Capacitatea de Folosinta a Persoanei Juridice

CAPITOLUL I

PERSOANA JURIDICĂ PRIVITĂ CA SUBIECT DE DREPT CIVIL

Secțiunea 1

Noțiunea persoanei juridice

În lipsa unei definiții legale a persoanei juridice, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiții pentru acest subiect de drept.

În doctrina noastră actuală, este dominantă concepția potrivit căreia, pentru dreptul civil, "persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații civile".

În ce ne privește, vom desemna prin noțiunea de persoană juridică entitatea (ansamblul de elemente umane și materiale) care, îndeplinind condițiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi și obligații.

Sediul principal al materiei îl constituie, deocamdată, Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (art. 2 și art. 25-53).

Pentru anumite categorii de persoane juridice există însă o serie de acte normative (speciale în raport de dreptul comun în materia persoanelor juridice), dintre care, exemplificativ, menționăm: Legea nr. 15/1990 privind "reorganizarea" unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale, Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare și bursele de valori, Legea nr. 27/1996 a partidelor politice, Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a(le) cooperației de credit, Legea nr. 114/1996 a locuinței, Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, Ordonanța nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații etc.

Secțiunea 2

Enumerarea și clasificarea persoanelor juridice

2.1. Enumerarea persoanelor juridice

În rândul persoanelor juridice, includem:

Statul. Potrivit art. 25 alin. l din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile juridice la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații. Astfel, statul: este titularul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public de interes național, cât și titularul dreptului de proprietate privată asupra altor bunuri; încheie diverse acte juridice cu alte persoane juridice sau cu persoane fizice (de exemplu, un bun proprietatea statului este închiriat); răspunde patrimonial pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, constând în condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept (art. 504 și urm. C. proc. pen.); dobândește moștenirile vacante (art. 680 C. civ.), în sensul că patrimoniul succesoral, în tot ori, după caz, în parte, trece în proprietatea statului atunci când nu există moștenitori sau atunci când vocația succesorală concretă a moștenitorilor nu se întinde asupra întregii mase succesorale;

unitățile administrativ-teritoriale (județele, municipiile, sectoarele municipiului București, orașele și comunele);

organele autorității legislative (Camera Deputaților, Senatul; de asemenea, are personalitate juridică și Consiliul Legislativ, care este organul consultativ de specialitate al Parlamentului);

Președinția României și organele autorității executive, anume: Guvernul României; ministerele și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale; autoritățile administrative autonome, nesubordonate Guvernului, precum Banca Națională a României, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informații, Societatea Română de Televiziune etc.; prefecturile și organele locale de specialitate ale administrației de stat, adică serviciile publice descentralizate ale organelor administrației publice centrale; misiunile diplomatice și oficiile consulare;

organele autorității judecătorești (Curtea Supremă de Justiție, curțile de apel, tribunalele și Ministerul Public);

Curtea Constituțională;

autoritățile administrației publice locale (consiliile locale și județene, inclusiv Consiliul General al Municipiului București), primăriile, instituțiile și organele locale de specialitate din subordinea consiliilor locale și județene;

alte persoane juridice de stat, adică agenții economici de stat și instituțiile de stat;

partidele politice;

sindicatele profesionale;

cooperativele și uniunile acestora;

societățile comerciale;

societățile agricole;

asociațiile și fundațiile;

cultele religioase.

2.2. Clasificarea persoanelor juridice

În doctrină, se face o primă clasificare a persoanelor juridice utilizându-se ca și criteriu forma dreptului de proprietate care este sursa formării patrimoniului, deosebindu-se:

persoane juridice de stat;

persoane juridice particulare sau private;

persoane juridice cooperatiste și obștești;

persoane juridice mixte.

Această împărțire a persoanelor juridice prezintă importanță practică în ceea ce privește modul de înființare aplicabil, regimul bunurilor din patrimoniu, reorganizarea și încetarea.

De reținut însă că nu este exact criteriul utilizat pentru această primă clasificare, deoarece, potrivit Constituției, există doar două forme ale dreptului de proprietate, anume: dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată. În plus, dreptul de proprietate privată are același regim juridic, indiferent de titular.

În funcție de regimul juridic aplicabil, distingem:

persoanele juridice de drept public;

persoanele juridice de drept privat.

În raport de natura scopului lor, persoanele juridice pot fi clasificate în:

persoane juridice cu scop patrimonial;

persoane juridice cu scop nepatrimonial (nonprofit sau nelucrativ).

Această clasificare prezintă interes sub aspectul înființării, al regimului juridic al bunurilor din patrimoniu, precum și sub aspect fiscal.

După naționalitatea lor, persoanele juridice se împart în:

persoane juridice române;

persoane juridice străine.

După sediul lor, deosebim:

persoane juridice cu sediul în România;

persoane juridice cu sediul în străinătate.

După corelația dintre ele, persoanele juridice se clasifică în:

persoane juridice principale;

persoane juridice anexă (regimul juridic al persoanei juridice anexă este de regulă, același ca al persoanei juridice principale).

Secțiunea 3

Fundamentul persoanei juridice

Notiunea de persoană juridică implică și evocarea problemei de a se ști ce este, ori ce reprezintă persoana juridică pentru drept, în general, pentru dreptul civil, în special. În alți termeni, care este suportul persoanei juridice?

În rezolvarea acestei probleme, în decursul timpului, în doctrină s-au formulat mai multe teorii.

Întrucât problema prezintă mai mult interes teoretic, iar nu practic, ne mulțumim, aici, să evocăm teoriile formulate pentru explicarea fundamentului (numit și fundament juridic) al persoanei juridice.

Teoriile (cu anumite nuanțe) sunt următoarele:

teoria ficțiunii

teoria realității (având ca versiuni: teoria proprietății colective, teoria patrimoniului de afectațiune, teoria realitații concrete -cu următoarele curente: teoria organică, teoria voinței colective, teoria instituției”, ”teoria instituțională” și ”teoria realității tehnice”).

În doctrina din țara noastră, la fel, s-au susținut mai multe teorii, precum:teoria dublului colectiv(pentru persoanele juridice ”de stat”), teoria realitații juridice sau tehnice, teoria colectivului specific si teoria colectivlui unic.

Soluția pe care o dăm acestei probleme este cuprinsă în chiar definiția persoanei juridice. Într-adevăr, persoana juridică este în esență, un colectiv de oameni, mai mare ori mai mic, după caz. Acest lucru va reieși din prezentarea categoriilor de persoane juridice române. De aseamenea, teza adoptată este confirmată și de Constituție (art.47 „2”) și Legea nr.69/1991(art.1 ,alin.2).

Secțiunea 4

Elementele constitutive ale persoanei juridice

4.1. Precizări introductive

Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele cerințe, cumulativ:

să aibă o organizare de sine stătătoare, deci o organizare proprie;

să aibă un patrimoniu propriu;

să aibă un scop propriu.

Elementele constitutive ale persoanei juridice prezintă următoarele caractere: sunt legale, în sensul că ele sunt instituite prin lege și numai un act normativ poate institui sau poate circumstanția un asemenea element constitutiv; sunt generale, adică sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, deci, orice entitate, pentru a dobândi personalitate juridică, trebuie să întrunească cele trei elemente constitutive; sunt cumulative, deci entitatea trebuie să întrunească toate cele trei elemente pentru existența calității de persoană juridică, lipsa oricăruia dintre acestea având drept consecință inexistența personalității juridice; sunt exclusive, adică cele trei elemente menționate sunt nu numai necesare, ci și suficiente pentru ca entitatea să dobândească, în condițiile prevăzute de lege, personalitate juridică.

În actele normative aplicabile anumitor categorii de persoane juridice, există dispoziții care circumstanțiază un element constitutiv ori altul.

Astfel: la societatea comercială cu răspundere limitată, numărul asociaților nu poate fi mai mare de 50, iar capitalul social nu poate fi mai mic de 2.000.000 lei; la societatea pe acțiuni capitalul social nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei, iar numărul acționarilor nu poate fi mai mic de 5; pentru societățile agricole, numărul de asociați nu poate fi mai mic de 10; pentru formarea unui sindicat este necesar un număr de cel puțin 15 salariați; la cererea de înregistrare a unui partid politic, trebuie să se anexeze, printre altele, statutul și programul partidului, precum și actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susținere a cel puțin 10.000 membri fondatori, domiciliați în cel puțin 15 județe, dar nu mai puțin de 300 în fiecare dintre aceste județe; asociația fără scop patrimonial se constituie din cel puțin 3 persoane, iar activul patrimoniului inițial trebuie să aibă o valoare de cel puțin dublul salariului minim brut pe economie; activul patrimoniului inițial al unei fundații trebuie să aibă o valoare de cel puțin 100 de ori salariul minim brut pe economie sau, pentru fundațiile al căror scop exclusiv este efectuarea operațiilor de colectare de fonduri care să fie puse la dispoziția altor asociații sau fundații, de cel puțin 20 de ori salariul minim brut pe economie etc.

4.2. Organizarea proprie

Prin organizare proprie sau de sine stătătoare se înțelege acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în alcătuirea ca un tot unitar sau structurarea, compartimentarea entității pe activități ce urmează a se desfășura, precum și precizarea persoanei ori persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terții.

Pe lângă împrejurarea că organizarea proprie permite entității să se înfățișeze, în raporturile cu alte subiecte de drept, ca un ansamblu unitar, acest element constitutiv prezintă importanță și pentru cunoașterea modului de valorificare practică a capacității de exercițiu a persoanei juridice.

4.3. Patrimoniul propriu

Patrimoniul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în totalitatea drepturilor patrimoniale și a obligațiilor patrimoniale ce au ca titular pe chiar persoana juridică.

Patrimoniul persoanei juridice este distinct de patrimoniile altor persoane, fizice sau juridice, inclusiv de patrimoniile persoanelor ce alcătuiesc persoana juridică în cauză.

Ca orice patrimoniu, și patrimoniul persoanei juridice este format din două laturi: latura activă (toate drepturile patrimoniale ale persoanei juridice); latura pasivă (toate obligațiile evaluabile pecuniar ale persoanei juridice, indiferent de natura contractuală sau extracontractuală a acestora).

Patrimoniul propriu permite persoanei juridice să participe la circuitul civil, îndeosebi în raporturile juridice patrimoniale, în nume propriu, și, totodată, să aibă o răspundere patrimonială proprie.

De cele mai multe ori, patrimoniul este elementul care diferențiază o entitate ce are calitatea de persoană juridică de entitatea care nu are personalitate juridică; în practică, există entități care au organizare proprie și scop propriu, dar, în lipsa unui patrimoniu propriu, nu au calitatea de persoană juridică (este cazul, spre exemplu, al sucursalelor, nu însă și al filialelor, acestea din urmă având personalitate juridică, deoarece întrunesc toate cele trei elemente constitutive).

4.4. Scopul propriu

Scopul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice prin care se desemnează obiectul de activitate al acesteia. El exprimă chiar rațiunea existenței unei persoane juridice.

Scopul persoanei juridice trebuie să fie determinat și în acord cu interesul obștesc, general.

Scopul propriu stabilește, așa cum vom vedea, limitele capacității de folosință a persoanei juridice, capacitate ce este guvernată de principiul specialității. De asemenea, scopul propriu dă sens celorlalte două elemente constitutive ale persoanei juridice, deci atât organizarea proprie, cât și patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiectului de activitate al persoanei juridice.

4.5.Importanța juridică a elementelor constitutive

4.5.1. Importanța organizării de sine stătătoare

În esența, importanța „organizării proprii” constă in aceea că permite subiectului colectiv de drept civil să se înfățișeze, în raporturile cu alte subiecte de drept, ca un tot unitar, iar nu ca ceva amorf.

Totodată, acest element constitutiv este important pentru cunoașterea modului de valorificare, practică, a capacității de exercițiu a persoanei juridice.

4.5.2. Importanța patrimoniului propriu

Deși nu se poate face un „clasament” al elementelor constitutive, totuși,trebuie precizat că patrimoniul prorpiu are o importanță deosebită, care se exprimă, în esență, în următoarele aspecte:

deși dacă un colectiv are „organizare proprie” și „scop propriu” , el nu va avea calitatea de persoană juridică dacă nu are patrimoniu propriu, distinct; prin urmare, acest element constitutiv diferențiază -decisiv- un colectiv care este persoană juridică față de un colectiv care nu are această calitate juridică; spre exemplu, în cadrul unei regii autonome, colectivul acesteia este persoană juridică pentru că are, pe lângă organizare si scop –proprii- și patrimoniu propriu, pe când „colectivul” unei uzine ori fabrici sau al unui serviciu ori al unei sucursale (vezi art. 4, alin. 2 din Legea nr. 15/1990) nu are calitate de persoană juridică, deși are o anumită organizare și un obiect de activitate, tocmai pentru că nu are patrimoniu propriu, distinct;

patrimoniul propriu permite permite persoanei jurdice să aibă o răspundere patrimonială proprie; o asemenea răspundere este de neconceput în lipsa unui patrimoniu propriu;

de asemenea, patrimoniul propriu permite persoanei juridice să participe la circuitul civil în nume propriu – proprio nomine – îndeosebi în raporturile civile patrimoniale;

în fine, numai patrimoniul propriu poate explica soluția conținută in art.37 din Decretul nr.31/1954: în cazul persoanelor juridice dispuse in sistem, nici persoana juridică supraordonată nu răspunde pentru obligațiile civile ale persoanei juridice subordonate, după cum nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru obligațiile civile ale persoanei juridice supraordonate; e cazul, spre exemplu, al statului ori al persoanelor juridice de stat care sunt organele de stat (ale puterii legislative, executive și judecătorești ori instituțiile de stat celelalte) ori cazul persoanelor juridice cooperatiste; în asemenea cazuri funcționează principiul pe care-l numim al reciprocității nerăspunderii patrimoniale civile.

4.5.3. Importanța scopului propriu

Aspectele în care se exprima importanța scopului propriu sunt, în esență, urmatoarele:

scopul persoanei juridice exprimă însuși rațiunea de a fi a fiecărei persoanei juridice;

scopul propriu determină limitele capacității de folosință a persoanei juridice, în conformitate cu principiul specialității acestei capacități (art. 34 din Decretul nr. 31/1954);

scopul propriu dă sens celorlalte două elemente constitutive în înțelesul că organizarea proprie și patrimoniul propriu sunt afectate realizării obiectului de activitate al subiectului colectiv de drept civil.

Secțiunea 5

Identificarea persoanei juridice

Prin identificarea persoanei juridice se înțelege individualizarea acesteia în raporturile juridice la care participă ca subiect de drept distinct.

Ca instituție juridică, identificarea persoanei juridice trebuie calificată ca fiind o instituție complexă, deoarece normele juridice care o alcătuiesc aparțin mai multor ramuri de drept (drept civil, drept comercial, drept constituțional, drept administrativ etc.).

Din punctul de vedere al dreptului civil, mijloacele prin care se realizează identificarea persoanei juridice, deci atributele de identificare a persoanei juridice sunt drepturi subiective nepatrimoniale, cu toate consecințele care decurg din această calificare (spre exemplu, sub aspectul ocrotirii pe cale civilă – art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954).

De reținut că această calificare nu epuizează natura juridică a tuturor atributelor de identificare a persoanei juridice, în sensul că, anumite atribute de identificare pot fi calificate și din perspectiva altei ramuri de drept, după cum, chiar și din perspectiva dreptului civil, unele atribute de identificare pot fi și altceva decât drepturi nepatrimoniale.

Atributele de identificare a persoanei juridice sunt următoarele:

denumirea, prin care se înțelege acel atribut de identificare a persoanei juridice ce constă în cuvântul sau grupul de cuvinte stabilit, cu această semnificație, în condițiile legii (atributul de identificare a persoanei juridice care corespunde numelui pentru persoana fizică);

sediul, prin care se desemnează atributul de identificare a persoanei juridice prin indicarea unui anumit loc, stabilit cu această semnificație, în condițiile legii (atributul de identificare a persoanei juridice care corespunde domiciliului pentru persoana fizică);

naționalitatea, adică apartenența la un anumit stat (atributul de identificare a persoanei juridice echivalent cetățeniei pentru persoana fizică);

contul bancar;

codul fiscal;

numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau, după caz, numărul de înmatriculare în registrul bancar ori numărul de înscriere în registrul persoanelor juridice;

capitalul social;

firma (denumirea sub care persoanele juridice care au calitatea de comerciant își exercită comerțul și semnează, cu precizarea că firma este un atribut de identificare a oricărui comerciant, deci și a comerciantului persoană fizică);

emblema (semnul sau denumirea care deosebește o anumită persoană juridică de altele ce desfășoară același fel de activitate);

marca (semnul susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane de produsele sau serviciile ce aparțin altor persoane);

telefon, fax, telex.

În doctrină, atributele de identificare a persoanei juridice sunt clasificate în atribute de identificare generale și atribute de identificare specifice anumitor persoane juridice.

Atributele de identificare generale sunt denumirea, sediul, naționalitatea, contul bancar.

Atributele de indentifîcare specifice anumitor persoane juridice sunt: numărul de înmatriculare în registrul comerțului, numărul de înmatriculare în registrul bancar, numărul de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal, telefon, telex, fax, capitalul social, firma, emblema, marca.

Secțiunea 6

Înființarea persoanelor juridice

6.1. Considerații generale

Prin înființarea persoanei juridice se înțelege crearea, în condițiile legii, a acestui subiect de drept, în unele situații, înființarea unei persoane juridice presupune un singur act juridic, căruia legea îi recunoaște acest efect creator, în alte situații, înființarea unei persoane juridice presupune o serie de operațiuni juridice, care, numai luate împreună, conduc la crearea persoanei juridice respective.

De reținut că nu se poate neglija rolul statului în ceea ce privește înființarea persoanelor juridice. Astfel, pe lângă însăși reglementarea modurilor și condițiilor înființării diferitelor categorii de persoane juridice, statul, prin organele sale, competente potrivit legii, fie crează direct anumite persoane juridice, fie recunoaște actul de înființare al celor ce constituie persoana juridică ori împuternicește unele organisme, chiar obștești, să recunoască înființarea unei persoane juridice, fie autorizează înființarea persoanei juridice.

Participarea statului la înființarea persoanelor juridice este menită să asigure, în această materie, respectarea unuia dintre principiile generale ale dreptului civil, anume principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale, obștești.

Dispozițiile generale referitoare la înființarea persoanelor juridice sunt inserate în art.28 din Decretul nr.31/1954 (există însă numeroase norme speciale referitoare la înființarea anumitor categorii de persoane juridice), din care rezultă patru moduri de înființare a persoanelor juridice, anume:

prin actul de dispoziție al organului de stat competent;

prin actul de înființare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent a verifica legalitatea înființării (prin actul de înființare recunoscut);

prin actul de înființare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului competent a aprecia oportunitatea înființării (prin actul de înființare autorizat);

prinfr-un alt mod reglementat de lege.

6.2. Conținutul modurilor de înființare

Înființarea persoanei juridice prin actul de dispoziție al organului de stat competent

Prin actul de dispoziție al organului de stat competent trebuie să se înțeleagă legea, hotărârea Guvernului, hotărârea consiliului județean (Consiliului General al Municipiului București) ori local. Deci, un astfel de act normativ este adoptat pentru înființarea unei persoane juridice.

În concepția care a stat la baza adoptării Decretului nr. 31/1954, acest mod de înființare viza crearea persoanelor juridice de stat. Și în prezent acest mod privește, cu precădere, categoria persoanelor juridice de stat (spre exemplu, Senatul și Camera Deputaților s-au înființat ca persoane juridice în temeiul Legii nr. 68/1992, Guvernul s-a înființat în baza Legii nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României, organele autorității judecătorești s-au înființat în temeiul Legii nr. 92/1992 și al Legii nr. 56/1993 etc.).

De reținut însă că, totuși, este vorba de un mod de înființare cu vocație generală, în sensul că, prin act de dispoziție al organului de stat competent pot fi înființate și persoane juridice care nu sunt de stat, deci persoane juridice obștești sau particulare (spre exemplu, "Fondul Libertatea" a fost creat prin Decretul-lege nr. 124/1990, Asociația generală a crescătorilor de păsări și animale din România a fost înființată prin Hotărârea Guvernului nr. 435/1990 etc.).

Înființarea persoanei juridice prin actul de înființare recunoscut

Acest mod de înființare a persoanei juridice presupune, pe de o parte, atât actul de constituire adoptat de adunarea generală sau, după caz, conferință ori congres, cât și statutul organizației (aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numește, generic, actul de înființare), iar, pe de altă parte, actul prin care organul competent recunoaște actul de înființare, cu precizarea că organul competent verifică doar legalitatea actului de înființare, nu și oportunitatea acestuia.

Pentru înființarea completă a persoanei juridice supuse acestui mod de înființare mai este necesară înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (la organul fiscal) și înmatricularea la registrul comerțului.

Modul de înființare în discuție îl întâlnim în cazul persoanelor juridice cooperatiste și anexelor acestora, mai exact, în cazul organizațiilor cooperației meșteșugărești, precum și în cazul uneia dintre organizațiile cooperației de consum și de credit (este vorba de Casa Cooperativelor de Credit).

Înființarea persoanei juridice prin actul de înființare autorizat

Acest mod de înființare a persoanei juridice presupune, pe de o parte, actul de înființare (actul constitutiv), care este format din actul de constituire (de regulă, contract de societate sau contract de asociere) și din statutul viitoarei persoane juridice, iar, pe de altă parte, autorizarea, care este actul ce provine de la o instanță judecătorească ori, după caz, de la un organ al puterii executive.

În unele cazuri, înființarea completă a persoanei juridice supuse acestui mod de înființare mai presupune o operațiune juridică, anume înmatricularea sau, după caz, înregistrarea ori înscrierea, operațiune care vizează dobândirea deplinei capacități de folosință.

Dintre persoanele juridice supuse înființării prin actul de înființare autorizat, menționăm:

partidele politice, care dobândesc personalitate juridică de la data definitivării hotărârii instanței de admitere a cererii de înregistrare, această cerere fiind de competența, în primă instanță, a Tribunalului București (art. 17 și urm. din Legea nr. 27/1996);

sindicatele, care dobândesc personalitate juridică de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii de înscriere, cerere care se soluționează, în primă instanță, de judecătoria în a cărei circumscripție va fi sediul sindicatului (art. 15 și art. 19 din Legea nr. 54/1991);

societățile comerciale, care devin persoane juridice de la data înmatriculării în registrul comerțului, înmatriculare ce se dispune, prin încheiere, de către judecătorul delegat (art. 39 și art. 40 din Legea nr. 31/1990);

societățile agricole, care dobândesc personalitate juridică de la data înscrierii în registrul anume rezervat acestora, înscriere care se dispune, prin încheiere, de judecătoria în raza căreia își va avea sediul societatea (art. 15 și art. 16 din Legea nr. 36/1991);

asociațiile și fundațiile, care dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în registrul asociațiilor și fundațiilor de la judecătoria în a cărei circumscripție teritorială își au sediul, înscriere care se dispune, prin încheiere, de judecătorul desemnat de către președintele instanței (art. 8 și art. 17 din Ordonanța nr. 26/2000);

organizațiile de scriitori, artiști plastici și compozitori, creatori de film și teatru (art. l din Decretul-lege nr. 27/1990, care trimite la dispozițiile legale în vigoare, deci, în actuala reglementare, la Ordonanța nr. 26/2000);

asociațiile de proprietari, care dobândesc personalitate juridică în momentul înregistrării acordului de asociere, a statutului și a procesului-verbal al adunării constitutive la organul financiar local în raza căruia se află clădirea (art. 5 din Regulamentul-cadru al asociațiilor de proprietari);

cooperativele de consum și de credit-bănci populare (acestea dobândesc personalitate juridică în temeiul hotărârii judecătorești definitive și pot funcționa după înmatricularea în registrul comerțului și obținerea codului fiscal – art. 10 și art. 59 din Legea nr. 109/1996), casele teritoriale ale cooperativelor de credit și federalele teritoriale ale cooperativelor de consum și de credit (acestea sunt supuse înmatriculării la registrul comerțului – art. 69 și art. 86 din Legea nr. 109/1996);

camerele de comerț și industrie din România, care dobândesc personalitate juridică din momentul autorizării ("recunoașterii", în terminologia actului normativ special) înființării lor de către guvern (art. 2 din Decretul-lege nr. 139/1990);

reprezentanțele societăților comerciale și organizațiilor economice străine, pentru care este necesară autorizarea din partea Ministerului Industriei și Comerțului (art. 2 din Decretul-lege nr. 122/1990).

Înființarea persoanei juridice prin alt mod reglementat de lege

Prin alt mod de înființare reglementat de lege au fost create, ca persoane juridice:

statul român, care este declarat direct de lege (art. 25 din Decretul nr. 31/1954) ca având calitatea de persoană juridică;

misiunile diplomatice și oficiile consulare, care, potrivit Legii nr. 37/1991, se înființează prin decret prezidențial, la propunerea guvernului;

asociațiile de locatari, care s-au înființat de drept, prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de fosta Lege nr. 5/1973 și de Statutul asociațiilor de locatari.

CAPITOLUL II

CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI JURIDICE

Secțiunea 1

Definiția capacității civile a persoanei juridice

Nu există o definiție legală a capacității civile a persoanei juridice. Prin capacitatea civilă a acestui subiect de drept vom desemna aptitudinea de a avea drepturi subiective civile și obligații civile (capacitatea civilă de folosință), precum și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere (capacitatea civilă de exercițiu).

Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridică (numită și capacitate de drept sau personalitate juridică) a acesteia, deci, este o capacitate de ramură, adică o capacitate de drept civil.

Secțiunea 2

Corelația capacității civile a persoanei juridice cu capacitatea de drept (juridică) a acesteia

Înțelegerea exactă a conținutului acestui capitol – capacitatea civilă a persoanei juridice – presupune stabilirea legăturii acestei capacități cu noțiunea; de gen, care este aceea de capacitate de "drept" ori "capacitatea juridică".

Subiectul colectiv de drept – persoana juridică – este titularul capacității "de drept" sau "juridice", care înseamnă aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații, în general, adică în diferite ramuri de drept.

Ca și subiectul individual de drept civil – persoana fizică – și subiectul colectiv de drept civil – persoana juridică – este titularul capacității juridice sau de drept, care este unică, adică una singură, pentru fiecare asemenea subiect de drept.

Dar esențial de reținut este că această capacitate "juridică" sau "de drept" există, "trăiește" prin capacitățile "de ramură", adică din diferitele ramuri de drept.

O parte a capacității "juridice" sau "de drept", aparținând subiectului colectiv de drept, este tocmai capacitatea sa civilă. Această capacitate coexistă alături de capacitățile din alte ramuri de drept, precum: drept constituțional, drept administrativ, drept financiar, drept comercial, drept procesual (penal ori civil) etc.

În lipsa unei definiții legale a capacității civile a persoanei juridice, vom spune că prin capacitate civilă a persoanei juridice înțelegem, aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi și obligații civile – capacitatea" de folosință – și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere – capacitate de exercițiu.

Din compararea celor două noțiuni – "capacitatea juridică" și "capacitatea civilă" – aplicate persoanei juridice, se poate ușor trage concluzia că între ele există raporturi de tipul întreg-parte, prima noțiune incluzând-o pe a doua.

Secțiunea 3

Vocația capacității civile a persoanei juridice

Problema vocației (întinderii) capacității civile nu se pune numai în cazul persoanei fizice, ci și în cazul persoanei juridice.

Din însăși corelația stabilită mai sus, între capacitatea juridică și capacitatea civilă, aparținând persoanei juridice, rezultă concluzia că, la fel ca și în cazul persoanei fizice, capacitatea civilă a persoanei juridice este o capacitate "de ramură", adică de drept civil.

Consecința – teoretică și practică – care decurge din această soluție este următoarea: regulile privind capacitatea civilă a persoanei juridice își găsesc aplicație în raporturile juridice civile, iar nu și în raporturile aparținând altor ramuri de drept (unde se aplică regulile stabilite de normele fiecărei ramuri de drept).

Secțiunea 4

Structura capacității civile a persoanei juridice

Și în cazul subiectului colectiv de drept civil – persoana juridică-, capacitatea civilă este alcătuită, ca și în cazul capacității civile.a persoanei fizice, din două elemente:

capacitatea de folosință, adică aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații civile;

capacitatea de exercițiu, adică aptitudinea sa, de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de conducere.

De lege lata, normele dreptului civil nu prevăd, expresis verbis, această structură a capacității civile a persoanei juridice, dar reglementează componentele acesteia.

Studiul capacității civile a persoanei juridice presupune, prin urmare, analiza elementelor sale: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

CAPITOLUL III

NOȚIUNEA DE CAPACITATE DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI JURIDICE

Secțiunea 1

Definiția capacității de folosință a persoanei juridice

Dacă, pentru capacitatea de folosință a persoanei fizice există o definiție legală – cuprinsă în art. 5 alin: 2 -, pentru capacitatea de folosință a persoanei juridice nu există o asemenea definiție.

Cu toate acestea, ținând seama de corelația stabilită, mai sus, între "capacitatea juridică" a persoanei juridice și capacitatea sa civilă, pe de o parte șj de formularea – generală – a art. 5 alin. 2, pe de altă parte, este posibilă o corefctă definire – doctrinară – a capacității de folosință a persoanei juridice.

Pe aceste premise, vom defini capacitatea de folosință a persoanei juridice ca fiind acea parte a capacității civile a subiectului colectiv de drept civil care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații civile.

Secțiunea 2

Terminologie

Sub aspectul terminologic al desemnării "capacității de folosință a persoanei juridice", este de semnalat diferența ce există între doctrină, pe de o parte, și legislație, de cealaltă parte.

Într-adevăr, dacă în doctrină se folosește – cvasiunanim – expresia "capacitate de folosință", în legislație se folosesc alternativ, expresiile: "capacitatea de a avea drepturi și obligații" (ex. art. 33 din Decretul nr. 31/1954) și "personalitate juridică" (ex. Decretul-lege nr. 66/1990, în prezent abrogat, Legea nr. 36/1991 etc.).

De lege ferenda, considerăm că ar fi potrivit ca să se folosească noțiunea "capacitate de folosință" și pentru persqana juridică, expresia "personalitate juridică" trebuind să desemneze calitatea de subiect de drept în general, adică "capacitatea de drept".

Secțiunea 3

Caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei juridice

Capacitatea de folosință a persoanei juridjce se caracterizează prin:

legalitate;

inalienabiliate;

intangibilitate;

generalitate și

specialitate.

Legalitatea capacității de folosință a persoanei juridice înseamnă însușirea acesteia de a fi instituită numai de către lege, de a i se stabili începutul, conținutul și încetarea doar prin norme legale.

În alți termeni, capacitatea de folosință a persoanei juridice – ca și cea a persoanei fizice – este exclusiv de domeniul legii.

Inalienabilitatea este trăsătura capacității de folosință a persoanei juridice de nu putea fi înstrăinată ori cedată și de a nu se putea renunța la ea, nici în tot și nici în parte.

De menționat că inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei juridice nu se opune nici "delegării de atribuții" și nici dării de "împuterniciri de reprezentare", aspecte care țin de valorificarea capacității de exercițiu a persoanei juridice.

Intangibilitatea este caracterul capacității de folosință a persoanei juridice care constă în însușirea acesteia de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile și condițiile stabilite de lege. Acest caracter este o consecință a acelui caracter care este legalitatea ei.

Generalitatea capacității de folosință a persoanei juridice înseamnă caracterul ei abstract, adică însușirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile în general, fără o enumerare limitativă a acestora.

Caracterul juridic distinctiv al capacității de folosință a persoanei juridice îl constituie specialitatea ei și constă în însușirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a avea acele drepturi și obligații civile care se circumscriu principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost înființată.

De reținut că între generalitatea și specialitatea capacității de folosință a persoanei juridice nu există nici o contradicție, ele completându-se reciproc.

CAPITOLUL IV

ÎNCEPUTUL CAPACITĂȚII DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI JURIDICE

Secțiunea 1

Prevederile de principiu ale art. 32 și 33 din Decretul nr. 31/1954

Potrivit art. 32: "Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere".

Art. 33 dispune: "Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitate de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor.

Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit dispozițiilor art. 28, de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori a autorizării înființării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

Cu toate acestea, chiar înainte de dala înregistrării sau de data actului de recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data actului de înființare cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil".

Din art. 32 este de reținut distincția între:

persoanele juridice supuse înregistrării și

persoanele juridice supuse înscrierii.

Art. 32, însă, face trimitere la "legile care le reglementată", adică la actele normative aplicabile diferitelor categorii ori subcategorii de persoane juridice.

Art. 33 împarte persoanele juridice, din punctul de vedere al începutului "capacității de a avea drepturi și obligații" (adică, capacitatea de folosință), în două mari categorii:

persoanele juridice supuse înregistrării, a căror capacitate de folosință (deplină) începe de la dala înregistrării;

celelalte persoane juridice (adică cele nesupuse înregistrării) a căror capacitate de folosință începe, în funcție de modul de înființare care li se aplică, de la:

data actului, de dispoziție care le înființează;

data recunoașterii actului de înființare;

data autorizării înființării;

data împlinirii altei cerințe pe care legea o prevede, după caz.

Din același art. 33 mai trebuie să.se mai rețină distincția între:

începutul capacității de folosință deplină a persoanei juridice (pe care alin. 1-2 ale art. 33 o numesc "capacitatea de a avea drepturi și obligații" (subînțelegându-se civile);

începutul capacității de folosință restrânsă ori limitată a persoanei juridice (pe care alin. 3 al art. 33 o denumește, pur și simplu, "capacitate").

Înțelegerea exactă a prevederilor, de principiu, ale art. 32-33 din Decretul nr. 31/1954 privitoare la începutul capacității de folosință a persoanei juridice face necesară cunoașterea și a dispozițiilor speciale, cuprinse în actele normative aplicabile diferitelor categorii de persoane juridice.

Secțiunea 2

Dispoziții speciale privind începutul capacității de folosință a persoanei juridice

Luând actele normative, care interesează acum, în ordine cronologică, vom reține dispozițiile cuprinse în:

Decretul nr. 387/1977 de aprobare a Statutului privind organizarea și funcționarea asociației locatarilor; potrivit art. l alin. final din Statut: "Asociația locatarilor dobândește personalitate juridică de la data înregistrării laorganele financiare locale" ;

Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a reprezentanțelor societăților comerciale și organizațiilor economice străine care în art. 7, prevede: "în termen de cel mult 15 zile de la data eliberării autorizației, reprezentanța se înregistrează la Camera de Comerț și Industrie a României și la administrația financiară în a cărei rază teritorială își are sediul";

Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerț și industrie din România; potrivit art. 2: "Camerele de comerț și industrie teritoriale se înființează din inițiativa comercianților și dobândesc personalitate juridică pe data recunoașterii înființării de către guvern" ;

Legea nr. 15/1990, care, în art. 18 alin. 2, prevede: "în baza actului de înființare, societatea comercială (cu capital de stat) se înscrie în registrul camerelor de comerț și industrie. Actul de înființare se publică în Monitorul Oficial al României";

Legea privind societățile comerciale nr. 31/1990, republicată; din aceasta reținem art. 41: "Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului. Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunțării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societății comerciale";

Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură care, în art. 16 alin. l (în fine), prevede: "De la data înscrierii societatea agricolă dobândește personalitate juridică";

Legea sindicatelor nr. 54/2003, care în art. 18 dispune: "Organizația sindicală dobândește personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special prevăzut la art. 17 alin. (1) a hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii";

Legea partidelor politice nr. 14/2003 care, în art. 22 prevede: "Partidul politic dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii instanței privind admiterea cererii de înregistrare";

Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările ulterioare, care, în art. 5 alin. 2 al Regulamentului-cadru al asociațiilor de proprietari (anexa nr. 2 la lege), prevede că: "Asociația de proprietari dobândește personalitate juridică în baza încheierii judecătorului delegat la organul financiar local de către președintele judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul";

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, cu modificările ulterioare; potrivit art. 28 alin. 4: „Prin hotărâre judecătorească formele asociative de exploatare în comun, constituite în condițiile și cu respectarea regimului silvic prevăzut de lege, redobândesc calitatea de persoană juridică. Hotărârea judecătorească va fi înscrisă într-un registru special ținut de judecătorie";

Ordonanța Guvernului nr. 26 cu privire la asociații și fundații care prevede la art. 8 alin. l că asociația devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în registrul asociațiilor și fundațiilor" ; de asemenea, conform art. 17 alin. 1, fundația dobândește personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociațiilor și fundațiilor, aflat, la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are sediul"; în sfârșit, art. 36 alin. l dispune că, federația devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în registrul federațiilor aflat la grefa tribunalului" în circumscripția căruia federația urmează să își aibă sediul";

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit statuează că organizațiile cooperatiste de credit – cooperativele de credit și casele centrale, dobândesc personalitate juridică de la dala înmatriculării lor în registrul comerțului, în temeiul încheierii irevocabile a judecătorului delegat, acordată în condițiile art. 28 sau art.98, după caz;

Legea cooperației agricole nr. 566/2004, potrivit căreia „cooperativa agricolă este persoană juridică de la data înregistrărir în registrul comerțului de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială aceasta își are sediul (art. 14 alin. 3); Legea privind organizarea și funcționarea cooperației nr. 1/2005, din care trebuie reținute, în privința societăților cooperative, art. 14 alin.9 – „societatea cooperativă este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului", respectiv art.91 -„asociația/uniunea este persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociațiilor și fiindațiilor" , în ipoteza asociațiilor și uniunilor cooperatiste.

Secțiunea 3

Determinarea începutului capacității de folosință pe categorii de persoane juridice

Dispozițiile legale sus-citate, privitoare la data dobândirii capacității de folosință, ne permit să facem o sistematizare a lor, din care să rezulte soluția aplicabilă fiecărei categorii de persoane juridice.

Înainte de aceasta, însă, se impune o precizare de principiu, cât privește importanța și fundamentul distincției făcute de art. 33 alin. l și 2 din Decretul nr. 31/1954, între persoanele juridice supuse înregistrării și persoane juridice nesupuse înregistrării.

La adoptare Decretului nr. 31/1954 s-a avut în vedere cerința înregistrării persoanelor juridice, cu scop economic sau patrimonial (de stat, cooperatiste, obștești, particulare) din rațiuni fiscale, adică în vederea impozitării.

După decembrie 1989, o dată cu trecerea României la economia de piață, importanța înregistrării a devenit alta, ea fiind necesară, în continuare, pentru unele persoane juridice, dar aria ori domeniul aplicării cerinței înregistrării s-a diminuat simțitor, în favoarea altei formalități ori cerințe, care este înscrierea ori înmatricularea.

Din conținutul art. 33 alin. 1-2 rezultă că începutul capacității de folosință (deplină) a persoanei juridice este marcat de unul din următoarele momente:

data înregistrării, pentru persoanele juridice spuse acesteia;

data actului de dispoziție care înființează persoana juridică (nesupusă înregistrării);

data recunoașterii actului de înființare (la fel, dacă persoana juridică nu este supusă înregistrării);

data autorizării înființării (de asemenea, pentru persoana juridică nesupusă cerinței înregistrării);

data îndeplinirii altei cerințe prevăzute de lege (tot astfel să nu fie cerută, de lege, înregistrarea persoanei juridice.

O problemă specială, care se ridică aici este următoarea: care este începutul capacității de folosință a persoanei juridice în cazul în care aceeași persoană juridică este supusă, de dispoziții cuprinse în legi diferite, atât cerinței înregistrării (de regulă la organul fiscal teritorial) cât și formalității înmatriculării (în registrul comerțului) – data înregistrării ori data înmatriculării?

Considerăm că, în starea actuală a legislației, rezolvarea problemei este următoarea: capacitatea de folosință (deplină) începe de la data înregistrării la organul competent iar nu de la data înmatriculării (evident, problema prezintă interes doar în cazul în care, între cele două operațiuni s-ar situa un interval de timp de o oarecare întindere sau durată, precum și în ipoteza – mai mult teoretică – în care ar interveni numai una din cele două operațiuni).

Această soluție rezultă, pe de o parte, din prevederea expresă a art. 33 alin. l din Decretul nr. 31/1954 și, pe de altă parte, din faptul că pe când înregistrarea interesează dreptul civil și cel fiscal, înmatricularea interesează, în primul rând, dreptul comercial și numai apoi dreptul civil și dreptul fiscal.

O a doua problemă, specială, pe care o semnalăm, aici, este aceea a neconcordanței terminologice, între dispoziții cuprinde în legi diferite, dar care privesc aceeași formalitate ori operațiune juridică. Avem în vedere faptul că, pe când art. 18 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 se referă la înscrierea societății comerciale (cu capital de stat), Legea privind registrul comerțului nr. 26/1990 folosește constant terenul de înmatriculare pentru toate societățile comerciale și nu numai.

Considerăm că, de bun trebuie luat termenul folosit de legea ulterioară (adică acela de înmatriculare).

Semnalăm, în sfârșit, că recenta Lege nr. 359/2004 privind simplificarea formal Staților la înregistarea în registrul comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice (ca și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților, în prezent abrogată) precizează că, în înțelesul acestui act normativ, sintagma „înregistrarea în registrul comerțului" semnifică înmatricularea persoanelor fizice, asociațiilor familiale si persoanelor juridice prevăzute la ort. 2 (societățile comerciale, societățile și companiile naționale, grupurile de interes economic, regiile autonome și organizațiile cooperatiste), înscrierea de mențiuni, precum și înregistrarea altor operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul comerțului". Se are în vedere, așadar, înțelesul larg al termenului de "înregistrare".

După aceste precizări, vom înfățișa sistematizarea anunțată a persoanelor juridice, în funcție de data la care începe capacitatea de folosință (deplină) a lor. Astfel:

Capacitatea de folosință începe de la data înregistrării la organul de stat competent, pentru următoarele persoane juridice:

asociațiile de locatari (art. l alin. final din Statutul aprobat prin Decretul nr. 387/1977);

reprezentanțele societăților comerciale și organizațiilor economice străine care funcționează în România (art. 7 din Decretul-lege nr. 122/1990);

asociațiile de proprietari (art. 5 alin. l din Regulamentul-cadru adoptat prin Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările ulterioare).

Capacitatea de folosință începe de la data înscrierii în registrul special destinat, ținut de instanța judecătorească, pentru următoarele persoane juridice:

asociațiile și fundațiile fără scop patrimonial (art. 8 alin. l, art 17 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 26/2000);

asociațiile, federațiile, uniunile județene și naționale ale organizațiilor cooperatiste (art. 60 alin. l din Legea nr. 566/2004; art. 91 alin.3 din Legea nr. 1/2005);

patronatele (art. l din Legea nr. 356/2001 coroborat cu prevederile art. 8 alin. l sau art. 36 alin. l din O.G. nr. 26/2000, după caz);

sindicatele (art. 18 din Legea nr. 54/2003);

societățile agricole (art. 16 alin. l din Legea nr. 36/1991);

formele asociative de tip composesoral, obști de moșneni, obști de răzeși, păduri grănicerești etc. (art. 28 alin. 4 din Legea nr. 1/2000).

Capacitatea de folosință începe de la data înmatriculării în registrul comerțului, pentru următoarele persoane juridice:

regiile autonome;

societățile comerciale (atât cele supuse Legii nr. 15/1990, cât și cele supuse Legii nr. 31/1990, deoarece Legea nr. 26/1990 nu face distincție și, în consecință: ubi lex nondistinguit, nec nos distinguere debemus);

societățile cooperative (inclusiv cooperativele agricole), cooperativele de credit și centralele acestora (art. 14 alin.3 din Legea nr. 566/2004; art. 14 alin.9 din Legea nr. 1/2005; art. 28 și 98 din O.U.G. nr. 97/2000).

De la data actului de dispoziție care le înființează începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice de stat, care sunt: organele de stat (ale puterii: legislative, executive, judecătorești), instituțiile de stat, unitățile administrativ-teritoriale, autoritățile administrației publice locale și instituțiile subordonate acestora.

De la data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a înregistrării începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice care sunt partidele politice (art. 22 din Legea nr. 14/2003) și cooperativele de consuni (art. 10 din Legea nr. 109/1996).

De la data recunoașterii de către Guvern a înființării începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice care sunt camerele de comerț și industrie (art. 2 din Decretul-lege nr. 139/1990).

Secțiunea 4

Începutul capacității de folosință restrânsă

Sistematizarea de mai sus, privind începutul capacității de folosință a persoanei juridice se referă la ceea ce numim capacitatea de folosință deplină.

După cum am spus, alin. 3 al art. 33 are în vedere o capacitate de folosință a persoanei juridice care este limitată ori restrânsă (numită, în doctrină și anticipată de lege, fiind oarecum, o aplicație a ideii cuprinse în adagiul infans conceptus pro, nato habetur…).

Care este începutul acestei capacități de folosință?

Răspunsul ni-l dă chiar textul art. 33 alin. 3 (final): "Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data actului de înființare, cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil".

Două precizări sunt de făcut, aici în legătură cu acest text.

Mai întâi, este de observat că, în sensul textului, "actul de înființare" poate consta, după caz, în:

actul de dispoziție al organului de stat competent (cum e cazul pentru o regie autonomă ori pentru o societate comercială cu capital de stat);

actul de constituire, ce urmează a fi recunoscut (cum era cazul unei organizații cooperatiste în sistemul Decretelor-legi nr. 66 și 67/1990), c) actulde constituire ori înființate, ce urmează a fi autorizat (cum e cazul unei societăți comerciale supuse Legii nr. 31/1990).

Apoi, trebuie reținut că, dacă problema începutului capacității de folosință deplina se pune în cazul oricărei persoane juridice (și deci al tuturor persoanelor juridice), problema începutului capacității de folosință limitată ori restrânsă nu se pune în toate cazurile, deci nu are caracter general; mai exact, unele persoane juridice dobândesc ab initio deplina capacitate de folosință (netranzitând-o și pe cea restrânsă ori limitată); e cazul persoanelor juridice de stat care sunt organele de stat (legislative, executive și judecătorești), instituțiile de stat și unitățile administrativ-teritoriale, precum și autoritățile administrației publice locale, inclusiv instituțiile și organele de specialitate din subordinea acestora.

CAPITOLUL V

CONȚINUTUL CAPACITĂȚII DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI JURIDICE

Secțiunea 1

Conținutul capacității de folosință restrânsă

Cu privire la conținutul ori întinderea capacității de folosință restrânsă (anticipată de lege), în doctrină s-a născut o controversă susținându-se două puncte de vedere opuse.

Într-o părere, caracterul limitat al capacității la care se referă art. 33 alin. 3 privește numai asumarea de obligații, iar nu și dobândirea de drepturi".

În cealaltă opinie, pe care o considerăm corectă, se susține, dimpotrivă că "… din litera expresă a textului rezultă că limitarea capacități în funcție de necesitățile legate de înființare privește atât dobândirea de drepturi cât și asumarea de obligații".

Suntem, prin urmare, de părere că, fiind tranzitorie, capacitatea de folosință restrânsă a persoanei juridice este limitată atât în ce privește latura pasivă (asumarea de obligații) cât și în ce privește latura activă (dobândirea de drepturi) căci ambele sunt subordonate aceluiași obiectiv limitat: persoana juridică să poată lua naștere complet în mod valabil.

Secțiunea 2

Determinarea conținutului capacității de folosință deplină a persoanei juridice

Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice poate fi determinat în două moduri: sintetic și analitic.

Sintetic, conținutul capacității de folosință de a avea drepturi si obligații civile, în general.

Tot sintetic se exprimă conținutul acestei capacități și prin ceea ce am arătat că este generalitatea acestei capacități.

Analitic, conținutul capacității de folosință a persoanei juridice poate fi exprimat dacă apelăm la două criterii: cel al naturii drepturilor și obligațiilor civile și cel al izvorului acestora.

După primul criteriu, conținutul capacității de folosință a persoanei juridice se exprimă în aptitudinea sa de a avea:

totalitatea drepturi lor patrimoniale și personale nepatrimoniale civile – care formează latura activă a conținutului;

totalitatea obligațiilor patrimoniale și nepatrimoniale civile – care formează latura pasivă a conținutului.

După al doilea criteriu se pot distinge drepturile și obligațiile civile care au ca izvor, după caz: legea, actul juridic ori faptul juridic stricto sensu. în altă exprimare, în conținutul capacității de folosință a persoanei juridice intră drepturile și obligațiile civile contractuale și cele extracontractuale.

În determinarea conținutului capacității de folosință a persoanei juridice trebuie să mai ținem seama de anumite reguli, care privesc limitele acestei capacități:

persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi și obligații civile care nu pot aparține decât persoanei fizice (ex.: nume, domiciliu, sănătate);

conținutul capacității de folosință a persoanei juridice este determinat și de caracterul (ori natura) fiecărei categorii de persoane juridice, după criteriul ramurilor de drept în care sunt subiecte reprezentative, precum: organele puterii legislative sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept constituțional; organele puterii executive sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept administrativ; organele puterii judecătorești sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept procesual; societățile comerciale sunt subiecte reprezentative pentru dreptul comercial ș.a.m.d.; pentru acestea, conținutul capacității de folosință este mai sărac, deoarece ele apar mai rar în raporturile juridice în calitatea lor de subiecte de drept civil, adică persoane juridice;

limita esențială a conținutului capacității de folosință a persoanei juridice este dată de scopul său, adică de "obiectul de activitate"; această limită se exprimă în principiu specialității capacității de folosință.

Secțiunea 3

Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice

Potrivit art. 34: "Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.

Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.

După cum se poate observa din conținutul dispozițiilor sus-menționate, legea nu utilizează in terminis, formula: principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice. Această denumire este creația doctrinei, fiind preluată și dejurisprudență.

În doctrina noastră, n-a existat totuși, preocuparea pentru definirea acestui principiu, deși i s-a precizat conținutul.

Pe baza dispozițiilor evocate, vom putea defini principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice ca acea regulă de drept civil, potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și obligații civile care sunt în concordanță cu scopul ei.

Din definiția de mai sus, care ține seama atât de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 (mai ales alin. 2), cât și de fostul art. 9 din Legea nr. 21/1924, se poate trage concluzia că, în realitate principiul specialității nu acoperă întregul conținut al capacității de folosință a persoanei juridice, el cantonândse la aptitudinea de. a avea drepturi și obligații civile care au ca izvor actele juridice civile.

Deci, acestui principiu îi scapă aria drepturilor și obligațiilor civile care au ca izvor legea (care, prin ipoteză, nu pot fi contrare scopului persoanei juridice), și faptul juridic stricto sensu (cum este delictul civil, spre exemplu).

Această soluție este cât se poate de logică deoarece, după cum se știe, numai în cazul actului juridic civil există acea condiție de fond, esențială și generală, care este cauza (motivul determinant al încheierii actului juridic). Or, numai prin aportarea acestui element al actului juridic civil individual la elementul constitutiv al persoanei juridice care este "obiectul de activitate" ori "scopul" său se poate trage concluzia că cele două elemente sunt sau nu în concordanță.

Soluția pe care o avem în vedere se sprijină, de altfel, pe argumentul de text extras din alin. 2 al art. 34, care, expres, se referă la "orice act juridic".

În legătură cu această formulare – generală – a textului, se cuvine să subliniem că întrucât principiul specialității privește numai capacitatea de folosință a persoanei juridice, iar aceasta fiind o parte a capacității sale civile, el trebuie reținut ca limită doar pentru actele juridice civile, iar nu pentru "acte juridice" în general (aparținând și altor ramuri de drept).

De altfel, această soluție decurge și din vocația capacității civile a persoanei juridice de a fi o capacitate de ramură, adică de drept civil.

Făcând această precizare, avem în vedere că principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice nu trebuie transpus tale quale în alte ramuri de drept, în alte ramuri de drept, altele decât dreptul civil, subiectul colectiv de drept are capacitatea pe care normele acelor ramuri o determină.

Determinarea limitelor principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice se face prin luarea în considerare a limitelor ce rezultă din scopul persoanei juridice, așa cum acesta e stabilit de lege (scopul generic), actul de înființare ori statut (scopul concret).

Prin urmare, în aplicarea sa practică, principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice nu trebuie văzut rigid, static, ci în dinamica sa. Spunând acesta, avem în vedere că, în condițiile concurenței, care caracterizează economia de piață, limitele principiului specialității trebuie apreciate, de către jurisprudență mai ales, în mod corespunzător, adică cu o oarecare larghețe, care nu era permisă în condițiile "economiei socialiste planificate". Desigur, o astfel de apreciere implică multă chibzuință și pricepere.

De asemenea, mai trebuie avut în vedere că, adesea, în actul de înființare a persoanei juridice este precizat "scopul principal" al său, ceea ce implică și existența unor elemente ce dau contur unui scop "complementar" (secundar), în consecință, aplicarea principiului specialității trebuie să ia în considerare toate elementele ce alcătuiesc scopul persoanei juridice, atât cele principale cât și cele complementare, secundare, precum și cele inițiale, cât și cele subsecvente, ulterioare (modificatoare).

În final, unele precizări sunt necesare în legătură cu conținutul capacității de folosință a statului român.

Este de știut că, potrivit art. 25 alin. l din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică "în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații".

Deci, și conținutul capacității de folosință a persoanei juridice care este statul este alcătuit din cele două laturi – activă și pasivă – prima privind drepturile civile ale statului, iar cealaltă referindu-se la obligațiile civile ale statului.

Caracteristica conținutului capacității de folosință a statului constă în aceea că legea enumera cazurile în care statul este titular de drepturi și obligații civile proprio nomine.

Principalele cazuri, de acest fel, sunt următoarele:

statul este titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul acestui drept; normele care consacră acest drept vizează două categorii de bunuri:

bunurile ce alcătuiesc domeniul public de interes național: în afară de Constituție (art. 135 alin. 3 și 4), pentru aceste bunuri merită a fi amintite dispozițiile cuprinse în art. 3 alin. l din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (M. Of. nr. 448/1998), art. 476 și 478 C. civ., art. 5, 35 alin. 2 și 3 și 119 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (M. Of. nr. 1/1998), cu modificările ulerioare, art. 57 din Legea locuinței nr. 114/.1996, republicată (M. Of. nr. 393/1997) etc.; e vorba de bunuri proprietate publică de stat;

bunurile ce alcătuiesc domeniul privat al statului: m afară de Constituție (art. 41) și Codul civil, norme care vizează aceste bunuri sunt cuprinse în Legea nr. 15/1990 (art. 20 și 23 privitoare la dreptul de proprietate al statului asupra acțiunilor sau părților nodale din societățile comerciale cu capital integral sau parțial de stat), art. 35 și upin. din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, în ce privește terenurile rămase în proprietate de stat; Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, republicată și Legea nr. 112/1995 cu privire la reglementarea situației juridice a imobilelor cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului, în ce privește locuințele din "fondul locativ de stat" etc.; este vorba de bunuri proprietate privată de stat;

statul, în calitate de moștenitor al succesiunilor vacante (art. 477 și 680 C.civ.);

statul răspunde pentru erorile judiciare, în condițiile art. 504-506 din Codul de procedură penală, republicat (M.Of. nr. 78/1997) cu modificările ulterioare.

Subliniem că, așa cum statul nu trebuie confundat cu persoanele juridice de stat, tot astfel nici conținutul capacității de folosință a statului nu se confundă cu conținutul capacității de folosință pe care o are fiecare persoană juridică de stat.

CAPITOLUL VI

ÎNCETAREA CAPACITĂȚII DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI JURIDICE

Secțiunea 1

Încetarea capacității de folosință restrânsă a persoanei juridice

Capacitatea de folosință a persoanei juridice, la care se referă art. 33 alin. final din Decretul nr. 31/1954, este nu numai restrânsă, ci și anticipată și tranzitorie.

Generic, capacitatea de folosință restrânsă încetează o dată cu dobândirea deplinei capacități de folosință de către persoana juridică.

Concret, capacitatea de folosință încetează în unul din următoarele momente:

data înregistrării persoanei juridice;

data înscrierii persoanei juridice;

data înmatriculării persoanei juridice;

data recunoașterii actului de înființare a persoanei juridice;

data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a înregistrării, după caz.

Aceste situații se încadrează în formularea următoare a art. 33 alin. 3: "… data înregistrării sau de data actului de recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe ce ar fi prevăzute…".

Secțiunea 2

Încetarea capacității de folosință deplină a persoanei juridice

În această privință, de lege lata, lipsește un text care să prevadă momentul sfârșitului acestei capacități.

În această situație, trebuie să admitem – în lumina principiilor în materie -că o dată cu încetarea ființei persoanei juridice se sfârșește și capacitatea sa de folosință.

Prin urmare, data încetării capacității de folosință a persoanei juridice este data încetării ființei acesteia.

Secțiunea 3

Sancțiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosință a persoanei juridice

Nerespectarea regulilor privind capacitatea de folosință a persoanei juridice se poate concretiza în:

încheierea actului juridic în lipsa capacității de folosință; cum se știe "capacitatea de a face actul juridic civil" este o condiție de fond, generală și esențială, deci de validitate pentru actul juridic civil; neîndeplinirea acestei condiții, în modalitatea arătată (ceea ce înseamnă), practic, că se încheie actul juridic de către un colectiv (subunitate) care nu este persoană juridică va atrage nulitatea absolută a actului juridic civil; de lege lata, această nulitate este virtuală;

încheierea actului juridic civil cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință; pentru acest caz, art. 34 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 dispune: "Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul" ; de data aceasta, suntem în prezența unei nulități absolute exprese (textuală).

Fiind vorba de o nulitate absolută, ea este însoțită de regimul juridic aplicabil unei asemenea nulități.

CONCLUZII

Dacă dreptul este expresia juridică a vieții organizate, dacă oamenii intră între ei în cele mai felurite legături, dacă cele mai importante legături din diferitele domenii ale vieții sunt diriguite de reguli preluate de drept și transformate în norme juridice, dacă normele juridice stabilesc comportamentul oamenilor, se desprinde cu ușurință concluzia că dreptul, în general și dreptul civil, în special au drept destinatar și, deopotrivă, subiect omul privit individual (ca persoană fizică) sau în colectiv (ca persoană juridică).

Capacitatea de folosință îl definește pe individ ca persoană fizică prin putința generală și abstractă de a dobândi drepturi și obligații, iar capacitatea de exercițiu îl prezintă în ipostaza în care acționează singur și neîngrădit prin încheierea de acte juridice proprii, ori în ipoteza în dare acționează singur prin acte juridice proprii dar care, în privința celor mai importante dintre ele, sunt supuse încuviințării prealabile din partea reprezentantului legal, sau, într-o ultimă ipoteză când dobândește drepturi și își asumă obligații – nu singur – ci prin reprezentantul legal.

Doar persoanele pot apărea ca subiecte de drept. Nici o altă entitate, indiferent de natura ei, în afara persoanelor fizice sau juridice, nu poate avea ca atare drepturi.

Nici un grup de persoane, indiferent de importanța sau de coeziunea sa internă sau de elementele distinctive față de alte grupuri, nu poate fi titular de drepturi, ca atare, ci doar dacă dreptul obiectiv îi recunoaște calitatea de persoană în sens juridic.

Un grup fără personalitate poate avea interese, nu drepturi. Este un motiv pentru care o minoritate, de orice natura, nu are, ca minoritate, drepturi; doar persoanele în sens juridic ce constituie minoritatea au drepturi, atâta vreme cât aceasta nu a dobândit personalitate juridică.

De obicei, în literatura noastră juridică problema drepturilor subiective este tratată în cadrul problemei raportului juridic. Conștient sau nu se acordă astfel prioritate relației asupra persoanei.

Persoana poate să obțină avantajele din funcționarea anumitor reguli juridice fără să se constituie în favoarea sa drepturi subiective.

În mod normal apartenența și exercițiul drepturilor coincid: dreptul este exercitat de titularul său. Dar această coincidență nu este necesară. Este posibil ca o persoană să poată avea drepturi fără a fi în măsură să le exercite (minorul, dementul pus sub interdicție) sau invers: o persoană să poată exercita drepturile alteia (reprezentarea).

Astfel, reținem că o persoană, fie ea fizică sau juridică, are capacitatea de folosință (capacitatea de a avea drepturi și, corelativ, obligații) și capacitate de exercițiu (capacitatea de a exercita aceste drepturi și de a-și asuma obligații).

BIBLIOGRAFIE

Gheorghe Beleiu – „Drept civil român”, Editura „Șansa”, București, 1995;

O. Calmuschi – „Subiectele colective de drept în România”, Editura Academiei, 1981

C. Stănescu – „Dreptul civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale”, E.D.P., București, 1970

Ion Dogaru – „Drept civil român. Tratat”, vol. I, Editura „Europa”, Craiova, 1996

I. Dogaru, D.C. Dănișor, Gh. Dănișor – „Teoria generală a dreptului”, Ed. Științifică, București, 1999

I. Dogaru – „Elementele dreptului civil”, vol. I, Editura Șansa, București, 1993

I. Dogaru, D.C. Dănișor – „Drepturile omului și libertățile publice”, Editura Zamolxe, Chișinău, 1998

I. Muraru – ”Drept constituțional și instituții politice”, vol. I, Editura Actami, București, 1995

Edmond Picard – Le droit pur, Editura Ernest Flammarion, Paris, 1920

Decretul nr. 31/1954

Decretul nr. 31/1992

Declarația universală a drepturilor omului

CUPRINS