Evolutia Economica

CUPRINS:

CAPITOLUL I – CONSIDERATII INTRODUCTIVE 2

1.1. VECHI IDEI DE UNITATE A CONTINENTULUI EUROPEAN. 2

1.2. ÎNCEPUTURILE PROCESULUI DE UNIFICARE EUROPEANA DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL. CONSTITUIREA PRIMEI COMUNITATI EUROPENE – COMUNITATEA EUROPEANA A CARBUNELUI SI OTELULUI (CECO). 3

1.4. REFORMA TRATATULUI DE LA ROMA; TRATATELE DE LA MAASTRICHT, AMSTERDAM SI NISA. SUCCINTA PREZENTARE 7

1.5. ETAPELE EXTINDERII SPATIULUI COMUNITAR 12

1.5.1. Aderarea la Comunitatile Europene a Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei. 12

1.5.2. Extinderea spre sud a Comunitatilor europene – aderarea Greciei, Portugaliei si Spaniei. 14

1.5.3. Aderarea la Comunitatile europene a Austriei, Finlandei si Suediei. 15

1.5.4. 1 Mai 2004 – o noua extindere a Uniunii Europene spre centrul si estul Europei. 17

CAPITOLUL II – INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE 20

2.1. CONSTRUCTIA COMUNITARA DE LA ACTUL UNIC EUROPEAN LA TRATATUL DE LA MAASTRICHT 20

2.2.1. Prezentare generala 21

2.2.3. Politica economica si monetara 22

2.2.4. Principiul subsidiaritatii si alte aspecte privind competentele comunitare, potrivit Tratatului de la Maastricht. 28

CAPITOLUL III – EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE SPRE CENTRUL SI ESTUL EUROPEI 37

3.1.3. Agenda 2000: pentru o Uniune mai puternica si mai extinsa 40

CAPITOLUL IV – ROMÂNIA PE DRUMUL INTEGRARII EUROPENE 47

4.2. CONCLUZIILE SUMMIT-ULUI DE LA COPENHAGA DIN 2002 PRIVIND ROMÂNIA 48

Cap 5. Impactul extinderii UE din 2004 cu cele 10 noi state membre 57

5.1. Beneficii și provocări ale celei mai substanțiale extinderi a UE din istorie 57

5.2. Impactul aderării asupra structurii instituționale a UE Parlamentul European 57

5.3. Politicile cheie ale Uniunii Europene 60

5.3.1. Piața Internă 60

5.3.2. Adoptarea Monedei Unice 63

5.3.3. Domeniul economic 63

5.3.4. Domeniul social 64

5.3.5. Mediu și dezvoltare durabilă 65

5.3.6. Dezvoltare regională și infrastructură 66

5.3.7. Agricultura 67

5.3.8. Rolul UE extinse în politica internațională 69

5.4. Atitudinea “celor 15” față de procesul de aderare a României și Bulgariei după primul val al extinderii 73

5.5. Concluzii asupra impactului extinderii UE din mai 2004 asupra aderării României la Uniune 74

BIBLIOGRAFIE 75

=== EVOLUTIA ECONOMICA A CELOR 10 STATE INTEGRATE IN UE ===

CUPRINS:

CAPITOLUL I – CONSIDERATII INTRODUCTIVE

1.1. VECHI IDEI DE UNITATE A CONTINENTULUI EUROPEAN.

În antichitate, Europa din zona mai mare a bazinului mediteranean însemna, pentru civilizatia greco-romana, „lumea civilizata”– restul erau „barbarii”, adica lumea exterioara lumii civilizate.

Istoria Europei, referindu-ne la istoria din izvoarele scrise, a retinut manifestari în ceea ce priveste organizarea politica la început pe spatii mai restrânse, dar si unele de mai mare întindere.

Ideea unitatii europene a fost mentionata înca din cele mai vechi timpuri si prezenta în operele a numerosi autori. În proiectele acestora nu se exprima ideea unui asa-numit „regionalism european”, ci pur si simplu se exprima dorinta unei organizatii internationale de securitate colectiva.

În secolul XVII, într-o lucrare a sa („Nouveau Cynée”), Emeric Cruce, preconiza organizarea pacii internationale prin arbitraj: o adunare permanenta ar avea în acest scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si securitatii si dezvoltarea schimburilor economice.

O alta conceptie se dezvolta, în asa-numitul „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, conceptie ce sugera ideea despre o Europa remodelata în 15 state, toate sub tutela unui consiliu comun supranumit – „Consiliul foarte crestin”.

În 1693, William Penn, în lucrarea „Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei”, sugereaza o schema ce avea o înfatisare în chip particular moderna: reprezentantii europeni ar fi reuniti într-o Dieta.

La începutul secolului XVIII (1712), abatele de Saint-Pierre si-a consacrat numele de faimosul „Proiect de pace eterna” în care a sugerat imaginea unui Senat european ce ar avea competente legislative si judiciare.

Jeremy Bentham în „Plan al unei paci universale si eterne” din 1789, schiteaza crearea unei Diete care sa ofere avize si sa produca opinii în problemele de interes comun.

Nu trebuie neglijat nici „Proiectul de pace eterna” al lui Kant, din 1795, în care preconiza stabilirea unei asa-numite „Societati a Natiunilor”. Kant propune pentru prima data, printre altele, cerinta conformitatii constitutionale a statelor membre.

În secolul al XIX-lea avem o sustinatoare a ideii europene, Doamna de Staël, care spunea ca: „de acum e necesar sa avem spiritul european”.

De amintit, de asemenea, si importantele scrieri revelatoare ale lui Victor Hugo:

„va veni o zi când bombele vor fi înlocuite… de venerabilul arbitraj al unui mare Senat suveran care va fi în Europa ceea ce Adunarea legislativa este în Franta”. În anul 1849, Victor Hugo6 lanseaza un apel în vederea Statelor Unite ale Europei.

Dupa esecul lui Napoleon, directoratul european care era de fapt, o încercare de

unificare a Europei, ce se lovea de obstacole economice, administrative si mai cu seama politice, începe sa capete forma. În perioada sa initiala directoratul a avut un statut juridic stabil, acesta fiind întemeiat pe un ansamblu de conventii internationale formale. El este, în sens larg „sistemul Sfintei Aliante”, datorat inspiratiei mistice a tarului Alexandru si relativismului diplomatic al lui Metternich.

Problema organizarii Europei a început sa fie asimilata mult mai bine si vazuta mult mai limpede, dupa primul conflict mondial.

Contele Coudenhove-Kalergi7 sustinea în 1922 ca: „Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire”.

În anul 1924, danezul Heerfordt publica un eseu intitulat „Europa Communis”, al carui continut cuprindea, printre altele, si o analiza detaliata a ceea ce ar putea fi institutiile unei Europe Communis, viitorul stat federal european. Heerfordt a prevazut chiar un regim special pentru agricultura si o perioada de tranzitie înainte de realizarea unei uniuni vamale.

Ideea unei Europe federale se exprima si la nivel interguvernamental. În acest sens avem un exemplu în discursul ministrului francez al afacerilor externe din anii 1929- 1930, Aristide Briand, care declara: „Cred ca între popoarele care sunt grupate geografic, asa cum sunt popoarele Europei, trebuie sa existe un liant federal”.

In ciuda tuturor ideilor si planurilor, realizarile efective încep pentru Europa abia dupa cel de-al doilea razboi mondial.

1.2. ÎNCEPUTURILE PROCESULUI DE UNIFICARE EUROPEANA DUPA CEL DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL. CONSTITUIREA PRIMEI COMUNITATI EUROPENE – COMUNITATEA EUROPEANA A CARBUNELUI SI OTELULUI (CECO).

Economiile europene, în timpul celui de-al doilea razboi mondial, au suferit uriase distrugeri. Pentru majoritatea statelor, nivelurile de productie existente în 1936 au fost recuperate abia în 1950, an considerat de cei mai multi istorici ca fiind sfârsitul perioadei de reconstructie. Dar aceasta perioada a fost relativ scurta si plina de succes, fiind caracterizata de o crestere economica intensa si de o raspândire rapida a comertului intraeuropean, aceste tendinte continuând, fara întreruperi majore, timp de aproape treizeci de ani.

În timpul perioadei de reconstructie au fost puse bazele cooperarii economice regionale. Baza financiara precum si initiativa reconstructiei a venit din partea americanilor, sub forma Planului Marshall. Ajutorul american a constat în finantarea unor mari deficite ale balantelor de plati, acest ajutor îndreptându-se catre economiile înfometate de dolari din Europa de Vest. Bineînteles, ajutorul Statelor Unite era conditionat de cooperarea dintre guvernele europene si progresiva liberalizare a comertului si platilor intraeuropene.

Rezultatul presiunii americane asupra tarilor europene, destinatare ale ajutorului Marshall a fost, atât Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica (OECE), care a fost transformata mai târziu în Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE), o data cu aderarea tarilor industrializate neeuropene din Vest, cât si Uniunea Europeana de Plati (UEP). Scopul urmarit era ca banii care erau oferiti sa promoveze integrarea economica si politica pe batrânul continent european.

Prin Planul Marshall, Europa a acceptat din partea Statelor Unite ale Americii ceea ce acestea refuzasera cu hotarâre sa faca la Bretton Woods cu numai trei ani în urma.

Aceasta initiativa de ajutor bilateral a Statelor Unite a venit sa înlocuiasca acceptarea sumelor de lichiditati – mari si neconditionate – vizate de planul Keynes. Astfel, se punea acum problema unui ajutor bilateral, si nu a obtinerii unor drepturi de tragere la o banca de cliring internationala. Mai mult însa, acordarea ajutorului Marshall si crearea celor doua organizatii OECE si a UEP însemna ca Administratia Americana era gata sa accepte, desi cu reticenta, ca principiul multilateralismului sa fie dat la o parte.

Aplicarea de catre guvernele europene în continuare a sistemul extins de control comercial, iar procesul de liberalizare fiind foarte lent si realizâdu-se la nivel regional prin OECE si UEP a implicat astfel o discriminare împotriva exportatorilor americani. În spatele generozitatii si pragmatismului noii politici a SUA în raport cu Europa se ascundeau necesitatea economica si obiectivele politice pe termen lung.

Programul de Recuperare Europeana si crearea primei organizatii regionale au marcat la rândul lor institutionalizarea divizarii politice a Europei, stabilita de armatele puterilor aliate, convergând spre Germania dinspre est si vest.

Incapacitatea tarilor europene care nimerisera sub controlul Uniunii Sovietice de a accepta ajutorul Statelor Unite si de a participa la noile organizatii regionale a dus la prima forma institutionalizata a sistemului vest-european. Divizarile de început printre membrii OECE si ai omologului sau politic, Consiliul Europei, au creat curând baza unor divizari viitoare. Aceste divizari urmasera, în principal, liniile supranationale si interguvernamentale, precum caracterul si amploarea integrarii-cooperarii economice, Cele doua organizatii nou înfiintate, OECE si UEP, au contribuit în mod semnificativ la expansiunea rapida a comertului intraeuropean si la însanatosirea economica în general.

Aceste organizatii au generat si cooperarea economica la nivel regional, care a fost preluata mai târziu de alte organizatii.

Eforturile initiale în directia cooperarii regionale în primii ani ai reconstructiei au însemnat o încercare constienta de a inversa o tendinta mai timpurie care, în mod evident, dobândise o dimensiune mult mai larga în timpul razboiului. Experienta neplacuta a trecutului cu caracter dezastruos si deziluzia considerabila a statului-natiune au oferit un cadru fertil pentru noi idei prin care se puteau dezvolta cooperarea europeana si chiar federalismul.

În ciuda acestui fapt, liberalizarea externa, controlata cu grija si conditionata de starea fragila a economiilor europene, nu a însemnat adoptarea unor atitudini laisseszfaire mai generale din partea guvernelor implicate. Dimpotriva, primii ani de dupa razboi au fost caracterizati de o acceptare mai larga a ideilor keynesiene cu privire la rolul guvernelor în manipularea cererii generale si dezvoltarea economiilor nationale.

Sustinute de asteptarile populare, aceste idei si situatia economica fragila au explicat puternica reticenta a guvernelor europene de a urma planurile americane liberale privind ordinea economica de dupa razboi.

Un pas ulterior a fost facut în mai 1950, materializat prin Planul Schumann, care a dus, un an mai târziu (mai 1951), la semnarea Tratatului de la Paris si la înfiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO)12. Prin aceasta, s-a marcat divizarea ulterioara a Europei, Republica Federala Germania, tarile Benelux si Italia urmând initiativa franceza, în vreme ce Marea Britanie, care mai ramânea înca cea mai puternica tara din vestul Europei, a hotarât sa ramâna în afara acestei noi organizatii formate.

Acest plan Schumann a constat într-o initiativa franceza care se ocupa, în primul

rând, de „problema Germaniei”, apartinând sferei politicii înalte. Era, de asemenea, legat de izbucnirea razboiului rece, si asa a si fost perceput, pentru multa vreme, de Uniunea Sovietica.

Planul Schumann a pus bazele reconcilierii franco-germane, care, mai târziu, a dus la o strânsa cooperare, asigurând astfel principala forta motrice a integrarii regionale14.

Prin organizatia CECO se urmarea integrarea a doua sectoare industriale de mare importanta, atât din motive economice, cât si de aparare. Doua decenii mai târziu, ele ar fi fost printre ultimii posibili candidati alesi pentru primul val de integrare a economiilor industrializate. Totusi, importanta lor din punct de vedere strategic cu greu putea fi înlaturarea obstacolelor si sustinerea concurentei în sectoarele carbunelui si otelului, multe din prevederile specifice abia daca erau compatibile cu liberalismul economic. Acest lucru era de fapt inevitabil, tinându-se seama de lunga istorie a interventiilor guvernamentale directe si a practicilor economice restrictive din ambele sectoare.

Înalta Autoritate, institutie executiva supranationala a CECO, a fost investita cu

împuterniciri largi, inclusiv dreptul de a impune taxe, de a influenta deciziile cu privire la investitii si de a impune preturi minimale si cote de productie pe timp de „criza iminenta” si de „criza manifesta”.

Esecul unui plan francez si mai ambitios, creat în 1950 de Ministrul Apararii,

Pleven, pentru înfiintarea unei Comunitati Europene de Aparare (CEA) ar fi trebuit sa dea un semnal de alarma pentru cei care îsi puneau speranta sa creeze uniunea politica europeana într-un timp foarte scurt. Esecul CEA a mai avut si o alta consecinta, si anume a plasat, în mod ferm, cooperarea în domeniul apararii intr-un cadru atlantic.

O consecinta a perioadei de reconstructie economica a fost înfiintarea CECO.

Productia a continuat sa creasca, iar comertul exterior, în special între tarile europene, crestea într-un ritm si mai rapid.

Cele doua, OECE si UEP, au sprijinit liberalizarea comertului european si

dezvoltarea multilaterala a sistemului de plati. Între timp, dupa devalorizarea mai multor monede europene în 1949 si avântul economic asociat cu razboiul coreean, preturile produselor interne au început sa se stabilizeze. Foarte curând noi planuri au fost puse în aplicare pentru integrarea altor sectoare, mai cu seama a agriculturii. Guvernele europene îsi recapatau încet încrederea si cautau noi modalitati de a largi cooperarea în domeniul economic.

1.3. TRATATELE DE LA ROMA: INSTITUIREA COMUNITATII ECONOMICE EUROPENE (CEE) SI A COMUNITATII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (CEEA)

În contextul esecului statelor membre C.E.C.O, de a constitui Comunitatea

Europeana de Aparare (proiectul fiind abandonat datorita refuzului de a-l dezbate de Parlamentul francez) – s-a confirmat ca singura cale de integrare este cea economica.

Reuniunea din cadrul Conferintei de la Messina, între 1-3 iunie 1955, a ministrilor de externe ai „celor sase” au recunoscut ca logica întreprinderii începute în 1951 impunea depasirea C.E.C.O., extinzând cooperarea europeana la întreaga economie18.

Prin Conferinta de la Messina s-a marcat începutul procesului de constituire a celorlalte doua comunitati europene. Cu aceasta ocazie a fost instituit un comitet

interguvernamental sub conducerea lui P. H. Spaak cu sarcina de a elabora un raport asupra “posibilitatii crearii unei uniuni generale economice, ca si a unei uniuni în domeniul nuclear”.

Raportul Spaak a condus la semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a doua

tratate, de catre statele membre C.E.C.O. – Franta, Germania, Belgia, Olanda,

Luxemburg si Italia.

Au fost create doua noi comunitati prin semnarea acestor tratate de la Roma:

Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA – cunoscuta mai ales sub numele de Euratom).

Dintre cele trei Comunitati, care au constituit ceea ce ani de zile s-a numit

Comunitatile Europene (CE), CEE este de departe cea mai importanta si mai

avansata în ceea ce priveste amploarea si instrumentele. Tratatul CEE, prin

continutul sau si, poate si mai evident, prin misiunile sale dezvaluie combinatia

preferintelor economice si a obiectivelor politice, ca, de altminteri, si balanta puterii care a prevalat în timpul negocierilor ce au dus la semnarea sa în 1957.

Elementul central al Tratatului din 1957 a fost înfiintarea unei piete comune,

adica a unei zone economice în cadrul careia sa aiba loc circulatia libera a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalului. Accentul a fost pus în principal pe eliminarea taxelor si a restrictiilor cantitative si pe suprimarea oricarei forme de discriminare bazata pe nationalitate. Se indica o abordare economica mai liberala decât cea din Tratatul de la Paris prin accentul pus pe abolirea barierelor comerciale, prevederile pentru o politica de concurenta a CEE, dupa modelul antimonopolist din SUA, si atitudinea negativa cu privire la ajutorul de stat, în pofida restrictiilor incluse în Tratatul de la Roma.

Aceasta se poate explica în termenii unei deschideri mai mari a noului tratat. Era, de asemenea, o oglindire a încrederii mai mari a guvernelor europene în eficacitatea mecanismelor de piata, o încredere câstigata treptat prin performantele economice din anii anteriori.

Au existat, totusi, exceptii importante, si cea mai notabila a fost agricultura, care în acea perioada reprezenta mai mult de o cincime din forta de munca a celor sase tari membre. Includerea agriculturii în piata comuna nu putea fi realizata prin simpla eliminare a barierelor existente, ci numai prin adoptarea unei politici comune la nivelul CEE, date fiind caracteristicile speciale ale acestui sector. Pe de alta parte, încorporarea agriculturii a fost o parte esentiala a pachetului de oferta pe care se baza Tratatul de la Roma.

Cu privire la politica transportului, de asemenea mentionata în tratat, se putea face un comentariu similar.

Cât despre politica comerciala comuna, ea s-a rezumat, practic, la inevitabila

înfiintare a unei uniuni vamale si adoptarea unui tarif vamal extern comun.

Prin uniune vamala întelegându-se un teritoriu vamal unic al tarilor membre si politica comerciala comuna fata de terti. Tratatul de la Roma a prevazut pentru realizarea uniunii vamale urmatoarele:

*** „înlaturarea completa, dar treptata, a taxelor vamale de import si de export în

relatiile comerciale dintre tarile semnatare, atât pentru produsele industriale,

cât si pentru produsele agricole; ca baza de pornire pentru reducerea acestora

s-a stabilit sa fie luate taxele vamale în vigoare la 1 ianuarie 1957;

*** înlaturarea completa, dar treptata, în decursul aceleiasi perioade de tranzitie ca

si pentru taxele vamale, a restrictiilor cantitative si a altor bariere netarifare din

calea comertului reciproc al tarilor membre, pentru a se asigura o libera

circulatie a marfurilor în interiorul comunitatii;

*** instituirea unui regim fiscal comun în tarile membre, adica a unui regim similar

de impozite interne (indirecte) pentru a nu fi discriminate produsele importate din tarile membre fata de produsele autohtone pe elaborarea si adoptarea unor reguli comune privind desfasurarea concurentei în cadrul comunitatii;

*** instituirea unei politici comerciale comune fata de terti în decursul perioadei de

tranzitie, prevazuta pentru dezarmarea vamala si înlaturarea barierelor netarifare din calea schimburilor comerciale reciproce; aceasta implica, în primul rând, instituirea uni tarif vamal comun fata de terti, conceput de Tratatul de la Roma, ca o medie aritmetica a tarifelor vamale nationale ale tarilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Tratatul de la Roma a mai prevazut ca, o data cu instituirea tarifului vamal comun, sa se armonizeze si legislatiile vamale ale tarilor membre pentru a se aplica uniform de catre toate acestea”.

Au lipsit din tratat orice prevederi concrete cu privire la politica industriala si cea

regionala, omisiune surprinzatoare având în vedere importanta pe care guvernele europene au acordat-o acestor politici în anii ‘60. Prin aceasta politica s-a conturat incapacitatea celor sase parti semnatare de a cadea de acord asupra vreunui lucru concret, din cauza diferentelor politice si ideologice existente. Cu toate ca Articolul 2 din tratat se referea la „dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice” si la o „expansiune continua si echilibrata”, abia daca exista vreun instrument prin care sa se asigure atingerea acestor obiective generale.

Banca Europeana de Investitii (BEI) si Fondul Social European (FSE), împreuna

cu prevederile pentru libera circulatie a fortei de munca, erau destinate sa lucreze mai ales în favoarea „zonei Mezzogiorno”, cea mai putin dezvoltata din cadrul celor sase tari participante la CEE. Nici nu exista, de fapt altceva care sa asigure o „dezvoltare armonioasa” si o „expansiune echilibrata”. Era o lipsa de corespondenta între obiective si instrumente, ceea ce însemna ca nu exista o buna organizare pentru îndeplinirea obiectivelor. Semnatarii au sperat sau au crezut ca aceste obiective puteau fi atinse prin dezvoltarea mecanismului de piata, însa asta ar fi însemnat prea multa credinta si prea putina importanta acordata experientei istorice, argumentându-se astfel lipsa de corespondenta între obiective si instrumente. O explicatie mai palpabila ar fi ca se astepta ca pachetul complex de oferta, exprimat prin diferite prevederi din tratat, sa duca la o distribuire egala a beneficiilor si pierderilor printre participanti.

Pe de alta parte, în ciuda bunelor intentii cu privire la coordonarea strategiilor

economice si considerarea ratei de schimb drept o problema de interes comun, nu au existat practic prevederi specifice privind cooperarea în domeniul macroeconomic. Mai mult, obiectivul pietei comune era tratat cu prudenta evidenta în partea ce se referea la liberalizarea circulatiei de capital, care avea sa aiba loc numai „în masura în care asigura buna functionare a pietei comune”.

Vidul legislativ format în domeniul macroeconomic era generat de diferentele nationale. Pe lânga acestea mai erau si consideratiile cu privire la posibilitatile politice si economice – crearea unei piete comune era în sine un obiectiv extrem de ambitios.

Pe de alta parte, predominanta monedei SUA în sistemul monetar international si ideea persistenta a „disparitatii dolarului” printre politicienii europeni au facut ca, crearea unui sistem monetar regional în Europa de Vest sa fie aproape de negândit la vremea semnarii tratatului.

Sub influenta ideilor lui Keynes guvernele se grabeau sa exercite controlul direct

asupra strategiilor fiscale si monetare, folosindu-le pentru atingerea obiectivului de ocupare deplina a fortei de munca în propriile tari.

Concluzionând, în tratat, accentul cade în mod clar pe crearea unei piete comune, mai precis pe stabilirea unei uniuni vamale pentru bunuri, adaugându-se un numar limitat de strategii în alte sectoare. In vederea unei deschideri mult mai mari, Tratatul de la Roma a fost în general mai putin precis în prevederile sale, în comparatie cu Tratatul de la Paris. Aceasta explica distinctia care se face uneori intre traité-cadre si traité-régle.

Cadrul institutional prevazut în ambele tratate, atunci când e vazut în relatie cu

misiunile economice concrete, poate fi explicat prin ambitiile politice pe termen lung ale autorilor.

În concluzie, Tratatele de la Roma au instituit doua comunitati – CEE si CEEA, ce

urmau sa functioneze pe durata nelimitata si care au fost fondate pe un sistem

institutional similar cu cel al CECA: Consiliul de Ministrii, Comisia, Parlamentul European si Curtea de Justitie.

În 1965, la 8 aprilie, cei sase au semnat un Tratat de fuziune a executivelor

(Tratatul de la Bruxelles), care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. De la aceasta data, cele trei comunitati vor dispune de un ansamblu institutional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte).

1.4. REFORMA TRATATULUI DE LA ROMA; TRATATELE DE LA MAASTRICHT, AMSTERDAM SI NISA. SUCCINTA PREZENTARE

Discutii pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse niveluri în perioada

anilor 1983-1985 si ele au scos la iveala puternice divergente de interese între tarile comunitare. În cele din urma, ele s-au finalizat printr-un compromis: adoptarea, în iulie 1985, a asa-numitei „Carta Alba” pentru desavârsirea pietei unice interne a CEE pâna la finele anului 1992. La începutul lunii decembrie 1985, a avut loc la Luxemburg o reuniune la nivel înalt a CEE, la care au participat si reprezentantii Spaniei si Portugaliei, care a adoptat proiectele de reforma a CEE, Italia si Danemarca rezervându-si dreptul de a se pronunta ulterior asupra acestor proiecte.

Proiectele de reforma a CEE vizau în principal:

*** „posibilitatea de a se lua decizii prin vot majoritar în cadrul organelor

comunitare;

*** largirea atributiilor parlamentului vest-european;

*** cresterea competentelor CEE în domeniile: monetar, financiar, tehnologic,

mediului înconjurator si politicilor sociale; realizarea unei uniuni economice si

monetare pe baza Sistemului Monetar European (SME) si a unitatii de cont

vest-european (ECU);

*** institutionalizarea Consiliului European, care a functionat doar ca o reuniune

formala a sefilor de state si de guverne din tarile membre ale CEE;

*** întarirea cooperarii tarilor membre în domeniul politicii externe si al securitatii;

*** realizarea în cadrul CEE a unei piete unice interne a tarilor membre, pâna în

anul 1992”.

În februarie 1966, noua tari membre ale CEE (din cele 12) au semnat documentul privind reforma CEE, denumit „Actul Unic Vest-European". Italia, Grecia si Danemarca nu au semnat atunci acest document.

Acordul privind reforma CEE trebuia sa intre în vigoare dupa ratificarea lui de catre parlamentele tarilor membre. Dupa cum se stie, parlamentul danez a respins proiectele de reforma, dar ulterior referendumul din 27 noiembrie 1986 le-a aprobat (cu 57% din voturi). Cunoscând rezultatul referendumului din Danemarca, celelalte doua tari, Italia si Grecia, au semnat documentul adoptat în februarie 1986 de cei noua si l-au ratificat ulterior, asa încât „Actul Unic Vest-European" a intrat efectiv în vigoare la 1 iulie 1987.

Piata unica interna a CEE reprezinta, în fond, începutul realizarii uniunii

economice si monetare în cadrul Comunitatii si ea nu implica desfiintarea entitatilor nationale. Obiectivul acesteia consta în asigurarea conditiilor ca, pâna la finele anului 1992 sa circule liber în cadrul CEE marfurile, persoanele, serviciile si capitalurile. Actul Unic Vest-European a introdus notiunea de „spatiu fara frontiere” în cadrul CEE, întelegându-se prin aceasta ca se va putea circula fara formalitati, fiecare cetatean comunitar putând sa se stabileasca, sa munceasca si sa învete oriunde în perimetrul Comunitatii. Piata unica interna a început sa functioneze efectiv de la 1 ianuarie 1993.

Reforma Tratatului de la Roma, asa cum a fost convenita în Cartea Alba si Actul Unic Vest-European, implica si realizarea altor obiective în afara pietei unice interne, si anume:

*** „coeziunea economica – adica crearea conditiilor ca fiecare stat membru sa faca efortul de a-si conduce politica economica într-un mod convergent cu cele ale partenerilor sai din Comunitate, în acest fel contând pe sprijinul CEE;

*** armonizarea politicii sociale – adica posibilitatea organelor comunitare de a

adopta si implementa în toate tarile membre reglementari în domeniul social (vizând armonizarea conditiilor de munca si de viata ale cetatenilor din tarile membre);

*** coordonarea eforturilor de cercetare si dezvoltare tehnologica a tuturor

tarilor membre cu sprijinul multilateral al Comunitatii – inclusiv pe plan financiar;

*** cooperarea monetara – adica consolidarea Sistemului Monetar European la

care sa adere toate tarile membre ale CEE (ECU);

*** votul prin majoritatea calificata care, cu anumite exceptii (putine la numar),

sa înlocuiasca principiul unanimitatii; repartizarea voturilor pe tari în cadrul Consiliului Ministerial al CEE (cei „12”) fiind urmatoarea: Germania, Franta,

Italia, Anglia, câte 10 voturi fiecare; Spania opt voturi; Belgia, Olanda, Grecia,

Portugalia câte cinci voturi fiecare; Danemarca, Irlanda câte trei voturi fiecare si

Luxemburgul doua voturi; din totalul celor 76 de voturi, majoritatea calificata

trebuia sa fie de 54 de voturi, iar minoritatea de blocaj de 23 de voturi;

*** sporirea competentelor Parlamentului European, care va fi ales prin vot universal direct si care primeste o putere de amendament în noile domenii în care deciziile se iau cu majoritate calificata”.

Cartea Alba, adoptata de catre organele comunitare, în iulie 1985, a prevazut 279 de masuri privind înlaturarea barierelor fizice, tehnice si fiscale din calea circulatiei marfurilor. Toate aceste masuri au fost puse în aplicare în perioada stabilita si, începând cu 1 ianuarie 1993, CEE dispune si aplica o procedura unica la frontierele cu tarile terte privind comertul extra-comunitar si de o totala libera circulatie în interior a marfurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor.

Actul Unic European a condus, inevitabil, la TUE (Tratatul de la Maastricht).

Angajamentul de a realiza o adevarata Piata Interna si Unica a atras si pe acela de a realiza o Moneda Unica. La rândul ei, aceasta a reclamat atribuirea unor noi competente, aparent economice, în realitate de mare importanta politica. Aceste noi competente trebuiau, însa, administrate de institutii cu si mai mari responsabilitati politice.

Toate acestea faceau ca, de aceasta data, sa se reclame o si mai profunda reforma institutionala în care, la loc de cinste, trebuia sa stea co-decizia Parlament-Consiliu, Comunitatea Europeana având nevoie, pentru a-si legitima deciziile, de un protagonism crescând al Parlamentului European.

Se poate afirma ca, acest proces de „unificare în etape”, care este cel al integrarii de tip functional-sectorial, se afla, prin aparitia obiectivului Uniunii Economice si Monetare, în faza ultimei trepte de integrare economica si a primei trepte de integrare politica.

De altfel, obiectivul UEM a si fost cel care a impulsionat Consiliul European de la

Madrid din 1989 sa stabileasca o noua Conferinta Interguvernamentala pentru 1990-1992 în scopul stabilirii planurilor necesare realizarii „primei faze a UEM”. Stabilirea institutiilor monetare si a competentelor acestora a reclamat revizuirea Tratatelor ducând, în final, la noul TUE. De altfel, chiar AUE prevedea, în articolul 30.12, posibila reforma a acesteia, la cinci ani de la adoptare.

Este greu astazi de stabilit ce impact a avut revolutia anticomunista si antisovietica din 1989-1990 asupra acestor evenimente din Comunitatea Europeana, sigure fiind însa doua aspecte:

*** reforma si aprofundarea CE reprezentau procese în derulare ce ar fi avut loc

independent de caderea sau nu a zidului Berlinului, altfel spus, s-ar fi realizat si

fara acest eveniment;

*** procesul de democratizare a Est-ului continentului a influentat evenimentele fara sa le determine însa, grabind si obligând la reforme mai profunde si imediate.

Altfel spus, revolutiile din Est, chiar daca nu au determinat transformarea CE în

UE, au accelerat-o.

În ce le priveste, pentru majoritatea statelor CE (în afara Marii Britanii si a Danemarcei) integrarea monetara reclama pasi concreti spre Uniunea Politica întarind, astfel, puterile Parlamentului European si consolidând Consiliul European. Era evident ca, vor fi afectate mecanismele Comunitatii Politice Europene si ca, în fata pierderii influentei si interesului pentru aliantele militare existente, era posibila abordarea problemei unui „sistem propriu de politica externa si de securitate comuna”.

Lucrurile se accelerau, iar reflexia comuna din sânul Comunitatii se desfasura pe

doua planuri:

*** pe de o parte, Uniunea Economica si Monetara;

*** pe de alta, Uniunea Politica.

În acest fel, se poate afirma ca AUE si „geopolitica” au fost cele care au „fixat” data noii reforme: 1990-1992.

Tratatul Uniunii Europene, adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht, reprezinta cea mai importanta reforma a Tratatelor constitutive. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeana, bazata pe trei piloni:

*** unul comunitar (Comunitatile Europene);

*** doi interguvernamentali (Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si

Cooperarea în Justitie si Afaceri Interne (JAI).

Crearea Uniunii Europene nu însemna „plecarea de la zero”, baza acesteia constituind-o acquis-ul comunitar dobândit în cei 40 de ani de existenta a Comunitatilor la care se adaugau noile forme de cooperare în zone imposibil, înca, de comunitarizat datorita „sensibilitatilor nationale”, precum Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC) si Cooperarea în materie de Justitie si Afaceri Interne (JAI).

Daca Uniunea Europeana nu reprezenta începutul unui drum, ea nu reprezenta nici sfârsitul acestuia, fiind o etapa a unui proces de integrare TUE modifica serios Tratatele constitutive. Cu aceasta ocazie se realiza codificarea a „ceva anuntat de multa vreme” si anume transformarea „Comunitati Economice Europene” (CEE) în „Comunitate Europeana” (CE), respectiva Comunitate asumându-si, de aici înainte, nu numai responsabilitati economice ci si politice în procesul de integrare europeana.

TUE reprezenta, asadar, un salt calitativ serios în procesul de integrare europeana, deschizând „brese” importante în „anchilozatul” sistem comunitar, precum:

*** recunoasterea puterii de co-decizie legislativa a Parlamentului European;

*** democratizarea si realizarea efectiva a controlului PE asupra Comisiei;

*** atribuirea de competente Uniunii;

*** rationalizarea utilizarii competentelor comune;

*** crearea cetateniei Uniunii, complementara celei nationale.

Evident ca, dispozitiile UEM constituiau catalizatorul mult asteptat de catre

europeisti, acestia întelegând ca, trecerea la cea de-a treia faza a UEM (moneda unica), simboliza, pe de o parte, renuntarea – de catre 11 state din „Zona EURO” (astazi, 12) – la un lucru foarte important (moneda nationala) si, pe de alta, deschiderea celei mai importante pagini politice din istoria comunitara.

Democratizarea comunitara s-a vazut consolidata si prin crearea organelor

auxiliare ale CE, dintre acestea un loc important urmând a juca „Comitetul Regiunilor”, format din reprezentantii regiunilor si ai colectivitatilor locale. A fost, de asemenea, create figura „Aparatorului Poporului” la nivel european, acesta urmând a fi desemnat de catre Parlamentul European.

TUE (Tratatul de la Maastricht) a reusit mobilizarea fortelor politice si a opiniei

publice în jurul a doua idei:

*** realizarea unei politici de aparare comuna, pâna în anul 1998;

*** realizarea unei Uniuni Economice si Monetare, cu o moneda unica, pâna în anul 1999.

Chiar daca obiectivele Comunitatilor Europene nu se îndeplinesc la data prevazuta, s-a observat de-a lungul întregii sale istorii, importanta stabilirii calendarelor, ceea ce s-a probat si în acest caz si va continua în cazul celorlalte etape ale extinderii Uniunii Europene.

Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima faza a evolutiei constructiei

comunitare. De altfel, asa cum se arata în art. A, el nu este decât „o etapa noua în crearea unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei”.

În 1996 a fost prevazuta o conferinta a reprezentantilor statelor membre, care

urma sa examineze, în functie de obiectivele stabilite prin art. A si B, necesitatea revizuirii unor dispozitii ale acestuia.

De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în urmatorii ani a dispozitiilor privind modificarea institutionala în functie de cresterea numarului statelor membre, precum si o eventuala întarire a rolului Parlamentului European. Totodata se prevedea posibilitatea instaurarii unei Politici de Aparare Europeana Comuna.

Nu trebuia neglijata nici problema expirarii, în anul 2002, a Tratatului de instituire a C.E.C.O. si a implicatiilor care urmau sa apara legate de acest aspect în cadrul

ansamblului activitatii comunitare si în domeniul juridic al acesteia.

Probleme importante apareau si în legatura cu procesul de extindere a Comunitatilor Europene, prin cresterea numarului membrilor acestora, precum si privind relatiile lor cu alte organizatii de pe continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia, Africa).

Având în vedere toate acestea, se poate spune ca, în procesul evolutiv al integrarii europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se înscria ca un moment important, care aducea elemente semnificative în reforma institutiilor comunitare si în adâncirea integrarii, în perspectiva extinderii comunitatilor prin primirea de noi state, în special din centrul si estul Europei.

La fel ca si în cazul Tratatului de la Maastricht si al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezenta faza finala în evolutia comunitatilor ci un nou pas care avea rolul de a adapta constructia comunitara la cerintele perioadei în care a fost adoptat si a celor de perspectiva.

Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activitati intense si nu lipsite de

dificultati. Astfel, institutiile comunitare au depus eforturi importante pentru analizarea si gasirea de solutii care sa corespunda cel mai bine obiectivelor avute în vedere.

Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezolutiilor care au fost adoptate de

Conferintele interguvernamentale din 1995 si 1996 (Torino si Dublin) si finalizate prin reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, când s-a redactat textul tratatului, care a fost semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu în compunerea ministrilor de externe ai statelor membre. Dupa ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Printre cerintele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificarii

Tratatului de la Maastricht se afla urmatoarele:

*** necesitatea cresterii rolului Parlamentului în procesul decizional;

*** necesitatea perfectionarii sistemului de functionare a doi importanti piloni ai

Uniunii Europene: Politica Externa si de Securitate Comuna (P.E.S.C.) si

Cooperarea în Domeniul Justitiei si Afacerilor Interne (J.A.I.)

*** necesitatea înlaturarii tehnocratiei care domina activitatea institutiilor

comunitare si care avea ca efect distantarea acestora de cetateni;

*** necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici si cele mari, membre ale

Uniunii, în legatura cu diferitele aspecte ale activitatilor comunitare, în special în sfera realizarii viitoarei uniuni politice.

În vederea redactarii textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de catre toti factorii implicati în acest proces: reprezentanti ai statelor membre, institutiile comunitare si alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar si unele organizatii neguvernamentale pentru a înainta unele avize.

Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni deosebit de importante pentru perfectionarea integrarii europene si evolutia constructiei comunitare, dintre care se pot mentiona:

*** mai mare flexibilitate în ceea ce priveste conceperea procesului de integrare a

noilor state candidate în functie de nivelul lor de dezvoltare;

*** posibilitatea oferita Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi,

la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre si cu avizul Parlamentului European sa poata dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav si persistent drepturile omului;

*** cresterea competentelor Comunitatilor în unele domenii (de exemplu, protectia

mediului înconjurator);

*** precizarea raportului dintre cetatenia nationala si cea a Uniunii, în sensul ca

ultima o completeaza pe cea nationala si nu o înlocuieste;

*** precizari privind componenta unor institutii comunitare în perspectiva extinderii

Uniunii si în ceea ce priveste votul cu majoritate calificata;

*** reglementari noi privind regimul de vize, libera circulatie a persoanelor si

regimul vamal;

*** noi reglementari în ceea ce priveste politica sociala si forta de munca.

Tratatul contine si o anexa privind tabelele de echivalenta între numerotarea anterioara a articolelor tratatelor si noua numerotare, ceea ce constituie un pas înainte în directia unificarii tratatelor comunitare.

Desigur, ca acest tratat nu este unul perfect si nu a reusit sa raspunda tuturor

cerintelor si dorintelor comunitare sau ale statelor membre, chestiune de altfel foarte dificil de realizat. Astfel, tratatul a fost criticat pentru faptul ca nu a oferit solutii de rezolvare a unor importante probleme sociale legate de ocuparea fortei de munca si scadere a ratei somajului, de armonizare fiscala, de suprimare a barierelor pentru investitiile care se bucura de garantii guvernamentale, precum si de reformarea sistemului bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de finantare a investitiilor, avându-se în vedere unele restrictii prevazute în Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam.

Oricum, trebuie remarcat faptul ca Tratatul de la Amsterdam reprezinta, asa cum

am mai aratat, o noua etapa, dar desigur nu ultima, în procesul complex de integrare europeana, care va continua sa fie perfectionat prin noi masuri politice, economice, legislative si de alta natura.

Astfel, în perspectiva accelerarii procesului de integrare în Uniunea Europeana a

unui numar de cel putin 12 noi state, la nivelul factorilor de decizie comunitari s-a ajuns la concluzia ca fara o reforma a institutiilor comunitare exista riscul aparitiei unor factori perturbatori ai activitatii acestora, putându-se ajunge la blocarea efectiva a întregului mecanism institutional comunitar.

Pentru a preveni acest posibil blocaj, la nivelul Uniunii Europene s-a hotarât

organizarea unei conferinte interguvernamentale la Nisa (Franta) în perioada 7-10 decembrie 2000, care s-a pronuntat asupra adoptarii unui acord privind reformele institutionale în scopul mentinerii în functiune a Uniunii Europene cu 27 sau 28 de membri.

Reuniunea de la Nisa s-a desfasurat pe fondul unor proteste pe plan mondial

împotriva globalizarii. Jurnalistii prezenti la Reuniunea de la Nisa au remarcat „violenta protestelor” si „fermitatea cu care miile de demonstranti dezaprobau mondializarea”. Mai multi raniti, geamuri sparte, lozinci agresive, confruntari corp la corp cu fortele de ordine – sunt numai câteva din coordonatele ultimului protest violent împotriva mondializarii, organizat în secolul al XX-lea. Publicatii de seama ca, „Le Monde”, „Le Figaro”, „Corriere Della Sera”, dar si cotidienele americane si canadiene, în comentariile publicate, au atras atentia ca protestele de la Nisa constituie un semnal de alarma atât pentru liderii europeni, dar si pentru ceilalti lideri ai lumii.

Cu toate acestea, asa cum aminteam la începutul acestei sectiuni, în prima jumatate a lunii decembrie a anului 2000 s-au desfasurat la Nisa, sub presedintia franceza a Uniunii Europene, lucrarile ultimului Summit al U.E. din secolul XX. La aceasta întâlnire au fost luate în discutie procedurile de decizie, abolirea dreptului de veto în anumite domenii, reîmpartirea numarului de voturi de care dispune fiecare stat membru, stabilirea numarului de parlamentari si a comisarilor europeni etc.

În urma negocierilor purtate în cadrul Conferintei Interguvernamentale din decembrie 2000 a fost finalizat Tratatul de la Nisa, tratat care a fost semnat tot la Nisa în data de 26 februarie 2000. Datorita refuzului Irlandei de a-l ratifica, Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare de-abia din februarie, 2003.

Relativ recent, în anul 2004, unul dintre cele mai importante evenimente la nivelul Uniunii Europene a fost semnarea Constitutiei Europene, ce urmeaza a intra în vigoare dupa ratificarea sa de catre cele 25 de state membre ale Uniunii Europene. Asupra acestui subiect, vom reveni însa într-un capitol distinct al lucrarii de fata.

1.5. ETAPELE EXTINDERII SPATIULUI COMUNITAR

Extinderea spatiului comunitar european prin primirea de noi membri s-a facut

treptat; tarile care doreau aderarea depuneau o cerere, iar aceasta era supusa aprobarii institutiilor comunitare. Odata acceptata cererea, se declansa un proces de negocieri între Comunitate si respectiva tara, negocieri care vizau în principal alinierea economiilor si a politicilor tarilor aplicante la cerintele si realizarile de pâna atunci ale Comunitatii.

Aceasta procedura se respecta în mare parte si în prezent, urmându-se atât în cazul ultimei extinderi din 2004, cât si în cazul etapelor viitoare ale extinderii. Amintim aici, în primul rând, urmatoarea extindere din 2007, când România si Bulgaria, care au încheiat deja negocierile de aderare, vor deveni, probabil, membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene.

1.5.1. Aderarea la Comunitatile Europene a Marii Britanii, Danemarcei si Irlandei.

O prima cerere de aderare a fost depusa de Marea Britanie în 1961, cerere ce a fost însa respinsa prin veto-ul Frantei.

În 1967 Marea Britanie, de aceasta data împreuna cu alte 3 tari: Norvegia, Danemarca si Irlanda, a depus o noua cerere de aderare, iar în urma unor consultari desfasurate în cadrul Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS), toate cele 4 tari au fost acceptate în organizatie.

Negocierile s-au declansat în iunie 1970, principalele probleme dezbatute cu aceasta ocazie fiind durata intervalului de aliniere a tarilor ce urmau sa adere la prevederile Tratatului de la Roma si ale altor dispozitii adoptate de organele comunitare pâna la acea data în domenii precum comertul intra si extracomunitar cu produse agricole si industriale, relatiile cu tertii, contributia financiara la bugetul Comunitatii, participarea la organele comunitare, aderarea la C.E.C.O. si EURATOM si participarea la realizarea uniunii economice si monetare.

În ceea ce priveste intervalul de aliniere la dispozitiile Comunitatii s-a stabilit o

perioada de tranzitie de 4 ani si jumatate pentru produsele industriale si 5 ani pentru produsele agricole. În procesul negocierilor s-au admis unele derogari în favoarea Marii Britanii, tinându-se cont de problemele specifice ale acestei tari în ceea ce priveste statele si teritoriile dependente politic de ea. Astfel, s-au admis derogari de la politica agricola comuna pentru unele produse pe care Marea Britanie le importa din alte tari. Si în privinta relatiilor cu tertii tratatul cuprindea clauze speciale care sa reglementeze relatiile Comunitatii cu alte tari si teritorii. Prin textul Tratatului li se propuneau tarilor trei optiuni:

*** „fie asocierea deplina la CEE care implica pentru aceste tari si un ajutor

financiar din partea Comunitatii;

*** fie asocierea limitata (fara ajutor financiar);

*** fie încheierea unui acord comercial între aceste tari si Comunitate pentru

anumite produse determinate.

O consecinta a acestei prevederi a fost semnarea de catre Comunitatea Europeana, pe de o parte, si o serie de tari si teritorii, pe de alta parte, a întregului sir de Conventii de la Lomé”.

Un alt aspect asupra caruia s-au oprit prevederile acordurilor a fost reprezentarea în organele comunitare a viitorilor membri. S-a stabilit ca Marea Britanie sa fie reprezentata la acelasi nivel ca Franta, Germania si Italia (considerate ca fiind tari mari), iar Irlanda si Danemarca la un nivel inferior (fiind considerate tari mai mici).

De asemenea, s-a prevazut în acorduri contributia la bugetul Comunitatii, aspect

controversat care a facut obiectul unor negocieri chiar si dupa încheierea tratatelor, la propunerea Marii Britanii. Renegocierile au dus la stabilirea unui mecanism corector de calcul al contributiilor la bugetul comunitar. Cotele de participare se stabileau în functie de ponderea PNB al fiecarui stat în PNB total al Comunitatii.

Tratatul prevedea si alinierea din mers la realizarea uniunii economice si monetare prin adoptarea de reglementari specifice în domeniul circulatiei fortei de munca, serviciilor si capitalului.

În aceeasi perioada, cele trei tari au negociat si aderarea la C.E.C.O. si EURATOM. Negocierile s-au încheiat cu stabilirea, în cazul Irlandei si Danemarcei, a unei perioade de tranzitie de 5 ani pentru aderarea la aceste organisme, începând din 1973.

Marea Britanie a aderat imediat la CECO, deoarece fusese, înca din 1954, asociata în conditii speciale la aceasta organizatie.

Pozitia Marii Britanii în interiorul Comunitatii a fost, însa, marcata de permanentele sale nemultumiri si revendicari cauzate de insatisfactia generata de implicatiile aderarii sale la Comunitate. Aceste nemultumiri se concretizeaza în numeroasele cereri de revizuire a Tratatului de la Roma si a diverselor politici formulate pe plan comunitar, cum ar fi problema contributiei la buget, reforma politicii agricole comune.

Toate aceste revendicari au fost dezbatute pe parcursul întâlnirilor la nivel comunitar, ajungându-se ca în cele din urma Marea Britanie sa capete partial satisfactie prin modificarea, asa cum am amintit, a modalitatii de contributie la bugetul comunitar si prin unele derogari de la politica agricola.

Dar, ceea ce trebuie retinut din acest paragraf este ca, prima extindere a Comunitatilor a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin aderarea Danemarcei, Irlandei si Marii Britanii, aderare care a intervenit dupa multe ezitari si neîntelegeri, mai ales având în vedere ca aceste state erau legate între ele în calitate de membre AELS. Norvegia, care ar fi trebuit sa devina cel de-al zecelea membru, desi semnase Tratatul de aderare, s-a vazut respinsa printr-un referendum national.

1.5.2. Extinderea spre sud a Comunitatilor europene – aderarea Greciei, Portugaliei si Spaniei.

Restaurarea democratiilor parlamentare liberale care a urmat caderii regimului

militar din Grecia în 1975, rasturnarea în aprilie 1974 a regimului Salazar/Caetano în Portugalia si moartea lui Franco în noiembrie 1975 în Spania, au deschis drumul acestor tari sa înainteze cereri de aderare ca membri cu drepturi depline în Comunitatea Europeana în iunie 1975, martie 1977, respectiv iunie 1977.

În toate aceste cazuri aderarea a fost vazuta ca un mijloc de a întari întoarcerea la democratie, ca punctul culminant al unui proces de deschidere a economiei catre comertul international, în special catre cel european, catre concurenta si investitii, ca o desavârsire a unei întoarceri spirituale în Europa, marcând sfârsitul vocatiei lor extraeuropene. Într-adevar, spaniolii si portughezii au redevenit europeni din toata inima, spre deosebire de britanici, realizând rupturi clare în relatiile, ambitiile, iluziile lor privind fostele imperii, în ciuda afinitatilor culturale cu America Latina.

Dorinta de a se alatura Comunitatii Europene a fost atât cauza, cât si efectul

schimbarilor economice, sociale si politice si a redefinirii identitatii si orientarii lor

nationale. A deveni mai europeni a implicat programe de liberalizare si modernizare pe scara larga. Înca din 1965, mult înaintea depunerii cererilor de aderare, Spania si Portugalia si, cu mai putin succes, Grecia au folosit cerintele impuse de dorinta de a deveni membri ca un mijloc de a înfrânge rezistenta împotriva unor programe de reforma menite sa aduca mai aproape de standardele Comunitatii Europene institutiile si practicile politice, legislatia de afaceri, precum si normele sociale si educationale.

În domeniul economic, în Spania si Portugalia, si într-o masura mult mai mica în

Grecia, exigentele participarii la piata unica, la mecanismul ratelor de schimb au actionat ca o pârghie pentru a supune economia la o dereglementare a pietelor muncii, a bunurilor si de capital, încercându-se reducerea ratelor inflatiei, întarirea monedelor nationale, cresterea competitivitatii internationale si accelerarea restructurarii industriale. S-a produs o reorientare a comertului extern catre Comunitatea Europeana, ceea ce a determinat o dezvoltare deosebita în integrarea iberica, permitând Spaniei sa preia rolul de principal

partener comercial al Portugaliei detinut de Marea Britanie. Comertul între Spania si Portugalia a crescut de 10 ori din 1985 pâna în 1994, iar ponderea Spaniei în importurile portugheze a crescut de la 5% în 1983 la 17,8% în 1993, iar în sens invers, ponderea Portugaliei în importurile spaniole a crescut de la 4% în 1983 la 15,1% în 1991.

Monedele nationale ale celor doua tari au început sa evolueze în tandem (fiind

evaluate împreuna în 1992, 1993 si în februarie 1995). În 1993 Spania a depasit Marea Britanie ca investitor strain direct în Portugalia, care a receptat 25% din investitiile straine directe spaniole.

În acelasi timp toate cele trei state au beneficiat de fondurile structurale si de

coeziune menite sa reduca disparitatile economice dintre zonele mai sarace si cele mai bogate ale Uniunii si sa construiasca legaturile care lipseau în piata unica prin îmbunatatirea infrastructurii lor fizice si sociale.

Aparenta asemanare dintre conditiile în care au aderat cele trei tari sunt infirmate

de rezultatele si importanta participarii fiecareia dintre ele la Uniunea Europeana.

Efectele accesiunii au fost însa, cu mult mai putin pregnante în cazul Greciei decât în cazurile Portugaliei si Spaniei.

„Principalele prevederi ale acordurilor de aderare ale celor trei tari se aseamana în mare masura cu cele continute în tratatele de aderare semnate de Anglia, Danemarca si Irlanda, prezentând particularitati mai ales în ceea ce priveste durata perioadelor de tranzitie pâna la alinierea completa a politicilor comerciale ale celor trei tari la politica Comunitatii si unele derogari privind produse specifice pentru fiecare dintre candidate. Pe lânga alinierea la politica comerciala, acordurile cuprind referiri la reglementarea relatiilor dintre fiecare din cele trei tari si tarile terte, reprezentarea celor trei în organele comunitare si contributia la bugetul comunitar, participarea la C.E.C.O. si EURATOM” .

Toate cele trei tari au beneficiat, pe o perioada limitata, de sustinere financiara din partea Comunitatii Europene pentru dezvoltarea si consolidarea economiei lor de piata.

Ca o concluzie a celor prezentate pe parcursul acestui paragraf, trebuie retinut ca, Europa a devenit a „celor 12”, prin aderarea noilor veniti: Grecia – la 1 ianuarie 1981, dupa peste 6 ani de negocieri; Spania si Portugalia – la 1 ianuarie 1986, dupa peste 8 ani de negocieri.

1.5.3. Aderarea la Comunitatile europene a Austriei, Finlandei si Suediei.

Decizia Austriei de a deveni membra a Uniunii Europene a fost dictata în principal de interesele economice si comerciale, mai ales pentru a-si asigura accesul la pietele sale traditionale. Austria a cautat mai întâi sa strânga relatiile cu Uniunea Europeana, sa obtina inclusiv participarea la piata comuna fara sa devina formal membra a Uniunii. Cum aceasta cerere i-a fost respinsa, Austria a înaintat cererea de aderare cu conditia de a-si putea pastra neutralitatea.

Cât priveste relatiile Suediei cu Uniunea Europeana, acestea au fost întotdeauna restrânse datorita neutralitatii sale traditionale si, ca urmare, aderarea nu a fost luata în considerare mult timp. Schimbarile petrecute în Europa la începutul anilor ’90 au determinat reprezentantii Suediei sa ceara aderarea. S-a constatat ca de fapt ea preluase multe dintre prevederile si regulile comunitare, fapt care usura procedurile de negociere.

Si în cazul Finlandei, pozitia sa geografica si experienta sa istorica au determinato sa aiba o pozitie destul de rezervata fata de Uniunea Europeana. Ea a încercat sa pastreze echilibrul în relatiile sale, atât cu estul, cât si cu vestul Europei, având în vedere si importanta în acea perioada a Uniunii Sovietice ca partener comercial. Motivatia economica nu numai ca a condus Finlanda la concluzia ca aderarea la Uniune este benefica, ci chiar necesara.

Urmând deciziei Consiliului European de la Edinburgh54 ca negocierile de aderare cu Austria, Finlanda, Suedia si Norvegia sa înceapa în prima parte a anului 1993, întâlnirile ministeriale prin care se deschideau negocierile au avut loc pe 1 februarie 1993.

Înca de la începutul negocierilor s-a subliniat ca aderarea presupunea pentru statele candidate acceptarea totala a acquis-ului comunitar si a Tratatului asupra Uniunii Europene, inclusiv prevederile acestuia referitoare la politica externa si de securitate comuna, si cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne.

La întâlnirile la nivel de ministri care au avut loc pentru fiecare tara pe 8 si 9 iunie

1993 s-a convenit asupra unui numar de aproximativ 29 de capitole negociate, fara a fi ridicate probleme substantiale de tarile candidate sau de Comisie. A urmat Consiliul European de la Copenhaga (1993) unde s-a subliniat necesitatea ca negocierile sa se desfasoare rapid si constructiv, astfel ca largirea Uniunii sa se produca la 1 ianuarie 1995. Au urmat alte întâlniri în care s-au negociat alte aspecte, iar pe 29 octombrie 1993 s-a hotarât ca data limita de încheiere a negocierilor data de 1 martie 1994. În decembrie, la Bruxelles s-au înregistrat progrese remarcabile, astfel încât s-a reusit negocierea unor chestiuni legate de standarde, capitolele referitoare la piata comuna, la politica externa si de securitate comuna, justitie si afaceri interne, precum si unele aspecte legate de uniunea economica si monetara.

Începutul anului 1994 a adus noi dezvoltari în desfasurarea negocierilor. La Conferinta despre aderare ce a avut loc între 25 februarie si 1 martie 1994 s-au încheiat negocierile la nivel politic. Dupa aceste acorduri politice Uniunea a putut stabili ultimele prevederi importante, legate de institutii.

Negocierile s-au încheiat pe 30 martie 1994 si apoi acordurile politice au primit

forma legala prin redactarea textelor Tratatelor si Actelor de aderare (continând anexe, protocoale si declaratii).

Textele au fost aprobate la sesiunea finala a Conferintei pe 12 aprilie 1994, iar pe 19 aprilie 1994 Comisia a adoptat o opinie favorabila privind aderarea celor 4 tari candidate. Ratificarea acordului de catre Parlament a intervenit pe 4 mai.

Tratatele de aderare si actele finale aditionale au fost semnate pe 24 iunie 1994 de reprezentantii celor 12 state membre si ai celor 4 tari candidate la Consiliul European de la Corfu, marcând începerea perioadei de tranzitie în care reprezentantii tarilor candidate au putut participa la întâlnirile Consiliului si la alte câteva organe ale Uniunii ca observatori.

Între timp au fost organizate referendum-uri asupra aderarii la Uniunea

Europeana în cele 4 tari candidate. Pe 12 iunie 1994 în Austria electoratul s-a

pronuntat cu 66,6% din voturi pentru aderare, pe 16 octombrie 1994 Finlanda a votat în favoarea aderarii cu o majoritate de 56,9%, pe 13 noiembrie 1994 populatia Suediei a votat pentru accesiune cu 52,3% din voturi pentru. Electoratul norvegian a respins însa propunerea de aderare cu 52,8% din voturi împotriva. Ratificarea tratatelor a avut loc pâna la sfârsitul anului 1994.

Principiul de baza al negocierilor a fost ca tarile candidate sa accepte Tratatele si

prevederile lor, ca si legislatia secundara care formeaza acquis-ul comunitar fara a se pune problema unei derogari permanente de la acestea. În privinta pietei unice, cele 3 tari au acceptat întregul corpus de legislatie referitoare la cele 4 libertati. În cazul în care legislatia prevedea standarde mai ridicate din punct de vedere al sanatatii, sigurantei sau protectiei mediului fata de Uniune, constituind bariere în calea schimbului reciproc s-a stabilit o perioada de tranzitie de 4 ani în care pot sa-si mentina legislatia, dar în care trebuie sa renunte la controlul de frontiera. În perioada de tranzitie Uniunea a reexaminat propria legislatie în domeniul respectiv cu participarea integrala la luarea deciziilor a tarilor nou intrate. Politica externa si de securitate comuna, a fost acceptata de toate cele trei tari, în conformitate cu tratatul de la Maastricht. Agricultura si politicile regionale s-au dovedit puncte cheie în negocieri înca de la începutul acestora din trei motive55: aceste subiecte nu erau acoperite de Tratatul privind crearea Spatiului Economic European (SEE); toate cele 3 tari folosesc politicile agricole ca pe niste instrumente ale politicilor regionale; si pentru ca politicile agricole si regionale au o incidenta maxima asupra bugetului si politicii Uniunii. S-a stabilit ca tarile sa adopte instrumentele de baza ale politicii agricole si sa-si alinieze preturile agricole la cele comunitare înca de la intrarea în vigoare a tratatului. Aceasta acceptare a fost conditionata de acordarea unei asistente financiare din partea Uniunii sub forma unui pachet agrobugetar stabilit de comun acord între fiecare din tarile candidate si Uniune. Suedia va fi total integrata în politica Agricola înca din prima zi a aderarii, în timp ce Austria, care tine foarte mult la conservarea agriculturii sale alpine, si Finlanda, a carei agricultura este, de asemenea, foarte protejata, au fost autorizate sa acorde sprijin financiar fermierilor lor pe o perioada de maxim 5 ani. Suedia si Finlanda au voie, de asemenea, în anumite conditii, sa acorde ajutoare de stat fermierilor din zona arctica si subarctica.

Aspectele institutionale nu au ridicat probleme deosebite pe parcursul negocierilor, decizia Parlamentului si a Consiliului fiind extinderea aritmetica a aranjamentelor existente în cadrul Uniunii Europene cu 12 membri.

Intrarea în vigoare a acordului de aderare a facut necesara adoptarea unor

amendamente pentru bugetul pe 1995.

Aderarea Austriei, Finlandei si Suediei la uniune a sporit dinamismul acesteia si

prezenta sa pe scena mondiala, constituind în acelasi timp un impuls în politica sa fata de tarile central si est-europene.

1.5.4. 1 Mai 2004 – o noua extindere a Uniunii Europene spre centrul si estul Europei.

Pornind de la criteriile enuntate la Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, a caror îndeplinire se impune pentru dobândirea statutului de membru al UE, Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) a adoptat un document programatic – Strategia de pregatire a tarilor asociate din Europa Centrala si de Est pentru aderarea la UE.

Afirmând ca extinderea UE constituie o necesitate politica si o sansa istorica pentru Europa si reiterând principiul oportunitatilor egale, care guverneaza procesul de aderare la Uniune a tarilor asociate din Europa Centrala si de Est, Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) a solicitat Comisiei Europene elaborarea unor Avize în privinta candidaturilor înaintate UE, necesare luarii deciziei de începere efectiva a negocierilor de aderare.

Plecând de la aceste considerente, Uniunea Europeana a dezvoltat o strategie globala de preaderare ale carei caracteristici principale erau relatiile structurate dintre tarile candidate si institutiile comunitare, dezvoltarea acordurilor europene de asociere.

Agenda 2000 a fost adoptata de catre Comisia Europeana la 15 iulie 1997.

Agenda 2000 evalueaza impactul pe care procesul de largire a Uniunii îl va avea asupra evolutiei acesteia si prezinta perspectivele bugetare si financiare ale UE. Agenda 2000 contine, de asemenea, si avizele Comisiei Europene cu privire la cererile de aderare depuse de cele 10 tari est-europene (Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria) plus Cipru si Malta.

Avizele Comisiei Europene asupra tarilor asociate din Europa Centrala si de Est,

evidentiind nivelul de pregatire al acestora în îndeplinirea criteriilor de aderare, au constituit o baza realista si obiectiva pentru initierea procesului de negocieri si aderare la UE. Concluziile Consiliului European de la Luxemburg din 1997 au consfintit statutul de candidat pentru cele 11 state europene aflate, în momentul respectiv, în relatii de asociere cu UE.

În martie 1998 a fost demarat un proces de examinare analitica (screening) a aquis-ului comunitar.

Pentru pregatirea aderarii la Uniune, a fost dezvoltata o Strategie consolidata de pre-aderare, al carei element-cheie este constituit de Parteneriatele de Aderare (individuale pentru fiecare tara candidata), care enunta principiile, obiectivele si prioritatile imediate si mobilizeaza într-un cadru unic toate formele de asistenta comunitara. Baza relatiilor formale dintre UE si tarile aspirante la integrare o reprezinta, în continuare, Acordurile Europene.

Începând cu toamna anului 1998, Comisia Europeana întocmeste un raport anual cu privire la progresele înregistrate de fiecare stat candidat în îndeplinirea criteriilor de aderare (în particular, asupra gradului de asimilare a acquis-ului comunitar).

Criza din Kosovo, izbucnita în martie 1999, a readus în actualitate, ca prioritate a politicii externe a UE, necesitatea crearii unui spatiu de stabilitate, securitate si prosperitate în Europa de Sud-Est. Solutia atingerii acestui obiectiv este vazuta în ancorarea progresiva a statelor din regiune la valorile lumii occidentale si integrarea acestora în UE, cu precadere a acelor state care reprezinta factori de stabilitate si echilibru în zona.

La 13 octombrie 1999, a fost elaborat cel de-al doilea Raport anual al Comisiei

Europene care recomanda, în esenta, adoptarea de catre Consiliul European de la Helsinki (1999) a unei decizii de începere a negocierilor în anul 2000 cu toate tarile candidate "care îndeplinesc criteriul politic si care au dovedit ca sunt gata sa adopte masurile necesare pentru satisfacerea criteriilor economice", respectiv România, Letonia, Lituania, Slovacia, Bulgaria si Malta.

Deciziile summit-ului de la Helsinki din 1999 au reprezentat pentru România, în

egala masura, si un moment al impulsionarii eforturilor interne de pregatire pentru aderare si de redimensionare a acestora, pentru a raspunde de o maniera si mai angajata exigentelor pe care le implica acest proces.

În ceea ce priveste România, la Luxemburg, a fost semnat Acordul de comert si cooperare comerciala si economica între România si CEE. România a dobândit astfel acces la piata Europei vestice prin eliminarea restrictiilor la export pentru produsele românesti. Din 1991, România beneficiaza de programul PHARE prin care UE ofera sprijin financiar si tehnic în domenii esentiale pentru restructurarea economiei (privatizarea proprietatii de stat, dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii, energie, mediu înconjurator s.a.).

La 1 februarie 1993 a fost semnat de catre România si UE Acordul european de asociere sau Acordul Europa care se aplica în ansamblu de la 1 februarie 1995, problemele referitoare la comert fiind aplicate din mai 1993. Acordurile de asociere sunt încheiate de U.E. ca o modalitate de tranzitie, adoptare sau asteptare în vederea dobândirii statutului de membru UE.

Acordul de asociere al României la UE (Acordul European) statueaza cadrul juridic si institutional al raporturilor româno-comunitare, având ca obiectiv fundamental pregatirea integrarii României în UE.

Acordul cu România cuprinde prevederi privind cooperarea economica, sociala, si culturala; dispozitii privind extinderea relatiilor comerciale; stabilirea unui cadru favorabil dialogului politic etc. În caz de nerespectare a drepturilor omului, Acordul poate fi suspendat.

Pentru atingerea obiectivelor de integrare a României în UE, Departamentul pentru Integrare Europeana si institutiile administratiei publice centrale si locale sunt sprijinite în activitatea lor de Institutul European din România, institutie publica aflata sub autoritatea Guvernului, iar din ianuarie 2001 sub autoritatea Ministerului Integrarii Europene.

Principalele sale obiective vizeaza: participarea la elaborarea elementelor de

fundamentare a politicilor în domeniul integrarii europene, aplicarea politicilor constructiei institutionale în domeniul integrarii europene, contributia la dezvoltarea spiritului si valorilor europene.

În februarie 2000, a fost constituit un Comitet mixt economic si social România – UE, având rol consultativ pentru Consiliul de Asociere România – UE.

La data de 15 februarie 2000, la Bruxelles, a avut loc Conferinta

Interguvernamentala România – UE care a lansat, în mod oficial, procesul de negociere a aderarii României la UE. Cu acest prilej, a fost reafirmat angajamentul României de a nu precupeti nici un efort pentru integrarea cât mai rapida si mai armonioasa în comunitatea de valori europeana.

Procesul de negociere a luat sfârsit în anul 2003 pentru 10 dintre statele candidate – Cehia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Cipru, Ungaria, Malta – state care au semnat Tratatul de aderare la data de 16 aprilie 2003, iar de la 1 mai 2004 au devenit membre cu drepturi depline.

Potrivit concluziilor Consiliului European de la Copenhaga, din 2002, alte doua

state – România si Bulgaria urmeaza sa adere la Uniunea Europeana în 2007. În acest context, în luna aprilie 2005 cele doua state amintite au semnat deja Tratatul de aderare la Uniunea Europeana, dupa ce, în 2004, finalizasera si negocierile de aderare pentru cele 31 de capitole.

1.6. CONCLUZII.

Europa de astazi, pornind de la Europa Tratatelor de la Paris, de la Roma,

Maastricht, Amsterdam si Nisa, nu ar fi putut fi conceputa fara întelegerea eforturilor depuse de-a lungul veacurilor de cei care, într-un fel sau altul, au anticipat-o.

O istorie lunga si grea a apasat popoarele europene. Intoleranta si ambitii pe

plan national, presiuni venite din afara, defecte de omogenitate în origini, obiceiuri si traditii, în comportamentul social-economic, rivalitatile politice, conflictele de interese sunt numai câteva dintre principalele cauze sau marile dificultati care au stat în calea doritei unitati.

Trebuia gasita forma unor asocieri de state:

… în care unitatea si exclusivitatea marilor decizii politice sa fie luate la vârf, în care vointa comuna exprimata, sa fie aplicata si executata de o putere centrala în interesul general;

… în care o pluralitate de state independente sa cedeze o parte din suveranitatea lor în favoarea unei asemenea puteri, capabila sa poata garanta unitatea politica si economica a statelor asociate;

…. în care neîntelegerile dintre state sa fie aduse spre rezolvare înaintea unei

instante recunoscuta pentru obiectivitatea ei etc.

Constructia europeana îsi are originea în vointa suverana a statelor, concretizata într-un sistem de tratate în care s-au statuat modalitatile de functionare, atributiile si raspunderile organelor si institutiilor comunitare.

Astfel, întreg sistemul european a fost edificat prin consimtamântul liber exprimat al statelor membre, care au convenit sa constituie o organizatie cu o larga autonomie si cu institutii proprii, îndreptatite sa actioneze în limitele juridice reglementate prin Tratate.

Instituind Comunitatile europene, si ulterior Uniunea Europeana, statele membre s-au angajat ca obiectivele asumate sa fie aduse la îndeplinire prin intermediul unor institutii specifice, potrivit competentelor ce le sunt atribuite. În acelasi timp, statele membre trebuie sa actioneze nu numai în mod colectiv, ci si individual, în sensul punerii în aplicare a masurilor ce le privesc.

În ceea ce priveste intensificarea eforturilor în procesul aderarii la Uniunea

Europeana, principala preocupare a factorilor de decizie politica si economica o constituie alinierea la standardele Uniunii, stipulate în aquis-ul comunitar.

Pe parcursul anilor s-au conturat exigentele privind aderarea noilor membri.

Daca initial negocierile de aderare vizau compromisuri de ambele parti, cu timpul standardele comunitare s-au conturat, devenind din ce în ce mai rigide (aceste standarde vizeaza în principal economia).

În cazul tarilor din Centrul si Estul Europei se vor lua în considerare criterii si

reguli precise, astfel încât politicile lor economice sa se alinieze la modelele

comunitare.

Europa unita este sortita a fi ceea ce Montesquieu a spus: o societate a societatilor. Constructia Europei a fost si este dorinta popoarelor sale de a crea un continent al unitatii.

CAPITOLUL II – INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

2.1. CONSTRUCTIA COMUNITARA DE LA ACTUL UNIC EUROPEAN LA TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Dupa o perioada de relaxare a evolutiei procesului de unificare a continentului

european, necesitatea unei reforme institutionale care sa corespunda evolutiilor politice, economice si sociale înregistrate în Europa era puternic resimtita.

În acest context, în 1984, la Consiliul European de la Fontainbleau, s-a constituit,

sub presedintia senatorului irlandez J. Dooge – fost ministru de externe al Irlandei – Comitetul pentru problemele institutionale, dupa modelul Comitetului Spaak, cel care a redactat Tratatele de la Roma. Raportul Comitetului, numit Raportul Dooge, afirma nevoia unui salt calitativ în sensul crearii “între statele europene a unei entitati politice adevarate, adica a unei Uniuni Europene”.

Sarcina Comitetului era de a prezenta sugestii în vederea îmbunatatirii functionarii

cooperarii europene în domeniul comunitar, ca si în cel al cooperarii politice. În vederea realizarii acestui obiectiv, Comitetul preconiza convocarea unei conferinte a

reprezentantilor guvernelor statelor membre care sa negocieze un proiect de tratat

asupra Uniunii Europene.

Proiectul unui tratat asupra acestei chestiuni prezentat Parlamentului European,

asa-numitul „Proiect Spinelli”, fusese elaborat în februarie 1984, moment care a

determinat relansarea dezbaterilor asupra reformelor institutionale.

Raportul Dooge cuprindea patru parti. Prima parte preciza spiritul reformelor propuse. Cea de-a doua parte enunta obiectivele prioritare: un spatiu economic interior omogen, promovarea valorilor comune ale civilizatiei europene, gasirea unei identitati

externe. Spatiul economic urma sa fie obtinut prin desavârsirea Tratatului de la Roma,

respectiv prin realizarea unei adevarate piete interioare, libera circulatie a cetatenilor,

coordonarea politicilor economice, recunoasterea reciproca a normelor, simplificarea

procedurilor vamale etc. Acestora urma sa li se adauge crearea unei comunitati

tehnologice, consolidarea Sistemului Monetar European. Promovarea valorilor comune implica dezvoltarea politicilor în domeniul mediului, în domeniul social, cultural, în crearea unui spatiu juridic european omogen. Gasirea unei identitati externe însemna, înainte de toate, dezvoltarea cooperarii politice. Structurile trebuiau consolidate prin crearea unui secretariat permanent.

Cea de-a treia parte a Raportului se referea la mijloacele de realizare a acestora,

mijloace ce trebuiau obtinute prin institutiile existente carora trebuiau însa sa li se

dezvolte eficacitatea si legitimitatea democratica, iar cea de-a patra parte se referea la

convocarea conferintei.

Dupa multe luari de pozitie pro si contra, Conferinta s-a deschis la 9 septembrie

1985 la Luxemburg si s-a încheiat prin semnarea Actului Unic European, în doua

etape, de catre ministrii de externe ai tarilor membre – 17 februarie la Luxemburg si 28 februarie 1986 la Haga, (aceasta ultima data dupa referendumurile nationale din Danemarca, Italia si Grecia. Actul Unic a intrat în vigoare la 1 iulie 1987).

Actul Unic European marcheaza o noua etapa în procesul de realizare a

pietei interioare Comunitare si a relansat actiunea comunitara, constituind un moment foarte important al istoriei Uniunii Europene. El evidentiaza vointa politica a statelor membre de a pune capat stagnarii constructiei comunitare.

Cu prilejul Actului Unic European s-a schimbat modul în care deciziile erau luate

de catre Consiliul de ministrii. Înainte majoritatea hotarârilor erau supuse deciziei

unanime a Consiliului. Procesul era foarte lent, deoarece ministrii dintr-o tara sau alta

adoptau o atitudine protectionista si votau împotriva legislatiei absolut necesare realizarii depline a pietei comune.

Actul Unic European a fost caracterizat ca fiind obligatia de a realiza simultan

marea piata fara frontiere, plus coeziunea economica si sociala, o politica europeana de cercetare si tehnologie, întarirea sistemului monetar european, lansarea unui spatiu

social european si actiuni semnificative în domeniul mediului.

Obiectivul esential al Actului Unic European ramâne însa, realizarea unui spatiu

fara frontiere – permitând libera circulatie a marfurilor, a serviciilor, a capitalurilor si a persoanelor. În acest sens, potrivit art. 13 AUE7, Comunitatea adopta masuri destinate sa stabileasca progresiv piata interna, în cursul unei perioade expirând la 31 decembrie 1992, conform dispozitiilor din tratat; Piata interna comporta un spatiu fara frontiere interne în care libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor este asigurata potrivit dispozitiilor tratatului.

2.2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT.

2.2.1. Prezentare generala

Un nou tratat ce aduce completari si modificari celor trei tratate încheiate anterior

(CECO-1951, CEE-1957 si EURATOM-1957) pe linia reformei începute de Actul Unic European, este Tratatul de la Maastricht.

Având ca anterioritati mai multe runde de negocieri, începând din 1989, s-a finalizat în decembrie 1991 la Maastricht (Olanda), la întâlnirea la nivel înalt a Comunitatilor Europene, acordul pentru desavârsirea uniunii economice, monetare si politice, denumit Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în aceeasi localitate, în

februarie 1992, de catre ministrii de externe si de finante ai Comunitatilor Europene.

Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Acest tratat, care a reprezentat o noua etapa de integrare europeana:

*** a fixat un calendar pentru crearea monedei unice – euro, punctul final al logicii

procesului de constructie a unei piete fara frontiere;

*** a lansat notiunea de „cetatenie europeana” pentru toti cetatenii statelor

membre ale UE, prin crearea unor noi drepturi: dreptul la vot si de eligibilitate în

cadrul alegerilor locale si europene, dreptul de petitie, dreptul de recurs în fata

mediatorului european;

*** a conferit Parlamentului European noi puteri, precum aceea de „codecizie” cu

Consiliul;

*** a introdus cei „doi noi piloni” de natura interguvernamentala – PESC si JAI;

*** a extins procedura de vot cu majoritate calificata unor noi domenii.

Totodata, acest tratat este punctul de realizare a vointei politice de transformare a

CEE, din entitate economica, într-o uniune ce dispune de competente politice.

Toate acestea rezulta explicit si din prevederile Tratatului. Astfel, potrivit art. B din

Tratatul de la Maastricht, obiectivele Uniunii Europene sunt:

*** „promovarea unui progres economic si social echilibrat, în special prin

crearea unui spatiu fara frontiere, prin întarirea coeziunii economice si sociale

si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare, cu obiectivul final al introducerii unei monede unice;

*** afirmarea identitatii europene pe scena internationala, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe si de securitate comuna si, pe termen lung, a unei politici de aparare comuna;

*** întarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre ale

Comunitatii prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;

*** dezvoltarea unei strânse cooperari în domeniul justitiei si afacerilor interne;

*** mentinerea acquis-ului comunitar (experientei, legislatiei etc.) si dezvoltarea

lui în scopul de a examina în ce masura politicile si formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui sa fie revizuite în vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor institutiilor comunitare”.

2.2.2. Structura Tratatului de la Maastricht.

Din punct de vedere structural, Tratatul de la Maastricht contine 7 titluri dupa cum

urmeaza12:

Titlul I – Dispozitii comune;

Titlul II – Dispozitii modificatoare ale CEE, în vederea stabilirii Uniunii Europene

(principii, cetatenie europeana, politicile Comunitatilor europene, în sensul realizarii

Uniunii europene, asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari, institutii si dispozitii

generale);

Titlul III – Dispozitii modificatoare cu privire la CECA (CECO);

Titlul IV – Dispozitii modificatoare cu privire la CEEA (EURATOM);

Titlul V – Dispozitii privind politica externa si de securitate comuna;

Titlul VI – Dispozitii asupra cooperarii în domeniul justitiei;

Titlul VII – Dispozitii finale.

De asemenea, la tratat au fost anexate si 17 protocoale si 33 de declaratii.

Cu alte cuvinte, asa cum s-a aratat în literatura de specialitate13, din punct de vedere structural, putem compara Tratatul de la Maastricht cu un „templu sprijinit pe trei piloni si dominat de un fronton”.

În aceasta exprimare, frontonul identifica obiectivele – cetatenie, piata unica,

integrare economica, politica externa; pilonul central – „Comunitatea Europeana” –

include piata interioara, politicile economice comune (sociala, regionala, agricola, de

mediu, educationala si de sanatate) si Uniunea Monetara; cei doi piloni laterali – au în vedere politica externa si de securitate comuna (PESC), pe de o parte, si cooperarea juridica si politieneasca (JAI), pe de alta parte.

Pilonul central ramâne bazat pe procedurile comunitare – participarea Comisiei,

Consiliului, Parlamentului si Curtii, votate cu majoritatea calificata în sânul Consiliului Ministrilor.

Pilonii PESC si cooperarea juridica (JAI) sunt guvernati prin proceduri

interguvernamentale – decizii în unanimitate, slaba participare a Comisiei si

Parlamentului.

2.2.3. Politica economica si monetara

A. PRINCIPIILE REALIZARII UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE.

Dupa cum precizam anterior, unul dintre obiectivele principale ale Tratatului de la

Maastricht a fost realizarea progresiva a unei Uniuni Economice si Monetare

(U.E.M.).

Pentru realizarea unui asemenea obiectiv trebuiau avute în vedere urmatoarele

principii:

*** sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber acolo unde pietele

sunt deschise spre interior, dar si spre exterior;

*** garantarea stabilitatii monetare este data de o dezvoltare temeinica a economiei;

*** existenta unui nivel înalt al politicii în domeniile muncii si al stabilitatii sociale;

*** finante publice puternice si sanatoase, în toate statele membre;

*** libertatea deplina a miscarii capitalurilor si o perfecta integrare a pietei

financiare;

*** stabilitatea irevocabila în ce priveste cursul de schimb si, în final, o moneda

unica.

Principiile economiei de piata sunt determinante nu numai pentru U.E.M., ci si

pentru alte domenii relevante ale competentei comunitare.

Politica economica si politica monetara se conditioneaza reciproc, neputând sa

fie concepute de sine statator, ca factori contributivi la progresul comunitar: „uniunea

monetara trebuie sa se întemeieze pe o coerenta în dezvoltarea economica si pe un

anumit grad de coordonare a politicilor economice aferente uniunii economice, fara a se ignora marile orientari ale politicilor economice ale statelor membre si ale Comunitatii”.

Nefunctionarea sau functionarea neordonata a componentelor ansamblului comunitar ar putea duce la compromiterea aproape decisiva sau iremediabila a obiectivelor Uniunii europene.

Politica economica si financiara este guvernata de principiul subsidiaritatii.

Potrivit acestui principiu statele membre pastreaza responsabilitatea politicilor lor

economice si financiare, pe care ele le considera a fi totusi, probleme de interes comun si se coordoneaza la nivelul Comunitatilor. Coordonarea se refera îndeosebi la orientarile politicilor economice si financiare ale statelor membre si ale Comunitatilor, care se definitiveaza la nivel comunitar si se trimit statelor membre sub forma recomandarilor.

Dezvoltarea economica atât a fiecarui stat membru, dar si a Comunitatilor, în

general, este controlata sistematic prin intermediul convergentei economice, în functie de orientarile stabilite.

În cazul în care, în cadrul procedurilor de supraveghere multilaterala se

stabileste ca politica economica a unuia dintre statele membre se îndeparteaza de la

orientarile convenite sau ameninta sa puna în pericol buna functionare a Uniunii

Economice si Monetare, C.E. poate adresa o recomandare statului membru în cauza,

recomandare care poate fi exprimata public. Procedurile supravegherii si ale formularii recomandarilor au drept scop chiar pe acela de a garanta o politica economica si monetara a statelor membre, care sa fie compatibila cu obiectivele U.E.M.

Dispozitiile tratatului cu privire la respectarea disciplinei bugetare, în statele

membre, constituie unul dintre elementele esentiale ale acestei etape.

În acest sens, tratatul prevede obligatia pentru fiecare stat membru de a evita

deficitul bugetar exagerat, definind, totodata, preocuparile la nivel de principiu ale unei politici bugetare stabile, facând cunoscuta interdictia pentru bancile centrale de a acorda credite serviciilor publice, dar si responsabilitatea proprie, a fiecarui stat, pentru datoria publica.

Pe de alta parte, tratatul stabileste criteriile care permit determinarea existentei unui deficit bugetar excesiv si valorile de referinta mentinute în conexiune cu

aceste criterii, în “Protocolul asupra procedurilor privind deficit excesiv”. De asemenea, statelor vinovate, li se pot aplica si diferite sanctiuni.

Politica monetara si de schimb va fi condusa într-o maniera uniforma la

nivelul Uniunii monetare.

Tratatul prevede pentru ultima etapa a U.E.M. stabilirea irevocabila a cursului

de schimb, introducerea unei monede unice si crearea unui sistem european de

banci centrale (S.E.B.C.), care va fi format dintr-o Banca Centrala Europeana (B.C.E.) si din bancile centrale nationale ale tarilor membre (B.C.N.S.M.).

Dar, pentru toate acestea, trebuie avute în vedere atât politicile pentru

stabilitatea preturilor, si, în acelasi timp, o politica unica a Comunitatilor în

conformitate cu obiectivele propuse.

B. FUNDAMENTAREA SI AVANTAJELE UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

Uniunea Economica si Monetara a fost mereu o veche aspiratie a Comunitatii,

constituind un element important pentru deplina realizare a Pietei Unice. Doar prin

introducerea monedei unice si stabilirea unei UEM se putea perfectiona aceasta piata si se puteau obtine toate avantajele pe care le presupunea.

UEM era, deci, înteleasa ca fiind complementul natural si necesar al obiectivului

Pietei Unice fara frontiere interne care, pentru a putea fi cu adevarat eficace, reclama un salt institutional calitativ capabil sa transforme Comunitatea Economica în ceva mai aproape de o Uniune Politica.

Desi Tratatul de la Roma nu mentiona realizarea UEM, înca din anul 1969 se formula la Haga (pentru prima data) acest obiectiv pentru ca în anul urmator sa apara „Raportul Werner” care teoretiza necesitatea avansarii spre atingerea sa. De atunci, pâna la adoptarea TUE (Tratatul de la Maastricht) au trecut mai mult de 20 de ani ceea ce dovedeste ca preocuparile comunitare în acest sens nu erau de data recenta. Noutatea pe care o aducea TUE era ca, pentru prima data în istoria Comunitatii, UEM aparea ca un tel realizabil, posibil de atins într-un orizont de timp considerat rezonabil, adica zece ani.

Conform diverselor studii din acea vreme, stabilirea unei Uniuni Economice si Monetare si a unei monede unice urmau sa ofere urmatoarele avantaje pentru

Comunitate si statele membre:

a. Însemnau un stimul foarte important pentru economia comunitara pe ansamblul

ei. Comisia calculase o crestere suplimentara anuala a PNB-ului comunitar de 0,7% de-a lungul urmatorilor zece ani.

b. Trebuia sa produca simultan o reducere a ratelor medii ale dobânzilor prin

fuzionarea definitiva a pietelor financiare nationale si prin consolidarea si garantarea, la nivelul populatiei, a ideii stabilitatii preturilor.

c. Suprima costurile tranzactiilor si operatiunilor de schimb între monede despre

care, un Raport publicat de catre Comisie arata ca ar fi însemnat o economie de 15-20

de miliarde de ECU (Euro) pe an. La momentul 1992, un cetatean spaniol, de exemplu, care ar fi schimbat o cantitate determinata de pesetas succesiv în toate celelalte monede ale UE ar fi pierdut la final jumatate din suma initiala numai datorita comisioanelor de schimb.

d. Facilita functionarea pietei prin cresterea concurentei si transparentei preturilor

determinata de faptul ca toate preturile urmau a fi exprimate în aceeasi moneda pe întreg teritoriul „zonei euro”.

e. ECU (devenit ulterior Euro) se putea transforma în cea mai importanta moneda

internationala concurând cu dolarul si yenul. ECU trebuia sa permita ca societatile,

bancile si cetateanul comunitar sa poata realiza cea mai mare parte a operatiunilor în

moneda proprie. Comunitatea, care era deja prima putere comerciala a lumii cu 40% din schimburile comerciale internationale, putea avea, în acest fel, un rol de lider si în

domeniul monetar.

f. Asigura agentii economici si cetatenii comunitari asupra ireversibilitatii si

credibilitatii procesului specific unei Uniuni Monetare (ce ar fi fost mult mai putin evident daca fiecare tara ar fi putut sa-si conserve, în paralel, propria moneda).

C. ETAPELE UNIUNII ECONOMICE SI MONETARE

„Dispozitiile asupra UEM stabilite de catre Tratatul de la Maastricht îsi aveau

originile în elaborarea unui Raport al Comitetului Înteleptilor („Raportul Delors”) ce a servit ca baza pentru ca, în iunie 1989, în timpul Presedintiei spaniole a Comunitatii, Consiliul European de la Madrid sa decida initierea, cu începere de la 1 iulie 1990, a primei faze a UEM. În acest fel se punea în miscare un proces ce se va concretiza si normativiza prin Tratatul de la Maastricht si prin care se stabileau cele trei faze ale UEM.

a. Prima faza. În aceasta prima faza, initiata la 1 iulie 1990, statele membre

renuntau progresiv la finantarea monetara a deficitelor, liberalizau miscarile de capital, se angajau sa prezinte Programe de Convergenta Economica si initiau procesul ce urma sa conduca la independenta Bancilor Centrale Nationale.

b. Faza a doua. La 1 ianuarie 1994, se intra în a doua etapa a UEM cu un

angajament de convergenta întarita a economiilor, o mai mare cooperare între politicile monetare nationale, crearea Institutului Monetar European si obligatia de a nu modifica compozitia ECU/monede nationale de la acel moment („congelarea ECU”).

c. A treia faza. Înainte de 1 ianuarie 1997, Consiliul European trebuia sa decida,

prin majoritate calificata, daca cel putin sapte tari îndeplineau conditiile stabilite în Tratat, asupra trecerii la etapa finala. În orice caz, aceasta se initia – începând de la 1 ianuarie 1999 – cu statele ce îndeplineau respectivele conditii, indiferent de numarul lor. Aceasta a treia faza, presupunea crearea Bancii Centrale Europene, fixarea irevocabila a ratelor de schimb si stabilirea unei monede unice, ECU (ulterior denumita Euro)”.

Atât Marea Britanie cât si Danemarca si-au rezervat dreptul – recunoscut în Protocoale anexate Tratatului de la Maatricht – de a nu se integra, daca asa o vor decide, în faza finala a UEM (principiul de „opting out”). De exemplu, Grecia nu a facut parte initial din Zona Euro.

Conditiile numitei „convergente nominale”, pe care trebuiau sa le îndeplineasca

statele care doreau sa acceada la faza finala a UEM, erau cele cuprinse în TUE – art.

109J:

*** disciplina financiara suficienta (deficitul public sa nu depaseasca 3% din PIB,

iar volumul datoriei publice sa nu depaseasca 60% din PIB);

*** stabilitate a preturilor (inflatia sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte

media de inflatie a celor trei tari având inflatia cea mai scazuta);

*** mentinerea în marjele normale de fluctuatie ale Sistemului Monetar European,

cel putin doi ani înaintea accesului la moneda unica;

*** un nivel al dobânzilor care sa nu depaseasca, pe termen lung, cu mai mult de 2

puncte procentuale pe cel reprezentând media tarilor cu cea mai mare stabilitate a preturilor.

Pentru o mai buna întelegere a continutului si obiectivelor UEM, consideram necesar a evidentia distinctia dintre Politica Economica si cea Monetara asa cum, de altfel, o face si Titlul VI al Tratatului de la Maastricht.

D. POLITICA ECONOMICA.

Într-o Uniune Economica si Monetara, politica economica (spre deosebire de ceea

ce se întâmpla cu politica monetara) nu reclama, conform Tratatului, acelasi „grad de

unicitate”. De aceea, o buna parte a competentelor politicii economice continua sa

ramâna în sarcina statelor membre inclusiv în ultima faza a UEM.

Considerând-o o „chestiune de interes comun”, statele membre îsi coordonau politicile economice în Consiliul de Ministri, conform „orientarilor generale” stabilite de catre Consiliul European si în scopul atingerii urmatoarelor obiective ale Tratatului:

*** dezvoltarea armonioasa si echilibrata a activitatilor economice;

*** cresterea sustinuta si neinflationista;

*** realizarea unor politici care sa protejeze mediul;

*** realizarea unui înalt grad de convergenta a rezultatelor economice;

*** obtinerea unui nivel ridicat în crearea locurilor de munca si în cel al protectiei

sociale;

*** cresterea nivelului si calitatii vietii;

*** realizarea coeziunii economice si sociale;

*** manifestarea solidaritatii între statele membre.

Din punct de vedere a politicii economice exista 3 aspecte mai relevante ale unei

Uniuni Economice si Monetare:

a. Regulile de disciplina bugetara a statelor membre:

*** interzicerea finantarii deficitelor publice, prin recurgerea la Bancile Centrale sau

la mecanismele co-active de plasare a datoriei publice (Art. 104 TCE);

*** nici Comunitatea, nici Statele Membre nu puteau sa-si asume sau sa raspunda

de angajamentele guvernelor centrale, autoritatilor regionale sau locale ale

celorlalte state membre, fiecare „datornic” fiind unicul responsabil de propria sa

datorie, fara ca aceasta sa poata fi garantata nici de catre Comunitate, nici de

catre alt stat membru (art. 104B TCE);

*** interzicerea deficitelor publice excesive (art. 104C TCE), în dispozitiile

Tratatului, si în protocoalele anexe stabilindu-se cu claritate limitele deficitelor

publice în vederea evitarii a ceea ce anumiti experti numeau „capcana

datoriei”.

Pentru a garanta respectarea acestor reguli de disciplina bugetara, Tratatul prevedea ca, în caz de neîndeplinire reiterata a lor, Consiliul de Ministri sa poata adopta un Raport referitor la respectiva abatere si sa faca recomandari în acest sens. Era chiar

posibila sanctionarea prin obligativitatea furnizarii de informatii suplimentare cu ocazia emiterii de obligatiuni; suspendarea împrumuturilor de la BEI; obligativitatea constituirii de depozite fara dobânda sau chiar stabilirea unor amenzi importante.

Totodata, este important de subliniat ca atunci când TUE stabilea limitele

deficitului public al administratiei unui stat membru, întelegea prin aceasta atât

administratia centrala cât si pe cele autonome, regionale sau locale.

b. Coordonarea politicilor economice ale statelor membre (art. 103 TCE).

Statele membre urmau a considera politicile lor economice ca o chestiune de

„interes comun”, coordonându-le în Consiliul de Ministri – conform orientarilor generale stabilite de catre Consiliul European.

În scopul garantarii unei strânse coordonari si supervizari a politicilor economice

ale statelor membre, Consiliul trebuia sa realizeze periodic – în baza unor Rapoarte

prezentate de catre Comisie – analizarea multilaterala a evolutiei economice a fiecaruia dintre statele membre cât si a Comunitatii în ansamblul ei. Daca se dovedea ca politica economica a vreunui stat membru contrazicea orientarile generale elaborate de catre Consiliul European, Consiliul putea, prin majoritate calificata, sa formuleze recomandarile necesare care, în acest caz, puteau fi, de asemenea, facute publice.

c. Mecanismele specifice de ajutor financiar.

Tratatul prevedea un mecanism specific de sprijin financiar pentru statele membre

în caz de dificultati grave ocazionate de evenimente exceptionale ce se scapau de sub

controlul acestora sau în caz de catastrofe naturale. În aceste situatii era prevazuta

posibilitatea unor ajutoare comunitare pentru statul în chestiune (art. 103 A, 2).

E. POLITICA MONETARA SI MONEDA UNICA.

În esenta, Uniunea Monetara se caracteriza prin stabilirea unei monede comune,

ECU (ulterior, EURO, moneda unica europeana), si prin crearea unei institutii monetare responsabile cu emiterea acesteia, numita Sistemul European de Banci Centrale (SEBC) format din Banca Centrala Europeana si Bancile Centrale Nationale ale statelor membre.

a. Moneda unica.

Adoptarea unei monede unice (art. B si 109 L 4, 5) nu însemna nici mentinerea

monedelor nationale într-un raport de schimb fix, nici introducerea unei monede în plus (ceea ce i-ar fi dat mai mult o valoare simbolica), ci urma a reprezenta prin existenta sa fizica un pas decisiv în constructia europeana.

Dintre avantajele evocate în favoarea Comunitatii si a statelor participante pe care

le presupunea introducerea monedei unice în ultima faza a UEM, numim aici:

*** stimularea comertului;

*** disparitia costurilor de tranzactionare;

*** reducerea dobânzilor.

b. Dispozitii institutionale: Sistemul European de Banci Centrale (SEBC) si

Banca Centrala Europeana (BCE).

În afara de introducerea monedei unice, Uniunea Monetara se caracteriza, de

asemenea, prin crearea unei noi institutii monetare responsabile cu emiterea exclusiva a acestei monede numita „Sistemul European de Banci Centrale” format din BCE si bancile centrale ale statelor membre (art. 109 A-D).

Banca Centrala Europeana (ce urma a substitui, în faza finala, Institutul Monetar

European43) avea doua organe esentiale de decizie:

*** Consiliul Guvernatorilor, compus din Guvernatorii Bancilor Centrale nationale

si membrii Comitetului Executiv al BCE;

*** Comitetul Executiv, format dintr-un Presedinte (care era, în acelasi timp,

Presedintele BCE), un Vicepresedinte si 4 membri, toti numiti prin consens de

catre Consiliului European si cu consultarea prealabila a Parlamentului

European. Membrii Comitetului Executiv se alegeau pe o perioada de opt ani

fara drept de realegere.

Obiectivul principal al SEBC (art.105 TCE), era cel de mentinere a stabilitatii

preturilor, dar si de sprijinire a politicilor economice generale ale Comunitatii în scopul realizarii telurilor comunitare stabilite prin Tratat. SEBC avea responsabilitatea exclusiv a directiei politicii monetare chiar daca putea delega unele dintre functiile sale Bancilor Centrale Nationale.

Un principiu de baza în activitatea SEBC era cel al independentei în exercitarea

functiilor sale respectând însa orientarile generale stabilite de catre Consiliul European si competentele Consiliului de Ministri (ECOFIN, în acest caz). Cu aceste exceptii, nici SEBC, nici BCE, nici Bancile Centrale nationale, nici vreunul dintre statele membre nu puteau solicita sau accepta instructiuni din partea institutiilor comunitare, a statelor membre sau a oricarui alt organ (art. 107 TCE) referitoare la teme aflate în competenta SEBC.

Ca si complement al acestei independente a fost necesara, de asemenea,

asigurarea legitimizarii democratice a acestei noi institutii monetare. Aceasta se realiza atât pe baza dispozitivului juridic al crearii sale (un tratat ratificat de catre parlamentele nationale) cât si pe aceea a procedurii de numire a Presedintelui si a Comitetului Executiv (acestia erau desemnati de catre Consiliul European dupa consultarea Parlamentului European). Era vorba, desigur, despre o „legitimizare de gradul doi” derivata din originile acesteia si nu de una de „primul grad”, derivata din subordonarea SEBC institutiilor comunitare propriu-zise, ceea ce nu-i stirbea din autoritate.

F. EURO – FAPT ÎMPLINIT

Istoricul monedei unice este destul de îndelungat, si se poate desprinde din cele

prezentate anterior, în cadrul studiului de fata, fapt ce ne determina ca pe parcursul

acestui punct sa revenim doar cu câteva aspecte mai importante.

Astfel, la 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizarii unui

simbol codificat pentru euro, acesta fiind înregistrat la Organizatia Internationala pentru Standardizare.

La 2 mai 1998 Uniunea Europeana a selectat tarile care urmau sa participe la EURO dupa o analiza asupra felului cum aceste tari au îndeplinit criteriile de convergenta

stabilite, si anume:

*** inflatia – sub 3%;

*** rata dobânzilor pe termen lung – sub 8,5%;

*** deficitul bugetar – sub 3% din PNB;

*** gradul de îndatorare guvernamentala – sub 60 % din PIB;

*** valuta nationala sa faca parte din SME minimum 2 ani.

Potrivit Regulamentului CE nr. 1466/97 din 7 iulie 199745, statele incluse urmau sa

înainteze Consiliului si Comisiei Europene periodic, rapoarte privind urmatoarele domenii:

obiectivele pe termen mediu privitoare la pozitia bugetara; proiectele cu privire la

dezvoltarea economica si a principalilor indicatori economici, care sunt relevanti pentru realizarile programului de stabilitate; descrierea masurilor de ordin bugetar si economic pentru realizarea obiectivelor programului de stabilizare; analizarea schimbarilor în pozitia bugetara si a îndatorarii statului, survenite prin influenta produsa de trendul indicatorilor economici cuprinsi în diversele proiecte prezentate de statele membre.

Desi initial, îndeplinind criteriile impuse, doar 11 state faceau parte din asa-numita

„Zona Euro”, în prezent sunt membre 12 state membre, cu Grecia, care a aderat de la 1 ianuarie 2001.

În anul 2002 a avut loc si cel mai important eveniment relativ la moneda unica, si

anume, moneda Euro a fost introdusa pe piata sub forma de lichiditati, eveniment

care constituie si faza finala a procesului început în 1999.

Euro a înlocuit pâna la 28 februarie 2002 monedele nationale ale Germaniei,

Frantei, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Spaniei, Greciei, Finlandei, Austriei, Portugaliei si Irlandei – state care fac parte, în prezent din Zona Euro.

Un alt eveniment demn de retinut este cel din data de 1 martie 2002, când Euro a

devenit singura deviza utilizata în zona euro, ceea ce a însemnat retragerea de pe piata

a monedelor tuturor statelor care au aderat la moneda unica europeana.

Un alt eveniment important, însa, de asta data, în primul rând, pentru România, a

avut loc la data de 3 martie 2003, când BNR a trecut la Euro, ca moneda de referinta.

2.2.4. Principiul subsidiaritatii si alte aspecte privind competentele comunitare, potrivit Tratatului de la Maastricht.

Tratatul de la Maastricht stabileste, mai clar, competentele comunitare, facând

referire expresa la principiul subsidiaritatii. Au caracter de noutate capitolele cu

titlurile privitoare la educatie, cultura, retele transeuropene, industrie, sanatate

publica, protectia consumatorilor si cooperarea pentru dezvoltare.

A. TRANSFERUL DE COMPETENTE SI PRINCIPIUL SUBSIDIARITATII.

Tratatul de la Maastricht înscrie principiul subsidiaritatii mai întâi la articolul B din

dispozitiile comune, iar apoi si mai ales la articolul 3 B din Tratatul CE (art. 5 dupa

modificarea survenita prin Tratatul de la Amsterdam).

Asa cum rezulta din dispozitiile fostului articol 3 B: Comunitatea actioneaza în

limitele competentelor ce-i sunt conferite si a obiectivelor ce-i sunt stabilite prin tratat.

În domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine,

conform principiului subsidiaritatii, decât daca si în masura în care obiectivele actiunii avute în vedere nu pot fi realizate suficient de statele membre si pot deci, datorita dimensiunilor sau efectelor actiunii avuta în vedere, sa fie mai bine realizate la nivel comunitar.

Actiunea Comunitatii nu depaseste ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele tratatului.

Asadar, fiecare dispozitie a articolul 3 B fixeaza o regula ce trebuie sa cârmuiasca

actiunea Comunitatii. Totusi referirea explicita la principiul subsidiaritatii nu se face decât în alineatul al doilea.

Tot referitor la principiul subsidiaritatii, în preambulul tratatului se arata hotarârea

statelor membre de a continua procesul de creare a unei Uniuni tot mai strânse între

popoarele Europei, în care deciziile sa fie luate cât mai aproape posibil de cetateni,

conform principiului subsidiaritatii.

Prin urmare, atunci când facem vorbire despre principiul subsidiaritatii nu trebuie

sa tinem seama doar de alin. 2 al art. 3B, ci de toate dispozitiile sale.

Principiul subsidiaritatii comporta astfel trei elemente, la care ne vom opri si

noi în cele ce urmeaza:

a. – constituie o interpretare stricta a puterilor Comunitatii raportata la

obiectivele si competentele conferite de tratat

b. – fixeaza conditiile interventiilor comunitare;

c. – prevede ca mijloacele de actiune sa nu fie disproportionate în raport cu

obiectivele.

*** Comunitatea trebuie sa actioneze în limitele competentelor care-i sunt

conferite si a obiectivelor care-i sunt fixate prin tratat.

Spre deosebire deci de state, Comunitatea dispune de competente numite “de

atribuire”, astfel cum sunt definite prin tratatul de constituire. Referirea la “obiectivele” fixate prin tratat are mai mult un caracter de legitimare a luarii în considerare a obiectivelor din tratat, în determinarea actiunii ce urmeaza sa fie întreprinsa, decât un caracter constrângator, având în vedere ca aceste obiective sunt exprimate de o maniera relativ generala la articolele 2 si 3 din tratat, si ca oricum articolul 235 îi permite sa actioneze ori de câte ori o actiune a Comunitatii apare necesara, desigur cu respectarea procedurii prevazute.

*** Din termenii alineatului 2, rezulta ca principiul subsidiaritatii nu se aplica

domeniilor depinzând de competenta exclusiva a Comunitatii. În aceste domenii,

Comunitatea este supusa în actiunea sa numai obligatiilor rezultând din primul si al

treilea alineat, adica obligatiei de a respecta competentele sale, obligatiei de a nu merge dincolo de ceea ce este necesar, pe de o parte, si obligatiei de a realiza obiectivele care-I sunt fixate prin tratat pe de alta parte.

Restrictia aplicarii principiului subsidiaritatii domeniilor ce sunt de competenta

exclusiva a Comunitatii este esentiala deoarece evita posibilitatea de a aduce atingere

realizarilor comunitare. Fara o asemenea restrictie, parti întregi din politica comerciala comuna sau politica agricola comuna ar fi putut fi contestate daca s-ar fi facut dovada ca obiectivele actiunii Comunitatii puteau fi realizate în mod satisfacator de statele membre.

Definitia retinuta la Maastricht intereseaza numai domeniile care nu sunt de

competenta exclusiva a Comunitatii, deci acele domenii în care transferul

competentelor catre CE este partial. Principiul subsidiaritatii vizeaza astfel numai

domeniile competentelor concurente împartite între statele membre si Comunitate.

Înseamna asadar, ca, în aceste domenii, în exercitarea competentelor sale si cu

respectarea obiectivelor ce-i sunt fixate, Comunitatea va trebui sa respecte principiul

subsidiaritatii si sa asigure complementaritatea actiunilor sale cu cele ale statelor

membre.

Într-o asemenea abordare, schema clasica a transmiterii competentelor Comunitatii este completata în sensul unei aprofundari, în baza careia Comunitatea primeste, pe masura dezvoltarii sale, noi competente, dar intervine tot mai mult, ca autoritate centrala, numai în masura ceruta de eficacitatea acesteia.

Textul alineatului 2 fixeaza si un dublu criteriu-corolar care sa ghideze actiunea

comunitara si anume: constatarea ca statele membre nu sunt în masura sa realizeze, de

maniera suficienta, obiectivele actiunii (“decât daca si în masura în care”) si ca, în

consecinta, acestea vor fi mai bine realizate printr-o actiune comunitara, datorita

dimensiunilor si efectelor acestei actiuni.

Astfel, când o actiune este considerata necesara pentru atingerea obiectivelor

tratatului si a fost constatata insuficienta masurilor luate la nivelul statelor membre, acea actiune va trebui sa fie continuata la nivel comunitar în masura în care acesta va garanta realizarea actiunii, îi va permite sa aiba un continut mai bine adaptat exigentelor situatiei si îi va asigura o mai mare eficacitate.

Principiul subsidiaritatii aplicat competentelor neexclusive ale Comunitatii apare,

totodata, sub diferite forme, în capitolul stabilind noi competente.

Astfel, în domeniul educatiei, Comunitatea, daca este necesar, sprijina si completeaza actiunea statelor membre respectând deplin responsabilitatile acestora.

De asemenea, Comunitatea sprijina si completeaza actiunea statelor membre în

domeniul culturii, sanatatii, formarii profesionale.

În majoritatea acestor domenii, Comunitatea, de regula, se va limita sa ia “masuri

complementare”. Comunitatea nu va actiona pe cale de directive sau de regulamente de ordin general ci mai degraba prin adoptarea de masuri specifice de sustinere a statelor membre. În unele capitole se precizeaza chiar ca masurile de încurajare exclud orice armonizare a dispozitiilor legislative si regulamentare .ale statelor membre.

*** Actiunea Comunitatii trebuie sa nu depaseasca ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor din tratat.

Prin aceasta regula stabilita la alineatul 3 se urmareste evident evitarea excesului

birocratiei comunitare. Regula ca actiunile Comunitatii, în continutul sau si în modalitatile lor de realizare, sa nu depaseasca ceea ce este stabilit prin tratatele comunitare, poarta atât asupra competentelor exclusive cât si asupra competentelor concurente împartite cu statele membre.

Înscrierea în tratat a principiului subsidiaritatii reprezinta un moment important

întrucât prin subsidiaritate se pune întreaga problema a naturii constructiei europene, a

legaturilor dintre Comunitate si statele membre si regiuni.

Controlul respectarii acestui principiu revine Curtii de Justitie, chiar daca acest

aspect a nascut ample discutii. Competenta Curtii de Justitie nu este exclusa prin tratat, ceea ce înseamna, implicit, ca respectarea principiului subsidiaritatii poate fi supusa controlului Curtii. Desigur, controlul Curtii se va exercita a posteriori, adica dupa adoptarea actului în litigiu si se va referi la legalitatea acestuia. În argumentarea solutiei potrivit careia Curtea de Justitie este competenta sa exercite controlul s-a aratat ca principiul subsidiaritatii este o notiune juridica ce conditioneaza exercitarea

competentelor, si deci, respectarea sa este supusa jurisdictiei Curtii. Subsidiaritatea

implica o judecata calitativa cu privire la actul si la politica ce vor forma obiectul

interventiei Curtii, deoarece, aceasta urmeaza sa se pronunte daca acea competenta

revine autoritatii inferioare sau autoritatii superioare. Într-o alta opinie se arata ca

subsidiaritatea este totusi mai mult un concept politic decât juridic, punându-se astfel

întrebarea în ce masura s-ar putea stabili pe plan juridic daca o anumita actiune poate

sau nu poate sa fie realizata în mod satisfacator la nivel national.

În acest sens, la Consiliul european de la Lisabona din 26 si 27 iunie 1992 s-a

subliniat necesitatea unei aplicari stricte a principiului subsidiaritatii de catre toate

institutiile în ce priveste legislatia existenta si viitoare, iar Comisia si Consiliul au fost

invitate sa ia masurile corespunzatoare pe plan procedural si în practica pentru aplicarea acestui principiu.

În acelasi sens, la Consiliul european de la Edinburgh, din 11 si 12 decembrie

1992, s-a decis o abordare globala privind aplicarea principiului subsidiaritatii; totodata, Consiliul a fost invitat sa stabileasca un acord interinstitutional între Parlamentul european, Consiliu si Comisie asupra aplicarii efective a articolului 3B de toate institutiile si s-a luat act de intentia Comisiei de a retrage sau de a modifica unele propuneri si de a face propuneri vizând modificarea anumitor texte legislative existente.

În final, se poate spune ca, daca principiul subsidiaritatii figureaza explicit în

Tratatul de la Maastricht, aceasta se datoreaza faptului ca acest principiu este strâns

legat de deficitul democratic si încearca sa-l reduca reglementând exercitarea

competentelor. În acest sens, el reprezinta un principiu regulator urmarind sa elimine

unele excese în materie de legislatie.

Subsidiaritatea ramâne fundamentala pentru evolutia viitoare a Comunitatii

întrucât constituie o delimitare a sarcinilor între Comunitate si membrii sai. Paralel, ea

este de natura sa consolideze asentimentul cetatenilor la procesul de integrare apropiind

nivelul de luare a deciziei de destinatarii actiunii comunitare.

B. NOILE COMPETENTE ATRIBUITE UNIUNII EUROPENE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT.

Prin „noi competente” se înteleg, în acest context, numai acelea care depasesc

competentele existente ale Comunitatii.

În acest scop, prin Tratatul de la Maastricht au fost adaugate în Tratatul de la Roma noi titluri consacrându-se, astfel, trecerea a noi sectoare în câmpul de competenta al Comunitatii.

Se poate spune, ca prin introducerea a noi domenii care nu mai sunt de natura

exclusiv economica, Tratatul de la Maastricht a înscris în mod explicit în dreptul original noile competente ale Comunitatii, cea ce este de natura sa conduca la o consolidare pe plan juridic ce nu este lipsita de importanta politica, tinând seama, mai ales ca si în trecut Comunitatea efectua deja actiuni în majoritatea acestor domenii, dar cu o baza juridica ezitanta, chiar controversata.

Asa cum poate am mai amintit, principiul subsidiaritatii are vocatie sa se aplice în

câmpul acestor noi competente în masura în care ele nu apartin în mod exclusiv

Comunitatii.

Astfel, privitor la educatie, potrivit art. 126, paragraful 1, Comunitatea contribuie la

dezvoltarea unei educatii de calitate, încurajând cooperarea între statele membre si, daca este necesar, sprijinind si completând actiunea acestora, respectând în mod deplin responsabilitatea statelor membre pentru continutul învatamântului si organizarea sistemului educativ, precum si diversitatea lor culturala si lingvistica.

Comunitatea are, asadar, vocatia sa intervina, dar în mod complementar celei a

statelor membre, acestea din urma ramân deplin si exclusiv responsabile de “continutul învatamântului”, de „organizarea sistemului educativ” si de „diversitatea lor culturala si lingvistica”.

Altfel spus, dispozitiile adoptate în domeniul educatiei de articolul 126 lasa un loc

larg subsidiaritatii.

Privitor la formarea profesionala, potrivit noului articol (art. 127 care se substituie art. 128 din Tratatul de la Roma), consacrat formarii profesionale, comunitatea pune în aplicare o politica de formare profesionala, sprijina si completeaza actiunile statelor membre, respectând deplin responsabilitatea acestora pentru continutul si organizarea formarii profesionale.

Cultura îsi face intrarea în câmpul competentelor noi ale Comunitatii, dar trebuie

remarcata prudenta cu care sunt formulate atât obiectivele, cât si procedurile aplicabile în acest domeniu. Actiunea Comunitatii apare ca fiind complementara celei a statelor membre si nu poate decât sa contribuie la înflorirea culturii statelor membre cu respectarea diversitatii lor nationale si regionale, punând în evidenta mostenirea culturala comuna.

În domeniul sanatatii publice, C.E. contribuie la asigurarea unui nivel ridicat de

protectie a sanatatii oamenilor, încurajând cooperarea între statele membre si, daca este necesar, sprijina actiunea lor.

Un alt nou obiectiv al Comunitatii, protectia consumatorilor, este un domeniu în

care Comunitatea contribuie la realizarea unui nivel ridicat de protectie, actionând prin masuri adoptate în aplicarea art. 100A, în cadrul realizarii pietei interne (ceea ce înseamna ca tratatul nu se opune unei armonizari) si prin „actiuni specifice” care sprijina si completeaza actiunile întreprinse de statele membre în vederea protectiei sanatatii, securitatii si intereselor economice ale consumatorilor si pentru a le asigura o informare adecvata.

De asemenea, este inserat în tratat un titlu cu privire la retelele transeuropene,

ce prevede faptul ca toate Comunitatile Europene contribuie la “stabilirea si dezvoltarea retelelor (legaturilor) transeuropene în sectoarele infrastructurilor de transport, de telecomunicatii si de energie”.

În ceea ce priveste sectoarele politicii industriale, C.E. si statele membre

urmaresc “asigurarea conditiilor necesare competitivitatii Comunitatii”.

Politica în domeniul cooperarii cu privire la dezvoltare, “care este complementara celorlalte politici ale statelor membre”, favorizeaza dezvoltarea economica si sociala temeinica a tarilor mai putin dezvoltate, introducerea armonioasa si progresiva a acestora în economia mondiala si în lupta împotriva saraciei, iar în privinta tarilor în curs de dezvoltare se urmareste îndeplinirea obiectivului general de dezvoltare

si consolidare a democratiei si a statului de drept, respectarea drepturilor si libertatilor

fundamentale ale omului.

2.2.5. Cetatenia unionala.

Tratatul de la Maastricht a fost cel care prin art. G pct. C a introdus un nou set de

articole dedicate „cetateniei unionale”. Prin urmare, în urma modificarii Tratatului

Comunitatilor Europene, a fost introdusa Partea a II-a (art. 8-8E), intitulata „Cetatenia Uniunii”. S-a instituit o cetatenie a Uniunii, stipulându-se ca, „este cetatean al Uniunii orice persoana care are cetatenia unui stat membru”.

Cetatenii Uniunii se bucura de toate drepturile si au toate obligatiile prevazute de

tratate.

Astfel, cu anumite conditii, orice cetatean al Uniunii are dreptul de a circula liber.

De asemenea, orice cetatean al Uniunii, rezident într-un stat membru si care nu este

cetatean al acestuia, are dreptul de a alege si de a fi ales la alegerile Parlamentului

European în statul membru în care îsi are resedinta, fara nici discriminare fata de

cetatenii acelui stat.

Toti cetatenii Uniunii beneficiaza de protectie din partea autoritatilor diplomatice

si consulare ale oricarui stat membru.

Totodata, trebuie amintit ca fiecare cetatean al Uniunii are dreptul de a adresa

petitii Parlamentului European, sau se poate adresa Ombudsman-ului.

Ca un corolar al „cetateniei unionale”, toti cetatenii Uniunii, se bucura de toate

aceste drepturi, fara nici o discriminare, dar, desigur, cu anumite rezerve, instituite prin dispozitiile tratatelor.

În continuare vom face o scurta prezentare a unora dintre cele mai importante

drepturi conferite cetatenilor europeni, astfel:

a. Dreptul cetatenilor europeni de a circula liber.

În opinia majoritatii populatiei, semnul cel mai tangibil al apartenentei lor la un

spatiu european comun, fara bariere interne, îl reprezinta libertatea de miscare a

persoanelor. În prezent, controlul calatorilor la granita, la trecerea dintr-o tara membra în alta a fost practic eliminat. Imaginea cozilor de persoane si masini, ca si a orelor

îndelungate de asteptare la punctele de control vamal apartin acum trecutului.

Dispozitiile Tratatului de la Roma precizeaza ca libera circulatie a persoanelor este

unul din obiectivele fundamentale ce trebuie atins în vederea realizarii pietei comune.

Prin art. 48, par. 1, s-a prevazut ca libera circulatie a lucratorilor sa fie realizata în cadrul Comunitatii pâna cel mai târziu la sfârsitul perioadei de tranzitie.

În aplicarea dispozitiilor Tratatului de la Roma au fost adoptate o serie de acte

normative comunitare care au reglementat progresiv libera circulatie a lucratorilor si anume:

*** Regulamentul 15/1961 care a statuat principiul potrivit caruia orice cetatean al

Comunitatii putea sa obtina un loc de munca în alt stat membru, în conditiile în

care locul respectiv nu era ocupat de cetatenii acelui stat;

*** Regulamentul 38/64 care a determinat reducerea masurilor de discriminare

între cetatenii statului pe teritoriul caruia se desfasoara activitatea si cei ai

celorlalte state membre care se angajeaza în statul respectiv;

*** Regulamentul 1612/1968 care a ramas si în prezent în vigoare cu unele modificari ulterioare. Dispozitiile acestui regulament au eliminat discriminarile existente si au consacrat pe deplin libera circulatie a lucratorilor în Comunitate85.

Libertatea de circulatie implica înlaturarea oricarei discriminari bazate pe nationalitate între lucratorii statelor membre în ce priveste remunerarea, angajarea si alte conditii de munca si de angajare. Sub rezerva limitarilor justificate de ordinea publica, securitatea publica si sanatatea publica, aceasta implica pentru lucratori urmatoarele

drepturi:

*** de a accepta oferte efective de munca;

*** de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

*** de a se afla într-unul din statele membre, în scopul exercitarii unei activitati

conforme cu dispozitiile legislative, de reglementare si administrative care

guverneaza angajarea lucratorilor nationali;

*** de a ramâne pe teritoriul unui stat membru, dupa ce a fost angajat în acel stat,

în conditiile care se stabilesc de Comisie, prin masuri de aplicare.

Beneficiul dreptului la libera circulatie este subordonat posesiei nationalitatii unuia

dintre statele membre, dar, în absenta definitiei comunitare a nationalitatii, fiecare stat

membru determina suveran conditiile în care ele acorda nationalitatea, inclusiv dubla

nationalitate.

Odata cu adoptarea Regulamentului nr. 1612/68 a fost consacrat irevocabil principiul nediscriminarii (al egalitatii de tratament) cu o clauza de salvgardare pentru piata nationala a fortei de munca. Aceasta clauza poate fi utilizata, conform art. 20 din

Regulament, atunci când un stat membru este supus ori prevede perturbari pe piata sa

ce priveste forta de munca, care ar putea ameninta serios standardul de viata ori nivelul de utilizare al ei într-o regiune ori profesie data. Fara a se prejudicia aplicarea dispozitiilor Tratatului, statul respectiv poate sa ceara Comisiei sa declare ca, în scopul de a readuce la normal situatia în acea regiune sau profesie, functionarea mecanismului de certificare a posturilor vacante (art. 15-17) sa fie suspendata total sau partial. Comisia va decide asupra suspendarii ca atare si asupra duratei acesteia, dar oricare stat membru poate sa ceara Consiliului anularea sau modificarea unei astfel de decizii. Daca se produce acea suspendare, oficiile de munca dintr-un alt stat membru care au indicat ca ele au lucratori disponibili nu vor actiona în nici un fel spre a se ocupa posturile vacante ce le-au fost notificate direct de patronatul din statele membre în cauza. Dar, o regula de ratiune nu împiedica angajarea de negocieri directe între patroni si lucratori care pot fi concretizate chiar în încadrari pe timpul acestei suspendari, ceea ce face ca principiul liberei circulatii a persoanelor sa fie activ.

Beneficiarii libertatii de circulatie, asa cum este prevazuta în Tratat si în legislatia

subsidiara, sunt lucratorii salariati si membrii lor de familie.

Este necesar ca deplasarea într-un alt stat sa aiba ca finalitate cerinta unei activitati economice, neexistând înca dreptul de sedere în oricare stat membru independent de activitatea profesionala.

Pentru ca membrii de familie sa aiba un drept de sedere în alt stat este necesar ca

unul dintre soti sa-si fi exercitat dreptul sau la libera circulatie, dreptul acestor membri

nefiind un drept propriu, ci unul derivat.

Prin Directiva nr. 90/364 din 28 iunie 1990, a Consiliului90, s-a reglementat dreptul

de sedere al resortisantilor unui stat membru care nu au beneficiul acestui drept în baza altor dispozitii de drept comunitar, precum si al familiilor lor – sot, descendenti în întretinere, ascendenti ai titularilor sau ai sotului, care sunt în întretinere. Ei beneficiaza de acest drept indiferent de nationalitate. Dreptul de sedere, potrivit Directivei, este conditionat de o garantie sociala si de mijloacele de trai, respectiv asigurare de boala care sa acopere riscurile în statul de primire si resurse suficiente pentru ca sa se evite ca acei resortisanti sa nu devina o sarcina împovaratoare pentru asistenta sociala din acel stat. Mijloacele de trai trebuie sa fie superioare nivelului în legatura cu care asistenta sociala poate fi acordata în statul de primire sau nivelului pensiei minime de securitate sociala platita de acest stat. Dreptul de sedere subzista cât timp sunt întrunite aceste conditii.

Exercitarea dreptului de sedere este subordonata eliberarii unui document – carte

de sedere de resortisant al unui stat membru -, valabila pentru cinci ani, putând fi

reînnoita. Statele membre pot sa ceara revalidarea cartii dupa doi ani de sedere.

Eliberarea cartii este conditionata de prezentarea unei carti de identitate sau a unui

pasaport si daca se face proba ca solicitantul întruneste conditiile cerute, mai sus

mentionate.

Beneficiarii dreptului de sedere sunt supusi acelorasi dispozitii ca în cazul Directivei nr. 68/360 (art. 2 si 3). Sotii si copiii în întretinere au dreptul de acces la o activitate salariata în statul de primire.

Dreptul de sedere al lucratorilor salariati si nesalariati (independenti) care au încetat activitatea lor profesionala a facut obiectul Directivei nr. 90/365 din 28 iunie 1990

a Consiliului.

În aceeasi ordine de idei amintim si dreptul de sedere al studentilor, care este

reglementat prin Directiva din 29 octombrie 1993 a Consiliului.

b. Dreptul de a înainta petitii în fata Parlamentului European.

Articolul 8 D TCE, anterior renumerotarii operate de Tratatul de la Amsterdam,

intrat în vigoare în 1999, confera noi drepturi cetatenilor Uniunii, drepturi care sunt în

legatura si cu întarirea rolului intermediar pe care îl are Parlamentul European între

institutiile comunitare si cetatean. Articolul 8 consacra dreptul pentru orice cetatean al Uniunii de a adresa în scris o petitie Parlamentului European, conform dispozitiilor de la articolul 138D. Potrivit acestor din urma dispozitii, orice cetatean al Uniunii, ca si orice persoana fizica sau juridica, având resedinta sau sediul statuar într-un stat membru are dreptul de a prezenta, cu titlu individual sau în asociere cu alti cetateni sau persoane, o cerere Parlamentului european asupra unui subiect în legatura cu domeniile de activitate ale Comunitatii si care îl sau o privesc în mod direct. Dreptul de petitionare nu este totusi o noutate, articolul 128 din Regulamentul interior al Parlamentului European dispunând ca orice cetatean al Comunitatii are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau în asociere cu alti cetateni, cerere sau doleante scrise (petitii) Parlamentului European.

Formularea noului articol 8D si dispozitiile art. 138D la care trimite, aduc doua

modificari substantiale dreptului de petitionare în ce priveste subiectii beneficiari si în

legatura cu modalitatile de exercitare.

Cât priveste subiectii, se constata o extindere a câmpului de aplicare ratione personae a dreptului de petitionare, întrucât beneficiul sau nu este limitat la cetatenii Uniunii, ci acest drept este conferit si persoanelor juridice – comunitare precum si persoanelor fizice care nu sunt cetateni ai uniunii daca au resedinta într-un stat membru.

În ceea ce priveste modalitatile de exercitare însa, exista unele restrictii, întrucât

petitia (plângerea, cererea) trebuie sa se refere nu numai asupra unui subiect legat de

domeniile de activitate ale Comunitatii, ci sa se refere totodata în mod direct la autorul petitie.

c. Dreptul cetateanului comunitar de a apela la avocatul poporului

Institutia mediatorului este relativ recenta, fiind înfiintata prin Tratatul de la

Maastricht în 1992. În termenii tratatului, orice cetatean al Uniunii poate sa se adreseze mediatorului instituit conform dispozitiilor articolului 138E. Mediatorul este numit de Parlamentul European si este abilitat sa primeasca plângeri relative la cazuri de proasta administrare în actiunea institutiilor sau organelor comunitare, cu excluderea Curtii de Justitie si a Tribunalului de Prima Instanta în exercitarea functiilor lor jurisdictionale.

În 1995 Parlamentul European a ales primul Mediator European, în persoana lui

Jacob Söderman, care a fost avocat al poporului si ministru al justitiei în Finlanda. În

octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe J. Söderman pentru un mandat de

cinci ani.

El a fost creat în completare logica a consacrarii printre drepturile cetatenilor

europeni si pe acela al adresarii de plângeri mediatorului european. Mediatorul European este ales de catre Parlamentul european pentru durata legislaturii. El primeste plângerile cetatenilor din statele membre ale Uniunii relative la proasta administratie din partea institutiilor Comunitatii Europene.

Pot, de asemenea, adresa plângeri întreprinderile, asociatiile sau alte organizatii

având sediul in Uniunea Europeana.

Prin proasta administratie se întelege orice administratie insuficienta sau defectuoasa: daca o institutie nu face ceea ce trebuie sa faca, daca face rau sau face un lucru pe care nu trebuie sa-l faca. În acest sens, amintim cu titlu de exemplu:

neregularitati administrative, discriminare, abuz de putere, absenta sau refuzul de

informatii, inechitate.

Mediatorul examineaza plângerea, iar daca este de competenta sa procedeaza la

o ancheta. Plângerile fac în mod normal obiectul tratamentului public, dar poate fi tratata si confidential, daca persoana care o adreseaza cere acest lucru.

Unele reclamatii se pot rezolva la începutul anchetei, în alte cazuri se încearca o

solutie amiabila. Când este necesar, se adreseaza recomandari organului în cauza în

sensul rezolvarii problemei, caruia i se acorda un termen de trei luni pentru a informa

mediatorul asupra masurilor abordate.

Daca nu accepta recomandarile, mediatorul transmite un raport special Parlamentului European asupra cazului.

Mediatorul are obligatia sa informeze în toate cazurile persoanele care au adresat

plângeri asupra rezultatelor anchetelor întreprinse. Uniunea Europeana reprezinta

„Europa cetatenilor”, institutiile sale sunt si trebuie sa fie în serviciul popoarelor Europei.

Prin trasaturile sistemului sau institutional, Uniunea Europeana se situeaza în

apropierea modelului „democratiei consensualiste”, similar celui care functioneaza în

Belgia si Elvetia. Acest model este opus modelului majoritarist britanic. Caracteristicile modelului consensualist sunt urmatoarele99: împartirea puterii executive în coalitii largi, multipartidiste; echilibrul între legislativ si executiv; sistem multipartidist; sistem electoral proportional; sistem coordonat si corporatist al grupurilor de interese, al carui scop este compromisul si concentrarea; guvernare descentralizata si federala; separarea puterii legislative în doua Camere cu puteri egale, dar constituite diferit; constitutii rigide care pot fi modificate prin majoritate extraordinara; sisteme în care legile sunt obiect al Controlului constitutional exercitat de catre Curti constitutionale sau Supreme; Banci Centrale independente.

În calitatea sa, mediatorul european, are urmatoarele atributii:

*** investigheaza si sesizeaza cazurile de proasta administrare a activitatii

institutiilor sau organismelor Comunitatii Europene, cum ar fi Comisia Europeana, Consiliul Uniunii Europene si Parlamentul European. Numai activitatile juridice ale Curtii de justitie si Tribunalului de Prima Instanta nu cad sub incidenta activitatii sale.

*** de obicei, Mediatorul European desfasoara anchete pe baza sesizarilor primite,

dar poate desfasura si anchete din propria initiativa.

Trebuie sa subliniem, de asemenea, ca mediatorul european:

*** emite recomandari în urma sesizarilor asupra unor cazuri de administrare

ineficienta în actiunile institutiilor si organelor comunitare, cu exceptia Curtii de

Justitie si a Tribunalului de Prima Instanta, asa cum am aratat;

*** orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau având sediul statutar în UE

poate înainta, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European, o plângere catre Mediatorul European.

Asadar, Mediatorul European a întarit, prin recomandari generale (de tip promovare a Codului de Buna Conduita Administrativa în Relatiile cu Publicul) reglementarile promotoare ale deschiderii fata de informatia de interes public în bune practici.

Totodata, Mediatorul European a intervenit în cazuri concrete obligând institutiile

europene sa faca disponibile informatii de interes public, generând precedente reusite în sustinerea liberului acces la informatia de interes public.

CAPITOLUL III – EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE SPRE CENTRUL SI ESTUL EUROPEI

3.1. PREGATIREA ADERARII LA UNIUNEA EUROPEANA A STATELOR ASOCIATE.

3.1.1. Criteriile de la Copenhaga.

Având în vedere relatiile Uniunii Europene cu tarile central si est-europene si

posibilitatea de a îmbunatati aceste relatii, Consiliul European de la Copenhaga din

1993 a lansat ideea ca tarile asociate din aceasta zona care doresc vor putea deveni

membre ale Uniunii Europene în momentul în care vor fi pregatite sa-si asume obligatiile ce decurg din calitatea de membru, prin satisfacerea anumitor conditii economice si politice.

De asemenea, s-au hotarât si care sunt principalele criterii ce trebuie atinse

pentru a deveni membru U.E.:

*** sa fi ajuns la o stabilitate a institutiilor care garanteaza democratia, suprematia

legii, drepturile omului si respectarea si protectia minoritatilor (criteriul politic);

*** sa dispuna de o economie de piata operationala si de capacitatea de a face

fata presiunii concurentiale si fortelor pietei din cadrul Uniunii (criteriul economic);

*** sa aiba capacitatea de a-si asuma obligatiile decurgând din calitatea de membru inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice si monetare (criteriul administrativ).

Capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri era conditionata de mentinerea dinamicii integrarii europene, îndeplinirea acestei conditii fiind considerata a fi atât în interesul tarilor membre, cât si al tarilor candidate.

Consiliul European de la Copenhaga a decis ca viitoarea cooperare cu tarile

asociate sa fie gestionata în contextul obiectivului aderarii acestora la Uniunea

Europeana, în acest sens, Consiliul luând mai multe hotarâri:

*** în primul rând, s-a propus punerea în aplicare a unui dialog structurat între

institutiile Uniunii si tarile asociate în cadrul general al unui dialog multilateral

extins si întarit si a concertarii deciziilor în probleme de interes comun;

*** în al doilea rând, recunoscând importanta dezvoltarii comertului în tranzitia la

economia de piata, s-a convenit accelerarea eforturilor comunitare de deschidere a pietei sale pentru produsele din tarile asociate, încurajând în acelasi timp dezvoltarea relatiilor comerciale între tarile asociate si între acestea si partenerii lor traditionali;

*** în cel de-al treilea rând, Consiliul a reafirmat dorinta Uniunii de a utiliza o parte

considerabila din bugetul sau destinat actiunilor externe în scopul acordarii de asistenta tarilor central si est-europene, în special prin intermediul programului

PHARE si prin utilizarea facilitatilor temporare de împrumut oferite de Banca

Europeana de Investitii (BEI) pentru finantarea unor proiecte privind crearea

unor retele transeuropene care implica si tarile asociate;

*** în final, Consiliul a subliniat importanta ce trebuie acordata alinierii legislative a

tarilor asociate la normele în vigoare în cadrul Uniunii, în primul rând cele referitoare la concurenta, si, în perspectiva aderarii, a celor referitoare la protectia lucratorilor, a mediului si a consumatorilor, stabilind în acest sens necesitatea realizarii unor programe de training pentru specialistii în domeniu ai tarilor central si est-europene.

Pentru fiecare din aceste puncte au fost propuse masuri concrete de punere în

aplicare a obiectivelor Comunitatii.

Astfel, în ceea ce priveste relatiile structurate, structura bilaterala a Acordurilor

Europene urma sa fie completata printr-un cadru general de dialog si consultari în

domenii de interes comun. În acest cadru vor avea loc întâlniri între Consiliul Uniunii, pe de o parte, si toate tarile asociate din centrul si Estul Europei, pe de alta parte,

problemele care intra sub incidenta acestui dialog fiind:

*** domenii comunitare, în special cele cu valente transeuropene, incluzând energia, mediul, transportul, stiinta si tehnologia;

*** politica externa si de securitate comuna;

*** justitia si afacerile interne.

Acest dialog are o natura consultativa, în cazul în care concluziile adoptate impun

luarea anumitor masuri, aceasta se va face prin procedurile obisnuite.

În ceea ce priveste îmbunatatirea accesului tarilor asociate la piata interna, mai

multe masuri au fost propuse în ideea revizuirii unor parti ale Acordurilor Interimare. In acest sens se avea în vedere reducerea sau eliminarea mai rapida a taxelor la diferite produse cuprinse în acorduri.

În ceea ce priveste asistenta oferita de Comunitate, s-a hotarât ca, pe lânga

finantarea prin Banca Europeana de Investitii si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare a dezvoltarii retelelor de infrastructura si asistenta tehnica oferita prin programul PHARE, sa fie oferite fonduri aditionale limitate pentru cazuri speciale care se încadreaza în urmatoarele conditii:

*** proiectele sunt finantate de Banca Europeana de Investitii sau alta institutie

financiara internationala si de catre tarile beneficiare;

*** proiectul nu poate fi finantat din resurse private;

*** proiectul se înscrie în aria de interes a Comunitatii.

Aceste fonduri aditionale nu vor putea depasi, însa, 15% din totalul angajamentelor anuale asumate de PHARE.

3.1.2. Consiliul European de la Essen.

Cu toate ca nu a stabilit un calendar al viitoarelor extinderi, Consiliul European de

la Essen din 9-10 decembrie 1994 a adoptat strategia de pregatire a aderarii la Uniunea Europeana a celor sase tari asociate din Europa centrala si de est: Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria – asa-numita „Carte Alba privind pregatirea tarilor asociate din Europa centrala si rasariteana pentru integrarea în piata interna a U.E.”).

Cartea Alba cuprinde 2 volume: primul explica natura, scopul si contextul în care a

fost elaborata; al doilea volum analizeaza prevederile importante din legislatia comunitara si descrie structurile institutionale necesare aplicarii unor asemenea prevederi.

Capitolele din Cartea Alba se refera, printre altele, la:

*** caracteristicile fundamentale ale pietei interne care au facut posibila eliminarea

barierelor tarifare si netarifare dintre statele membre ale U.E.;

*** domeniile în care armonizarea legislatiei este o conditie obligatorie pentru

realizarea pietei interne;

*** masurile si institutiile de implementare si control al respectarii acestei legislatii;

*** ordinea logica în armonizarea legislatiei în diferitele sectoare componente ale

Pietei unice.

În introducere, se arata ca scopul strategiei consta în pregatirea tarilor asociate în

mod progresiv în vederea integrarii în piata interna a U.E., adoptând în etape, realizarile din aceasta piata, realizându-se astfel „micsorarea decalajului dintre tarile asociate si U.E.”.

Fara a impune un calendar precis, sugerând doar ordinea cronologica în care

legile interne ale statelor asociate ar trebui armonizate cu cele ale U.E., Cartea Alba

stabileste 23 de domenii în care trebuie luate masuri legislative. Acestea sunt: libera

circulatie a capitalului, libera circulatie si securitatea produselor industriale, concurenta; agricultura; transportul; serviciile audiovizuale; mediul înconjurator; telecomunicatiile; fiscalitatea directa; libera circulatie a marfurilor; pietele publice; serviciile financiare; protectia datelor personale; dreptul societatilor; contabilitatea; drepturile civile; recunoasterea reciproca a calificarilor profesionale; proprietatea intelectuala, industriala si comerciala; energia; uniunea vamala; fiscalitatea indirecta; politica de protectie a consumatorilor . În acest mod, tarile asociate îsi vor pregati economiile sa functioneze în baza regulilor pietei interne a U.E..

Pentru a sprijini integrarea, strategia va fi însotita de punerea în aplicare a unor

politici referitoare la dezvoltarea infrastructurilor, cooperarea în cadrul retelelor

transeuropene, promovarea cooperarii intraregionale, cooperarea în domeniul mediului înconjurator, al politicii externe si de securitate comuna, al justitiei si afacerilor interne, culturii, educatiei si formarii de specialisti.

Strategia în vederea pregatirii aderarii (strategia de preaderare) a avut la baza pe

trei elemente:

*** punerea în aplicare a acordurilor europene de asociere;

*** programul Phare pentru asistenta financiara;

*** un „dialog structurat” care sa reuneasca statele membre ale U.E. si tarile

candidate pentru examinarea problemelor de interes general.

Dialogul structurat a devenit pe deplin operational din 1995. Formele în care acest

dialog se desfasoara sunt:

*** întâlnirile multilaterale între reprezentantii TECE si Institutiile comunitare, atât la nivel executiv, cât si la nivel parlamentar;

*** invitarea reprezentatilor TECE la Consiliile de Ministri pe diverse teme de

interes comun (finante, economie, transporturi, telecomunicatii, agricultura,

cercetare, mediu, educatie, justitie, afaceri interne);

*** participarea ministrilor de externe ai statelor asociate la întâlnirile omologilor lor

din U.E. pe problemele politicii externe si de securitate comune;

*** participarea sefilor de stat si de guverne la Consiliile europene ale U.E.;

*** dialogul bilateral, desfasurat în cadrul institutiilor asocierii (au fost înfiintate

comitete, subcomitete si consilii de asociere); reprezentantii U.E. se întâlnesc

cu reprezentantii fiecaruia dintre statele asociate pentru a discuta stadiul

relatiilor bilaterale, dar si evolutiile ambelor parti.

În Anexa Cartii Albe se realizeaza o prezentare detaliata si comprehensiva a

legislatiei comunitare secundare aflate în vigoare care reglementeaza Piata Interna.

Aceasta legislatie secundara este complementara prevederilor Tratatului asupra Uniunii Europene. Prin urmare, tarile asociate vor trebui sa încorporeze în dreptul lor national atât continutul legislatiei primare, cât si pe cel al legislatiei secundare.

În preluarea progresiva a dreptului comunitar, tarile asociate au la dispozitie o

baza de orientare, alcatuita din urmatoarele elemente:

*** introducere generala pentru fiecare domeniu, fiind descrise obiectivele si

metodologia legislatiei comunitare în domeniul respectiv;

*** conditiile necesare pentru aplicarea legislatiei comunitare – legislatia

comunitara nu se aplica într-un vacuum, ci se bazeaza pe sistemul legislativ al fiecarui stat si, în anumite cazuri, pe cadrul legislativ international. Conditiile se refera la structurile juridice si institutionale; prin urmare, textele legale comunitare nu trebuie preluate mecanic, ci este necesara adaptarea mecanismelor administrative si institutionale la aceste conditii ce alcatuiesc cadrul de aplicare si executare a legislatiei comunitare. De aceea, este necesara stabilirea structurilor nationale de care depinde aplicarea efectiva a legislatiei comunitare.

*** fazele apropierii legislative – desi, în principiu, aderarea la Uniunea Europeana

poate avea loc numai prin preluarea întregului corp legislativ comunitar.

Comisia recomanda ca, în faza de preaderare, sa existe o ordine în care tarile

asociate sa preia legislatia comunitara.

Întrucât resursele pentru desavârsirea apropierii sunt limitate, Comisia a încercat

sa stabileasca:

A) masurile-cheie care au fost clasificate în doua niveluri:

a) etapa I (cu prioritate sporita) – vor fi adoptate masuri care:

*** constituie cadrul general pentru legislatie;

*** prevad principiile fundamentale sau constituie procedurile de baza în fiecare sector vizat;

b) etapa a II-a (cu prioritate secundara).

B) celelalte masuri aplicabile.

Ordinea propusa pentru apropierea legislativa se bazeaza pe logica sau organizarea sectorului în cauza fara a fi avute în vedere beneficiile sau costurile adoptarii ei.

Exista si domenii pentru care nu s-au stabilit prioritati caci legislatia care le

reglementeaza constituie un întreg si adoptarea separata a unor parti din ea nu ar fi

benefica.

Nu au fost stabilite termene pentru realizarea apropierii legislative, considerânduse

ca fiecare tara asociata va realiza aceasta în functie de propria situatie si de strategia

adoptata.

3.1.3. Agenda 2000: pentru o Uniune mai puternica si mai extinsa

La începutul mandatului sau (ianuarie 1995), presedintele Jacques Santer din

acea perioada, a declarat ca pentru Comisia Europeana vor exista doua obiective

esentiale: consolidarea Uniunii Europene si pregatirea extinderii acesteia.

În conditiile amintite, în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid a cerut

Comisiei sa evalueze cererile de aderare ale tarilor candidate într-un timp cât mai scurt, consacrând o mare parte a deliberarilor urmatoarei largiri a U.E. Membrii Consiliului au subliniat necesitatea politica a acestui proces, considerându-l o ocazie istorica pentru Europa, care ar întari integrarea europeana, sprijinind în acelasi timp legislatia Uniunii Europene si politica comuna.

Luând nota de diferitele rapoarte prezentate de catre Comisie, Consiliul a aratat ca

va lua deciziile necesare lansarii negocierilor de aderare cu tarile din Europa centrala si estica cât mai curând posibil în lumina opiniilor si rapoartelor Comisiei.

Sase tari au prezentat presedintelui Consiliului cereri oficiale de aderare la U.E.:

România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie), Letonia (27 octombrie), Estonia (28

noiembrie), Lituania (8 decembrie) si Bulgaria (16 decembrie). Consiliul a adoptat decizii, initiind proceduri de aderare pentru România, Slovacia, Letonia si Estonia în baza articolului 0 al Tratatului.

Anterior anului 1995, îsi mai depusesera candidatura în vederea aderarii la U.E.:

Turcia (14 aprilie 1987), Cipru (3 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994).

Agenda 2000 a fost prezentata Parlamentului European, dupa semnarea Tratatului

de la Amsterdam. În forma finala, Agenda cuprinde un set de documente de mare

importanta, constând din:

*** avizele cu privire la cererile de preaderare ale fiecarei tari candidate în parte;

*** aprecierile referitoare la implicatiile largirii asupra politicilor Uniunii si a dezvoltarii lor;

*** strategia întarita de preaderare;

*** perspectiva financiara a Uniunii de dupa anul 2000.

Documentul stabileste trei obiective esentiale pentru Uniune, obiective aflate într-o

strânsa dependenta: „Nu ne putem gândi la realizarea reformelor din agricultura sau a reformelor structurale fara a tine seama de procesul extinderii sau de constrângerile financiare”, aprecia Jacques Santer. Prin urmare, Uniunea Europeana va urmari:

*** consolidarea si reformarea politicilor comunitare pentru a face fata procesului

de largire si pentru a asigura conditii de viata mai bune pentru cetatenii Europei;

*** negocierea largirii U.E. si pregatirea sustinuta a tuturor tarilor candidate pentru

aderare;

*** finantarea procesului de largire si intensificarea pregatirilor în vederea aderarii.

Asadar, acest plan pentru viitorul Uniunii Europene include atât un program de

reforma al politicii interne si un nou regim financiar axat pe eficientizarea U.E., cât si

rezumarea perspectivelor de extindere a U.E.

În ceea ce priveste obiectivul extinderii Uniunii, Consiliul european a cerut Comisiei sa elaboreze opinii detaliate si complete privind fiecare cerere de aderare.

Pentru a evalua stadiul de pregatire al fiecareia dintre tarile candidate, Comisia a

recurs la informatiile furnizate de statele aspirante în urma raspunsurilor date la un

anumit chestionar, aprecierile statelor membre ale Uniunii Europene, rapoartele

Parlamentului European, rezolutiile si lucrarile altor organizatii si institutii internationale.

În vederea stabilirii stadiului în care se afla fiecare tara candidata, Comisia a verificat gradul de îndeplinire a celor trei criterii formulate de Consiliul european de la

Copenhaga (iunie 1993), esentiale pentru admiterea în U.E. si anume:

*** stabilitatea institutiilor garante ale democratiei, a statului de drept, a drepturilor

omului si a respectului si protectiei minoritatilor;

*** existenta unei economii de piata operationale, precum si capacitatea de a face

fata presiunii concurentiale si fortelor pietei din Uniunea Europeana;

*** capacitatea de a-si asuma „acquis-ul communautaire”, adica de a adopta

cadrul legislativ si institutional, inclusiv aderarea la scopurile uniunii economice,

politice si monetare.

Dupa aceasta analiza, Comisia a stabilit care sunt domeniile prioritare de actiune

în fiecare tara candidata în vederea pregatirii aderarii.

În afara stabilirii situatiei concrete din fiecare tara si a masurilor ce trebuie luate de

acestea, Comisia a avut si delicatul rol de „clarvazator”, trebuind sa încerce sa prevada si sa evalueze progresele de care tarile candidate ar fi capabile pentru a putea anticipa evolutiile viitoare ale politicilor Uniunii Europene.

Ca urmare a stabilirii gradului în care fiecare tara aspiranta îndeplineste criteriile

de la Copenhaga, Comisia a formulat concluzii concretizate în recomandari.

Astfel, ea a stabilit ca 5 tari candidate îndeplinesc într-un grad suficient de înalt

criteriile de la Copenhaga si a recomandat astfel, începerea negocierilor cu Republica

Ceha, Estonia, Ungaria, Polonia si Slovenia, iar pentru celelalte state (România,

Slovacia, Bulgaria, Letonia, Lituania) s-a recomandat participarea la strategia de

preaderare.

Aceste concluzii nu erau definitive, ci Comisia urma sa întocmeasca câte un raport

anual privind progresele înregistrate de fiecare stat candidat.

Faptul ca unii candidati nu au fost admisi, în prima faza, la negocierile de aderare

„nu înseamna un proces de excludere, ci dimpotriva, de includere”. Toate tarile candidate vor fi incluse în procesul de largire, însa numai atunci când vor fi pregatite, întrucât telul U.E. este acela de „a construi o Europa credibila” – afirma J. Santer, ex-Presedinte al Comisiei Europene..

Întrucât tarile candidate aveau nevoie de ajutor substantial pentru a atinge standardele impuse de U.E., Comisia a recomandat crearea unui nou cadru în vederea scurtarii perioadei de preaderare care consta în:

*** parteneriate pentru fiecare tara candidata (care sa reuneasca toate formele de

asistenta acordate tarilor din Europa centrala si rasariteana);

*** un nou sistem de planificare si evaluare a rezultatelor obtinute de fiecare tara;

*** cadrul financiar (se asigura o finantare coerenta si pe o perioada de timp suficient de lunga).

În ceea ce priveste concluziile Comisiei Europene privind îndeplinirea

criteriilor de aderare de catre tarile candidate sunt de subliniat urmatoarele:

a. Criteriul politic. Comisia a apreciat pozitiv faptul ca în constitutiile candidatilor sunt garantate libertatile democratice, însa au apreciat negativ aspecte precum faptul ca politia este insuficient platita, antrenata si disciplinata sau ca administratia publica locala nu dispune de suficienta autonomie.

În ceea ce priveste România, Comisia a considerat ca, pâna la alegerile din 1996,

sistemul politic s-a caracterizat prin mentinerea unor practici comuniste (de exemplu,

interventia exagerata a executivului în sistemul judecatoresc sau în sistemul mijloacelor de informare a publicului). Schimbarile survenite în urma alegerilor au modificat semnificativ situatia tarii (s-au îmbunatatit functionarea si stabilitatea institutiilor, a avut loc completarea rapida a reformei sistemului judiciar si al SRI-ului).

Drepturile omului reprezinta un principiu garantat în Constitutia României;

România a aderat si la Conventia europeana a drepturilor omului.

România a mostenit de la regimul comunist un sistem ce plasa orfanii în institutii

de stat în conditii ce încalcau conventiile internationale relative la drepturile copilului.

Totusi, vechea legislatie din 1972 a fost abrogata si s-au stabilit bazele reformei, fondata pe ajutorul direct al familiei.

Referitor la respectarea minoritatilor, Comisia Europeana aprecia ca integrarea

satisfacatoare a acestora este o conditie a stabilitatii democratiei. În România, ele

reprezinta 13% din populatie, dintre care 8% unguri si 4% romi.

Minoritatea maghiara este reprezentata în Parlament, în Guvern si în autoritatile

locale; beneficiaza de dreptul la educatie în limba maghiara în scoala premiara si

gimnaziala si dreptul de a folosi limba materna în relatiile cu administratia si autoritatea judecatoreasca.

b. Criteriul economic. Referitor la acest criteriu Comisia Europeana a apreciat ca

nici un candidat nu îndeplineste conditiile economice, desi au facut progrese

considerabile spre economia de piata. Pentru toate statele candidate, trecerea la

economia de piata implica un soc initial major.

Existenta unei economii de piata functionale presupune, printre altele: echilibrul

dintre cerere si oferta sa fie stabilit de interventia libera a fortelor existente pe piata;

inexistenta unor bariere semnificative la intrarea sau iesirea în/dintr-o piata, existenta

unui sector financiar suficient de dezvoltat etc.

România se afla printre candidatii care au facut progrese si care ar trebui ca la

începutul secolului al XXI-lea sa îndeplineasca acest criteriu, fapt care de altfel s-a si

întâmplat în anul 2004, asa cum vom arata în cadrul unei alte sectiuni a prezentului

paragraf; pentru aceasta însa este necesara întarirea implementarii reformelor

institutionale si legale;

De asemenea, capacitatea de a face fata concurentei si fortelor de piata din cadrul U.E. presupune un nivel minim de competitivitate a celei mai mari parti a economiei nationale, s-a apreciat, cu aceeasi ocazie în Raportul Comisiei Europene.

c. Asumarea altor obligatii ce privesc:

*** realizarea scopurilor uniunii politice, economice si monetare (prevazute în Tratatul asupra U.E.); aceste scopuri au fost acceptate de candidati, iar în privinta politicii externe comune si a securitatii politice au demonstrat prin dialogul politic si actiunile concrete ca sunt parteneri de încredere;

*** adoptarea „acquis”-ului comunitar – aderarea nu este permisa fara adoptarea completa a acestuia si fara acceptarea completa a unor principii, precum:

aplicabilitatea imediata, directa si prioritara a dreptului comunitar. Adoptarea „acquis”-ului presupune: îndeplinirea obligatiilor din Acordul european sau alte acorduri încheiate cu U.E., respectarea masurilor prevazute de Cartea Alba, a normelor ce reglementeaza alte domenii neacoperite de Carte. România, în ciuda eforturilor depuse în vederea îndeplinirii obligatiilor asumate prin Acord, nu a reusit înca implementarea unor parti-cheie din Carta si se apreciaza ca nu va fi în masura sa-si asume obligatiile acquis-ului pe termen mediu.

*** capacitatea administrativa si judecatoreasca de a aplica „acquis”-ul presupune:

modernizarea structurilor administrative; sistemul judecatoresc sa fie capabil sa asigure respectarea si aplicarea legii, precum si aplicarea principiilor dreptului comunitar; crearea de structuri necesare aplicarii noilor domenii (mediu înconjurator, inspectii tehnice, supravegherea activitatii bancare etc.).

Asa cum vom arata pe parcursul acestui studiu, toate criteriile de aderare au fost

îndeplinite pâna în momentul de fata de majoritatea statelor candidate, inclusiv România, care în anul 2004 a primit si statutul de tara cu economie de piata functionala. Ba mai mult, 10 dintre statele candidate au devenit deja membre ale U.E. cu drepturi depline începând cu 1 mai 2004, Uniunea Europeana reunind astfel 25 de state membre. Alte doua state – România si Bulgaria – urmeaza a deveni membre în anul 2007.

3.1.4. Summit-ul de la Copenhaga din decembrie 2002.

Este important de subliniat ca termenul prevazut pentru aderarea primelor state

estice la UE (2003-2007) trebuie respectat. Este semnalul necesar care demonstreaza vointa politica a liderilor occidentali de a-i primi pe estici în familia Uniunii. De-a lungul timpului mai multi oficiali au avansat diferite date pentru aderarea primului grup al candidatilor la UE, componenta acestuia fiind si ea subiect de dezbateri. În principal, exista doua categorii, prima fiind reprezentata de tarile care au început negocierile în 1998, a caror aderare era prevazuta pentru 2003-2004, iar cea de a doua – de statele care au deschis capitolele dupa decizia de la Helsinki din decembrie 1999 si care sunt programate pentru 2007, conform concluziilor summit-lui de la Copenhaga din 11-12 decembrie 2002. Din ultimul lot amintit face parte, din pacate si România, alaturi de Bulgaria care vor adera la Uniunea Europeana cel mai probabil în 2007.

Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 200222 marcheaza un

moment istoric fara precedent pe calea ducerii la bun sfârsit a acestui proces prin

încheierea negocierilor de aderare cu Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria,

Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacia si Slovenia. Acest rezultat sta ca marturie pentru determinarea cetatenilor Europei de a intra împreuna într-o Uniune care a devenit forta motrice pentru pacea, democratia, stabilitatea si prosperitatea continentului nostru. Ca membre depline ale unei Uniuni bazate pe solidaritate, aceste tari vor juca un rol de prim rang în dezvoltarea viitoare a proiectului european.

Integrarea celor 10 în spatiul comunitar a devenit realitate la data de 16 aprilie 2003, când a fost semnat, la Atena, Tratatul de aderare, dupa ce a fost în prealabil prezentat Comisiei, Parlamentului European si Consiliului.

Prin încheierea cu succes a negocierilor de aderare, Uniunea si-a onorat angajamentul ca 10 din tarile candidate sa poata participa ca membri la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European.

3.2. UCRAINA, CROATIA SI TURCIA SI PROBLEMATICA ADERARII LA UNIUNEA EUROPEANA.

3.2.1. Scenarii privind aderarea Ucrainei la Uniunea Europeana.

În pofida tuturor reverentelor în directia Moscovei, Kievul îsi mentine orientarea spre integrare europeana. Dar, înainte de a bate la usa Uniunii Europene, autoritatile ucrainene ar trebui sa tina cont de un moment esential. Procesul de aderare la UE nu se reduce strict la cât de reusite vor fi transformarile interne, el reclama o analiza mult mai ampla a intereselor si posibilitatilor UE si ale tarilor membre. Problema extinderii UE se afla astazi într-o situatie absolut diferita fata de cea de acum 15 ani. Având în vedere nevoia de a-si „înghiti” noile tari membre si, într-un viitor mai mult sau mai putin apropiat, întreaga regiune balcanica, UE trebuie acum sa se limiteze la posibilitatile ei de a se misca mai departe spre est. Procesul de apropiere dintre UE si noii ei vecini estici este serios influentat si de factorul Rusia, atât la nivelul relatiilor interstatale dintre tarile membre si Moscova cât si la nivelul relatiilor si dependentelor ramase în spatial postsovietic. În general, procedura de aderare la UE poate dura de la trei-patru ani (de exemplu, pentru Finlanda, Elvetia) pâna la zece ani si mai mult (pentru tarile ultimului val). O asemenea procedura prevede elaborarea de catre Comisia Europeana a unui raport detaliat privind gradul de pregatire al tarii-candidat, adoptarea în Consiliul European a deciziei de deschidere a procesului de negocieri, semnarea tratatului de aderare, aprobat în prealabil de Parlamentul European; în sfârsit, ratificarea tratatului de catre tara-candidat si de catre toate tarile membre. Toate deciziile privind extinderea UE se adopta cu unanimitate. Potrivit comentariului difuzat de agentia Glavred, cât priveste Ucraina, trebuie de vorbit de urmatorul scenariu orientativ al integrarii Ucrainei în UE:

1. Sa devina „cel mai bun vecin” (2005-2007). Pentru aceasta, noua conducere a

Ucrainei trebuie, în sfârsit, sa demareze punerea în aplicare a unui amplu program de

europenizare si de modernizare social-economica a tarii. În aceasta perioada guvernul

trebuie sa se concentreze pe teluri concrete pe termen scurt si pe masurile prevazute de Planul de actiuni Ucraina – U.E. Dobândirea de catre Ucraina a statutului de membru al OMC si succesele realizate în promovarea Planului de actiuni i-ar permite Ucrainei sa demareze negocieri cu privire la zonele de comert liber cu U.E. În paralel, Ucraina va proceda la adaptarea legislatiei sale la cerintele U.E. Astfel, statul se va putea present drept „cel mai bun vecin al U.E.”

2. Sa devina candidat la aderare (2008-2011).

Asigurându-se de sprijinul est-european si primind aprobarea Bruxelles-ului pentru primii pasi întreprinsi, Ucraina depune cererea oficiala de aderare la U.E. Având în vedere rezultatele obtinute si continuarea liniei spre reforme profunde, UE acorda Ucrainei statutul de tara-candidat si decide deschiderea negocierilor de aderare. Din punctul de vedere al evolutiei interne, depunerea cererii ar putea deveni punctul culminant al presedintiei lui Viktor Iuscenko.

3. Sa devina stat membru (2012-2019). În aceasta etapa de apropiere Ucraina si Uniunea Europeana trec la deplina liberalizare a comertului reciproc si poarta discutii de aderare. În acelasi timp, devine realitate zona de comert liber si regimul fara vize între Uniunea Europeana si Federatia Rusa, ceea ce permite evitarea unor consecinte negative asupra integrarii europene a Ucrainei, din punctul de vedere al relatiilor ei economice, comerciale si umane cu vecinul din Est. În functie de durata tratativelor de aderare si a procesului de ratificare a tratatului de aderare, Ucraina ar putea deveni membru al Uniunii Europene în perioada 2012-2014.

În finalul acestor rânduri nu putem sa nu amintim si faptul ca în decembrie 2005,

Ucraina a primit statutul de „tara cu economie de piata”.

3.3. CONCLUZII.

Extinderea este proiectul cel mai ambitios întreprins de UE: el reprezinta, de fapt, reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului razboi mondial. Au existat în trecut si alte valuri ale extinderii într-o Europa divizata, dar actualul proces de extindere ajuta la îndeplinirea visului parintilor fondatori ai UE: o Europa unita si libera.

În consecinta, extinderea Uniunii Europene este împlinirea unei viziuni – o viziune

care este mult prea usor data uitarii atunci când securitatea si prosperitatea în Europa

sunt considerate a fi ceva de la sine înteles. Dar daca ne luam ragazul necesar pentru a

reflecta, vom vedea ca aceasta viziune se confunda cu însusi scopul urmarit de UE si de extinderea sa: reunificarea popoarelor din Europa într-un cadru constitutional care sa le încurajeze sa munceasca împreuna în conditii de pace si stabilitate.

Pentru popoarele din Europa Centrala si de Est, Europa simboliza valorile la care cei care au trait, mai bine de o generatie, în perioada Cortinei de Fier si a Razboiului Rece, aspirau sa se reîntoarca.

Dar reîntoarcerea în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare:

perspectiva aderarii, ca membru, la UE le-a ajutat sa transforme în ireversibila optiunea lor pentru o democratie pluralista si o economie de piata si le-a încurajat sa mearga mai departe pe calea reformei.

Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o conditie prealabila a refacerii prosperitatii economice, care la rândul sau reprezinta fundamentul stabilitatii pe termen lung în regiune.

Dar, drumul acestor popoare catre Europa nu a fost usor. Procesul de transformare

a determinat schimbari masive în întreaga Europa Centrala si de Est: nu toata lumea a

beneficiat în egala masura de noile oportunitati aparute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate au disparut.

Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele mai considerabile ale adaptarii au fost deja resimtite în viitoarele state membre.

Pentru popoarele din Uniunea Europeana, stabilitatea si democratia din Europa Centrala si de Est au dus deja la obtinerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securitatii, ci si al prosperitatii economice: dezvoltarea rapida a comertului a contribuit la crearea de oportunitati pentru libera initiativa, investitii, noi locuri de munca si o crestere economica marcata în Europa Occidentala.

Aceste beneficii vor fi consolidate si sporite, atât pentru membrii mai vechi, cât si pentru cei noi, o data cu realizarea extinderii în 2004, cu conditia ca UE sa raspunda provocarii cu care se confrunta în prezent.

Extinderea spre Est a Uniunii Europene, fiind, în esenta, un proces pozitiv, poate avea efecte benefice pentru celelalte state care vor adera la Uniune în viitorul apropiat –

România si Bulgaria, pe de o parte, iar pe de alta Croatia, Turcia si chiar Ucraina.

CAPITOLUL IV – ROMÂNIA PE DRUMUL INTEGRARII EUROPENE

4.1. ISTORICUL RELATIILOR ROMÂNIEI CU UNIUNEA EUROPEANA.

Între Comunitatea Europeana si România a fost încheiat un Acord comercial înca din 1980, ulterior fiind suspendat de catre Comunitate din cauza încalcarii drepturilor omului în perioada regimului comunist.

Dupa un debut ratat în 1990, relatiile României cu Uniunea Europeana cunosc, treptat, îmbunatatiri.

„În 1991 intra în vigoare Acordul de Comert si Cooperare, care va fi înlocuit cu Acordul Interimar, acesta fiind, la rândul sau, înlocuit, la 1 februarie 1995, cu Acordul

european de asociere”.

La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul Aditional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea programului Uniunii Europene catre România. În vederea supravegherii modului de implementare a Acordului European de asociere, precum si pentru pregatirea procesului de aderare, au fost create mecanisme româno-comunitare: Consiliul de Asociere, la nivelul ministerelor, Comitetul de Asociere, la nivel guvernamental si Comitetul Interparlamentar de Asociere.

În plan national, au fost constituite Comitetul Interministerial, prezidat de primulministru, Departamentul pentru integrare europeana si Comisia parlamentara pentru integrare, toate având drept scop eficientizarea aplicarii Tratatului de Asociere.

Din anul 2001 a fost creat Ministerul Integrarii.

Consiliul european a adoptat, în decembrie 1994, strategia de pregatire a tarilor asociate din Europa Centrala în vederea aderarii la UE, iar dialogul ministerial românocomunitar a fost extins sectorial, luând denumirea de dialog structurat în toate domeniile ce tin de pregatirea aderarii si respectarii Tratatului de la Maastricht si a celor 3 “piloni” mentionati în acest tratat: PESC, Afaceri interne si justitie si Uniunea economica si monetara. Obiectivul principal al dialogului structurat îl reprezinta identificarea si gasirea solutiilor potrivite pentru problemele care apar în procesul de pregatire al integrarii.

La 22 iunie 1995, România a depus, împreuna cu cererea oficiala de aderare la Uniunea Europeana, si Strategia Nationala de Pregatire a Aderarii României la UE, care încearca sa ofere câteva solutii privind modul de ridicare la nivelul standardelor europene a diferitelor sectoare.

La 25 iulie 1996, a fost depus la Bruxelles raspunsul României la chestionarul

Comisiei europene privind pregatirea avizului asupra cererii de aderare la UE.

Programul PHARE al UE, de asistenta economica nerambursabila pentru reforme

economice si sociale din Europa Centrala si de Est, a fost extins în România, în 1991,

concentrându-se asupra dezvoltarii economice a sectorului particular, dezvoltarii politicii în domeniul resurselor umane, al ocuparii fortei de munca, reformei institutionale si sprijinirii societatii civile în ansamblu.

În perioada 1991-1996, România a beneficiat de un volum de 811 milioane ECU.

La 9 septembrie 1996, au fost semnate alte doua documente privind asistenta PHARE în România: Programul Indicativ Multianual 1996-1999, în valoare de 550 milioane ECU si Programul Operational, ambele destinate îmbunatatirii înfrastructurii si dezvoltarii întreprinderilor mici si mijlocii, precum si dezvoltarii sociale si regionale.

Principalele probleme rezultate, ca urmare a aplicarii Acordului de Asociere si Strategiei pentru Pregatirea Aderarii, privesc:

*** armonizarea legislatiei românesti cu cea comunitara si aplicarea ei în domeniul

Pietei interne, al mediului înconjurator, al standardelor statistice. Guvernul

român a adoptat, în 1995, Programul national de armonizare legislativa în domeniul Pietei interne, înaintând, totodata, Parlamentului lista cu prioritatile legislative;

*** stadiul reformei economice;

*** pregatirea de specialisti în probleme comunitare, juristi, specialisti în

administratia publica comunitara si economisti.

Daca pâna la Consiliul european de la Helsinki, din decembrie 1999, România

facea parte din “grupul doi”, începând cu anul 2000, România a început negocierile în

vederea aderarii la Uniunea Europeana.

În mai 2000, România avea încheiate 5 capitole de negocieri din cele 31. Pâna în

februarie 2001, România a înaintat Consiliului Uniunii Europene, în cadrul conferintei pentru aderare, documente de pozitie privind 13 capitole de negociere. Astfel, în cursul presedintiei suedeze (ianuarie-iunie 2001) au fost deschise negocierile pentru 6 capitole:

dreptul societatilor comerciale, politica în domeniul transporturilor, protectia

consumatorilor si a sanatatii, uniunea vamala, libera circulatie a capitalurilor si pescuitul.

La 31 iulie 2001, România avea 8 capitole, din cele 31, închise provizoriu.

Evolutii pozitive pentru România în ceea ce priveste negocierile de aderare au fost

înregistrate si pe parcursul anilor 2002-2003. Astfel, pâna în ianuarie 2004, România

deschisese 30 de capitole de negociere, dintre care 22 au fost deja închise

provizoriu2. La finele anului 2004 România a încheiat, dupa lungi eforturile, negocierile pentru toate capitolele.

4.2. CONCLUZIILE SUMMIT-ULUI DE LA COPENHAGA DIN 2002 PRIVIND ROMÂNIA

Asa cum am mai amintit pe parcursul lucrarii de fata, în decembrie 2002 a avut loc,

la Copenhaga cea mai importanta întâlnire privind procesul extinderii Uniunii Europene.

În afara de cele discutate privind integrarea altor 10 state în Uniune, au avut loc aprecieri importante si în legatura cu România.

Astfel, s-a apreciat ca încheierea cu succes a negocierilor de aderare cu 10 din

tarile candidate duce catre un nou dinamism în procesul de aderare al României si

Bulgariei ca parte a aceluiasi proces de aderare inclusiv si ireversibil. Uniunea saluta

progresele importante facute de aceste tari, care se reflecta corespunzator si în stadiul lor avansat al negocierilor de aderare.

Uniunea doreste ca pe viitor sa consolideze rezultatele la care deja s-a ajuns.

Urmând Concluziile Consiliului European de la Bruxelles si depinzând de progresele

viitoare în aplicarea criteriilor de aderare, obiectivul este de a primi în 2007 România si Bulgaria ca membre ale Uniunii Europene. Uniunea confirma ca negocierile de aderare cu aceste tari vor continua pe baza acelorasi principii care au ghidat pâna acum negocierile de aderare, precum si faptul ca fiecare tara candidata va fi judecata conform propriilor merite.

Foile de parcurs prezentate de Comisie furnizeaza României si Bulgariei obiective

identificate clar si dau fiecarei tari posibilitatea de a stabili ritmul procesului de aderare.

Este esential ca România si Bulgaria sa se foloseasca de aceasta oportunitate prin

cresterea pregatirii, inclusiv ducerea la îndeplinire si implementarea angajamentelor luate în cadrul negocierilor de aderare. În acest context, Uniunea subliniaza importanta reformei administrative si judiciare care va ajuta ca pregatirea pentru aderare a României si Bulgariei sa mearga mai departe. Aceasta va asigura ca procesul va fi dus cu success mai departe pe baza rezultatelor de pâna acum. Presedintiile UE viitoare precum si Comisia Europeana, vor asigura ca ritmul negocierilor la toate capitolele ramase, inclusiv capitolele cu implicatii financiare, sa se mentina si sa egaleze eforturile României si Bulgariei.

În cadrul întâlnirii de la Copenhaga, Uniunea a subliniat, de asemenea, hotarârea

sa de a asista România si Bulgaria în aceste eforturi. Uniunea sustine comunicarea

Comisiei cu privire la foile de parcurs pentru România si Bulgaria, inclusiv propunerea pentru o crestere semnificativa a asistentei de pre-aderare. Nivelul ridicat de finantare care va fi facut disponibil va trebui sa fie utilizat într-un mod flexibil, având ca tinta prioritati identificate, inclusiv în domenii cheie cum este Justitia si Afacerile Interne.

Ghidarea viitoare în procesul de pre-aderare va fi furnizata de Parteneriatele pentru

Aderare revizuite.

În plus, România si Bulgaria vor participa, potrivit Concluziilor summit-ului de la

Copenhaga, la urmatoarea Conferinta Interguvernamentala ca observatori, ceea ce, de

altfel, s-a si întâmplat.

4.3. NEGOCIERILE DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANA. CAPITOLELE DE NEGOCIERE

4.3.1. Aspecte generale.

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeana au fost lansate oficial la

15 februarie 2000, în urma recomandarii Comisiei Europene aprobata de Statele Membre la summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999.

Negocierile au ca scop determinarea conditiilor de integrare a fiecarui stat

candidat, luându-se în considerare ca la aderare, statele trebuie sa fi adoptat acquis-ul

comunitar (Capitolul 5 de negociere). Negocierile se concentreaza pe termenii în care

România va adopta, implementa si aplica acquis-ul, si, în special, pe eventualele aranjamente de tranzitie, care vor fi strict delimitate în timp, si pe conditiile de aplicabilitate.

Negocierile de aderare se poarta în cadrul a 31 de capitole de negociere care au

rezultat ca urmare a divizarii (din ratiuni metodologice) a acquis-ului comunitar4. Cele 31 de capitole de negociere în care este structurat acquis-ul comunitar sunt urmatoarele:

Capitolul 1 – Libera circulatie a marfurilor; Capitolul 2 – Libera circulatie a persoanelor; Capitolul 3 – Libera circulatie a serviciilor; Capitolul 4 – Libera circulatie a capitalului; Capitolul 5 – Dreptul societatilor comerciale; Capitolul 6 – Politica în domeniul concurentei; Capitolul 7 – Agricultura; Capitolul 8 – Pescuitul; Capitolul 9 – Politica în domeniul transporturilor; Capitolul 10 – Impozitare; Capitolul 11 – Uniunea economica si monetara; Capitolul 12 – Statistica; Capitolul 13 – Politici sociale si ocuparea fortei de munca; Capitolul 14 – Energie; Capitolul 15 – Politica industriala; Capitolul 16 – Întreprinderi mici si mijlocii; Capitolul 17 – Stiinta si cercetare; Capitolul 18 – Educatie, formare profesionala si tineret; Capitolul 19 – Telecomunicatii si tehnologia informatiilor; Capitolul 20 – Cultura si politica în domeniul audiovizualului; Capitolul 21 – Politica regionala si coordonarea

instrumentelor structurale; Capitolul 22 – Protectia mediului înconjurator; Capitolul 23 – Protectia consumatorilor si a sanatatii; Capitolul 24 – Justitie si afaceri interne; Capitolul 25 – Uniunea vamala; Capitolul 26 – Relatii externe; Capitolul 27 – Politica externa si de securitate comuna; Capitolul 28 – Control financiar; Capitolul 29 – Dispozitii financiare si bugetare; Capitolul 30 – Institutii; Capitolul 31 – Diverse.

4.3.2. Procedura de derulare a negocierilor.

Înca din anul 1998 a fost stabilita procedura de purtare a negocierilor de aderare la

Uniunea Europeana. În vederea purtarii negocierilor de aderare a României la UE,

autoritatile nationale au trebuit sa întocmeasca si sa transmita Consiliului UE câte un

document de pozitie corespunzator fiecarui capitol de negociere.

Documentelor de pozitie ale României li se raspunde de catre Uniunea Europeana

(Consiliul Uniunii Europene) prin pozitii comune. În acest sens, Comisia Europeana

realizeaza "screening-ul" (evalueaza progresele României în adoptarea acquis-ului) si

întocmeste documentele de pozitie comune de negociere pentru statele membre. Pentru capitolele care acopera Politica Externa si de Securitate Comuna si cooperarea în domeniul justitiei si al afacerilor interne, Presedintia Consiliului de Ministri este cea care propune aceste pozitii comune, în strânsa legatura cu Statele Membre si Comisie.

Pozitiile comune de negociere sunt aprobate în unanimitate de catre statele membre, iar Presedintia Consiliului de Ministri, care este detinuta de Statele Membre prin rotatie, la fiecare sase luni, enunta pozitiile de negociere agreate de statele membre si prezideaza sesiunile de negociere la nivelul ministrilor sau ai adjunctilor acestora.

Baza negocierilor de aderare este reprezentata, asadar, de documentul de pozitie al României împreuna cu pozitia comuna a Uniunii Europene. Pozitia României poate fi

acceptata sau i se poate cere sa si-o modifice în anumite privinte. În acest ultim caz,

ramâne ca România sa adopte si sa transmita Uniunii Europene un nou document de

pozitie în acel capitol, modificat în functie de solicitarile primite si de interesele si

posibilitatile proprii. Atunci când, în urma negocierilor, se ajunge la o pozitie comuna între România si Uniunea Europeana, capitolul respectiv se considera închis provizoriu.

Închiderea provizorie a unui capitol de negociere reprezinta o confirmare a faptului

ca angajamentele facute cu privire la aproximarea legislatiei în domeniu sunt considerate realizabile. De asemenea, un criteriu de o importanta similara în închiderea provizorie a capitolului respectiv este evaluarea capacitatii administrative si institutionale de a aplica legislatia, în forma agreata. Pâna acum, nu au existat solicitari (din partea Comisiei Europene) de a redeschide capitole de negociere.

Dupa încheierea negocierilor de aderare, rezultatele acestora sunt încorporate în

proiectul tratatului de aderare. Acesta este supus spre aprobare Consiliului si apoi

Parlamentului European. Dupa semnare, tratatul de aderare este supus spre ratificare

statelor membre si statului candidat. Tratatul intra în vigoare, iar statul candidat devine stat membru, la data aderarii.

În relatia cu Uniunea Europeana, negocierile de aderare iau forma unei conferinte

interguvernamentale bilaterale – Conferinta interguvernamentala de aderare a României la UE. La reuniunile Conferintei participa România, statele membre UE si Comisia Europeana. Spre deosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se desfasoara, în principal, în procedura scrisa. Întâlnirile sunt concentrate la nivel de

ministri/sefi de delegatii si la nivel de negociatori sefi, adjuncti ai sefilor de delegatii.

Conform procedurii, au loc cel putin o întâlnire la nivel ministerial si una la nivel de

adjuncti ai sefilor de delegatii la fiecare sase luni (în cursul unei presedintii a Consiliului UE), cu posibilitatea ca frecventa acestor întâlniri sa fie adaptata necesitatilor.

Delegatia Nationala pentru Negocierea Aderarii României la Uniunea Europeana

este formata din delegatiile sectoriale corespunzatoare fiecarui capitol de negociere, copresedintii acestora si adjunctii sefului delegatiei nationale.

La rândul lor, delegatiile sectoriale sunt formate din reprezentanti ai ministerelor si celorlalte institutii ale administratiei publice centrale cu responsabilitati în transpunerea si implementarea acquis-ului din domeniul respectiv.

4.3.3. Documentele de pozitie.

Documentele de pozitie sunt documente oficiale ale României, prin intermediul carora, România îsi prezinta – în Cadrul Conferintei interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea Europeana – pozitia fata de fiecare din cele 31 de capitole de negociere.

Elaborarea documentelor de pozitie se realizeaza pe baza fundamentarii angajamentelor pe care România trebuie si poate sa si le asume în cadrul capitolului respectiv de negociere. La redactarea documentelor de pozitie se ajunge în urma întocmirii unui dosar de fundamentare, care cuprinde toate elementele care au fost luate în considerare în procesul de elaborare a documentelor de pozitie.

Fiecare institutie a administratiei publice centrale elaboreaza propria contributie la

dosarele de fundamentare si, implicit, la documentele de pozitie. Aceste contributii sunt apoi corelate si armonizate de catre institutia integratoare si Ministerul Integrarii Europene. Odata elaborate, documentele de pozitie si dosarele de fundamentare sunt supuse adoptarii de catre Guvernul României. Dupa adoptare, pot avea loc consultari cu comisiile parlamentare relevante pentru fiecare capitol de negociere, în conformitate cu prevederile Constitutiei.

Un document de pozitie cuprinde urmatoarele parti:

I. pozitia generala a României, prezentata sintetic, privind acquis-ul comunitar din capitolul respectiv, adoptat pâna la 31 decembrie 1999. În aceasta sectiune, dupa caz, se va face si expunerea sintetica a derogarilor sau perioadelor de tranzitie solicitate.

II. pozitia detaliata a României privind acquis-ului comunitar din domeniul respectiv, cu indicarea distincta a:

*** echivalentului în legislatia româna a acquis-ului deja preluat, sau a dispozitiilor celor mai semnificative ale acestuia;

*** calendarului si modalitatilor de transpunere a acquis-ului care nu a fost înca preluat.

III. prezentarea institutiilor apartinând administratiei publice centrale sau de alt tip, cerute de legislatia comunitara pentru domeniul respectiv:

*** institutii deja existente, caz în care vor fi prezentate date statistice care sa ateste eficienta functionarii acestora, precum si principalele masuri pentru sporirea eficientei lor;

*** daca este nevoie, calendarul si masurile pentru crearea institutiilor care sunt înca necesare.

IV. explicarea perioadelor de tranzitie sau derogarilor, în cazul în care exista asemenea solicitari.

4.3.4. Perioade de tranzitie si derogari.

Perioada de tranzitie este o exceptie cu caracter temporar de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat, solicitata initial prin documentul de pozitie pentru domeniul respectiv si ulterior înscrisa în tratatul de aderare. Ea intra în vigoare la data la care statul candidat devine membru al UE si se încheie la sfârsitul duratei sale, moment de la care normele comunitare cu privire la care a fost solicitata perioada de tranzitie devin aplicabile.

Derogarea este o exceptie permanenta de la aplicarea normelor comunitare întrun

domeniu precis determinat. Ea poate lua sfârsit într-un singur caz, si anume atunci când normele comunitare de la care s-a solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încât ea sa devina lipsita de obiect.

Comisia Europeana a exprimat înca din iulie 1997, în “Agenda 2000”, intentia sa de limitare a întinderii si duratei perioadelor de tranzitie, precum si de virtuala excludere a derogarilor. Ulterior, aceasta pozitie a fost confirmata si întarita de statele membre în documente succesive.

Astfel, România solicita derogari si perioade de tranzitie în acele cazuri în care, prin consultari între toate institutiile si grupurile de interese implicate si relevante, se stabileste ca acestea sunt necesare pentru:

*** protejarea unui interes major economic sau social;

*** evitarea costurilor excesive pe care le-ar impune un ritm de adaptare accelerat

pâna la data aderarii;

*** rationamente de ordin tehnic;

*** alte considerente decât cele de mai sus sau o combinatie a acestor factori.

4.3.5. Evolutia procesului de negociere în perioada 2000-2004.

Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial la 15 februarie 2000.

În primul semestru al anului 2000, pe durata presedintiei portugheze a UE, România a deschis si a închis provizoriu cinci capitole: cap. 16 – Întreprinderi mici si mijlocii, cap. 17 – Stiinta si cercetare, cap. 18 – Educatie, formare profesionala si tineret, cap. 26 – Relatii externe, cap. 27 – Politica externa si de securitate comuna.

În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferintei de aderare la nivel ministerial, care

a avut loc în 14 iunie 2000, România a aratat ca este pregatita sa înceapa negocieri pentru înca opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însa deschiderea a numai patru capitole de negociere cu România, în cursul presedintiei franceze: cap. 6 – Concurenta, cap. 12 – Statistica, cap. 19 – Telecomunicatii si tehnologia informatiei si cap. 20 – Cultura si politica în domeniul audio-vizualului.

Dintre cele patru capitole, numai cap. 12 – Statistica a fost provizoriu închis, pentru

celelalte trei capitole fiind solicitate informatii suplimentare din partea autoritatilor române.

Astfel, în 2000, România a deschis negocierile pentru 9 capitole de negociere si a

închis provizoriu negocierile pentru 6 capitole de negociere.

Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, a urmarit accelerarea si intensificarea pregatirilor pentru aderarea la Uniunea Europeana printr-o modificare institutionala care a vizat însusi nucleul sistemului de coordonare la nivel national a activitatii de integrare europeana, prin înfiintarea Ministerului Integrarii Europene si a Delegatiei Nationale pentru Negocierea Aderarii României la UE. Delegatia Nationala este formata din delegatiile sectoriale corespunzatoare fiecarui capitol de negociere, copresedintii acestora si adjunctii sefului delegatiei nationale. La rândul lor, delegatiile sectoriale sunt formate din reprezentanti ai ministerelor si celorlalte institutii ale administratiei publice centrale cu responsabilitati în transpunerea si implementarea

acquis-ului din domeniul respectiv.

Noua Strategie de negociere a aderarii României la Uniunea Europeana s-a bazat în mod special, pe abordarea globala a procesului de negocieri. Accentul s-a mutat de la capitolele asa zis “usoare” (Relatii externe, Statistica, Educatie, formare profesionala si tineret, Politica externa si de securitate comuna) pe capitolele cu impact economic si social.

Astfel, România a orientat pregatirile negocierilor spre capitolele esentiale legate de cele patru libertati fundamentale (libera circulatie a marfurilor, libera circulatie a persoanelor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a capitalului), capitole care nu fusesera abordate deloc pâna la sfârsitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea functionala a economiei de piata au fost elaborate de catre Delegatia Nationala, documente de pozitie la celelalte capitole referitoare la piata unica, la principalele ramuri economice, precum si la coeziunea economica si sociala. De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protectia mediului, Agricultura, Politici regionale, Control financiar si Prevederi financiar bugetare.

Capitolele abordate au accentuat, în continuare, pregatirea pietei conform standardelor Europene, prin crearea unui mediu de afaceri si conectarea la mediul de afaceri international si la Piata Interna. De asemenea, poate fi subliniat ca România a urmarit abordarea graduala a capitolelor cu impact bugetar major.

Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea preponderent cantitativa a acestui proces, concentrata fiind pe analizarea întregului acquis comunitar, precum si orientarea preponderent interna catre desfasurarea negocierilor inter-institutionale în cadrul Delegatiei Nationale si catre consultari cu partenerii sociali, partidele politice si comisiile parlamentare. De asemenea, România a adaugat si alte dimensiuni procesului de elaborare a documentelor de pozitie si negociere, respectiv un amplu proces de consultari tehnice cu Comisia Europeana, cu Statele Membre si cu echipele de negociere ale Statelor Candidate.

Noua abordare strategica si institutionala a permis o avansare substantiala în pregatirea procesului de negocieri. Astfel, în 2001 România a elaborat si trimis oficial Uniunii Europene un numar de 31 de documente de pozitie (17 documente de pozitie, 8 documente de pozitie complementare, 4 documente de pozitie revizuite si 2 documente referitoare la acquis-ul pe 2000).

Pâna la sfârsitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene documentele de pozitie pentru toate cele 29 de capitole de negociere.

În cursul presedintiei suedeze si belgiene (la Conferintele Interguvernamentale de Aderare România – U.E din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie si decembrie) au fost deschise negocierile pentru 8 capitole (cap. 4 – Libera circulatie a capitalului, cap. 5 – Dreptul societatilor comerciale, cap. 8 – Pescuitul, cap. 9 – Politica în domeniul transporturilor, cap. 10 – Impozitarea, cap. 13 – Politica regionala si ocuparea fortei de munca, cap. 23 – Protectia consumatorului si a sanatatii, cap. 25 – Uniunea Vamala) si au fost închise provizoriu negocierile pentru 3 capitole (cap. 8 – Pescuitul, cap. 23 – Protectia consumatorului si a sanatatii, cap. 5 – Dreptul societatilor comerciale).

Astfel, pâna la sfârsitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17

capitole de negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise.

Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deschiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, bazata pe avansul pregatirilor de aderare, precum si îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri.

În 2002, Delegatia Nationala pentru Negocierea Aderarii României la UE a continuat accelerarea pregatirilor negocierilor, în concordanta cu strategia de Extindere emisa de Comisia Europeana în noiembrie 2001 si cu deciziile Consiliului European de la Laken, pentru avansarea radicala a negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în 2002.

Având în vedere faptul ca avansarea negocierilor a fost bazata exclusiv pe pregatirea interna, Guvernul României a intensificat masurile necesare pentru îndeplinirea criteriului de economie de piata functionala si a aplicat în întregime Programul de Actiune pentru Intensificarea Pregatirilor pentru Aderare, adoptat în ianuarie 2002.

Prioritate a avut întarirea capacitatii administrative a României, bazata pe planurile

de actiune pentru capacitatea administrativa si PHARE, aprobate de catre Comisia

Europeana si prezentate statelor membre.

În consecinta, 13 capitole de negociere (1 – Libera circulatie a marfurilor, 2 – Libera circulatie a persoanelor, 3 – Libera circulatie a serviciilor, 7 – Agricultura, 11- UEM, 14 – Energia, 15 – Politica Industriala, 21 – Politica regionala, 22 – Protectia mediului, 24 – Justitie si afaceri interne, 28 – Control financiar, 29 – Prevederi financiar bugetare si 30 – Institutii) au fost deschise în cadrul Conferintelor de Aderare Interguvernamentale din

martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie si decembrie 2002, iar 11 – UEM, 13 – Politica sociala, 15 – Politica Industriala, 19 – Telecomunicatii si tehnologia informatiei, 20 – Cultura si politica în domeniul Audiovizualului, 25 – Uniunea vamala si 30 – Institutii, au fost închise provizoriu.

În 2003, cap. 4 – Libera circulatie a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul Conferintei de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea în luna iunie au mai fost închise provizoriu cap. 1 – Libera circulatie a marfurilor si cap. 10 – Impozitarea.

Si tot în 2003, capitolele 2 – Libera circulatie a persoanelor, respectiv 9 – Politica în domeniul transporturilor au fost închise provizoriu la Conferinta de Aderare România-UE la nivel ministerial care a avut loc la Bruxelles, la data de 9 decembrie 2003, si, de asemenea, s-a confirmat închiderea capitolului 28 – Controlul financiar.

În 2004, în cursul presedintiei irlandeze, la Conferinta de Aderare România – UE din 04 iunie 2004 au fost închise provizoriu Cap. 7 – Agricultura si Cap. 29 – Prevederi financiare si bugetare.

Capitolul de negociere 14 – Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferintei de Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles, pe 30 iunie 2004.

România a finalizat negocierile pentru capitolele 3 – Libera circulatie a serviciilor si 21 – Politica regionala si coordonarea instrumentelor structurale în cadrul Conferintei de Aderare România-UE, desfasurata la Bruxelles, pe data de 23 septembrie 2004.

La conferinta de aderare din 26 noiembrie 2004, România a închis provizoriu capitolele 22 – Mediu si 31 – Diverse.

România a finalizat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor doua capitole

de negociere: 6 – Concurenta si 24 – Justitie si afaceri interne. Închiderea celor doua

capitole a avut loc cu prilejul conferintei de aderare România-UE care a avut loc la

Bruxelles, în data de 8 decembrie 2004.

Astfel, în prezent, România a închis provizoriu toate capitolele de negociere, iar la

data 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit si

confirmarea politica a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeana. Drept

urmare, în 2005, pe 25 aprilie, a avut loc semnarea Tratatului de aderare la U.E., tratat ce trebuia ratificat de catre cele 25 de state membre U.E. la acea data.

4.4. PRIMIREA STATULUI DE „TARA CU O ECONOMIE DE PIATA FUNCTIONALA”

În anul 1997 Comisia Europeana a declarat ca va raporta în mod regulat Consiliului asupra progresului înregistrat de fiecare tara candidata în perspectiva aderarii, conform criteriilor de la Copenhaga, din 1993 si preluate în „Agenda 2000”.

De curând, Comisia Europeana a publicat Raportul de tara 2004 – privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderarii. Raportul, care se spera sa fie ultimul pâna la data integrarii, confirma existenta unei economii de piata functionale în România. Îndeplinirea criteriului economic este conditionata însa si de capacitatea României de a face fata presiunilor Pietei Unice.

În ceea ce priveste criteriile politice, daca în opinia sa din 1997, Comisia a declarat ca România îndeplineste aceste criterii, de atunci – se arata în Raportul din 2004 – aceasta tara a continuat sa consolideze si sa aprofundeze stabilitatea institutiilor care garanteaza democratia, statul de drept, drepturile omului, precum si respectul pentru minoritati si protectia acestora. Aceasta tendinta s-a accelerat în ultimul an.

S-au înregistrat progrese în domeniul reformelor administrative si judiciare. În mai 2004, a fost lansata strategia de reforma a administratiei publice în domeniile reformei serviciului public, al descentralizarii si deconcentrarii, si al coordonarii politicilor guvernamentale. Reforma serviciului public a înregistrat un start pozitiv. Înfiintarea Cancelariei Primului Ministru ar fi trebuit sa duca la îmbunatatirea coordonarii si coerentei politicilor guvernamentale. Recursul la ordonantele de urgenta a fost limitat la „împrejurari extraordinare”, însa acest lucru înca nu a dus la reducerea utilizarii lor. Legile referitoare la libertatea informatiei si transparenta procesului legislativ trebuie înca sa fie aplicate în totalitate. Revizuirea Constitutiei, în octombrie 2003, a contribuit la rationalizarea procesului parlamentar, conferind ambelor Camere responsabilitatea primara pentru diferite tipuri de legislatie. Eforturile de a îmbunatati procesul de decizie în domeniul politicilor, precum si procesul legislativ trebuie sa continue. Sunt necesare eforturi sporite de întarire a guvernarii la nivel local si regional pentru a asigura aplicarea corespunzatoare a acquis-ului la aceste niveluri.

Modul de administrare a cazurilor în tribunale si calitatea sentintelor trebuie îmbunatatite. Studii oficiale confirma posibilitatea influentarii de catre executiv a deciziilor rezultate din procedurile judiciare. Cu toate acestea, schimbarile legislative si de organizare introduse în sistemul judiciar din România ar trebui sa sprijine independenta si eficientizarea acestuia. Punerea lor în practica reprezinta o prioritate.

Referitor la fenomenul coruptiei potrivit ultimului Raport al Comisiei Europene, aceasta continua sa fie un fenomen grav si larg raspândit în România. Legislatia anticoruptie este în general bine elaborata, însa capacitatea acesteia de a tine sub control coruptia va depinde de punerea sa efectiva în practica. În mod particular, este nevoie de eforturi suplimentare pentru a asigura independenta, eficacitatea si responsabilitatea Parchetului National Anticoruptie. Acesta ar trebui sa îsi concentreze eforturile pe investigarea coruptiei la nivel înalt.

România continua sa respecte drepturile omului si libertatile fundamentale, înregistrând în continuare progrese în mai multe domenii. Introducerea standardelor nationale pentru serviciile de protectie a copilului si a unor reguli stricte privind adoptia internationala, care par sa fie în conformitate cu Conventia Natiunilor Unite asupra drepturilor copilului, ar trebui sa îmbunatateasca si mai mult nivelul de protectie a drepturilor copilului.

În ceea ce priveste libertatea de expresie, situatia juridica a jurnalistilor s-a îmbunatatit, însa situatia economica a multor organizatii de presa ramâne precara, fiind nevoie de eforturi suplimentare pentru a garanta independenta media.

Desi restituirea terenurilor agricole este aproape finalizata, este nevoie de o abordare mai rapida si mai transparenta în ceea ce priveste continuarea restituirii imobilelor si a proprietatilor religioase.

Strategia cu privire la populatia roma, care vizeaza explicit combaterea discriminarii, este în curs de punere în practica, însa discriminarea de facto împotriva minoritatii rome ramâne larg raspândita. Sprijinul acordat unei abordari inclusiviste în educatie reprezinta o dezvoltare pozitiva. Aceeasi tendinta încurajatoare a fost semnalata si în ceea ce priveste sistemele de sanatate si de ocupare a fortei de munca.

Referitor la criteriile economice, în Raportul de tara din 2004 se arata ca structura si performantele economice s-au îmbunatatit în mod semnificativ; a fost realizata stabilitatea macroeconomica, au fost finalizate reforme economice profunde, iar autoritatile române au demonstrat un angajament sustinut catre îndeplinirea criteriilor economice din procesul de aderare. Astfel, s-a apreciat ca România îndeplineste criteriul unei economii de piata functionale.

S-a conchis însa ca ar putea fi aduse unele îmbunatatiri în ceea ce priveste sustenabilitatea stabilitatii macroeconomice si aprofundarea reformelor structurale.

Trebuie acordata prioritate conservarii tendintei înregistrate în procesul de dezinflatie

pentru a asigura sustenabilitatea pozitiei externe, prin utilizarea unei combinatii prudentiale de politici si prin reducerea, în continuare, a deficitului din sectorul public în ansamblul sau. Pentru a îndeplini acest obiectiv, sunt esentiale îmbunatatirea semnificativa a aplicarii disciplinei financiare, continuarea ajustarii preturilor din domeniul energiei catre niveluri care sa acopere costurile, precum si o mai buna performanta din punct de vedere financiar a întreprinderilor. Sustenabilitatea fiscala trebuie consolidate prin înaintarea pe calea reformei sectorului de cheltuieli, precum si prin îmbunatatirea, în continuare, a performantelor fiscale. Procesul de privatizare trebuie finalizat, disputele post-privatizare încheiate, iar întreprinderile non-viabile desfiintate în mod mai activ. În sectoare cheie, precum cel energetic, minier sau de transport, perseverenta în restructurare trebuie sa mearga mâna în mâna cu o orientare cât mai evidenta catre privatizare. Sunt necesare progrese substantiale în domeniul functionarii sistemului judiciar si al administratiei publice, inclusiv în ceea ce priveste o aplicare egala si previzibila a legislatiei, pentru a crea un mediu de afaceri atractiv oferind aceleasi oportunitati tuturor actorilor.

Reforma sectorului întreprinderilor a fost gradual promovata. Sectorul bancar a

fost reformat în anii 1990 si cadrul de reglementare a fost îmbunatatit considerabil în anul 2004. Recent, sectorul industrial a fost reformat, iar privatizarea întreprinderilor mari cu capital de stat a avansat într-un ritm crescând.

Raportul de tara din 2004 subliniaza, de asemenea, ca România a înregistrat progrese în adoptarea acquis-ului si în ceea ce priveste dezvoltarea progresiva a capacitatii administrative pentru punerea în practica si aplicarea efectiva a acestuia.

Raportul de tara din 2004 este însotit de Documentul de strategie 2004, care este o sinteza a stadiului procesului de extindere si a progreselor înregistrate si contine recomandarile pentru actiunile strategice viitoare în procesul de extindere.

Conform acestuia, Comisia se asteapta ca România sa îndeplineasca criteriului economic si de adoptare a acquis-ului si sa fie pregatita sa devina Stat Membru în ianuarie 2007.

Totodata, se aminteste semnarea Tratatului de aderare în 2005 si faptul ca începând cu noiembrie 2005, Comisia va realiza anual rapoarte de monitorizare.

O clauza de salvgardare va fi introdusa în Tratatul de Aderare, ce va permite Comisiei Europene sa recomande Consiliului amânarea datei aderarii, fie pentru Bulgaria, fie pentru România, cu un an (ianuarie 2008) în cazul în care este foarte clar faptul ca exista un risc serios ca Bulgaria si România sa fie evident nepregatite sa-si asume obligatiile ce decurg din aderare la 1 ianuarie 2007 într-un numar important de sectoare.

4.5. CONCLUZII.

Una dintre conditiile necesare pentru ca România sa adere la Uniunea Europeana este sa adopte si sa puna în practica legislatia europeana (denumita acquis comunitar) împartita în 31 de domenii (care fac obiectul asa-numitelor capitole de negociere).

Ajungându-se la o pozitie comuna în ceea ce priveste capitolele de negociere, România a încheiat provizoriu toate capitolele în anul 2004, iar în 2005, pe 25 aprilie, a semnat Tratatul de aderare împreuna cu Bulgaria. Ambele tari au facut progrese importante în pregatirile lor în vederea aderarii. Ele ar trebui sa poata îndeplini cerintele corespunzatoare statutului de membru al Uniunii Europene la data preconizata a aderarii de 1 ianuarie 2007, cu conditia concentrarii tuturor eforturilor asupra reformelor, cu o atentie deosebita pe aplicarea lor efectiva. Comisia Europeana va continua sa monitorizeze atent pregatirile celor doua tari. Va revedea care este situatia în aprilie-mai 2006, când ar putea recomanda, daca va fi necesar, amânarea aderarii pâna în 2008, daca una sau ambele tari sunt în mod clar nepregatite.

Cap 5. Impactul extinderii UE din 2004 cu cele 10 noi state membre

5.1. Beneficii și provocări ale celei mai substanțiale extinderi a UE din istorie

Cea de a cincea extindere UE care a sporit numărul de membri ai Uniunii Europene de la 15 la 25, este cea mai amplă din întreaga istorie a UE. Populația Uniunii reuneste, în urma acestui proces, 450 milioane de locuitori, cât populațiile Rusiei și Statelor Unite însumate. Consecințele politice ale extinderii Uniunii Europene sunt considerabile. Opt țări ex-socialiste și două insule mediteraneene sau alaturat “celor 15”, deplasând centrul de greutate al noului ansamblu și modificând raporturile de forță, atât în interiorul său, cât si în relațiile externe ale Uniunii Europene. Din punct de vedere economic, Uniunea Europeană a devenit, cu adevarat, a treia putere mondială și cea mai mare piață organizată din lume. Este cert ca extinderea Uniunii va spori substanțial influența Europei pe

scena internațională.

Aderarea celor zece confera, de asemenea, o nouă configurație politicilor europene – celor bugetare, economice, fondurilor structurale și de coeziune, Justiției și Afacerilor Interne, precum și rolului pe care Uniunea îl va juca în lume.

Heather Grabbe consideră că a cincea extindere va schimba substanțial politicile viitoare ale UE și enumeră posibile abordări ale “celor zece” în domeniul politicilor cheie ale UE. Statele central și est europene nu vor dori mărirea bugetului UE în viitorii ani. Aceste state nu își pot permite contribuții sporite la bugetul comunitar. Noile state membre se alătura acelor state care susțin puternic

politicile economiei de piață (Irlanda, Marea Britanie, Olanda) și se opun ferm armonizării taxelor în cadrul UE. Cei zece sunt împotriva oricărei forme de directorat al statelor mari în cadrul Uniunii.

Noile state membre sunt, în ceea ce privește politica europeană de apărare și securitate, atlanticiste. Ele văd în Statele Unite un puternic garant al securității europene și se tem de hegemonia franco-germană în Europa mai mult decât de supremația americană pe scena internațională. In sfarsit, statele est și central europene doresc ca UE să devină o putere regională. Vor susține aderarea statelor din Balcani și își vor sprijini vecinii din est.

5.2. Impactul aderării asupra structurii instituționale a UE Parlamentul European

După 1 mai 2004, cei 162 de observatori din cele 10 noi state membre (Republica Cehă, Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia) au devenit membri cu drepturi depline în Parlamentul European. Numărul membrilor Parlamentului European a crescut temporar, până la alegerile europene din iunie 2004, de la 626 la 788, iar după alegerile din

2004, în baza prevederilor Tratatului de la Nisa, numărul acestora s-a redus proporțional la 732.

Aderarea României și Bulgariei în perioada mandatului 2004-2009 al Parlamentului European va spori numărul reprezentanților acestuia cu încă 54 de membri, numărul total de membri ajungând din nou la 786. După alegerile europene din 2009 se va reveni însă la cifrele prevăzute în Tratatul de la Nisa, numărul total al membrilor Parlamentului European reducându-se din nou la 732.

Tratatul de la Nisa prevede pentru România un număr de 33 euro-parlamentari.

Ca urmare a aplicării unui mecanism pro-rata, după semnarea Tratatului de Aderare, în aprilie 2005, România are un număr de 36 de reprezentanți pentru legislatura 2004-2009 a Parlamentului European. Euro-parlamentarii români au statut de observatori, de la data încheierii Tratatului de Aderare și până la aderarea efectivă a României la Uniunea Europeană, când vor deveni membri cu drepturi depline în Parlamentul European. După alegerile europene din 2009, conform

cifrelor prevăzute în Tratatul de la Nisa, numărul reprezentanților României în Parlamentul European va reveni la 33 de membri.

Aspecte de ordin administrativ-logistic

Aderarea la Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, a celor 10 noi state membre are asupra Parlamentului European și consecințe de ordin bugetar, generate de necesitatea suplimentării personalului și consolidării infrastructurii existente.

Valoarea acestor costuri suplimentare s-a ridicat la 89,3 milioane Euro în 2003, 156,5 milioane Euro în 2004 și se va majora la 185,6 milioane Euro în 2005 și 198,7 milioane Euro în 2006.

Serviciile administrative apreciază că pe fondul extinderii UE, staff-ul noului Parlament European va trebui consolidat cu 850 de noi locuri de muncă.

Din totalul de 1.119 posturi, 70% vor fi ocupate de serviciile de traducere și interpretare, cea mai mare parte a noului staff urmând să fie recrutată pe parcursul anilor 2003 și 2004. De asemenea, grupurile politice vor avea nevoie de 110 posturi suplimentare.

Prin aderarea „celor 10” la Uniunea Europeană, numărul limbilor folosite în Parlamentul European a crescut de la 11 la 21. Aderarea României și Bulgariei va determina creșterea acestui număr la 23. Prin garantarea de către Parlamentul European a multilingvismului bazat pe nevoile reale ale parlamentarilor, aceștia vor putea să se exprime în limba maternă și să-i asculte pe ceilalți vorbitori prin intermediul serviciilor de interpretare.

Pentru consolidarea infrastructurii imobiliare, a început, la Bruxelles, construcția a două noi clădiri de birouri, care ar urma să se finalizeze către sfârșitul anului 2006.

Dialogul structurat și cooperarea parlamentară

Admiterea „celor 10” în Uniunea Europeană va determina repoziționarea interlocutorilor în cadrul dialogului și cooperării parlamentare. Numărul Comitetelor Parlamentare Mixte (CPM), principala formă de cooperare între Parlamentul European și statele candidate, s-a redus la 3, respectiv CPM UERomânia, CPM UE-Bulgaria, CPM UE-Turcia. Pe de altă parte, așa cum s-a apreciat la cea de-a 16-a Reuniune a Președintelui Parlamentului European cu Președinții Parlamentelor țărilor participante la procesul de extindere a Uniunii Europene (Budapesta, 4 februarie 2004), actuala practică a Comitetelor Parlamentare Mixte, s-ar putea extinde, devenind un model pentru țările din

Balcanii de Vest.

Consiliul UE

Ponderea voturilor în Consiliu:

Conform Tratatului de la Nisa, care stabilește numărul de voturi acordate

statelor membre și candidate, România și Bulgaria vor avea 14, respectiv 10

voturi.

5.3. Politicile cheie ale Uniunii Europene

5.3.1. Piața Internă

Uniunea Europeană a devenit, cu cei 450 milioane de consumatori, a treia piață de pe mapamond, după China și India, dar înaintea Statelor Unite (300 milioane), Rusiei (140 milioane) și Japoniei (130 milioane), detinand o cotă de circa 20% din comerțul mondial și de peste un sfert din PIB-ul mondial40. Puterea de influență a Uniunii Europene în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului este în consecință și ea sporită.

Se manifestă o stimulare a schimburile comerciale intracomunitare, ca urmare a eliminării ultimelor bariere tarifare (în special, pentru produsele agricole primare și procesate), dar mai ales a celor non-tarifare, și anume:

− Barierele administrative (formalități la graniță), a căror eliminare determină reducerea costurilor operațiunilor de comerț/transport de mărfuri

− Barierele tehnice (cele care decurg din caracteristicile produselor) – eliminarea lor este consecința aplicării acquis-ului Pieței Interne în noile state membre

− Riscurile/incertitudinea legate de operațiunile de comerț (cum ar fi cele legate de operațiunile de plată/creditare/asigurare).

Un studiu al Comisiei Europene41 a arătat că exporturile țărilor ce urmau să adere, și mai ales ale Poloniei, în cele 15 state membre s-ar putea dubla in primii doi ani de la aderare, ca urmare a eliminării acestor bariere.

Se manifesta o crestere a specializarii economice, realocarea resurselor pe ramuri industriale/țări și, urmare a acestora, a economiilor de scară. O estimare arată că, pentru noile țări membre, un sector ce poate cunoaște o expansiune vizibilă va fi cel al industriei alimentare.

Se așteaptă, de asemenea, că va fi contracarată tendința de „relocalizare” a producției înspre țările din Asia. Acest efect este deosebit de important, întrucât, păstrează în Uniunea Europeană locuri de muncă care altminteri s-ar fi îndreptat spre țări asiatice, menținând în același timp și

competitivitatea bazată pe preț (dat fiind faptul că forța de muncă este mai ieftină în țările ce aderă). Cazul clasic de re-localizare a unor industrii din vest spre est este cel al industriei confecțiilor și textilelor. Alte exemple, de dată mai recentă, sunt: industria construcțiilor de autoturisme sau a echipamentelor electronice.

Încep să fie însă resimțite și efectele nefavorabile ale extinderii Pieței Interne mai ales de firmele mici și mijlocii din actualele state membre vest europene, care deservesc piețe mici, localizate în zonele de graniță – și în special cele din Austria și Germania. Acest efect va surveni ca urmare a liberei circulații a prestatorilor de servicii între țări și a costurilor mai scăzute cu forța de muncă din țările care au aderat la 1 mai 2004. De asemenea, sunt afectate și întreprinderile mici și mijlocii

din aceste țări, ca urmare a presiunilor concurențiale crescute și a dificultăților de adaptare la standardele Pieței Interne. Efecte negative se vor manifesta si sub forma costurilor mari determinate de respectarea standardelor de proces – în speță, cele privind protecția mediului și normele de securitate a muncii. Comisia Europeană a finanțat o serie de studii asupra impactului extinderii

UE pentru vechile state membre (din Europa de Vest). Un astfel de studiu este dedicat Austriei. Piața Unică implică mai multe piețe integrate de factori. Date fiind diferențele semnificative de venituri înregistrate în aproape orice țară vestică membră, față de orice țară estică, viitoare țară a UE se așteaptă o migrare a capitalului către Est și a forței de muncă către Vest. Deoarece până în prezent au avut loc transferuri semnificative atât de capital cât și de forță de muncă, coantificarea potențialului celor doi factori care au rămas de exploatat este greu de realizat. Totuși, efectul cumulat al acestor fluxuri în planul bunăstării este ușor de sesizat. Dacă investitorii autohtoni ating o productivitate marginală a capitalului investit sub formă de investiție străină mai mare decât rata de recuperare a investiției care ar fi realizată în economia națională, atunci o astfel de investiție

generează o creștere a bunăstării economice în mod implicit. Acest lucru este prezentat în graficul 4.3.1.a. care prezintă valoarea marginală a capitalului investit în țara de rezidență sau într-o altă țară membră UE (dreapta) și, respectiv în țările est-europene (stânga). Graficul evidențiază că înaintea formării Pieței Unice există un “echivalent al primei de risc” în valoarea ε care determină costul fix al fiecarei unități de capital investit în Estul Europei până la i*+ δ + ε (unde i* reprezintă rata

dobânzii pe plan mondial, iar δ rata amortizării) care depășește valoarea marginală inițială a rezultatului investiției străine. Datorită procesului de extindere, țările din Europa Centrală și de Est devin țintă pentru investiții la fel ca actualele state membre UE. “Echivalentul primei de risc” ε dispare. Ca rezultat, investițiile străine în țările din Europa Centrală și de Est cresc de la zero la K1

E, generând un așa numit “câștig triunghiular”, după cum este prezentat în grafic. Totuși, nu este

foarte clar cine va însusi acest câstig. În condițiile existenței pe plan mondial a unei piețe perfecte a capitalului real, atunci acest câștig va reveni țărilor gazdă din Est, în analogie perfectă cu surplusul transferat prin migrația Est-Vest analizat în ce-a de-a doua parte. În cazul în care capitalul vestic investit în Est nu are concurență, o parte din venituri vor reveni în Vest ca profituri repatriate, după cum arată graficul.

Acesta este relevant în special pentru investițiile străine directe realizate în primele faze ale procesului de lărgire al UE. Într-adevar, reticența țărilor estice de a contribui cu active existente la procesele de investiții vestice, ceea ce s-a observat în prima jumatate a deceniului, indică un potențial semnificativ de repatriere, cel puțin în timpul procesului de ajustare. De observat, totuși, că o parte a triunghiului va reprezenta întotdeauna venit extern, și anume, venit realizat de pe urma

factorilor străini exclusiv capital (de exemplu factorul muncă). Adesea se observă că investițiile străine în exterior se realizează pe seama producției interne ceea ce generează o reducere a cererii interne de pe piața forței de muncă și chiar o scădere a salariilor sau o creștere a șomajului, ceea ce se confirmă numai din punct de vedere static.

Astfel, graficul anterior. reflectă condiția de optim pentru investițiile interne ce implică un anumit stoc de capital egal cu KU care rămâne neschimbat de procesul de lărgire, ca atare, în condițiile în care rata dobânzii pe plan mondial nu se modifică. În principiu, ar putea exista un efect de diversiune al investiției dacă există o distorsiune a investiției analoagă Tarifului Vamal Comun al UE vis à vis de restul lumii. Cu toate acestea, prezența unei distorsiuni pare mult mai puțin

probabilă decât aplicarea Tarifului Vamal Comun al Uniunii.

În mod similar, dacă producătorii interni se confruntă cu o creștere a ofertei străine a forței de muncă și dacă forța de muncă rezultată din această migrație este angajată și platită în concordanță cu o scădere marginală a productivității muncii, toți rezidenții interni vor beneficia de așa-numitul “surplus de imigrație”.

Reprezentarea grafică urmatoare ilustrează această concluzie, surplusul fiind reprezentat de partea hașurată a triunghiului. Spre deosebire de investițiile străine, în acest caz este ușor de identificat beneficiarul “caștigului triunghiular”. Dacă forța de muncă care intră se confruntă cu concurența forței de muncă din țara gazdă, atunci câștigurile revin populației autohtone.

Acestea reprezintă evaluări optimiste asupra implicațiilor piețelor de factori în procesul de extindere al pieței unice către Europa de Est, fiind în contrast cu discuțiile care domină dezbaterile publice privind politica de ocupare a forței de muncă. În timp ce efectul pe piața forței de muncă determinat de investițiile străine este de importanță minoră, acest lucru nu se poate spune despre migrația forței de muncă. Chiar și în cazul în care influxurile de emigranți ar avea loc în contextul unei depline ocupări a forței de muncă, ar trebui să ne așteptăm ca “surplusul de imigrație” pentru rezidenții interni să se realizeze pe fondul unui efect de redistribuire considerabil. Aceasta ar fi în dezavantajul tuturor categoriilor de forță de muncă de pe piața internă, în relație de substituire cu forța de muncă străină și spre avantajul proprietarilor de factori, în cazul în care această relație este de

complementaritate.

Extinderea UE cu cele zece noi state membre și, în perspectiva cu România și Bulgaria, survine pe fondul unei economii europene în stagnare (creștere economică de 1% în 2003), generatoare de temeri din partea populației europene față de posibilitatea unui aflux masiv de forță de muncă ieftină din noile state membre, în condițiile unei rate a șomajului destul de ridicate (în medie peste 8 %).

Pe de altă parte, unii actuali membri ai UE (ex. Spania), utilizează forță de muncă ieftină din aceste state, ca și din alte state candidate, pentru a acoperi unele sectoare ale pieței muncii, vizând în mod tradițional forța de muncă din state din Nordul Africii.

Ungaria, ca urmare a măsurilor protecționiste ale “celor 15”, de limitare a accesului pe piața proprie a forței de muncă provenind din cele 10 state viitoare membre UE, a decis aplicarea unor măsuri de reciprocitate, în baza principiilor în domeniu stipulate de Tratatul de Aderare.

5.3.2. Adoptarea Monedei Unice

Una dintre implicațiile aderării celor 10 noi state membre (valabilă și în cazul României și Bulgariei) este adoptarea monedei Euro și acceptarea disciplinei financiare pe care o implică participarea la Uniunea Economică și Monetară (UEM). Adoptarea Euro nu se va realiza, însă, automat și nu a fost stabilit un calendar comun în această privință. Ca și în cazul rundelor anteriore de extindere, fiecare stat va adopta Moneda Unică în funcție de propriul său calendar. Nu este

posibilă încheierea unor clauze de opt out privind adoptarea Euro, așa cum s-a întâmplat în cazul Marii Britanii și Danemarcei.

Înaintea adoptării Monedei Unice, noile state membre trebuie să îndeplinească cerințele UEM privind deficitul bugetar, datoria publică, rata inflației și stabilitatea ratei de schimb. Multe țări din grupul “celor 10” și-au manifestat deja intenția de a adopta Euro cât mai repede posibil însă, conform estimărilor, cele mai performante state în materie vor putea trece la Euro abia începând cu 2006.

Există argumente pro și contra în ceea ce privește adoptarea rapidă a Monedei Unice, în funcție de interesele naționale ale fiecărui stat. Pe de o parte, trecerea rapida la Euro va asigura stabilitatea monetară, va încuraja investițiile interne și va avea ca efect scăderea ratei dobânzii pentru investitori și consumatori.

Pe de altă parte, amânarea adoptării Euro permite o mai mare flexibilitate în administrarea ratelor de schimb, deficitelor și inflației având ca rezultat o creștere economică mai mare decât cea care poate fi obținută în cadrul UEM, unde se aplică prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere Economică.

În ceea ce privește România, se poate aprecia că va fi consolidat rolul de referința al Euro pentru politica ratei de schimb a leului, întrucât schimburile comerciale cu noii membri din Europa Centrală și de Est se vor face în condițiile în care aceștia vor trece relativ rapid la Mecanismul de Rate de Schimb II, ce presupune situarea ratei de schimb în raport cu Euro într-o plajă limitată de

variație.

5.3.3. Domeniul economic

Potrivit Raportului Comisiei Europene Delivering Lisbon, Reforms for the Enlarged Union (ianuarie 2004), nu există un “model european” de politică economică comun tuturor statelor membre UE. Cea mai semnificativă diferență comparativ cu SUA (în prezent cea mai competitivă economie mondială) este inconsistența mediului de afaceri în statele membre ale UE. În general, în domeniul

economic, media performanței macroeconomice noilor state membre este semnificativ mai slabă decât media UE, chiar dacă ele au o creștere economică medie net superioară celei din UE-15 (aproximativ 3,6% în comparație cu 0,8% în 2003 la nivel UE). Conform estimărilor, în 2005, creșterea economică la nivelul UE-15 va fi de aproximativ 2,4%, iar la nivelul «celor 10» de aproximativ 4%. În 2003, deficitul bugetar la nivel european a fost de 2,6%, iar la nivelul noilor state membre de 5,7%. Pentru 2005, se prevede o ușoară scădere a deficitului pentru

UE-15 (2,4%). Totuși, se estimează că prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere Economică vor fi încălcate atât de către majoritatea noilor state membre, cât și de Franța, Italia, Olanda și Portugalia.

În prezent, rata de creștere a productivității muncii în UE-15 se situează între 0,5% și 1%, în timp ce în SUA este de 2%. Trebuie menționat faptul că noile state membre înregistrează o rată mai mică decât media comunitară, însă creșterea acestei rate este mai mare decât media comunitară.

Nivelul redus al creșterii productivității la nivel european este consecința a doi factori esențiali: utilizarea relativ redusă a tehnologiei informației și comunicațiilor (mai mică decât jumătate din cea din SUA) și nivelul necorespunzător al investițiilor. În acest context, au fost lansate, în 2003, Inițiativa Europeană de Creștere Economică și Programul Quick Start.

La nivelul noilor state membre, cele mai mari deficiențe se înregistrează în domeniile serviciilor financiare, infrastructurii, stimulării inovației și investițiilor în domeniul cercetării – dezvoltării și liberalizării. Interesant este că cea mai mică diferența între statele noi membre și UE-15 vizează mediului de afaceri, domeniul cel mai slab performant al UE față de SUA. Totuși, Comisia Europeană preconizează o îmbunătățire a performanțelor macroeconomice ale țărilor membre

și ale celor candidate în intervalul 2004-2005. Cererea internă privată rămâne principalul motor al creșterii economice în fiecare din aceste țări.

În concluzie, dată fiind ponderea economiei noilor țări membre față de economia UE-15 (mai puțin de 10% din PIB-ul UE exprimat la paritatea puterii de cumpărare), aderarea “celor 10” nu va modifica, semnificativ, situația actuală a economiei europene. În aceste condiții, rămâne de văzut dacă UE-25 va reuși să atingă, până în 2010, obiectivele ambițioase fixate la Lisabona.

5.3.4. Domeniul social

Recenta extindere a UE a determinat o creștere a populației Uniunii cu 74,5 milioane persoane, ceea ce reprezintă o provocare importantă pentru Modelul Social European. Acesta va trebui să-și dovedească, încă o dată, eficiența. Mai mult decât atât, problemele majore cu care se confruntă UE-15 în domeniul social vor rămâne aceleași: îmbătrânirea populației, creșterea șomajului și stagnarea ratei de creștere a ocupării forței de muncă. S-a estimat că, după aderarea celor 10 state,

va fi determinată o scădere a ratei ocupării forței de muncă – de la 64,3% (UE-15) la 62,9% (UE-25), iar rata șomajului va crește de la 8% la 9%. În prezent, rata medie a șomajului în rândul “celor 10” este net superioară (14,8%) față de cea a UE-15 (8%). Această situație va pune serios sub semnul întrebării atingerea obiectivelor fixate la Summit-ul european de la Lisabona, din 2000.

Strategia Lisabona prevede ajungerea, până în 2010, la o rata medie europeană de ocupare a forței de muncă de 70% și la o rată de angajare a femeilor de 60%. În contextul extinderii, atingerea, în 2005, a obiectivelor intermediare fixate la Consiliul European de la Stockholm (2001), respectiv 67% – rata medie de ocupare a forței de munca și 57% – rata de ocupare a femeilor, devine imposibilă.

Datorită implicațiilor pe termen mediu și lung a fenomenului de îmbătrânire a populației la nivelul UE, la Summit-ul de la Stockholm s-a hotărât și atingerea, până în 2010, a unei rate medii de ocupare a persoanelor în vârstă (55-64 ani) de 50%. Recenta extindere a avut un impact negativ și în această privință, conducând la o scădere a procentului persoanelor în vârsta active de la 40,1% (UE-15), la 38,7% (UE-25). La deteriorarea imaginii prezentate de datel statistice se adăugă și performanța mai scăzută a noilor state membre în ceea ce privește politicile sociale, în general: politicile active de ocupare, păstrarea persoanelor în vârsta pe piața muncii, politicile de ocupare a tinerilor, politicile de protecție socială și de combatere a șomajului, serviciile medicale și de îngrijire a persoanelor în vârstă, incluziunea socială (în special a etniilor rroma), sistemele de pensii, abandonul școlar, educația continuă, calificarea și recalificarea profesională. La toate acestea

se adaugă și rigiditatea mai accentuată a pieței muncii, nivelul de salarizare mult mai scăzut în cele 10 noi state membre și nivelul sărăciei (conform estimărilor, acesta nu va scădea în mod semnificativ după aderare).

Pe termen scurt, situația actuală va îndepărta și mai mult statele membre de atingerea obiectivelor de creștere economică și bunăstare socială fixate la Lisabona, în 2000. Totuși, pe termen mediu și lung, majoritatea analiștilor sunt de acord că extinderea (care va face ca Piața Internă să devină cea mai mare piață de desfacere la nivel mondial) va conduce la creștere economică și la ameliorarea

nivelului de trai.

Totuși, una dintre temerile majore ale populației europene în legătură cu actuala extindere rămâne creșterea migrației forței de muncă dinspre noile state membre spre EU-15 și, în strânsă legătura cu aceasta, creșterea criminalității și a șomajului în rândul populației europene. Conform Eurobarometrului realizat în toamna anului 2003, unul din doi cetățeni europeni considerau că, în 2004, rata șomajului ar urma să crească. Situația ocupării forței de muncă este preocuparea

esențială a populației, 42% dintre europeni considerând șomajul problema cea mai importantă cu care se confruntă UE. Pe locurile următoare se plasează criminalitatea (28%) și situația economică (27%). Nouă din zece persoane consideră că scăderea șomajului trebuie să fie prioritatea numărul unu a Uniunii, urmată de menținerea păcii și securității, combaterea terorismului, combaterea

sărăciei și excluziunii sociale, combaterea imigrației (88 – 89 %). 62% dintre cetățenii europeni consideră că extinderea nu reprezintă o prioritate pentru Uniune, față de 27% care au un punct de vedere opus. În acest context, extinderea ar putea conduce la amplificarea sentimentului de nesiguranța la nivelul cetățenilor din actualele state membre și la revigorarea manifestărilor naționaliste. Este posibil ca, pe termen scurt, să scadă sprijinul populației europene pentru extindere.

Temerile europenilor sunt contrazise, însă, de estimări recente care arată că valul de naționali din noile state membre va rămâne inferior (aproximativ 350.000 persoane în primul an și aproximativ 3,5 milioane persoane pana în 2030) numărului total de imigranți care ar trebui să intre pe piața muncii a UE-15 pentru a se putea menține actualul standard de viață, în condițiile îmbătrânirii populației (aproximativ 600.000 / an până în 2050). Totuși, influxul de forța de muncă

trebuie compensat prin crearea de noi locuri de muncă. Conform estimărilor, pentru ca UE-25 să atingă obiectivele Lisabona în 2010, ar trebui ca, într-un interval de șapte ani, să fie create 22 de milioane de locuri de muncă (aproximativ 3 milioane pe an). În condițiile în care, de la lansarea Strategiei Lisabona în 2000, au fost create, la nivelul UE, doar 5 milioane de locuri de muncă (500.000 din ele în 2002), rămâne de văzut în ce măsură Uniunea și statele membre vor reuși să atingă obiectivul creării de 22 de milioane de locuri de muncă în intervalul stabilit.

Politica socială este un domeniu sensibil din punct de vedere politic, iar temerile cetățenilor europeni nu pot fi neglijate de către decidenții din statele membre.

5.3.5. Mediu și dezvoltare durabilă

În linii generale, decalajul existent între UE-15 și grupul “celor 10” noi state membre este semnificativ din punct de vedere al standardelor europene de dezvoltare durabilă. Noile state membre și tările candidate trebuie să depășească handicapul unor industrii învechite din punct de vedere tehnologic, poluante și mari consumatoare de energie (ce provine, în general, din resurse neregenerabile).

Domeniile cele mai sensibile în care noile state membre se confruntă cu deficiențe serioase sunt: calitatea apei menajere (chiar resursele de apa potabilă în cazul Ciprului și Maltei), managementul apelor reziduale folosite în industrie, managementul deșeurilor, infrastructura ecologică și nivelul poluării.

Deși, în prezent, toate cele zece noi state membre au încheiat procesul de transpunere a acquis-ului pentru mediu, costurile implementării directivelor europene sunt foarte ridicate (între 80 și 110 de miliarde Euro, conform estimărilor Comisiei Europene) și va fi nevoie de timp pentru ca obiectivele europene în materie, inclusiv cele ale strategiei de dezvoltare durabilă, să fie atinse. În acest

context, impactul recentei lărgiri asupra UE-15 va fi, într-o primă etapă, negativ.

Creșterea competiției pe Piața Internă extinsă și a cererii la nivelul viitoarelor state membre pot conduce la o scădere a interesului producătorilor pentru respectarea normelor de mediu. Creșterea consumului la nivelul populației și revigorarea turismului vor genera mai multe deșeuri și un consum mai mare de energie.

Conform estimărilor Comisiei Europene, după momentul aderării, traficul rutier din cele 10 state va crește de șapte ori față de nivelul actual. Astfel, pe termen scurt, noile state membre vor trebui să gestioneze atât chestiunea implementării acquis-ului, cât și efectele perverse ale extinderii. Pe termen mediu și lung se estimează că extinderea va avea, însă, efecte benefice atât la nivelul UE-15 cât și pentru noile țări membre.

La nivel European se vor înregistra trei câștiguri majore: gradul de poluare a mediului va scădea pe o arie mai extinsă, noile state membre aduc un aport semnificativ Uniunii în ceea ce privește parcurile naturale, flora și fauna și, nu în ultimul rând, legislația europeană pentru protecția mediului, una dintre cele mai performante existente la nivel mondial, se va diversifica (prin input-urile noilor membri) și va căpăta o amploare mai mare.

Deși, pe termen scurt, schimbarea profilului industriei din noile state membre poate conduce la o ușoară creștere a șomajului, pe termen mediu și lung implementarea tehnologiilor curate va genera noi locuri de muncă și o creștere economică durabilă. De asemenea, odată cu diminuarea poluării, se va ameliora rata îmbolnăvirilor în rândul populației, va scădea rata mortalității, va crește

cantitatea și calitatea apei potabile, iar natura va fi mai bine protejată.

5.3.6. Dezvoltare regională și infrastructură

În privința coeziunii economice și sociale, recenta extindere a UE de la 1 mai va avea efecte negative, în sensul creșterii disparităților în ceea ce privește nivelul de dezvoltare atât între statele membre UE, cât mai ales între diversele sale regiuni. Astfel, deși extinderea sporește populația UE cu aproximativ 20%, PIB-ul UE crește cu doar 5%, iar nivelul mediu al PIB pentru UE-25 va fi cu 12,5% mai mic decât nivelul PIB pentru UE-15. În aceste condiții, aproximativ 92% din

populația noilor state membre vor locui în regiuni cu un PIB mediu sub 75% din media UE-25 (Obiectivul 1), iar 66% în regiuni cu un PIB mediu sub 50%.

Impactul negativ al extinderii pentru actualele state membre se reflectă în așa numitul „efect statistic al extinderii” care va reduce nivelul mediu al PIB pentru UE-25, astfel încât multe regiuni vor depăși pragul de 75% din media europeană a PIB, ieșind astfel din aria de eligibilitate a Obiectivului 1. Acest lucru se va întâmpla însă numai începând cu 2007, deoarece pentru perioada 2004-2006,

cadrul financiar stabilit la Consiliul European de la Berlin, pentru statele UE-15, va

rămâne în vigoare.

În ceea ce privește noile state membre, cu excepția Ciprului, toate vor primi fonduri în cadrul Obiectivului 1, dedicat diminuării decalajelor de dezvoltare al regiunilor. Pentru perioada 2004-2006, cele 10 noi membre UE vor primi aproximativ 24,5 miliarde Euro prin intermediul fondurilor structurale și a fondului de coeziune, dintre care 8,5 miliarde Euro vor fi alocate fondului de coeziune. Prin intermediul fondului de coeziune, noile state membre vor avea posibilitatea să

realizeze investiții importante atât în infrastructura de transport (dezvoltarea coridoarelor pan-europene de transport, dezvoltarea transportului intermodal, modernizarea infrastructurii rutiere și feroviare) și rețelele trans-europene (TENs), cât și investiții în infrastructura instituțiilor sociale (școli, unități sanitare, aziluri de bătrâni, etc.) și în infrastructura de mediu (unități de tratare a apei, managementul deșeurilor, etc.).

Investiții masive vor avea loc, mai ales în primii ani ai aderării, în dezvoltarea rețelelor de transport rutier, unde se constată un deficit important.

Astfel, densitatea rețelei de autostrăzi pentru noii membri se situează la un nivel de 20% față de media europeană. Pentru actualele state membre beneficiare ale Fondului de Coeziune (Spania, Portugalia, Irlanda și Grecia), în decurs de 10 ani (1991-2001), densitatea rețelei de autostrăzi a crescut de la 80% din media europeană la 110%.

Deși vor beneficia de sume importante în vederea finanțării programelor și proiectelor destinate dezvoltării regionale, totuși utilizarea acestora în totalitate și în mod eficient va fi deosebit de dificil, mai ales în primii ani ai aderării, datorită, pe de o parte, birocrației excesive în domeniul programării și implementării programelor și capacității administrative scăzute a statelor care aderă, cu precădere

la nivel local, iar pe de altă parte necesității disponibilizării fondurilor interne, necesare cofinanțării proiectelor (aproximativ între 25 și 50% din costul total al proiectului).

În ceea ce privește România, situarea la granița actuală a UE (granița cu Ungaria) va avea efecte pozitive în zonele limitrofe, cu impact asupra impulsionării activității economice și a schimburilor comerciale și implicit asupra dezvoltării zonelor de graniță. Acest aspect ar putea duce însă la creșterea decalajelor de dezvoltare între aceste regiuni și regiunile aflate la extremitatea cealaltă (NE, SE, SV). În acest sens, ar trebui depuse eforturi în vederea asigurării conectării întregului teritoriu cu spațiul UE, prin intermediul infrastructurii de transport, care ar trebui dezvoltată în mod unitar, în toate regiunile, astfel încât România să nu devină un punct terminus al infrastructurii europene de transport. Acest aspect este evidențiat de noua politică de vecinătate lansată la nivelul Comisiei Europene, pe parcursul anului 2003, care prevede interconectarea și/sau integrarea rețelelor de transport, energie, telecomunicații și a zonei de cercetare europene cu cele ale

statelor vecine, incluse în politica de vecinătate (Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, statele balcanice și cele mediteraneene). În acest sens, prin intermediul programelor de vecinătate, pe care Comisia Europeană le propune, pentru perioada 2004-2006, la granițele României cu Ucraina, Moldova și Uniunea Serbia Muntenegru și care au printre obiective și dezvoltarea rețelelor de transport și

energie se poate asigura modernizarea și dezvoltarea infrastructurii din zonele periferice ale țării și interconectarea acestora și implicit a întregii zone cu regiunile mai îndepărtate din statele membre.

Un alt aspect pozitiv pentru România al extinderii de la 1 mai 2004 ar putea fi faptul că din cele aproximativ 24 miliarde Euro alocate celor 10 noi membrii pentru dezvoltare regională, pentru perioada 2004-2006, aproximativ 1 miliard Euro va fi alocat inițiativelor comunitare (Interreg, Equal, Urban si Leader+), care au ca obiectiv schimbul de experiență și de bune practici (dintre statele membre și candidate și eventual alte state din zonă) și constituirea de rețele transnaționale de

cooperare. În acest sens, ținând cont de proximitatea geografică, autoritățile centrale și locale, universitățile și instituțiile de cercetare, precum și mediul de afaceri vor putea participa în proiecte comune, beneficiind astfel de rezultatele obținute, de schimbul de expertiză și know-how și de încheierea de parteneriate și rețele de cooperare, cu efect de antrenare mai ales la nivel regional și local.

5.3.7. Agricultura

Odată cu extinderea de la 1 mai 2004, suprafața agricolă utilizată a UE a crescut cu 38 milioane de hectare (30%), suprafața agricola a UE-15 fiind de 130 milioane hectare, în timp ce se estimează că producția agricolă va crește în medie cu 10% – 20% pentru fiecare produs în parte, iar valoarea adăugată adusă de cei 10 noi membrii va fi de numai 6%. Caracteristica generală a agriculturii noilor state membre o constituie diferența apreciabilă dintre potențialul de producție (exprimat

în suprafață arabilă) și venitul generat, ceea ce conduce la o profitabilitate scăzută a sectorului. În ceea ce privește factorii de producție, agricultura acestor state este caracterizată de o abundență a forței de muncă și de un capital insuficient, ceea ce duce la un venit mediu al agricultorilor mai mic decât media pe economia națională.

Din punctul de vedere al structurii unităților de producție, agricultura noilor state membre este caracterizată de natura duală, o majoritate a fermelor mici, care practică agricultura de semi-subzistență și un număr redus de ferme foarte mari și de fragmentarea excesivă a terenului agricol, impactul extinderii acționând în sensul reducerii numărului fermelor mici, prin participarea la Politica Agricolă Comună (acordarea sprijinului financiar, începând cu o anumită suprafață de

producție) și prin măsuri interne de stimulare a constituirii de exploatații mari.

Prin participarea la Politica Agricola Comuna (PAC), fermierii din statele care aderă beneficiaza de plăți directe, în mod progresiv (25% din valoarea celor aplicabile în UE-15, în 2004, 30% în 2005, 35% în 2006), urmând să atingă valoarea de 100% în 2013, astfel încât să se asigure, pe de o parte, creșterea veniturilor și a standardului de viață ale agricultorilor, iar pe de altă parte, reducerea treptată a populației angajată în agricultură. Având în vedere că 21% din populația activă este angajată în agricultură (față de 4% în UE15), în perioada următoare va exista tendința de reducere a populației care își desfășoară activitatea în sectorul agricol, în noile state membre, ca urmare a programelor finanțate de Comisie la care vor participa (de tip Leader+) și a măsurilor speciale de

reconversie profesională și pensionare anticipată prevăzute în cadrul PAC.

Absența barierelor comerciale conduce la o creștere a prețurilor produselor agricole în noile state membre (apropierea de prețurile de pe piața UE-15) și implicit a veniturilor fermierilor. De asemenea, o altă sursă suplimentară de venituri pentru noii intrați în UE o constituie aplicarea modulării prevăzute de reforma PAC adoptată de Consiliul Agricultură din 26 iunie 2003. Modularea prevede transferul unui procent din plățile directe (3% în 2005, 4% în 2006 și 5%

pentru perioada 2007-2013), către dezvoltarea rurală, în special către zonele de producție extensivă, care exercită o influență pozitivă asupra mediului. Ținând cont de faptul că modularea nu se aplică statelor care aderă, decât în momentul în care ajung la 100% din valoarea plaților directe (2013) și de faptul că regiunile vizate în mod deosebit sunt cele montane, țări precum Cehia, Slovacia, Polonia (cu regiuni muntoase însemnate) ar putea beneficia de fonduri substanțiale.

De asemenea, conform deciziei adoptate de către Consiliul European de la Copenhaga, din decembrie 2002, pentru perioada 2004-2006, noile state membre beneficiaza de 5,1 miliarde euro pentru finanțarea dezvoltării rurale, care vor contribui la creșterea standardului de viață pentru locuitorii din mediul rural.

În ceea ce privește aspectele negative se remarcă în mod deosebit obligativitatea respectării, pentru producătorii și comercianții din noile state membre, a standardelor de siguranță alimentară, de bunăstare a animalelor și de protecție a mediului. Concordanța cu standardele europene se va putea realiza și în decursul unor perioade de tranziție (de până la 3 ani), pentru țările care au solicitat

acest lucru, însă în această perioada produsele respective nu vor putea fi livrate pe piața europeană, urmând ca după expirarea acestor perioade unitățile care nu îndeplinesc aceste standarde să fie închise (în special cele de procesare a laptelui și a cărnii). În acest sens, deficitul balanței comerciale în domeniul produselor agricole se va menține, pentru noile state membre, în raport cu statele UE-15, până în momentul compatibilității depline cu standardele UE.

Un alt aspect negativ ar putea fi incapacitatea celor 10 de a beneficia deplin de fondurile destinate dezvoltării rurale, datorită slabei capacități administrative și incapacitatea fermierilor de a îndeplini standardele de mediu, de siguranță alimentară și de bunăstare a animalelor, astfel încât să beneficieze de plățile directe. În acest sens, ținând cont de faptul că cei zece pot forma o majoritate de blocaj în Consiliul Agricultură, în condițiile în care până în 2013 nu vor beneficia

100% de sprijinul direct obținut de fermierii din UE-15, iar datorită incapacității de a respecta standardele nu vor putea obține sume importante din plățile directe, aceștia ar putea refuza reducerea protecționismului la frontierele UE (conform prevederilor Rundei Doha), în vederea protejării propriilor fermieri sau ar putea cere reanalizarea introducerii progresive a plăților directe, stabilită la Copenhaga.

România este deja afectata de aderarea la UE a celor zece noi state membre în măsura în care produsele agricole care intra pe teritoriul celor 10 noi state membre UE trebuie să respecte standardele de siguranță alimentară și bunăstare a animalelor și vor trebui în mod obligatoriu să primească viza autorităților sanitarveterinare de la unul din cele 37 de noi puncte de inspecție la frontieră, deschise în statele care aderă.

În ceea ce privește comerțul bilateral cu produse agricole si agro-alimentare cu aceste țări, ținând cont că CEFTA prevedea acordarea de către România a unui regim mai favorabil la comerțul cu produse agricole și ținând cont de specificul comerțului agricol dintre România și UE, Comisia Europeană a solicitat menținerea acestui tratament tuturor statelor membre UE.

5.3.8. Rolul UE extinse în politica internațională

Fără a neglija importanța celor două state mediteraneene care au aderat la UE în mai a.c. (Cipru și Malta), este cert că actualul proces de extindere va rămâne unul istoric prin faptul că marchează deplasarea graniței UE spre est, evoluție ce se va resimți inclusiv în ceea ce privește modul de exprimare al UE pe scena internațională. Noile state membre aduc Uniunii Europene interese și priorități noi, a căror materializare este de natură să modifice obiectivele și comportamentul

acesteia nu doar în plan intern ci și internațional. Impactul imediat al extinderii UE constă în reorientarea politicii europene prin consolidarea dimensiunii sale estice cu implicații substanțiale asupra priorităților de politică externă ale UE care se va orienta, cu prioritate, spre zonele din imediata vecinătate a UE lărgite, respectiv Balcanii Occidentali, Ucraina, Republica Moldova, Belarus, Rusia și Caucazul de Sud.

Perspectiva europeană oferită statelor din Balcanii Occidentali la Salonic in 2003 creează premisele unei acțiuni susținute a UE în regiune în vederea sprijinirii eforturilor acestora de integrare europeană. Violențele izbucnite în martie 2004 în Kosovo au demonstrat dificultățile existente încă în procesul de stabilizare a provinciei, determinând deja lansarea unui proces de revizuire a posibilităților de creștere a implicării Uniunii în zonă.

Stabilitatea și prosperitatea Balcanilor Occidentali rămân o prioritate a UE, accentuată de apropierea regiunii de UE după 1 mai 2004. În contextul extinderii Uniunii, Greciei, Austriei, Italiei și Germaniei, promotori tradiționali ai cauzei Balcanilor Occidentali la nivelul UE li se alătură noile state membre, Ungaria, Slovenia, Cehia sau Polonia. Este relevant în acest sens cazul Croației, a cărei candidatură la UE este puternic susținută inclusiv de noile state membre, situate în

imediata sa vecinătate. Având în vedere recentul aviz favorabil al Comisiei Europene privind candidatura Croației la UE, acest sprijin va fi deosebit de important în perspectiva obținerii deciziei de începere a negocierilor de aderare, cu prilejul Consiliului European din iunie a.c.

La est, Ucraina, Belarus și Rusia devin vecini direcți ai UE lărgite.

Anticiparea acestui moment a determinat lansarea, încă din 2003, la nivelul instituțiilor europene, a unui amplu proces de regândire a modului de abordare a relațiilor UE cu noii săi vecini. Rezultatul imediat a fost dezvoltarea conceptului Politicii Europene de Vecinătate, având drept obiectiv principal crearea “unui cerc de prieteni” în jurul UE lărgite, a unei “zone de stabilitate și prosperitate” la granițele UE. Alături de rațiunile geografice și istorice, consolidarea relațiilor cu

noii vecini estici ai UE este justificată de argumente de natură strategică și de securitate, având în vedere pericolul reprezentat de posibilitatea proliferării, în vecinătatea sa imediată, a crimei organizate, terorismului și traficului de orice tip.

Aderarea Poloniei, Ungariei și Slovaciei la UE este de natură să ofere un nou impuls conceptului Politicii Europene de Vecinătate, având în vedere perspectiva noilor state membre cu privire la necesitatea consolidării relațiilor cu vecinii în vederea evitării apariției unor noi linii de diviziune în Europa. Polonia s-a afirmat deja ca un important contributor la dezvoltarea și implementarea noii Politici Europene de Vecinătate, susținând intens interesele Ucrainei, dar și ale Belarusului,

cărora în viziunea sa nu trebuie să li se refuze perspectiva de a deveni, pe termen lung, membri ai UE. Principalul argument invocat este motivația puternică pe care perspectiva europeană o oferă statelor aspirante la aderarea la UE pentru intensificarea eforturilor interne de democratizare și reformă economică. Polonia, Ungaria, Slovacia și-au exprimat în repetate rânduri susținerea pentru consolidarea asistenței UE către statele aflate la frontiera sa estică și pentru creșterea

interacțiunii dintre UE și noii săi vecini.

Un aspect major în reconturarea rolului UE în Europa de est îl constituie relația sa cu Rusia, după extindere. Noile coordonate geografice – 2.200 de km de frontieră comună – constituie un indiciu important cu privire la multiplele aspecte ale relației UE – Rusia. În relațiile bilaterale, UE dorește dezvoltarea unui “parteneriat strategic echilibrat” cu Rusia care să permită intensificarea cooperării

economice, dar și a celei politice în vederea unui dialog deschis și consistent inclusiv cu privire la chestiunile sensibile legate de respectarea drepturilor omului și libertății mass-media, gestionarea crizelor și problematica “vecinătății comune” (a „win – win cooperation”).

Evoluțiile sunt lente, dar poziția Uniunii în relațiile cu Rusia, așa cum a fost andorsată de Consiliul UE, se dorește, pe viitor, una fermă în sensul evitării unor concesii unilaterale în favoarea Moscovei (în special în domeniul economic și în cel al justiției și afacerilor interne) în lipsa unor progrese în zonele de interes pentru UE. Un prim pas în această direcție a fost determinarea manifestată de UE

în negocierile cu Rusia privind extinderea prevederilor Acordului de Parteneriat UE – Rusia pentru noile state membre. Astfel, UE a condiționat dezvoltarea relațiilor sale cu Rusia de extinderea printr-un Protocol unic a APC, demers care va avea loc cu prilejul reuniunii inaugurale a Consiliului Permanent de Parteneriat (27 aprilie a.c.) Singura concesie făcută Moscovei, în spiritul dorinței UE de dezvoltare a unui parteneriat strategic cu Rusia, constă în acceptarea adoptării, concomitent cu

semnarea Protocolului, a unei Declarații comune prin care UE va lua notă de preocupările manifestate de Rusia în raport cu extinderea UE (în principal, de natură economică).

În vederea unei cooperări constructive UE – Rusia este esențial ca Uniunea să poată vorbi cu „o singură voce”, să transmită Rusiei un mesaj clar, agreat de toți membrii săi, evitând astfel situațiile din trecut în care Moscova a valorificat existența unor puncte de vedere neconvergente între statele membre UE. Din această perspectivă experiența tradițională a noilor state membre în abordarea

relațiilor cu Rusia se poate dovedi benefică. Nu trebuie exclus însă scenariul negativ în care acestea își vor promova, la rândul lor, interesele specifice în relația cu Rusia în detrimentul interesului comun al UE. Evitarea acestei situații depinde, în mare măsură, de capacitatea statelor membre – noi și vechi – de a face compromisuri în favoarea interesului general al Uniunii în relația cu Federația

Rusă.

Dincolo de consolidarea dimensiunii estice a Uniunii Europene cu implicațiile pe care aceasta le va avea asupra rolului său pe plan internațional, al doilea efect deosebit de important al extinderii UE la 1 mai 2004 este deja resimțit la nivelul relației transatlantice, prin întărirea curentului pro-american din interiorul UE. Criza irakiană, dar și dezbaterile privind dezvoltarea Politicii Europene de

Securitate și Apărare (PESA) indică o preferință a noilor state membre spre menținerea unei relații strategice cu SUA. Fără a se opune dezvoltării Politici externe și de securitate comune a UE (PESC) cu implicațiile politico – instituționale ale acesteia (ex. Crearea funcției de ministru de externe al UE) sau cele în domeniul securității și apărării, noile state membre se pronunță pentru

consolidarea legăturilor politice și strategice cu SUA și în favoarea evitării demersurilor de natură să afecteze NATO.

În domeniul Politicii externe, de securitate si aparare (PESA), actuala extindere a UE a condus, alături de procesul paralel desfășurat de NATO, la stabilizarea, consolidarea instituțională și pregătirea pentru integrarea în familia democrațiilor occidentale a țărilor aparținând unui spațiu larg, cu un potențial exploziv sporit, rezultat în urma destrămării blocului comun ist.De rezultatele

acestui proces au beneficiat atât statele candidate, cât și cele membre. Din punctul de vedere al securității, extinderea reprezintă, prin ea însăși, un răspuns la provocările contemporane în domeniu, prin întărirea stabilității politice și a securității economice în Europa. Mai mult, după cum se afirmă și în Strategia Europeană de Securitate, devenind „o uniune de 25 de state cu peste 450 de

milioane de oameni producând un sfert din Produsul Național Brut (PNB) mondial, Uniunea Europeană este, inevitabil, un actor global”.

Cea mai recenta extindere a Uniunii Europene este fără precedent nu în ceea ce privește creșterea populației (cu 1/5 – mai mică decât în cazul aderării, în 1973, a Marii Britanii, Danemarcei și Irlandei, și comparabilă cu cea din anii ’80, a aderării Greciei, apoi Spaniei și Portugaliei), nici a creșterii PIB-ului Uniunii (fostele state comuniste nu se ridică la performantele economice ale actualelor state membre), ci a numărului mare de noi state membre, caracterizate, în același timp,

de o mare diversitate geografică, istorică, socială, politică și economică. Dată fiind natura interguvernamentală a Politicii Externe și de Securitate Comună, și, cu atât mai mult, a Politicii Europene de Securitate și Apărare, adăugarea a 10 noi actori cu drept de veto în cadrul procesului de decizie va avea un impact major în domeniu. Deși este greu de prevăzut cu exactitate ce poziții vor adopta noii membri în cadrul dezbaterilor din domeniul PESA, deplina lor implicare în acest proces va conduce la o reconfigurare și reașezare a majorității și minorității opiniilor în cadrul Consiliului UE

Principala consecință structurală, ce va conduce, în fapt, la o și mai mare complexitate în procesul decizional din domeniul PESC/PESA, o reprezintă înclinarea balanței dintre numărul „celor mari” și „celor mici” în Uniune. Dintre cele 10 noi state membre, doar Polonia, cu cei 40 de milioane de locuitori, se califică pentru clubul „celor mari”. Mai mult, cele 6 state mari vor număra

aproximativ 85% din totalul populației. Prin urmare, nu este greu de înțeles îngrijorarea manifestată de aceste state cu privire la evoluția viitoare a procesului decizional în domeniul PESC/PESA, domeniu atât de sensibil legat de conceptul de suveranitate statală.

În analiza impactului pe care aderarea noilor membri o va avea asupra PESA și, în termeni mai largi, a acțiunii externe a Uniunii, trebuie avute în vedere trei aspecte principale, și anume: geografic, politic și economico-militar. Apar astfel noi oportunități, dar și noi pericole la adresa securității (apropierea de zone cu un înalt potențial de risc – conflicte înghețate sau tensiuni etnice, amenințări

neconvenționale la adresa securității). Experiența tranziției fostelor state comuniste poate fi utilizată în sensul dezvoltării instrumentelor necesare UE pentru transformarea regiunilor aflate la frontierele sale.

Pe de altă parte, extinderea implică o diversitate de priorități și/sau interese naționale/geopolitice, mai mult sau mai puțin divergente. Aceste diferențe se manifestă chiar și între noii intrați, care sunt departe de a fi identici, datorită unor culturi politice și de securitate diferite ce au rezultat în discrepanțe în domeniul analizei și perceperii amenințărilor și riscurilor la adresa securității. Se remarcă totuși anumite teme centrale comune, în special pentru cele 8 state din Europa

centrală și de est, evidențiate în contextul dezbaterii asupra proiectului de Tratat Constituțional sau al crizei din Irak. Toate aceste state, la care se adaugă și cele candidate, se plasează, în domeniul PESA, în tabăra „pro-atlanticistă” (ca și Marea Britanie, Spania, Italia etc.), în opoziție cu binomul Franța-Germania. Ele se exprimă constant în favoarea menținerii rolul central al NATO în asigurarea securității euro-atlantice, pentru dezvoltarea PESA în complementaritate cu Alianța

și nu ca o contrapondere la aceasta și, nu în ultimul rând, pentru continua necesitate a unei prezențe importante a SUA pe continent.

Dimensiunile reduse ale majorității noilor state membre și puterea economică modestă influențează, însă, contribuția acestora la totalul cheltuielilor în domeniul apărării, care va fi mai degrabă simbolică. Mai mult, dintre cele 10 state, doar Polonia, la care se alătură Ungaria și Republica Cehă, sunt capabile să susțină permanent, în misiuni externe, o forță mai mare de 1.000 de soldați. Vor fi deci, cu siguranță, consumatori de securitate în rândul noilor state membre UE, așa

numiții „free riders” în domeniul PESA. La acestea se adaugă, datorită problemelor legate de construcția și consolidarea instituțională internă din statele Europei centrale și de est, dificultățile inerente ce vor apărea în contextul participării la complexul proces de decizie în domeniul elaborării, implementării și monitorizării politicii externe și de securitate a UE. Totodată, în primii ani de după aderare, noile state membre nu vor dispune de un număr adecvat de personal

specializat în domeniul afacerilor europene, iar actualul „rezervor” de specialiști va suferi o diminuare considerabilă datorită migrației, din instituțiile naționale, către cele comunitare, din motive evidente. Toți acești factori vor conduce la slăbirea capacității interne de a produce la timp poziții fundamentate asupra tuturor elementelor aflate pe agenda europeană, ceea ce va avea drept rezultat fie o degradare a procesului de luare și de implementare a deciziilor în cadrul UE, fie o

adaptare/aliniere la pozițiile vechilor membri, în special cei cu greutate pe scena europeană. Cea de a două variantă pare mai probabilă, urmând a fi însoțită și de o limitare/concentrare a noilor membri doar asupra intereselor proprii nemijlocite.

Noii membri au avut deja ocazia să-și spună cuvântul în cadrul actualului proces de definire și dezvoltarea a PESA. Dacă, la începutul lucrărilor Convenției asupra proiectului de Tratat Constituțional, statele candidate au fost mai puțin vocale, pe parcurs, dar mai ales în cadrul Conferinței Interguvernamentale, ele au știut să-și facă ascultat și acceptat punctul de vedere. În cazul PESA, în unele chestiuni sensibile, cum ar fi cooperarea structurată în domeniul apărării sau clauza de apărare reciprocă, noile state membre s-au situat pe aceleași poziții cu unii dintre vechii membri (Marea Britanie), astfel că prevederile respective au fost convenite numai după ce au fost acceptate unele amendamente importante, în sensul sublinierii rolului NATO și asigurării unui caracter cât mai deschis participării tuturor statelor membre UE la aceste inițiative de cooperare. La rândul său, Strategia Europeană de Securitate, realizare remarcabilă prin însăși semnificația sa intrinsecă (primul concept unitar al UE în domeniu), este puternic influențată de perspectiva extinderii Uniunii. Potrivit acestui document, pentru o Uniune cu 25 de membri, asumarea unui rol global devine, în același timp, o necesitate și o datorie, iar extinderea zonei de securitate din jurul Europei este considerată un obiectiv major.

Analiza impactului procesului de extindere a Uniunii asupra PESA trebuie să țină seama de un alt proces, la fel de important, cel al extinderii NATO. Din aprilie 2004, NATO are 7 noi membri, ajungând la 26 de state, iar de la 1 mai 2004, UE are 25 de state membre. Drept rezultat, cele două organizații vor avea 19 membri comuni, aproximativ ¾ din total. Fără a se opune dezvoltării PESA și consolidării capacităților militare ale Uniunii, noile state membre consideră că

aceste demersuri trebuie să se realizeze cu respectarea rolului și obiectivelor Alianței Nord-Atlantice. Toate noile state membre UE insistă asupra necesității complementarității PESA în raport cu NATO și asupra rolului principal al NATO în garantarea securității și stabilității în Europa. În viziunea lor, SUA trebuie să rămână, în continuare, o putere ”europeană”, fiind un garant al păcii pe continent. Trecerea în revistă a potențialelor implicații ale extinderii UE asupra comportamentului extern al Uniunii, apare întrebarea în ce măsură Uniunea Europeană lărgită va putea exercita, pe plan internațional, un rol ambițios pe măsura dimensiunilor sale teritoriale, demografice și economice, în ce măsură va reuși să “vorbească cu o singură voce”. Prin prisma intereselor noilor state membre se conturează o implicare sporită a UE în soluționarea chestiunilor problematice

din vecinătatea sa imediată, cu accent pe prevenirea și contracararea amenințărilor neconvenționale provenind din Balcani și din vecinătatea estică a Uniunii, inclusiv dinspre Caucaz.

Această reorientare a politicii externe a UE lărgite spre sud-estul și estul Europei, coroborată cu o concentrare a resurselor sale în direcția asigurării condițiilor de natură să favorizeze creșterea economică și securitatea în interiorul granițelor sale, va afecta probabil potențialul UE de a deveni un actor internațional influent în zone precum Irak sau Orientul Mijlociu. Uniunea Europeană extinsă se va limita probabil, în aceste zone, la promovarea rolului ONU și sprijinirea

multilateralismului.

O astfel de abordare este favorizată inclusiv de consolidarea rolului UE în cadrul principalelor organizații internaționale după extindere: aproape jumătate dintre membrii OSCE și ai Consiliului Europei sunt membri UE, care deține mai mult de o optime din numărul total al voturilor în cadrul Adunării Generale a ONU, fiind, în același timp, cel mai important contributor la bugetul ONU – 38 la sută din ponderea acestuia. În acest context, trebuie menționat faptul că, în prezent, aproape o șesime din statele membre ONU se aliniază poziției UE.

Toate aceste considerente au determinat o accelerare a eforturilor UE de revizuire/consolidare a rolului său în cadrul instituțiilor internaționale după extindere. Pe de altă parte, însă, deși considerabil, impactul extinderii UE în cadrul principalelor organizații internaționale se va resimți, probabil, într-o mai mică măsură decât ar părea la prima vedere, dată fiind cooperarea strânsă dintre vechile și noile state membre care a precedat momentul aderării propriu-zise a acestora la UE.

Din perspectiva României, extinderea UE spre Est presupune pentru noile state membre o imensă obligație față de statele vecine. România împărtășește interesul noilor state membre pentru consolidarea acțiunii externe a UE în Europa de Est, exprimându-și disponibilitatea de a contribui la dezvoltarea și implementarea Politicii Europene de Vecinătate, cu o relevanță specială pentru că

include doi dintre vecinii săi direcți – Ucraina și Republica Moldova. Principala preocupare a României va fi evitarea creării unui decalaj între demersurile UE de consolidare a relației cu Ucraina în comparație cu cele privind Republica Moldova (vecin direct al UE doar în 2007, o dată cu aderarea României în 2007).

De asemenea, România este direct interesată într-o implicare sporită a UE în zona Mării Negre, dar și în Caucazul de Sud, având în vedere importanța strategică a acestora pentru stabilitatea și dezvoltarea zonei Europei Centrale și de Est. În acest sens este îmbucurătoare creșterea interesului UE față de Caucazul de Sud, demers accentuat după schimbările politice din Georgia de la sfârșitul anului trecut, care au creat premisele includerii statelor sud-caucaziene în sfera geografică a

Politicii Europene de Vecinătate.

În ceea ce privește statele din Balcanii Occidentali, România are obligația morală, istorică și geopolitică de a susține eforturile acestora de integrare europeană, inclusiv prin punerea la dispoziția acestora a expertizei acumulate în cursul actualului proces de integrare europeană. În acest sens, România s-a pronunțat deja pentru consolidarea cooperării regionale și armonizarea acțiunilor în

acest cadru cu demersurile UE de sprijinire a eforturilor de reformă în regiune.

România poate deveni, totodată, un model si o sursa de expertiza pentru statele din Balcanii de Vest in eforturile acestora de soluționare a problematicii minorităților naționale. Un prilej important în acest sens este oferit de deținerea, până la sfârșitul lunii aprilie 2005 a Președinției Procesului de Cooperare în Europa de Sud Est.

România și-a afirmat constant poziția în favoarea întăririi relațiilor transatlantice și a unei Europe puternice, partenere cu SUA în apărarea securității euro-atlantice și internaționale. România sprijină cooperarea UE – SUA în domeniul combaterii noilor riscuri (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă etc.), pornind de la premisa că noile amenințări la adresa securității afectează profund atât Europa, cât și SUA. Aderarea noilor membri va conduce la întărirea unei poziții similare în cadrul UE, dat fiind interesul lor național în dezvoltarea de bune relații cu SUA.

5.4. Atitudinea “celor 15” față de procesul de aderare a României și Bulgariei după primul val al extinderii

După experiențele primei etape a celei de a cincea lărgiri, extinderea este privită, în majoritatea statelor membre UE, cu o oarecare combinație de teamă și scepticism. Această situație este generată de mai mulți factori. Cei mai importanți sunt cei de natură financiară, cei cauzați de teama, la nivelul opiniei publice europene, față de presupusele mișcări masive ale forței de muncă care vor urma

aderării efective a celor opt state central-europene și cei de natură funcțională.

Temerile de natură financiară sunt legate de dificultățile bugetare pe care le comportă asimilarea unor noi membri, ale căror economii sunt mult sub nivelul celor din actualele state membre.

Teama față de presupusele valuri de imigranți poate genera creșterea în sondaje a partidelor populiste anti-europene. Se estimează că o eventuală începere a negocierilor cu Turcia ar crea o „explozie” a procentelor acestor partide.

In ce privește chestiunile de natură funcțională, există opinia larg răspândită potrivit căreia o Uniune din ce în ce mai extinsă nu ar mai fi capabilă să funcționeze. Intr-o carte recent publicată (“The Limits of Europe”), Frits Bolkenstein, comisarul olandez pentru Piața Internă, susține că „pe cât este mai mare grupul, cu atât sunt deciziile mai dificil de luat”.

Se menționează frecvent o anume oboseală la nivelul Uniunii, cauzată în primul rând de modul în care state precum Polonia și-au negociat aderarea la UE.

Cu toate acestea, respectivele percepții sunt mai degrabă emoționale, cazul polonez fiind unic și determinat de specificul acestei țări. O analogie România – Polonia ar fi arbitrară, fiind improbabil ca procesul de aderare a României să fie influențat de experiența poloneză.

Toate aceste „anxietăți europene” nu vizează decât într-o mai mică măsură România. Ele sunt determinate, în primul rând, de perspectiva aderării Turciei. Am putea chiar afirma că această țară canalizează majoritatea argumentelor antiextindere.

Dincolo de argumentul funcțional (1. ar fi al doilea stat ca mărime demografică, putând deveni, în câțiva ani, primul, și 2. numeroasele regiuni sărace care ar face problematică chestiunea fondurilor structurale), există argumentul cultural – țară predominant musulmană, al cărei secularism politic nu decurge din tradiția occidentală a statului de drept, ci din autoritarismul militar.

In concluzie, se poate afirma că, în pofida unor rezerve la nivel european, în primul rând la cel al opiniei publice, a doua etapă a actualului proces al extinderii se va desfășura conform calendarului convenit la Consiliul European de la Bruxelles (2003). Temerile cele mai puternice provin în principal din numeroasele scenarii ale extinderii, care sunt în general de natură ipotetică – creșterea numărului de membri ai Uniunii la circa 40 de state (prin aderarea țărilor din Balcani, a

Turciei și a unor state din fosta Uniune Sovietică). UE-27 este, însă, un obiectiv concret și realizabil. Rezervele vizează în mică măsură a doua etapă a celei „de a cincea extindere”, chiar dacă se vorbește frecvent de întârzierea acesteia. În același timp este destul de probabil că va urma o pauză lungă după aderarea României și Bulgariei.

5.5. Concluzii asupra impactului extinderii UE din mai 2004 asupra aderării României la Uniune

Atât noile state membre, cât și “cele vechi” vor beneficia semnificativ în urma extinderii Uniunii de la 15 la 25 de membri. Deși lărgirea ridică și numeroase probleme, experiența extinderilor anterioare a fost pozitivă iar eventualele efecte negative pe termen scurt au fost compensate de beneficiile pe termen lung.

Succesul acestei prime etape a celei de a cincea extinderi este cu atât mai important cu cât de el depinde în mare măsura modul în care va fi abordată cea de a doua etapă.

Datorită dimensiunii ei fără precedent, această extindere ridică probleme pe care extinderile precedente nu le-au întâmpinat. De cele mai multe ori, îngrijorările “celor zece” sunt identice cu ale “celor 15”. Astfel, occidentalii se tem că locurile lor de muncă vor fi amenințate datorită dislocării forței de muncă din est. O parte din cetățenii europeni se tem de nerespectarea standardelor privind protecția mediului și de migranții ilegali care vor pătrunde în spațiul UE tranzitând noile state membre.

La nivel politic, temerile se focalizează pe efectele unei extinderi de o asemenea amploare asupra integrării europene, în timp ce în noile state membre, se vehiculează – adesea în scopuri electorale – ideea disoluției suveranității statului națiune în favoarea Bruxelles-ului, în acest sens Uniunea Europeană fiind comparata în unele luări de poziție extreme, Efectul dificultăților de “digestie” a

celei mai dramatice extinderi a UE din istorie a fost deja remarcat prin atitudinile unor politicieni și a unei părți a opiniri publice europene în cadrul referendumurilor pentru adoptarea Constituției Europene.

BIBLIOGRAFIE

*** Nicolae Suta, Sultana Suta-Selejan, „Comert international si politici comerciale contemporane”, Vol. I si II, ed. a XII-a, Editura Economica, Bucuresti, 2003

*** Nicolae Suta (coord.), Gabriela Dobrota, Florin Nicolae Ilie, Irina Râmniceanu, Camelia Candidatu, Caietul de seminar „Uniunea Europeana si Organizatia Mondiala a Comertului”, Editura ASE, Bucuresti, 2002.

*** Nicolae Suta (coord.), Sultana Suta-Selejan, Dumitru Miron, „Comert

international si politici comerciale contemporane”, Vol. II, editia a XI-a, Editura

Eficient, Bucuresti, 2000

*** Nicolae Suta, „Integrarea Economica Europeana”, Editura Economica, Bucuresti, 1999.

*** Nicolae Suta, „Comert international si politici comerciale contemporane”, Editura ALL, Bucuresti, 1995.

*** Bertrand Commelin, „Europa economica – UEM, Piata comuna, Politici

comune”, Institutul European, Iasi, 1998.

*** Leonard Dick, „Ghidul Uniunii Europene”, Editura Teora, Bucuresti, 2001.

*** Gilles Ferréol, „Dictionarul Uniunii Europene”, Editura Polirom, 2001.

*** Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept Institutional Comunitar European”, Editura Actami, Bucuresti, 1999.

*** Pascal Fontaine, „Constructia europeana de la 1945 pâna în zilele noastre”,

Institutul European, 1998.

*** Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,

Bucuresti, 2004.

*** Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea Europeana – Dictionar de termeni

comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000.

*** Corina Leicu, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1996.

*** George Marin, „De la Roma la Amsterdam via Maastricht”, Editura IndependentaEconomica, Braila, 1999.

*** Pierre Mathijsen, „Compendiu de drept european”, Editura Club Europa, Bucuresti, 2002.

*** D. Mayes, K. Anderson, „The external implication of European integration”, New York, 1996.

*** Dumitru Mazilu, „Integrarea Europeana. Drept comunitar si Institutii europene”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

*** Dumitru Miron, Gabriela Dragan, Laura Paun, Florin Ilie, Mihaela Cibian,

„Economia Integrarii Europene”, Editura A.S.E., Bucuresti, 2002.

*** Philippe Moreau Defarges, „Institutiile Europene”, Editura Amarcord, Bucuresti, 2002.

*** Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, „Introducere în realitatile europene”, Editura Economica, Bucuresti, 1999.

*** Gabriela Stanciulescu, Armenia Androniceanu, „Sisteme comparate de

administratie publica europeana”, Editura Economica, Bucuresti, 2001.

*** Radu Serban, „Extinderea Uniunii Europene. Componenta economica”, Editura „Tribuna Economica”, Bucuresti, 2004.

*** Robert Taylor, „The Southern Enlargement of the EC. Greece, Portugal, Spain”, Routledge, London, 1996.