Efectele Integarii In Uniunea Europeana

Cuprins:

CAPITOLUL I : Problematica generalǎ a relațiilor dintre UE și țǎrile candidate

Introducere ………………………………………………………………………….2

Motivațiile lǎrgirii ………………………………………………………………3

1.3 Diferențe între lǎrgirea spre est și celelalte lǎrgiri ……………………………4

Efectele lǎrgirii pentru Uniunea Europeanǎ ………………………………….7

CAPITOLUL II: Beneficiile integrǎrii în Uniunea Europeanǎ

2.1 Introducere……………………………………………………………………. 1

Piața internǎ și Uniunea vamalǎ ………………………………………………2

2.3 Politica de dezvoltare regionalǎ ………………….. ………………………… 5

2.4.Politica Agricolǎ Comunǎ ……………………………………………………..9

2.5.Uniunea Economicǎ și Monetarǎ ……………………………………………..14

CAPITOLUL III : Costurile Integrǎrii în Uniunea Europeanǎ

Introducere ……………………………………………………………………. 48

Piața Internǎ și uniunea vamalǎ……………………………………………….50

3.3 Politica de dezvoltare regionalǎ…………………… …………………………50

Politica agricolǎ comunǎ……………………..…………………………………52

Uniunea economicǎ și monetarǎ……………………………………………….53

CAPITOLUL IV: România – progresul realizat în vederea

Scurta descriere a relațiilor România – UE………………………………………………….57

Perspectiva economicǎ. Implicațiile Integrǎrii economice asupra sectorului corporatist…………………………………………………………………………………………………..62

Câstigǎtori si perdanți prin reorientarea comerțului…………………………………….64

Perspectiva sociala. Grupuri sociale perdante si câstigatoare………………………..68

Fragilitatea instituționalǎ și implicațiile schimbǎrii sistemului……………………..76

Politica agricolǎ…………………………………………………………………………………………..79

Necesitatea politicii de concurența în România…………………………………………….85

BIBLIOGRAFIE:

Constantin Ciupagea (coord) – “Evaluarea costurilor și beneficiilor aderǎrii României la Uniunea Europeanǎ”, IER, 2004

Daniel Daianu – “Structura, Incordarea și dinamica macroecominǎ în România”, Centrul Român de Politici Europene, 1999

Dragos Negrescu, Gheorghe Oprescu – “Unele condiționalitǎți pentru admiterea Romaniei în Uniunea Europeanǎ în domeniul potecției concurenței. Cazul României”, Centrul Român de Politici Europene,1999

Dumitru Miron – “Economia Uniunii Europene”, Ed Luceafarul, București, 2002

Iulia Zamfirescu – .“Costuri si beneficii ale aderarii la Uniunea Europeana pentru tarile candiate din Europa Centrala si de Est”, Institutul European din Romania, Bucuresti, 2001

Jaques Pakmans – “Integrare Europeanǎ – Metode și analizǎ economicǎ” –Institutul European din Romania, 2003.

Mancur Olson, “Big Bills Left on the Sidewalk: Why Some Nations are Rich and Others are Poor?”, Journal of Economic Perspectives, 1996, vol. 10, no. 2

Mihail Dumitru, Dana Diminescu, Valentin Lazea, “Dezvoltarea ruralǎ și reforma agriculturii românești”, Centrul Român de Politici Europene, 2004

Theodor Stolojan si Raluca Totocan – “Integrarea și politica fiscalǎ europeanǎ”, Ed. Infomarket, Brasov, 2002

“Raportul Comisiei Europene privind Romania”, 2003

*** – “Extinderea Uniunii Europene – Realizari si provocari”, raport realizat de Comisia Europeana, 2003

*** – “The Budget of tha European Union: how is your money spent”, Comisia Europeanǎ, Feb 2000

*** – “Europa în 12 lecții” – Raport realizat de Comisia Europeanǎ, 2003

*** – “Procesul de extindere al Uniunii Europene in domeniul agriculturii”, Direcția Generală Agricultura a Comisiei Europene ,Februarie 2001

*** – “Politica agricola”- elaborata in cadrul Programului Phare, 2003

*** – .“12 Questions on Agriculture and Rural Development”, Centrul de Informare al Comisiei Europene, 2004

*** – The Romanian Social Insurance System and EU Accession. Options for Rducing Romanian Social Insurance Contributions”, Institul European din România, 2002

. http://www.worldbank.org/data/onlinedatabases/onlinedatabases.html

www.ier.ro

www.infoeuropa.ro

www.europa.eu.int

=== Efectele integrarii in UE ===

CAPITOLUL I

Problematica generalǎ a relațiilor dintre UE și țǎrile candidate

Unele repere instituționale…………………………………………. 2

– contextul începerii și derulǎrii negocierilor de aderare

Motivațiile lǎrgirii …………………………………………………….3

– caracteristicile primelor patru extinderi ale Uniunii Europene

1.3 Diferențe între lǎrgirea spre est și celelalte lǎrgiri …………………4

– specificitatea lǎrgirii spre est, detrminatǎ de gradul diferit de dezvoltare

Efectele lǎrgirii pentru Uniunea Europeanǎ ……………………..7

influența extinderii, cu referire la domenii specifice:

pace și stabilitate continantalǎ,

impactul economic,

reorientarea comerțului,

investiții,

migrația și piața muncii,

agriculturǎ,

plafonul bugetar,

uniunea monetarǎ,

modificǎri la ivel instituțional,

securitate internǎ,

mediul înconjurǎtor,

securitate nuclearǎ,

securitate alimentarǎ

1.1. Unele repere instituționale

La 13 decembrie 2002, la Copenhaga, Consiliul European a luat una dintre cele mai memorabile decizii din întreaga istorie a Uniunii. S-a decis primirea a încǎ 10 state proces caee a devenit efectiv la 1 mai 2004. Luând aceastǎ decizie, Uniunea Europeanǎ nu a înregistrat doar creșteri în ceea ce privește suprafața sau populația, ci se marcheazǎ astfel șî sfârșitul divizǎrii continentului – care din 1945 a separat partea liberǎ de cea comunistǎ. Astfel se poate spune cǎ cea de-a 5-a lǎrgire a UE are însuși o dimensiune politicǎ și moralǎ.

Nu numai din punct de vedere geografic, istoric și al aspirațiilor lor, țǎrile în cauzǎ – Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia – sunt decidenți europeni. Aderând la Uniunea Europeanǎ, ele se integreazǎ în familia democraticǎ europeanǎ și în proiectul conceput de pǎrinții fondatori ai Uniunii. Tratatele de aderare, semnate la 16 aprilie 2003, au permis oamenilor din noile state membre sǎ voteze și sǎ susținǎ pentru alegeri, în aceleași condiții ca și toți ceilalți locuitori europeni, în cadrul alegerilor Parlamentului European din iunie 2004.

Drumul parcurs de aceastǎ lǎrgire, începe în 1989, o datǎ cu cǎderea Zidului Berlinului și a Cortinei de Fier. Uniunea s-a mișcat rapid pentru realizarea programului Phare pentru asistențǎ financiarǎ, destinat sǎ ajute democrațiile tinere sǎ își reconstruiascǎ economiile și sǎ încurajeze reforma politicǎ. La Copenhaga, pe 22 iunie 1993, Consiliul European a susținut pentru prima datǎ “țǎrile asociate din Europa Centralǎ și de Est care își doresc atât de mult sǎ devinǎ membre ale Uniunii Europene.”

În același timp, Consiliul European a aprobat trei importante categorii de criterii pe care statele candidate trebuie sǎ le îndeplineascǎ pentru a putea adera la Uniune :

Primul, criteriul politic : statele candidate trebuie sǎ aibǎ instituții stabile, garantând democrația, sǎ respecte statul de drept, drepturile omului și protecția minoritǎților;

al doilea, criteriul economic: crearea unei economii de piațǎ funcționalǎ, capabilǎ sǎ reziste presinilor concurențiale de pe Piața Unicǎ a UE;

al treilea, criteriul care determinǎ statele membre sǎ iși asume obligațiile de membru, ceea ce presupune adoptarea întregului cadru legislativ al Uniunii – acquis-ul comunitar.

Acordurile stabilite, permit noilor state membre perioadele de tranziție de care au nevoie, cu scopul de a-și îndeplini toate obligațiile. Înaintea aderǎrii, fiecare trebuie sǎ încorporeze în legislația naționalǎ 26 000 de pǎrți de legislație reprezentând 80 000 de pagini. Aceastǎ legislație nu trebuie numai adoptatǎ ci și aplicatǎ. Evident cǎ aceasta presupune foarte multǎ muncǎ din partea parlamentelor naționale și a altor entitǎți. Aceasta se întamplǎ pentru asigurarea funcționǎrii mai eficace a politicii Uniunii si a Pieței Unice, iar statele membre acordǎ în acest sens tot sprijinul necesar.

Se urmǎrește ca lǎrgirea la aceastǎ scarǎ, sǎ nu transforme gruparea numai într-o zonǎ de liber schimb. Se dorește în special întǎrirea coeziunii și concretizarea ideii cǎ acest continent – o mare varietate de națiuni – sǎ lucreze împreunǎ efectiv si eficient. Acesta a fost motivul pentru care s-a creat Convenția pentru viitoarea Europa, prezidatǎ de Valery Giscard d’Estaing, pentru discutarea problemelor legate de viitorul Europei si pentru schițarea Constituției valabile pentru cele 25 de state membre.

Lǎrgirea UE la 25 de state membre și 454 milioane de locuitori, se va cmpleta și mai mult în 2007, când România și Bulgaria vor adera – daca totul va funcționa conform planului stabilit prin înțelegerea de la Copenhaga. La aceeași întâlnire s-a stabilit de asemenea ca, în decembrie 2004, sǎ se înceapǎ negocierile cu Turcia dacǎ raportul Comisie Europene permite acest lucru.

Din 1999, Consiliul de la Helsinki a stabilit cǎ: “Turcia este un candidat care va adera la Uniune pe baza acelorași criterii ca și cele aplicate celorlalte state.” Turcia este membrǎ NATO și a Consiliului Europei, are un acord de asociere cu UE din 1964 și a aplicat pentru statutul de membru încǎ din 1987. Turcia se situeazǎ la marginea continentului European, iar problemele care apar în cazul acesteia sunt legate de locul în care sǎ se traseze frontiera Uniunii.

Motivațiile lǎrgirii

Motivația 1 aflatǎ în spatele deciziei de lǎrgire a fost, într-o anumitǎ mǎsurǎ, diferitǎ în cazul fiecǎrui val de extindere. Primul val al lǎrgirii, concretizat prin adǎugarea Angliei, Irlandei și Danemarcei, a avut la bazǎ în primul rând rațiuni economice, legate de potențialul economic al noilor membri și de diminuaea concurenței dintre aceste state aflate în afara grupǎrii și țǎrile din interiorul UE.

Al doilea val s-a concretizat prin aderarea unor țǎri din Sudul continentului cu un nivel de dezvoltare și potențial economic net inferior UE, a fost determinat în principal de considerații geopolitice legate de atenuarea tensiunilor dintre Spania și Anglia și de întǎrirea flancului sudic al NATO.

Al treilea val de lǎrgire din 1995 care a avut ca rezultat aderarea Austriei, Suediei și Finlandei a fost determinat de rațiuni economice, legate de întǎrirea forței economice a UE, atenuarea concurenței în interiorul grupǎrii și nevoia de protecție și de întǎrire a capacitǎții concurențiale a participanților la grupare în raport cu SUA și Japonia.

Primirea de noi state membre nu a fost lipsitǎ de anumite tensiuni. De exemplu, la intrarea în UE, Marea Britanie ar fi dorit schimbarea politicii agricole comune a UE, deoarece, în caz contrar, ar fi beneficiat prea puțin de fondurile UE cu aceastǎ destinație,

comparativ cu contribuția sa la bugetul comun. Aceastǎ dorințǎ a fost respinsǎ de Franța (cel mai important beneficiar al fondurilor comunitare pentru agriculturǎ). O astfel de poziție a Marii Britanii, împreunǎ cu o anumitǎ reținere a președintelui Franței din acea perioadǎ (Charles de Gaulles) fațǎ de intrarea în UE a Marii Britanii au fǎcut ca primele douǎ cereri de aderare ale acestei țǎri sǎ nu se soldeze cu aderarea solicitatǎ. Finlanda și Suedia au solicitat și au obținut modificarea criteriilor de eligibilitate pentru fondurile structurale din bugetul UE, în așa fel încât, de fondurile respective, sǎ poatǎ beneficia și regiunile din Nordul acestor state membre, cu o densitate mai micǎ a populației. În același timp, Austria și Suedia au putut adera la UE numai dupǎ dispariția Uniunii Sovietice, din cauza statutului lor de țǎri neutre. Un caz aparte l-a constituit Norvegia care, deși a încheiat negocierile de aderare, nu a devenit stat membru, prin neratificarea în douǎ rânduri a acordurilor de aderare.

Cele patru runde de extinderi au condus la creșterea forței economice a UE, exprimatǎ prin numǎrul populației, suprafața geograficǎ și mǎrimea absolutǎ a PIB. Cu toate acestea, este de subliniat cǎ cele patru extinderi au determinat reducerea nivelului mediu al PIB- ului pe locuitor, pe ansamblu UE, deoarece noile state membre, la momentul aderǎrii, aveau, în medie un nivel de dezvoltare economicǎ mai redus decât al statelor membre.

Tabelul 1. Impactul primelor patru extinderi asupra UE

Sursa: prelucrat dupǎ Tha Economist (19 mai 2001), “A Survey of European Enlargement – Europe’s Magnetic Attraction”

Diferențe între lǎrgirea spre est și celelalte lǎrgiri

Într-un singur deceniu, țǎrile din Europe Centralǎ și de Est au abandonat statutul de satelit sub influența Uniunii Sovietice (incluzând Pactul de la Varșovia și CAER), s-au transformat în democrații, au fǎcut pași importanți în tranziția spre o economie de piațǎ funcționalǎ și au realizat cu UE o integrare economicǎ din ce în ce mai rapidǎ. Mai mult, aceste zece țǎri s-au deschis spre economia mondialǎ și au aderat, în aceeași perioadǎ, la OMC.

Condițiile și premisele lǎrgirii spre est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat și realizat oricare din extinderile anterioare. Începutul anilor ’90, pare sǎ nu fi fost momentul propice pentru manifestarea intenției TECE de a adera la gruparea europeanǎ. Uniunea Europeanǎ se gǎsea la finalul perioadei de tranziție al celui de-al doilea val de lǎrgire care s-a dovedit o experiențǎ relativ costisitoare. Protagoniștii celei de-a doua extinderi, spre sud, Grecia, Spania și Portugalia, sunt țǎri cu nivelul de dezvoltare inferior celui mediu comunitar, a cǎror integrare în arhitectura grupǎrii s-a dovedit costisitoare pentru toate statele membre. De asemenea, reunificarea Germaniei a necesitat eforturi nu numai din partea statului german dar și din partea grupǎrii europene în ansamblul sǎu. Totodatǎ conjunctura economicǎ nefavorabilǎ pentru țǎrile membre UE din prima jumǎtate a deceniului este un alt element care a generat o anumitǎ reținere din partea acestora la ideea unor membri noi, cu un nivel de dezvoltare inferior care au nevoie de sprijinul grupǎrii.

În aceste condiții, o serie de premise au caracterizat întregul proces actual de extindere:

Aderarea, într-un interval relativ scurt de timp, a unui numǎr mare de state: 10 state din Europa Centralǎ și de Est, la care se adaugǎ Malta, Cipru și Turcia a cǎror situație este una particularǎ fațǎ de cea a TECE. Acest fapt presupune eforturi deosebite pentru UE, care însumeazǎ: procesul de monitorizare, desfașurarea simultanǎ a negocierilor de aderare, eforturi financiare suplimentare pentru susținerea procesului de tranziție și a programelor de preaderare ale candidaților.

Aderarea unui numǎr foarte mare de țǎri va solicita din partea UE redefiniri de naturǎ instituționalǎ și administrativǎ. Gruparea se afla, la debutul procesului, respectiv la începutul anilor ’90, într-o fazǎ avansatǎ de realizare a Pieței Unice Interne, fiind preocupatǎ de rezolvarea tuturor problemelor derivate din acest nou stadiu de integrare. Totodatǎ Uniunea Europeanǎ și-a redefinit obiectivele, evoluție concretizatǎ prin Tratatul de la Maastricht în 1992, prin Tratatul de la Amsterdam și mai nou, prin Tratatul de la Nisa. Acțiunile UE se canalizeazǎ în direcția adâncirii integrǎrii, și acest fapt este evident pe tot parcursul anilor ’90 când eforturile statelor membreau fost direcționate spre crearea condițiilor pentru aplicarea unor politici sectoriale unice, accentuarea interdependențelor și îndeplinirea criteriilor de convergențǎ pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare.

Lǎrgirea spre est este cu totul deosebitǎ, datǎ fiind situația particularǎ a țǎrilor candidate. Statele est-europene sunt țǎri în tranziție care nu au încǎ o economie de piațǎ maturǎ și care prezintǎ un sistem politic democratic încât în faza de consolidare. Din acest motiv s-au introdus, spre deosebire de celelalte lǎrgiri, o serie de criterii extrem de bine definite care trebuie îndeplinite de statele candidate, indiferent de rezultatul negocierilor, pentru a putea deveni membre cu drepturi depline ale grupǎrii europene.

Țǎrilor candidate le lipsește exercițiul participǎrii la grupǎri integraționiste care sǎ fi reputat succese în aceastǎ direcție. Toate celelelalte țǎri care au fǎcut obiectul extinderilor anterioare aveau deja experiența participǎrii la grupǎri regionale, cele mai multe fiind foste membre AELS. În aceste condiții, implicit, Uniunea Europeanǎ a sugerat țǎrilor candidate cǎ participarea la grupǎri integraționiste proprii (CEFTA fiind exemplul predilect în acest sens), anterior integrǎrii în UE ar fi o experiențǎ utilǎ pentru ele în ceea ce privește beneficiile și constrângerile participǎrii la o grupare integraționistǎ.

Fundamentele acestei lǎrgiri sunt în mare mǎsurǎ diferite fațǎ de celelalte extinderi. Cert este cǎ nu existau fundamente solide pentru a se refuza accesul, în viitor, al unor noi state membre la gruparea europeanǎ: conform Tratatului de la Roma nu existǎ limite geografice sau alte restricții care sǎ interzicǎ unui stat participarea la UE, singura condiție pentru a deveni membru fiind aceea ca statul candidat sǎ împǎrtǎșeasca valorile europene. Extinderea spre estul Europei este o experiențǎ cu totul nouǎ și pentru UE și, cel puțin în faza inițialǎ, pare a fi avut la bazǎ exclusiv rațiuni politice. Practic, dincolo de considerentele economice inerente, actualul proces de extindere reprezintǎ definitivarea unui proiect de anvergurǎ istoricǎ, de unificare a continentului european.

Tǎrile candidate în tranziție se aflǎ în diferite stadii de consolidare a stabilitǎții macroeconomice și de realizare a reformelor structurale, ceea ce înseamnǎ cǎ nu toate sunt la fel de pregǎtite pentru aderare. O serie de instrumente sunt deja folosite cu scopul sǎ ajute aceste state, primul dintre acestea fiind programul “PHARE”. În perioada 2000 – 2006 țǎrile din Europa Centralǎ și de Est vor primi 10.9 miliarde EURO ca ajutor de pre-aderare. Creat la inceputul anului 1989 pentru Polonia și Ungaria, s-a extins treptat, incluzand în ultimii ani 10 țǎri partenere din regiune (Bulgaria, Republica Cehǎ, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, Romania, Slovacia și Slovenia). Celelalte trei state candidate (Cipru, Malta și Turcia) au beneficiat de asistențǎ de pre-aderare din partea Uniunii, dar prin intermediul unor instrumente separate. Pânǎ la sfârșitul anului 2000, trei state din zona vesticǎ a Balcanilor (Albania, Bosnia-Hertegovina și fosta Republicǎ Iugoslavǎ, Macedonia) au fost de asemenea beneficiare ale asistentei PHARE. Din 2001, ele sunt incluse în programul CARDS (Asistenta Comunitara pentru Reconstrucția, Dezvoltarea și Stabilitatea Balcanilor).

Programul ISPA oferǎ sprijin financiar pentru investiții în domeniul protecției mediului și al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislației țǎrilor candidate cu normele europene în aceste douǎ sectoare și are un buget de 7.2 miliarde EURO.

Programul SAPARD este tot un instrument financiar nerambursabil conceput pentru a sprijini țǎrile candidate în abordarea reformei structurale în sectorul agricol și în alte domenii legate de dezvoltarea ruralǎ, precum și în implementarea acquis-ului comunitar referitor la Politica Agricolǎ Comunǎ și la legislația aferentǎ. Acest program are un buget de 3.6 miliarde EURO.

În termeni relativi, creșterea populației (20%) și a suprafeței (23%) rezultate din extinderea din 2004 nu sunt superioare celor din extinderile precedente. Extinderea din 1973 cu includerea Marii Britanii, a Danemarcei și Irlandei, a fost proporțional mai mare, din punctul de vedere al populației. Extindea din 1995 cu includerea Austriei, Suediei și Finlandei a fost proporțional mai mare din punctul de vedere al suprafeței teritoriale. Actuala extindere este diferită de extinderile anterioare datorită diferențelor economice: în viitoarele țări membre PIB-ul pe cap de locuitor este în medie 40% din PIB-ul actualelor state membre (paritate bazată pe puterea de cumpărare). Actuala extindere se aseamănă cel mai mult cu extinderea prin integrarea Spaniei și Portugaliei din 1986, care a dus la o creștere cu 16% a populației UE: PIB-ul acestor țări reprezintǎ în medie aproximativ 70% din PIB-ul UE de la acea dată (paritate bazată pe puterea de cumpărare).

Efectele lǎrgirii pentru Uniunea Europeanǎ

Una din preocupările importante ale cetățenilor în ceea ce privește extinderea UE este domeniul securității personale: există oare riscul creșterii criminalității și al imigrării? Se va asista oare la o scădere a exigenței standardelor de protecție a consumatorilor, în special a standardelor alimentare, și la amenințări tot mai mari împotriva mediului înconjurător, cum ar fi riscurile pe care le prezintă instalațiile nucleare din viitoarele state membre ? Aceste temeri derivă parțial din necunoașterea situației reale din aceste țări, dar și din conștientizarea faptului că în perioada în care țările din Europa Centrală și de Est se aflau sub regimul comunist, au apărut mari decalaje sociale și economice, pe măsură ce standarde tot mai riguroase erau progresiv introduse în Occident. Decalajul economic și social explică și celelalte preocupări existente în actualele state membre: faptul că salariile mai mici și protecția socială mai redusă din noile state membre vor duce la relocalizarea investițiilor și locurilor de muncă – astfel de situații au apărut deja – și că libera circulație a lucrătorilor în cadrul unei piețe lărgite vor determina un flux de forță de

muncă migrantă. Aceste preocupări în legătură cu extinderea fac parte, desigur, din neliniștea generală înregistrată în sectoarele vulnerabile ale societății, legată de procesul de ajustare care are loc pretutindeni în lume, proces ce însoțește globalizarea.

Întrebările care se pun diferă în funcție de țările în cauză. În state membre ca Germania și Austria, care se învecinează cu viitoarele state membre, există o preocupare în legătură cu impactul social și economic direct pe care îl va avea abolirea frontierelor, în vreme ce percepțiile înregistrate în statele membre cu o poziție geografică mai îndepărtată sunt mai vagi. În fine, există îndoieli în multe cercuri cu privire la capacitatea instituțiilor comunitare, în forma lor actuală, de a face față complexității tot mai mari a procesului decizional.

Sondajele de opinie arată că populația din cele 15 state membre este în general în favoarea extinderii. Într-un sondaj realizat de Eurobarometru (publicat în noiembrie 2002) 66 % din respondenții din cele 15 state membre ale UE s-au exprimat în favoarea extinderii Uniunii Europene, în timp ce 22% au fost împotrivă; restul celor chestionați fie că nu au dat un răspuns (9%) fie au răspuns că opinia lor variază în funcție de țările implicate (3%).

Țările candidate cele mai cunoscute în rândul populației din cele 15 state membre UE sunt Turcia (citată de 31% din respondenți), Polonia (30%), Cehia (16%) și Ungaria (12%). Cotele cele mai ridicate de sprijin au fost înregistrate în Italia și Irlanda (în jur de 80%), urmate de Spania și Belgia (70-75%); sprijinul cel mai slab s-a înregistrat în Regatul Unit al Marii Britanii, Suedia și Finlanda (50-55%); în Germania și Franța, cotele de sprijin erau apropiate de media din UE (66%). Alte întrebări din sondajul Eurobarometru conțin date interesante despre părerile cetățenilor cu privire la consecințele extinderii. Majoritatea respondenților (peste două-treimi) au fost de părere că extinderea:

– va permite societăților comerciale din țările lor să se extindă pe noi piețe;

– va face mai puternică vocea UE pe scena internațională;

– va reduce riscurile de război și conflict în Europa;

– va facilita abordarea problemelor de mediu la nivel european.

Cât despre consecințele negative, majoritatea a fost de părere că:

– extinderea va face mai dificilă luarea deciziilor într-o Uniune Europeană lărgită;

– extinderea va fi foarte costisitoare pentru țara lor;

– mulți cetățeni din noile state membre se vor stabili în țara lor;

– deschiderea frontierelor va face mai dificilă combaterea criminalității și traficului ilegal de droguri .

Datele din tabelul 1.1 aratǎ cǎ, dupa cea de-a cincea extindere cu cele 12 țǎri candidate, populația UE va crește cu 27.9%, suprafața cu aproape 34%, în timp ce produsul național brut pe locuitor va scǎdea cu 17.6 %.

Tabel 1.1 impactul celei de-a 5-a extinderi asupra UE (2000)

Sursa : Calculat pe baza datelor Bancii Mondiale (2003) “World Bank Development”

În mod evident, a cincea extindere va amplifica diferențele economice și sociale între statele membre, ceea ce va reduce gradul de coeziune a UE. Acest fapt devine mai vizibil în datele din tabelul 1.2, care reflectǎ decalaje semnificative atât între statele membre și tǎrile candidate cât și în interiorul fiecǎrui grup.

Tabelul 1.2. Decalaje economice între statele membre și țǎrile candidate (2000)

Sursa: calculat pe baza datelor Bǎncii Mondiale (2003)”World Development Indicators”

Toate țǎrile candidate, se vor califica pentru finanțǎri din fondurile pentru operațiuni structurale ale UE, având ca scop accelerarea dezvoltǎrii economice a regiunilor rǎmase în urmǎ. Aceastǎ realitate, împreunǎ cu nivelul limitat al bugetului UE ne pot ajuta sǎ întelegem mai bine îngrijorǎrile unor state membre, în special ale Spaniei, cel mai mare beneficiar al acestor fonduri, fațǎ de aderarea țǎrilor candidate. Spania dorește ca noua extindere a UE sǎ nu reducǎ mǎrimea sumelor pe care ea le primește din fondurile pentru operațiuni structurale.

Pace și stabilitate la scarǎ continentalǎ

Extinderea UE reunifică progresiv continentul nostru, divizat în urma ultimului război mondial. În felul acesta, zona de pace, stabilitate și prosperitate, de care vest-europenii s-au bucurat timp de mai multe generații, se extinde și în Europa Centrală și de Est. Scopul istoric al Comunității Europene, devenită în prezent Uniunea Europeană, era să evite un conflict sau chiar un război, prin integrarea economică și politică a membrilor săi. Extinderea acesteia pentru a cuprinde și restul Europei este un beneficiu de o inestimabilă valoare.

În deceniul anterior, perspectiva de a deveni membru al UE a ajutat țările din Europa Centrală și de Est să își consolideze procesul de reîntoarcere la o democrație pluralistă și o economie de piață. Eforturile acestor țări pe calea reformei și a tranziției au fost sprijinite de UE. Stabilitatea care a fost astfel realizată și creșterea prosperității sunt nu numai în beneficiul acestor țări, dar și al actualelor state membre ale UE.

O dată cu sfârșitul Războiului Rece, s-a pus capăt și divizării artificiale a Europei, dar perspectiva unor potențiale conflicte între grupurile și minoritățile etnice și naționale și-a făcut apariția în Europa Centrală și de Est. Perspectiva aderării la UE a eliminat multe dintre aceste probleme. Viziunea reunificării – a unei Europe “întregi și libere” – este motorul care dă viață extinderii Uniunii Europene.

Impact economic

Impactul lǎrgirii asupra economiei UE va avea efecte semnificative, observate prin puseurile de creștere economicǎ rândul statelor candidate dar și a statelor membre, motivatia principalǎ fiind statutul de piața integratǎ și de dimensiuni mari care se dezvoltǎ în acest moment în Europa. Comisia Europeana a estimeat cǎ aderând la UE, noile state membre vor înregistra creșteri de pânǎ la 1% pentru fiecare din primii 10 ani dupa aderare. Deși acest procent este destul de mic, este foarte semnificativ. Lǎrgirea Pietei Unice, va oferi firmelor competitive din UE, oportunitǎți de afaceri mult mai deosebite și mai consistente, va crea noi locuri de muncǎ și va genera noi surse de venit pentru guverne, pentru sprijinirea programelor de întrajutorare. Experiența cu Irlanda, Portugalia, Spania și Grecia aratǎ cum participarea la aceastǎ grupare integraționistǎ poate duce la o creștere economicǎ substanțialǎ pentru economii slab dezvoltate.

Integrarea noilor state este în plinǎ desfǎșurare, prin acordurile comerciale menite sǎ înlǎture majoritatea restricțiilor cum ar fi taxele și contingentele la exportul în Uniune, care devine, foarte evident, principalul partener comercial al acestora. De asemenea, țǎrile candidate beneficiazǎ de tot mai multe investiții din partea UE, foarte evidente fiind cele în sectoare ca: bancar, retail, energie și telecomunicații, autoturisme. De exemplu Volksvagen din Germania a preluat grupul Skoda din Republica Cehǎ; Compania de telecomunicații France Telecom este acționar la operatorul polonez TPSA; lanțurile de retail întâlnite în special în Franța, Germania, Marea Britanie, Belgia și Olanda au investit în dezvoltarea acestui concept în întreaga Europa Centrala și de Est.

Aderarea noilor membri oferǎ Uniunii Europene șansa de a-și reforma politicile economice și sociale în domenii unde se simte deja nevoia unor astfel de reforme. Extinderea nu este o amenințare, ci un imbold pentru reînnoire. UE poate să învețe de la noii membri și din experiența acestora în realizarea reformelor economice și sociale. Unii dintre aceștia au operat schimbările necesare mai rapid decât actualii membri ai UE. Extinderea și schimbările pot să aducă beneficii pe termen lung, dar trebuie ținut cont și de faptul că apariția acestora poate fi precedată de o serie de costuri și că vor exista atât câștigători, cât și învinși. Provocarea este legată de modul în care se gestionează schimbarea.

Reorientarea comerțului

Douǎ fapte generale fac imposibil ca extinderea cǎtre Est sǎ aibǎ un impact economic semnificativ asupra UE. În primul rând, “dimensiunea economicǎ” a Europei Centrale este aproximativ egalǎ cu cea a Olandei (sub 5% din PIB-ul UE). Este greu de conceput ca comerțul, ISD sau alte influențe economice ale unei adǎugǎri atât de mici sǎ poatǎ avea un impact semnificativ pe termen scurt sau mediu. În al doilea rând, în momentul aderǎrii efective a primului grup, zonele de liber schimb vor fi avut o existențǎ de un deceniu sau mai mult. Prin urmare, ar fi greșit sǎ modelǎm impactul economic al extinderii (pe piața bunurilor) ca o schimbare de la parteneri externi discriminați la parteneri interni preferați. Extinderea implicǎ trecerea de la o zonǎ industrialǎ de liber schimb la o uniune vamalǎ și de la un comerț agricol preferențial la o uniune vamalǎ agricolǎ . Aceasta din urmǎ va avea un semnificativ impact sectorial, ameliorând simultan accesul reciproc la piațǎ și mǎrind taxele vamale (în medie) la produsele agricole la dublu sau triplu în raport cu cele existente în prezent în Europa Centralǎ, fiindcǎ taxele vamale la import ale UE sunt foarte ridicate în agriculturǎ.

Impactul uniunii vamale industriale va fi probabil neglijabil pentru UE și, cel mult, va avea o importanțǎ selectivǎ pentru Europa Centralǎ, în special acolo unde taxele existente sunt ridicate (de exemplu îmbrǎcǎminte și automobile). O abordare mai speculativǎ este cǎ Europa Centralǎ își poate mǎri comerțul cu UE cu aproximativ 20-40%, în condițiile în care alte “costuri ale comerțului” vor scǎdea semnificativ. De fapt, intrând în UV, Europa Centralǎ intrǎ și pe piața unicǎ, iar acest lucru ar trebui sǎ faciliteze comerțul intra – european dincolo de nivelul atins în ZLS.

Integrarea economică extensivă între actualele și viitoarele stat membre a fost înfăptuită deja ca parte a procesului de pre-aderare. Deoarece schimbul de mărfuri cu UE s-a liberalizat în mare măsură în cursul anilor 90, apartenența la UE înseamnă trecerea la uniunea vamală de la zona de liber schimb preexistentă. Aceasta va avea, pe termen scurt, doar un impact imediat redus asupra comerțului de mărfuri cu noile state membre, urmând ca avantajele să apară doar pe termen mediu și lung, ca efect al creșterii investițiilor și al specializării continue a producției. Cu toate acestea, rămân domenii în care comerțul încă nu s-a liberalizat complet, cum ar fi sectorul automobilelor, iar comerțul cu servicii, inclusiv servicii financiare, este limitat. Nici comerțul agricol nu este complet liberalizat, deși comerțul cu produse agro-alimentare a crescut substanțial în perioada de pre-aderare.

Se estimeazǎ astfel ca în urma lǎrgirii state membre ale UE vor câștiga probabil în total aproximativ 10 miliarde euro, pe termen lung, însemnând o creștere cu 0,2% a PIB-ului în aceste țări, care ar putea duce la crearea a aproximativ 300.000 de locuri de muncă (în

ipoteza unui raport constant volum muncă – volum producție). Acest câștig economic se va distribui inegal între actualele state membre, Germaniei revenindu-i în jur de o treime. Pentru noile state membre, economiștii sunt cu toții de acord că este posibil ca, în cazul lor, câștigurile să fie proporțional mult mai mari, ca o reflectare a faptului cǎ 70% din exporturile acestor țări sunt orientate către actuala UE (doar 4% din exporturile UE merg, în prezent, spre noile state membre) și a faptului că economiile lor sunt mult mai mici.

Investițiile

Deoarece există deja schimburi comerciale libere substanțiale, iar mobilitatea forței de muncă s-ar putea să rămână limitată timp de câțiva ani după extindere, investițiile sunt cheia creșterii economice viitoare în noile state membre. Investițiile Străine Directe (ISD) au fost deja încurajate în viitoarele state membre în perspectiva aderării la UE. Este dificil de estimat însă gradul în care acestea vor crește în viitor. După extinderile precedente, s-au înregistrat salturi considerabile în fluxul investițiilor străine, mai ales în Portugalia și Spania; dar acest lucru nu s-a întâmplat în toate cazurile, iar creșterea ISD depinde de politicile de ajustare sănătoase și de o bună guvernare la nivel național. Unii analiști sugerează că, ținând cont de nivelul ISD deja mare, de eliminarea facilităților fiscale speciale și de încheierea procesului de privatizare, nu se întrevede o creștere a ISD după extindere. Pe de altă parte, se argumentează că integrarea efectivă în UE va duce la o creștere semnificativă a fluxului investițional, presupunând că situația locală este încurajatoare în acest sens. Creșterea siguranței legislative pe care o impune calitatea de membru UE și eliminarea “clauzelor protecționiste” din actualele acorduri dintre țările candidate și UE, care au limitat, se pare, exporturile acestor țări, vor constitui tot atâția factori favorizați. Comentatorii din cercurile de afaceri consideră că multe companii au pregătite noi proiecte de investiții în așteptarea finalizării extinderii UE, ceea ce sugerează că se poate aștepta o creștere a investițiilor.

Astfel, este posibil ca efectul dinamic – un cerc virtuos între creștere și investiție – va duce probabil, în continuare, la o creștere economică rapidă în noile stat membre, după aderare. Totuși, experiența extinderilor anterioare arată că acest dinamism nu se declanșează automat, ci va depinde de adoptarea unor politici sănătoase, favorabile creșterii economice, atât de către noile state membre, cât și de către UE în ansamblul său.

Chiar și în cele mai optimiste scenarii, convergența economică a noilor state membre cu actualele state membre va fi un proces îndelungat , care va dura câteva decenii. Costurile și beneficiile nu vor apărea, neapărat, în aceeași perioadă; costurile asociate creșterii concurenței și alinierii vor apărea probabil mai devreme, în primii ani după integrare. Însă, pe termen lung, beneficiile pot fi foarte mari, dacă se aplică politici adecvate. Ratele creșterii economice înregistrate recent de viitoarele state sunt mai mari decât cele din actualele state membre ale UE.

Migrația și piața muncii

Deoarece migrația lucrătorilor duce la câștiguri economice în țările gazdă, ea ar putea fi unul din avantajele majore ale extinderii UE. Majoritatea cetățenilor din viitoarele state membre pot deja circula liber (fără viză) pe teritoriul UE. Peste 850.000 sunt rezidenți UE, reprezentând 0,2% din populația acesteia. Migrația (cel mai adesea, a muncitorilor

sezonieri) se concentrează mai mult către țările și regiunile vecine; două treimi din cei care migrează se stabilesc în Germania și aproximativ 14% în Austria.

Există o preocupare generală la nivelul UE privind o eventuală migrare masivă a lucrătorilor din noile state membre, după extindere, cauzată de diferența mare de venituri. Aceste temeri însă nu se vor adeveri probabil în realitate. Experiența aderărilor anterioare a țărilor cu venituri mici este edificatoare. Migrația netă dinspre Spania și Portugalia, după aderarea lor la UE, a fost aproape zero în a doua jumătate a anilor 80. În perioada respectivă, au existat restricții asupra migrării populației, care s-au menținut pe o perioadă de tranziție de șapte ani. Chiar și după eliminarea restricțiilor, care a coincis cu recesiunea de la începutul anilor 90, migrația dinspre aceste țări a fost nesemnificativă.

Un aranjament provizoriu similar a fost agreat și pentru extinderea viitoare: astfel, actualele state membre vor avea dreptul să restricționeze afluxul de forță de muncă dinspre Europa Centrală și de Est timp de șapte ani. Trei din actualele state membre și-au exprimat intenția de a nu restricționa accesul lucrătorilor din noile state membre, după extindere. Deoarece țările gazdă obțin avantaje economice de pe urma imigrației, având în vedere că aceasta acoperă necesarul de forță de muncă calificată și necalificată, aceste trei țări vor beneficia de pe urma acestei decizii. Celelalte state membre ar trebui, de asemenea să decidă cât mai repede posibil, dacă permit libera circulație a forței de muncă din Europa Centrală și de Est, și nu să aștepte încheierea perioadei de tranziție.

Determinanții fluxurilor de migratori sunt numeroși, iar mari fluxuri intra-UE nu au avut loc niciodatǎ – nici mǎcar atunci când disparitǎțile de venit erau considerabile. Unele state membre, cum sunt Germania si Austria sunt ingrijorate cǎ nivelul mare al șomajului oficial din țǎrile candidate, dar mai ales al celui nedeclarat, dar sugerat de ponderea mare a populației “ocupate” în agriculturǎ, ar putea declanșa o migrație de proporții a fortei de muncǎ din țǎrile candidate în statele membre

Disparitǎțile de venit pentru anumite grupuri și anumite țǎri candidate sunt mai mari decât în cazul oricǎrei extinderi anterioare. Acest lucru contribuie la așteptǎrile ca fluxurile de migratori sǎ fie mari, în special pentru forța de muncǎ slab calificatǎ, afectând negativ salariile și oportunitǎțile de angajare ale celor slab calificați din UE-15. Pe de altǎ parte, diluând semnificativ aceste așteptǎri, este puțin înțeles faptul cǎ piețele naționale ale forței de muncǎ din UE aplicǎ principiul țǎrii gazdǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ nu existǎ concurențǎ prin salarii între imigranți și localnici. Astfel, în cele mai multe cazuri, lucrǎtorii vor migra numai dacǎ aptitudinile lor depǎșesc dezavantajele non-salariale de a fi un lucrǎtor strǎin sau, dacǎ nu este cazul, aceștia vor gǎsi de lucru pe piața neagrǎ sau vor compensa penuria de muncǎ în sectoare sau în țǎri cu piețe ale muncii strict reglementate. De aceea, pentru țǎrile UE cu șomaj ridicat, aspectul foarte sensibil este migrația ilegalǎ. Perioadele lungi de tranziție pentru întârzierea imigrǎrii nu împiedicǎ imigrația ilegalǎ. Numai pentru Austria și Germania lucrǎtorii din zonele de frontierǎ reprezintǎ o problemǎ potențialǎ, dacǎ piațǎ muncii nu este reglementatǎ strict.

Agriculturǎ

Mulți agricultori din țǎrile candidate au beneficiat deja de beneficiile lǎrgirii înaintea înfaptuirii acesteia propriu zis. Programele de dezvoltare ruralǎ care au fost puse în aplicare în Europe Centralǎ și de Est (SAPARD) și liberalizarea comerțului cu produse agricole au ajutat la pregǎtirea statelor candidate sa fie competitive. Comercianții din UE-15 si noile state membre au avut de câștigat cel mai mult prin deschiderea piețelor interne care au permis accesul doar a produselor competitive și de cea mai bunǎ calitate.

În temeni cantitativi, impactul lǎrgirii UE asupra agriculturii este dramatic. Noile state membre vor adǎuga aproximativ 38 milioane hectare de suprafațǎ agricolǎ utilizabilǎ la cele 130 milioane de hectare existente în prezent, ceea ce reprezintǎ o creștere cu 30%, în timp ce producția va înregistra creșteri de numai 10-12%. Aceste statistici confirmǎ ideea ca, noile state membre dețin un potențial agricol semnificativ, însǎ sunt departe de a utiliza acest potențial la maximum de eficiențǎ.

Inevitabil, competiția va fi acerbǎ – dar o piațǎ de 454 de milioane de consumatori fǎrǎ restricții cantitative, taxe de export sau bariere tarifare va crea o concurențǎ mai puternicǎ și va amplifica oportunitǎțile, totodatǎ prezentând o mai mare stabilitate comparativ cu situația anterioarǎ prezentǎ pe piețele agricole. Integrarea va duce la creșterea prosperitǎții fermierilor atât din statele membre cât și din noile țǎri candidate. Mai mulți agricultori vor reprezenta un potențial mai mare pentru agricultura Europei. Inevitabil, fermele mai putin eficiente vor întâmpina diferie probleme, însǎ mǎsurile de dezvoltare ruralǎ vor reduce riscul și vor exista noi oportunitǎți atât pentru fermierii din EU – 15 cât și pentru cei din noile state membre.

Pe de o parte, multi fermieri din noile state membre vor încerca sǎ vândǎ produsele realizate, consumatorilor din UE- 15, care solicitǎ un nivel ridicat de calitate și care astfel sunt dispusi sa cheltuiascǎ sume mai mari pentru a achiziționa astfel de produse, pe de altǎ parte, producǎtorii din EU-15 cunosc faptul cǎ creșterea venitului în noile state membre va duce la creșterea dimensiunii piețelor pentru carne, fructe și legume, produse din lapte proaspǎt și brânzǎ. Toți producǎtorii din UE-25 trebuie însǎ sǎ realizeze cǎ dezvoltarea pieței mondiale va deveni factorul decisiv a pieței agricole.

Analizând o serie de exemple specifice, rezultǎ cǎ o parte din țǎrile candidate au o producție de carne de pui foarte competitivǎ, datoritǎ, în principal, investițiilor strǎine directe masive în producție și procesare. O datǎ cu lǎrigrea, UE se asteaptǎ ca o parte tot mai mare din acestǎ producție (mai mult de 600 000 tone) sǎ fie exportatǎ în UE-15. Alte oportunitǎți vor apǎrea în aria cultivǎrii cerealelor sau creșterii animalelor vii care vor antrena costuri mai reduse .

Aruncând o privire pe termen scurt, se va realiza o rapidǎ convergențǎ a agriculturilor din țǎrile membre și statele candidate. Acestea din urmǎ nu vor fi condamnate sǎ producǎ la costuri foarte reduse, comparativ cu piețele de desfacere. UE extinsǎ va avea noi vecini și noi parteneri, ca de exemplu Rusia și va fi astfel capabilǎ sǎ joace un rol puternic pe piața mondialǎ.

Țǎrile candidate de dimensiuni ceva mai mari – Bulgaria, Polonia, România, Ungaria – vor veni în UE cu o pondere mult mai mare a agriculturii1 în valoarea adǎugatǎ la nivelul economiei și în populația ocupatǎ, decât valorile medii din UE. Acest fapt genereazǎ îngrijorarea atât a statelor membre care primesc finanțǎri mari de la UE, în cadrul politicii agricole comune (în special Franța, care dorește sǎ nu i se reducǎ sumele alocate) cât și , în ansamblu, care a înțeles cǎ aceasta politicǎ poate fi aplicatǎ în cazul unei UE cu 27 de state membre, deoarece devine prea costisitoare. Prin urmare, politica agricolǎ comunǎ va

fi schimbatǎ.

Plafonul bugetar

Bugetul Uniunii Europene este actul care, în fiecare an autorizeazǎ fundamentarea activitǎților Comunitǎții. Acesta constǎ în alocarea resurselor într-o maniera care reflectǎ activitǎțile și politicile prioritare. Dezvoltarea acestuia în cursul timpului, reflectǎ modul în care construcția Europei s-a schimbat. În 1970 bugetul comunitar însuma 3,6 miliarde ECU (19 ECU/locuitor anual) și era repartizat în principal pentru cheltuieli agricole în vederea constituirii unei politici agricole comune funcționale. În zilele noastre, bugetul Uniunii totalizeazǎ 93 miliarde EURO (250 EURO/locuitor anual) și acoperǎ întreaga gama de politici europene: cheltuieli agricole, dezvoltarea regionalǎ, educație, ajutor internațional și cooperare cu restul lumii, etc. Aceastǎ sumǎ reprezintǎ 1,1% din PIB-ul celor 15 state membre, din care doar 5% este cheltuit pentru pregǎtirea politicilor comunitare, implementarea bugetului, monitorizarea cheltuielilor stabilite de cǎtre Parlament și Consiliu și Administrarea Uniunii (care bineînțeles trebuie sǎ lucreze în 11 limbi diferite)

Dupǎ aderarea țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est, UE –15 se va confrunta cu douǎ mari probleme: dacǎ ar trebui mǎrit plafonul bugetar general (în prezent 1,27% din PIB) și dacǎ nu, care state membre trebuie sǎ accepte sǎ plǎteascǎ mai mult sau sǎ primeascǎ mai puțin.

Reprezentarea succintǎ a structurii bugetului și modificarea acestuia în condițiile pregǎtirii pentru acceptarea noilor state membre este redata în tabelul care urmeazǎ:

Tabel: Perspectivele financiare pentru 2000 – 2006

Sursa: “The Budget of tha European Union: how is your money spent”, Comisia Europeanǎ, Feb 2000

În viitorul apropiat, pregǎtirea aderǎrii la UE va reprezenta preocuparea pincipalǎ a statelor membre. Pentru pregǎtirea acesteia, în 2000 a fost rezervatǎ suma de 3,2 miliarde EURO, echivalentul a 40% din totalul cheltuielilor externe. În agriculturǎ, principalele scopuri ale programului SAPARD sunt modernizarea proprietǎților din Europa Centralǎ și de Est, îmbunǎtǎțirea calitǎții producției și respectarea standardelor de sǎnǎtate, educarea în scopul protejǎrii mediului înconjurǎtor, diversificarea activitǎților economice

în zonele rurale. Utilizând programul ISPA, UE ajutǎ țǎrile candidate la îmbunǎtǎțirea structurilor de transport și de mediu pentru a le face compatibile cu infrastructura UE-15. În cele din urmǎ, programul PHARE fundamenteazǎ modernizarea adoptǎrii standardelor europene de cǎtre economiile și administrațiile țǎrilor din Europe Centralǎ și de Est. Din acest motiv, din anul 2004- 2006 se alocǎ sume separate, ca rezerve de platǎ, pentru susținerea statelor candidate în respectarea criteriilor de aderare.

Conform acordului realizat de la Copenhaga, în 2002, costurile, până la sfârșitul anului 2006, vor fi de maximum 40,8 miliarde euro, sumă în care sunt incluse subvențiile agricole, investițiile în infrastructură și ajutoarele regionale, precum și fondurile destinate creșterii siguranței nucleare, ameliorării administrației publice și a securității la frontiere. Noii membri vor plăti contribuții de aproximativ 15 miliarde euro la bugetul UE, și – pentru că este posibil ca aceștia să nu fie capabili să folosească integral banii alocați – cheltuielile bugetare nete alocate extinderii, până în 2006, calculate ca numerar efectiv plătit, vor fi probabil de aproximativ 10 miliarde euro (unele din fondurile alocate lor, cum ar fi fondurile structurale și de coeziune, care trec printr-un proces complicat până la plata efectivă, se vor plăti după 2006).

Deși semnificativă pentru noile state membre, această cheltuială bugetară este totuși modestă pentru UE, din punctul de vedere al realizării creșterii economice și al sprijinirii stabilității politice. De exemplu, ea este mai mică decât costul campaniei de război și reconstrucție din Kosovo, care a depășit 10 miliarde de euro, iar – din punct de vedere al PIB-ului – este mult mai mică decât resursele alocate de Germania reunificării sale în anii 90. Pentru noii membri, punerea în practică a politicilor UE în domenii cum ar fi protecția mediului și transporturi vor necesita cheltuieli semnificative pentru mai mulți ani. Aceste state vor trebui să găsească bani să co-finanțeze proiectele de infrastructură, pentru a fi eligibile să primească alocații de la bugetul UE. În același timp, ele vor spera să se califice pentru a deveni membre ale zonei euro, în condițiile în care vor trebui să-și reducă deficitele bugetare. Impactul extinderii asupra bugetului UE în perioada de după anul 2007 depinde de cum anume se restructurează bugetul, și dacă se restructurează. În fapt, costul extinderii va depinde integral de ce anume va decide UE în viitor. În ce privește cheltuielile, aceste decizii se referă în special la politica agricolă comună și la fondurile structurale destinate dezvoltării economice a zonelor și sectoarelor mai sărace.

Zonele rurale din UE sunt o componentă importantă dar vulnerabilă a societății, în care se impune o politică activă din partea UE. Extinderea asigură însă o ocazie de a continua deplasarea accentului care se pune la ora actuală pe sprijinirea agriculturii, spre aspectele mai largi ale dezvoltării economice în zonele rurale

Potrivit unui studiu privitor la evoluția bugetului UE după extindere, care schițează diverse scenarii bugetare posibile, costul extinderii este influențat în mare măsură dacă actualele state membre primesc sau nu “compensații” pentru reducerea, în propriile lor regiuni, a cheltuielilor din fondurile structurale pe măsură ce acestea devin relativ mai bogate în cadrul unei Uniuni extinse. Într-un scenariu în care politica agricolă comună rămâne absolut neschimbată, la fel ca și regulile actuale privitoare la fondurile structurale, și în ipoteza că actualele state membre primesc în continuare aceeași cantitate de fonduri structurale ca și în 2006, costurile extinderii s-ar ridica de la 0,03% din PIB-ul Uniunii extinse în 2004 la 0,23% din PIB în 2013.

Reformarea acestor politici ar putea avea un efect considerabil asupra întregului buget al UE, precum și asupra costurilor extinderii. Conform altor scenarii, o reducere a fondurilor directe destinate sprijinirii agriculturii la 85% din nivelul actual până în anul 2013, ar duce la o diminuare a costurilor extinderii la numai 0,18%; în condițiile aplicării stricte a regulilor referitoare la ajutoarele structurale destinate actualilor membri, costurile extinderii ar fi de numai 0,11%. Sunt posibile și reforme în distribuirea poverii financiare. Acordurile EU referitoare la venituri au devenit din ce în ce mai complicate, și se impune un sistem mai echitabil, mai transparent și mai stabil.

Uniunea Monetarǎ

Conform criteriilor de aderare la UE, Tarile candidate trebuie sǎ demonstreze cǎ “sunt capabile sǎ își asume obligațiile de membru, inclusiv aderarea la idealurile uniunii politice, economice și monetare”. Se presupune cǎ ele vor adopta moneda EURO când vor fi pregatite sǎ facǎ acest lucru și nu imediat dupǎ aderare.

Există condiții detaliate și clar stabilite pentru fiecare nou stat membru, implicând câteva etape:

• actuala etapă de pre-aderare, în care țara candidată trebuie să demonstreze că avansează

ireversibil spre o economie de piață viabilă bazată pe competitivitate și pe o stabilitate macroeconomică durabilă;

• o etapă intermediară, post-aderare, în care noul stat membru participă pe deplin la piața unică și demonstrează că progresează în sensul creării condițiilor necesare în vederea adoptării monedei euro;

• o perioadă de minimum 2 ani de participare cu succes la mecanismul ratelor de schimb;

• îndeplinirea criteriilor aplicabile actualelor state membre pentru adoptarea monedei unice: deficit bugetar mai mic de 3% din PIB, procent al datoriei mai mic de 60% din PIB, inflație scăzută și rate ale dobânzii mici, apropiate de media la nivel UE; condiția esențială o constituie atingerea unui grad suficient de convergență reală și durabilă.

Adoptarea monedei euro va duce la creșterea integrării comerciale a noilor state membre cu economiile din zona euro, la eliminarea riscurilor cauzate de ratele de schimb asupra investițiilor și la scăderea pe termen lung a ratelor dobânzii. Cu toate acestea însă, calendarul în care trebuie să se încadreze noile state membre pentru adoptarea monedei euro nu este deloc clar. Există o divergență între criteriile „Maastricht”, care au în vedere reducerea inflației și limitarea deficitelor bugetare, și nevoia de investiții din bugetul public a economiilor aflate în tranziție. Această cheltuială publică include sumele necesare punerii în practică a acquis-ului comunitar și co-finanțării proiectelor de infrastructură, ca o condiție pentru ca aceste state să primească fonduri din bugetul UE, precum și nevoile mai mari de investiții în modernizarea infrastructurii și a serviciilor publice. Economiile în tranziție înregistrează și creșteri ale ratelor de schimb reale, care conduc la creșterea inflației, sau aprecieri ale ratei de schimb nominale (sau ambele), și acești factori pot să vină în conflict cu cerințele de stabilizare a ratei de schimb și de scădere a inflației, obligatorii pentru adoptarea monedei euro.

Din aceste motive, noile state membre vor trebui să cântărească atent diversele abordări posibile, în drumul lor spre adoptarea monedei euro, ținând cont de natura strictă a regulilor impuse în acest sens. În același timp, actualii membri ai zonei euro vor trebui să respecte propriile reguli, inclusiv limitele impuse de Pactul de Dezvoltare și Stabilitate în ce privește deficitele bugetare excesive, pentru a putea păstra avantajele stabilității macroeconomice din UE pe care moneda unică le-a generat deja.

Modificǎri la nivel instituțional

Consiliul Ministerial

Țǎrile membre aveau un rol important în procesul decizional comun, prin intermediul Consiliului, care era format din reprezentanții lor, la nivel ministerial în funcție de domeniile aflate în dezbatere. În condițiile unui panel de domenii, de mare complexitate Consiliul se reunește în mod regulat la nivelul misiștrilor de externe. Ceilalți miniștri se reunesc în mod regulat pentru a lua în dezbatere domenii specifice ale acțiunii comune, In Intâlnirile ministeriale specializate pe probleme legate de funcționarea pietei unice, probleme economice și financiare, probleme sociale, industrie, agriculturǎ, mediul înconjurǎtor, concurențǎ, energie și infrastructurǎ. Fiecare țarǎ membrǎ are un reprezentat permanent la nivelul organelor comunitare, cu statutul de funcționar internațional și rang de ambasador. Acești reprezentanți se reunesc în Consiliul Reprezentanților Permanenți (COREPER)

În majoritatea cazurilor, sistemul de adoptare a deciziilor este reprezentat de majoritatea calificatǎ – sau altfel spus, o decizie nu poate fi luatǎ fǎrǎ ca un numǎr minim specificat de voturi sǎ fie pro. Numǎrul de voturi pe care il poate exprima fiecare țarǎ reflectǎ mǎrimea populatiei. Pânǎ la 1 mai 2004, structura era urmǎtoarea:

– Germania, Franța, Italia, Marea Britanie 10

– Spania 8

– Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia 5

– Austria, Suedia 4

– Danemarca, Irlanda, Finlanda 3

– Luxemburg 2

Total 87

Numǎrul minim de voturi necesare pentru intrunirea majoritǎții calificate este de 62 din totalul de 87 (71.3%).

Pentru 6 luni dupǎ 1 mai 2004, când noile state vor adera la UE, sunt aplicate aranjamente tranziționale. De la 1 noiembrie 2004, numǎrul de voturi pentru fiecare țarǎ membrǎ va fi de :

– Germania, Franța, Italia, Marea Britanie 29

– Spania, Portugalia 27

– Olanda 13

– Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria, Polinia 12

– Austria, Suedia 10

– Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7

– Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4

– Malta 3

Total 321

Numǎrul minim de voturi ce trebuie implinit pentru luarea unei decizii este de 232, iar aceste state trebuie sǎ reprezinte 62 % din totalul populației UE.

Consiliul European

Consiliul European este cel mai înalt for decizional pentru Uniunea Europeanǎ. El se compune din șefii de stat sau de guverne din țǎrile membre și din președintele Comisiei Execurive. Acesta nu este abilitat sǎ abordeze detalii legislative, funcția lui principalǎ este de a conferi, mai degrabǎ, impulsul politic necesar adoptarii deciziilor și sǎ punǎ bazele princilape ale politicii și dezvoltarii arhitecturii europene.

Având în vedere componența acestei instituții, numǎrul membrilor va crește proporțional cu numǎrul statelor candidate

Parlamentul European

Parlamentul European are rolul în principal de a reprezenta locuitorii statelor membre de aceea este ales prin vot la nivel national. Deasemeni, acesta are un rol legislativ si se ocupǎ în special de adoptarea legislației, aprobarea execuției bugetare, validarea acorsurilor internaționale și supravegherea activitǎții organismelor executive.

Pânǎ la alegerile din 2004, Parlamentul cuprindea 626 de membri, urmând ca în urma aderǎrii de noi state, acest numǎr sǎ creascǎ, dupǎ cum urmeazǎ :

Securitatea internă

Criminalitatea, terorismul și imigrația ilegală ocupă un loc important în preocupările cetățenilor europeni, fără legătură cu extinderea UE; statele membre ale UE trebuie să se străduiască mai mult pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor. Extinderea poate avea consecințe deosebit de pozitive asupra securității interne, deoarece ea va intensifica cooperarea între organele de ordine, de frontieră și justiție pe tot continentul european.

UE încurajează libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor pe întreg teritoriul Uniunii, în beneficiul tuturor cetățenilor săi. Dar aceste libertăți pot crea și condiții pentru creșterea criminalității, mai ales a crimei organizate transfrontaliere – fenomene pe care autoritățile naționale nu le pot rezolva singure. Aceasta este, de altfel, și una din provocările la care UE încercă să răspundă prin întărirea cooperării pe probleme de securitate internă. Însă asigurarea securității interne a cetățenilor trebuie combinată cu protejarea drepturilor și libertăților individuale – acesta este și motivul pentru care Uniunea a stabilit, prin Tratatul de la Amsterdam, necesitatea creării unei zone a libertății, dreptății și securității, un obiectiv dezvoltat pe larg la reuniunea Consiliului European de la Tampere, din 1999.

Această zonă a libertății, dreptății și securității depășește cu mult problemele stricte de securitate, incluzând cooperarea judiciară în materie civilă. Lărgirea UE va oferi avantaje și în acest domeniu. De exemplu, ea va înlesni cetățenilor dreptul la recurs în instanțele civile din alte țări în spețe legate de protejarea vieții private sau a intereselor lor comerciale. In domeniul securității, UE a adoptat politici în domeniul cooperării judiciare și polițienești internaționale, precum și al gestionării comune a graniței externe a UE. Această cooperare a dus, printre altele la înființarea Europol, al cărui scop este de a întări cooperarea între organele de poliție și cele vamale, prin schimbul reciproc de date și analizarea informațiilor și datelor secrete și prin coordonarea anchetelor comune, și a Eurojust, instituție care facilitează cooperarea între procurorii de pe întreg ,teritoriul Europei.

În prezent se adoptă reguli comune privind definirea infracțiunilor și stabilirea pedepselor minime pentru delicte cum ar fi traficul de ființe umane și de droguri, acte de terorism, infracțiuni cibernetice, rasism și xenofobie, astfel încât să nu mai existe “paradise sigure” pentru astfel de activități criminale. Acordul privind mandatul de arestare european va simplifica procedurile de extrădare pe teritoriul UE. Cooperarea în domeniul combaterii terorismului s-a intensificat, după evenimentele din 11 septembrie 2001, și viitoarele state membre au aderat în totalitate la planul de acțiune al UE destinat combaterii acestui fenomen.

Mediul înconjurător

Atât în actualele 15 state membre UE, cât și în viitoarele state membre, există preocupări privind impactul extinderii asupra mediului înconjurător. În UE, opinia publică este îngrijorată de moștenirea pe care țările din Centrul și Estul Europei o au în acest sens din perioada comunistă. Viitoarele state membre sunt îngrijorate de costurile alinierii legislației lor la legislația UE privitoare la mediu. Ca atare, mediul a fost privit inițial ca o “problemă în procesul de extindere”. Însă este clar acum că acesta este un domeniu în care procesul extinderii generează beneficii substanțiale. Perspectiva aderării la UE a amplificat importanța politicilor de mediu din viitoarele state membre și le-a ajutat să curețe zonele industriale poluate, să îmbunătățească starea de sănătate a populației, să reducă gradul de deteriorare al pădurilor, a câmpurilor și fermelor piscicole, să protejeze mai bine habitatele naturale și să gestioneze mai sigur și mai eficient deșeurile. Investițiile în protecția mediului și tehnologiile moderne vor mări eficiența economică și productivitatea din domeniu.

După decenii de degradare a mediului înconjurător în Europa Centrală și de Est, în 1989, nevoia de democrație a popoarelor din regiune a fost, în parte, motivată și de considerente ecologice. În deceniul trecut, viitoarele state membre UE au rezolvat multe din aceste probleme, folosindu-se de liniile directoare trasate de UE pentru introducerea noii legislații, întărirea capacității instituționale și promovarea dezvoltării durabile, în contextul tranziției lor către economia de piață. Ca urmare a procesului de trecere de la o economie centralizată la cea de piață, o mare parte din industria grea a acestor țări s-a reorganizat și modernizat, iar sectorul energetic s-a rentabilizat.

Demararea procesului de aderare la UE a constituit încă un impuls. Legislația de mediu a UE impune crearea instituțiilor de mediu, elaborarea soluțiilor specifice fiecărei țări și mobilizarea fondurilor necesare implementării lor. Toate viitoarele state membre au devenit membre ale Agenției Europene de Mediu. Industriile modernizate și eficientizate

și reducerea poluării vor fi în beneficiul atât al țărilor în cauză, cât și al altor țări ale UE. O dată extinsă, UE va deveni o piață pentru tehnologiile de mediu care promovează inovația și încurajează cererea. În Cipru și Malta, problema gestionării deșeurilor a devenit o prioritate și ambele țări au adoptat legislație în acest sens. In majoritatea fostelor țări comuniste, economia planificată a dus la crearea unor mari complexe agro-industriale de stat, cu un număr mare de angajați, neglijând impactul acestora asupra mediului. Obligația de a respecta cerințele UE a încurajat noile state membre să acorde o mai mare atenție problemelor de mediu în ceea ce privește agricultura și dezvoltarea rurală. Colapsul economiei centralizate și lipsa investițiilor au dus, în multe cazuri, la practicarea agriculturii biologice. Având în vedere că cererea de produse biologice este în creștere în UE, ea ar putea reprezenta o ocazie favorabilă pentru agricultorii din viitoarele state membre.

Viitoarele state membre oferă Uniunii extinse o sursă bogată de biodiversitate, cu parcuri naturale, păduri și rezervații protejate, zone naturale nepoluate și specii de animale și plante considerate rare în Europa Occidentală (urși, zimbri, râși etc.). Aceste valori naturale vor îmbogăți patrimoniul natural al Europei și vor reduce presiunile exercitate asupra ecosistemelor locale.

Securitatea nucleară

În UE extinsă, statele membre vor avea libertatea de a alege combinația energetică necesară consumului lor de electricitate și, deci, pot opta pentru energie nucleară. Din cele zece viitoare state membre, cinci au centrale nucleare în funcțiune. În ultimii ani, UE a cerut acestor țări să garanteze un nivel înalt de securitate nucleară, conform abordării adoptate de Grupul celor Șapte țări puternic industrializate. Ca rezultat al procesului de extindere, aceste țări au închis sau s-au angajat să închidă instalațiile nucleare periculoase, sau le-au adus la standardele de siguranță impuse.

Însă securitatea nucleară nu depinde doar de modul în care este concepută instalația, ci este rezultatul unei culturi atotcuprinzătoare a securității (cu reglementări eficiente și independente, proceduri de operare, controale de calitate, metode moderne de gestiune și instruire profesională) pe care UE o promovează și în viitoarele state membre. Astfel, extinderea va contribui la întărirea securității nucleare în Europa.

Standarde alimentare

Importanța securității alimentare în actualele state membre a crescut în ultimii ani, ca urmare a crizelor survenite (precum boala “vacii nebune”, de exemplu), generate de practicarea agriculturii intensive, o practică mai puțin răspândită în viitoarele state membre. UE a lansat o reformă în anul 2000, care îmbină toate aspectele securității alimentare, la toate nivelurile lanțului trofic, de la prevederi privind igiena, la cerințe privind sănătatea animalelor asociată cu sănătatea plantelor. Obiectivul este de asigura un nivel înalt de sănătate publică și de protecție a consumatorului pe teritoriul UE extinse.

Viitoarele state membre au acceptat să aplice toate regulile de securitate alimentară și să instituie mecanisme de control. Nu s-a admis, în acest domeniu, nici o excepție cu ocazia negocierilor de aderare; produsele alimentare care nu respectă regulile UE, nu se vor putea comercializa în alte state membre. Obiectivul este ca extinderea UE să nu ducă, în nici un fel, la scăderea nivelurilor actuale de securitate alimentară. Extinderea va promova un set de reguli comune în noile state membre, ridicând astfel nivelul general de siguranță. Ea va oferi garanția așadar că noile granițe ale UE sunt capabile să asigure protecție împotriva riscurilor care ar putea amenința sănătatea publică, cea a plantelor și animalelor, într-o UE extinsă. Alinierea la aceste standarde este însă o sarcină grea pentru viitoarele state membre. UE oferă asistență financiară în acest sens, iar Comisia monitorizează situația din punctul de vedere al securității alimentare, pentru a verifica dacă regulile se aplică întocmai.

Concluzii:

In multe domenii importante pentru cetățeni, extinderea ajută UE să promoveze standarde de siguranță și securitate superioare. Astfel, extinderea:

• mărește capacitatea UE de a combate crima organizată și imigrația ilegală, printr-o mai bună cooperare și un control mai susținut al acestor fenomene în viitoarele state membre

• ridică standardele de mediu ale viitorilor membri, inclusiv securitatea lor nucleară, cu efecte pozitive pentru cetățenii lor și pentru UE pe ansamblu

• promovează în viitoarele state membre regulile de securitate alimentară impuse de UE

Însă aceste beneficii trebuie să fie consolidate și protejate prin:

• progrese majore în direcția creării zonei de libertate, justiție și securitate, inclusiv a reformării sistemului decizional

• o mai strânsă și mai bună cooperare între statele membre și instituțiile UE, în combaterea criminalității internaționale și controlul imigrației

• integrarea considerentelor de mediu în alte politici

• monitorizarea eficientă a implementării regulilor UE în actualele și în viitoarele state membre

CAPITOLUL II:

Beneficiile Integrǎrii în Uniunea Europeanǎ

Piața internǎ și Uniunea vamalǎ …………………………………26

– efecte ale liberalizǎrii piețelor

Politica de dezvoltare regionalǎ ………………….. …………… 30

– necesitatea instrumentelor de asistențǎ financiarǎ

Politica Agricolǎ Comunǎ ………………………………………..35

– beneficiile Politicii Agricole Comune: sprijinul financiar, creșterea producției agricole, dezvoltarea zonelor rurale

2.4 Uniunea Economicǎ și Monetarǎ ………………………………..40

– efectele UEM: eliminarea incertitudinii ce derivǎ din fluctuațiile ratei de schimb, ținerea sub control a fenomenului inflaționist, adoptarea de mǎsuri active de creșterea competitivitǎții

Introducere

Dintre beneficiile aderǎrii Țǎrilor din Europe Centralǎ și de Est la Uniunea Europeanǎ, au fost identificate:

– beneficii de naturǎ politicǎ: participarea țǎrilor candidate la procesul decizional la nivel european si posibilitatea de a influenta viitorul Europei, stabilitatea sistemului democratic, siguranta cetatenilor, consolidarea pozitiei în raport cu teții

– beneficii de naturǎ economicǎ: accesul liber al produselor, serviciilor si capitalurilor poloneze pe Piata Unica, accesul la fondurile structurale, cresterea fluxurilor de investitii straine directe

– beneficii de naturǎ socialǎ: siguranta sporitǎ la locul de muncǎ, îmbunǎtațirea stǎrii de sǎnǎtate a populației, creșterea nivelului de trai, libertatea cetǎtenilor din țǎrile candidate de a se stabili oriunde în Europa .

Lǎrgirea Uniunii Europene, presupune includerea noilor state candidate și anume a economiilor cu nivele foarte diferite în ceea ce privește venitul. În acest moment, acestea înregistreaza o medie a venitului pe locuitor și a productivitǎții mult mai mici decat media UE (media PIB/locuitor, exprimata in puterea de cumparare a tarilor candidate reprezinta 35% din media UE).

Pentru noii membri, aderarea la UE semnificǎ integrarea cu o economie care se bucura de un nivel înalt al standardelor de viațǎ, cu o mult mai eficientǎ alocare a resurselor, un nivel mai ridicat al productivitǎții și a capitalului uman. Deasemeni, noii membri, vor trebui sǎ facǎ fațǎ competiției companiilor care funcționeazǎ, în general, într-un cadru mai productiv, mai eficient și mai stabil, susținut de un sistem liberalizat și politici economice care garanteazǎ un anumit nivel redus al inflației, deficite publice și externe scǎzute și o ratǎ de schimb stabilǎ.

În scopul alinierii la standardele mai sus menționate, țǎrile candidate au nevoie de o ritm de creștere superior mediei din UE. Aceasta necesitǎ nivele ridicate a investițiilor în capital fizic și uman, însoțite de transferuri de tehnologii și resurse financiare ca suport al susținerii creșterii.

Dupǎ aderare, noile state membre vor beneficia gradual de o mai mare eficiențǎ a alocǎrii resurselor, investiții mai mari, o mai mare creștere a productivitǎții și o stabilitate economicǎ datoratǎ aplicarii politicilor Uniunii. Pǎtrunderea investițiilor strǎine directe va genera o mai mare eficiențǎ și o mai mare încredere în astfel de acțiuni. Aceasta, va însoți creșterea gradului de access la piațǎ și oportunitǎți de a beneficia de efectele economiei de scara și de un alt tip de specializare. Factorii prezentați vor insoți efectele pozitive ale alocǎrii fondurilor structurale și a unei mai bune înzestrǎri a sectoarelor cu forța de muncǎ specializatǎ. În acest scop, asistența financiarǎ sub forma Fondurilor Structurale și de Coeziune vor avea ca efect îmbunǎțatirea increderii în piețele de desfacere și prezintǎ ca efect încurajarea investițiilor strǎine.

Experiența celorlalte lǎrgiri, aratǎ cǎ diferența de venit a fost una din problemele care s-au manifestat . Este cazul aderǎrii Irlandei, Greciei, Spaniei și Portugaliei care au înregistrat un venit sub nivelul reprezentat de media UE. Dacǎ Irlanda a reușit sǎ se alinieze valorilor medii, Spania, Portugalia și Grecia, mai au încǎ de recuperat.

2.1. Piața Internǎ și uniunea vamalǎ

Începând cu anii ’90, UE a devenit cel mai important partener comercial al Țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est, cu o pondere comparabilǎ cu realițǎțile din planul comerțului intracomunitar. Factorii care au determinat aceasta evolutie a relațiilor comerciale sunt:

efortul de integrare europeanǎ a potențat și accelerat procesul intern de reformǎ oricum în desfǎșurare, în evoluția spre o economie de piațǎ funcționalǎ și competitivǎ;

crearea și perfecționarea ulterioarǎ a cadrului juridic și instituțional de desfǎșurare a comerțului bilateral (Acordul European), însoțit de evoluții similare în relația cu celelalte state candidate (CEFTA)

Efectul de antrenare, dupǎ logica funcționalistǎ de antrenare a zonelor adiacente în comerțul cu o grupare integraționistǎ de talia UE.

Conform teoriei liberului schimb, participarea unei țǎri la o zona de liber schimb determina trei categorii de efecte:

• efecte statice de creare de comerț, prin redirecționarea comerțului dinspre producǎtorii autohtoni, care erau competitivi doar la adǎpostul protecției vamale, înspre producǎtorii externi, care devin mai competitivi dupǎ eliminarea taxelor vamale

• Efecte statice de deturnare de comerț, prin reorientarea importurilor dinspre parteneri tradiționali din afara zonei de liber schimb înspre producǎtori din cadrul zonei de liber schimb, care devin mai competitivi prin eliminarea taxelor vamale

• Efecte de creștere economicǎ. Pe ansamblul economiei, resursele eliberate din sectoarele neperformante, sectoare care se mențineau pe piațǎ la adǎpostul protecției vamale, se vor îndrepta înspre sectoarele competitive.

Teoria efectelor creǎrii zonelor de liber schimb sau a uniunilor vamale, inauguratǎ de Jacob Viner, își are aplicabilitatea și în acest caz. Reorientarea comerțului cǎtre UE a fost insoțitǎ pentru toate statele candidate, de crearea și deturnarea de comert. Aceste fenomene, care au reverberații importante și în relațiile economice cu alte spații geografice, au avut loc în principal datoritǎ factorilor menționati anterior, alaturi de economiile de scarǎ generate de transferul de tehnologie și de investițiile directe.

Conform acestei teorii, se apreciazǎ cǎ liberalizarea schimburilor comerciale dintre țǎrile candidate și Uniunea Europeanǎ contribuie la accelerarea creșterii economice atât pentru noii cât și pentru vechii membri . Accelerarea creșterii economice a Uniunii, efect al extinderii, duce la o creștere a importurilor UE, care astfel va stimula creșterea exporturilor țǎrilor candidate în UE .

Atât în Uniunea Europeanǎ, cât și în țǎrile candidate, tentațiile protecționiste rǎmân în continuare ridicate și concentrate prioritar în acele sectoare economice care și-au pierdut avantajul comparativ. Piața Unicǎ internǎ este beneficǎ și pentru țǎrile din Europa Centralǎ și de Est numai în cazul în care reformele structurale sunt transpuse cu succes în practicǎ. Intensivitatea tehnologicǎ și managementul politicilor economice sunt relativ slab reprezentate în aceste țǎri în comparație cu UE. A fost și este necesarǎ relansarea unor ample programe de retehnologizare în multe sectoare productive și costisitoare modernizari ale rețelei de infrastructurǎ.

Este destul de bine conturatǎ, la nivelul grupurilor de interese comunitare, ideea cǎ țǎrile din Centrul și Estul Europei, beneficiind de o forțǎ de muncǎ înalt calificatǎ, numeroasǎ și flexibilǎ la mutațiile tehnologice, dar relativ ieftinǎ, reprezintǎ concurenți redutabili pentru producǎtorii comunitari din sectoarele intensive în muncǎ. În realitate, aceasta reprezinta o argumentație facilǎ în favoarea înclinațiilor protecționiste ale unor sectoare eonomice comunitare.

Se poate afirma cǎ asimetriile de dezvoltare se dovedesc mai puternice decât asimetriile comerciale, ceea ce a generat cronicizarea deficitelor comerciale ale țǎrilor candidate cu UE. Stabilizarea schimburilor comerciale, ca un reper al realizǎrii Acordurilor de Asociere, depinde sunbstanțial de capacitatea țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est de a-și finanța deficitul comercial în creștere. Liberalizarea schimburilor comerciale derivatǎ din Acordurile de Asociere este subminata de faptul ca majoritatea țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est înregistreazǎ un important deficit al contului curent în ultimii ani. Deficitul comercial în sine, nu spune prea mult despre potențialul de export al țǎrilor est-europene. O țarǎ poate oferi, statistic, același nivel al deficitului comercial la volume extrem de diferite ale exporturilor și importurilor. În cazul TECE, unde nivelul activitǎții economice este relativ redus, o stimulare semnificativǎ a exporturilor ar fi un resort al revigorǎrii economiilor lor prin efectul de multiplicare al exporturilor.

Analiza efectelor microeconomice ale integrarii are ca pivot central impactul generat de atenuarea sau înlǎturarea barierelor comerciale tarifare și netarifare asupra diferiților actori ai economiei comunitare și anume companii, utilizatori și chiar instituții publice. În plan mai degrabǎ teoretic, consumatorii și utilizatorii dintr-un spațiu integrat sunt primii beneficiari ai liberalizǎrii schimburilor comerciale ca urmare a reducerii prețurilor la input-uri sau la produse finite importate, creșterii posibilitǎților de selectare dintr-o gamǎ variatǎ de produse și unei mai ridicate calitǎți a produselor comercializate. Pentru producatori efectele pot fi duale în sensul cǎ, pe termen scurt, cei care dețin poziții de monopol sau beneficiazǎ de o protecție naționalǎ mai ridicatǎ vor simți efectele traduse în pierderea piețelor și diminuarea profiturilor, pe termen lung însǎ, se va inregistra o imbunǎtǎțire a alocǎrii resurselor în economie. Totodatǎ firmele vor resimți efectele economiei de scarǎ, producând pentru o piațǎ mult mai mare, vor cultiva resorturile eficacitǎții, vor atenua insificiențele manageriale și își vor spori inclinția spre inovare. O mai mare expunere la concurentǎ, înlǎturarea barierelor comerciale ca urmare a integrǎrii țǎrilor est-europene în gruparea integraționistǎ vor atenua cel puțin urmatoarele consecințe majore:

– Diminuarea seminificativǎ a costurilor unitare și a celor totale ca urmare a exploatǎrii valențelor economiei de scarǎ, concretizate în noi dimensiuni ale firmelor și unitǎților de productie.

– Eficiența sporitǎ la nivelul fiecarei organizații economice, o raționalizare a unor întregi sectoare productive și prețuri sub impactul concurenței se vor indexa la costurile de producție

– Redefiniri ale rolului și locului unor sectoare economice mari, pe bazele scalei avantajelor comparative care vor fi mai evidente și mai corect localizate în cazul unei piețe integrate.

– Un aflux de intensivitate tehnologicǎ, creșterea creativitǎtii, a vitezei cu care se realizeazǎ și se aplicǎ rezultatele știițifice.

O lǎrgire a UE spre Est va însemna, în primul rând o liberalizare a piețelor, proces care va permite obținerea de rezultate net favorabile, printr-o redistribuire a veniturilor. Potrivit teoriei economice standard, particularizatǎ la acest caz, efectele liberalizǎrii piețelor pot imbraca 3 forme principale: de alocare, de acumulare și de localizare

a). Efectele de alocare. Într-o economie de piațǎ, mecanismele de ghidaj, de redistribuire a diverșilor factori de producție pentru a intra intr-un mix optim depind de o mulțime de determinanți. Orice fel de obstacole care distorsioneazǎ competiția loialǎ tinde sǎ afecteze raporturile normale economice între utilizatori și ofertanți. Cel mai frecvent exemplu de obstacole artificiale în calea reglemetǎrii strict economice este cel al barierelor în calea schimburilor interstatale de bunuri, servicii și factori de producție. Prin lǎrgirea cǎtre est a UE și înlǎturarea barierelor artificiale din calea liberei circulații a factorilor de productie se va inregistra o sporire a eficienței cu care resursele europene vor fi alocate realizându-se fenomenul convergenței prețurilor bunurilor, serviciilor și factorilor de producție. Aceatǎ convergențǎ conduce, de regulǎ, la sporirea gradului de bunǎstare naționalǎ și regionalǎ, implicând totodatǎ, o importantǎ redistribuire a veniturilor.

b).Efecte de acumulare. Scontarea unor creșteri de producție necesitǎ un nivel corespunzator de acumulare a unor factori de producție. Într-o economie de piațǎ performanța, acumularea de capital fizic, uman și tehnologic este rezultatul a numeroase decizii de a investi din partea agenților economici publici și privați. Prin calificarea permanentǎ a lucratorilor și managerilor, prin retehnologizarea și crearea de noi produse, firmele iși sporesc profiturile viitoare, din care se va putea relua cercul acumulǎrilor și al efectelor de antrenare. Majoritatea politicilor economice își propun sǎ îmbunǎtǎțeascǎ eficiența alocǎrii resurselor existente, tinând sǎ perfecționeze climatul investițional. De aceea, liberalizarea pronunțatǎ și radicalǎ a piețelor, implicatǎ și de anderarea țǎrilor din Europa Centralǎ și de Est la UE, va detrmina o creștere a bunǎstǎrii europene în general.

c). Efectele de localizare. Conform unei bogate literaturi de specialitate în domeniu, axatǎ pe distribuția activitǎții economice, relația dintre concentrare și liberalizare se dovedește complexǎ, la o extremǎ barierele economice excesive conduc la descentralizarea producțiilor, la cealalta extremǎ liberalizarea este insoțitǎ de adâncirea concentrǎrii producției pe piețele devenite mai mari. Se poate astfel aprecia, ca unele țǎri din centrul și estul Europei, sunt mai aproape de centrul gravitațional european decǎt alte țǎri actualmente membre ale grupǎrii.

În urma lǎrgirii, consumatorii europeni vor beneficia de efectele acesteia pe mai multe planuri. Extinderea Pieței Unice va implica câștiguri semnificative în ceea ce privește prețurile, varietatea și calitatea produselor și serviciilor de care pot beneficia, împreunǎ cu un gra ridicat de protecție a consumatorilor.

Consumatorii din țǎrile candidate au beneficiat de calitatea și diversitatea produselor europene și înainte de aderare, dar diferența este reprezentatǎ de barierele tarifare și non-tarifare care vor fi eliminate și astfel, diferența de preț nu mai reprezintǎ o problemǎ. O datǎ cu deschiderea piețelor, se va manifesta o competitivitate mai accentuatǎ ce va implica o mai mare atenție pentru protecția și atragerea consumatorilor.

Consumatorii din țǎrile candidate, vor beneficia de tarifele practicate de UE cu restul lumii. Tarifele externe ale UE, fiind în general mai reduse decât cele de dinainte de aderare, noile state membre vor beneficia de prețuri mai mici la import. În același timp, standardele UE de sǎnǎtate și securitate vor fi aplicate în aceeași mǎsura și noilor membri, astfel îmbunǎtǎțindu-se calitatea unui numar însemnat de produse.

2.2. Politica de dezvoltare regionalǎ

Uniunea Europeanǎ reprezintǎ una dintre cele mai prospere zone economice ale lumii, dar diferențele dintre statele sale membre sunt încǎ semnificative, lucru cu atât mai evient daca se iau in considerare cele 250 de regiuni diverse din cadrul Uniunii.

Pentru evaluarea acestor decalaje, trebuie mai intâi sǎ mǎsurǎm și sǎ comparǎm nivelul de prosperitate în fiecare țarǎ, determinat de PIB-ul fiecareia. De exemplu, în Grecia, Portugalia și Spania, PIB mediu pe locuitor reprezintǎ numai 80% din media comunitarǎ. Luxemburg depǎșește aceastǎ valoare medie cu peste 60 de procente. Cele mai dinamice regiuni din cadrul Uniunii au un PIB aproape de trei ori mai mare decât cele mai puțin dezvoltate zece regiuni.

Solidaritatea între popoarele Uniunii Europene, progresul economic și social și o coeziune sporitǎ sunt stipulate în preambulul Tratatului de la Amsterdam. De aceea statele membre pun în aplicare o politicǎ regionalǎ europeanǎ finanțatǎ prin Fondurile Europene (Fondurile Structurale și Fondul de Coesziune), politicǎ ce reflectǎ aceastǎ solidaritate între cetǎțenii Uniunii.

Rolul Uniunii Europene nu se limiteazǎ doar la contribuția financiarǎ. Prin politica sa regionalǎ, Uniunea își exprimǎ propria viziune asupra activitǎților de dezvoltare planificatǎ la nivel local. Atunci când este necesar, ea completeazǎ piața internǎ și uniunea economicǎ și monetarǎ.

La inceputul celui de-al treilea mileniu, politica regionalǎ promovatǎ de Uniunea Europeanǎ se confruntǎ cu trei provocǎri majore noi.

Uniunea se pregǎtește sǎ primeascǎ noi țǎri în componența sa, țǎri în care condițiile economice și sociale sunt adesea mai dificile decât în regiunile cel mai puțin dezvoltate din cele 15 state membre existente. De aceea este necesarǎ asistența de preaderare.

Concurența între firme s-a accentuat în mod considerabil în urma liberalizǎrii comerțului internațional. Firmele se stabilesc acolo unde gǎsesc cele mai bune condiții de naturǎ sǎ le sporeascǎ competitivitatea (infrastructurǎ și servicii de înaltǎ calitate, forțǎ de muncǎ bine pregǎtitǎ). Regiunile care sunt cel mai puțin pregǎtite trebuie sprijinite sǎ-și asigure o infrastructurǎ și servicii moderne și eficiente care le pot face mai atractive.

Revoluția tehnologicǎ și societatea informaționalǎ impun firmelor și cetǎțenilor din Uniunea Europeanǎ sǎ se adapteze foarte rapid la situații aflate în continuǎ schimbare. Dar pentru aceasta, locuitorii tuturor regiunilor trebuie sǎ poata beneficia de acces la cel mai avansat know-how prin rețele de telecomunicații, inovații și formare profesionalǎ de înaltǎ calitate.

Pentru sporirea impactului și obținerea celor mai bune rezultate posibile, 94% din finanțarea structuralǎ se concentreazǎ asupra a trei obiective definite ca prioritare:

Obiectivul 1. Sprijinirea regiunilor rǎmase în urmǎ din punct de vedere al dezvoltǎrii. Sprijinul are ca scop eliminarea decalajelor, adica dotarea regiunilor cu infrastructura de bazǎ, la care acestea continuǎ sǎ fie deficitare, sau încurajarea investițiilor în activitǎțile economice. Este vorba de aproximativ cincizeci de regiuni,a cǎror populație totalǎ reprezintǎ 22% din populația Uniunii, aceasta primind 70 % din finanțarea disponibilǎ aceste zone include regiuni al cǎror PIB pe cap e locuitor nu depǎșesc 75% din media comunitarǎ precum și regiuni slab populate din Finlanda și Suedia (sub 8 locuitori pe kilometrul pǎtrat) și regiunile cele mai îndepǎrtate (teritoriile franceze strǎine, insulele Canare, Azore și Madeira). Toate aceste regiuni au o serie de indicatori economici “în deficit”: nivellul scǎzut al investițiilor, rata șomajului peste medie, absența serviciilor pentru persoane și firme, infrastructurǎ de bazǎ necorespunzǎtoare. In regiunile rǎmase în urmǎ din punct de vedere al dezvoltǎrii, scopul este de a elimina decalajele fatǎ de celelalte regiuni din cadrul Uniunii. Acest lucru începe prin remedierea infrastructurii de bazǎ (transporturi, alimentarea cu apǎ, energie, prelucrarea deșeurilor, telecomunicații, sǎnǎtate și învǎțǎmânt.) Cea mai mare parte a fondurilor disponibile se cheltuiește pentru construirea acestei infrastructuri, fǎrǎ a se neglija servixiile care permit unei structuri productive fragile sǎ fie consolidatǎ și revitalizatǎ. Cofinanțarea comunitarǎ pentru investițiile din infrastructurǎ pentru sǎnǎtate și învǎțǎmânt se îndreaptǎ exclusiv spre aceste regiuni.

Obiectivul 2. Regiunile aflate în proces de conversie. Dificultǎțile cu care se confruntǎ aceste regiuni pot fi clasificate în patru tipuri diferite: sectoare industriale sau servicii supuse restructurǎrii, dispatiția activitǎților tradiționale în zonele rurale, zone urbane în decil, dificultǎți în sectorul pescuitului.Sprijinirea conversiei economice și sociale în zone industriale, rurale, urbane sau dependente de pescuit care se confruntǎ cu dificultǎți structurale. 18 % din ppulația Uniunii trǎiește în aceste zone afectate de crizǎ, care primesc 11,5% din finanțarea totalǎ. Problema principalǎ pentru zonele care traverseazǎ un proces de conversie nu este lipsa infrastructurii ci declinul activitǎților economice tradiționale. Acest lucru impune elaborarea e soluții alternative. O infrastructurǎ suplimentarǎ specificǎ poate fi construitǎ în aceste zone pentru a le spori atractivitatea și a crește nivelul ocupǎrii forței de muncǎ.

Obiectivul 3.Toate regiunile din Spania, Grecia, Portugalia și Irlanda. Fondul de Coeziune contrubuie la finanțarea de investiții pentru infrastructura din domeniul protecției mediului și cel al transporturilor pe teritoriul Spaniei, Greciei, Portugaliei și Irlandei, toate având un PIB pe cap de locuitor mai mic de 90% din media comunitarǎ. Modernizarea sistemelor e formare profesionalǎ și promovarea ocupǎrii forței e muncǎ. Masurile finanțate de Obiectivul 3, acoperǎ intregul spațiu al Uniunii cu excepția regiunilor Obiectivului 1 în care mǎsurile pentru formare profesionalǎ și ocupare a forței de muncǎ sunt cuprinse în programele de eliminare a decalajelor. Obiectivul 3 primește 12,3% din finanțarea totalǎ și îndeplinește cadrul de referințǎ pentru toate acțiunile în domeniul resurselor umane finanțate de Fondurile Structurale, incluzǎnd: formarea profesionalǎ de bazǎ și pe tot parcursul vieții, sprijin pentru ocuparea forței de muncǎ și muncǎ neplǎtitǎ, economia socialǎ, structuri îmbunǎtǎțite de invǎțǎmânt, formare profesionalǎ si asistențǎ pentru ocuparea forței de muncǎ, crearea de relații de parteneriat între instituții de formare profesionalǎ și firme, sprijinirea muncitorilor pentru a putea deveni flexibili și adaptabili.

Tǎrile Europei Centrale și de Est care sunt candidate la aderarea la UE se aflǎ, din punct de vedere al dezvoltǎrii economice, în urma statelor membre. La începutul anilor ’90, acestea au demarat o serie de reforme politice și economice radicale, fǎrǎ precedent în Europa. Aceste reforme erau menite sǎ le integreze intr-o economie de piațǎ pe care planificarea centralizatǎ o suprimase, deschizandu-le astfel comerțul internațional.

Economiile lor au fost restructurate generând scaderea numǎrului locurilor de muncǎ disponibile și accentuarea șomajului. Pe de altǎ parte, s-au dezvoltat substanțial atât relațiile comerciale cu restil lumii cât si investițiile strǎine.

In vederea pregǎtirii pentru racordarea la Fondul de Coeziune, Tarile Europei Centrale și de Est primesc asistentǎ prin Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare (ISPA), destinat îmbunǎtǎțirii infrasctructurii in domeniul mediului și transporturilor. Dupǎ aderare, finanțarea diversificatǎ oferitǎ de PHARE (consolidarea instituționalǎ, programe de dezvoltare economicǎ) va fi înlocuitǎ de Fondurile Structurale. SAPARD pregǎtește intruducerea unor instrumente de dezvoltare ruralǎ, anticipând sprijinul financiar ce se va acorda prin FEOGA.

Nevoile țǎrilor candidate la aceste surse de finanțare sunt vaste în toate privințele: infrastructurǎ, industrie, servicii, intreprinderi mici, agriculturǎ, mediu. In cadrul pregǎtirilor de aderare la Uniune, acestea au elaborat împreunǎ cu Comisia “Parteneriate de aderare”, în care se evidențiazǎ principalele probleme pe care fiecare țarǎ trebuie sǎ le depǎșeascǎ. Aceste documente strategice furnizeazǎ un cadru de programere a asistenței de preaderare.

În ansamblu, trei instrumente comunitare acordǎ asistența financiarǎ celor 10 țǎri din Europa Centralǎ și de Est:

– Cel mai vechi dintre acestea, programul PHARE (care a început în 1989) este menit sǎ îmbunǎtǎțeascǎ instituțiile, administrațiile și organismele publice pentru a asigura o aplicare corectǎ a legislației comunitare și a sprijini realizarea de noi investiții în sectorul social și economic, unde nevoile sunt majore (infrastructurǎ, mediul de afaceri, mǎsuri sociale);

– SAPARD (Programul Social de Aderare pentru Agriculturǎ și Dezvoltare Ruralǎ) sprijinǎ aforturile țarilor candidate de aderarea la Politica Agricolǎ Comunǎ a Uniunii (din 2000). Aceasta cuprinde o gamǎ largǎ de masuri privind ameliorarea și protecția consumatorilor, dezvoltarea ruralǎ, protecția mediului și asistența tehnicǎ;

– ISPA (Instrumentul pentru Politici Structurale pentru Preaderare) urmǎrește aceeasi linie ca și Fondul de Coeziune, finantând proiecte de anvergurǎ în domeniul protecției mediului și transporturilor.;

Necesitatea acestor proiecte determinǎ factori cu legǎtura, scopul final fiind obținerea unor standarde de viața și de dezvoltare egale, pentru crearea unui spațiu unitar, capabil sǎ funcționeze de la sine. Aceasta se realizeazǎ prin creșterea competitivitǎții firmelor pentru extinderea activitǎților, crearea locurilor de muncǎ și rentabilizarea lor.

Pentru a realiza toate acestea, firmele și cetǎțeniiau nevoie de o infrastructurǎ a transporturilor sigurǎ, moderna, și rapidǎ, care sa ofere legǎturi eficiente și adaptabilitate între diferite forme de transport.

Fǎrǎ energie nu poate exista producție, însǎ o dependențǎ execsivǎ de o singurǎ sursǎ sau de un singur furnizor de energie ar reduce în mod drastic spațiul de manevrǎ pe care-l au firmele la dispoziție. Statele membre și regiunile au tot interesul sǎ-și diversifice sursele de alimentare cu energie și astfel sǎ asigure interconexiuni între rețelele dxe distribuție. Investițiile în surse de energie regenerabile și tehnologii cu consum redus trebuie stimulate.

Noile metode de comunicare bazate pe Internet permit zonelor îndepǎrtate și izolate sǎ atragǎ și sǎ menținǎ activitǎțile economice. Aceste regiuni trebuie sǎ încurajeze firmele sǎ utilizeze Internetul pentru comerțul electronic, munca la istanțǎ și schimbul de date. Investițiile în rețeaua de telecomunicatii sunt în mod normal efectuate de operatorii de telecomunicații dar Fondurile Comunitare pot acorda asistențǎ pentru asigurarea de servicii universale, facilitǎnd astfelaccesul la retea al acelor zone unde cererea nu este acoperitǎ de piațǎ.

Modernizarea metodelor de producție industrialǎ joacǎ un rol de o importanțǎ majorǎ. Regiunile și companiile regionale sunt încurajate sǎ adopte noi tehnici de producție sau sǎ elaboreze strategii regionale pentru stimularea inovațiilor. Organizațiile publice și private ar trebui sǎ conlucreze pentru a face simțit impactul cercetǎrii asupra dezvoltǎrii economice. Regiunile pot promova și disemina metodele de producție inovatoare prin transferuri de know-how și alte surse ale tehnologiei și prin stimularea formǎrii profesionale pe tot parcursul vieții.

Se poate acorda asistențǎ firmelor cu condiția ca finanțarea capitalului sǎ cedeze treptat locul altor forme de inginerie financiarǎ. Serviciile care urmeazǎ sǎ fie furnizate, finanțate în principal de capitalul privat, trebuie sǎ reflecte necesitǎți specifice ale micilor firme și sǎ permitǎ oamenilor de afaceri sǎ realizeze un grad ridicat de specializare și sǎ asigure avantaje comerciale. Turismul, cultura, mediul inconjurator și economia socialǎ sunt sectoare cu potențial ridicat pentru dezvoltarea regionalǎ și crearea de locuri de muncǎ. Un mediu înconjurǎtor la standare înalte de calitate sporește atractivitatea unei regiuni și îi mǎrește șansele de dezvoltere economicǎ. In caz contrar, regiunile au nevoie de o infrastructurǎ prin care sǎ se asigure apǎ de bunǎ calitate prin reducerea pierderilor din rețea. Recuperarea și reciclarea deseurilor și curǎțarea locurilor unde sunt depozitate gunoaiele sunt doar câteva din activitǎțile care trebuie sǎ fie întreprinse pentru a se asigura o dezvoltare regionalǎ durabilǎ.

Crearea de locuri de muncǎ a devenit principala preocupare pentru factorii politici, atât la nivel național cât și la nivel comunitar. Strategia de ocupare a forței de muncǎ elaboratǎ de Uniune dovedește hotǎrârea acesteia de a avea o abordare integratǎ și concentratǎ în acest domeniu pe tot cuprinsul Uniunii.

Activitatea în domeniul resurselor umane trebuie sǎ sporeascǎ în vederea combaterii și prevenirii șomajului. Trebuie adoptate mǎsuri pentru a împiedica izolarea celor fǎrǎ un loc de muncǎ sau aflați în pericol de a-l pierde.

Pentru aplicarea principiului șanselor egale de ocupare a forței de muncǎ, este necesarǎ adoptarea de mǎsuri de sprijinire a femeilor pentru construirea unei cariere, de indepartare a obstacolelor in calea numirii lor în posturi de conducere și de asigurare a unei reprezentǎri echitabile în anumite profesiuni. In afara discriminǎrii femeilor, este important sǎ se combatǎ și alte forme de discriminare care afecteazǎ anumite categorii de persoane de pe piața forței de muncǎ datorate originii lor etnice, handicapurilor sau vârstei.

Invǎțǎmântul și formarea profesionalǎ rǎmân principalele mijloace de asigurare a accesului la piața fortei de muncǎ. Este prin urmare, important sǎ se îmbunǎtǎțeascǎ sistemele de învǎțǎmânt, sǎ se extindǎ oferta de formare profesionalǎ și șa se asigure mai multe posibilitǎți de învǎțǎmânt continuu.

Și alte politici cuminitare contribuie la succesul politicii regionale. În continuare sunt prezentate câteva exemple ilustrative în acest sens:

Politica Agricolǎ Comunǎ, care absoarbe aproape jumǎtate din bugetul comunitar, finanțeazǎ și dezvoltarea ruralǎ. Acesta constituie unul dintre obiectivele Fondurilor Structurale, în principal în afara zonelr care se încadreazǎ în Obiectivul 1. Acțiunile pentru zonele rurale și agriculturǎ realizate cu sprijin din partea Fondurilor Structurale trebuie sǎ fie compatibile cu PAC.

Politica comunitarǎ privind cercetarea și dezvoltarea promoveazǎ dezvoltarea tehnilogicǎ a Uniunii Europene, fǎcând-o mai competititvǎ pe piețele mondiale. Aceastǎ politicǎ orienteazǎ investițiile în domenii aflate în atenția politicii regionale. Cercetarea reprezintǎ un mod prin care poate fi acceleratǎ prosperitatea regiunilor cele mai puțin prospere și revitalizarea activitǎții economice în zonele aflate în proces de conversie.

Construirea de rețele transeuropene moderne și eficiente pentru transporturi, energie și telecomunicații joacǎ un rol de cea mai mare importanțǎ pentru dezvoltare este adesea rǎmasǎ în urmǎ. Datoritǎ costurilor ridicate ale acestor investiții, este necesar ca propunerile de programe sau proiecte care vin din partea statelor membre sǎ s3e conformeze politicilor cumunitare în domeniu.

Protecția mediului nu poate fi privitǎ numai din perspectiva costurilor immediate. Trebuie luat în considerare și modul în care calitatea vieții este protejatǎ sau îmbunǎtǎțitǎ, în special în zonele industriale și urbane. În ce privește sǎnǎtatea publicǎ și crearea de locuri de muncǎ, acțiunile legate de tratarea deșeurilor și a apei contribuie la coeziunea socialǎ. Acesta este motivul pentru care obiectivele politicii regionale și ale celei de mediu sunt complementare

Utilizarea și modernizarea tehnologiilor informației deschid perspective foarte promițǎtoare pentru dezvoltare, competitivitate, ocuparea forței e muncǎ și coeziunea socialǎ. Inițiativa comunitarǎ “e-Europe” cautǎ sǎ faciliteze accesul tuturor statelor membre și regiunilr din cadrul uniunii la beneficiile societǎții informației. Fondurile Structurale vor sprijini aceastǎ inițiativǎ în toate zonele în care utilizarea noilor tehnologii este întârziatǎ.

Politica comunitarǎ în domeniul cincurenței monitorizeazǎ atent și limiteazǎ sprijinul financiar din fonduri publice pentru întreprinderi, ie cǎ acesta provine din surse naționale sau din Fondurile Structurale. Orice activitate finanțatǎ de Fondurile Structurale trebuie sǎ respecte regulile comunitare privind concurența. Politicile Uniunii pentru dezvoltare regionalǎ și concurențǎ cautǎ sǎ concentreze asistența din fonduri publice spre zonele sale cele mai defavorizate.

2.3. Politica Agricolǎ Comunǎ

Uniunea Europeană are nevoie de un sector agricol competitiv care să poată satisface cerințele pieței globale fără a fi nevoie de o subvenționare excesivă. Metodele de producție trebuie să fie sigure din punct de vedere al protecției mediului, să respecte prevederile legate de sǎnǎtatea animalelor și să furnizeze produsele de calitate cerute de consumator.

Politicile de dezvoltare agricolă și rurală au o importantă contribuție la protecția mediului și la dezvoltarea durabilă a zonelor rurale. Politica agricolă trebuie să fie clară și transparentă, pentru a justifica cheltuielile publice pentru produsele și serviciile pe care societatea le așteaptă de la fermieri.

Respectarea siguranței alimentelor va fi o prioritate în anii viitori. În această privință, Tratatul General Agriculturǎ al Comisiei Europene (DG AGRI) va conlucra strâns cu colegii din Comisie și din Statele Membre pentru a pune în aplicare Strategia Europeană de Siguranță Alimentară.

Extinderea ridică câteva noi probleme care nu au fost anticipate în Agenda 2000, în special când sunt privite în lumina actualelor negocieri. Extinderea va contribui probabil la creșterea excedentelor și la restricțiile OMC numai în sectoarele în care UE-15 are deja probleme potențiale, ca de pildă cerealele furajere sau anumite produse lactate. În orice caz, produsele lactate și cerealele constituie două sectoare unde au fost deja prevăzute revizuiri care vor permite UE-15 să se adapteze, dacă este necesar, în lumina evoluțiilor pieței.

În ce privește complexitatea administrativă, Comisia este deja hotărâtă să aplice un program de simplificare și va conlucra cu țările candidate pentru a le ajuta să-și dezvolte expertiza necesară. Măsurile de preaderare vor juca un rol important în această privință.

După cum se poate prevedea din obiectivele înscrise în Agenda 2000, PAC poate face față, dacă este necesar, extinderii fără modificări majore, cel puțin din punct de vedere al politicii agricole. Dacă continuarea reformei din rațiuni interne nu este necesară în cadrul UE-15, nu va fi nevoie de reformă pentru extindere.

Tendința generală în ultimii ani a fost spre o convergență a prețurilor de la poarta fermei în TECE cu cele din UE. Acesta este un proces care se preconizeazǎ că va continua în perspectiva aderării. Discrepanța de preț la poarta fermei este în prezent relativ mică la grâu, orz, sămânță de rapiță, și în măsură mai mică la lapte. În ce privește un al doilea grup de produse (carne de porc, de pasăre) prețurile sunt deja echivalente sau mai ridicate decât în UE-15. Persistă o discrepanță semnificativă de preț în cazul câtorva produse (de ex. prețurile sunt clar mai mici în TECE la zahăr, carne de vită și porumb). Ar trebui subliniat că în cazul cărnii de vită și al laptelui, discrepanța de preț poate fi explicată în mare măsură de diferențele de calitate. În plus, în ce privește laptele, există o serie de subvenții de consum în UE. Nu trebuie să uităm că există variații semnificative de preț în spațiul UE. Impactul alinierii prețurilor nu trebuie, prin

urmare, exagerat.

În plus, pe măsură ce veniturile disponibile cresc, se alocă o proporție mai mică din cheltuielile totale din gospodărie pentru consumul de alimente. Pe măsură ce veniturile în TECE converg spre nivelurile din UE, ne așteptăm ca și cheltuielile pentru alimente să conveargă spre niveluri corespunzătoare (în medie o cincime din totalul cheltuielilor din gospodărie în UE).

Trebuie să se țină seama și de problema transmiterii prețurilor. În cazul multor produse prelucrate cu valoare adăugată ridicată (de ex. deserturile pe bază de lapte, brânzeturile, produsele de cofetărie, băuturile răcoritoare), materiile prime reprezintă numai o mică parte din prețul de cost final.

Familiile mai sărace vor cheltui însă relativ mai mult din veniturile lor pentru alimente. Pot exista categorii, cum ar fi pensionarii și șomerii din mediul urban, ale căror venituri vor creaște mai încet decât cele obținute de restul societății. Acest aspect, însă, ține de necesitatea de a dezvolta sisteme de asigurări sociale care să țină pasul cu nivelul în creștere al venitului general.

Principalul beneficiu al participǎrii la Politica Agricolǎ Comunǎ ar putea fi sprijinul financiar acordat de Uniunea Europeanǎ sub forma plǎtilor compensatorii și subvențiilor la export

Un alt beneficiu va fi creșterea producției agricole, determinatǎ de creșterea prețurilor produselor agricole dupǎ aderare, care va constitui un puternic stimulent pentru producǎtorii agricoli.

Creșterea producției ar putea fi însoțitǎ și de o creștere a exporturilor, atât la materiile prime și produsele cu grad redus de prelucrare (carnea de vita), cât și la produsele prelucrate, în special care au supraviețuit pe piața la începutul anilor 90 fǎrǎ a beneficia de susținere artificial. Exemplul pozitiv al acestor ramuri, care au reușit sǎ devinǎ competitive prin retehnologizǎri și atragerea de investiții strǎine, dovedește în același timp și necesitatea continuǎrii procesului de restructurare și privatizare în agriculturǎ.

Un alt beneficiu . al adoptǎrii Politicii Agricole Comune de cǎtre țǎrile candidate va fi dezvoltarea zonelor rurale, atât datoritǎ faptului cǎ dezvoltarea ruralǎ este unul dintre obiectivele principale ale PAC, cât și deoarece creșterea veniturilor și standardului de viațǎ ale fermierilor vor impulsiona dezvoltarea activitaților rurale conexe: servicii, construcții etc.

Măsurile de politică de dezvoltare rurală sunt de două feluri:

In prima categorie sunt incluse mǎsurile insoțitoare-

Pensionarea anticipată. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii și lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 de ani care se retrag din activitățile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare. Sprijinul este condiționat de îndeplinirea anumitor cerințe de vechime în muncă și/sau participare la o schemă de asigurări sociale. Un fermier poate primi până la 150 000 Euro în tranșe anuale de cel mult 15 000 Euro până la vârsta de 75 de ani, iar un lucrător agricol, până la 35 000 Euro, în tranșe anuale a câte 3500 Euro, pe perioada rămasă până la vârsta pensionării.

Agricultura ecologică. Se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de producție agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător și conservarea patrimoniului rural. Ajutorul se acordă fermierilor care timp de cel puțin 5 ani au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 Euro/ha pentru recoltele anuale, 900 Euro/ha pentru recolte perene, și 450 Euro/ha pentru alte recolte.

Exploatarea zonelor defavorizate. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viață echitabil pentru fermieri, conservarea și protejarea mediului ambiant. Plățile variază între 25 și 200 Euro/ha și se acordă numai în condițiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de producție ecologice.

A doua categorie a măsurilor de dezvoltare rurală sunt cele de modernizare și diversificare a exploatațiilor agricole:

Investiții. Se acordă sprijin financiar pentru investițiile în exploatațiile agricole (spre exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea producției, diversificarea acesteia, îmbunătățirea calității produselor, inclusiv prin standarde de igienă și sănătate, protejarea mediului, sau îmbunătățirea condițiilor de viață ale animalelor. Ajutorul financiar (comunitar și național, cumulate) se acordă în limita a 40% din valoarea investiției, excepție făcând zonele defavorizate (50%) și fermierii tineri (între 45-55%). Sprijinul se acordă numai pentru fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, și de bunăstare a animalelor. Se acordă de asemenea sprijin financiar pentru investiții în ameliorarea procesului de prelucrare și comercializare a produselor agricole, în scopul creșterii competitivității și valorii adăugate a producției agricole. Contribuția Comunității este de maximum 50% din valoarea proiectului.

Instalarea fermierilor tineri. Se acordă sprijin pentru înființarea de ferme de către persoanele în vârstă de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o fermă agricolă anterior. Ajutorul se acordă fie sub forma unei prime de până la 25,000 euro, fie prin subvenționarea dobânzii unui împrumut bancar. Sunt eligibile numai fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, și de bunăstare a animalelor.

Activități de formare profesională, în special în domeniile calității produselor și protejării mediului

Conservarea și protejarea pădurilor. Se acordă sprijin financiar persoanelor fizice, asociațiilor sau autorităților locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activități de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea și comercializarea produselor forestiere, ș.a. În cazul împăduririlor suprafețelor cu destinație agricolă, în plus față de ajutorul propriu-zis pentru împădurire, se acordă și compensări anuale de până la 725 Euro/ha pentru asociații și autorități locale și de până la 185 Euro/ha pentru persoanele fizice, pentru o perioadă de până la 25 de ani.

Sprijin pentru alte activități: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului și activităților meșteșugărești, ș.a.

Diferenta de pret intre UE si tarile candidate, pentru produsele agricole, s-a diminuat incepand cu 1990, iar la baza acestui fenomen stau trei rațiuni. In primul rand reforma Politicii Agricole Comune care a redus suportul acordat unor produse subventionate. In al doilea rand, protectia agricola din tarile candidate a crescut, in mare parte datorita introducerii mecanismelor de sustinere a preturilor, in vederea pregatirii pentru indeplinirea criteriilor de aderare. In al treilea rand, aprecierea ratei de chimb din tarile candidate, a redus valoarea nominala dintre preturile acetor tari si cele din UE.

In general, diferențe mari de preț se însegistreazǎ în ceea ce privesc produse ca branzeturile, zahǎr, lapte (și produse derivate din acestea) și cereale (în principal secara). Se remarcǎ în prezent cǎ diferențele de preț pentru produse ca brânzeturi și lapte reflecta diferențele calitative care se vor diminua o data cu îmbunǎtǎțirea standardelor de calitate.

Productivitatea agricolǎ în țǎrile din Europa Centralǎ și de Est este mult mai redusǎ fațǎ de cea din UE-15. Aceasta însǎ se așteaptǎ sǎ creascǎ semnificativ, o data cu integrarea, în mare parte datoritǎ reformelor economice necesare pentru adoptarea acquis-ului cumunitar.

Empiric, se poate observa o creștere semnificativǎ a productivitǎții în câteva din țǎrile candidate, progres inregistrat dupa 1990. Acesta este mai puțin evident în cazul unor țǎri cum ar fi România și Polonia, cu o pondere destul de mare a populației angajate în agriculturǎ și cu suprafețe mari destinate culturilor agricole dar care în mare parte sunt dotate cu structuri nefavorabile de producție. Aproape 80% din suprafața Poliniei și a României este folositǎ pentru ferme de dimensiuni mici, la nivel de familii și nu au fost incluse în procesul de retehnologizare și restructurare, în vederea creșterii productivitǎții sectorului. De aceea sunt înzestrate cu forțǎ de muncǎ slab calificatǎ, neinclusa in evidențe salariale și cu un nivel redus de acces la fondurile destinate finanțǎrii acestei ramuri economice.

Agricultura ecologică este un sistem de management al producției agricole care favorizează resursele reînnoibile și reciclarea și nu dăunează mediului înconjurător. Agricultura organică evită folosirea pesticidelor, ierbicidelor, fertilizatorilor sintetici și a practicilor de manipulare genetică. În ceea ce privește creșterea animalelor, se evită folosirea profilactică a antibioticelor și a hormonilor de creștere, și se pune accentul pe sǎnǎtatea animalelor și pe asigurarea unei hrane cu produse naturale.

Agricultura ecologică a cunoscut o expansiune rapidă în UE în ultimul deceniu, dar rămâne deocamdată cu o pondere încǎ redusă în totalul suprafețelor cultivate din UE: aproximativ 3%. Nivelul maxim este în Austria (10%), dar există state membre ale UE care și-au fixat obiective îndrăznețe până în 2010 (Germania – 20%). Polonia și Ungaria acordă și ele o atenție doesebită agriculturii ecologice, majoritatea produselor lor fiind exportate. Prin comparație, în România, la nivelul anului 2002, doar 0,2% din suprafețele agricole erau cultivate prin metode ale agriculturii organice (din 43.000 ha cultivate prin agricultură organică, 20.000 ha erau pășuni, 12.000 ha erau culturi de grâu, 10.000 ha culturi de oleaginoase, 800 ha legume, 200 ha fructe, și 500 ha alte culturi).

Agricultura ecologică înseamnă o reîntoarcere la valorile agriculturii tradiționale, dar nu și la metodele acesteia. UE a stabilit standarde de producție pentru agricultura organică; țările care nu au inclus în legislația lor astfel de standarde compatibile cu cele din UE, nu pot exporta în UE produse ale agriculturii organice decât pe baza unor autorizații de import, care se acordă pe baza unei analize caz cu caz. Produsele agriculturii ecologice sunt, în general, mai scumpe decât produsele convenționale pentru că există o serie de costuri tehnologice și de îndeplinire a standardelor care nu pot fi compensate prin aplicarea principiilor economiei de scală. De aceea, există o serie de mecanisme financiare prin care UE vine în sprijinul producătorilor agricoli care îndeplinesc standardele comunitare de agricultură ecologică.

Aceste mecanisme financiare pot reprezenta atât plăți directe, cât și sprijinirea procesului investițional, ajutoare de formare și pregătire profesională, plăți compensatorii. La reforma PAC s-a stabilit că se poate acorda un sprijin financiar pentru fermierii care timp de cel puțin 5 ani au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 Euro/ ha pentru recoltele anuale, 900 Euro/ ha pentru recolte perene, si 450 Euro/ ha pentru alte recolte .

2.5. Uniunea Economicǎ și Monetarǎ

Aderarea la Uniunea Economicǎ și Monetarǎ nu reprezintǎ un criteriu al aderǎrii la Uniunea Europeanǎ: vor adera numai acele țǎri care vor dori și care vor îndeplini criteriile de convergența de la Maastricht: stabilitatea cursului de schimb, a dobânzilor, a inflației, a datoriei publice și a deficitului bugetar. Chiar și în condițiile în care aderarea la UEM nu reprezintǎ, deci, nici o condiționalitate a aderǎrii ca membru cu drepturi depline și, probabil, nici o prioritate a țǎrilor candidate, consecințele acestei opțiuni trebuie analizate cu foarte mare discernǎmânt, mai ales ținând cont de stabilitatea macroeconomicǎ încǎ fragilǎ a multora din țǎrile candidate.

Între principalele beneficii ale aderarii la Uniunea Economicǎ și Monetarǎ putem menționa: eliminarea incertudinii ce derivǎ din fluctuațiile ratei de schimb, ținerea sub control a fenomenului inflaționist, adoptarea de mǎsuri active de creștere a competitivitǎții pentru corectarea deficitului balanței comerciale și de plǎți ca alternativa la devalorizare, efectul final al tuturor acestor evoluții pozitive fiind stabilizarea macroeconomicǎ pe termen lung.

În ce privește firmele naționale, un beneficiu important al aderǎrii la UEM va fi dat de reducerea costurilor de tranzacționare prin dispariția elementului de cost aferent conversiei dintr-o monedǎ în alta.

Un alt beneficiu economic al aderǎrii la Uniunea Economicǎ și Monetarǎ este cel al atractivitǎții sporite pentru capitalul extern, care va fi încurajat de stabilitatea macroeconomicǎ și a cursului de schimb.

Sub aspect politic, beneficiul participǎrii la UEM este acela cǎ noile state membre își vor putea exprima punctul de vedere cu privire la politica economica în UE, altfel

riscând sǎ devina un membru „de periferie”, care va trebui sa urmeze liniile

generale de dezvoltare economicǎ ale UE fǎrǎ însǎ a putea sa le influențeze.

Moneda euro va fi, mai ales, un concurent credibil pentru dolar pe piata monetara. Crearea de euro ar putea sǎ accelereze mișcarea de basculare a dolarului cǎtre euro, dar pe termen lung și gradual. Deja de aproape 3 ani dupa lansarea sa, euro a devenit a doua monedǎ cea mai utilizata dupǎ dolar și înaintea yenului. Aceastǎ situație reflectǎ moștenirea vechilor monede naționale ale țǎrilor din zona euro, care au fost înlocuite de euro și rezulta și din ponderea economicǎ a Eurolandului in economia mondialǎ.

Discuțiile create o datǎ cu trecerea la moneda unicǎ au avut în centrul lor problema lichiditǎții.S-a discutat mult despre impactul UEM asupra lichiditǎții. S-au diferențiat în acest sens 6 factori:

efectul eficienței euro

nivelul multiplicatorului banilor;

rezervele suplimentare

implicarea „privilegiului exorbitant” al euro de a deveni rezervǎ monetarǎ

cererea externǎ de euro

trecerea de la dolar la euro.

Primele 4 sunt efecte inflaționiste, iar ultimele douǎ au caracter deflaționist.

Un efect eficient, de tipul „unul pentru toti”, va fi neprevazut, generând o creștere asemǎnǎtoare în oferta de bani europeni, cu efecte inflaționiste proporționale. Aceasta pentru cǎ lichiditatea monedei unice este mai mare decât lichiditatea unora dintre monedele naționale. Când 500 de miliarde de euro în moneda naționala vor fi înlocuite cu 500 de miliarde de euro, lichiditatea europeanǎ va crește ca și când acolo s-a produs o creștere bruscǎ în oferta europeanǎ de bani.

Un efect similar va fi experimentat pe piața obligațiunilor. Ca toate bunurile, obligațiunile au o anumitǎ dimensiune a lichiditǎții. Lichiditatea este mǎsuratǎ cu ușurința cu care un bun poate fi transerat în bani fǎrǎ pierderi. Obligațiunile cu o piațǎ de mari dimensiuni sunt mai lichide decât cele cu o piațǎ micǎ. Lichiditatea în UE va fi rezolvatǎ prin adoptarea unei singure monede.

O problemǎ de coordonare poate apǎrea datoritǎ difențelor proporției de rezervǎ legalǎ sau practica existentǎ în diferite țǎri membre. Problema serioasǎ este crearea suplinitorilor euro. Datoritǎ înlocuirii monedelor naționale prin transferarea de euro la BCE, fiecare țarǎ este stimulatǎ sǎ-și minimizeze nevoia de euro. Acest stimulent existǎ, cu toate cǎ este slǎbit de redistribuirile profiturilor sale la bǎncile centrale naționale.

Dacǎ una sau mai multe bǎnci centrale naționale creeazǎ facilitǎți de ultimǎ sursǎ de împrumut, care împiedicǎ bǎncile sǎ depoziteze euro, un stimulent pentru bǎncile centrale naționale de a face asta poate fi eliminat de reglementarea prin care veniturile bǎnești sunt destinate costului general și apoi alocate bǎncilor centrale naționale în proporția participǎrii lor la BCE.

Ramân oportunitǎțile pentru sectorul privat sau ca o echipa guvernamentalǎ sǎ îndeplineascǎ funcțiile pe care le-au avut anterior bǎncile centrale naționale.

Coeficientul rezervelor ban pe ban în țǎrile UE, și reciproc multiplicatorul banilor, a scǎzut încǎ de la începutul anilor 1990:

Acest coeficient și creșterea multiplicatorului banilor se pot accentua o datǎ cu introducerea euro. Existǎ, totuși o nesiguranțǎ considerabilǎ în legǎtura cu agregatul multiplicator, care apare datoritǎ faptului cǎ existǎ diferiți multiplicatori în fiecare țarǎ.

UE este in prezent o mulțime de sisteme monetare naționale care au caractere diferite. O mǎsurǎ a diferențierii structurii naționale este raportul dintre rezervele de bani și sursa, masa monetarǎ in sens larg .

Cu exepția Luxemburgului și Germaniei, rezervele sunt diferite radical, de la 3,6 % în Marea Britanie la 16,2 % Spania. Aceasta înseamnǎ cǎ multiplicatorul banilor va tinde sǎ creasca sau sǎ descreascǎ împreunǎ cu surplusurile din balanța de plǎți datorate rezervelor scǎzute ori ridicate ale țǎrilor.

Scǎderea valorii raporturilor dintre rezervele naționale si masa mnetarǎ în sens larg reprezintǎ un factor important: un multiplicator variabil al banilor va fi riscant în perioada de tranzitie, când sistemul bancar și raporturile dintre rezerva și masa monetarǎ nu sunt armonizate.

Rezervele rezultate din fondurile comunitǎții îndreaptǎ atenția asupra efectului lichiditǎții din centralizarea rezervelor naționale. Rezervele pot fi împǎrțite în trei tipuri:

valuta strǎinǎ deținutǎ în monedele UE, ECU, rezervele FMI si DST

valuta strǎinǎ deținutǎ în monedele non- europeane

Aur

Nevoia de rezerve în Europa va fi mai mica din douǎ motive:

o datǎ cu formarea UME deficitele inter-unionale și surplusurile vor fi mai reduse, iar nevoile de rezerve pentru uniune, în totalitate, vor fi considerabil mai mici decât suma nevoilor de rezerve pentru membri individuali. Dacǎ rezervele externe, în principal dolari, erau la un nivel nepotrivit înainte de uniune, ele vor fi excesive dupǎ uniune. La fel se va intâmpla și cu rezervele de aur, pe care țǎrile UE se bazeazǎ pentru aproape o jumatate din stocurile monetare mondiale, cu toate cǎ aici rezervele de aur pot combate parțial slǎbiciunile create de absența unui centru statal puternic. „Orice acțiune de a dispune de aceste rezerve, considerate excesive, va afecta stabilitatea cursului de schimb”, aduce drept argument Mundell.

pe termen lung, nevoia de rezerve de valute stǎine va scǎdea drastic o datǎ ce euro va fi lansat cu succes. Euro va dezvolta atunci o rezevǎ monetarǎ opționalǎ pentru mai multe țǎri. Rezervele monetare au nevoie mult mai micǎ de astfel de monedǎ, în special dacǎ existǎ încredere în politica monetarǎ, deoarece moneda lor este lichidǎ din punct de vedere internațional. Rezervele de valutǎ strǎina nu vor fi excesive. Aceasta deoarece euro va deveni moneda internaționalǎ des folositǎ, dând euro privilegiul de a avea un deficit fǎrǎ „lacrimi”. Rezervele mondiale ale țǎrilor au constrângeri în fine asupra balanței de plǎti, permițând acumularea de euro mai degrabǎ decât utilizarea aurului și bunurile strǎine de schimb. Importanța acestui factor poate fi ușor diminuatǎ prin existența unor dețineri mici în rezerva centralǎ SUA, cea mai mare din lume și cel mai mare exportator .

Cât de mare va fi cererea internaționalǎ de euro? Raspunsul se bazeazǎ pe presupunerea cǎ cererea de rezerve monetare crește ca un tot.

Valoarea mondialǎ a PIB este întotdeauna subiectul erorii datoritǎ factorilor ce rezultǎ din mǎsurarea imperfectǎ și instabilitatea cursului de schimb. Totuși se presupune cǎ PIB va crește cu 6% pe an peste urmatorii 10 ani. In acest caz PIB se va dubla in 12 ani, 1998-2010 proporționat între SUA, UE și restul lumii.

O moneda unicǎ europeanǎ permite în primul rând sǎ surmonteze fragmentarea actualǎ a pieței interne și deci sǎ-și întǎreascǎ pozitia fațǎ de concurența intenaționalǎ. Moneda unicǎ asigurǎ o mai mare transparențǎ a costurilor și prețurilor, care devin comparabile in toatǎ comunitatea, dǎ un nou impuls concurenței.

Pe de altǎ parte moneda unicǎ are avantaje pentru voiajori, turiști sau oameni de afaceri cǎ nu suportǎ costurile de tranzacție pe care le fac de fiecare datǎ, schimbul de devize. Se știe cǎ un cetǎțean care viziteazǎ un stat membru UE și schimbǎ moneda de fiecare datǎ, pierde circa 45% din valoarea banilor sǎi, din cauza costurilor de tranzacție sau schimburilor de devize repetate.

In fine, o monedǎ comunǎ economicǎ pentru întreprindere presupune cheltuieli de acoperire a riscului de schimb, cheltuieli care se fac în prezent pentru a se proteja de fluctuațiile monetare; întreprinderile ce realizeazǎ tranzacții comerciale în mai multe state membre pot înlǎtura astfel costurile administrative legate de schimburile de monede, inclusiv risipa de timp. S-a mai apreciat cǎ, atunci când exportǎ, micile intreprinderi trebuie sǎ facǎ fațǎ unor cheltuieli de schimb de 10 ori mai mari decât cele multinaționale, care pot opera compensǎri între vânzarile și cumpǎrǎrile lor în strǎinǎtate și sǎ obținǎ astfel taxele cele mai favorabile pentru operațiunile lor de schimb.

Avantajele euro pe scurt:

– dispariția riscurilor cu privire la schimburile monedei intereuropeanǎ și reducerea în consecințǎ a cheltuielilor aferente tranzacțiilor

– din ce în ce mai multe politici de cont vor fi inlocuite cu politici monetare BCE dupǎ modelul Bundesbank. Se va produce, astfel, o sporire a credibilitǎții, importanța pentru consecințele sale în menținerea sistematicǎ a stabilitǎții prețurilor, respectiv a capacitǎții de luptǎ împotriva inflației.

– ridicarea euro la rangul de monedǎ vehiculatǎ , moneda mondialǎ, deviza-cheie care sǎ concureze puternic dolarul american; apariția euro ca valutǎ puternicǎ și relativ stabilǎ va relansa Europa în competiția mondialǎ cu SUA și Japonia prin reaǎșezarea sferelor de influențǎ valutarǎ pe piața mondialǎ

– inducerea unei mari stabilitǎți pe piețele financiare, reducerea volatilitǎții, orientarea acestor piețe cǎtre un comportament macroeconomic al limitelor strâmte ale deficitului bugetar.

– reunirea în euro a trei dintre cele mai importante valute ca volum al fluxurilor financiare creeazǎ premisele creșterii numǎrului țǎrilor aflate pe orbita economicǎ europeanǎ

– intrarea euro în jocul valutar creeazǎ condițiile atenuǎrii diferențelor considerabile dintre imaginea reflectatǎ de cursurile valutare și datele economice fundamentale, diferențe care pot duce la declanșarea unor crize financiare și comerciale de amploare

– eliminarea ineficienței politicilor monetare naționale necoordonate

– expansiunea piețelor financiare – companiile au la indemânǎ facilitǎți de finanțare mai mari, orientându-și profiturile spre acționariat, stabilirea monedei unice fiind de naturǎ sǎ atragǎ o serie de fluxuri investiționale semnificative

– reducerea costurilor de tranzacție

– funcționarea optimǎ a Pieței Comune: este evident cǎ marea piațǎ europeanǎ ar fi afectatǎ de riscurile valutare implicate de instabilitatea cursurilor de schimb; cea mai bunǎ garanție împotriva instabilitǎții cursurilor de schimb valutar este însǎși dispariția monedelor europene și înlocuirea acestora cu moneda unicǎ.

– stabilitatea prețurilor, ca urmare a uniformizǎrii condițiilor monetare

– stimularea comerțului și a producției, pe de o parte prin eliminarea costurilor legate de utilizarea unor monede diferite, iar pe de altǎ parte, prin eliminarea costurilor implicate de asigurarea riscurilor valutare

– dispariția decalajelor între gradul de dezvoltare economicǎ a diverselor țǎri participante

– eliminarea restricțiilor exercitate de situația balanței de plǎti, așa cum se manifestǎ acestea în mod clasic: presiune asupra cursurilor de schimb și evaluarea rezervelor valutare; or tocmai aceste restricții sunt cele care impiedicǎ creșterea economicǎ mai rapidǎ a unor regiuni, creștere necesarǎ pentru alinierea la nivel comunitar a veniturilor formate în regiunile respective.

CAPITOLUL III

Costurile Integrǎrii în Uniunea Europeanǎ

Introducere ………………………………………………………. 48

Piața Internǎ și uniunea vamalǎ………………………………….50

– costuri: efectele negative ale creșterii deficitului bugetar, a celui comercial și reducerea veniturilor bugetare

Politica de dezvoltare regionalǎ…………………… ……………50

– efecte legate de utilizarea fondurilor europene

Politica agricolǎ comunǎ…………………………………………52

efectele implementǎrii PAC

Uniunea Economicǎ și Monetarǎ…………………………………53

– pierderea suveranitǎții naționale – cost principal al UEM

. Introducere

Participarea la o grupare integraționistă determină o serie de transformări, de mai mică sau mai mare amploare, la nivelul statelor participante. Amploarea acestor transformări variază în funcție de stadiul de integrare atins de gruparea regională și pot îmbrăca forma redefinirilor instituționale și/sau de conținut/adoptare al politicilor sectoriale (policy making). Dat fiind stadiul avansat de integrare atins la nivelul Uniunii Europene (uniune economică și monetară), transformările în adoptarea politicilor economice sunt evidente la nivelul statele membre. În esență aceste transformări sunt rezultatul transferului de competențe decizionale în domeniul politicilor sectoriale de la nivelul statului membru, la nivel supranațional (al organismelor comunitare), factorul „european” devenind într-o măsură din ce în ce mai mare parte din logica procesului de policy making la nivelul statelor participante. Adoptarea unor politici economice în care factorul „european” devine dominant înseamnă, în esență, reducerea gradelor de libertate (introducerea unor restricții), justificată de urmărirea interesului comun „european”, în formularea și implementarea politicilor economice. Altfel spus, participarea la Uniunea Europeană presupune, pentru statele membre, acceptarea unor condiționalități externe în construcția politicilor economice.

Este evident că ajustările în plan instituțional, economic și social induse de adoptarea normelor comunitare și a politicilor comunitare sunt generatoare de costuri. Ținând cont de maniera în care sunt formulate criteriile de aderare, respectiv cel administrativ (capacitatea statului candidat de a face față obligațiilor de membru al UE) și de modul de derulare al negocierilor de aderare (care se poartă asupra eventualelor perioade de tranziție, după aderarea propriu-zisă, alocate pentru implementarea acquisului comunitar), cea mai mare parte a costurilor legate de îndeplinirea a criteriilor de la Copenhaga se va concentra în perioada anterioară integrǎrii

Principalele categorii de costuri legate în mod direct de aderarea la Uniunea Europeană pot fi grupate astfel:

1.costuri de adoptare a normelor și politicilor europene (acquis-ul comunitar), fiind incluse în această categorie: costurile generate de crearea sau modificarea cadrului instituțional de aplicare a acestora, costurile de formare a resurselor umane din aceste structuri, costurile legate de asumarea obiectivelor comunitare de politică economică etc. Cea mai mare parte a acestor costuri se va concentra în perioada anterioară aderării propriu-zise.

2. costuri legate de respectarea și implementarea standardelor definite de normele și politicile europene – se încearcă cuantificarea eforturilor necesare pentru respectarea prevederilor comunitare în domeniile care fac obiectul acquis-ului comunitar. Aceste costuri pot apărea atât la nivelul instituțional (al autorităților publice), cât și la nivel microeconomic. În această categorie se includ costuri în domenii specifice cum ar fi: modernizarea infrastructurii de transport, standarde de muncă și protecție socială, protecția consumatorilor, standarde de calitate, standarde de mediu etc. Tot în această categorie se includ și costurile derivate din procesele de liberalizare a circulației mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Cea mai mare parte a acestor costuri vor fi evidente la nivel microeconomic și au capacitatea de a afecta competitivitatea firmelor naționale. Repartizarea în timp (ante și post aderare) a acestor costuri este dificil de realizat, dat fiind faptul că materializarea lor se va produce după adoptarea și implementarea propriu-zisă a unui standard european și că implementarea acestor norme se află în stadii diferite în funcție de domeniul analizat.

3.costuri legate de asumarea statutului de membru al Uniunii Europene. Aceste costuri se vor materializa după aderarea la Uniunea Europeană și includ contribuțiile la bugetul comunitar, participarea la instituțiile comunitare etc. O mică parte din aceste costuri, ca volum, poate fi evidențiată și anterior aderării propriu-zise și se compune din contribuțiile statelor candidate, sub formă de cofinanțare, la programele Uniunii Europene la care participă (de ex. programul Phare, SAPARD, ISPA).

4. costuri legate de modernizarea economiei statelor candidate. Costurile cuprinse în această categorie sunt legate direct de modernizarea capacităților productive, de creșterea competitivității produselor și serviciilor pentru a face față presiunilor concurențiale din Uniunea Europeană. Cea mai mare parte a acestor costuri este poziționată, în timp, anterior momentului aderării. În această categorie de costuri se includ: costurile strict legate de modernizarea capacităților de producție din sectoarele economiei (creșterea nivelului tehnologic, creșterea calități produselor și serviciilor realizate etc.) nefiind incluse și costurile de modernizare a echipamentelor de producție pentru a asigura respectarea standardelor de producție, de mediu, de siguranță etc. impuse de Uniunea Europeană, acestea din urmă fiind surprinse într-o altă categorie în tipologia propusă de acest studiu. Costurile din această categorie vizează „investiții obligatorii” pentru dezvoltarea economică și socială și este dificilă evidențierea distinctă a costurilor de modernizare legate direct de aderarea la Uniunea Europeană și cele impuse de perioada de tranziție.

Cea mai mare parte a costurilor derivă din diferențele existente între structurile instituționale, prioritățile și conținutul politicilor economice la nivelul statelor candidate, pe de o parte, și elementele definitorii ale modelului comunitar, pe de altă parte. Aderarea al UE implică adoptarea acestui model și înlocuirea celui național și, implicit, costuri aferente de adoptare/asigurare a compatibilității/convergenței în acest sens. De asemenea, în perspectivă sectorială, cea mai mare parte a costurilor derivă din nivelul redus de dezvoltare a unor sectoare comparative cu cele din UE, ceea ce face ca adoptarea acquisului comunitar să afecteze serios competitivitatea de preț a sectoarelor în cauză și să ridice costurile alinierii și prin dispariția anumitor firme sau domenii de activitate care nu pot susține financiar transpunerea acquis-ului comunitar.

3.2. Piața Internǎ și uniunea vamalǎ

Adoptarea de cǎtre țǎrile candidate a tarifului vamal al Uniunii Europene ar putea avea efecte nefavorabile de creștere a deficitului comercial, din cauzǎ cǎ acestea practicǎ în general taxe vamale mai ridicate în medie decât cele practicate de Uniunea Europeanǎ. Prin participarea la uniunea vamalǎ, țǎrile candidate vor trebui sa-și alinieze tarifele la cele ale Uniunii Europene în sensul micșorǎrii acestora. Micșorarea taxelor vamale va determina o penetrare sporita a piețelor lor cu produse din țǎrile terțe.

Participarea la uniunea vamalǎ impune și preluarea schemei de preferințe tarifare a Uniunii Europene, cunoscutǎ sub denumirea de Sistemul Generalizat de Preferințe – SGP. Deși țǎrile candidate practicǎ și ele propriile scheme de preferințe tarifare, acestea diferǎ mult ca amploare, structurǎ și nivel al preferințelor de schema SGP. Mai ales pentru țǎrile Asia-Caraibe-Pacific (ACP), semnatare ale Conventiei de la Lome, preferințele merg pânǎ la abolirea unilateralǎ a taxelor vamale pentru cele mai multe din produsele provenind din aceste țǎri. Preluarea SGP va determina în consecințǎ creșterea deficitului comercial.

Un alt cost al adoptarii SGP va fi scǎderea veniturilor bugetare aferente încasǎrilor din taxe vamale la importul din țǎrile beneficiare SGP.

În privinta preluarii acquisului Pietei Interne, cele mai mari costuri vor fi suportate de întreprinderi, care vor trebui sa-si ajusteze standardele la standardele UE pentru a putea face fațǎ presiunilor competitive de pe Piața Internǎ.

Scǎderea competitivitǎții și pierderea unor piețe va fi însotitǎ și de o creștere a importurilor.

Politica de dezvoltare regionalǎ

Adoptarea modelului european de politică regională (acquis-ul comunitar în materie de politică regională) constituie un factor important al europenizării în țǎrile candidate, generator de costuri și beneficii. Politica regională a fost percepută ca un element de condiționalitate europeană de către toate țările candidate deoarece implementarea acestei politici a impus guvernelor acestor țări redefinirea structurilor instituționale după regulile europene impuse de Comisia Europeană

Politica regională a UE urmărește promovarea unei dezvoltări economice echilibrate în profil regional. O distribuire echitabilă sau existența unei percepții de distribuire echitabilă este unul din factorii importanți de natură să motiveze și să justifice participarea statelor la scheme integraționiste, în caz contrar, gruparea având puține șanse de reușită. Una dintre cele mai importante consecințe ale disfuncționalităților din procesul repartiției se manifestă pe plan teritorial sub forma dezechilibrelor regionale. Politica regională a UE se bazează pe două criterii importante :

– eficiența – deoarece concentrarea anumitor activități economice, a producției anumitor bunuri etc., preponderent în anumite regiuni ar împiedica alocarea eficientă a resurselor, diminuând efectele de bunăstare globale,

– echitatea – întrucât necesitatea repartizării echitabile între regiuni și categorii sociale a efectelor de bunăstare – este privită ca un "act de solidaritate" al regiunilor prospere cu cele sărace.

Politica regională a UE, așa cum a fost concepută pentru perioada 2000-2006, urmǎrește:

– ameliorarea eficienței instrumentelor structurale prin concentrarea asupra unui număr mai mic de obiective ale politicii structurale și prin clarificarea partajării responsabilităților între diferiții participanți;

– menținerea nivelului bugetar al coeziunii economice și sociale;

– extinderea eforturilor privind coeziunea regională în rândul viitoarelor țări membre.

Sunt descentralizate și simplificate procedurile de gestionare a resurselor comunitare, stabilindu-se o delimitare clară a responsabilităților diferiților actori implicați în proces și aplicarea consecventă a principiului subsidiarității.

Politica regională a țǎrilor este conformă, în linii generale, cu cea a Uniunii Europene, în ceea ce privește obiectivele, principiile, cadrul legal și mecanismele de implementare. De asemenea, întreaga construcție a politicii regionale se bazează ca și în cazul UE pe planurile naționale (PND) și regionale de dezvoltare. Construcția acestor planuri a reprezentat un exercițiu de programare financiară și de stabilire a priorităților de dezvoltare de tipul bottom-up și poate fi considerat un bun exercițiu pentru accesarea in viitor a fondurilor structurale. Utilizarea instrumentelor financiare de preaderare, ca principală sursă de finanțare a activităților din PND, a avut efecte duale: pe de o parte a facilitat transpunerea principiilor europene de utilizare a fondurilor structurale, iar pe de altă parte, dat fiind bugetul limitat alocat de UE, prioritățile de dezvoltare au fost reduse și concentrate în jurul celor indicate de oficialii europeni, alterând astfel calitatea exercițiului de planificare impus de realizarea PND.

Asistența tehnică acordată de UE statelor candidate pentru elaborarea PND și a planurilor de dezvoltare regională constituie un important beneficiu, în sensul că a asigurat un important transfer de know-how în elaborarea unor astfel de planuri și în perspectiva accesării fondurilor structurale. Obligația de cofinanțare din partea statului candidat, ca beneficiar al programelor cu componentă de dezvoltare regională promovate de UE pentru viitorii membri, constituie de asemenea un element de cost în perioada de preaderare, care va crește în cuantum după aderare (ca urmare a creșterii contribuției comunitare din cadrul fondurilor structurale).

Principalele elemente generatoare de costuri sunt:

– construcția cadrului instituțional de adoptare și implementare a politicii regionale;

– dificultățile de aplicare a principiilor politicii regionale a UE;

– gradul relativ redus de utilizare a fondurilor europene, ceea ce privează economia regională de o serie de resurse financiare ce pot fi utilizate pentru investiții în dezvoltarea economică și socială a regiunii respective.

Aceste tipuri de costuri se vor diminua progresiv, în timp. Argumentul pentru susținerea acestor afirmații este următorul: aceste costuri se compun din „cheltuieli inițiale”, în sensul că ele au reprezentat investiții obligatorii pentru adoptarea și implementarea politicii regionale a UE, și costuri suplimentare generate de lipsa de experiența a părții candidate (atât la nivel macro cât și la nivel micro) în managementul unei astfel de politici care, se bazează pe ideea finanțării dezvoltării regionale pe bază de competiție de proiect și nu prin alocări de fonduri, centralizat, pe criterii administrative sau de altă natură. Prima componentă a acestor costuri, și-a diminuat vizibil importanța și implică, în perspectiva aderării și ulterior aderării eventualele costuri legate de redefinirea cadrului instituționale, redefinirea mecanismelor de implementare și adoptare a politici regionale etc. A doua componentă a costurilor, e va diminua sensibil, până la eliminare, pe măsură ce autoritățile și actorii privați ai comunității de afaceri vor dobândi experiență în utilizarea instrumentelor specifice ale politicii regionale, așa cum au fost dezvoltate de UE.

Un cost indirect ar putea fi determinat de o capacitate de absorbție scǎzutǎ a fondurilor acordate de Uniunea Europeanǎ. S-a observat cǎ infuziile masive de capital cǎtre Grecia, Spania și Portugalia în primii ani dupǎ aderare, au condus la o apreciere a monedelor lor naționale și la creșterea deficitului comercial și a balanței de cont curent. Acest efect negativ poate fi amplificat și prin modul în care sunt cheltuiți banii de la Uniunea Europeana. În Grecia, de exemplu, banii au fost folosiți pentru creșterea consumului, cu efecte în lanț asupra creșterii datoriei externe și aprecierii drahmei grecești. Deteriorarea balanței comerciale pe termen scurt poate avea însǎ efecte pozitive pe termen lung dacǎ deficitul comercial finanțeazǎ bunuri de investiții și nu bunuri de consum.

3.4. Politica Agricola Comuna

Urmare a acordǎrii plǎților compensatorii și a subvențiilor la export de cǎtre Uniunea Europeanǎ, se identificǎ douǎ costuri ale acestor transferuri financiare.

Primul ar putea fi întârzierea restructurǎrii agriculturii, deoarece subvențiile agricole vor distorsiona alocarea resurselor din agriculturǎ în detrimentul mǎsurilor active de restructurare agricolǎ.

Al doilea efect negativ al susținerii artificiale a prețurilor prin transferuri financiare de la bugetul PAC, ar putea fi aprecierea monedei naționale, cu toate efectele negative care decurg de aici: scǎderea competitivitații produselor la export și creșterea deficitului comercial.

Daca prețurile mai mari stimuleazǎ creșterea producției agricole, în schimb cotele de productie practicate de Uniunea Europeanǎ pentru reglementarea pieței sunt un factor de frânare a dezvoltǎrii producției și pot deveni un cost pentru țǎrile candidate.

Sunt voci care susțin că în multe sectoare prețurile în creștere, urmate de o concurență tot mai aprigă în cadrul pieței unice, ar putea încuraja intensificarea și o utilizare sporită a resurselor. Combinat cu practici agricole deficitare, acest lucru ar putea duce la presiuni semnificative asupra mediului, în special în zonele de mare valoare naturală. Se afirmă că țările candidate riscă să urmeaze aceeași cale de dezvoltare ca cea parcursă de Comunitatea Europeană în anii 70 și 80.

În orice caz, politicile aplicate în prezent în UE nu sunt politicile anilor 70 și 80. Reforma bazată pe Agenda 2000 oferă posibilități considerabile țărilor candidate de a adopta o cale durabilă de dezvoltare agricolă, atât prin programe cu obiective combinate, agricole și de mediu, cât și prin abordarea directă a problemelor de mediu.

3.5. Uniunea Economicǎ și Monetarǎ

În ce privește costurile, exista pericolului unei depresiuni economice care se poate perpetua pe termen lung. Fixarea irevocabila a cursului de schimb nu va mai permite corectarea deficitului balantei comerciale și de plǎți prin devalorizarea monedelor naționale, ceea ce va impune adoptarea, ca alternativǎ, de politici deflaționiste care, dacǎ vor fi excesive, ar putea conduce la restrângerea consumului, reducerea producției și creșterea șomajului.

Cel mai des invocat inconvenient al uniunii monetare este pierderea suveranitǎții naționale. Transferul la nivel comunitar al unor componente naționale de ordin monetar și fiscal ar implica faptul cǎ țǎri viguroase și stabile acceptǎ luǎrile de decizii ale altor țǎri, uneori mai slabe și mai lipsite de rezistențǎ pe planul luptei împotriva inflației.

De alta parte, țǎri cu economii mai puțin prospere ar pierde urma recurgerii la devalorizare și care le permite temporar sǎ-și amelioreze competitivitatea economiei lor. Eficiența recurgerii la devalorizare este totuși frecvent contestatǎ, cǎci ea are un impact inflaționist imediat, datoritǎ scumpirii importurilor și pentru cǎ ea constituie o soluție facilǎ eludând adevarate probleme. Succesele la export depind din ce în ce mai mult de o serie de factori cum sunt: gradul de perfecțiune tehnica, calitatea service-ului, asupra carora o devalorizare mare nu are decât efecte reduse, pentru ca ele se limiteazǎ la o simplǎ ajustare de prețuri.

O datǎ cu instituirea UEM, riscul de socuri asimilate poate, în mod paradoxal, sǎ creascǎ datoritǎ tendinței de specializare. Cursul de schimb ne mai constituind un mijloc de adaptare, ajustarea riscǎ sa se bazeze pe flexibilitatea salariilor. Daca acestea sunt rigide, șomajul nu va putea decât sǎ se agraveze, crește probabilitatea migrațiilor. De fapt, în privința pieței muncii, flexibilitatea salariului real și mobilitatea geograficǎ conduc la acest rezultat. Dacǎ apare șomajul local, acesta poate fi absorbit fie prin scǎderea salariului, fie prin migrații.

Un dezavantaj al uniunii monetare este deci cǎ prin pierderea cursurilor de schimb flexibile se eliminǎ și un mecanism de ajustare pentru compensarea modificǎrilor și translatǎrii cererilor între produsele a douǎ țǎri, care pot conduce la probleme în ocuparea forței de muncǎ. Mecanismele de ajustare se referǎ la faptul cǎ prin ieftinirea monedei țǎrii cu cerere în scǎdere, produsele acesteia devin mai ieftine și astfel se realizeazǎ un nou proces de creștere a cereri și a ocupǎrii forței de muncǎ în țara respectivǎ. În țara cu cerere în creștere se va intâmpla procesul contrar.

Se considerǎ cǎ în Europa integrarea piețelor muncii va fi mult mai lentǎ decât cea a piețelor de capital, bunuri și servicii. Chiar și în SUA, unitatea monetarǎ nu este suficientǎ pentru asigurarea omogenitǎții ratelor de creștere. Anumite state cunosc perioade lungi de creștere pronunțatǎ, altele au în mod durabil rate de crestere mult sub media naționalǎ. Evoluția locurilor de muncǎ este foarte ridicatǎ de la un stat la altul, în special pentru cǎ integrarea accentueazǎ diviziunea muncii și astfel favorizeazǎ specializarea îngustǎ a statelor, pe industrie și pe produs. Acestea sunt afectate de fluctuațile specifice datorate modificǎrii cererii de bunuri în a cǎror producere s-au specializat. Flexibilitatea salariilor, atât de laudatǎ în SUA, apare insuficientǎ pentru restabilirea competitivitǎtii și pǎstrarea locurilor de muncǎ. Numai mobilitatea forței de muncǎ permite reducerea deficitelor regionale ale ratelor somajului. Dar tinând cont de diversitatea domeniilor, de tradițiile culturale și sociale ce caracterizeazǎ Europa, mobilitatea între țǎrile europene este și va fi mult mai scazuta decât în SUA.

Un factor nefavorabil este puterea dolarului. Uniunea Monetarǎ poate fi vǎzutǎ ca o reacție împotriva senioriajului ori a taxelor monetare.

Alte dezavantaje pe scurt :

costuri ridicate ale conversiei – spre exemplu costurile implementate ale implementǎrii la toate nivelele al sistemelor informatice capabile sǎ execute prompt tranzacțiile în euro și sǎ realizeze automat conversia monedelor naționale europene în euro

centralizarea puterii – euro pare a fi un nou pretext pentru centralizarea puterii, a diferențelor prerogative la nivel comunitar; ceea ce conduce la alterarea suveranitǎții naționale a statelor membre cu toate consecințele care decurg de aici.

viața politicǎ exacerbatǎ, care a însoțit procesul de creare a uniunii monetare ignorând de multe ori realitǎțile economice; o astfel de situație, în condițiile unei recesiuni economice serioase poate avea repercursiuni serioase asupra UEM.

absența unor organisme de control în materie de politicǎ monetarǎ și fiscalǎ. Relevanța în acest sens este absența unei trezorerii europene care sǎ preia datoriile statelor membre. Crearea unui astfel de organism ar însemna o și mai mare diminuare a suveranitǎții naționale.

amenințarea deflaționistǎ. Respectarea planului BCE și al Comisiei de realizare în spațiul euro a unei inflații reduse s-ar putea produce dacǎ acest proces este „scǎpat” de sub control, un șoc deflaționist puternic cu efecte negative resimțite deplin pe piața muncii.

lipsa de coerențǎ și de instrumente a euro de a face fațǎ unor situații de crizǎ. Autoritǎțile comunitare par a fi luat prea puțin în calcul modalitǎțile de gestionare în cadrul UEM al unor situații de crizǎ de naturǎ financiarǎ sau ale economiei reale. In cadrul unor crize severe s-ar putea ca anumite țǎri sǎ iasǎ din sistem, situație pentru care, de asemenea nu sunt prevǎzute nici un fel de proceduri.

CAPITOLUL IV

România – progresul realizat în vederea

Scurta descriere a relațiilor România – UE………………………………..57

Perspectiva economicǎ. Implicațiile Integrǎrii economice asupra sectorului corporatist………………………………………………………………..62

Câstigǎtori si perdanți prin reorientarea comerțului…………………..64

Perspectiva sociala. Grupuri sociale perdante si câstigatoare……..68

Fragilitatea instituționalǎ și implicațiile schimbǎrii sistemului……76

Politica agricolǎ…………………………………………………………………………79

Necesitatea politicii de concurența în România…………………………..85

4.1. Scurta descriere a relațiilor România – UE

Eforturile autoritǎților române pentru aderarea la Uniunea Europeana s-au desfǎșurat într-un cadru instituționalizat începând cu februarie 1993, data semnǎrii Acordului de Aderare. În iunie 1995 România și-a depus în mod oficial candidatura pentru aderare. O primǎ evaluare a îndeplinirii criteriilor a fost fǎcutǎ de catre UE în Agenda 2000, document adoptat în iulie 1997. În decembrie 1999, Consiliul European decide începerea negocierilor de aderare cu asa-numitul “grup de la Helsinki”, format din 6 țǎri, între care și România.

În ceea ce privește strategia pentru aderare, cel mai important dintre evenimente a fost adoptarea Strategiei Economice pe Termen Mediu; privind compatibilitatea cu reglementǎrile UE, cel mai important eveniment a fost începerea negocierilor asupra unor capitole.. Angajamentele luate în cadrul procesului de negociere au ca dată de referință pentru aderare anul 2007. Ele sunt îndeplinite la timp în general, deși s-au înregistrat și o serie de întârzieri în anumite domenii.

România continuă să îndeplinească criteriile politice. Există voință politică de a realiza reforma în justiție și administrație și au fost lansate, în ultimul an, o serie de inițiative pozitive de reformare a administrației publice și justiției. De exemplu, Statutul Funcționarului Public a fost revizuit și a fost inițiată o reorganizare majoră a sistemului instanțelor de judecată. Cu toate acestea, procesul de reformă este doar în faza de început. Administrația publică românească continuă să se caracterizeze prin proceduri greoaie, grad limitat de transparență și o capacitate limitată de punere în aplicare a politicilor publice. În sistemul judiciar trebuie să se realizeze atât o îmbunătățire a gestiunii cazurilor și consistenței deciziilor, cât și o creștere a gradului de independență al justiției.

România trebuie, în continuare, să elaboreze o strategie având ca scop reforma politicilor și procesului legislativ. S-a înregistrat un oarecare progres prin restrângerea utilizării ordonanțelor de urgență. Adoptarea legilor pentru libertatea accesului la informație și transparența procesului legislativ reprezintă de asemenea o evoluție pozitivă, însǎ aceste legi nu au fost decât parțial puse în aplicare. Reforma constituțională a sistemului parlamentar trebuie însoțită de măsuri care să mărească capacitatea Parlamentului de a examina în mod efectiv proiectele de legi.

În România, corupția continuă să fie un fenomen larg răspândit și să afecteze societatea sub toate aspectele sale. O serie de măsuri importante au fost lansate în decursul perioadei de raportare, dar punerea în practică, pe ansamblu, a politicii de combatere a corupției a fost limitată. Măsurile luate mai trebuie și să aibă efect și, în acest sens, sunt necesare eforturi substanțial sporite.

România continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale. Ea a înregistrat progrese apreciabile într-o serie de sectoare importante.

Au fost create structuri pentru aplicarea legislației în domeniul anti-discriminării și au fost sancționate o serie de cazuri de discriminare. A fost consolidată capacitatea instituțională a Avocatului Poporului. Progresele deosebite în domeniul reformei sistemului de protecție a copilului, consemnate în raportul de anul trecut, au continuat și în acest an și s-au înregistrat noi initiative pentru consolidarea drepturilor minorităților naționale. A continuat aplicarea strategiei pentru comunitatea romă, deși lipsa resurselor a dus la rezultate limitate. În mod similar, deși procesul de restituire a proprietăților a continuat, el este departe de a fi finalizat.

Au fost inițiate reforme și în alte domenii, precum: modernizarea poliției, îmbunatățirea asistenței acordate persoanelor cu handicap, reducerea excluderii sociale, ameliorarea dialogului social. Până în prezent, activitățile principale din aceste domenii au constat în elaborarea de strategii și pregatirea cadrului legislativ. Provocarea pentru viitor o constituie aplicarea eficientă a acestor inițiative. Chiar dacă propunerile de reformă a Codului penal reprezintă un pas înainte, sunt necesare în continuare eforturi sporite pentru a consolida libertatea de exprimare. Sunt de asemenea necesare măsuri suplimentare pentru a reduce suprapopularea în inchisori.

România poate fi considerată ca o economie de piață funcțională din momentul în care progresele deosebite înregistrate până acum vor fi continuate în mod decisiv. În plus, se impune punerea în practică energică și susținută a programului de reformă structurală, pentru ca România să fie capabilă să facă față, în viitorul apropiat, atât presiunii concurențiale, cât și forțelor de piață din interiorul Uniunii Europene.

Au fost facute în continuare progrese în ceea ce privește stabilitatea macroeconomică, dat fiind că rata inflației și-a mentinut tendința de scădere de la nivelul relativ înalt înregistrat anterior, în ciuda efectuării de ajustari a prețurilor controlate. Poziția externă a rămas în continuare sustenabilă, iar politica fiscală prudentă. Măsurile de îmbunătățire a administrației fiscale sunt progresiv puse în aplicare. Angajamentele de a controla fondul de salarii în sectorul public au fost respectate, pe ansamblu, și au fost inițiate o serie de acțiuni pentru întărirea disciplinei financiare a întreprinderilor; concretizate în special prin relativa accentuare a disponibilității de a deconecta utilizatorii cu restanțe de plata la consumul de energie. Privatizarea și restructurarea întreprinderilor de stat s-a accelerat. Proprietatea de stat a scăzut și în sectorul bancar, care a continuat să-și dezvolte rolul său de intermediere. Măsuri administrative de îmbunătățire a mecanismelor de intrare și ieșire de pe piață au fost inițiate, concomitent cu diverse inițiative de îmbunătățire a mediului de afaceri.

Autoritățile trebuie acum să consolideze progresele îinregistrate în aceste domenii, și în același timp să abordeze cu hotărâre domeniile unde progresele au fost insuficiente. Pentru menținerea trendului de creștere a stabilității macroeconomice, măsurile recente de întărire a caracterului restrictiv al politicii monetare trebuie să fie însoțite de politici fiscale și salariale prudente, precum și de reducerea în continuare a deficitului cvasi-fiscal. Previziunile fiscale pe termen mediu trebuie de asemenea să fie consolidate prin înregistrarea de progrese în domeniul reformei cheltuielilor și prin îmbunătățirea gradului de respectare a sistemului de taxe. Acestea vor contribui la consolidarea disciplinei financiare a întreprinderilor, care rămâne una din problemele cheie nerezolvate. Măsurile trebuie să se concentreze pe cauzele care stau la baza acumulării continue a arieratelor la bugetul de stat și în sectorul energetic. Eforturile de ameliorare a funcționării mecanismelor de piață trebuie să fie însoțite de o mai mare disponibilitate către închiderea întreprinderilor cu pierderi și către stabilirea unor prețuri pentru gazele naturale care să reflecte mai bine costurile pe termen scurt și lung. După ce a depășit faza inițială, restructurarea și privatizarea sectoarelor cheie, cum ar fi cel energetic, minier și de transport, trebuie continuate. Acesta vor contribui substanțial la dezvoltarea unei economii de piață funcționale și la dezvoltarea capacității României de a face față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din interiorul Uniunii.

România a înregistrat progrese constante în ceea ce privește adoptarea legislației comunitare și va reusi să transpună acquis-ul înainte de data planificată pentru aderare, cu condiția menținerii ritmului actual. Punctele slabe în procesul legislativ se referă la calitatea inegală a legislației adoptate și la faptul că, în unele cazuri, vor fi necesare revizuiri înainte ca legile să poată fi aplicate.

În domeniul pieței interne, România a continuat să facă progrese în ceea ce privește transpunerea legislației specifice referitoare la libera circulație a mărfurilor și achiziții publice. O atenție deosebită trebuie acordată dezvoltării capacității de administrare a acquis-ului pe achiziții publice, produse alimentare și siguranță alimentară. România trebuie, de asemenea, să continue analiza măsurilor care ar putea fi incompatibile cu principiul liberei circulații a mărfurilor. Progresul înregistrat în domeniul liberei circulații a persoanelor este limitat, iar eforturile suplimentare trebuie concentrate acum pe pregătirea punerii în practică a acquis-ului din domeniul recunoașterii reciproce a calificării profesionale. Activitatea de identificare a barierelor din calea liberei circulații a serviciilor a continuat, deși au fost îndepartate doar câteva dintre restricții. În timp ce alinierea cu acquis-ul referitor la libera circulație a capitalului s-a îimbunătățit în mod constant, eforturi sporite sunt necesare pentru îmbunătățirea sistemelor de plăți și intensificarea luptei împotriva spălării banilor.

România a făcut progrese în domeniul legislației companiilor comerciale. Punerea în practică a noilor reglementări din domeniul contabilității și auditului financiar trebuie să aiba prioritate. Este nevoie de eforturi suplimentare pentru protejarea proprietății industriale și intelectuale. În domeniul concurenței, în timp ce legislația anti-trust este în mare parte aliniată la reglementările europene relevante, în ceea ce privește ajutoarele de stat nu există încă suficient control asupra lor. În sectorul siderurgic, obligațiile României referitoare la transparența în ceea ce priveste acordarea ajutoarelor de stat directe și indirecte trebuie să fie respectate în continuare.

Au fost înregistrate progrese și în transpunerea acquis-ului pe agricultură și restructurarea sectorului agricol. Punerea în aplicare a legislației din domeniu este îgreunată de capacitatea de administrare și conducere limitată. De aceea, o atenție deosebită trebuie acordată consolidării capacității administrative de punere în practică și aplicare a acquis-ului, în special în sectorul veterinar și fitosanitar. În sectorul pisciculturii, s-a înregistrat doar un progres limitat, precum și întârzieri în transpunerea acquis-ului, în special cel referitor la Registrul Vaselor de Pescuit. Capacitatea administrativă trebuie consolidată în mod considerabil.

România a continuat să progreseze, în domeniul transportului, atât în ceea ce privește alinierea legislației cu acquis-ul comunitar, cât și crearea structurilor administrative necesare, însă aplicarea măsurilor de siguranță maritimă rămâne un motiv de preocupare. Trebuie acordată prioritate dezvoltării instituțiilor care să aplice noua legislație, cât și obținerii finanțărilor necesare pentru investițiile serioase necesare în domeniu.

România a înregistrat progrese în alinierea cu acquis-ul din domeniul politicii fiscale, iar acum trebuie să acorde o atenție deosebită modernizării administrației fiscale și îmbunătățirii sistemelor IT. Adoptarea noului Cod al Muncii a fost un pas important înainte în alinierea la acquis-ul din domeniul politicii sociale și de ocupare a forței de muncă. Eforturile viitoare trebuie să se concentreze pe asigurarea aplicării diferitelor inițiative luate și pe consolidarea capacității administrative. Progresul legislativ realizat în sectorul energetic este necesar să fie acompaniat de crearea de structuri pentru punerea în practică efectivă, care să ducă la reforma structurală și la îmbunătățirea pieței interne a energiei.

Bazele legislative ale unei politici industriale moderne au fost puse, iar principala provocare este acum punerea ei în practică, având în vedere că slăbiciunile structurale limitează capacitatea de aplicare și respectare a legilor. Eforturi considerabile au fost făcute pentru îmbunătățirea mediului de afaceri, deși situația sectorului întreprinderilor mici și mijlocii rămâne dificilă. România a înregistrat progrese importante în domeniul telecomunicațiilor, prin crearea unei autorități de reglementare, prin liberalizarea pieței telecomunicațiilor și alinierea legislației cu noul acquis din domeniu.

Cadrul instituțional pentru politica regională și pentru coordonarea instrumentelor structurale nu este înca clar definit și trebuie puse în practică reglementari specifice referitoare la administrare și control financiar. Eforturi considerabile sunt necesare, în continuare, pentru a aduce capacitatea administrativă la nivelul cerut. În domeniul protecției mediului, deși România a transpus o parte considerabilă din legislația comunitară, capacitatea administrativă și resursele financiare dedicate sectorului raman necorespunzatoare.

Alinierea legislativă în domeniul sănătății și protecției consumatorului a continuat, și România a înregistrat progrese în ceea ce privește activitatea de supraveghere a pieței și coordonarea activităților de control între ministerele și autoritățile relevante.

S-a înregistrat progres legislativ în cele mai multe sectoare din domeniul justiției și afacerilor interne, și in special în ceea ce priveste migrația, combaterea crimei organizate, lupta contra spălării banilor și cooperarea judiciară în cauze civile. Totuși, capacitatea de punere în aplicare rămâne scăzută în aproape toate sectoarele și România trebuie să depună eforturi sporite în vederea dezvoltării capacității administrative și de cooperare inter-instituțională.

S-au înregistrat progrese și în domeniul politicii vamale, deși mai trebuie depuse eforturi pentru a combate corupția din cadrul Administrației Vămilor și pentru a se pregăti din timp pentru aplicarea măsurilor ce vor fi introduse în momentul aderării. Progrese considerabile s-au înregistrat în domeniul controlului financiar. Eforturile din domeniu vor trebui să se concentreze, în perioada următoare, pe punerea în practică a unor sisteme riguroase de control financiar, pe finalizarea procesului de armonizare legislativă și pe consolidarea capacității administrative.

S-au înregistrat și continuă să se îinregistreze progrese constante în ceea ce privește celelalte capitole de acquis.

Într-un număr de sectoare importante, continuă să existe un decalaj serios între progresele înregistrate în domeniul armonizării legislative și capacitatea limitată, pe ansamblul ei, a administrației publice de a aplica și pune în practică legislația nou adoptată. Acest lucru reprezintă o constrângere majoră în ceea ce privește pregătirile pentru aderare ale României, iar soluționarea sa depinde de realizarea unei reforme structurale atotcuprinzătoare atât a administrației publice, cât și a sistemului judiciar. Problemele în cauza depășesc cadrul procesului de adoptare a acquis-ului și se răsfrâng asupra modului de gestionare a asistenței financiare din partea UE. S-au înregistrat progrese și în crearea structurilor institutionale necesitate de acquis, deși ele au fost inegale.

Buna și rapida derulare a negocierilor și adoptarea aquis-ului comunitar nu aduc însǎ automat România mai aproape de integrarea în UE. Aceasta deoarece reducerea distanței ce ne separǎ de UE nu este numai o problema politicǎ, legislativǎ sau tehnicǎ, ci mai ales una de dezvoltare. Dupa previziunile Bancii Mondiale, România are nevoie de o ratǎ stabilǎ de creștere în urmatorii 20 de ani pentru a reduce la jumatate diferența de venit per capita fațǎ de nivelul mediu al UE.

4.2. Perspectiva economicǎ. Implicațiile Integrǎrii economice asupra sectorului corporatist

Paradigma europeană în ceea ce privește comportamentul firmelor este centrată pe reglementarea majorității aspectelor legate de activitatea agenților economici, de la protecția muncii la standarde de mediu, de calitate etc. O astfel de abordare a atras numeroase critici privind riscul de reglementare excesivă și chiar de eliminare a libertății de acțiune, însă prezintă și beneficii considerabile.

În primul âand, adoptarea standardelor de calitate aduce beneficii imediate la nivelul cosumatorilor, ca și prin deschiderea accesului către piața europeană. Un efect important al acestor reglementări vizează contracararea asimetriei de informație existente în mod natural dintre producatori si clienți1, asimetrie care reprezintă una dintre cauzele majore ce afectează competiția reală. Cu alte cuvinte, clientul nu cunoaște detaliile procesului de producție și dacă anumite condiții nu ar fi reglementate, producătorii care le respectă ar fi necompetitivi în raport cu cei care le ignorǎ.

Din această perspectivă, reglementarea și deci adoptarea acquis-ului reprezintă o șansă pentru România care se confruntă cu un nivel scăzut de sofisticare a consumatorilor, fapt care afectează gradul de antrenare pe care cererea îl are asupra ofertei

Într-un sens mai larg, adoptarea acquis-ului presupune plasarea pe alt nivel de alocare a resurselor. Pentru a realiza bunuri și servicii în maniera și în consecință la calitatea europeană, este nevoie nu doar de disciplina pe care acquis-ul o impune, ci și de mobilizarea unor resurse sporite. Saltul nu se poate realiza decât odată cu creșterea cuantumului capitalului și a intensității utilizării factorului uman. De aceea, există riscul de sufocare pentru mulți agenți economici, riscul ca aceștia să nu poată mobiliza resursele necesare pentru pentru a se înscrie pe noul model de producție. Aceste limitări pot surveni din mai multe motive:

– Accesul limitat la capital.

– Lipsa de personal cu experieță sau cu calificările necesare

– Dependența de alte activităti suport care nu s-au dezvoltat încă

– Insuficienta dezvoltare a infrastructurii

Incapacitatea de administrare în condițiile unei complexități crescute.

Având în vedere toate aceste dificultăți, reușita saltului calitativ la nivelul modelului de producție va depinde de capacitatea instituțiilor abilitate de a asigura atât supravegherea cât și asistența privind aplicarea noilor norme. Se considerǎ că un sistem centrat doar pe penalități pentru nerespectarea regulilor nu este sustenabil în România, el riscând să descurajeze firmele.

La nivelul întregului aquis ce afectează comportamentul firmelor, apare riscul de implementare asimetrică. Astfel dacă un domeniu nu este acoperit el devine punct de eșapare, în condițiile mai sus menționatei presiuni ce se exercită asupra agenților economici. Pentru a face față regulilor stricte din anumnite domenii agenții economici pot exercita presiuni în altele. De exemplu dacă standardele de calitate nu sunt dublate de standarde privind protecția muncii, se poate ajunge la creșterea accidentelor de muncă.

Integrarea în cadrul Uniunii Europene și în perspectivă în uniunea monetară va conduce cel mai probabil la reducerea inflației ceea ce va contribui la creșterea ratelor de investire. Totodată macrostabilizarea expectată va crește accesul la credite externe reducând totodată și costurile acestora.

Unul dintre aspectele derivate ale procesului de aderare la UE vizează o expectată majorare a investițiilor străine directe (ISD), dimensiune decisivă dacă se ia în considerare nevoia acută de capital. Mai multe studii arată că a existat o corelație între anunțul privind extinderea Uniunii Europene și evoluția ISD. Astfel anunțul Consiliului de la Essen din 1994 a fost urmat de creșterea semnificativă a ISD în țările aflate în plutonul țărilor cu cele mai multe șanse de aderare – adică Ungaria, Cehia și Polonia. Mai mult, decizia UE din 1997 de a deschide negocierile cu cinci dintre țările candidate a condus de asemenea la majorarea ISD în aceste țări, stimulând cercul virtuos al creșterii economice și restructurării.

Principalele beneficii pe care le aduc ISD sunt:

– Crearea de noi locuri de muncă

– Efecte de antrenare pe verticală și creștere a concurenței pe orizontală. Creșterea concurenței poate însă, în condițiile necompetitivității firmelor locale, să conducă la falimentul acestora.

– Transfer tehnologic (în cele mai multe cazuri), de know-how managerial și de marketing

– Acces la piețe, respectiv la piețele pe care companiile investitoare activează.

– O pregătire superioară a personalului și impact mai redus asupra mediului.

Experiența a arătat că în general racordarea de facto la normele europene a avut efecte benefice asupra ISD dar au existat și cazuri contrare. Domenii ca piața titlurilor financiare și ca sectorul serviciilor financiare nebancare s-au dovedit a nu avea un impact pozitiv iar în cazul reglementărilor privind concurența impactul a fost chiar negativ. Dintre țările candidate, România se află alături de Bulgaria, Slovenia si Slovacia în coada clasamentului privind atragerea ISD,. Pentru comparație, Polonia a reușit să atragă de exemplu mai multe ISD decât Portugalia. Grupul de la Visegrad (Cehia, Ungaria, Polonia și Slovacia) a colectat aproximativ două treimi din totalul ISD în regiune. Prin contrast, România și Bulgaria au atras doar 10%, comparația fiind și mai dezavantajoasă dacă ne raportăm la numărul de locuitori.

În ceea ce privește noul context, fluxul de ISD va fi determinat de o serie de factori:

– Dimensiunea lărgirii UE care face ca ISD să fie destul de disipate.

– Șansa ca întreaga zonă să devină un atractor pentru ISD, impunând imaginea

unui potențial mare de creștere.

– În condițiile integrării, dimensiunea pieței interne nu mai reprezintă un avantaj/factor stimulator, ceea ce transferă competiția pentru ISD în planul costului și calificării forței de muncă, nivelul corupției și al fiscalității.

– Ratingul privind creditul. Alături de acest factor poate fi menționat și semnalele de recunoaștere privind stadiul integrării. Studiile arată că acest mecanism a funcționat și independent de ratingul privind creditul.

Dezvoltarea infrastructurii reprezintă unul din factorii cheie ai succesului în realizarea saltului pe care firmele trebuie să îl realizeze la modelul european de producție.

În acestă privință două sunt direcțiile majore pe care România trebuie să acționeze:

– Infrastructura de transport, care face obiectul Capitolului 9 de negocieri.

– Infrastrucura informațională (tehnologia informațiilor și comunicații –TIC)

În calitate de țară candidată, România beneficiază de asistența financiară nerambursabilă din partea ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession), care are ca obiectiv dezvoltarea infrastructurii de căi ferate, porturi și aeroporturi. Doar pentru proiectele legate de infrastructura feoviară, asistența ISPA se ridică la 240 milioane euro, sumă condiționată de participarea natională cu încă 70 milioane euro.19

4.3. Câstigǎtori si perdanți prin reorientarea comerțului

Colapsul CAER (zona comerciala a blocului socialist) a adus o rapidǎ – dar nu abruptǎ – reorientare a comerțului românesc cǎtre UE, fenomen caracteristic de altfel tuturor celorlalte țǎri din Europa Centrala și de Est. Pâna la sfârsitul anului 1999, mai mult de 65% din exporturile României se îndreptau cǎtre țǎri membre UE, în timp ce ponderea importurilor din aceste țǎri crescuse la 60%. Aceasta situatie s-a schimbat ușor în 2000, exporturile scǎzând la 63,7% din total, iar importurile la 56,2% din total. UE-15 reprezintǎ astǎzi 59,6% din fluxurile comerciale ale României. Cifrele sunt comparabile cu ponderea comerțului intra-european al multora dintre statele UE. Se poate spune cǎ cel putin din punct de vedere comercial – exceptând unele bariere tarifare pentru agriculturǎ si câteva sectoare industriale protejate de UE – România este de facto integratǎ în comerțul comunitar.

România a avut legǎturi comerciale semnificative cu UE încǎ din perioada comunistǎ, vârful acestora înregistrându-se în anii ’70. Când vechiul regim a dorit sǎ plǎteascǎ datoria externǎ înainte de scadentǎ, în anii ’80, s-a dus o politicǎ de substituție a importurilor, cu consecinte asupra modernizǎrii industriei și comerțului cu UE. Dupǎ revoluție, UE a devenit cel mai important partener comercial al României înca din 1991, cu o pondere comparabilǎ cu și uneori mai mare decât în celelalte tǎri central-est europene. Comerțul cu alte regiuni, în principal cu Comunitatea Statelor Independente, a scǎzut atât relativ, cât si în termeni absoluți. Cu toate acestea, Rusia ramâne principalul furnizor de materii prime (în special petrol și gaz) pentru România. Câțiva factori importanți au contribuit la aceasta evolutie. Mai întâi apariția și consolidarea unui cadru instituțional privind comerțul dintre România și partenerii din UE și Europa Centralǎ și de Est. Cel mai important eveniment în institutionalizarea relațiilor cu UE a fost semnarea Acordului de Asociere în februarie 1993. Acordul a pus bazele înlǎturǎrii treptate a barierelor tarifare, cu exceptia agriculturii și a câtorva industrii “senzitive” pentru partenerii europeni. Deși unii considerǎ Acordul insuficient de asimetric în favoarea țǎrilor din Europa Centrala și de Est, sau chiar cǎ Acordul îngrǎdește relațiile dintre pǎrti, creșterea semnificativǎ a volumului tranzacțiilor comerciale dintre România și UE în anii de dupǎ semnarea Acordului nu poate fi o coincidențǎ. În plus, datele statistice din ultimii trei ani indicǎ chiar o îmbunǎtațire a gradului de acoperire a importurilor prin export în relația cu UE.

Conform angajamentelor asumate prin documentul de poziție aferent capitolului 25 „Uniunea vamală”, cea mai mare parte a măsurilor necesare pentru realizarea uniunii vamale și implementarea prevederilor politicii comerciale comune vor trebui finalizate până în anul 2005. Principalele angajamente vizează: „Finalizarea implementării TARIR (Tariful Vamal Român) și asigurarea compatibilității depline cu TARIC (Tariful Vamal Comun) – termen: 2005; Finalizarea Convenției de Tranzit Comun prin generalizarea implementării NCTS (Noul Sistem de Tranzit Comun) – termen: 2005; Aplicarea integrală a acquis-ului comunitar în domeniul contingentelor cantitative și al plafoanelor – termen: data aderării” (Documentul de poziție privind Uniunea vamală). În ceea ce privește regimurile vamale, procedurile vamale, armonizarea poate fi considerat un proces încheiat în linii generale încă de la sfârșitul anului 2003.

În planul politicii comerciale comune, Raportul periodic din 2003 realizat de Comisia Europeană relevă necesitatea continuării eforturilor de armonizare cu prevederile din acquis referitoare la produsele cu dublă utilizare, autorizații generale de export și la creditele de export. După cum sugerează același Raport, pentru perioada imediat următoare se impune, asigurarea unei mai mari stabilități a cadrului instituțional, cu precădere în domeniul politicii comerciale.

Integrarea unei economii de mici dimensiuni într-un spațiu economic de natura UE, cu un grad ridicat de stabilitate economică, implică anumite costuri si beneficii. Efectele aderării României în plan comercial trebuie analizate pe două axe: costurile și beneficiile implicate de funcționarea Acordului European (anterior aderării) și costurile si beneficiile adoptării politicii comerciale a UE (după aderarea propriu-zisă).

În ceea ce privește prima axă, costurile și beneficiile pentru România derivă, în principiu, din procesele de liberalizare comercială graduală a comerțului cu produse agroindustriale

și instituirea unei zone de liber schimb între România și UE în domeniul produselor industriale (crearea acestei zone a fost inițiată prin semnarea Acordului European în 1993 și finalizată în ianuarie 2002).

Costurile derivate din liberalizarea comercială dintre România și UE sunt legate, în acest caz, cu precădere de reducerea protecționismului (în primul rând eliminarea taxelor vamale), confruntarea directă cu produsele europene mult mai competitive decât cele românești și costurile de aliniere la standardele europene de calitate a produselor (nerespectarea acestora fiind un factor de natură să limiteze accesul produselor românești

la piața europeană). Beneficiile sunt legate de accesul mai facil la o piață mai largă de desfacere și aprovizionare, stimularea competitivității, redefinirea specializării internaționale. De asemenea, este vizibil efectul de reorientare a schimburilor comerciale românești (peste 60% din acestea se derulează cu țările UE și alte țări asociate).

În plus, la sugestia, mai mult sau mai puțin formală a UE ca formă de integrare regională de tipul zonelor de liber schimb, România a devenit membră, alături de celelalte țări asociate, a Acordului European de Liber Schimb al Europei Centrale (CEFTA). Ca și în cazul Acordului European, produsele agro-alimentare au fost considerate produse sensibile, liberalizarea acestora făcându-se treptat, diferențiat pe tipuri (liste) de produse. Acordurile bilaterale semnate de România cu fiecare din celelalte membre CEFTA au stimulat schimburile comerciale, dar în mai mică măsură decât așteptările.

În ceea ce privește a doua axă de analiză, costurile și beneficiile sunt legate de adoptarea politicii comerciale comune, România nemaiavând nici o competență decizională în materie de politică comercială (aceasta este transferată nivelului comunitar de decizie). Astfel, se impun două direcții majore de modificare a politicii comerciale:

1. eliminarea barierelor comerciale în interiorul Uniunii Vamale lărgite a UE și adoptarea Tarifului Exterior Comun (TEC) al UE (taxele vamale aplicate), care vor duce deci la modificarea protecției tarifare și implicit a importurilor. Modificarea taxelor vamale va fi heterogenă pentru partenerii comerciali.

2. negocierea unei Liste de Angajamente Comune la Organizația Mondială a Comerțului (care se referă la taxele vamale consolidate, numite și plafoane tarifare). Mai concret, România va retrage lista de angajamente la OMC și va negocia, împreună cu UE lărgită o nouă listă, valabilă pentru toți membrii noii uniunii vamale. Aceasta ar putea eventual duce la formularea de cereri pentru măsuri compensatorii din partea țărilor terțe (care consideră că le sunt lezate interesele comerciale).

Atât impactul asupra protecției tarifare, cât și cel asupra comerțului, vor trebui să împlinească prevederile Articolelor XIV și XVII ale GATT referitoare la extinderea Uniunii Vamale.

Costurile legate de adoptarea politicii comerciale a UE sunt în principal generate de

a. liberalizarea comercială indusă în relațiile cu terții, respectiv:

1) reducerea nivelului de protecție tarifară prin adoptarea tarifului exterior comun, ceea ce va facilita accesul produselor din afara UE în România. Taxele vamale aplicate în regimul clauzei națiunii celei mai favorizate (MFN) vor scădea de la 18,6% la 6,3% pentru ansamblul produselelor, de la 30% la 16,2% pentru produsele agricole, și de la 15,4% la 3,6% pentru produsele industriale (Comisia Europeană, Raport periodic, 2003).

2) România devine donor de preferințe, prin aplicarea schemelor preferențiale ale UE (ex. Sistemul Generalizat de Preferințe (GSP), Acordul Asia Caraibe Pacific (ACP),

b. întărirea capacității de control la frontierele vamale ale României; la acest tip de cost de adaugă și cel asociat fenomenului previzibil de reducere a personalului vamal determinat de diminuarea volumului de activitate prin eliminarea controlului vamal în schimburile comerciale intracomunitare, această activitate fiind aplicabilă numai în relațiile cu terții;

c. diminuarea veniturilor bugetare provenind din taxe vamale. Această reducere are doi determinanți principali: reducerea taxelor vamale și faptul că toate taxele vamale colectate la frontiera vamală a României sunt transferate la bugetul comunitar, utilizarea acestor venituri fiind de competența autorităților comunitare.

Beneficiile, în plan comercial, implicate de aderarea la Uniunea Europeană sunt mai cu seamă legate de:

a. valorificarea oportunităților de acces pe piețe terțe derivate din participarea la acordurile comerciale preferențiale ale UE;

b. îmbunătățirea poziției în cadrul rundelor de negocieri în cadrul OMC și cu alți parteneri comerciali derivată din apartenența la gruparea europeană.

c. creșterea opțiunilor de alegere din partea producătorilor în privința bunurilor de producție și a tehnologiilor utilizate și din cea a consumatorilor legat de diversificarea bunurilor destinate satisfacerii consumului nemijlocit.

d. atunci când nivelul de integrare depășește stadiul uniunii vamale, pot să apară câștiguri suplimentare ca urmare a creșterii mobilitații factorilor de producție și coordonarii politicilor monetare și fiscale: acumularea de capital fizic, care se realizează prin investiții străine directe; o mai bună repartizare a forței de muncă.

e. efectul producerii de profit care apare în special în sectoarele în care prețul intern este mai mare decat costul mediu de producție. În acest caz, creșterea volumului producției va genera creșterea venitului atâta vreme cât venitul marginal adus de fiecare unitate produsă suplimentar va fi mai mare decât costul marginal.

f. scăderea costurilor ca urmare a creșterii dimensiunilor producției prin lărgirea pieței

4.4. Perspectiva sociala. Grupuri sociale perdante si câstigatoare

Odatǎ cu integrarea piețelor, firmele vor trebui sǎ facǎ fațǎ concurenței tot mai puternice de pe piața bunurilor. Drept urmare, vor trebui sǎ elimine forța de muncǎ în exces pentru a-și îmbunatǎți productivitatea. Forța de muncǎ este împinsǎ spre a-și gǎsi noi locuri de muncǎ în alte firme, sectoare de activitate sau chiar sǎ își schimbe radical ocupația. În funcție de mobilitatea forței de muncǎ și de rapiditatea adaptǎrii, costul integrǎrii suportat de aceasta poate fi mai mare sau mai mic. O realocare rapidǎ a resurselor va trebui însoțitǎ de o realocare asemanatoare a forței de muncǎ, pentru cǎ oamenii vor trebui sǎ se îndrepte spre acele sectoare care creeazǎ locuri de munca. Ex post, procesul este benefic pentru întreaga economie, dar pe moment vor fi oameni care pierd si oameni care câstigǎ. Logica ne spune cǎ perdanți vor fi aceia care sunt aproape de vârsta pensionǎrii, în sectoare în declin economic, care dețin calificǎri specifice ce nu pot fi ușor folosite în alt domeniu, în timp ce câstigatorii vor fi cei tineri, cu calificǎri în sectoarele aflate în creștere.

Deși o realocare a forței de muncǎ este beneficǎ și importantǎ, presiunea pe termen scurt asupra pieței muncii poate fi ușuratǎ prin politici adecvate. Analiza de fata consistǎ în compararea structurii ocupaționale pe sectoare a UE.

Analiza câștigǎtorilor și perdanților din punctul de vedere al realocǎrii forței de muncǎ este complementarǎ celei a comerțului exterior. În timp ce câștigatorii și perdanții de mai înainte au fost identificati pe baza dinamicii exporturilor și a avantajului competitiv în diferite sectoare, prezentând deci o viziune asupra situației actuale, analiza ce urmeazǎ aratǎ care ar fi câstigǎtorii și perdanții în cazul în care procesul de integrare se va accentua. Mai întâi, realocarea forței de muncǎ este necesarǎ deoarece firmele din Centrul și Estul Europei trebuie sǎ supraviețuiasca și sǎ își desfǎșoare afacerile într-un mediu total nou. Dișolutia legaturilor tradiționale de comerț și integrarea gradualǎ a regiunii în structurile economice europene au ca rezultat o concurențǎ externǎ crescândǎ care obligǎ firmele sǎ se restructureze și în mod inevitabil sǎ reducǎ numarul de angajati, eliberând resurse pentru sectoarele în creștere. În acelasi timp, sectoarele care au fost neglijate în timpul comunismului, anume serviciile, sunt în creștere și cererea lor de forțǎ de muncǎ crește. Dezindustrializarea și convergenta cǎtre structurile de producție ale UE, experiențe prin care trec nu numai țǎrile Europei Centrale și de Est, ci și ultimele admise în UE (Grecia, Spania, Portugalia) sunt douǎ aspecte importante ale procesului de reformǎ.

În aceastǎ secțiune vom încerca sǎ mǎsurǎm amplitudinea schimbǎrii în structura ocupaționalǎ care a avut loc pâna acum fațǎ de celelalte țǎri candidate. Vom încerca sǎ mǎsurǎm atât viteza, cât și eficiența restructurǎrii, precum și crearea de noi locuri de muncǎ în sectoarele în creștere. Ideea care stǎ la baza acestei analize este cǎ orice schimbare și fluctuație în structura unei economii, mai cu seamǎ ajustǎrile structurale, se reflectǎ în schimbǎri pe piața muncii. Fluctuații ale producției, la nivel agregat sau pe sectoare, pot fi determinate pe termen scurt de distorsiuni ale prețurilor relative, de ajustǎri ale cursului de schimb, de intervenții guvernamentale directe (subvenții) sau indirecte (“politici bugetare slabe” – “soft budget constraints”), toate acestea fiind particularitați ale economiilor în tranzitie. Este deci dificil de izolat volatilitatea temporarǎ a producției de schimbǎrile ireversibile de structurǎ ca efect al integrǎrii. Acestea din urmǎ sunt mai vizibile însǎ dacǎ privim spre fluctuațiile de pe piața muncii. Totuși, nici aceasta reflectare a schimbǎrii structurale de cǎtre piața muncii nu este întotdeauna clarǎ, putând fi distorsionata de un mediu economic cu evoluție inconsistentǎ (de ex. creșterea economicǎ înregistratǎ în Ungaria și Polonia, sau, din contra, un ciclu de tip “boom and bust”).

În tabelul 4.1. folosind datele OECD care permit comparații între sectoarele industriale definite în sens larg, am evidențiat structura ocupǎrii din țǎrile din Est comparativ cu cea a țǎrilor OECD. Tabelul ne aratǎ în primul rând dimensiunile problemei. În comparație cu economiile de piațǎ, exista un evident exces de forta de muncǎ în agriculturǎ, minierit și industria prelucratoare în toate țǎarile. Serviciile sunt peste tot subdezvoltate, mai ales cele financiare (care cuprind si serviciile profesionale, pe lângǎ cele bancare sau de asigurǎri) și comerciale, ca și serviciile în slujba comunitǎții (sanatate, educație, administrație publicǎ etc.) Constructiile si transporturile sunt cele mai adaptate unei economii de piațǎ. Pentru România, tabelul arata cel mai ridicat nivel al ocupǎrii în agriculturǎ (27,9%), unul dintre cele mai ridicate în industria prelucratoare (33%) și cel mai scǎzut nivel la servicii în slujba comunitǎții (15,3%) și la comerț (5,9%).

Tabelul 4.1. Structura ocuparii în 1989 (%)

Nota: Tǎrile din sudul OECD sunt: Grecia, Italia, Portugalia și Spania. Tǎrile din nordul OECD sunt: Danemarca, Germania, Marea Britanie și Olanda. RI este coeficientul de restructurare, definit ca excesul total al ocupǎrii în sectoarele în care nivelul ocupǎrii în Europa de Est depǎșește media țǎrilor de comparație (sudul, respectiv nordul OECD).

Sursa: OECD-Labor Force Statistics (1998) pentru tarile OECD si calcule ale autorilor pentru tarile Europei de Est.

Așadar, în mod sigur vor apǎrea câștigǎtori și perdanți ai procesului de integrare. Agricultura, a cǎrei producție se bazeazǎ pe ferme mici, folosind în mod intensiv munca, va trebui sǎ facǎ fațǎ celei mai mari restructurǎri de fortǎ de muncǎ, deci o bunǎ parte din costul integrǎrii va fi platit de cei angajați în agriculturǎ. Pe lângǎ somaj, mai pot exista costuri psihologice sau de transfer. Minieritul este în mod clar un alt perdant, cel puțin pe termen scurt și mai ales în cazul în care bunǎstarea întregii comunitati depinde de profitabilitatea acestei ocupații. Calificarea necesarǎ acestui tip de loc de muncǎ nu este foarte înalt specializatǎ și ar putea fi ușor folositǎ la alte locuri de muncǎ precum construcțiile. Dar aceastǎ forțǎ de muncǎ este destul de imobila din cauza costului scǎzut al locuințelor în zonele miniere, care nu acoperǎ cheltuielile cu cumpararea altei locuințe în alta zonǎ a țǎrii. Dacǎ noul angajator nu va acoperi costul schimbarii de locuințǎ, vor trebui create noi locuri de muncǎ chiar în zonele miniere.

Industria prelucrǎtoare fiind o categorie prea extinsǎ, este greu sǎ identificǎm perdanți sau câștigǎtori prin posibila pierdere a locurilor de muncǎ. Pentru comparabilitate, am împǎrtit Europa de vest într-un grup nordic (Danemarca, Germania, Olanda, Marea Britanie) și unul sudic (Grecia, Italia, Portugalia, Spania), pentru a ține seama de diferențele considerabile ale nivelului ocupǎrii în agriculturǎ (media pentru Nord este de 4,1%, în timp ce pentru Sud este de 10,7%). O parte din aceste diferențe pot fi atribuite unor trǎsǎturi caracteristice regiunilor – climatul, densitatea populației – iar o altǎ parte considerentelor istorice și instituționale. Este ușor de observat cǎ în comparație cu Europa de Nord dezechilibrul este mai ales în sectorul agricol – media țǎrilor din Est este de 24%, fațǎ de 4% în Nordul Europei. Considerând cǎ apropierile sunt semnificative, vom lua țǎrile din Nord ca bazǎ de comparație pentru Cehia, Slovacia și Ungaria și țǎrile din Sud pentru Polonia, Bulgaria si România.

Reiese din tabelul 4.1. ca structura sectoriala a ocupǎrii diferǎ de la o țarǎ la alta. Pentru a lua în considerare aceastǎ asimetrie, în ultimul rând folosind datele din tabel am calculat un “indice al restructurarii” care mǎsoara ce procent din forta de munca a fiecarei țǎri ar trebui “dislocat” pentru a se atinge aceeași structurǎ a ocupǎrii ca în țǎrile vestice în 1989. Acest indice al restructurarii este la momentul 1989 o masura a distorsiunilor existente la începutul trecerii de la economie centralizata la economia de piațǎ. Cu cât mai mare este indicele, cu atât mai mare este distorsiunea și vor fi costurile de ajustare și restructurare.

Comparativ cu structura ocupǎrii în țǎrile din Sud, restructurarea necesarǎ în România – 31,3% din forța de muncǎ – era aproape de douǎ ori mai mare decât în Ungaria (16,5%). Cu alte cuvinte, pentru a atinge structura ocupǎrii din Europa de Sud, în România anului 1989, 31,3% din populatia ocupatǎ trebuia sǎ îsi schimbe sectorul de activitate, ocupația și calificarea. În Ungaria, numai 16,5% din angajați trebuiau sǎ facǎ acest lucru. Discrepanța este și mai mare dacǎ facem comparația cu Europa de Nord (33,4%), mare parte datorându-se nivelului ocupǎrii în agriculturǎ și, în mai micǎ mǎsurǎ, în industria prelucratoare. Dacǎ România este un caz aparte, nivelul necesar al restructurǎrii era mai ridicat în Bulgaria și (datoritǎ unui sector agricol supradimensionat) în Polonia decât în Cehia, Slovacia, cazuri asemanatoare Ungariei.

În acest context nu este gresitǎ afirmația cǎ, dintre țǎrile candidate analizate, România a mostenit cea mai distorsionatǎ structurǎ a producției comparativ cu media UE – teza verificatǎ de experți OCDE care au folosit conceptul de “incordare structuralǎ” (structural strain) propus de Daniel Daianu.

De aceea, comparatǎ cu celelalte țǎri, România este cea mai departe de atingerea unei structuri ocupaționale similare celei a UE. Pentru a le ajunge din urmǎ este necesarǎ o vitezǎ mai mare a ajustǎrilor structurale. Aceasta sugereazǎ cǎ, între țǎrile candidate, România va avea populatia cea mai afectatǎ de integrare, având nevoie de o mare flexibilitate pentru a se adapta noilor condiții de pe piața muncii. Aceste costuri trebuie deci diminuate prin politici care sǎ flexibilizeze piața muncii și sǎ reducǎ costul noilor locuri de muncǎ. Crearea de alternative pentru relaocarea forței de muncǎ trebuie sǎ fie orientata cǎtre acele sectoare câștigǎtoare relevate în analiza precedentǎ asupra comerțului exterior.

Întorcându-ne acum la a doua problemǎ, anume gradul în care s-a realizat restructurarea pâna acum, vom analiza în continuare structura ocuparii corespunzatoare anului 1997, si vom compara dezechilibrele structurale cele existente la începutul perioadei. Datele pentru comparație sunt cele din tabelul 4.1. Lucrul remarcabil care se desprinde din tabelul 4.2. este cǎ dezechilibrele sunt mai mari decât în 1989. În timp ce procentul celor angajați în industria prelucratoare a scǎzut peste tot (incluzând o scadere notabila de 10% în România) și procentul celor angajati în comerț sau servicii financiare a crescut, procentul celor ocupați în agricultura a crescut în unele țǎri (notabil – cazul României). Indicele restructurǎrii a înregistrat foarte mici îmbunǎtațiri, înrǎutațindu-se chiar în unele. Pentru România, distanța de parcurs fațǎ de Vest s-a mǎrit la 33,1% fațǎ de Sud și la 40% fațǎ de Nord.

Tabelul 4.2. Structura ocuparii în 1997 (%)

Sursa: OECD-Labor Force Statistics (1998) pentru tarile OECD si calcule ale autorilor pentru tarile Europei de Est.

Situația dupǎ șapte ani de tranziție nu este foarte strǎlucitoare. În loc sǎ scadǎ, nivelul ocupǎrii în agriculturǎ a crescut. Viteza suprimǎrii locurilor de munca în industria prelucrǎtoare nu a fost egalatǎ de cea a crearii de locuri de muncǎ, lǎsând o mare parte din oameni fǎrǎ alte mijloace de existențǎ în afara muncii în agriculturǎ. Acești angajați sunt perdanții integrarii.

Lipsa aparentǎ de progres în restructurare în ciuda pierderilor substanțiale de locuri de muncǎ reflectǎ câteva fenomene. Mai întâi este problema “tintelor mișcǎtoare” – economiile de piațǎ sunt ele însele într-un proces de restructurare și deci economiile în tranziție au nevoie de un ritm chiar mai rapid al realocǎrii forței de muncǎ pentru a preîntâmpina rǎmânerea în urmǎ (schimbarile în structura ocupaționalǎ în economiile de piațǎ la îndepǎrteazǎ pe acestea de economiile în tranzitie). Daca vom calcula diferența între structura ocupationalǎ între economiile în tranziție în anul 1997 și economiile de piațǎ în anul 1989, toate economiile în tranziție au înregistrat progrese, mai ales Cehia și Slovacia. Este de remarcat acest lucru deoarece aceste douǎ țǎri nu sunt printre cele cu cel mai avansat proces de restructurare.

Tradițional, întreaga legislație socialǎ adoptatǎ la nivel comunitar dxin 1957 s-a dezvoltat în strânsǎ legǎturǎ cu libera circulație a lucrǎtorilor. Legislația secundarǎ adoptatǎ în baza prevederilor cuprinse în tratatele dxe bazǎ s-a concentrat pe aspecte privind egalitatea șanselor, condițiile de muncǎ și sǎnǎtate la locul de muncǎ, coordonarea schemelor de securitate socialǎ, extinsǎ în anii ’80 și asupra unor aspecte privind dialogul social și legislația muncii.

Coordonarea sistemelor dxe securitate socialǎ este legiferatǎ prin douǎ acte normative comunitare: Regulamentul 1408/71 privind coordonarea sistemelor de securitate socialǎ pentru persoanele angajate, lucrǎtorii independenți și membrii familiilor acestora care se deplaseazǎ în Comunitatea Europeanǎ și Regulamentul 574/72 privind procedurile de implementare a Regulamentului 1408/71. In baza reglementǎrilor de mai sus, persoane și lucrǎtori care desfǎșoarǎ o activitate remunerabilǎ pe teritoriul unui stat membru se bucurǎ e aceleași drepturi și obligații ca resortisanții statului unde rezideazǎ.

Extinderea Uniunii Europene este un proces dinamic, încorporând și ultimele nputǎți în materie de politicǎ socialǎ comunitarǎ. Aspecte dominant economice sunt completate acum și de aspecte sociale. De asemenea, existǎ un consens în ceea ce privește necesitatea adoptǎrii de cǎtre țǎrile candidate nu numai a legislației comunitare în domeniul social, ci si includerea în politicanaționalǎ a așa numitului “soft acquis”. Aceasta se traduce pentru țǎrile din Europa Centralǎ și de Est printr-un proces de “recuperare” a diferențelor fațǎ de statele membre în ceea ce privește dialogul social, ocuparea forței de muncǎ și modernizarea sistemelor naționale de protecție socialǎ.

O privire de ansamblu asupra structurilor de dialog social din țǎrile candidate indicǎ slaba participare a partenerilor sociali în procesul de luare a deciziilor, precum și existențǎ sindicatelor și a organizațiilor patronale slabe din punct de vedere instituțional. Cu toate acestea, se observǎ o creștere a contactelor cu partenerii sociali din statele membre ale Uniunii Europene.

In 2001, toate țǎrile candidate au semnat acorduri de participare la Strategia Europeanǎ de Ocupare a Forței de Muncǎ, iar Planuri Naționale de Ocupare a Forței de Muncǎ au fost elaborate în conformitate cu cei patru piloni ai strategiei. Evaluarea impactului acestui model rǎmâne deschisǎ atâta timp cât nu existǎ o certitudine asupra compatibilitǎții modelului european cu instituțiile pieței muncii din țǎrile candidate. S-a argumentat cǎ modelul european dezvoltat în contextul specific al Uniunii Europene este greu de implementat în țǎrile candidate. Si totuși, în ciuda incompatibilitǎților structurale observate, utilitatea acestui exercițiu nu poate fi trecutǎ cu vederea, participarea țǎrilor candidate constituie pentru acestea un exercițiu util în identificarea și prioritizarea acțiunilor de pe piața muncii.

In 1995, Cartea Albǎ stabilea masurile legislative prioritare pentru participarea țǎrilor asociate la Piața Internǎ. Acquis-ul social viza urmǎtoarele domenii:

legislația muncii, condițiile de muncǎ, insistându-se asupra dialogului social

egalitatea șǎnselor între femei și bǎrbați

sǎnǎtatea și securitatea la locul de muncǎ

Acestor arii de intervenție li s-a adǎugat în momentul deschiderii negocierilor de aderare și alte aspecte privind politica socialǎ și de ocuparea forței de muncǎ la nivel comunitar:

lupta împotriva discriminǎrii

ocuparea forței de muncǎ

securitatea socialǎ, persoanele în vârsta și excluziunea socialǎ

persoanele cu handicap

Tabelul de mai jos sintetizeazǎprogresele atinse de România, precum și observațiile raportorilor europeni așa cum sunt ele prezentate în “Raportul periodic privind progresele realizate de România în vederea aderǎrii”, 1998,2001 și “Opinia Comisiei Europene cu privire la cererea de aderare a României la Uniunea Europeanǎ”, iulie1997.

Tabel 4.3. Progresele înregistrate de România, așa cum reies din Raportul Periodic al Comisiei Europene

Sursa: “The Romanian Social Insurance System and EU Accession. Options for Rducing Romanian Social Insurance Contributions”, Institul European din România, 2002

4.5. Fragilitatea instituționalǎ și implicațiile schimbǎrii sistemului

Societǎțile post-comuniste din Europa sunt entitǎți societale ce prezintǎ caracteristici (structurale) comune, dar și discrepanțe majore. Acestea din urmǎ pot fi explicate prin diferitele moșteniri pre-comuniste (exemplul cel mai evident îl reprezintǎ fosta Cehoslovacie, ca lider industrial în perioada interbelicǎ și prin diferitele tipuri de planificare centralizatǎ naționalǎ, din punct de vedere al relaxǎrii controlului direct și al opțiunilor de politicǎ economicǎ. Evoluțiile istorice diferite explicǎ valorile foarte diferite ale venitului pe locuitor, de ce instituțiile de piațǎ variazǎ calitativ între mediile naționale și de ce dezechilibrele la nivel macroeconomic și microeconomic la începutul lui 1989 erau diferite. Ungaria, fosta Cehoslovacie, Polonia, Slovenia au avut, indubitabil, un avantaj competitiv substanțial la începutul tranziției, dupǎ 1989. Nu este surprinzǎtor cǎ toate aceste țǎri au ajuns cu mult mai departe decât celelalte țǎri în domeniul programelor de stabilizare și reformǎ, deși fǎrǎ sǎ urmǎreascǎ “rețete” similare, dupǎ cum unii ar argumenta. O caracteristicǎ comunǎ care explicǎ performanțele acestor țǎri o reprezintǎ modalitatea de funcționare a instituțiilor lor, incusiv o mai bunǎ guvernare publicǎ.

Mancur Olson a subliniat, într-un articol publicat cu câțiva ani în urmǎ, rolul instituțiilor în explicarea performanțelor economice. In economiile în tranziție funcționarea instituțiilor poate fi corelatǎ cu

a) moștenirea de ansamblu a sistemului centralizat, lipsa de cunoaștere a indivizilor și a organizațiilor, respectiv a ceea ce se poate denumi capitalul organizațional

și instituțional;

b) cu “eșecurile de coordonare” implicate de schimbarea sistemicǎ. In ceea ce privește aceste “eșecuri de coordonare”, este necesar de avut în vedere cǎ “informațiile imperfecte și costisitoare, piețele de capital imperfecte, concurența imperfectǎ: acestea sunt realitǎțile economiilor de piațǎ – aspecte care trebuie luate în considerare de cǎtre acele țǎri aflate în fața alegerii unui sistem economic”. Ceea ce înseamnǎ cǎ trebuie considerat modul în care economiile de piațǎ funcționeazǎ în realitate.

Intârzierea instituționalǎ indicǎ, pe de o parte, inexistența cunoașterii specifice a indivizilor și a societǎții pe ansamblu și constrângerile asupra schimbǎrilor instituționale reale, și pe de altǎ parte, sugereazǎ faptul cǎ un sistem se poate îndepǎrta considerabil de ceea ce ar putea fi considerat un culoar ideal de evoluție. In România se discutǎ acerb despre fragilitatea instituțiilor, inclusiv a statului, care afecteazǎ formularea și implementarea politicilor publice.

Accentul care se pune asupra moștenirii trecutului reprezintǎ un semnal de avertizare asupra efectelor sale contagioase și a unei dependențe nefavorabile din care nu se poate scǎpa cu ușurințǎ. Povara trecutului îngreuneazǎ remedierea fragilitǎții instituțiilor de piațǎ în formare și sporește potențialul pentru pierderea controlului asupra dinamicii procesului de transformare.

Pe lângǎ insuficienta atenție analiticǎ acordatǎ construirii instituțiilor in societǎțile Europene în transformare, trebuie luate în considerare sursele de instabilitate produse de aceastǎ fragilitate. In acest context trebuie menționatǎ și insuficienta capacitate de a funcționa a instituțiilor imature. De exemplu, dezbaterea existentǎpe tema bǎnci universale vs. bǎnci specializate (dacǎ bǎncile ar trebui sau nu sǎ se implice în procesul de alocare a resurselor) este foarte relevantǎ pentru preocuparea generatǎ de instituțiile de piațǎ imature din punct de vedere al sporirii instabilitǎții și incertitudinii în sistem.

Lǎrgind perspectiva, se poate pune problema capacitǎț de guvernare a elitelor politice și economice – în ce mǎsurǎ aceste elite pot induce și administra schimbarea (transformarea) atunci când predominǎ ambiguitatea, volatilitatea și incertitudinea. Se poate presupune, de asemenea, cǎ fragilitatea instituționalǎ se va reflecta considerabil în natura capitalismului local.

O altǎ problemǎ care nu a fost suficient accentuatǎ în dezbaterile profesionale și publice o reprezintǎ dimensiunea alocǎri a resurselor moștenite – dezechibrele severe ce apar la noile prețuri relative, indicând magnitudinea restructurǎrii necesare, comparativ cu capacitatea sistemului de a face fațǎ unei schimbǎri ample și rapide. Structura economiei, moștenirea proastei alocǎri a resurselor, au supus sistemul unei intense încordǎri structurale odatǎ cu apariția combinației de șocuri interne (rezultat al reformelor sau pur și simplu cauzate de procesul necontrolat de disoluție sistemicǎ și șocuri externe.

La noul nivel al prețurilor relative, considerabil diferit de cel anterior, și cu condiția impunerii cu strictețe a disciplinei financiare, multe întreprinderi (cele ineficiente) ar fi trebuit sǎ pǎrǎseascǎ circuitul economic. Ele ar putea sǎ încerce sǎ supraviețuiascǎ reducând ineficiența- însǎ, în final, dacǎ câștigurile potențiale de eficiențǎ s-ar distribui uniform, ar fi silite sǎ cedeze. Pe scurt, ansamblul întreprinderilor structural ineficiente formeazǎ o ‘conspirație’ silențioasǎ împotriva schimbǎrii; ele reprezintǎ interese parohiale bine înrǎdǎcinate, care se opun restructurǎrii din motive evidente. Impreunǎ cu alți factori (inclusiv insuficienta credibilitate politicǎ), absența capacitǎții de platǎ declanșeazǎ o reacție în lanț a datoriilor între întreprinderi, a arieratelor în general, acestea din urmǎ incluzând și neplǎțile cǎtre bugetul de stat. Arieratele reduc relevanța deficitelor bugetare oficiale scǎzute, când deficitele cvasi-fiscale sunt mari. Ar trebui menționat faptul cǎ în România deficitele cvasi-fiscale au planat amenințǎtor asupra politicilor economice în anii de tranziție.

Care sunt implicațiile majore ale încordǎrii? Una dintre implicații este cǎ aceste economii pot deveni cu ușurințǎ extrem de instabile și capacitatea lor de absorbție a șocurilor este scǎzutǎ; aceste economii au un grad ridicat de vulnerabilitate O altǎ implicație rezidǎ în faptul cǎ factorii de decizie sunt puși în fața unor compromisuri extrem de dificile și cǎ, în majoritatea cazurilor, mai puțin atunci când politica este înțeleaptǎ și existǎ un suficient sprijin extern, spațiul de manevrǎ este foarte limitat în practicǎ. Stabilizarea macroeconomicǎ în țǎrile în tranziție se desfǎșoarǎ pe fondul unei încordǎri intense care, în lipsa unei restructurǎri profunde, mai devreme sau mai târziu iese la suprafațǎ.

Incordarea trebuie corelatǎ cu șomajul. Ratele curente ale șomajului din economiile în transformare nu sunt exagerat peste nivelul acelora din Europa Occidentalǎ de la mijlocul anilor ’90. Totuși, etalonul de mǎsurǎ folosit este în sine discutabil, datǎ fiind problema șomajului din Europa de Vest. In al doilea rând, ineficiența elementelor de siguranțǎ capǎtǎ o relevențǎ aparte în țǎrile post-comuniste mai sǎrace, unde consecințele unui “nou tip” de sǎrǎcie ar putea fi extrem de serioase. Un alt factor îl reprezintǎ faptul cǎ restructurarea societǎților mari – care trebuie în primul rând sǎ elibereze forțǎ de muncǎ pentru a deveni profitabile – este lentǎ, sau, practic, nu se produce; astfel, creșterile potențiale ale șomajului sunt încǎ semnificative. In acest sens o amenințare importantǎ o reprezintǎ rǎspândirea unei “culturi a șomajului”.

Incordarea ar mai trebui corelatǎ cu “lupta distribuționalǎ”, și cu o erodare a consensului asupra schimbǎrii societǎții dat fiind faptul cǎ numeroși indivizi devin învinși – atunci când forțele pieței încep sǎ rǎsplǎteascǎ oamenii în funcție de merite, efort, idei bune, și inspirație dar și ca rezultat al ghinionului, pentru unii, de a avea locuri de muncǎ în întreprinderi neprofitabile. Acest fapt explicǎ și de ce unele guverne vǎd inflația ca pe un instrument de redistribuire atunci când încordarea este extremǎ.

4.6. Politica agricolǎ

Slaba integrare a economiei rurale românești în economia de piață din cauza preponderenței agriculturii de subzistență ridică o serie de dileme politice din punctul de vedere al priorităților guvernamentale din etapa de preaderare privind zonele rurale. Procesul durabil de restructurare de după aderare și implementarea PAC pot avea drept rezultat un șomaj crescut și sărăcie la nivelul populației rurale, dacă guvernul nu va aborda de urgență problema fundamentală a reducerii forței de muncă excesive din agricultură și a dezvoltării de activități economice alternative, precum și, în consecință, a surselor alternative de venit în zonele rurale. Este posibil ca restructurarea economiei rurale să devină mai dificilă după aderare, deoarece avantajele financiare oferite de PAC numeroșilor fermieri care practică o agricultură de subzistență ar putea consolida un tip de producție bazat pe autoconsum, asigurându-i viabilitatea pe termen scurt. Structura actuală a activităților agricole nu favorizează eforturile României de a valorifica pe deplin susținerea PAC din prima zi după aderare. Un efect direct vizibil al acestui fapt este acela că, în cadrul negocierilor, cifrele acceptate ca punct de referință statistic sunt bazate pe bunurile comercializate și nu pe statisticile globale inclusiv autoconsumul (cota de lapte, supfațele viti-vinicole).

La nivel macroeconomic, situația actuală a agriculturii românești, cu venituri scăzute și cu o prea mare contribuție a agriculturii la PIB, cauzează îngrijorări cu privire la șansele reale ale României de a trece la Euro, dat fiind că teoria Zonei Monetare Optime (ZMO) prevede că, pentru a putea avea o monedă comună, țările trebuie să aibă structuri economice similare. La nivel microeconomic, integrarea poate fi periclitată de predominanța relațiilor de tip non-comercial din economia rurală a României și de cererea redusă pentru consum și investiții pe care acestea o pot genera. În plus față de situația din agricultură, perspectivele de dezvoltare a zonelor rurale sunt afectate negativ de infrastructura slabă, de scurtcircuitele în furnizarea serviciilor, de oportunitățile insuficiente de angajare în activități neagricole și de lipsa de facilități de instruire.

Structura inadecvată a fermei reprezintă principalul factor care limitează competitivitatea agriculturii. Restabilirea proprietății private asupra pământului a avut meritul de a asigura majoritatea populației rurale împotriva sărăciei acute, însă nu a reușit să modernizeze agricultura sau să creeze noi sisteme de ferme capabile să producă pentru comerț și să fie competitive la nivel internațional. Un alt aspect abordat de această lucrare se referă la mobilitatea pieței factorilor de producție în economia rurală, deoarece aderarea la Uniunea Europeană va avea cu siguranță un impact asupra costurilor acestora. Pământul, forța de muncă și capitalul vor circula liber în Uniunea Europeană extinsă și acest fenomen va influența economia rurală în principal prin creșterea rapidă a costurilor lor.

Analiza structurii fermei și a demografiei rurale relevă faptul că problema cheie ține evident mai puțin de agricultură și mai degrabă de sfera socială, deoarece creșterea productivității și competitivității fermelor necesită transferul unei părți semnificative de forță de muncă de la activități agricole la activități non-agricole, cu slabe șanse de a muta această populație din zona rurală.

Principala concluzie a evaluării este aceea că reforma structurală a agriculturii ar trebui să aibă un dublu obiectiv: în primul rând, reducerea numărului de persoane care își câștigă traiul din agricultură și, prin urmare, eliberarea de terenuri pentru consolidarea fermelor; în al doilea rând, creșterea dimensiunilor fermelor și, drept consecință, sporirea eficienței agriculturii românești.

Descreșterea substanțială a populației active în agricultură de la 36% la aproximativ 15% (aproape de media din cele 10 noi state membre) presupune găsirea de soluții pentru a redirecționa aproximativ 2 milioane de persoane angajate în agricultură spre alte domenii. Structura de vârstă a populației active în agricultură relevă faptul că un milion de persoane active care trăiesc în mediul rural au vârsta pensionării (peste 60 de ani) și s-ar putea retrage din activitățile agricole, disponibilizând astfel pământul pentru consolidarea unor ferme comerciale, cu condiția să beneficieze de un venit net garantat. De aceea, dată fiind amploarea problemei, guvernului i se recomandă să definească mai bine o politică bazată pe programe de ajutor social și complementarea pensiilor fermierilor, mai degrabă decât să continue programele de susținere a fermelor de mici dimensiuni, care au ca efect menținerea structurii actuale fragmentate a fermelor. De asemenea, pensionarea anticipată ar putea constitui o altă direcție de politică care să soluționeze problema excesului forței de muncă din agricultură. Scheme similare se aplică în unele țări ce au aderat la UE la 1 mai 2004 și face parte din măsurile de dezvoltare rurală finanțate în cadrul PAC.

O altǎ categorie de politici ar trebui să vizeze încurajarea unei părți importante a agricultorilor sub vârsta pensionării să renunțe la activitățile agricole în favoarea altor activități. Deoarece zona rurală este dezavantajată în comparație cu cea urbană în ceea ce privește atragerea de activități economice, sunt necesare politici care să intervină în sensul susținerii diversificării economiei rurale. Înainte de a identifica potențiale activități economice alternative în zonele rurale, se pledează în favoarea unei noi abordări politice, deplasând accentul de la fermă la zona rurală și oferind motive economice întemeiate. Nivelul scăzut al veniturilor în zona rurală afectează negativ diversificarea activităților, însă instituțiile donatoare internaționale oferă o finanțare substanțială pentru a compensa lipsa finanțării la nivel rural. Finanțarea rurală disponibilă din alte surse decât cele bancare este mai mult sau mai puțin cunoscută și, pe baza acestor estimări, se poate evalua crearea de locuri de muncă în zona rurală.

Transferul forței de muncă de la activități agricole la activități non-agricole necesită o evaluare a instruirii, calificărilor și abilităților, precum și a nevoilor de instruire continuă. Un alt set de măsuri ce trebui abordat în politica de dezvoltare rurală românească privește educația și calificarea forței de mucă din rural astfel încăt să poata accede la alte activități economice neagricole sau să mărească șansele de migrare temporară în alte state ale UE.

Astfel, în Documentul comun de poziție prin care s-au închis provizoriu negocierile (la 4 iunie 2004), au fost identificate cinci domenii strategice: dezvoltarea rurală, suprafată cultivabilă pentru cereale, zootehnie- cresterea animalelor, sectorul vitivinicol, agro-industrie (prelucrarea zahărului si laptelui). Aceste domenii reliefează faptul că politica agricolă pe care România o are în vedere este coerentă cu noua Politică Agricolă Comună, care se orientează tot spre dezvoltare rurală, eliminarea treptată a cotelor de producție (până în 2013), reducerea treptată a plăților directe și transferul banilor către dezvoltare rurală, reducerea subvențiilor si condiționarea acestora de respectarea normelor de siguranță alimentară, mediu si îngrijirea animalelor etc.

Cea mai mare parte a costurilor legate de aderarea României la UE în ceea ce privește agricultura și politica agricolă derivă din competitivitatea și gradul redus de dezvoltare al agriculturii românești față de standardele comunitare. Așa cum se arată în ultimul Raport de țară al Comisiei Europene (2003), „agricultura României este extrem de vulnerabilă la condițiile meteorologice nefavorabile din cauza problemelor structurale ale acestui sector. Una din problemele majore este reprezentată de fragmentarea terenului agricol, ceea ce face ca fermele să fie prea mici pentru a-și permite să facă investițiile necesare și să aplice tehnologia. Activitatea fermelor este, în continuare, prea puțin corelată cu piața, având în vedere că unitățile de procesare și comercializare continuă să se orienteze spre marile unități producătoare și mai puțin spre fermele mici, care, care în momentul actual sunt majoritare”. În perioada imediat următoare cea mai mare parte a costurilor derivă din necesitatea „realizării concordanței depline până la aderare în ce privește cerințele comunitare pe siguranța alimentară și protecția consumatorului. România trebuie să-și concentreze în continuare eforturile asupra întăririi capacității administrative în vederea implementării și intrării în vigoare a acquis-ului, în special în sectorul sanitar veterinar și cel fitosanitar și asupra accelerării reformei structurale în sectorul agricol și cel agroalimentar” (Comisia Europeană, 2003).

Principalele elemente generatoare de costuri pot fi sintetizate astfel:

a. Costuri bugetare de implementare a politicii agricole comune. Gradul de adoptare și transpunere a acquis-ului comunitar, în ceea ce privește capitolul 7 „Agricultura” rămâne încă scăzut. Astfel, în 2003 au fost adoptate circa 253 de acte normative de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația națională (circa 100 de astfel de acte au fost adoptate în anul 2002, și 14 în primele trei luni ale anului 2004); cele mai multe dintre acestea au vizat domenii sensibile ale negocierilor de aderare, menționate și în ultimul Raport de țară al Comisiei, respectiv organizarea comună de piață, certificare calității, control sanitar și fitosanitar etc. Dat fiind gradul relativ redus de transpunere și implementare a acquis-ului comunitar, precum și caracteristicile sectorului agricol și a ale mediului rural din România, în perioada imediat următoare vor deveni vizibile o serie de costuri legate de implementarea noilor prevederi, de necesitatea realizării, la nivel local și regional, a unor redefiniri instituționale precum și costuri la nivel microeconomic. Costurile de tipul „investiții obligatorii” aferente implementării politicii comunitare vor continua să fie evidente până în 2015.

In plus, dobândirea statutului de membru de către România implică transferuri de fonduri din bugetul comunitar pentru susținerea acestei politici (din cadrul Fondului European de Orientare și garantare Agricolă, – secțiunea Garantare). Aceste sume ar trebui să fie disponibile, în integralitatea lor, de la bugetul comunitar. Studii ale Comisiei Europene indică însă faptul că Uniunea Europeană nu va putea face față acestei obligații, decât cel mai devreme din 2013, moment până la care va crește gradual participarea comunitară la finanțarea politicii agricole a noilor membri (în conformitate cu mecanismul PAC); o astfel de concluzie implică faptul că România să asigure surse proprii de finanțare a aplicării prevederilor specifice ale PAC.

b. Costuri legate de construcția instituțională. La aceste costuri se adaugă costurile legate de construcția cadrului instituțional de aplicare a acestei politici. Eforturile de aliniere a României la PAC au inclus până în prezent, pe lângă adoptarea parțială a cadrului legal care formează acquis-ul comunitar, și redefinirea sistemului de susținere a agriculturii românești pe criterii de eficiență și de natură să stimuleze creșterea dimensiunii exploatațiilor agricole. Având în vedere că mecanismul de susținere adoptat de România (ca și cel european) presupune instrumente de susținere prin preț, implicațiile bugetare, în termeni de cost, sunt evidente. În domeniul agriculturii, construcția instituțională este departe de a se fi finalizat. Procesul poate fi considerat început o dată cu crearea Agenției SAPARD și a mecanismelor instituționale pentru implementarea programului. La rândul lor, costuri legate de participarea la programul SAPARD pot fi măsurate în termeni legați de dimensiunea obligațiilor de cofinanțare din partea guvernului României, cât și în costuri legate de gradul redus de utilizare a acestor fonduri și de întârzieri în derularea programului. Întinderea în timp a acestor costuri are ca limită superioară momentul aderării (anul 2007).

În acest moment, procesul de construcție instituțională este încă în derulare și a presupus crearea unor noi instituții, necesare pentru gestionarea, după aderare, la nivel național a PAC (ex. Agenția Română pentru Siguranța Alimentară, Rețeaua de Informare Contabilă Agricolă etc.). Astfel de costuri se vor diminua progresiv, pînă în 2007 – termenul limită până la care procesul de construcție instituțională trebuind finalizat (cel puțin în linii generale), iar cadrul instituțional pentru aplicarea PAC ar trebui să fie creat și operațional.

c. Costuri legate de adoptarea și implementarea standardelor de calitate a produselor agricole și prelucrate, a normelor sanitare și fitosanitare, a sistemelor de certificare a calității etc. Aceste costuri se materializează atât la nivelul macroeconomic (pe linia adoptării legislației specifice, a creării cadrului de certificare a calității produselor etc.), cât și la nivel microeconomic (derivate mai ales de impunerea unor standarde de calitate și de producție mai ridicate decât cele existente în prezent). Faptul că cea mai mare parte a producției agricole este obținută în cadrul exploatațiilor agricole private (91% din produția de cereale în anul 2002 a fost obținută de pe suprafețe aflate în proprietate privată) constituie un element de natură să transfere cea mai mare parte a costurilor implementării standardelor sanitare și fitosanitare prevăzute în cadrul PAC la nivelul exploatațiilor agricole private de mici dimensiuni. Elementele de cost aferente implementării PAC vor fi suportate în mod direct de producătorii agricoli, neexistând nici o componentă în cadrul PAC de acordare a unor facilități fermelor de mici dimensiuni; actualele mecanismele PAC nu sunt favorabile exploatațiilor mici. Altfel spus, cei mai afectați, în termeni relativi vor fi micii fermieri, datorită capacității financiare reduse care nu le permite, simultan, implementarea standardelor PAC și eficientizarea producției. Pentru perioada 2004-2007 cheltuielile totale pentru dezvoltarea cadrului instituțional, inclusiv cele menite să ridice standardele de calitate ale produselor și să ajute la îndeplinirea normelor sanitare și fitosanitare sunt estimate la 538,0261 milioane euro, din care circa 80% pentru sanitar veterinar.

Beneficiile adoptării politici agricole comunitare sunt evidente pe termen mediu și lung, cu precădere, și derivă din:

a. Susținerea financiară din bugetul comunitar a politicii agricole în România. Documentul de poziție prin care se încheie provizoriu capitolul 7 „Agricultura” menționează că România va primi 4 miliarde de euro pentru perioada (2007-2009), (plus aprox. 800 de milioane, estimate ca finanțare din fondurile structurale), ceea ce reprezintă mai mult decât dublul bugetului Ministerului Agriculturii pe anul 2004. In perioada de preaderare se desfășoară Programul SAPARD (Special Pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development), finanțat de Uniunea Europeană și cofinanțat de Guvernul Romaniei, un program special destinat susținerii agriculturii și dezvoltării rurale. In cadrul acestuia, pentru Romania sunt alocate 150 milioane Euro anual între 2000 și 2006, fiind a doua țară, după Polonia, în ceea ce privește dimensiunea fondurilor primite. Din păcate până în prezent acest program nu a avut succesul sperat, fondurile neputând fi utilizate în proporție de 100%, datorită unor imperfecțiuni în sistemul de informare și consultanță, dar și unor condiții de eligibilitate care nu pot fi îndeplinite pentru un număr foarte mare de aplicanți din sectorul agricol și agro-alimentar, condiții precum: capital privat 100%, lipsa datoriilor în ultimii ani etc.

b. Dezvoltarea zonelor rurale. Dezvoltarea rurală este declarată deja ca fiind unul dintre domeniile prioritare ale politicii agricole ale României pentru următorii ani, ceea ce este perfect în acord cu prioritățile Politicii Agricole Comune (în Agenda 2000 dezvoltarea rurală a devenit al doilea pilon al PAC). Dezvoltarea rurală are ca scop reducerea decalajelor dintre sat si oras, pentru a absorbi forța de muncă de la țară în sectoare non-agricole (servicii, industrializarea produselor agricole, agroturism etc.), dezvoltarea infrastructurii, pentru a asigura un nivel de trai cât mai ridicat locuitorilor din mediul rural si pensii rezonabile agricultorilor etc. Măsurile de dezvoltare rurală cuprind: măsuri direct aplicabile resurselor umane implicate în activitiăți agricole și rurale (pensionarea înainte de limita de vârstă în anumite condiții, sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate sau cele cu probleme specifice de mediu etc). Pentru dezvoltarea rurală România a obținut aproximativ 2,3 miliarde de euro plus încă aproximativ 0,8 miliarde pentru proiecte finantate din fondurile structurale (FEOGA)

c. Creșterea producției agricole, determinată de creșterea prețurilor produselor agricole după aderare, inclusiv prin sistemul de subvenții, va constitui un puternic stimulent pentru producătorii agricoli. Creșterile vor fi diferențiate în funcție de structura producției agricole în România. In cadrul negocierilor, în ceea ce priveste suprafata cultivabilă cu cereale, suprafată de bază eligibilă pentru subventii este de 7 milioane de hectare. Alt domeniu căruia i s-a acordat atenție în negocieri a fost sectorul zootehnic, pentru care s-au obținut subvenții la toate animalele pentru care se acordă subventii și în UE, deși nivelul acestora este inferior celui solicitat de România. În ceea ce priveste zahărul, negocierile au fost foarte dificile, având în vedere producția scăzută obținută de România în anii trecuti (producția medie din perioada 1998 – 2002 fiind de 99000 tone, cu 55000 tone în 2000) si a faptului că România este tară net importatoare de zahăr. Totusi, s-a obținut o cotă totală de zahăr (cota pentru zahărul din sfeclă, plus o cotă de procesare a zahărului din trestie), care, împreună cu ce s-a obținut la izoglucoză, acoperă integral consumul intern al României. Deși numai 40% din laptele produs în perioada de referință în România corespunde parametrilor comunitari de calitate, s-a obținut o cotă de peste 3 milioane de tone, dintre care peste 1 milion pentru livrările la unitățile de procesare si aproape 2 milioane de tone pentru vânzări directe la consumatori, precum și o cotă de restructurare (consumul propriu în gospodării) de 106995 tone. Negocierea unor anumite nivele ale cotelor nu reprezintă însă o garanție a menținerii acestora după aderare. Mai precis, dacă în doi ani după aderare aceste cote nu sunt atinse, ele vor fi diminuate automat la nivelul producției reale. Deci este absolut necesară o creștere a competitivității și mai ales a productivității. În plus, s-au obținut mai multe perioade de tranzitie si aranjamente în negocieri pe baza argumentelor furnizate de producătorii care au prezentat planuri de modernizare si viabilizare a acestor unități. Unele dintre acestea vor oferi un timp suplimentar producătorilor si procesatorilor din domeniul laptelui, al cărnii etc. pentru îndeplinirea standardelor comunitare.

d. Crearea și dezvoltarea mecanismelor de piață. Crearea unor instituții similare celor din Uniunea Eruopeană precum creșterea rolului asociațiilor profesionale vor juca un rol extrem de important în funcționarea și organizarea piețelor, printr-un mai bun management și control, ducând astfel la beneficii atât pentru producători, cât și pentru consumatori (chestiuni privind securitatea alimentară, dar și prețuri mai „corecte”).

e. Beneficii derivate din libera circulație a produselor agricole și din mecanismul UE de garantare a prețurilor. Pentru aceasta însă produsele românești trebuie să satisfacă normele de calitate, sanitare și fitosanitare similare cu cele ale UE și doar unitățile de producție acreditate de UE vor putea vinde produsele pe piața europeană. Pentru o parte dintre unitățile de producție s-a agreat, în cadrul Documentului de poziție comun, o perioadă de grație pentru restructurare și modernizare, dar dacă acestea nu vor reuși să ajungă la standardele necesare, vor trebui să-și închidă porțile chiar a doua zi după ce acest termen expiră.

4.7. Necesitatea politicii de concurența în România

Gradul actual de cunoastere teoretica si de experiența practica la nivel internațional arata ca politica de protecție a concurenței este imperios necesara atât în țarile cu o economie de piața consolidata, care beneficiaza de sisteme legislative funcționale si coerente, cât si ai ales – în țǎrile în tranziție, cum este cazul României. Si aceasta din mai multe motive:

– factorii care, de regula, stimuleaza concurența pe piețele produselor – cum ar fi comerțul liber, sau funcționarea eficienta a piețelor de capital – continua sa fie relativ subdezvoltați în țari cum este România;

– procesul de privatizare, dincolo de raportarile statistice globale, nu a generat pâna în prezent o modificare substanțiala si perceptibila a comportamentului (guvernanței) corporatist(e), mai ales atunci când nu a fost însoțit de un input de capital strain;

– efectul concurenței importurilor, atât pe piețele produselor, cât și pe piețele factorilor de producție – este încǎ limitat, atât datoritǎ unor bariere diverse, inclusiv de naturǎ guvernamentalǎ, cât și unor sisteme de distribuție încǎ subdezvoltate;

– structurile de piațǎ, precum și obisnuințele comportamentale ale firmelor fac necesar ca, în România, atenția îndreptatǎ spre descoperirea actelor anticoncurențiale sǎ trebuiascǎ sa fie mai mare decât în țarile dezvoltate; imperfecțiunile pieței de capital restricționeazǎ concurența ce s-ar putea naște prin apariția de firme noi, în sensul ca acestea – deși apar – totuși nu reușesc sǎ se dezvolte, astfel încât sǎ devinǎ concurenți valabili pentru firmele deja existente. În plus, investițiile strǎine s-au concentrat, de regulǎ, pe achiziționarea unor (pǎrți din) firme aflate deja în poziția de lideri de piațǎ (Dacia, Romtelecom, B.R.D.), ceea ce înseamnǎ ca nu au contribuit la o accentuare a concurenților prin noi intrǎri pe o piațǎ sau alta.

– lipsa procesului de restructurare, care a determinat o slabǎ realocare a resurselor între ramuri, face ca procesul de tranziție sǎ fie stimulat doar de concurența pe piețele produselor, adicǎ acolo unde politica de protecție a concurenței își poate arǎta efectele.

– rolul statului într-o economie de piațǎ continuǎ sǎ fie, în mare parte, o necunoscutǎ pentru mulți dintre factorii cu putere de decizie, atât la nivel central, cât și, în special, la nivel local. Voluntarismul multora a fǎcut ca, din practica de pânǎ în prezent, sǎ se poate constata o situație oarecum ineditǎ, în sensul cǎ autoritațile de concurența s-au confruntat cu o avalanșǎ de plângeri și de cazuri propriu-zise, în care organe ale administrației publice au întreprins acțiuni având ca obiect sau putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței. Evident, multe dintre acestea au fost mai degrabǎ cazuri de abuz în serviciu sau chiar de corupție, aflându-se astfel în afara competenței organelor de protecție a concurenței.

Se poate aprecia cǎ politica de protecție a concurenței trebuie sǎ joace un rol central în procesul de tranziție la economia de piața. Pe aceastǎ bazǎ, autoritațile de concurențǎ, prin exercitarea corectǎ a atribuțiilor lor, au o importanțǎ vitala în aproape toate domeniile implicate în reforma economicǎ.

Crearea sectorului privat prin restructurare și privatizare. Scopurile privatizǎrii și restructurǎrii sunt, în fond, similare cu cele urmǎrite de politica de concurențǎ, adicǎ adaptarea la mecanismele de piața, creșterea productivitǎții, îmbunǎtǎțirea transparenței mediului de afaceri etc. Cu toate acestea instituțiile care realizeazǎ privatizarea sunt interesate în primul rând de preț, plan de investiții, menținerea ocupǎrii sau protecția mediului și prea puțin sau chiar deloc de pǎstrarea unui mediu concurențial. Din aceastǎ cauzǎ, autoritațile de concurențǎ trebuie implicate mult mai mult în activitatea de pre-privatizare, fie prin posibilitatea informǎrii acestora, fie prin posibilitatea de a influența unele decizii, înainte ca acestea sǎ producǎ efecte ireversibile.

Dezvoltarea unui nou sector privat prin: (i) investiții strǎine; (ii) liberalizarea comerțului; (iii) inițiativa antreprenorialǎ. În ceea ce privește domeniul investițiilor strǎine, autoritǎțile de concurențǎ sunt implicate în acordurile de distribuție exclusivǎ, achizițiile și societǎțile în comun realizate între un partener român și unul strǎin; monitorizarea acestora nu trebuie însǎ sǎ scape din vedere efectele de cele mai multe ori pozitive ale creerii unui mediu tot mai concurențial și sǎ evite unele porniri xenofobe care încǎ se mai fac simțite în cadrul autoritaților publice. În domeniul liberalizǎrii importurilor, autoritațile de concurențǎ trebuie sǎ fie primele care sǎ reziste încercǎrilor de extindere a protecției pieței interne.

Demonopolizarea, adicǎ spargerea monopolurilor existente în mai multe pǎrți eficiente, dar autonome. Aceasta însǎ trebuie urmatǎ obligatoriu de restructurare și privatizare, fiindcǎ altfel se poate ajunge la o revenire la forma inițialǎ, fie ea chiar și tacitǎ, prin acțiunea concertatǎ a firmelor rezultate.

Din aceasta perspectivǎ, câteva sunt prioritațile pe care politica de protecție a concurenței în România va trebui sǎ le urmareascǎ în viitor:

· Concentrarea eforturilor pe descoperirea cartelurilor (înțelegerilor dintre firme) și pe asigurarea liberului acces pe diferite piețe; în acest fel, piața însǎși va putea grǎbi procesul de demonopolizare, constituindu-se într-un element de sprijin substanțial al acțiunii diverselor autoritǎți cu astfel de atribuții.

· Concentrarea în exclusivitate pe protecția concurenței și nu pe protecția concurenților. Existǎ înca o tendințǎ manifestatǎ (care poate fi justificatǎ, într-o anumita masurǎ, prin ignoranțǎ) de a încerca, prin politica de concurențǎ, realizarea unor obiective care țin în realitate de alte politici, cum ar fi cea industrialǎ sau comercialǎ, spre exemplu. Cu alte cuvinte, rolul politicii de concurențǎ este de a împiedica manifestarea cartelurilor sau a comportamentelor de tip monopolist și nu de a-i proteja pe cei slabi de amenințǎrile unei piețe concurențiale, fie ele chiar și prin concurența neloialǎ (situații care se pot rezolva prin apelul la alte instituții).

· Restricțiile pe verticalǎ (ce pot apare, de exemplu, în relațiile dintre un producator și un distribuitor) vor trebui tratate foarte nuanțat și va trebui intervenit numai în cazuri extreme; aceasta deoarece sistemele de distribuție existente în România sunt încǎ subdezvoltate, iar posibilitatea modernizǎrii lor poate izvorî tocmai prin permiterea unor relații contractuale pe verticalǎ imaginative. Practicarea unei analize rigide de cǎtre autoritațile de concurențǎ, în contextul prevederilor legale referitoare la abuzul de poziție

dominantǎ, ar putea frâna dezvoltarea piețelor și a concurenței pe termen lung, fǎrǎ a obține însǎ nici mǎcar unele beneficii pe termen scurt.

COLCLUZII

Participarea la o grupare integraționistă determină o serie de transformări, de mai mică sau mai mare amploare, la nivelul statelor participante. Amploarea acestor transformări variază în funcție de stadiul de integrare atins de gruparea regională și pot îmbrăca forma redefinirilor instituționale și/sau de conținut/adoptare al politicilor sectoriale. Dat fiind stadiul avansat de integrare atins la nivelul Uniunii Europene (uniune economică și monetară), transformările în adoptarea politicilor economice sunt evidente la nivelul statele membre. În esență aceste transformări sunt rezultatul transferului de competențe decizionale în domeniul politicilor sectoriale de la nivelul statului membru, la nivel supranațional (al organismelor comunitare), factorul „european” devenind într-o măsură din ce în ce mai mare parte din logica procesului de policy making la nivelul statelor participante. Adoptarea unor politici economice în care factorul „european” devine dominant înseamnă, în esență, reducerea gradelor de libertate (introducerea unor restricții), justificată de urmărirea interesului comun „european”, în formularea și implementarea politicilor economice. Altfel spus, participarea la Uniunea Europeană presupune, pentru statele membre, acceptarea unor condiționalități externe în construcția politicilor economice.

Aerarea României la Uniunea Europeanǎ va depinde în mare mǎsurǎ de capacitatea acesteia de a folosi eficient fondurile nerambursabile oferite de UE, atât înainte cât și dupǎ aderare.

Ca membru al Uniunii, România va avea acces liber la o piațǎ de aproape 500 milioane de locuitori, iar cetǎțenii și firmele românești vor beneficia de cele patru libertǎți economice: libera circulație a forței de muncǎ, a serviciilor, a bunurilor și a capitalului. Experiența extinderilor anterioare ale Uniunii aratǎ cǎ unul dintre efectele aderǎrii unui stat mai puțin dezvoltat este creșterea nivelului de trai al populației acestui stat. De altfel, unul dintre principiile de bazǎ ale Uniunii este solidaritatea în vederea reducerii decalajelor economice.

Unul dintre principalele avantaje ale integrării rapide a României în Uniunea Europeană este furnizat de gradul de deschidere al economiei către restul lumii (ponderea sumei exporturilor și importurilor de bunuri și servicii în PIB). Fenomenul de deschidere este însoțit de efecte benefice precum creșterea fluxurilor de investiții străine către ramurile economiei românești, creșterea capacității de acoperire a necesarului de finanțare externă a deficitelor interne, creșterea fluxurilor bilaterale de forța de muncă cu alte state ale UE și implicit ale fluxurilor de venituri ale factorilor de producție, creșterea productivității muncii în economia românească, chiar și în sectoare slab dezvoltate precum agricultura, ca urmare a transferurilor mărite de tehnologie și de fonduri structurale destinate dezvoltării și a presiunii competitive crescute din partea pieței unice europene.

Dezvoltarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice, Vor exista întotdeauna perdanți și câștigători relativi. Una dintre problemele esențiale pentru decidenții politici va fi să găsească soluțiile și măsurile de politică economico-sociale necesare pentru a diminua pierderile (costurile) acolo unde apar sau sunt pronunțate, sau, în cazul cel mai fericit, de a găsi metode pentru a transfera toate diferențele sectoriale într-o zonă de creștere globală.

Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate în viitor, cel puțin pe termen scurt și mediu, de costuri superioare beneficiilor, vor fi cele relaționate cu necesitatea restructurării pe linia protecției mediului înconjurător, sectoarele de utilități publice. Piața forței de muncă poate experimenta fenomene distorsionante în anii următori, indiferent de scenariul ales de decidenții politici pentru dezvoltarea României, înainte de a resimți favorabil efectele dezvoltării sustenabile, între care vom aminti în principal generarea de locuri noi de muncă.