de afaceri. Cu cât activitatea este mai eficientă, cu atât vânzările vor fi mai mari, iar activele se vor reînnoi mai repede în cifra de afaceri.
T3 – exprimă gradul de îndatorare a companiei prin împrumuturile pe termen lung. În practica evaluării companiilor din țara noastră, la numărătorul raportului se utilizează capitalul social; rezultatul raportului se recomandă să fie cât mai mare.
T4 – măsoară capacitatea de finanțare internă a companiei; este recomandat ca valoarea raportului sa fie cât mai mare.
T5 – indica o măsura a flexibilității companiei. Cu cât rezultatul acestui raport, daca este mai mare, cu atât capitalul circulant este mai bine folosit.
Este de reținut faptul ca nivelurile indicatorilor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează valori absolute mai mari.
Tabelul nr. 5.1.
Modelul Altman
Conform Modelului Altman (tabelul nr. 5.1., anexele 1,2,3) o valoare mai mică a lui Z = 11, 10 > 3 pentru anul 2004 și Z = 3,2 > 3 pentru anul 2005 indică, că riscul da faliment este aproape inexistent. În anul 2006 Z = 2,82 deci 1,8 < Z < 3 conform modelului riscului de faliment este într-o marjă normală.
5.3. PREVIZIUNILE ECONOMICE LA S.C. CONSUMAX S.R.L.
Pornind de la nivelul ratelor de structură ale activului și pasivului, analiza echilibrului financiar precum și gestiunea capitalurilor, stocurilor, clienților și furnizorilor, analiza rentabilității, lichidității și solvabilității întreprinderii în cei trei ani se va încerca întocmirea unor estimări în ceea ce privește contul de profit și pierdere, cifrei de afaceri și întocmirea unui bilanț pe următorii ani.
Pentru a se putea estima o cifră de afaceri se va urmării volumul vânzărilor precum se vor analizsa și contractele încheiate de întreprindere cu clienții tradiționali respectiv și durata acestor contracte, modul de livrare a produselor și cantitatea ce urmează a fi livrată ținând cont că societatea lucrează numai pe bază de comenzi.
Pentru a se face estimarea situațiilor financiare ne-am propus să utilizăm metoda procent din cânzări care pornește de la două ipoteze generale variabile:
majoritatea posturilor bilanțiere variază o dată cu cânzările;
valorile activelor sunt considerate optime în raport cu cifra de afaceri.
Pentru aceasta se procedează astfel:
a) În prima etapă se raportează elementele din bilanț la cifra de afaceri
A(P)t+1 = CA t+1 X A(P)t /Cat
A(P)t – valoarea elementului de activ sau de pasiv la momentul t
A(P)t+1 – nivelul estimat al elementului de activ sau de pasiv pentru perioada t+1
CAt – cifra de afaceri realizată în perioada t
CA t+1 – cifra de afaceri estimată pentru perioada t+1
b) Se trece apoi la previziunea pe elemente
– s-au exprimat elementele bilanțului financiar în procent din cifra de afaceri și s-a determinat vsloarea medie pentru fiecare element, atât în mărimi procentuale cât și în mărimi absolute conform tabelului nr. 5.2.
Tabelul nr. 5.2.
Bilanțul exprimat în procente din cifra de afaceri
s-a exprimat contul de profit și pierderi într-o formă sintetică și s-a calculat valoarea medie pe ultimii trei ani pentru fiecare categorie de venit și cheltuială.
Tabelul 5.3.
Contul de profit și pierdere – format simplificat
elementele contului de profit și pierdere au fost expimate ca procente din cifra de afaceri
Tabelul 5.4.
Contul de profit și pierdere exprimat în procente din cifra de afaceri
au fost estimate elementele bilanțului, contului de profit și pierderi și situația fluxurilor de trezorrerie pentru următorii trei ani pornind s’de la următoarele ipoteze:
Pentru bilanț:
-ACTIVELE ESTIMATE
Imobilizările corporale au o terndință de creștere, se achiziționează licențe.
Creșterea lor medie este de 0,8%.
Imobilizările corporale după ce au înregistrat o creștere rămân aproximativ constante.
STOCURILE ESTIMATE
Stocurile cresc deoarece s-au încheiat noi contracte, urmată de o continuă aprovizionare cu materiale pentru a face față cererii. Ele cresc în medie cu 0,8%.
CREANȚELE ESTIMATE
Creanțele scad ca apoi să crească cu o medie de 22%.
DISPONIBILITĂȚILE BĂNEȘTI ESTIMATE
Disponibilitățile din conturi scad deoarece se utilizează fondurile pentru aprovizionare. Tendința este de sădere cu 9%.
DATORII FAȚĂ DE FURNIZORI
Datoria față de furnizori creste cu aproximativ 18%.
ALTE DATORII
Sunt planificate noi investiții în întreprindere pentru achiziționarea de utilaje mai noi pentru a face față noilor comenzi.
CAPITALURILE PROPRII
Capitalurile proprii vor crește deoarece se va reinvesti profitul, creșterea medie fiind de aproximativ 50% pe an.
Tabelul 5.5.
Bilanțul previzionat prin metoda procent din vânzări
Pentru contul de profit și pierderi:
cifra de afaceri creste intr-un ritm mediu de 1,86%;
producția stocată și imobilizată crește intr-un ritm mediu de 6% din cifra de afaceri;
alte venituri din exploatare sunt nesemnificative;
cheltuieli cu materialele și serviciile, se observă o tendință de creștere urmată de o scădere, ele crescând în medie cu 44%;
cheltuieli cu impozite și taxe cresc intr-un ritm de 15%;
cheltuieli cu personalul, societatea fiind în plină ascensiune pentru a realiza producția propusă este necesar să facă noi angajări aceasta determinând creșterea acestor cheltuieli cu 7%;
cheltuieli cu amortizarea, în următorii ani se preconizează achiziționarea de noi imobilizări ceea ce o să determine creșterea acestor cheltuieli cu aproximativ 19%;
venituri din dobânzi, politica adoptată de societate în următorii ani este de utilizare a tuturor resurselor cu eficiență astfel se vor utiliza disponibilul din bănci fie pentru modernizare sau aprovizionare cu materiale acestea determinând o scădere a veniturilor din dobânzi cu 0,2%;
alte venituri financiare, aceste venituri vor crește cu aproximativ 0,2% din cifra de afaceri;
cheltuieli cu dobânzile, se va utiliza linia de creditare astfel că aceste cheltuieli vor crește cu 27%.
Tabelul 5.6.
Contul de rezultate previzionat
Pe baza situațiilor financiare previzionate s-au determinat principalele rate utilizate în analiza financiară previzionată, ale căror valori sunt prezentate în tabelul următor.
Tabelul 5.7.
Analiza situațiilor financiare previzionate
În anul 2007 întreprinderea va continua să reinvestească profitul achiziționând imobilizări corporale necesare pentru modernizarea liniilor de producție, va achiziționa de asemenea și licențe pentru a produce anumite tipuri de imprimate în felul acesta putând face față aconcurenței tot mai acerbe.
Conform datelor previzionate anul 2007 ar putea fi un an bun dacă de va avea în vedere modul cum se plasează disponibilitățile. Încercarea de a reducere a termenelor de încasare a creanțelor clienți și obținerea unor termene mai mari pentru plata furnizorilor.
Se va avea în vedere respectarea condițiilor de calitate prin calificarea personalului și utilizarea cu maximă eficiență a resurselor de care dispune societatea.
CONCLUZII FINALE
După cum se știe, sarcina de bază a managementului unei organizații indiferent de modalitatea subscrierii și aportării capitalului aceea de a pune în valoare prin proceduri operaționale specifice: performanța umană și factorul de producție determinant devine realizabilă numai dacă, indiferent de risc și incertitudine, îmbracă o dimensiune concretă și pozitivă în raportul: management – profit – valoare firmă.
Din această perspectivă simpla analiză a sistemului de organizare globală ne arată, fără echivoc, că lumea se constituie din mai multe națiuni diferite, populate de oameni diferiți, fiecare cu propria limbă, religie, cultură, obiceiuri și istorie – dar – ca element de identitate propriu, toate națiunile au cel puțin un lucru comun: riscul și incertitudinea în realizarea unui manageriat performant.
La începutul noului mileniu riscul și incertitudinea ampretează acțiunile organizațiilor, progreselor și speranțele unei deveniri consistente fiind influiențate în special de fenomenul globalizării, al internaționalizării circuitelor naționale și nu în ultimul rând de trendul ascendent privind transmiterea fluxurilor informaționale.
Tendința persistentă de normalizare și armonizare cu standardele Uniunii Europene, impune cu necesitate dezvoltarea unor strategii efective, componentă extrem de importantă a oricărei organizații (unități patrimoniale) moderne și se referă la:
determinare scopului și obiectivelor pe termen lung și adoptarea unor cursuri de acțiune și alocarea resurselor necesare pentru realizarea acestor scopuri.
Înțelegerea și abordarea adecvată a relației dintre risc și incertitudine are o semnificație aparte pentru România în contextul dobândirii atributului de economie de piață, evident funcțională, exact pe stabilimentul marelui proces marelui proces al globalizării economice. Transformarea economiei – privatizarea, cresterea concurenței – va determina în mod clar, cert și indubitabil ca subiecții economici ( persoane fizice sau juridice) să îmvețe să opereze într-un mediu cu grad ridicat de incertitudine dar mai ales:
să utilizeze metodele, procesele, instrumentele și instituțiile menite să reducă sau chiar să elimine riscurile.
Conjunctura actuală demonstrează, fără echivoc, că în sistemul lucrativ al economiei naționale există o tendintă de estompare a distincției dintre risc și incertitudine, procedurile operaționale adoptate punând accent pe modelarea:
comportamentului contribuabililor votanți, producători și consumatori în egală măsură;
comportamentului pieței, considerându-se în mod just că:
incertitudinea este o caracteristică dată a vieții economice;
riscul presupune cuantificare în vederea măsurării pentru ca astfel să poată fi utilizate instrumente de diminuare a efectelor lui.
Evident – decidenții structurați pe cele două niveluri de referință, numind aici guvernanța politică decidentă la nivelul macroeconomic și managementul decident microeconomic, la nivelul unităților patrimoniale, au responsabilități distincte în ceea ce privește adoptarea unor reguli clare care să asigure o reflectare explicită a riscului deciziilor.
Mai mult ca oricând, relația dintre incertitudine, organizații și încredere este esențială, în mod relevant distingând:
organizațiile se dezvoltă pentru a reduce incertitudinea, dar reduc sau elimină efectiv incertitudinea numai în măsura în care sunt investite cu încredere.
absența încrederii în organizație provoacă o nonfuncționalitate, iar incertitudinea, chiar în forme reziduale, rămâne o problemă nerezolvată între parteneri, asociați, acționari, angajați și angajatori.
Din perspectiva acestei abordări, discuția dintre risc și incertitudine este circumscrisă presupunerii că subiecții economici, contribuabilii votanți acționează întotdeauna ținând cont de existența unor stări de fapt probabile care pot defini realizarea obiectului de activitate cel puțin în varianta unei determinări normativ-metodologice.
Anexa 1.
Bilanțul financiar 2004
Anexa 2.
Bilanțul financiar 2005
Anexa 3.
Bilanțul financiar 2006
BIBLIOGRAFIE
1. Chorreaux G. – Gestion financiere, 3-eme édition, Litec, Paris, 1991, p. 323-324
2. Conso P. – La gestion financiere de l’entreprise, Editura Dumond, Paris, 1985, p. 268
3. Constantinescu Dumitru – Managementul Întreprinderii, Editura Sitech, Craiova, 2005
4. Duță Alexandrina, Cișmaș Laura, Sîrghi Nicoleta – Microeconomie. Teorie și aplicații, Editura Mirton, Timișoara, 2003
5. Hiller B. – The Economic of Asymetric Information, Ed. MacMillan, Press itd.,
London, 1997
6. Knight F. H. – Risk, Uncertainty and Profit, University of Chicago Press, 1921
7. Manolescu Gh. – Management Financiar, Editura Economică, București, 1995
8. Maynard H. B. – Conducerea Activității Economice, Volumul III, Editura Tehnică, București, 1972
9. Mărăcine Virginia – Decizii Manageriale, Îmbunătățirea Performanțelor Decizionale ale Firmei, Editura Economică, București, 2004
10. Negoescu Gh. – Risc și Incertitudine în Economia de Piață, Editura Alter Ego Cristian, Galați, 1995
11. Octave-Jokul – Naguena – Microeconomie de l’incertain, Ed. Dumond, Paris, 1998
12. Silași Grigore, Sîrghi Nicoleta – Macroeconomie aprofundată, Editura Mirton,
Timișoara, 2003
13. Simon H. A. – The New Science of Management Decision, Harper & Row Publisher, 1960
14. Sîrghi Nicoleta – Jocuri în macroeconomie, Editura Mirton, Timișoara, 2004
15. Stancu Ion – Gestiune Financiară, Editura Economică, București, 1994, p. 318
16. Stere Popescu – Riscul Economic și Financiar- Bancar, Buletin Economic Legislativ, mr. 5/mai 1997, Editura Tribuna Economică, București, 1997
17. Szathmary-Miclea Camelia – Evaluarea și Gestionarea Riscului în Întreprinderile Mici și Mijlocii, Editura Universității de Vest, Tinișoara, 2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Risc Si Incertitudine In Comportamentul Economic (ID: 133964)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.