Conflictul Dintre Dezvoltarea Economica Si Protectia Mediului Studiu de Caz Energiile Alternative în Cazul Italiei Si al Romaniei

Cuprins

=== BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ===

Bibliografie generală

Cărți:

Băhnăreanu C. – „Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului XXI”, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2006

Bârzea C., „Politicile și instituțiile Uniunii Europene”, Editura Corint, București, 2001

Boggio L., Serravalli G. – „Lo Sviluppo Economico”, Ed. Il Mulino, 2003

Bran F. – “Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică”, Editura ASE, București, 2003

Bran F., Ildiko I. – “Ecosfera și politici ecologice”, Editura ASE, București, 2002

Dobre A. M.; Coman R. – „România și Integrarea Europeană”, Institutul European, 2004

Iovitu M. – “Economie Microeconomie si Macroeconomie”, Ed. ASE, București, 2006

Kaltschmitt M., Streicher W. – „Renewable Energy”, Ed. Springer-Verlag, Berlin Heidelberg, 2007

Mureșan, D., Tasnadi, A. – “Doctrine Economice”, Ed. ASE, 2001

Nucara A.- “L’ambiente e L’Unione Europea”, Ed. Gangemi, Roma, 1999

Piggott J., Cook M., “International Business Economics”, Palgrave Macmillan, 2006

Popescu C., Gavrila I., Ciucur D. –“ Teorie economică generală Volumul II Macroeconomie”, Ed. ASE, București, 2005

Scarlat E., Chiriță N. – “Cibernetica sistemelor economice”, Ed. ASE, 2000

Socol C., Socol A. – “Modelul european: creștere economică, convergență și coeziune”, Ed. Economică, 2003

Vercelli A., Borghesi S. – „La sostenibilità dello sviluppo globale”, Ed. Carocci, Roma, 2005

Rapoarte disponibile on-line:

“Direcții strategice ale dezvoltării durabile în România”, Institutul European din România, 2006

„Energia și Mediul în Uniunea Europeană”, Agenția Europeană de Mediu, 2002

Human Development Report, 2007

Living Planet Report, 2006

„Le baromètre éolien”, „Le baromètre photovoltaïque”, „Le baromètre Géothermie”, „Le baromètre Biomasse solide”, EurObserv’ER, 2007

„Raport privind starea mediului în România”, Ministerul mediului și gospodăririi apelor, 2004

„Starea mediului în Europa și perspectiva 2005”, Agenția Europeană de Mediu

Studiu privind progresul realizat de România în domeniul valorificării surselor regenerabile de energie, 2007

The World Bank Annual Report, 2007

World Commission on Environment and Development, 1987

Diferite articole din reviste și publicații on-line precum:

www.business.ro

www.energytraining4europe.org

www.europeana.ro

www.eumed.net

www.gandul.info

www.green-report.ro

www.infoeuropa.ro

www.infonews.ro

www.saptamana.ro

www.zf.ro

Site-uri oficiale ale:

www.anpm.ro – Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile

www.electrica.ro – Companiei Electrica

www.enel.it – Companiei ENEL

www.enea.it – Organizației ENEA

www.europa.eu – Uniunii Europene

www.oecd.org – Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

www.undp.org – Organizației Națiunilor Unite

www.wwf.org – Organizației World Wide Found

=== NituCap1final ===

Capitolul I

Dezvoltarea economică la nivel mondial, în context actual

1.1 Ce este dezvoltarea economică?

Acest concept nu este ușor de definit. Pentru a-l putea analiza trebuie înțeleasă diferența dintre dezvoltare economică și dezvoltare umană, felul în care acestea interacționează și modul în care se măsoară efectele fiecăreia.

În sens larg, dezvoltarea reprezintă creșterea în timp a unei entități perceptibile.

Vorbim despre dezvoltare economică atunci când se dorește creșterea, pe o perioadă lungă de timp, a capacității de a furniza populației, bunuri din ce în ce mai diversificate. “Prin conținutul său, creșterea economică înseamnă o evoluție pozitivă, ascendentă a economiilor naționale, a diferitelor supersisteme internațional-mondiale, pe termen mediu și lung, dar care nu exclude oscilații conjuncturale, chiar și regrese economice temporale.”

Se măsoară cu ajutorul indicatorului macroeconomic numit produs intern brut. El arată starea momentană a unei economii naționale și rata acestuia indică tendința economică de creștere, stagnare sau scădere. Important este de înțeles conjunctura care a dus la obținerea unei anumite valori PIB pentru a putea deduce dacă posibila creștere este indusă artificial sau este una sănătoasă și de durată. Printre realitățile economice pe care acest indicator nu le poate cuprinde se numără: munca la negru, contrafacerea, evaziunea fiscală.

Per ansamblu, dezvoltarea economică nu poate indica și nivelul de trai al întregii populații. Pentru a putea știi cu exactitate direcția în care se îndreaptă o economie națională trebuiesc analizate multe alte aspecte ale vieții, nu doar cantitatea de bunuri și servicii produse.

Astfel, când locul entității il ia omul cu toate nevoile pe care acesta trebuie să și le satisfacă, lucrurile se complică și se vorbește despre dezvoltarea umană. Cea din urmă poate fi privită ca o continuă ameliorare a condițiilor ce permit populației să traiască o viață lungă, creativă și fară probleme de sănătate. Evident că o creștere a posibilităților economice pare că ar putea rezolva aceste probleme, însă din pacate, nu este de ajuns.

În 1990, într-un raport al Națiunilor Unite, s-a propus calcularea pentru toate țările lumii a unui Indice al Dezvoltării Umane (IDU), cu ajutorul căruia să se traducă în cifre conceptul în cauză.

În intervalul de variație al acestui indice cuprins între [0 – 1.0] sunt delimitate trei segmente cărora le corespund trei grupe de țări după nivelul dezvoltării: dezvoltare umană ridicată, medie și scazută (Fig.1.1). În ciuda creșterilor spectaculoase înregistrate la nivel economic de cele mai multe țări ale lumii, indicele dezvoltării umane se menține la valori scăzute, în special pentru țările în curs de dezvoltare (Fig.1.2).

Fig. 1.1 Valorile indicelui dezvoltării umane pe grupe de țări, 2005

Sursă: Human Development Report 2007 Data

██ Ridicat ██ Mediu ██ Scăzut ██ Necalculat

Fig. 1.2 Hartă a lumii prezentând indicele dezvoltării umane, 2004

Sursă: Wikipedia

După cum se poate observa din graficele de mai sus, o mare parte din țările lumii, în special cele din Africa, trăiesc fără a avea acces la multe din tehnologiile și posibilitățile educaționale și sanitare de care se bucură țări aflate în topul clasamentului indicelui dezvoltării umane, precum Islanda sau Australia.

Diferite studii de profil indică o strânsă legătură între creșterea anilor de studiu și creșterea câștigurilor, sau între îmbunătățirea sănătății și o mai mare productivitate a muncii.

În celălalt sens, dezvoltarea economică duce la investiții majore în educație, sănătate sau muncă. În concluzie, cele două tipuri de dezvoltare prezentate succint mai sus se află într-o permanentă corelare.

dezvoltare dezvoltare

economică umană

Este necesară promovarea amândorura pentru a putea obține progres pe ambele planuri. Dar conducătorii actuali tind să se bazeze mai mult pe creșterea producției, pe dezvoltarea economiei și mai puțin pe reorganizarea altor sectoare naționale. Dintre realitățile sociale ale ultimilor ani iese în evidență creșterea longevității, fapt ce a dus la un proces de îmbătrânire a populației. Mai departe, aceasta implică o forță de muncă redusă și necesitatea de a oferi mai multe servicii celor în vârstă.

Vreau să subliniez faptul că indicatorii folositi în calcularea dezvoltării, atât economice cât și umane, arată trendul economiilor actuale dar nu pot transforma în bine viitorul mondial. Pentru a putea înțelege mai bine procesul care stă la baza evoluțiilor înregistrate, trebuiesc analizați factorii și rezultatele de până acum.

1.2 Factorii dezvoltării

Până în epoca modernă, creșterea economică s-a bazat în special pe utilizarea extensivă a factorilor de producție. Mai tarziu s-a putut observa cum momentele de “boom economic”, înregistrate la nivel mondial, au fost mereu precedate de inovații: mașina de țesut în 1750, calea ferată în 1830, dezvoltarea informaticii după 1980.

S-a trecut la creșterea economică intensivă, bazată pe creșterea eficienței și a calității factorilor de producție utilizați: îmbinarea performanței acestora, buna organizare, utilizarea judicioasă a prerogativelor de conducere etc.

Astăzi, creșterea economică trebuie să se bazeze, în principal, pe următorii factori calitativi:

direcționarea utilizării capitalurilor spre investiții nete în industriile în expansiune, pentru care se prevede existența de piețe de desfacere;

creșterea calității resurselor de muncă;

îmbunătățirea calității solului;

menținerea unui nivel crescut al cererii, compatibilă cu utilizarea la maximum a factorilor de producție, cu impulsionarea tendinței de specializare și de expansiune, cu efecte benefice asupra costurilor și alocării de fonduri pentru cercetare.

Însă cel mai important element care poate influența procesul de expansiune economică este procesul investițional – factor dinamizator, creator de noi locuri de muncă, de posibilități de asimilare a progresului.

Dorința de investiții poate fi stimulată de guvern prin adoptarea de măsuri precum:

impozite scăzute (scăderea impozitului pe profit poate avea ca efect creșterea capitalului lichid, creșterea investițiilor și deci creșterea venitului național);

reducerea ratei dobânzii (creșterea investițiilor performante și, în final, creșterea venitului național);

dezvoltarea unui sistem bancar care să fie în măsură să susțină investitorii prin intermediul creditelor pe termen lung;

promovarea unei legislații care să încurajeze competiția și participarea capitalului străin și care să descurajeze acțiunile sindicale perturbatoare (norme care să promoveze siguranța muncii, nediscriminarea, salarizarea corectă, etc).

existența unei piețe suficient de mari la care să contribuie guvernul prin direcționarea cheltuielilor spre produse care aparțin de industrii ale viitorului (creșterea cheltuielilor guvernamentale va contribui la creșterea cererii, la creșterea investițiilor și deci la creșterea venitului național); Devalorizarea monedei naționale poate conduce la scăderea importului și la creșterea exportului și deci a venitului național. Practicarea unei politici protecționiste poate conduce la scăderea importului, la creșterea investițiilor și deci a venitului național.

Per ansamblu, cheia dinamicii economice o constituie existența unui capital care să permită acumularea și creșterea producției, progresul tehnic și revoluțiile tehnice reprezentând mijlocul prin care se realizează viziunea dinamică a economiei.

Nu trebuie uitată nici tendința ultimilor decenii, când punând accent pe deschidere, competitivitate, globalizare, statele în curs de dezvoltare reușesc să depășească propriile limite și să se alinieze țărilor deja prospere.

În concluzie, în drumul către dezvoltare trebuie ținut cont de foarte multe aspecte, precum sfera economică și politică internă, posibilitățile proprii și existența relațiilor cu terții. În funcție de nivelul economic actual, fiecare stat are priorități diferite, motiv pentru care istoria de succes a unor forțe internaționale nu este neapărat rețeta potrivită pentru a avansa în clasamentele internaționale.

1.3 Modele de creștere economică

Încă înainte de a aprofunda creșterea economică, a cărei problemă nu se punea la acea vreme, primii teoreticieni ai economiei au vorbit despre muncă, avuție, comerț internațional, deci despre premizele creșterilor de acum.

În lucrările pe care le publică, Adam Smith:

Relevă munca drept “adevăratul izvor de bogăție.

A încercat să demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerțului internațional și, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor țări față de celelalte țări mai prospere.

Jean Baptiste Say preia concepția economică a lui Smith, o sistematizează și o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecințe se deduc singure. El subliniază faptul că agentul principal al progresului economic este omul industrial, activ, și inventiv.

Influențat de mersul revoluției din Anglia timpului său, David Ricardo arată că:

Instrumentele nu crează valoare, ci doar pe măsură ce sunt consumate și-o transferă pe a lor asupra produsului.

Datorită creșterii populației, se va înregistra o cerere necontenită de produse agricole.

Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă condiția esențială a manifestării principiului avantajului relativ în comerțul internațional.

Mai apoi însă, încep să prindă formă adevăratele modele de creștere economică.

Unul dintre cele mai cunoscute modele de creștere economică este cel al lui R. F. Harrod, care consideră că, în condițiile deciziilor individuale, ar exista trei ritmuri posibile de creștere a venitului național:

unul, numit rata garantată, e determinat de deciziile individuale agregate și dă satisfacție întreprinzătorilor;

altul, numit rata naturală e determinat de condițiile fundamentale (creșterea populației, inclusiv a forței de muncă, a progresului tehnic și a productivității muncii);

cel de-al treilea, care există în fapt și pe care el îl numește rata turism sau rata de facto, poate fi egal cu oricare dintre celelalte două sau să nu coincidă cu nici unul dintre ele.

Fiecare dintre cele trei rate de creștere este exprimată cu ajutorul unei anumite ecuații.

Rata garantată se exprimă prin relația: GW x Cr = s unde:

Gw = rata garantată a venitului național, care oferă întreprinzătorilor satisfacție și care-i fac să mențină investițiile

Cr = coeficientul necesar al capitalului care concordă cu necesitățile întreprinzătorilor

s = rata acumulării, adică = raportul dintre investiții (I) și venitul net (Δy)

Rata naturală este oglindită de relația: Gn · Cr =s sau Cn · Cr ≠ s unde Gn reprezintă rata de creștere naturală, pe care o îngăduie condițiile fundamentale.

Rata turism sau rata de facto se exprimă prin ecuația: G x C = s în care:

G = rata de creștere a venitului național, adică raportul dintre creșterea venitului național (ΔY) și venitul național al perioadei precedente (Y0)

C = coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiții (I) și creșterea venitul (ΔY)

Cele trei ecuații ale ratei de creștere, folosite de către R.F. Harrod, constituie ecuațiile modelului sau de creștere. Cu ajutorul acestora, el încearcă să explice evoluția ciclului afacerilor. Astfel, după opinia lui, pentru a avea o situație stabilă și prosperitate, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta, la rândul ei, cu rata naturală (Gn), adică: G = Gw = Gn

În realitate, rata de facto este diferită de rata garantată, iar aceasta, de cea naturală, adică: G ≠Gw≠Gn. În funcție de aceste diferențe, poate exista o stare de boom sau o stare de recesiune. Daca rata de facto este mai mare decât rata garantată, adică G > Gw, avem de-a face cu tendința de boom. Dimpotrivă, dacă rata de facto este mai mică decât rata garantată, adică G < Gw, are loc o tendință de recesiune. Această situație se întâmplă în condițiile în care rata garantată este mai mică decât rata naturală, adică Gw > Gn, întrucât, pe o perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata naturală, adică G = Gn.

Starea de boom, în condițiile în care G > Gw, sau de recesiune, în condițiile în care G < Gw, se explică prin faptul că, în situația în care rata acumulării (s) este dată, unei creșteri a lui G sau Gw îi corespunde o reducere a lui C sau Cr. Or, dacă G > Gw, atunci implicit, C < Cr, iar pe piață oferta de bunuri de investiții va fi mai mică decât cererea, ceea ce va impulsiona investițiile. Dimpotrivă, dacă G > Gw, atunci C < Cr, iar pe piață va exista un surplus de bunuri de investiții care va atrage o reducere a boom-ului.

Analizând modelul creșterii economice elaborat de R.F. Harrod, se observă că aceasta reflectă anumite legături funcționale reale, cum ar fi cea dintre rata acumulării și ritmul de creștere a venitului național, mijlocită de coeficientul capitalului, sau cea dintre creșterea populației și coeficientul capitalului, pe de o parte, și necesarul de capital, pe de altă parte.

Însă modelul neoclasic al lui Solow reprezintă reperul fundamental în analiza procesului de creștere economică.

În studiul său, Solow pleacă de la următoarele ipoteze:

economia este perfect concurențială;

mobilitatea perfectă a factorilor de producție;

ocuparea deplină în ceea ce privește utilizarea resurselor;

factorul de producție capital este supus randamentelor descrescătoare;

randamentele de scară sunt constante.

Modelul Solow arată modul în care creșterea ratei economisirii, creșterea populației și progresul tehnologic influențează nivelul producției și creșterea economică de-a lungul unei anumite perioade.

În acest model sunt prezenți doar doi factori de producție substituibili, capitalul și munca (creșterea cantității de capital și muncă determină creșterea producției , forța de muncă sporește în funcție de factorii non-economici, iar capitalul se acumulează ca efect al ratei profitului).

Într-o economie unde capitalul este rar și forța de muncă relativ abundentă, capitalul adăugat inițial este extrem de productiv și generează o rată ridicată de creștere a venitului pe cap de locuitor. Însă, pe masură ce economia acumulează din ce în ce mai mult capital, productivitatea acesteia se diminuează treptat până la zero (principiul randamentelor descrescătoare). Astfel, creșterea venitului național pe cap de locuitor datorată acumulării de capital, dispare pe termen lung.

Singurul factor care poate limita descreșterea productivității capitalului este progresul tehnologic care are efectul de a economisi forța de muncă. Solow a calculat că progresului tehnologic i se datorează aproape 90% din creșterea venitului pe cap de locuitor în Statele Unite în prima jumătate a secolului douăzeci.

Din păcate însă, modelul lui Solow nu poate explica, diferențele de venit și ratele de creștere diferite care crează decalaje în nivelul de dezvoltare al țărilor lumii. Pornind de la acest model, s-au construit modele noi, din ce în ce mai rafinate, care constituie în prezent corpul teoriei moderne a creșterii economice.

În aceeași perioadă, N. Kaldor susținea că:

Stabilitatea unei economii în creștere se obține dacă rata economiilor se modifică printr-o redistribuire a veniturilor astfel încât să se atingă rata de echilibru a creșterii economice.

Contribuția ridicată a progresului tehnic transformă acest element într-un factor rezidual, care reunește toți factorii în afară de acumularea de capital K și de muncă L.

În urma analizării modelelor neoclasice se poate ajunge la următoarele concluzii:

piețele sunt competitive;

guvernele nu trebuie să intervină asupra mecanismului concurențial. Singurele măsuri pe care ar trebui să le ia sunt încurajarea concurenței, susținerea învățământului, stimularea proceselor de economisire și investiții.

Pe linia modelului neoclasic tradițional, la jumătatea anilor ’80 apar noile teorii ale creșterii sub semnătura P. Romer și R. Lucas. Modelele propuse de aceștia se bazează pe premisa: o acumulare de capital se asociază de regulă cu o acumulare de cunoștințe.

Paul Romer a supus la o analiză critică modelele de creștere neoclasice, arătând că ele nu explică suficient de clar creșterea productivității pe termen lung. De aceea, el a introdus o clasă de modele în care factorii determinanți ai creșterii sunt endogeni, deci încorporați în model. Din această cauză, aceste modele de creștere s-au numit endogene. Există astăzi, după o dezvoltare de aproape 20 de ani, diferite modele cu ipoteze foarte diversificate privind cauzele creșterii productivității.

Unul dintre cele mai simple modele de acest tip este modelul AK, în care rata economisirii este presupusă constantă și dată exogen, iar nivelul tehnologiei este fixat. Deși modelul este destul de simplu, el pune în evidență o serie de caracteristici care determină endogenizarea creșterii economice.

Funcția de producție din modelul AK este de forma: Y = AK unde A este o constantă pozitivă care reflectă nivelul tehnologiei. Forma acestei funcții dă și numele clasei de modele.

Absența totală a randamentului descrescător poate părea nerealistă, dar ideea devine mai plauzibilă dacă considerăm că, K include și capitalul uman.

Economia cu tehnologia AK poate înregistra o creștere a capitalului pe termen lung fără progres tehnic. Mai mult, rata de creștere per capital, depinde de parametrii de comportament ai modelului, și anume rata economisirii, și rata de creștere a populației.

Ideea următorului model dat de Romer, este că progresul tehnic rezultă din goana după profit a inventatorilor și firmelor, deci din chiar funcționarea economiei.

Modelul lui Romer endogenizează progresul tehnic, introducând un sector al cercetării și dezvoltării în care inventatorii interesați de profit încearcă să promoveze noi idei pentru a obține acest profit prin noile lor invenții. Acest model explică de ce țările dezvoltate au o creștere susținută. Progresul tehnic are loc mai ales în aceste țări deoarece ele concentrează cea mai mare parte dintre inventatori și își pot permite să plătească cele mai mari profituri descoperitorilor noilor idei.

Dar, dacă considerăm că ideile reprezintă tot un factor de producție, atunci producția crește fără ca tehnologia să evolueze. Productivitatea medie a cercetării științifice depinde de numărul de persoane incluse în acest sector și rata de creștere pe termen lung a economiei este determinată de parametrii funcției producției de idei și de rata de creștere a populației.

Creșterea susținută nu există decât dacă numărul de idei noi create în fiecare perioadă este crescător. Acest lucru este posibil doar dacă populația afectată cercetării este crescătoare sau dacă populația totală crește.

Acest rezultat este similar modelului Solow-Swan cu progres tehnic, dar mecanismul care produce acest rezultat este diferit căci el presupune crearea endogenă de noi idei: o populație mai mare generează mai multe idei și cum utilizarea noilor idei este generală, toată lumea profită.

Per ansamblu, modelul sugerează că dacă se oprește creșterea populației, creșterea economică se oprește și ea. Mai mult, dacă efortul de cercetare rămâne constant, acest lucru ar trebui de asemenea să conducă la o creștere nulă. Un efort de cercetare științifică constant nu poate susține creșterea proporțională a stocului de cunoștințe necesare creșterii economice pe termen lung. O problemă a acetui model este că politicile economice nu pot influența ratele de creștere ale unei astfel de economii; nici o variabilă din model nu poate fi influențată de politici macroeconomice, în ciuda faptului că progresul tehnic a fost endogenizat.

În aceeași perioadă cu Romer, D. North suținea că guvernul, cultura, organizațiile non-piață au un rol determinant în drumul către creșterea economică. D.C. North, de asemenea, argumentează că în istorie, formele de organizare cele mai eficiente în reducerea costurilor tranzacționale le înlocuiesc pe cele mai puțin eficiente dacă acestea servesc maximizării intereselor conducătorilor politici. În condițiile în care creșterea progresivă a diviziunii muncii a produs o creștere enormă a costurilor tranzacționale există diferențe de eficiență între forme de organizare diferite.

W. W. Rostow a fost creatororul teoriei etapelor de crestere și dezvoltare economică. Conform acestei teorii, tranzitia de la subdezvoltare la dezvoltare se poate descrie printr-o serie de trepte sau etape pe care toate țările trebuie să le traverseze.

Țările avansate, argumenta el, au trecut etapa decolării către o creștere autosusținută. Țările subdezvoltate, care se află înca în societatea tradițională sau în etapa precondițiilor, trebuie să urmeze doar o serie de pași, pentru a decola către o creștere economică susținută.

Cele cinci stadii ale lui Rostow:

Stadiul societății tradiționale, definit ca acel stadiu în care structura socială este ierarhică, economia se bazează pe un sector agricol predominant, iar în societatea respectivă acțiunile umane au la bază o știință și tehnică prenewtoniană, adică prevala cunoașterea empirică.

Stadiul premergător depășirii acestui nivel tradițional este marcat de momentul aplicării științei moderne în agricultură. Rostow spune că Europa sfârșitului de veac XVII ar fi un bun exemplu pentru ilustrarea acestui stadiu.

Stadiul ieșirii din perioada tradițională este caracterizat de o creștere economică normală și de o oarecare siguranță în viața economică bazată pe cunoașterea științifică. Dintre condițiile de bază ale acestui stadiu reținem pe cea a existenței, în economie, a unui sector prelucrător semnificativ și cu o înaltă rată de creștere, iar în plus un cadru de lucru, fie politic, fie social, care să susțină expansiunea sectorului modern. Rostow definește acest stadiu ca începutul revoluției industriale.

Stadiul îndreptării spre maturitate, definit ca un stadiu intermediar între cel al ieșirii din perioada tradițională și cel de maturitate. Este un stadiu caracterizat printr-o lungă perioadă de progres, cu fluxuri investiționale și succese educaționale consistente. Acesta ar reprezenta perioada ultimilor 60 de ani ai vestului european.

Stadiul consumului de masă ridicat este un stadiu de maturitate, caracterizat de o populație bine educată, prosperă și de o producție de masă pentru bunuri de consum sofisicate. Rostow considera acest stadiu ca fiind caracteristic pentru starea economiei S.U.A. în ultima treime a secolului al XX-lea.

Simon Kuznets consideră creșterea economică o sporire a capacitații unei țări de a furniza în măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate bazată pe tehnologii de vârf și pe adaptări instițutionale și ideologice. Una dintre cele mai cunoscute concepte create de către Kuznets este curba ce-i poartă numele.

Curba Kuznets (CK) caută să stabilească relația dintre impactul asupra mediului și creșterea economică pe termen lung. În linii mari, aceasta arată că, până la un anumit prag, degradarea mediului crește odată cu nivelul venitului, dincolo de care calitatea mediului este ameliorată printr-un nivel mai ridicat al PIB pe cap de locuitor. La niveluri scăzute de dezvoltare, forma curbei indică o degradare a mediului (atât cantitativă, cât și în intensitate).

Pe măsura accelerării dezvoltării economice, prin intensificarea extracției de resurse și extinderea industrializării, rata de epuizare a resurselor începe să depășească rata lor de regenerare, iar deșeurile generate cresc în cantitate și nocivitate.

La niveluri avansate de dezvoltare, orientarea structurală către servicii și industrii intensive în cunoaștere, cuplată cu o responsabilizare ecologică sporită, noi reglementări de mediu, tehnologii mai eficiente și investiții de mediu sporite, duce la atenuarea progresivă a degradării mediului.

Schimbarea structurală care însoțește creșterea economică influențează impactul asupra mediului prin schimbarea compoziției activității economice către sectoare mai mult sau mai puțin intensive în poluare. La un nivel redus de venituri, schimbarea predominantă este de la agricultură la industrie, ceea ce inseamnă o creștere firească a impactului asupra mediului. La niveluri mai mari ale veniturilor, economia devine preponderent axată pe servicii, având ca efect diminuarea impactului ecologic.

Un alt element important al tematicii dezvoltării economice sunt ciclurile economice. Acestea au constituit, pentru mulți economiști, o preocupare majoră. Observate pe cale experimentală încă din secolul al XIX-lea, ciclurile constau în esență din creșteri urmate de descreșteri ale principalilor indicatori economici, în special a venitului național, PIB, investițiilor, consumului ș.a. Treptat, au fost elaborate teorii ale ciclurilor economice în care sunt încorporate atât explicații teoretice cât și modele cu ajutorul cărora sunt explicate apariția și derularea ciclurilor economice.

Schumpeter, creatorul școlii economice austriece, a clasificat ciclurile economice în raport cu lungimea acestora și a definit patru faze principale ale unui ciclu economic: boom – recesiune – depresiune – relansare.

Un boom reprezintă acea stare a economiei în care toți indicatorii economici principali au cele mai înalte valori; recesiunea corespunde unui declin notabil al activității economice reflectat în valori descrescătoare ale indicatorilor; depresiunea este perioada în care toate activitățile economice se află la cel mai scăzut nivel; iar relansarea se manifestă prin reluarea creșterii nivelului activităților economice caracterizată de valori în creștere ale principalilor indicatori.

Acesta afirma că sursa creșterii economice dintr-o țară o constituie continua introducere a noi inovații și șocurile determinate de acestea în productivitatea muncii. Inovațiile erau considerate de Schumpeter ca fiind endogene, spre deosebire de Frisch care le vedea ca fiind factori exogeni ai economiei și creșterii acesteia.

Concepția privind endogenizarea inovațiilor a fost sursa principală de inspirație a teoriei actuale a ciclurilor economice reale, care consideră ciclul ca un fenomen determinat în mod esențial de șocurile pe care le înregistrează economia reală iar creșterea pe termen lung ca suma cumulativă a acestor șocuri.

1.4 Creșterea economică a ultimilor ani

Creșterea economică, pe de-o parte ajută la micșorarea sărăciei prin creșterea salariului mediu pe locuitor, dar pe de altă parte, duce la adâncirea diferențelor dintre clasele sociale. Motivele pentru care, în secolul XXI, 1/6 din populația mondială trăiește încă în sarăcie absolută sunt distanța economică dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare și greutatea cu care se realizează schimbările în țările sărace.

La nivel de stat, economiile moderne nu reușesc să împace creșterea economică cu reducerea sărăciei. Și de cele mai multe ori, această incapacitate depinde de alegerile politice. Pentru o lungă perioadă de timp s-a considerat că în urma dezvoltării se adancește distanța dintre săraci și bogați. Acum însă, s-a observat că aplicând politici corecte (reformă agrară, investiții în domeniul sănătății și al învățământului), îndreptate în favoarea celor săraci, întreaga populație a unei țări poate avea de câștigat, concomitent cu creșterea PIB pe locuitor.

Dar pentru a putea câștiga cu adevărat în lupta împotriva sărăciei, este obligatorie impunerea unor politici internaționale menite să poarte țările în dezvoltare cat mai aproape de cele deja dezvoltate.

Se consideră că în ultimii 10 ani, la nivel mondial, s-a înregistrat o creștere economică de 3,2% datorată creșterii comerțului (40% pe an) și a investițiilor internaționale (de la 1,5% din PNB în anul 1995, la 2,23% în anul 2005) . Cu toate acestea, performanțele observate depind de caracteristicile fiecarei regiuni.

Statisticile propuse de Banca Mondială în raportul pe anul 2007 se regăsesc pe scurt în cele ce urmează:

Asia de est și Pacific

În această regiune, rata creșterii s-a modificat de la valoarea de 9% în anul 2005, la 9,5% în anul 2006. Țara cu cea mai rapidă creștere, în zona avută în vedere, este China, țară care pentru al patrulea an consecutiv păstrează o rată ce depășește valoarea de 10%, în 2006 înregistrând o creștere de 10,7%. Cambogia, Republica Democratică Laos, Mongolia și Vietnam au crescut rapid cu rate de 7,5-10,5%. Indonezia, Malaesia, Filipine și Tailanda au înregistrat rate mai moderate dar oricum surprinzătoare: 5-6%. Papua Noua Guinee și câteva din insulele Pacificului s-au confruntat cu o ușoară scădere motivată de prețurile ridicate, pe când Timor-Leste și Tonga au avut probleme de natură politică și revolte civile care au subminat procesul de creștere.

Nivelul sărăciei în regiune a scăzut, atingând în anul 2006 doar 30% din totalul populației. Începând cu anul 2001, numărul persoanelor ce trăiesc cu mai puțin de 2 USD pe lună s-a redus cu aproximativ 225 de milioane, mai mult chiar decât în precedenta perioadă de creștere, anii 1991-1996.

Pentru încurajarea stabilității guvernamentale și sociale, pentru promovarea comerțului și a integrării, Banca Mondială a investit în această regiune, în anul 2007, mai bine de 4 bilioane de USD.

Asia de sud

Asia de sud este zona în care se înregistrează cele mai precare condiții de viață din întreaga lume, însă lucrurile tind să se schimbe. Reformele interne și ajutorul extern au dus la creșterea PNB cu 6% doar în ultima decadă. Cea mai mare creștere, de 7%, s-a înregistrat în cele mai mari țări ale regiunii și anume India și Pakistan. Se preconizează o creștere de aproape 9% în anii ce urmează.

O dată cu creșterea economică, s-a observat o micșorare a ratei sărăciei cu 7% în India, 9% în Bangladesh și 11% în Nepal. Dar pentru a putea eradica sărăcia este nevoie de susținerea unei rate de creștere de 8-10% în fiecare an.

Cu toate acestea, speranța de viață în această regiune este mult prea mică. Unul din 10 copii pakistanezi moare înainte de a împlini vârsta de cinci ani. Persoanele nu au acces la apa potabilă și pentru o treime din populație nu sunt disponibile servicii sanitare.

Problema fundamentală rămâne corupția și instabilitatea guvernamentală.

Europa și Asia centrală

Toate țările acestei regiuni au reușit să depășească principalele probleme ale tranziției și au înregistrat rate de creștere ridicate, ajungându-se la o medie zonală a anului 2006 de 7,3%. Încasările din comerțul cu petrol au ajutat Azerbaijian și Kazakhstan să atingă creșteri spectaculoase de 34,5%, respectiv 10,6%. Armenia a ajuns la 13,4% mulțumită reformelor realizate.

Se consideră că Europa și Asia centrală se află, de mai bine de trei ani, pe primul loc în privința nivelului de creștere economică, în timp ce Croația, Georgia și România s-au clasificat in topul primelor 10 țări cu ratele de creștere cele mai mari.

Cu toate acestea, regiunea se confruntă cu greutăți în încercarea de a aduce toate țările pe același plan. Odată cu lărgirea Uniunii Europene s-a înregistrat și o scădere a ratelor înregistrate până în 2006. Multe monede naționale s-au apreciat multumită fluxurilor de capital străin, dar per ansamblu, economia acestei regiuni a devenit vulnerabilă la neașteptatele schimbari ale pieței. Se încearcă recuperarea competitivității prin creșterea productivității locale și prin rezolvarea unor probleme din ce în ce mai evidente în anii aceștia: HIV, droguri, trafic de persoane, catastroafe naturale și degradarea mediului.

America Latină și Caraibe

Regiunea Americii centrale și de sud, abia din anul 2003 începe să înregistreze rate de creștere pozitive, menținute însă la valori de aproximativ 5% până anul trecut. Transformarea s-a datorat noilor locuri de muncă și a micșorării vulnerabilității economiei, însă analiștii se tem să prognozeze creșteri spectaculoase în următorii ani.

Problema majoră continuă să fie dezechilibrul dintre populația înstărită și cei care trăiesc în sărăcie absolută. (8% din totalul populației).

În anul 2007, Banca Mondială a decis să finanțeze regiunea cu o sumă de 4,6 bilioane de USD, principalele țări beneficiare fiind Argentina, Brazilia, Columbia și Peru, care au investit în proiecte privind sănătatea publică, infrastructura, educația și dezvoltare rurală.

Orientul mijlociu și Africa de nord

Orientul Mijlociu și țările Africii de nord s-au bucurat în anul 2006 de o creștere de 6,3% a PNB, cea mai mare rată a ultimilor 10 ani în cazul regiunii. Încasările de pe urma tranzacțiilor cu petrol au neutralizat problemele privind zonele conflictuale din Iraq, Libania și Gaza.

Datorită reformelor susținute în anul 2007, s-au îmbunătățit condițiile pieței afacerilor în cazul Egiptui, Jordaniei și Marocului. Însă acesta este doar începutul lungului drum de parcurs pentru a pune la punct administrația publică, reformele privind serviciile și viața parlamentară, șomajul și inflația.

Banca Mondială și-a oferit sprijinul în anul 2007 prin împrumuturi de aproape 1 bilion de USD îndreptate spre susținerea guvernului, dezvoltării sectorului privat, apă, educație și recunoaștere internațională.

Africa

Fiind vorba despre țări subdezvoltate, obiectivul principal în aceasta regiune este de a crea un mediu economic capabil să atragă investițiile și să ofere locuri de muncă stabile. În decada 1995-2005, țările din Africa trăiesc opusul realității anilor 1975-1985 caracterizați de crize la nivel ecnomic și al perioadei de stabilizare a anilor 1985-1995. Pentru prima dată, mulțumită exportatorilor de petrol și minerale, cresc precum celelalte țări ale lumii, înregistrând o rata de 5,4 atât în anul 2005, cât și în anul 2006. Cu toate acestea, între anii 1995-2005, speranța de viață a scăzut de la 49 la 47 de ani datorită bolilor (HIV si malarie) și a conflictelor armate.

1.5 Clasificarea țărilor după nivelul de dezvoltare

După stadiul de dezvoltare, țările Națiunilor Unite se clasifică în:

a. Țări în curs de dezvoltare – peste două treimi din numărul total al țărilor la nivel mondial. Din această grupă se desprinde circa o treime dintre țări formând subgrupa: țări cel mai puțin dezvoltate.

Se consideră că țările în curs de dezvoltare, cu o creștere economică estimată la 7% în 2006 și prognozata sa depaseasca 6% in 2007, respectiv 2008, sunt în prezent un motor important al economiei mondiale urmând să furnizeze în anul 2030 mai bine de 65% din bunurile importate de țările dezvoltate (în prezent această valoare este de 40%).

b. Țări din Centrul și Estul Europei și din Comunitatea Statelor Independente (CSI) sunt de fapt țările în tranziție. Aceste țări au înregistrat în 2007 o ușoară temperare a ritmului de crestere economica. Rata a fost de aproximativ 6,5%, cu 0,4% mai puțin decât în anul 2006 când, impulsionată de o redresare a sectorului industrial, de volumul ridicat al investițiilor străine directe și de creșterea rapidă a sectorului de creditare atât la nivel de retail, cât și corporate a atins un nivel record de 6,9% – comparativ cu 5,8% în 2005.

c. Țări membre OCDE – este o grupă delimitată prin apartenența țărilor la această organizație internațională. Deși sunt integrate și țări cu un nivel inferior de dezvoltare, totuși subgrupa cea mai numeroasă o consituie țările membre OCDE cu venituri ridicate.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) este o organizație internațională a națiunilor dezvoltate care acceptă principiile democrației reprezentative și a economiei de piață libere, creata pentru a ajuta la administrarea planului Marshall pentru reconstrucția Europei după Cel de-al Doilea Război Mondial. În prezent, statele membre ale Organizației dețin împreună peste 70 % din producția și comerțul mondial cu bunuri și servicii și peste 90% din volumul investițiilor străine directe la nivel mondial, fapt pentru care Organizația a fost numită "clubul țărilor bogate".

Creșterea economică în OECD a fost în 2005 de 2,8% și doar cu puțin mai mare în anul următor (3,1%).

1.6 Tendințe la nivel mondial

Anul 2008 va fi caracterizat de o încetinire a creșterii economice datorată îndeosebi prețului ridicat al petrolului și de criza creditului din Statele Unite, care produce tensiuni pe piețele financiare internaționale.

Prețul petrolului, care a crescut puternic în 2007, nu dă semne că s-ar putea sufoca în următoarele 12 luni. Dimpotrivă, pragul psihologic de 100 de dolari barilul a fost atins la scurt timp după sosirea noului an. Banca de investiții Goldman Sachs, care încă din 2005 a prezis o creștere al prețului, mizează pe un baril de 105 dolari la sfârșitul anului 2008. Creșterea ar putea fi chiar mai accentuată, spun specialiștii, care atrag atenția asupra deprecierii continue a dolarului, monedă în care se fac tranzacțiile cu petrol. Se are în vedere și faptul că petrolul a devenit obiectul unor intense speculații. Afacerile au debutat în 2006, iar principalii protagoniști au fost inițial fondurile speculative.

FMI contează în 2008 pe o creștere economică mondială de 4,8%, cifră revizuită în jos cu aproape o jumătate de procent față de estimarea din vara trecută, când se credea că ritmul de dezvoltare va fi egal cu cel din 2007 (5,2%). Fondul se teme însă că problema globală a creditului, care a debutat în SUA, volatilitatea pieței petrolului și inflația ar putea agrava încetinirea mondială. Regiunea cea mai dinamică va fi Asia, cu un ritm estimat la 9,2%.

Pentru prima dată, China și India vor avea, după FMI, cele mai mari contribuții la creșterea mondială. Țările emergente, în ansamblu, vor oferi condițiile unei expansiuni susținute în 2008. În schimb, țările industrializate vor fi marcate de încetinirea activității economice. Atenția va fi concentrată mai ales pe America, unde criza creditului ipotecar a costat economia un procent de creștere în 2007. Deși riscul unei recesiuni a crescut în Statele Unite, FMI și Banca Mondială cred că scenariul cel mai probabil este cel al unei perioade de creștere slabă. Multe priviri va atrage și Europa, unde se amplifică toate problemele ce apar pe piața americană.

După o perioada de creșteri și căderi repetate, țările din Africa vor cunoaște o expansiune rapidă, capabilă să reducă sărăcia și să atragă investitori străini în regiune, apreciază economiștii FMI. Dacă în țările în dezvoltare creșterea se va accelera, în statele industrializate, care reprezintă peste 2/3 din economia mondială, se va încetini. Țările OCDE – din care fac parte Statele Unite, Japonia și Germania – vor cunoaște, după estimările organizației, o slăbire a activității economice de la 2,7% în 2007, la 2,3% în 2008.

Încetinirea anunțată intervine într-un moment în care economia americană se află pe o pantă descendentă, din cauza prăbușirii sectorului imobiliar și a crizei creditului cu risc înalt.

Despre economia europeană, FMI și Comisia Europeană au anunțat că sunt mai puțin optimiste decât la sfârșitul anului 2007 în ceea ce privește creșterea în zona euro. Cele două instituții anticipează o creștere ușor sub 2% în 2008, față de 2,6% în 2007. [1]

Bibliografia capitolului I

Boggio L., Serravalli G. – „Lo Sviluppo Economico”, Ed. Il Mulino, 2003

Iovitu M. – “Economie Microeconomie si Macroeconomie”, Ed. ASE, București, 2006

Mureșan, D., Tasnadi, A. – “Doctrine Economice”, Ed. ASE, 2001

Popescu C., Gavrilă I., Ciucur D. –“ Teorie economică generală Volumul II Macroeconomie”, Ed. ASE, București, 2005

Scarlat, E., Chiriță N. – “Cibernetica sistemelor economice”, Ed. ASE, 2000

Socol C., Socol A. – “Modelul european: creștere economică, convergență și coeziune”, Ed. Economică, 2003

Rapoarte disponibile on-line:

Human Development Report, 2007

The World Bank Annual Report, 2007

Institutul European din România – “Direcții strategice ale dezvoltării durabile în România”, 2006

Diferite articole din reviste și publicații on-line precum:

www.gandul.info

www.eumed.net

Site-uri cu tematică:

www.oecd.org – site-ul oficial al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

www.undp.org – site-ul oficial al Organizației Națiunilor Unite

=== NituCap2final ===

Capitolul II

Privire de ansamblu asupra relației

dezvoltare economică – mediu

2.1 Dezvoltare economică sau protecția mediului?

„Economia, în sensul său originar, înseamnă luarea în stăpânire a lucrurilor utile lumii prin conducere gospodărească și conlucrare cetățenească, în vechiul „polis”, care își căuta cu tenacitate prosperitatea, plăcerea de a trăi.

Ecologia înseamnă locuire înțeleptă, conviețuire armonioasă cu natura, parteneriat între societate umană și mediul natural, creștere economică în condiții de corectă gestionare ecologică, gestionare care trebuie să devină prioritate și responsabilitate.” [1]

Este ușor de înteles că între cele două elemente există diferențe reale și omul secolului XXI nu știe pe care dintre ele ar terbui să o aleagă. Rezultatul este cât se poate de vizibil: impactul creșterii economice asupra mediului natural se manifestă prin desprinderea din natură a unor cantități de substanțe utile și deversarea în mediul natural a deșeurilor și reziduurilor rezultate din producție și consumul final. Dezvoltarea energeticii din ultimele trei decenii a exercitat asupra mediului înconjurător o influență nefastă, prin scoaterea unor suprafețe de pământ din circuitul agricol, poluarea apelor din zonele marine, poluarea termică și chimică a aerului și a apei, degradarea peisajului.

La baza crizei ecologice a stat modul necorespunzător de utilizare a resurselor naturale, caracterizat prin consum nerațional și risipă de energie, prin goana după obținerea unor profituri cât mai ridicate. Trebuie spus adevărul ecologic despre creșterea temperaturii, topirea ghețarilor, ridicarea nivelului mării, furtunile tot mai intense și tot mai numeroase; despre problema apei, colapsul zonelor piscicole, restrângerea pădurilor, degradarea pășunilor, dispariția speciilor, eroziunea solului. Toate acestea sunt manifestări ale contradicției dintre dezvoltarea economiei actuale și mediul actual și demonstrează faptul că economia globală se subminează singură.

Prin eforturile făcute pentru a susține dezvoltarea economiei globale, se epuizează capitalul natural al planetei și se consumă mult timp cu îngrijorarea provocată de deficitele economice, când, de fapt, deficitele ecologice sunt cele care amenință viitorul economic pe termen lung.

În ceea ce privește durabilitatea unei dezvoltări se diferențiază două direcții ideologice în abordarea raportului economie-mediu: tehnocentrism și ecocentrism.

a. Tehnocentrismul: o piață lipsită de constrângeri, atât pentru producători, cât și pentru consumatori. Se consideră că factorii de producție se pot substitui cu ușurință, și că omul și tehnologia vor găsi întotdeauna un mod pentru a compensa lipsa unei resurse. O parte dintre susținătorii acestei teorii sunt mai puțin extremiști și îmbrățișează tehnocentrismul conciliant, conform căruia factorii de producție nu sunt substituibili la infinit, ci înglobează o noțiune precisă de capital natural critic și de capacitate de suport. Aceștia propun corectarea distorsiunilor prezente pe piață cu ajutorul unor instrumente precum taxele ecologice.

b. Ecocentrismul: o abordare mai degrabă conservatoare, în care protecția mediului devine prioritatea principală. A recunoaște Pământul drept un organism unic duce la restricții foarte puternice în posibilitatea de substituire a factorilor de producție și determină o abordare radicală, care își revendică un concept de durabilitate foarte puternic. Acest punct de vedere urmărește să transforme sistemele economice actuale, limitând destul de drastic nivelul producției, al consumului și al creșterii demografice.

Fără îndoială că evoluția în timp a acestei contradicții dintre creșterea economică și mediul natural este influențată de o serie de factori între care există relații de interconexiune și determinare reciprocă și care pot fi grupați în factori naturali, tehnici, economici, ecologici, militari și social-politici.

Astfel, în perspectiva mileniului trei, dezvoltarea economică este asociată dezvoltării durabile, în cadrul căreia criteriul esențial devine asigurarea egalitătii șanselor generațiilor care coexistă și se succed, astfel încât să existe compatibilitate între efectele economice, socio-umane, ecologice și să se îmbine armonios cu justiția socială și democrația, atât pe plan național, cât și internațional.

În esență, cele patru dimensiuni ale dezvoltării economice ale unei țări (economică, socială, tehnologica și ecologică) trebuie să fie în interacțiune și să se asigure compatibilitatea și simultaneitatea progresului.

2.2 Despre dezvoltarea durabilă

2.2.1 Definiții

Cel care a utilizat pentru prima dată sintagma de “dezvoltare durabilă” a fost premierul Norvegiei, Gro Harlem Brundtland, în anul 1987. Atunci, în calitate de președinte al Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare el a prezentat raportul “Viitorul nostru comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități”.

Se deduce ușor faptul că noțiunea de dezvoltare durabilă este mult mai vastă decât cea de protecție a mediului. În analizarea celei dintâi, se ține cont de calitatea vieții (nu doar prin creșterea veniturilor), egalitatea între persoane (inclusiv prevenirea sarăciei), egalitate între generații (posibilitatea urmașilor de a se bucura de un mediu de o calitate egală, dacă nu chiar mai bună decât a celui trecut) și de dimensiunea etică și socială a bunăstării umane.

O altă intrepretare dată dezvoltării durabile se pretează aplicației în ariile urbane. Prin dezvoltare durabilă se înțelege acea dezvoltare care oferă servicii de mediu, sociale și economice de bază, tuturor membrilor unei comunități, fără a amenința operabilitatea sistemelor naturale, construite sau sociale de care depinde posibilitatea de a furniza aceste servicii.

Orașele influențează sistemul global prin folosirea energiei și a resurselor și prin crearea deșeurilor și a emisiilor poluante. Dilema apare când acest “semn al dezvoltării”, orașul, pune sub semnul întrebării propriul viitor prin modificarea mediului natural.

În concluzie, prin dezvoltare durabilă se înțelege îmbunătățirea calității vieții fără a depăși capacitatea ecosistemelor aflate la bază. Dezvoltarea poate fi durabilă numai dacă se centrează pe om, pe valorificarea întregului potențial al ființei umane și pe asigurarea unei calități superioare a vieții, omul fiind beneficiarul dezvoltării.

2.2.2 Acorduri și documente internaționale

Din momentul în care s-a înteles necesitatea realizării unor strategii economice pe termen lung care să cuprindă și decizii cu privire la mediul înconjurător s-au organizat numeroase întâlniri internaționale. În cadrul diferitelor conferițe s-a analizat situația momentană și s-au ales domeniile prioritare în realizarea schimbărilor. S-au încheiat acorduri internaționale privind combaterea schimbărilor climatice, asigurarea dezvoltării durabile, sănătatea publică, administrarea cât mai responsabilă a resurselor naturale. Le voi prezenta pe scurt însă doar pe cele mai controversate.

a.Conferința Națiunilor Unite privind Mediul Înconjurător, Stockholm,5-16iunie1972;

La prima Conferință Mondială din domeniul protecției mediului, de la Stockholm, au participat delegați din 114 state, între care și România, conferința desfășurându-se sub lozinca „Un singur Pământ”. La această Conferință, ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua Mondială a Mediului.

Documentul principal redactat cu această ocazie este Declarația finală asupra mediului, care pornește de la premisa că omul este, în același timp, creatorul și distrugătorul ambianței care îi oferă suportul fizic al vieții și posibilitatea de a se dezvolta din punct de vedere social, intelectual, moral și spiritual. Totodată, declarația subliniază legătura organică dintre protecția mediului și progresul economic și social al popoarelor, în contextul eliminării efectelor negative ale subdezvoltării.

b.Conferința Națiunior Unite pentru mediu și dezvoltare, Rio de Janeiro,3-14iunie1992

Conferința, ținută la Rio de Janeiro în iulie 1992, a atras atenția mondială asupra necesității de a promova, pe o scară cât mai largă, dezvoltarea durabilă. Cele mai importante puncte tratate au fost micșorarea emisiilor de bioxid de carbon și a altor gaze cu efect de seră și cooperarea internațională pentru protejarea speciilor existente în lume și al habitatului lor natural.

În cadrul acestei conferințe au fost, de asemenea, adoptate mai multe documente, dintre care cel mai important este declarația de principii numită și „Carta Pământului”. Aici sunt enunțate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relațiile interumane, precum și în cele dintre om și natură.

Acest document a fost menit să asigure prelungirea Conferinței de la Stockholm și a avut ca scop pregătirea acordurilor internaționale care să protejeze sistemul mondial al mediului.

Cu această ocazie a fost realizată și „Agenda 21”document internațional ce priveste atât mediul fizic, cât și tranzacțiile la nivel mondial, sărăcia, creșterea demografică, sănătatea, cooperarea și coordonarea internațională. Constă în 40 de capitole ce conțin obiectivele și acțiunile strategice necesare atingerii acestora.

Progresul înregistrat de țările care au aderat la Declarația de la Rio și la Agenda 21 este controlat de Comisia Națiunilor Unite pentru dezvoltarea durabilă, instituită în 1993 (Commission on Sustainable Development, CSD).

c.Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, Kyoto,11dec.1997

La Kyoto, în Japonia, 161 de țări au finalizat un acord, denumit "Protocolul de la Kyoto", care stabilește termenii și regulile de punere sub control a gazelor ce determină efectul de seră al Terrei. Acest protocol exprimă dorința ca până în anul 2012, cantitatea medie de gaze cu efect de seră (principalele șase gaze) să fie redusă cu 5,2% sub nivelul înregistrat în anul 1990.

d. Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă, Johannesburg, 26 aug. – 4 sept. 2002

Summit-ul de la Johannesburg, Africa de Sud, a reunit 104 conducători ai statelor lumii și a avut ca principlale rezultate: declarația de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă și planul de implementare a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă.

În declarația politică, șefii de state și de guverne și-au reafirmat responsabilitatea comună de a face progrese și de a îmbunătăți protecția mediului, dezvoltarea socială și cea economică, trei stâlpi importanți ai dezvoltării durabile, la nivel local, național, regional și mondial. Planul de implementare, compus din nouă capitole, a fost diferit primit de participanții la summit. În vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute, șefii de state și de guverne semnatari au solicitat țărilor dezvoltate să-și onoreze angajamentele financiare asumate cu diverse ocazii, să-și intensifice activitățile în vederea punerii la punct a unui mediu financiar internațional mai stabil, să caute și să găsească surse noi de finanțare, atât publice cât și private.

Din punct de vedere instituțional, s-a solicitat întărirea colaborării între organismele Națiunilor Unite, instituțiile financiare internaționale și fondurile de mediu. De asemenea, statele trebuie să încurajeze parteneriatele, să progreseze în formularea de strategii naționale de dezvoltare durabilă și să înceapă punerea lor.

Promovarea valorilor dezvoltării durabile este în interesul tuturor, inclusiv al viitorului planetei. Necesitatea schimbărilor în această privință este recunoscută la nivel mondial dar conceptul este greu de aplicat din cauză că presupune o nouă atitudine a societății și o nouă gândire la nivel economic. Pe termen scurt însă, deja se pot observa anumite transformări privind atât eliminarea unor comportamente negative cât și dezvoltarea soluțiilor pentru diferite probleme de mediu.

2.3 Previziuni

a. Indicele vieții planetei (Living Planet Index) măsoară tendințele diversității biologice ale Pământului. Pentru anii 1970 și 2003, s-a observat că indicele a scăzut cu aproximativ 30% (fig. 2.1) ceea ce înseamnă că rata de distrugere a ecosistemelor naturale este foarte mare.

Fig. 2.1 Indicele vieții planetei

Sursă: Living Planet Report, 2006, pag. 2

b. Amprenta ecologică (ecological footprint) este un indice care compară consumul de resurse naturale cu capacitatea planetei de a se regenera. Ca valoare este egal cu suprafața necesară pentru a putea regenera ceea ce consumă omul și pentru a putea absorbi deșeurile produse de acesta. Evoluția acestui se poate urmări în figura următoare:

Figura 2.2 Amprenta ecologică a umanității, anii 1961 – 2003

Sursă: Living Planet Report, 2006, pag.2

Pentru a putea trece la implementarea conceptului „dezvoltare durabilă”, avem nevoie de analize care să arate la ce nivel eram în trecut, unde am ajuns în prezent și cât mai putem avansa. Prin intermediul Indicelui de viață al planetei (Living Planet Index) se încearcă stabilirea obiectivelor viitoare și monitorizarea rezultatelor atât pozitive cât și negative.

a. Cererea crește mai repede decât oferta și prin urmare deficitul ecologic acumulat până în anul 2050 ar putea fi ireversibil.

Se presupune că, dacă populația și cererea de produse biologice se vor menține la valori modeste dar exagerările și impactul negativ asupra mediului nu vor fi micșorate, rezultatul ar putea fi devastator. Conform acestui scenariu, valoarea medie a amprentei ecologice pentru o persoană va crește de la 2,2 hectare globale în 2003 la 2,6 în 2050 și contribuția principală o vor avea :

– necesarul de teren cultivabil și emisiile de CO2 ce vor crește cu 60%;

cererea de pașuni și zone pentru pescuit cu 85%;

ariile padurilor folosite se vor mari cu 110%

Astfel, deficitul ecologic anual ar duce, în anul 2050, la atingerea productivității maxime a planetei.

b. Efort gradual: eliminarea deficitului ecologic până în anul 2080

  Scenariul presupune că amprenta ecologică se poate reduce cu 15% ajungând la valoarea de 1,5ha în anul 2100 doar dacă:

se reduc la jumătate emisiile de CO2;

cererea de terenuri cultivabile sau pentru păscut ar avea o rată de creștere egală cu jumătate din rata de creștere a populației lumii;

c. Reducere rapidă: eforturi agresive pentru a micșora până în anul 2050 exagerările înregistrate în prezent.

Conform acestui scenariu, se dorește eliminarea deficitului ecologic până în anul 2040 pentru a putea beneficia de un rest de 30% al biocapacității până finalul secolului. Amprenta ecologică s-ar putea reduce cu până la 40%, ajungând la o valoare de 1,3ha în 2100. Pentru a putea obține acet rezultat este nevoie de:

reducerea emisiilor de dioxid de carbon cu 50% până în 2050 și cu 70% până în 2100;

micșorarea cu până la 23% a amprentei fiecărui individ asupra terenulor disponibile;

creșterea cu 30% a biocapacității prin implementarea unor noi tehnologii

Acest scenariu presupune investiții inițiale mari dar și diminuarea riscurilor ecologice prin minimizarea deficitului ecologic cât mai repede.

Grafic, cele trei scenarii pot fi reprezentate astfel:

Fig. 2.3 Trei scenarii ecologice pentru anii 2003- 2100

Sursă: Living Planet Report, 2006, pag 3

Cea mai mare componentă a amprentei ecologice calculată pentru anul 2003 au fost emisiile de dioxid de carbon ca urmare a arderii combustibililor fosili (fig. 2.4). Se presupune că producția de petrol urmează să atingă punctul de maxim în următoarele două, trei decade, fapt ce ar conduce până la finalul acestul secol la creșterea exagerată a emisiilor dăunătoare.

Ar trebui luate măsuri drastice pentru a putea obține o reducere de 50% a acestor emisii și toate posibilitățile implică riscuri. Prin utilizarea energiilor regenerabile (hidroenergie, energie eoliană, biomasă) se pot substitui combustibilii fosili dar ar crește cererea pentru terenuri. Încercarea constă în creșterea rezervelor de energie și reducerea CO2 fără a crea probleme altor componente ale biosferei.

Fig. 2.4 Componentele amprentei ecologice pentru anii 1961 – 2003

Sursă: Living Planet Report, 2006, pag. 15

Bibliografia capitolului II

Bran F. – “Componenta ecologică a deciziilor de dezvoltare economică”, Editura ASE, București, 2003

Bran F., Ildiko I. – “Ecosfera și politici ecologice”, Editura ASE, București, 2002

Vercelli A., Borghesi S. – „La sostenibilità dello sviluppo globale”, Ed. Carocci, Roma, 2005

Rapoarte disponibile on-line:

Living Planet Report, 2006

World Commission on Environment and Development, 1987

Site-uri cu tematică:

www.un.org – site-ul oficial al Națiunilor Unite

www.wwf.org – site-ul oficial al Organizației World Wide Found

=== NituCap3final ===

Capitolul III

Politici de protecția mediului în Uniunea Europeană

Politica de mediu a Uniunii Europene, așa cum a fost stabilită prin Tratatul CE, are ca scop asigurarea sustenabilității activității de protecție a mediului, prin includerea acesteia în politicile sectoriale ale UE, prin elaborarea de măsuri de prevenire, prin combaterea la sursă a poluării, și prin asumarea în comun a responsabilității. Acquis-ul cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative care acoperă un numar mare de sectoare, precum poluarea apei și a aerului, gestionarea reziduurilor și produselor chimice, biotehnologia, protecția împotriva radiațiilor și conservarea naturii. Statele Membre trebuie să se asigure că o evaluare a impactului asupra mediului înconjurator a fost efectuată înainte de a aproba dezvoltarea anumitor proiecte din sectorul public sau privat.

Dar aceste probleme nu se pot înfrunta decât prin cooperare internațională. Tocmai ceea ce încearcă să realizeze Uniunea Europeană prin intermediul organizațiilor și agențiilor sale, respectiv prin politicile de mediu susținute.

3.1 Instituții și agenții europene implicate în politica de mediu

Parlamentul European

Parlamentul European este organul reprezentativ al cetățenilor Uniunii Europene. Deputații în Parlamentul European, ale căror atribuții sunt din ce în ce mai importante, influențează toate domeniile vieții cotidiene a cetățenilor Uniunii: mediul, protecția consumatorilor, transporturile, precum și educația, cultura, sănătatea etc.

În cadrul parlamentului, Comitatul pentru mediu a fost realizat în anul 1973 și poartă denumirea de Comitatul pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară (ENVI).

Comisia Europeană

Comisia europeană este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi proiecte de legi și de a monitoriza aplicarea acestora. Are un caracter supranațional și are sediul la Berlaymont, Bruxelles. În prezent, în cadrul Comisiei, responsabilitățile legate de mediu și le asumă Stavros Dimas, comisarul pentru mediu ce face parte din comisia Barroso – Jose’ Manuel Barroso, președintele comisiei Europene în perioada 2004-2009.

Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor este un organ consultativ creat în 1994, având sediul la Bruxelles.

Dat fiind faptul că membrii acestui comitet sunt reprezentanți ai autorităților locale, se încearcă apropierea legislației europene de mediul local și regional. Comisia și Consiliul European au obligația de a consulta acest Comitet de fiecare dată când se fac propuneri pentru sectoare ce interesează realitatea locală. În sens invers, Comitetul are dreptul de a prezenta propriile păreri în cadrul organizațiilor Europene.

În timpul anului, acest comitet realizează cinci sesiuni plenare pregătite de propriile comisii, printre care se numară și cea pentru Dezvoltarea Durabilă. (DEVE)

Agenția Europeană pentru Mediu

Instituită în 1990, Agenția Europeană pentru Mediu are sediul la Copenhaga în Danemarca. Are rolul de a aduna și răspândi informații privind situația și evoluția mediului în Europa. În prezent AEM numără 32 de membri: toate cele 27 țări membre UE, precum și Islanda, Liechtenstien, Norvegia, Elveția și Turcia.

Informațiile oferite de către AEM provin dintr-o gamă largă de surse. O sursă majoră reprezintă rețeaua de informare și monitorizare a mediului europeană (Eionet – European Environment Information and Observation Network).

Toate informațiile deținute de agenție sunt disponibile oricui prin intermediul unei hărți digitale a schimbărilor multiple intervenite în peisajul Europei începând din 1990. Aceasta dă posibilitate factorilor de decizie politică să tragă învățăminte despre felul în care deciziile lor în domenii cum ar fi agricultura și transporturile influențează teritoriul Europei ca resursă finită și mediu în general.

„Misiunea noastră, de fapt datoria noastră, este să oferim cadrul politic adecvat pentru a transforma economia europeană într-o economie cu emisii de carbon reduse și pentru a ne menține poziția de lideri în acțiunea internațională de protecție a planetei”, a explicat președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso.

Însă nici Uniunea Europeană nu poate contracara singură tendința de agravare a problemelor ce privesc mediul. Aceasta cooperează cu alte țări, prin intermediul altor organisme internaționale, pentru a promova soluții mondiale la problemele ecologice globale. Se nasc astfel, convenții mondiale sau regionale care pot constitui un cadru solid pentru protejarea habitatelor în pericol, a mărilor și a râurilor, controlarea schimbului internațional de deșeuri și produse chimice periculoase.

3.2 Preocupări ale Uniunii Europene privind protecția mediului

Politica de mediu este orice acțiune deliberată luată de guverne pentru a coordona activitățile umane cu scopul de a preveni efectele dăunătoare asupra resurselor naturale și de a se asigura că schimbările artificiale asupra mediului nu au un efect dăunător asupra oamenilor.

Principiile enunțate pentru prima dată în Actul Unic European (art.130) și susținute și în prezent de către Uniunea Europeană sunt:

principiul acțiunii preventive;

principiul limitării efectelor nocive încă de la sursă (ex. prin standarde de calitate);

principiul penalizării financiare a poluatorilor;

principiul integrării (politica ecologică este o parte integrantă a tuturor politicilor comune);

principiul precauției, conform căruia este preferabil să acționăm înainte de producerea unor disfuncții ecologice;

principiul derogativ: propunerea trebuie să țină cont de condițiile de mediu în diferite regiuni ale comunității și de dezvoltarea economică și socială a comunității;

principiul înaltului nivel al protecției (prin intervenția celor mai înalte autorități comunitare).

Obiective

Conform articolelor 130r, 130s și 130t, ale Tratatului asupra Uniunii Europene, scopurile și acțiunile principale din domeniul protecției mediului sunt:

conservarea, protejarea și ameliorarea mediului;

sănătatea umană;

utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;

promovarea măsurilor internaționale pentru rezolvarea problemelor de mediu regionale sau globale.

Strategii

În prezent, în cadrul strategiei de ansamblu privind politicile de protecție a mediului se disting două orientări caracteristice, strategia cu caracter anticipativ și strategia de integrare.

Strategia cu caracter anticipativ s-a realizat, în mod progresiv, în cursul ultimilor douăzeci de ani prin aplicarea a diferite metode. Aceste metode au inclus: prognoze privind creșterea economică și progresul tehnic în anumite sectoare care pot influența calitatea mediului precum și evoluția consumului de resurse naturale și a nivelului producției de deșeuri, extinderea utilizării principiului „cine poluează plătește” și evaluarea prețurilor resurselor, întrebuințarea pe scară mai largă a studiilor de impact ecologic în cadrul concepției și planificării proiectelor, controlul mai puternic al producției.

Strategia de integrare este adesea strâns legată de strategia cu caracter anticipativ, acestea completându-se reciproc. După declarația din 1985 și Declarația de la Rio țările membre ale OECD acordă o importanță deosebită integrării. În acest context, integrarea se poate manifesta sub două forme:

în domeniul formulării obiectivelor politicilor de protecție a mediului;

în domeniul perfecționării mijloacelor pentru a atinge aceste obiective atât în interiorul mediului, cât și în relațiile mediului cu sectoarele economiei.

Programe de acțiune

Instrumentul de implementare al politicii comunitare a mediului este “Programul de acțiune ecologică” pregătit de Comisie și aprobat de Consiliul Miniștrilor.

Cu ocazia primei Conferințe a Națiunilor Unite privind mediul înconjurator, de la Stockholm, din iunie 1972, Comunitatea Europeană a adoptat primul său Program de Acțiuni pentru Protecția Mediului pe o perioadă de 5 ani (1973 -1977). Atât primul cât și al doilea Program de Acțiune (1978-1982) au stabilit liste detaliate de măsuri ce trebuie întreprinse pentru controlul poluării.

Al treilea Program de Acțiune (adoptat în 1983) a încercat să realizeze o strategie mai amplă pentru protecția mediului și a resurselor naturale în cadrul Comunității.

Cel de-al patrulea Program de actiune (1987-1992) a căutat să răspundă obligațiilor de integrare a problemelor de mediu în alte politici ale Comunității, axându-se pe patru domenii de activitate:

implementarea legislației existente a Comunității;

reglementarea problemelor de impact asupra mediului cu referire la “substanțe” și “surse” de poluare;

accesul neîngradit al publicului la informații;

crearea de noi locuri de muncă.

Între 1993-2000 a acționat cel de-al cincelea Program de acțiune ecologică, care a pus accentul pe dezvoltare durabilă, responsabilitate comună și folosirea pieței ca reglator al protecției mediului (favorizarea pe piață a produselor acceptabile ecologic).

Cheltuielile pentru protecția mediului reprezintă, pentru această perioadă, 3% din bugetul comunitar și sunt repartizate în cadrul a patru instrumente financiare:

fondurile structurale pentru proiecte ecologice (ex. ENVIREG, lansat în 1990);

LIFE (“L’instrument financier pour l’environnement”);

Fondul de Coeziune;

Banca Europeană de Investiții.

Sesizând că Protecția Mediului devine o problemă, în ianuarie 2001 s-a concretizat al șaselea Program de Acțiune de Mediu pentru Comunitatea Europeană.

Conceput ca un document programatic pe probleme de mediu pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2010, având chemarea simbol “Viitorul nostru, șansa noastră”, programul, în cele 11 articole, după adoptarea lui a devenit un document politic. Urma să orienteze și să armonizeze din punct de vedere strategic țările europene, în acțiunile de conservare și protecție a mediului pentru următorul deceniu.

În ciuda îmbunătățirilor semnificative ce au avut loc, în special în domeniul reducerii poluarii aerului și apei potabile, acquis-ul trebuie să se dezvolte în continuare. În noul Program de Acțiune pentru protecția mediului sunt identificate patru domenii prioritare: schimbările climatice, natura și biodiversitatea, mediul și sănătatea, resurse naturale și deșeurile.

Instrumente

O problemă în ceea ce privește mediul, în cazul unui singur stat membru UE, devine imediat problema mai multor state membre sau chiar a întregii Uniuni. De aceea se încearcă optimizarea instrumentelor folosite la nivel European. Astfel, deși până în anii ’80 se utilizau reglementările directe la nivel central, în prezent sunt mult mai răspândite instrumentele fiscale sau economice pentru că oferă o protecție mai mare. Cu toate acestea, statele continuă să fie libere în a aplica propriile politici de mediu.

Clasificare:

a. reglementări directe: măsuri utilizate pentru a influența în mod direct comportamentul indivizilor. Exemple:

limitări cantitative ale substanțelor poluante pe care fiecare agent le poate elibera în natură;

cerințe cu privire la tehnologia utilizată în producție.

b. reglementări sociale: măsuri utilizate pentru a convinge indivizii să-și modifice în mod voluntar comportamentul. Exemple:

informații cu privire la problemele de mediu ce pot fi create de diverse activități productive;

introducerea “educației de mediu” în cadrul învățământului

c. instrumente economice și fiscale: introduse relativ recent, dar considerate de mulți cele mai eficiente, urmăresc modificarea comportamentului persoanelor prin intermediul avantajelor/ dezavantajelor fiscale. Astfel, alegerile agenților economici depind de noile beneficii sau costuri.

Din păcate însă, măsurile fiscale pot contrazice diferite reguli fundamentale ale dreptului comunitar precum libera circulație a mărfurilor(atunci când restricțiile “ecologice” devin limitări cantitative ale importurilor). Necesitatea de a împăca noile politici de mediu cu celelalte sectoare de interes ale Uniunii este prezentă în Tratatul UE la articolul 130R.

Guvernele naționale au la dispoziție diverse opțiuni pentru a introduce instrumente fiscale de protecție a mediului: taxe noi, transformate sau înlocuite. Motivația utilizării acestor taxe se regăsește în necesitatea acoperirii financiare a diverselor investiții cu scop ecologic sau în simpla încercare de a încuraja/descuraja comportamentul agenților economici față de mediu.

Cu toate că se folosesc din ce în ce mai mult instrumentele fiscale pentru a obține un nivel ridicat al protecției mediului, doar puține state au realizat o adevarată reformă fiscală din punct de vedere ecologic. Cele mai multe state UE, preferă reglementările directe în detrimentul taxelor “ecologice”. Ecotaxa poate fi considerată o masură fiscală impusă de către stat “consumatorilor de mediu” pentru a pune în practică principiul “cine poluează plătește”.

Programele de acțiune pentru mediu menționate în subcapitolul precedent ar trebui să dea o structură Comunității Europene, când aceasta acționează în domeniul politicii mediului. Cu toate acestea, ele nu sunt obligatorii. Comunitatea elaborează Regulamente și Directive în conformitate cu programele de acțiune pentru mediu și bazate pe prevederile legale din Tratatul Uniunii Europene.

Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre și sunt de asemenea direct adresate tuturor subiecților din cadrul Comunității. Aceasta înseamnă că Regulamentele UE sunt obligatorii pentru fiecare cetățean al unuia dintre statele membre. De exemplu, interdicția de a trimite deșeurile în anumite țări în curs de dezvoltare, impusă de regulamentul UE în ceea ce privește supravegherea și controlul transportului de deșeuri, este obligatorie pentru fiecare cetățean al Uniunii, fără a mai fi necesară o lege sau o ordonanță națională adițională. O asemenea lege națională nici măcar nu este permisă.

Directivele sunt adresate statelor membre și, mai presus de toate, menționează obiectivele ce trebuie atinse cu ajutorul fiecărei directive în parte. Directivele lasă proporția implementării lor la latitudinea statelor membre, care sunt obligate să adopte legi pentru a îndeplini cerințele directivei într-o anumită perioadă de timp. Modul în care această legislație se integrează în sistemul legal național rămâne și el la latitudinea statelor respective. De exemplu, diferite Directive privind puritatea aerului impun valori limită ale calității aerului pentru anumiți agenți poluanți, dar lasă în seama statelor membre alegerea măsurilor ce se impun (cum ar fi cerințe de mediu mai stricte pentru agenții industriali deja existenți), pentru a rămâne sub limita valorilor specificate. 

Măsurile de mediu, în mod special, necesită un foarte înalt grad de flexibilitate. Obiectivele comune pot fi cel mai bine atinse prin măsuri de adaptare cât mai bună la diferitele condiții climatice, la atitudinea populației, la respectiva structură legală și la diferitele tradiții din cadrul fiecărui stat membru. Din acest motiv, Directivele sunt mult mai des utilizate pentru a implementa politica de mediu europeană decât Regulamentele.

Finanțarea programelor pentru mediu

Pentru a ajuta politica de mediu a Comunității și pentru a promova eforturile în acest sens, UE a creat programul LIFE. Scopul instrumentului financiar LIFE este de a contribui la dezvoltarea și implementarea politicii și legislației de mediu a Comunității. 

Sprijinul financiar LIFE este, în primul rând, destinat: 

proiectelor inovatoare și acțiunilor pe scară demonstrativă promovând dezvoltarea susținută în domeniul activității industriale;

proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectelor de sprijin tehnic în beneficiul autorităților locale, în vederea facilitării integrării în politica planificării zonale, ca și în planificarea utilizării pământului, contribuind așadar la dezvoltarea sănătoasă a mediului;

proiectelor pregătitoare ce contribuie la implementarea politicii și legislației de mediu ale Comunității, în special:

protecția și utilizarea rațională a zonelor de coastă

reducerea deșeurilor, în special a celor toxice și periculoase

prevenirea poluării apei, inclusiv tratarea canalizărilor

măsuri împotriva poluării și acidificării aerului, ca și împotriva acidizării ozonului din troposferă

Politica Uniunii se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările bogate spre cele sărace. Dintre acestea, cel mai cunoscut este fondul de coeziune, folosit pentru finanțarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport și la protecția mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din media UE.

Probleme de mediu avute în vedere

a. Poluarea atmosferică, a apei și a solului

Poluarea aerului este provocată în special de sursele industriale, de sursele de încălzire rezidențială, de intensificarea circulației rutiere, de incinerarea deșeurilor menajere etc. Emisiile din activitățile industriale pot avea efecte transfrontaliere și globale, afectând calitatea mediului în diferite grade. Un fenomen grav îl reprezintă acidifierea, rezultată din combinarea apei din atmosferă cu oxizi de sulf și azot, ce are repercusiuni asupra vegetației, solului, clădirilor și aparatului respirator al viețuitoarelor.

Pentru aer problemele actuale de mediu sunt:

efectul de seră;

distrugerea stratului de ozon;

acidifierea;

micropoluanții;

producerea ozonului troposferic;

particulele în suspensie.

Substanțele emise în mediul atmosferic contribuie la schimbări climatice, distrugerea stratului de ozon, acidifierea aerului, formarea smogul-ui și deteriorarea calității aerului.

Sursele principale emitente de poluanți sunt:

sursele fixe industriale, concentrate, de obicei, pe mari platforme industriale, dar și intercalate cu zone de locuit intens populate (dezvoltate preponderent pe verticală);

circulația auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând și traficul greu;

șantiere de construcție și betoniere;

centralele electrotermice;

surse difuze de combustie.

Majoritatea poluanților atmosferici au crescut în Europa cu peste 10 % ca urmare a refacerii economice, a intensificării activităților de transport și a ineficienței politicilor de protecție împotriva poluării atmosferice.

În urma protocolului de la Kyoto, Uniunea Europeană a promis să reducă emisiile de gaze cu aproximativ 8% raportat la anul 1990. Comisia Europeană a decis să aplice, din 2012, sancțiuni graduale pentru constructorii de automobile care nu vor respecta limitele impuse pentru emisiile de noxe. În figura următoare se poate observa evoluția procentului de emisii ale fiecărui an, considerând că pentru anul de bază indicele are voarea 100.

Fig. 3.1 Evoluția procentuală a emisiilor de gaze cu efect de seră în UE, 1995 – 2005

Sursa: Eurostat

Poluarea apei reprezintă orice alterare a caracteristicilor fizice, chimice, biologice sau bacteriologice ale apei, produsă prin accident, avarie sau altă cauză asemănătoare, ca urmare a unei erori, omisiuni, neglijențe ori calamități naturale și în urma căreia apa devine improprie folosirii posibile înainte de poluare. Sursele de poluare ale resurselor reprezentate de obiectivele industriale, exploatările de materii prime (minereuri neferoase, feroase, cărbuni, petrol), antrenarea pesticidelor, de pe terenurile agricole și chiar fertilizanților (azotați, fosfați) în procesul scurgerii de suprafață, apele menajere încărcate cu produse chimice organice, cu detergenți etc.

Cel mai important moment în evoluția politicilor de mediu privind apa a fost elaborarea Directivei Cadru pentru Ape (DCA), care a fost completată de diverse acte normative, cum ar fi directiva privind standardele de mediu în politica de ape sau actul privind prevenția și controlul integrat al poluării chimice a apelor de suprafață, prin care s-a interzis folosirea a 41 de pesticide periculoase pentru speciile de plante și animale acvatice, dar și pentru om.

În principal, există două mari domenii de regulamente ce aparțin politicii europene a apei. Pe de o parte, o serie de Directive separate stabilesc standarde de calitate pentru fiecare tip de apă (apă de suprafață pentru provizii de apă potabilă, apă de scăldat, apă pentru creșterea moluștelor, pentru pescuit, apă potabilă). Pe de altă parte, Comunitatea a adoptat prevederi pentru a proteja apele împotriva deversării de substanțe periculoase și împotriva poluării cu nitrați din surse agricole.

În ciuda încercărilor repetate de a proteja apa, calitatea acesteia și a serviciilor de salubritate s-a deteriorat continuu în ultimii 15 ani, populația rurală fiind cea mai afectată. Pierderile mari din sistemele de distribuție a apei, gestionarea și întreținerea deficitară a sistemelor de irigație și practicile agricole inadecvate agravează impactul secetelor și al deficitului de apă. Studiile arată că 50% din apele subterane și de suprafață ale Europei sunt „în stare bună”, iar 30% au fost „sever modificate” sub aspectul formei și a conținutului de industrie, urbanizare și transport.

Cea mai bună apă se găsește în Norvegia, la polul opus situându-se Marea Britanie și Belgia. Dintre cei 877 de milioane de locuitori ai Europei, 170 de milioane trăiesc în locuințe fără surse de apă potabilă, 85 de milioane nu beneficiază de instalații sanitare și 41 de milioane nu au acces la surse de apă sigure.

Poluarea solului se produce prin chimizarea în exces a agriculturii, care duce la tulburarea echilibrului acestuia și la acumularea unor substanțe minerale (nitriți care au efect methemoglobinizant pentru viețuitoare și distrug bacteriile fixatoare de azot atmosferic). De asemenea, pesticidele, care nu sunt biodegradabile în majoritatea lor, sunt toxice pentru plante și animale.

Avarierea conductelor pentru transportul produselor petroliere, accidentele rutiere sau feroviare produse la transportul substanțelor periculoase, deșeurile solide menajere și industriale, depozitate necontrolat sau ilegal, deversările de ape uzate și menajere, determină modificări ale caracteristicilor solului și duc la scăderea fertilității acestuia.

Inundațiile, alunecările de teren și deșertificările constituie alte motive pentru care este necesară o strategie comunitară de asigurare și a protecției solului. În prezent se elaborează prima directiva pentru protecția solului, directivă care obligă la remedierea problemelor prezente în numai 8 ani.

b. Distrugerea stratului de ozon și schimbările climatice

Distrugerea stratului de ozon a fost una dintre primele probleme globale de mediu luate în discuție și prezentate publicului larg din Comunitatea Europeană. Consecințele ireversibile ale acestui fenomen atât asupra ecosistemelor terestre, acvatice, a sănătății populației, cât și asupra sistemului climatic au condus la necesitatea unui efort concentrat la nivel global și ca urmare a fost instituit regimul internațional al ozonului. Concentrația ozonului stratospheric este afectată de o varietate mare de procese interne, cum ar fi distrugerea chimică de către halogeni, sau externe, de exemplu variațiile radiației solare (în particular ale radiației UV). În sens invers, ozonul stratosferic are un rol activ în determinarea structurii termice, dinamice și chimice a stratosferei și troposferei și deci, exercită un impact direct asupra climatului.

În timp, s-a constatat creșterea numarului de cancer de piele, efecte asupra ecosistemelor terestre, alterarea în timpul dezvoltarii faunei și pagube mari în ecosistemele acvatice. Pentru a contracara aceste tendințe, Comisia a propus interzicerea pâna în 2001 a utilizarii și producerii pesticidului “Bromura de metil” și a hidroclorofluoro-carburilor în urmatorii ani, pentru a se ajunge la o eliminare progresiva a substanțelor care sărăcesc stratul de ozon. Această propunere merge mai departe decât obligațiile impuse țărilor industrializate prin Protocolul de la Montreal din 1989, în cadrul căruia eliminarea progresivă la nivel mondial a substanțelor care distrug stratul de ozon făcuse deja obiectul unui acord.

În acest fel au fost atenționate întreprinderile interesate în obținerea contingentelor de import pentru substanțele care distrug stratul de ozon. Chiar dacă emisiile de la avioane sunt relativ puține, ele ar putea avea totuși un efect semnificativ asupra chimiei atmosferice și păturii de nori, cu consecințe posibile asupra stratului de ozon și a climatului.

În ceea ce privește schimbările climatice, în ultimii 150 de ani, temperaturile medii au crescut cu 0,8°C la nivel mondial și cu 1°C doar la nivelul Europei. Se consideră că dacă nu se iau măsuri cât mai urgente, până în anul 2100 ne putem confruntă cu o creștere a temperaturii cu 4°C.

La nivel european se încearcă prevenirea adâncirii acestei probleme prin Programul European privind schimbările climatice (European Climate Change Programme), ce presupune: îmbunătățirea eficienței construcțiilor, utilizarea energiilor alternative și reducerea emisiilor de dioxid de carbon în cazul mijloacelor de transport.

Se estimează că noile acțiuni de luptă împotriva schimbărilor climatice generează costuri care se situează sub 1% din produsul intern brut – ceea ce se traduce printr-o contribuție de aproximativ 150 de euro pe cap de locuitor până în anul 2020. Această valoare ar fi cu mult mai mare dacă rezultatele noilor programe de mediu nu se vor vedea cât mai curând.

c. Deșeuri

Potrivit statisticilor Agenției Europene de Mediu, deșeurile comunitare depășesc 1,3 miliarde de tone anual. Dintre acestea, peste 40 de milioane de tone sunt periculoase, adică își pot agrava proprietățile nocive când sunt îngropate sau incinerate.

Strategia Comunității pentru o administrare eficientă a deșeurilor care a fost revăzută de Consiliul European în 1997 a stabilit o ierarhie de obiective:

împiedicarea poluării cu deșeuri este promovată prin tehnologii de producție din care nu rezultă resturi nocive și prin produse sănătoase pentru mediu;

recuperarea și reciclarea au prioritate asupra distrugerii finale;

distrugerea finală (în special închiderea în rezervoare și incinerarea deșeurilor) trebuie optimizată, respectând efectul asupra mediului și sănătății populației.

Evoluția cantității de deșeuri produse și incinerate a ultimilor ani în cadrul Uniunii Europene se poate observa în Fig. 3.2 :

Fig. 3.2 Evoluția deșeurilor urbane europene, generate și incinerate

Sursa: Eurostat

Recent, Parlamentul European a adoptat două rapoarte privind Directiva cadru propusă de Comisie în domeniul managementului deșeurilor, prin care Uniunea își fixează ca obiectiv să stabilizeze, până în 2012, producția de deșeuri la nivelul celei din 2008, iar din 2020 să o scadă. De asemenea, se dorește ca până în 2050, jumătate din deșeurile municipale și 70% din cele industriale, din construcții, demolări și producție să fie reciclate sau reutilizate.Câteva state europene reușesc deja să recicleze 50% din deșeurile pe care le produc.

Alte realizări importante avute în vedere de către responsabili de mediu ai Uniunii Europene sunt:

Directiva privind depozitarea deșeurilor obligă statele membre să-și stabilească sisteme coerente pentru returnarea, colectarea selectivă și tratamentul deșeurilor. Trebuiesc promovate prevenirea și reciclarea. Pe lângă aceasta, Directiva obligă statele membre să stabilească anumite rate de reciclare pentru substanțele depozitate (hârtie, plastic, sticlă etc.). Succesul unui asemenea sistem depinde nu mai puțin de bunăvoința consumatorului de a renunța la ambalajele super-elaborate și de a selecta separat diferitele tipuri de deșeuri provenind din ambalaje înainte de a le reintroduce în circuitul reciclării.

Directiva privitoare la substanțele periculoase conținute de baterii și acumulatori stabilește o valoare limită pentru conținutul de mercur din bateriile alcaline și bazate pe mangan. Bateriile care nu pot fi recuperate vor fi depozitate separat, pentru a prezerva tratamentul sănătos al mediului. În acest scop, o altă Directivă bazată pe Directiva referitoare la baterii susține că bateriile utilizate în aplicații trebuie să poată fi ușor înlocuite de către consumator și marcate cu o etichetă arătând un coș de gunoi tăiat cu două linii. Această etichetă va trebui să-i reamintească consumatorului de colectarea selectivă cerută. Succesul colectării selective a bateriilor depinde și el de bunăvoința consumatorului de a participa la selectarea deșeurilor, în loc de a arunca pur și simplu bateriile în coșul de gunoi.

Directiva în privința rezervoarelor de deșeuri stabilește standardele europene minime pentru aceste rezervoare.

d. Situația resurselor naturale și a biodiversității

Biodiversitatea este „o poliță de asigurare a mediului” ce favorizează capacitatea de adaptare a acestuia la schimbările cauzate de orice activitate umană distructivă.

Distrugerea biodiversității este un semnal de alarmă dat de impactul societății asupra mediului înconjurător. Deși în multe locuri nivelul poluării a scăzut și protecția naturii a fost din ce în ce mai mult integrată în planurile de dezvoltare guvernamentale, biodiversitatea în cadrul Uniunii Europene rămâne totuși sub amenințarea unui mare număr de factori perturbatori.

În anii 1990, cele mai mari pierderi de habitate și ecosisteme pentru diversitate biologică de pe continent au vizat habitatele din bărăgan, arbuști și tundră și habitatele din zonele umede și de luncă. Multe dintre terenurile mlăștinoase rămase au fost pierdute în favoarea proiectelor de dezvoltare din zonele de litoral, a lacurilor de acumulare și a amenajării cursurilor de apă. La fel, deși suprafața împădurită din Europa a crescut față de anii trecuții, multe păduri sunt exploatate mai intens decât înainte.

Aceste pierderi afectează și fauna. În ciuda politicilor de protecție, adoptate în cadrul strategiei europene de conservare a habitatelor sale critice pentru faună, multe specii sunt încă amenințate, inclusiv 42 % dintre mamiferele indigene, 15 % dintre păsări, 45 % dintre fluturi, 30 % dintre amfibieni, 45 % dintre reptile și 52 % dintre peștii de apă dulce.

Piatra de temelie a politicii privind biodiversitatea în UE este Natura 2000, o rețea ce cuprinde întregul teritoriu al UE cu zone protejate pentru habitatele cele mai valoroase și pentru speciile aflate în pericol din Europa. Această rețea – care reprezintă aproximativ 20% din suprafața totală a Uniunii – a fost extinsă substanțial în noiembrie 2007 cu o suprafață de circa 90.000 de kilometri pătrați, echivalentul dimensiunii Portugaliei.

În ceea ce privește comercializarea de plante superioare modificate genetic, în data de 8 septembrie 2004, Uniunea Europeană aprobă primul produs modificat genetic (porumbul MON 810), pentru comercializare și plantare, punând astfel capăt unui moratoriu de aproape 6 ani, recunoscând importanța comerțului cu organisme modificate genetic. În acel an, plantele modificate genetic au fost cultivate pe 81 milioane ha, în 17 țări de pe 6 continente. Pe parcursul celor 9 ani de la introducerea în cultură, pe scară largă, a plantelor transgenice, această suprafață a crescut de la 1,7 milioane ha în anul 1996 la 81 milioane ha în anul 2004.

Beneficiile utilizării plantelor modificate genetic (transgenice) se concretizează în:

productivitate sporită, prin combaterea eficientă a buruienilor, a bolilor și a dăunătorilor;

profituri mai mari pentru producători, prin reducerea costurilor de producție respectiv prețuri mai scăzute pentru consumatori;

reducerea globală a cantităților de pesticide, cu impact pozitiv asupra biodiversității, contribuind în acest fel la protecția mediului;

reducerea dependenței de pesticidele convenționale, care au efecte nefaste asupra sănătății cultivatorilor și a consumatorilor;

îmbunătățirea calității apelor freatice și de suprafață, prin reducerea reziduurilor de pesticide.

În acest context este bine să menționăm și rolul biosecurității: de un spectru larg de măsuri (politici de biosecuritate, regim de reglementări, măsuri științifice și tehnice), aplicate într-un cadru organizat, necesar minimalizării sau eliminării riscurilor potențiale pe care biotehnologia modernă, prin organismele modificate genetic și produsele derivate (OMG – plante, animale și microorganisme), le poate aduce asupra echilibrului natural al mediului înconjurător și asupra sănătății umane.

Toate activitățile care implică organismele modificate genetic sunt supuse unui regim special de reglementare, autorizare și administrare, în conformitate cu legislația și actele juridice internaționale

3.4 Rezultate la nivel european în domeniul protecției mediului

Uniunea Europeană a dobândit treptat statutul de prim autor în materie de politică a mediului, la nivel național, regional, cât si în relațiile internaționale. Au fost adoptate măsuri în toate domeniile interesând mediul. Circa 70% din angajamentele făcute la scară europeană în anul 1992 au fost realizate. Progresele se văd însă mult mai greu în statele membre.

Uniunea Europeană dorește dezvoltarea durabilă, dar drumul este lung și dificil. Politica în domeniul mediului nu are șanse fără sprijinul sincer al întregii populații. Experiența îndreptatește ideea că politica în domeniul mediului se va lovi și în viitor cu conflictul de interese dintre ecologie și unele sectoare economice. Perspectiva este cea a unui optimism prudent și moderat.

Legislația UE în domeniul mediului a dat rezultate, se afirmă în raportul “Starea mediului în Europa și perspectiva 2005”.

În ultimii 30 de ani, în Europa, s-au făcut progrese importante în îmbunătățirea situației mediului. Plumbul a fost eliminat din cei mai mulți combustibili. S-a renunțat treptat la clorofluorocarburile (CFC) care epuizează stratul de ozon. Emisiile de oxid de azot provenite din transporturile rutiere au fost reduse cu circa 90 %, față de situația în care nu s-ar fi introdus convertoarele catalitice. Emisiile de SO2 provenite din sectorul energetic au scazut de asemenea semnificativ, mai ales ca urmare a introducerii tehnologiilor de desulfurare. Tratarea tot mai amplă a apelor urbane reziduale va permite râurilor, lacurilor și estuarelor să-și revină după poluarea suferită. Desemnarea unor zone naturale protejate în Europa totalizează 18 % din întregul teritoriu, contribuind la menținerea ecosistemelor și la păstrarea diversității biologice. Pădurile înregistrează o ușoară creștere, iar în unele regiuni se regenerează într-un ritm mai rapid decât înainte. Aceste progrese și multe altele se traduc în beneficii pentru sănătatea oamenilor și pentru calitatea vieții lor.

Cu un volum de afaceri de 50 miliarde EURO în 1994, industriile ecologice de bază ale UE reprezentau jumătate din piața mondială, care ar fi trebuit să atingă , în anul 2000, 300 miliarde EURO și 570miliarde EURO în 2010.

De remarcat este și faptul că, în cadrul Uniunii Europene, aproximativ 3,5 milioane persoane ocupă un loc de muncă legat de mediu. Astfel, 1,5 milioane din 3,5 milioane de muncitori ecologi sunt angajați în industriile ecologice și produc tehnologii, produse și servicii care măsoară, împiedică, limitează sau corectează incidente și dezastre ecologice. Două milioane de muncitori lucrează în sectoare care se ocupă cu tehnologii nepoluante, energie refolosibilă, reciclarea deșeurilor și protecția peisajelor și a mediului.

În concluzie, Uniunea Europeană se implică activ în rezolvarea problemelor observate și rezultatele se pot observa deja în multe din țările membre:

Norvegia a depus în 2007 cele mai mari eforturi pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon și sprijinirea investițiilor de mediu, se arată în cel mai recent raport publicat de organizația americană Center for Global Development (CGD).

CGD a studiat impactul celor mai dezvoltate 21 de state din lume asupra mediului înconjurator, comparând politicile de mediu desfășurate în 2007. În urma evaluărilor s-a constatat că Norvegia a fost țara cea mai prietenoasă cu mediul, principalul motiv fiind plantările constante de păduri și reducerea noxelor poluante. Între 1995 și 2005, statul norvegian și-a redus considerabil emisiile cu efect de seră, de la 36 de milioane de tone CO2 la 27 de milioane de tone.

Irlanda ocupă locul al doilea în acest clasament deoarece economia țării a crescut cu 6,6% în fiecare an, mult mai repede decât creșterea cantității de noxe. Cea mai bună performanță obținută de o țară cu o economie foarte dezvoltată a fost atinsă de Marea Britanie, care și-a mărit, treptat, taxele pe benzină și a sprijinit sursele alternative de energie, în special pe cea eoliană. Marea Britanie continuă sa evolueze, motiv pentru care CGD o poziționează pe locul al patrulea în topul statelor cele mai prietenoase cu mediul, după Finlanda.

Bibliografia capitolului III

Bârzea C., – „Politicile și instituțiile Uniunii Europene”, Editura Corint, București, 2001

Dobre A. M.; Coman R. – „România și Integrarea Europeană”, Institutul European, 2004

Nucara A.- “L’ambiente e L’Unione Europea”, Ed. Gangemi, Roma, 1999

Rapoarte disponibile on-line:

Agenția Europeană de Mediu – „Energia și Mediul în Uniunea Europeană”, 2002

Agenția Europeană de Mediu – „Starea mediului în Europa și perspectiva 2005”

Diferite articole din reviste și publicații on-line precum:

www.green-report.ro

www.infoeuropa.ro

www.saptamana.ro

www.europeana.ro

Site-uri cu tematică:

www.anpm.ro – site-ul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile

www.europa.eu – site-ul oficial al Uniunii Europene

=== NituCap4final ===

Capitolul IV

STUDIU DE CAZ

Energiile alternative în cazul Italiei și al României

4.1 Industria energetică la nivel mondial

Energia electrică este fundamentală pentru susținerea unui nivel de trai ridicat în societățile industrializate și este indispensabil pentru țările în dezvoltare. Pe termen lung, însă, se pune problema rămânerii fără combustibili fosili și nucleari. Dacă se ține cont de actuala rată de consum, se estimează că rezervele vor mai ajunge pentru 40-60 de ani, în cazul gazului natural și al petrolului, și 200 de ani în cazul cărbunilor. O altă problemă, la fel de presantă, este cea a poluării mediului în urma prelucrării acestor resurse neregenerabile. Acumulările de dioxid de carbon – gaz ce contribuie la crearea efectului de seră – înregistrate în ultimele decenii, au dus la creșterea temperaturii suprafeței terestre, cu evidente repercursiuni asupra florei și faunei, implicit asupra omului.

Scurt istoric

timp de mii de ani, sursele principale de energie au fost lemul, resturile agricole și animale;

abia din secolul XVII, o dată cu revoluția industrială și folosirea frecventă a mașinii pe vapor, se măreste consumul de energie și începe să fie utilizat carbonul ca sursă primară;

în timpul secolului XX, crește din ce in ce mai mult necesarul de energie, utilizandu-se pentru acoperirea acestuia doar resurse naturale neregenerabile (carbon, petrol, gaz natural);

în 1973 se înregistrează o criză energetică fără precedent, determinată de creșterea până la 400% a prețului petrolului și reducerea în același timp a cantităților comercializate. Se înțelege cu aceasta ocazie necesitatea căutării altor surse de energie;

în 1980 se atinge prețul mazim în ceea ce privește petrolul, și anume 40 de dolari pentru un baril. Este momentul în care Comunitatea Europeană decide să-și concentreze atenția asupra folosirii carbunelui și a energiei nucleare, concomitent cu susținerea unei politici de economisire energetică. În acei ani, au fost privilegiate mijloacele de transport în comun, în detrimentul automobilelor și s-a dat mai multă atenție consumului de electricitate și de combustibil pentru încalzire, în cazul locuințelor.

În prezent, prețul petrolului continuă să oscileze în funcție de eventualele deprecieri monetare sau de tabloul politic și cercetările în cazul energiilor alternative sunt una dintre principalele preocupări la nivel mondial.

Câteva date sunt relevante pentru ritmul creșterii necesarului mondial de energie: dacă în anul 2000 consumul global s-a cifrat la 9,1 Gtoe (gigatone echivalent de petrol), se apreciază că necesarul va atinge 11-11,5 Gtoe în 2010, 13,5-14 Gtoe în 2020 și 16,3 Gtoe în 2030, ceea ce reprezintă o rata medie de creștere anuală de 1,7% – ce-i drept, ceva mai redusă decât în ultimele trei decenii, când a fost de 2%. Exprimate în echivalent de energie electrică, cifrele sunt și mai impresionante: în anul 2004, de pildă, consumul mondial reprezentă 118.858.600.000.000 kWh (cca 119.000 TWh) și se consideră ca pâna în anul 2050 necesarul de energie se va dubla.

Fig. 4.1 Evoluția producției de energie primară la nivel mondial,

105 Btu, 2000-2005

Sursa: International Energy Annual 2005

Se poate observa că s-a înregistrat o creștere medie anuală a producției de energie la nivel modial, de aproximativ 3% datorată investițiilor în noi structuri productive în special în cazul țărilor în dezvoltare, țări care au beneficiat de suport financiar din partea organizațiilor internaționale.

Începând cu anul 2008, industria energetică este un domeniu expus riscurilor. În prima săptămână a anului, prețul petrolului a trecut, pentru prima dată în istorie, de 100 de dolari pe baril. În plus, în prezent, există o serie de incertitudini cu privire la reglementările viitoare în domeniul emisiilor de dioxid de carbon, fapt ce are un efect negativ asupra investițiilor în exploatarea unor noi zăcăminte. În acest context, o tensiune în viitorul apropiat pe piața energiei este inevitabilă.

Per ansamblu, sursele fosile posedă proprietăți foarte folositoare care le-au făcut populare în ultimul secol, dar din nefericire nu sunt regenerabile. Mai mult decât atât, acestea sunt responsabile de emisiile de CO2 din atmosferă, care sunt dăunatoare unui climat ecologic.

De aceea, tendința în domeniul energetic este de a folosi din ce în ce mai mult sursele regenerabile. (Tab. 4.2)

Tabel 4.1 Evoluția producției de energie regenerabilă la nivel mondial,

105 Btu, 2000-2005

Sursa: International Energy Annual 2005

4.2 Energia în Uniunea Europeană

4.2.1 Politica energetică a Uniunii Europene

Politica energetică durabilă se poate defini drept acea politică ce maximizează bunăstarea pe termen lung a cetățenilor, păstrând totodată un echilibru dinamic, rezonabil, între siguranța în alimentare, competitivitatea serviciilor energetice și protecția mediului, ca răspuns la provocările sistemului energetic.

Cu toate acestea, producția și consumul de energie exercită presiuni considerabile asupra mediului, presiuni care includ contribuții la schimbările climatice, deteriorarea ecosistemelor naturale, deteriorarea mediului construit și producerea de efecte adverse asupra sănătății umane.

Politica energetică a UE reflectă această gamă largă de probleme și are trei scopuri principale: – securitatea aprovizionării;

– competivitate;

– protecția mediului.

Deși aceste direcții pot părea diferite, ele sunt strâns intercorelate. De exemplu, îmbunătățiri în eficiența energetică, contribuie pe de o parte la securitatea furnizării prin reducerea cantității de energie consumată, dar și la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și agenți poluanți prin reducerea consumului de combustibili fosili.

Pe de altă parte, concurența sporită va duce la creșterea competitivității prin reducerea costurilor. Însă fără ca internalizarea costurilor sa fie deplină și să se vadă o îmbunătățire a managementului cererii de energie, reducerea costurilor poate avea ca rezultat reduceri de prețuri care vor descuraja economisirea energiei și vor încuraja consumul de energie.

De aceea, dezvoltarea unei politici energetice durabile trebuie văzută ca un proces continuu de căutare, învățare și adaptare, care urmărește să ofere soluții optime pentru bunăstarea pe termen lung a cetățenilor.

Obiectivele detaliate în comunicatul Comisiei Europene asupra integrării politicii de mediu în cadrul politicii energetice a Comunității, 1998, sunt:

reducerea impactul producerii și utilizării energiei asupra mediului;

promovarea economisirii energiei și eficienței energetice;

creșterea ponderii producției și utilizării de energii curate.

În luna noiembrie 2000, Comisia Europeană a elaborat “Cartea verde – către o strategie europeană a securității de alimentare cu energie”.

Pe lângă obiectivele precedente, în Cartea Verde se subliniază necesitatea:

economisirii energiei în cazul construcțiilor și al transporturilor;

creării unui program de dezvoltare a combustibililor alternativi (biocarburanți, hidrogen etc.) care să ajungă să dețină în 2020 o cotă de 20% din consumul total de combustibili;

energiei nucleare pentru a limita poluarea și a stabiliza autonomia energetică, fără a pierde din vedere problematica deșeurilor radioactive;

îmbunătățirii eficienței rețelelor de transport al energiei între țări.

Însă o adevărată politică europeană a energiei a fost aprobată abia în anul 2005 în urma unei întâlniri a Consiliului Europei la Londra.

Uniunea Europeană importa în anul 2003 aproximativ 80% petrol și 46% gaze naturale (Tabel 4.2), fiind astfel cel mai mare importator mondial al acestor două materii prime. Există posibilitatea reală ca, în cazul deteriorării relațiilor cu mai multe țări, UE să aibă de suferit din cauza unei crize energetice, relevant în acest context fiind blocarea livrărilor de gaze naturale de către Rusia către Ucraina, în anul 2006.

Tabel 4.2 Situația importurilor de petrol și gaze naturale ale Uniunii Europene

Sursă: Comisia Europeană, 2006

Pentru a reduce vulnerabilitatea aprovizionării cu carburanți, Uniunea se concentrează pe realizarea unor stocuri sigure și suficiente de energie care să poată fi folosită în cazuri de urgență și de asemenea pe încheierea unor alianțe strategice cu țările vecine. La sfârșitul anului 2006 s-a redactat o strategie comună a Uniunii Europene și a țărilor din bazinul Mării Negre și Caspice cu scopul final de a atrage investiții pentru proiecte comune. Astfel, s-a investit mult și în dezvoltarea infrastructurii de transport a materiilor prime, preucm și cea privind furnizarea energiei electrice. Cea mai controversată a fost construcția conductei Baku-Tbilisi-Ceyhan în cazul petrolului.

Propunerea pentru o politică energetică europeană comună încurajează o diversificare cât mai mare a furnizorilor și a rutelor de transport, precum și o utilizare crescută a surselor de energie regeneratoare produse în interiorul Uniunii Europene.

În relitate, Uniunea Europeană caută să își dezvolte piața energetică prin liberalizare, în primul rând prin generarea competiției economice rezultată din separarea sectorului energetic de producție de cel de distribuție. Dezvoltarea unei piețe energetice nu numai că va elimina anumite incertitudini privind importurile de combustili, dar va aduce și beneficii în crearea unei piețe unice europene, generând astfel o energie inovatoare rezultată din existența competiției și a standardizării infrastructurii și a metodelor de operare internaționale.

Deși investițiile financiare în liberalizarea pieței sunt semnificative, principala piedică o reprezintă puterea deținută de firmele deja existente pe piață, fostele monopoluri de stat dorind să păstreze controlul în contextul intrării pe piață a unor noi competitori.

La nivel general, există acuzații împotriva companiilor care, beneficiind de piețe protejate împotriva altor competitori, abuzează de poziția pe care o dețin și încearcă să penetreze și piețele deschise ale altor țări, acestea din urmă neavând condiții reciproce în țara de origine a primei.

Energia electrică este percepută din ce în ce mai mult ca un serviciu public către populație, dar în același timp o necesitate pentru economie. Responsabilitatea de a asigura acest serviciu trebuie văzută de consumatori nu numai ca un drept de a fi serviți, dar și ca o obligație de a folosi rațional energia, în condiții de eficiență energetică. Firmele de distribuție pot fi purtătoarele acestui mesaj, într-un mod transparent. Se constată că în ceea ce privește politica generală de energie, nu s-a făcut încă pasul de la politica orientată spre producție, la cea orientată spre economisirea energiei.

Sursele majore de poluare în cadrul industriei energetice sunt:

Termocentralele reprezintă sursa cea mai importantă, care poluează aerul prin procesele de combustie și care generează emisii de gaze cu efect de seră. Astfel, emisiile de noxe (oxizi de azot, oxizi de sulf, CO2) prin coșurile de fum afectează calitatea atmosferei. Apa caldă rezultată în urma răcirii aburului în condensatoare, modifică parametri calitativi ai apelor de suprafață, cu consecințe asupra faunei și florei acvatice; depozitele de zgură și cenușă afectează calitatea atmosferei din zonă (prin spulberări de cenușă) și a apelor subterane. Scăpările de produse petroliere, la termocentralele ce utilizează astfel de combustibili, afectează calitatea apelor de suprafață și a solului.

Hidrocentralele, în aparență unități nepoluatoare, afectează și ele factorii de mediu. Ele modifică peisajul, ecosistemele, varietatea și numărul de specii, calitatea apei (prin concentrarea în săruri, apa nefiind potabilă). Construcția unei hidrocentrale necesită eliberarea unei suprafețe mari de teren, defrișări masive, deplasarea populației spre alte zone. Datorită excesului de umiditate atmosferică în zonă se produc perturbații climatice: scăderea temperaturii medii, ceață.

Centralele nuclearo-electrice poluează mediul prin debitul mare de apă necesar în sistemul de răcire și prin conținutul în radionuclizi al gazelor, lichidelor și materialelor solide evacuate. Apa caldă provenită din sistemul de răcire poate provoca poluarea termică în zona de evacuare, deci o înmulțire a algelor, dispariția unor specii.

Pentru a putea contracara aceste efecte, Uniunea Europeană încearcă să-și extindă raza de acțiune și să dezvolte energiile regenerabile. Se presupune că numai astfel se va putea face față cererii crescânde de energie, fără a epuiza resursele naturale.

4.2.2 Energia regenerabilă la nivelul Uniunii Europene

Energia regenerabilă se referă la forme de energie produse prin procese naturale regenerabile. Astfel, energia luminii solare, a vânturilor, a apelor curgătoare, a proceselor biologice și a căldurii geotermale pot fi captate de către oameni utilizând diferite procedee

Dintre acestea, o categorie aparte o reprezintă energiile alternative – “energie derivată din surse netradiționale”- și anume energiile regnerabile fără aportul energiei apelor curgătoare.

TOTAL UE

Realizat 2005: total energie din surse regenerabile – 6,38% din consumul total de

energie primară (66,1% biomasă, 22,2% hidro, 5,5% eolian, 5,5%

geotermal, 0,7% solar).

Estimare 2010: 9% din consumul total de energie primară (țintă de 12%)

13,97% din consumul total de energie electrică (66% hidro, 16%

eolian, 16% biomasă, 1,2% geotermal, 0,8% solar).

Deși obiectivele politicilor de mediu sunt considerate de mare importanță și rezultate pozitive se pot observa deja – creșterea procentului energiilor din surse regenerabile, Fig. 4.2 – drumul este încă lung.

Fig. 4.2 Evoluția procentului energiilor regenerabile în totalul general la nivelul UE

Sursă: Eurostat

Printre țările care se bucură de cele mai mari procente de energie „curată”, se numără: Suedia, Finlanda, Portugalia, Austria și România. (Fig. 4.3)

Fig. 4.3 Procentul energiei regenerabile în totalul energiei consumate la nivel de țară

Sursă: Eurostat

Avantajele utilizării surselor regenerabile

Sunt surse inepuizabile ce presupun conservarea resurselor naturale;

Sunt disponibile oriunde pe glob;

Nu duc la poluarea mediului pentru că în urma procesului de creare a energiei electrice nu rezultă deșeuri dăunătoare și nici gaze cu efect de seră;

Nu amenință în vreun fel viața oamenilor, nefiind probabile dezastre ecologice cauzate de proasta funcționare a acestor instalații (precum în cazul energiei nucleare);

Oferă oportunități semnificative pentru dezvoltarea rurală și crează numeroase locuri de muncă atât în mediu rural cât și urban;

Costurile pe unitate de energie produsă sunt mai mici decât cele ale energiilor tradiționale;

Costurile de scoatere în funcțiune sunt reduse și componentele pot fi reciclate;

Eliminarea eficientă a reziduurilor agricole în cazul producerii de biocombustibili.

Dezavantajele utilizării surselor regenerabile

Presupun costuri ridicate pentru proiectare și realizare;

Produc poluare vizuală și sonoră în special în cazul turbinelor pentru energie eoliană;

Biocombustibilii nu reduc semnificativ emisiile și pot duce la distrugerea pădurilor și la creșterea prețului la alimente.

Pot duce la modificarea ecositemelor prin crearea unor instalații în zone inițial nemodificate de către om. Printre acestea se numără ecosistemele tulburate în urma proiectelor privind energia mareelor și a valurilor.

Poluează psihic creând teama de apropierea de instalațiile energetice.

centralele solare și instalațiile eoliene blochează o suprafață mare de teren pentru captare

Prin programul comunitar „Energie Inteligentă în Europa” (Intelligent Energy Europe), Uniunea dorește să informeze cetățenii cu privire la sursele regenerabile și să îndepărteze, cu ajutorul acestora, barierele non tehnologice care împiedică dezvoltarea acestui domeniu.

4.2.3 Energiile alternative în Uniunea Europeană

Iată câteva caracteristici generale ale surselor energetice alternative și principalele valori estimate la nivelul Uniunii Europene:

Energia solară

Potențialul energetic solar este dat de cantitatea medie de energie provenită din radiația solară incidentă în plan orizontal și este valorificat prin intermediul instalațiilor solare care sunt de 2 tipuri: termice și fotovoltaice.

Tehnologiile "termo-solare" folosesc căldura razelor de soare pentru a produce apă caldă, energie electrică și pentru încălzirea locuințelor. Aplicațiile termo-solare se întind de la un simplu sistem rezidențial de încălzire a apei până la stații foarte mari de generare a energie electrice și pot ajuta la economisirea gazului metan, în proporție de circa 75% pe an.

Pe de altă parte, celulele fotovoltaice transformă razele solare în electricitate. În ultimii ani au aparut noi tehnologii de conversie fotovoltaică cu o eficiență mare și preț redus.

FOTOVOLTAIC

Cartea Albă prevede pentru 2010: 3.000 MW electric putere instalată.

Realizat 2005: puterea instalată 2.172 MW.

Realizat 2006: 3.420 MW – o creștere de peste 50%.

Prognoza pentru 2010 este de peste 8.700 MW.

Creșterea în 2006 a fost de 1.245 MW cu lideri: Germania 1.150 MW, Spania 60 MW, Italia, Franța, Austria.

SOLAR TERMIC

Cartea Albă prevede pentru 2010: 100 milioane m2 în UE.

Realizat 2005: energie termica 12.087 MWtermic cu 17,267 milioane m2.

Prognoza pentru 2010: 22.500 MWtermic și 32,1milioane m2.

Fig. 4.4 Capacitatea fotovoltaică a Uniunii Europene, 2006

Sursă: Le baromètre photovoltaïque, EurObserv’ER, 2007

putere fotovoltaică instalată cumulată, MW

puterea instalată, MW

Procentele de creștere înregistrate în Germania au fost de 70%; s-a dublat producția de energie solară în Spania și Austria; Luxembourg-ul a atins valoarea maximă de putere fotovoltaică pe locuitor – 8W. Dacă aceste rezultate pozitive s-ar înregistra în toată Uniunea, în viitor s-ar putea produce aproximativ 3,6TWh/an, cu o putere instalată de 3,6 GW.

Per ansamblu, se consideră că energia solară ar putea asigura de 5.000 de ori mai multă energie decât nivelul actual de consum. Deocamdată se exploatează numai 5.000 MW, ceea ce reprezintă 0,15% din producția totală de energie a omenirii. Se poate remarca ușor că energia solară este, deocamdată, o resursă slab folosită. Dar lucrurile par să se îmbunătățească, de fapt, ritmul de creștere a utilizării energiei solare se accelerează necontenit.

Energie eoliană: sursă de energie generată de puterea vântului.

ENERGIE EOLIANĂ

Cartea Albă prevede pentru 2010: 40.000 MW putere instalată.

Realizat 2005: puterea instalată 40.517 MW și 69,1 TWh energie electrică.

Realizat 2006: 48.000 MW, creștere de 20%.

Prognoză pentru 2010: 70.000 MW.

Lideri sunt Germania (18.427 MW și 26.500 TWh) și Spania (9.900 MW și 20.700 TWh) care împreună realizau peste 70% din producția de origine eoliană din UE în 2005.

La sfârșitul anului 2006, capacitatea mondială a generatoarelor eoliene era de 73904 MW, acestea producând ceva mai mult de 1% din necesarul mondial de energie electrică. Deși încă o sursă relativ minoră de energie electrică pentru majoritatea țărilor, producția energiei eoliene a crescut practic de cinci ori între 1999 și 2006, ajungându-se ca, în unele țări, ponderea energiei eoliene în consumul total de energie să fie semnificativ: Danemarca (23%), Spania (8%), Germania (6%).

Se crede că potențialul tehnic mondial al energiei eoliene poate să asigure de cinci ori mai multă energie decât este consumată acum. Acest nivel de exploatare ar necesita 12,7% din suprafață Pământul (excluzând oceanele) să fie acoperite de parcuri de turbine, presupunând că terenul ar fi acoperit cu 6 turbine mari de vânt pe km2.

La nivel european, producția de energie eoliană se prezenta în anul 2006 în felul următor (Fig. 4.5):

Fig. 4.5 Puterea eoliană a țărilor UE25, 2006

Sursă: Le baromètre éolien, EurObserv’ER, 2007

48 042,3 Puterea acumulată până în anul 2006, MW

7 613,3 Puterea eoliană în anul 2006, MW

60,8 Putere implementată în timpul anului 2006, MW

Energia geotermală: reprezintă căldura conținută în fluidele și rocile subterane.

Aplicațiile căldurii geotermale sunt foarte variate. Ele includ încălzirea locuințelor (individual sau chiar a unor întregi orașe), creșterea plantelor în sere, uscarea recoltelor, încalzirea apei, precum și în unele procese industriale, cum este pasteurizarea laptelui.

Pot fi folosite pentru producerea energiei electrice rezervoarele geotermale unde temperatura atinge valoarea de 130 °C. Însă există și uzine electrice pentru care temperatura de funcționare este sub 100 °C. Instalațiile ce funcționează la cea mai mică temperatură, doar 98 °C, sunt localizate în Germania, la Neustadt-Glewe.

De altfel, posibilitatea de a produce energie geotermală nu depinde de anotimp, condiții de vreme sau de momentul zilei dar are dezavantajul că poate dăuna grav ecosistemelor din zonele unde este creată.

Se consideră că exploatarea celor mai mari resurse geotermale de pe continent poate echivala programul nuclear actual (40-80 GW).

ENERGIE GEOTERMALĂ

Cartea Albă prevede pentru 2010: putere electrică instalată 1.000 MWelectric

Realizat 2005: 842 MWelectric (contribuție: Italia, Portugalia, Franța).

Prognoza pentru 2010: 988 MWelectric

White Paper prevede pentru 2010: putere termică instalată 5.000 MWtermic.

Realizat 2005: 7484 MWtermic din care: 5379 MWtermic la temperaturi joase (pompe

de căldură) și 2109 Mwtermic la temperaturi înalte.

Prognoza pentru 2010: 13.760 MWtermic.

Capacitatea geotermală a celor 25 de țări ce făceau parte din Uniune înaintea ultimelor aderări, a crescut cu 10 MW, la sfârșitul anului 2006 înregistrându-se valoarea de 854,6 MW și se presupune că a atins 862.8 MW în 2007.

Principalul producător european de profil este Italia, mai bine de 95% din energia geotermală provenind de aici. Un aport destul de mic îl aduc Portugalia, Franța, Austria și Germania.

Valorile înregistrate de fiecare dintre țările apartenente UE în anul 2006 în domeniul energiei geotermale sunt următoarele (Fig. 4.6):

Fig. 4.6 Puterea geotermală a țărilor UE25, 2006

Sursă: Le baromètre Géothermie, EurObserv’ER, 2007

Putere electrică instalată în MW

Consum de căldură în MWh

Putere instalată cumulată, MW

Biomasa: substanțe organice care pot fi folosite pe post de combustibili.

Printre acestea se numără lemnul, resturi din agricultură, deșeuri urbane, plante special cultivate.

4% din necesarul de energie al Uniunii Europeane este asigurat în prezent din biomasă. La nivelul UE, se estimează crearea a cca. 300.000 de noi locuri de muncă în mediul rural, prin exploatarea biomasei.

BIOMASĂ

Cartea Albă prevede pentru 2010:

– 150 Mtep (biocombustibili + biogaz + deșeuri urbane + biomasă solidă)

– 55 Mtep pentru energie electrică

– 75 Mtep energie termică

– 19 Mtep pentru transport

Realizat 2005: 72,3 Mtep (biocombustibili: 3,3 Mtep, biogaz: 5 Mtep, deșeuri urbane:

5,3 Mtep, biomasă: 58,8 Mtep).

Prognoza pentru 2010: 103,7 Mtep (biocombustibili: 9,9 Mtep – ținta este de 18 Mtep,

biogaz: 8,7 Mtep – ținta este de 15 Mtep, deșeuri urbane: 6,5 Mtep, biomasă

78,6 Mtep, ceea ce va reprezenta doar 70% din valoarea prevăzută a fi

realizată.

Realizat 2005: energie electrică din biomasă solidă 44,10 TWh.

Biomasa este utilizată cu predilecție în Germania, Franța, Suedia, Finlanda, Polonia, Spania, Austria.

Cei mai mari producători de biomasă solidă sunt fără dubii țările care se bucură de mari terenuri forestiere. Astfel, însumând aportul Franței (9,6 Mtep), Suediei (8,9 Mtep), Germaniei (8,8 Mtep) și Finlandei (7,4 Mtep) se ajunge la 55,8% din producția în întreaga UE25 a anului 2005.

Însă clasamentul celor mai mari producători de energie din biomasă pe locuitor este dominat de Finlanda. Aceasta a produs în anul 2006 1,413 Tep pe locuitor. O urmează îndeaproape Suedia, Letonia și Estonia, paradoxal tocmai țări care nu sunt mari producătoare de biomasă.

Iată rezultatele obținute de statele europene la capitolul energie provenită din utilizarea deșeurilor urbane (Fig. 4.7):

Fig. 4.7 Energia produsă pe baza deșeurilor urbane solide, UE25, 2006

Sursă: Le baromètre Biomasse solide, EurObserv’ER, 2007

Producția de energie primară în Mtep

Producția de electricitate în TWh

Biogaz și biocombustibili

Biogazul este gazul folosit drept combustibil care provine din dejecții animaliere sau din orice alte deșeuri organice.

Biocarburantii sunt carburanți de origine vegetală care pot fi folosiți la motoarele cu ardere internă și distribuiți sub formă de benzină și motorină.. Există doua tipuri de biocarburanți:

bio-etanol– obținut din plante cu conținut ridicat de zahăr și/sau amidon și în unele cazuri din celuloză de origine vegetală și substitut parțial sau total al benzinei

bio-diesel – obținut din plante oleaginoase și este folosit ca substitut de motorină.

În primii ani, biocombustibilii păreau a fi soluția ideală pentru producătorii de mașini care erau presati să-și reducă emisiile. De atunci, mai multe rapoarte au atenționat asupra faptului că unii biocombustibili nu reduc emisiile aproape deloc, iar alții duc la distrugerea pădurilor, creșterea prețurilor la alimente sau relocarea populațiilor sărace pentru transformarea terenurilor în culturi de plante pentru producerea biocombustibililor.

Rata de creștere în acest sector, de maxim 10% anul, este mult prea mică pentru a atinge cerințele anului 2010 – 15 Mtoe.

Energia valurilor și a mareelor

Primele încercări de a utiliza valurile și mareele pentru producerea energiei electrice s-au concretizat între anii 1980 – 1990 prin proiectul de la La Race, Franța ce valorifica forța mareelor și avea o putere de 240 MW și cel din Nova Scoția cu o putere instalată de 20 MW.

În prezent se află în dezvoltare mai multe proiecte, prin care se încearcă exploatarea comercială a energiei mareei și a valurilor. Printre acestea se numără Cantabria, Spania, 1,25 MW în 2007; Cornwall, Marea Britanie, 5 MW din 2008; în nordul Portugaliei, 24 MW din 2007; Northern Devon, Marea Britanie, 10 MW începând cu 2010.

Cel mai ambițios proiect al prezentului pare a fi cel din estuarul Severn, Marea Britanie. În anul 2006, guvernul britanic a aprobat elaborarea unui studiu de fezabilitate pentru un baraj de 16 km de-a lungul estuarului. Barajul Severn va costa circa 25 miliarde de dolari și va produce 8,6 GW energie electrică.

4.2.4 Concluzii la nivelul Uniunii Europene

Se observă valori foarte diferite pentru metodele alternative luate în discuție. Per ansamblu, Germania a dominat mereu top-urile energetice, preocuparea acestei țări pentru economisire și protecția mediului fiind foarte cunoscută.

De cealaltă parte a clasamentului se află unele din țările care au aderat în anul 2004 și anume Estonia, Letonia, Lituania, țări care în domenii precum biomasa, energia geotermală sau biocarburanții nu contribuie deloc la realizarea cotei de energie „verde”.

Între constructorii cei mai productivi la nivel mondial, conform rapoartelor EurObserv’ER, se numără:

Vestas producător danez ce deține aproape 30% din piața turbinelor eoliene; Enercon (Germania) și Gamesa (Spania) ce dețin 13% fiecare;

Q-Cells, Solarworld, Schott Solar, firme germane ce împart clasamentul producătorilor de cellule solare cu firme japoneze sau americane;

Nibe Heating, IVT Industrier, Thermia Värme AB toate firme Suedeze ce se ocupă cu producerea pompelor necesare în domeniul energiei geotermale;

Linde AG Wiesbaden, Biotechnische Abfallverwertung (Germania) ocupă primele locuri în producția biogazului.

În ceea ce privește mecanismele de promovare a surselor regenerabile țările Uniunii au ales metode diverse, precum:

obligația rețelei de a cumpăra energia din surse regenerabile la un preț minim fix, ca în Germania, Spania, Danemarca;

etichetarea energiei din surse regenerabile ca energie “verde” la care se aplică tarife speciale voluntare;

comerț cu certificate de energie verde; producătorii de energie au obligația de a avea o anumită cotă produsă din regenerabile (Olanda, România);

obligația marilor consumatori de avea o cotă obligatorie de consum din regenerabile (Marea Britanie, Irlanda, Franța);

4.3 Energiile alternative în cazul Italiei

Energia electrică ce se consumă în fiecare zi în lume are la bază în proporție de 80% combustibilii fosili, iar Italia, în lipsa zăcămintelor de petrol pe propriul teritoriu, este obligată să importe din exterior 85% din energia necesară, la prețuri foarte mari. Și nu doar costurile sunt problema, ci și dependența vizibilă, dat fiind faptul că, în proporție de 43%, Italia folosește energie derivată din petrol. Celelate surse ale consumurilor în anul 2005 au fost, după cum se observă în Fig. 4.8 , gazul natural în proporție de 36%, combustibilii solizi – 9%, importuri – 5%, rămânând doar 7% pentru cele regenerabile.

Fig. 4.8 Sursele energiei consumate în Italia, 2005

Sursă: Raporto energia ambiente, ENEA, 2006, pag. 21

O altă problemă importantă a domeniului energetic italian este creșterea consumului de la 245 la 309 miliarde de kW/h. Cu toate că se vorbește des despre necesitatea reducerii consumurilor prin bioconstrucții, nu se poate că italienii au reușit să câștige prea mult la capitolul eficiență și economisire energetică.

Situația energiilor regenerabile a anilor 1990-2002, deci incluzând și posibilitatea hidroenergiei, se prezenta astfel:

Fig. 4.9 Producția de energie electrică din surse regenerabile, Italia, 1990-2002

Sursa: Comisia Europeană

Precum în toate celelate țări și în Italia energia hidroelectrică deține procentul majoritar în totalul energiilor regenerabile. Pentru sursele alternative rămâne mereu un procent mai mic de 50%, în cazul Italiei de aproximativ 34% (Fig. 4.10 )

Fig. 4.10 Ponderea energiilor alternative

în totalul energiilor regenerabile, Italia

Sursă: Annuario delle statistiche ambientali 2007, Istat

În perioada 1997 – 2004, capacitatea energetică a surselor regenerabile a crescut cu aproximativ 3200 MW, din care 1070 MW reprezintă contribuția surselor convenționale și 2100 sunt determinate de energiile alternative (în cea mai mare parte eoliană și biomasă).

Pentru a putea atinge procentul cerut de legislația europeană, Italia importă și energii regenerabile. Astfel, în fiecare an, o cantitate egală cu jumătate din producția națională de energie de la surse noi provine de peste hotare. Din păcate s-a înregistrat și o scădere a ponderii energiilor curate în totalul energiilor consumate în Italia, în special în anul 2005. (Fig. 4.11 )

Fig. 4.11 Evoluția procentelor energiei regenerabile

în totalul generat în Italia, 2001-2006

Sursă: Statistiche sulle fonti rinnovabili in Italia, 2005

Legislația în domeniul energetic

Planul Energetic National din 1988 îl întregeste pe cel din 1981 și cuprinde atât rezultatul referendumului din 1987 cu privire la energia nucleară (cetățenii statului au votat împotriva constructiei unor centrale atomice) cât și deciziile luate în urma Conferintei din 1987, despre Energie.

Obiectivele Planului sunt valabile și în prezent, dar instrumentele propuse pentru atingerea lor intră în conflict cu actuala liberalizare a pieței naționale a energiei electrice și a gazului și cu faptul că, între timp, în materie de energie, competențele au fost transferate de la stat, regiunilor.

În ianuarie 1991, intră în vigoare legea nr. 9: “Norme pentru realizarea noului Plan Energetic National” prin care se decide că:

intreprinderile au dreptul să-și produca energie pentru autoconsum și obligația de a vinde excedentul către ENEL, la un preț decis de CIP

se liberalizează piața energiei și în ceea ce privește energia alternativă

stimulente financiare pentru producerea de energie electrică de la surse regenerabile

În ultimii ani, noile norme au fost determinate de cele stabilite la nivel European și de protocoalele internaționale. În urma protocolului de la Kyoto din 1997, Italia promite să reducă emisiile de CO2, în perioada 2008 – 2012, într-un procent de 6,5% luând ca an de referința anul 1990.

Abia în 1998, cu “Conferința Națională – energie și mediu” ținută la Roma se definește cadrul utilizării surselor de energie alternativă și începe procesul liberalizării și privatizării pieței energiei electrice și al gazului.

Un pas important în această direcțtie a fost decretul Bersani, decret prin care se stabilește că activitățile de producție, import, export, cumpărare și vânzare de energie electrică sunt libere. Rămân însa statului activitățile de transmisie, desfacere și distribuție, ce sunt atribuite altor agenti economici doar în concesie.

În acea perioadă, pentru a determina o trecere graduală de la monopol la piața liberă, s-au definit două categorii de clienți, în funcție de posibilitatea acestora de a beneficia imediat de pe urma liberalizarii. O parte dintre clienti, cei care depășeau anual o valoare prestabilită a consumului, aveau dreptul de a alege propriul furnizor de energie și de a încheia contracte bilaterale cu producătorii fie ei naționali sau străini. Cea de-a doua categorie, nu-și putea alege singură furnizorul și venea subordonată așa zisului cumpărător unic, care încheia contracte de vânzare-cumparare cu rețelele locale de distribuție, aplicând un tarif unic pentru întreg teritoriul național.

Principalii actori

ENEL (Ente nazionale per l'energia elettrica) este o instituție publică italiană, instituită la 6 decembrie 1962, în urma deciziei de a naționaliza industria electrică ce avea obligația de a exercita pe întreg teritoriul italian, toate activitățile de productie, import, export, transport, distributie și vânzare a energiei electrice. La început autorizat să emită obligațiuni pentru a se autofinanța, se privatizează în 1992, când transformă o parte din capitalul propriu în acțiuni.

Cu puțin înainte de secolul XXI, realiza 80% din productia de energie electrică italiană și se afla pe locul 3 în clasamentul internațional. Cu o putere instalată de 53.000 MW, vindea în anul 1994, 205 miliarde de kWh. În acel moment, 80% din producția natională reprezenta energie termoelectrica creată prin utilizarea combustibililor fosili. Numarul angajatilor era de 95.000 și societatea reușea să acopere necesarul a peste 28 de milioane de utilizatori. Investea în cercetare-dezvoltare având ca principale obiective: protecția mediului, reducerea dependenței de petrol, economisirea energetică, reducerea costurilor de administrare.

Pentru viitor, Enel dorește să investească 3,3 miliarde de euro în energii regenerabile dintre care 1,6 miliarde doar în Italia în perioada 2007-2011.

În anul 2005, în urma unei colaborări cu diverse grupuri media și susținută de autoritățile regiunii Toscana, Enel înființează Rinnova, un proiect ecologic ce are scopul de a dezvolta cercetarea și dezvoltarea în cazul energiilor regenerabile atât în Italia cât și în străinătate. Acesta înlesnește întrunirea reprezentanților lumii științifice internaționale, actorii economici italieni și organizațiile pentru mediu și încurajează realizarea de proiecte comune.

Grupul energetic italian Erg deține o cotă de 22% pe piața italiană de rafinare a țițeiului, respectiv o pondere de 2% din producția de energie termală, va investi, de asemenea, pentru majorarea capacității de generare a electricității și intenționează să intre pe piața gazelor naturale.

Compania va aloca operațiunilor din celor două sectoare 65% din bugetul pentru investiții aferent perioadei 2007-2010, iar activitățile de producție a energiei regenerabile, în special eoliană, vor fi finanțate cu 1,2 miliarde de euro.

Analiștii apreciază ca grupul italian își va diversifica rapid activitățile, iar planul de investiții este mai ambițios decât se anticipează. Erg are ca obiectiv o cotă de peste 20% pe piața locală a energiei eoliene, până în 2010, de la 5% în 2005.

Eni este una dintre cele mai importante firme energetice din lume. Prezentă în peste 70 de țări, oferă locuri de muncă pentru 73 de mii lucrători. Principala activitate se bazează pe utilizarea surselor fosile dar compania intenționează să investească și în dezvoltarea tehnologiilor pentru producerea energiilor regenerabile. Se îndreaptă mai cu seamă în direcția biocombustibililor și a energiei solare.

ENEA (Ente per le nuove tecnologie, l'energia e l'ambiente) este un organism național ce se ocupă cu cercetarea – dezvoltarea în domeniul noilor tehnologii privind energia și mediul înconjurător. Instituit în 1982 avea inițial rolul de comitat național pentru energia nucleară. În prezent însă coordonează activitățile industriale din domeniul surselor de energie regenerabilă, protecția mediului înconjurător, economisire energetică și sănătaeta cetățenilor raportată la marile instalații ce produc energie. Are un număr de aproximativ 5000 de angajați distribuiți în centre diverse precum Casaccia, Frascati, Bologna, Saluggia (Vercelli), Trisaia (Matera), Santa Teresa (La Spezia) e Portici (Napoli). Din 1999 președintele acestei instituții este Carlo Rubbia, premiat Nobel penru fizică.

Energia eoliană

În anul 2005, existau în Italia 148 generatoare de energie eolienă, cele mai multe fiind localizate în Campagna (35), Puglia (28) și Sardegna (20). În tabelul 4.3 sunt prezentate toate regiunile unde se produce energie în acest fel, precum și puterea acestora.

Tabel 4.3 Puterea generatoarelor de energie eoliană în Italia, 2005

Sursă: Statistiche sulle fonti rinnovabili in Italia, GSE, 2005

Astfel, în anul 2005 s-au produs 2343,5 GWh din energie eoliană, reprezentând 0,7% din producția de energie la nivel național. Evoluția rezultatelor obținute în anii 1997-2005 se poate observa în figura următoare:

Fig. 4.12 Evoluția producției nete de energie eoliană în Italia, GWh, 1997-2005

Sursă: Gestore Servizi Elettrici

La începutul anului 2007 erau în curs de construcție peste 7000 centrale eoliene cu o putere agregată de 62MW.

Pentru anii viitori, Italia plănuiește construcția a 500 de centrale eoliene, devenind astfel cel mai mare producător de energie eoliană. Producția de energie a Italiei va crește, astfel, de aproape zece ori față de nivelul anului 2007, până la 23.000 GW și va depăși Germania, care produce, în prezent, 22.622 GW. Printre investitorii în energie eoliană pe teritoriul italian se numară holdingurile Moratti și De Benedetti, cât și compania petrolieră Garrone.

Energie solară

Precum toate țările bazinului mediteranean, Italia se bucură de un mare potențial al energiilor solare. Cele mai productive zone pentru instalațiile solare sunt, după cum se poate vedea și în Fig. 4.13, Sicilia, Sardenia și Puglia. Într-adevăr, aici se atinge cea mai mare putere solară de pe teritoriul Italiei, 0,7 și 0,6 MW (Tab 4.4).

Fig. 4.13 Potențialul solar al Italiei

Sursă: Comisia Europeană

Tabel 4.4 Puterea instalațiilor de energie solară în Italia, 2005

Sursă: Statistiche sulle fonti rinnovabili in Italia, GSE, 2005

Zonele cu cel mai mare număr de panouri solare termice pentru producerea apei calde sunt Trento și Lecce. În medie, există cam 6, 19 m2 de panouri solare pentru fiecare locuitor.

În ceea ce privește sistemul energetic solar termic instalat în clădirile publice, Roma este pe locul întâi cu 930 m2, urmată de Modena și Palermo.

În anul 2006 capacitatea instalată era de 130 MWh, echivalentul a 186mii m2 de panouri solare, observându-se o creștere cu 46% față de anul anterior. Observând schimbarea majoră, s-a analizat potențialul viitor al acestui domeniu și s-a dedus că se poate ajunge în scurt timp la o suprafață de colectare de 1 milion m2, cu o capacitate instalată de 200 MWh.

Pentru a promova acest tip de energie statul italian oferă avantaje fiscale celor ce doresc să-și instaleze panouri solare.

În ceea ce privește puterea fotovoltaică instalată pe locuitor, Italia se afla în 2006 pe locul 7, cu 0,99 W/locuitor.

Cea mai mare realizare a acestui sector aparține distribuitorului Enel, și este reprezentată de o instalație fotovoltaică la Serre Persano, Salerno: cea mai mare din lume în momentul de față, cu o extindere teritorială de 5,5ha și o suprafață de 26.500 m3 de panouri instalate.

Biomasă

Pe acest segment al pieței energiilor alternative Italia nu stă foarte bine. Rezultatele obținute sunt mult mai mici comparativ cu energia eoliană sau solară. Astfel, în clasamentul primelor 10 țări Europene producătoare de energie pe baza biomasei solide, Italia se află pe ultimul loc. Creșterea înregistrată între anii 2005-2006 este de doar 20 Mtep, iar față de primul clasat, Franța – 9609 Mtep, este în urmă cu 7799 Mtep.

Lombardia este regiunea unde funcționează cele mai multe instalții de valorificare a biomasei (Tab. 4.5). Puterea agregată a acestora este de 342,9 MW. Cele mai cunoscute sunt cele de la Tirano și Sondalo, în Valtellina, instalații ce furnizează apă caldă, căldură și electricitate pentru 80% din populațiile orașelor menționate.

Tabel 4. 5 Puterea instalațiilor pe bază de biomasă solidă, Italia, 2005

Sursă: Statistiche sulle fonti rinnovabili in Italia, GSE, 2005

Abia când vine vorba despre energia electrică brută generată cu ajutorul biomasei reușește să recupereze și, ajunge pe locul 6 cu 2337 TWh în 2005 și 2492 TWh în 2006.

Per ansamblu, Italia, în ciuda potențialului ridicat se află sub media europeană și acoperă doar 2,5% din necesarul de energie.

Enel este prezentă și în acest domeniu prin diferite proiecte în curs de realizare printre care se numără Mercure, în Calabria, centrală termoelectrică ce se dorește a fi alimentată 100% cu biomasă.

Energia geotermală

Posibilitatea produceri energiei geotermale a fost desocperită de P. G. Conti, în Lardarello, Italia anului 1904. Încă de atunci s-a început valorificarea acestui tip de energie în regiunea Toscana și instalațiile au înregistrat o putere totală de 128 MW în anul 1942 și 790 MW în anul 2003. Anul 2006 a arătat o stabilitate a valorilor, ultima creștere a potențialului uzufruit fiind înregistrată în anul 2005 – 20,5 MW).

Istoria se continuă și se observă că singura regiune unde este prezentă energia geotermală on shore este Toscana. Aici funcționau, în anul 2005, 31 de centrale geotermale cu o putere de 711 MW și electricitate în valoare de 5 527 GWh.

Conform unor studii făcute de ENEA, Italia mai dispune de potențial geotermic în bazinul Tirenian, aflându-se pe locul 2 într-un clasament european al potențialului geotermic total, surclasată doar de Islanda.

Printre proiectele geotermale cunoscute pentru modalitățile inedite de valorificare a energiei se numără:

Proiectul Piancastagnaio – Bellavista: început în anul 1984, având ca obiectiv obținerea aburului necesar alimentării a 7 noi centrale electrice cu o dimensiune standard de 20MW. Se dorea relizarea a 47 sonde într-o zonă de aproape 27 Km 2.

Sistemul de termoficare din Ferrara: presupunea construirea în orașul Ferrara a unei stații și a unei rețele de termoficare și apă menajeră utilizând apa geotermală drept sursă de încălzire.

Energia curenților maritimi

Există o propunere de proiect pentru strâmtoarea Messina (între sudul Italiei și Sicilia) a cărei schemă se regăsește în Fig. 4.14.

Se presupune că aproximativ 100 de turbine ar trebui instalate la 100m sub nivelul mării unde curentul maritim atinge viteza maximă. Însă nu se stie dacă echipamentul tehnic dorit ar putea face față presiunii și cerințelor proiectului.

Fig. 4.14 Proiect pentru obținerea energiei curenților maritimi, Messina, Italia

Sursă: „Renewable Energy”, Kaltschmitt M., Streicher W., 2007, pag. 509

Per ansamblu, procentul energiilor regenerabile în totalul consumului de energie clasau Italia pe locul 7 în UE15 a anului 2006. Înregistra atunci un procent de 14,6 și trebuia să recupereze, în următorii 4 ani, 7,4 procente pentru a atinge obiectivul de 22% în anul 2010.

Valorilele complesive actuale înregistrate de Italia în domeniul energiei alternative se pot deduce cu ușurință din figurile prezentate în subcapitolul precedent. Astfel:

În anul 2006, se afla pe locul 5 în ierarhia celor mai mari producători de energie eoliană din Uniunea Europeană, fiind depășită doar de Germania, Spania, Danemarca și Portugalia. În domeniul energiei solare se afla pe locul 3, în urma Germaniei și Spaniei.

4.4 Energiile alternative în cazul României

Direcțiile de acțiune ale politicii energetice a României, convergente cu cele ale politicii energetice a Uniunii Europene, sunt:

menținerea suveranității naționale în probleme legate de siguranța energetică;

creșterea siguranței în alimentarea cu energie;

alegerea unui mix de energie echilibrat, cu accent pe utilizarea cărbunelui, energiei nucleare și resurselor energetice regenerabile, inclusiv prin utilizarea potențialului hidro neexploatat, care să confere sectorului energetic competitivitate și securitate în aprovizionare;

gestionarea eficientă a resurselor energetice primare epuizabile din România și menținerea la un nivel acceptabil, pe baze economice, a importului de resurse energetice primare;

îmbunătățirea competivității piețelor interne de energie electrică și gaze naturale și participarea activă la formarea piețelor regionale și la dezvoltarea schimburilor transfrontaliere;

îmbunătățirea eficienței energetice, inclusiv pentru asigurarea unei dezvoltări durabile;

asigurarea investițiilor pentru creșterea capacității de inovație și dezvoltare tehnologică, ca modalitate de susținere a acțiunilor precedente;

realizarea obiectivelor de protecție a mediului și reducere a emisiilor de CO2;

participarea proactivă la eforturile Uniunii Europene de formulare a unei politici energetice pentru Europa, cu urmărirea și promovarea intereselor României în Sud -Estul Europei.

Măsurile pe termen scurt, prevăzute a fi realizate în următoarea perioadă, se referă la structura corporativă a producătorilor de energie cu capital social de stat. Aceste măsuri prevăd continuarea privatizării complexurilor energetice, eficientizarea și privatizarea unor grupuri energetice din cadrul SC Termoelectrica SA, eficientizarea SC Electrocentrale Deva SA, continuarea privatizării microhidrocentralelor, pregătirea listării la Bursă a SC Hidroelectrica SA și SN Nuclearelectrica SA.

Conform politicilor UE de reducere a emisiilor de gaze cu 20%, România trebuie să încurajeze investițiile în surse alternative de energie, astfel că ponderea energiei electrice produse din resurse regenerabile, față de consumul național brut de energie electrică, trebuie să ajungă la 33% până în anul 2010.

Legislația în domeniul energetic

România a fost una din primele țări candidate la Uniunea Europeană care a transpus în legislația națională prevederile Directivei 2001/77/CE. Deși își asumase ca dată de intrare în Uniune data de 1 ianuarie 2007, preluarea în legislație a prevederilor Directivei s-a facut integral în anii 2003-2004. Acest lucru a fost favorizat și de faptul că reglementările pieței de energie începuseră să fie implementate din anii 2001-2002.

HG 443/2003 privind promovarea producției de energie electrică din surse regenerabile stabilește următorul obiectiv (țintă):

ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie în consumul brut de energie electrică urmează să ajunga la 30% în anul 2010

ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie în consumul național brut de energie urmează să ajungă la 11% până în anul 2010.

Hotărârea mai precizează că „promovarea producerii și consumului de energie electrică din surse regenerabile, inclusiv de centralele hidro mari, constituie un obiectiv de interes național.”

Prin HG 958/2005, art.1, obiectivul se modifică în parte, respectiv:

ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile de energie în consumul brut de energie electrica urmează să ajunga la 33% în anul 2010

Detalierea obiectivului național prin stabilirea structurii producției de energie electrică și termică din surse regenerabile este făcută de HG 1535/2003, cap. 4. În această hotărâre sunt prezentate ca sarcini de valorificare următoarele:

punerea în funcțiune în perioada 2003-2010 de capacități noi de producere a energiei din surse regenerabile însumând 441,5 MW (energie electrică) respective 3.274,64 mii tep (energie termică). Pentru perioada 2011-2015 se prevede instalarea unei puteri totale de 789 MW (energie electrică) și 3.527,7 mii tep (energie termică)

obținerea prin valorificarea surselor energetice regenerabile și reducerea importurilor de resurse energetice, la nivelul anului 2010, a unor cantități de energie electrică de 19650 GWh (energie electrică) și 3.274,64 mii tep, respectiv 23.367 GWh și 3.527,7 mii tep (energie termică).

România a făcut un alt mare pas, în ceea ce privește piața de energie electrică, în anul 2004, când prin H.G. nr. 1892/4 privind stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, a fost implementată piața de certificate verzi. Astfel, la mijlocul lunii noiembrie 2005, operatorul Pieței de Energie Electrică din România (OPCOM) a lansat primele tranzacții de certificate verzi, ceea ce atestă faptul că țara noastră are o piață a energiei produsă din surse regenerabile, precum energia eoliană și cea solară. Un certificat verde are un preț de 142,7 lei și exprimă un MWh produs din energie regenerabilă. Anul trecut, 2007, cota obligatorie pentru furnizori era de 3,74%, urmând ca anul acesta, să ajungă la 5,26%. Pentru viitor se dorește atingerea următoarelor cote: 6,78% în 2009 și 8,3% în perioada 2010 – 2012.

Legislația românească, prin intermediul H.G. nr. 443/2003, stabilește ca surse regenerabile de energie, următoarele: energia eoliană, solară, geotermală, a valurilor, a mareelor, energia hidro, biomasa, gazul de fermentare a deșeurilor, gazul de fermentare a nămolurilor din instalațiile de epurare a apelor uzate și biogazul.

Alte legi importante în domeniu sunt:

HG 1982/2004 privind sistemul de promovare a producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie;

HG 1429/2004 cuprinzând regulamentul de certificare a originii energiei electrice produse din surse regenerabile.

Guvernul acordă facilități celor care investesc într-o afacere de dezvoltare a sectorului energiei regenerabile. Instrumentul financiar propus de Ministerul Mediului este Administrația Fondului pentru Mediu (AFM). „AFM finanțează astfel de proiecte și suportă în proporție de 50% din costurile eligibile ale proiectului, pentru agenții economici și 60% pentru autorități locale”.

Principalii actori

Electrica este formata din șapte societăți – trei de distribuție energie, trei de furnizare și Electrica Serv, companie de servicii și mentenanță. Electrica a înregistrat, în primele nouă luni ale anului 2007, o cifra de afaceri consolidată de 1,4 miliarde euro, mai mare cu 11% față de nivelul din perioada similară din 2006 și a obținut un profit brut de aproape 53 milioane de euro, în scadere cu 43,4%.

Printre planurile de viitor se numără realizarea unei societăți mixte printr-un parteneriat cu o firmă ce are deja o centrală eoliană și în total deține drepturi și locuri de productie a 70 MW din vânt.

De altfel, Electrica intenționează să angajeze un consultant pentru un alt proiect, prin care vrea să dezvolte pe cont propriu capacități de generare electricitate din sursă eoliană. De asemenea, compania a lansat deja anuntul pentru selectarea unui nou consultant, care se va ocupa de un proiect de constructie a trei microhidrocentrale cu o capacitate instalata totala de 20 MW.

De asemenea, alături de compania austriacă Wärmebetriebe GmbH va înființa un joint-venture pentru dezvoltarea mai multor proiecte pentru generarea de electricitate din biomasa.

În concluzie, se dorește investirea în perioada 2008-2010 a unei sume de 300 milioane de euro în producția de electricitate din surse regenerabile precum hidrocentralele, energia eoliană și biomasa.

Ecoprod energy Ploiesti

În cadrul societății ploieștene sunt utilizate două tipuri de energie regenerabilă: eoliană, fotovoltaică. De asemenea, specialiștii firmei vor experimenta și folosirea biomasei, după punerea la punct a sistemului de producere a brichetelor de rumegus.

Green Energy Grup

Compania este implicată în proiecte eoliene în consorțiu cu Electrogrup Baia Mare și Blue Line Impex, companie recent achizitionată de Enel România, cel mai mare distribuitor privat de electricitate din țară.

ICEMENERG

Înființat în anul 1974 prin unirea ICENERG cu IRME, în cadrul Ministerului Energiei Electrice, trece prin diverse etape precum filială a RENEL sau Institut în cadrul Ministerului Industriei și Resurselor, redevind societate comercială în anul 2003, sub denumirea Institutul de Cercetări  și Modernizări  Energetice ICEMENERG SA, filială a CN Transelectrica SA.

Printre diversele servicii oferite, societatea propune soluții  de utilizare și implementare a surselor regenerabile de energie: solară, eoliană, micro-hidro, geotermală, biomasă, precum și consultanță în domeniu (identificare locații favorabile, măsurători ale potențialului eolian și solar, evaluări energetice corelate cu necesitățile de consum, elaborare soluții energetice și tehnologice, analiză economico-financiară și de risc, analiză de impact asupra mediului).

Energia alternativă în România

Luând în considerare și posibilitatea construirii de hidrocentrale, potențialul României în domeniul energiei verzi, după cum se poate observa și din Fig. 4.15 este următorul: 65% biomasă, 17% energie eoliană, 12% energie solară, 4% microhidrocentrale, 1% fotovoltaic și 1% geotermal.

Fig. 4.15 Potențialul energiei regenerabile în cazul României

Sursă: Ministerul Mediului

Distribuția pe zone a potențialului energiei alternative este următoarea:

energie solară: Delta Dunarii, Dobrogea, Câmpia de Sud;

energie eoliană: Dobrogea, Moldova;

biomasă: Moldova, Carpați, Câmpia de Sud, Subcarpați;

energie geotermală: Câmpia de Vest, Câmpia de Sud

În prezent însă, sunt exploatate mai mult resursele hidrografice, astfel statistica anilor trecuți (Fig. 4.16) relevă predominanța hidroenergiei în totalul energiilor regenerabile din România.

Fig. 4.16 Producția de energie din surse regnerabile în România, după tip (GWh)

Sursă: Comisia Europeană

Utilizarea surselor regenerabile de energie reprezintă o prioritate a politicii energetice naționale și se realizează printr-un mecanism de sprijin prin prețuri, pe baza unui mediu legislativ stabil, de atragere a investitorilor și accesul pe piață al producătorilor cu profituri rezonabile.

În România există o experiență tehnico-științifică importantă în domeniul surselor regenerabile, dar care a rămas la nivelul aplicațiilor demonstrative. În prezent condițiile de piață nu favorizează competitivitatea lor directă.

Cu toate acestea, accelerarea ritmului de exploatare al surselor regenerabile de energie din România se justifică prin creșterea securității în alimentarea cu energie, promovarea dezvoltării regionale, asigurarea normelor de protecție a mediului și diminuarea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Energia solară

Distribuția geografică a potențialului energetic solar (Fig. 4.17) relevă că mai mult de jumătate din suprafața României beneficiază de un flux anual de energie cuprins între 1000 kWh/m2-an și 1300 kWh/m2-an.

Fig. 4.17 Potențialul solar al României

Sursă: Eurostat

În România s-au identificat cinci zone geografice diferențiate în funcție de nivelul fluxului energetic măsurat. Pe teritoriul țării noastre, pe o suprafață orizontală de 1mp, este posibilă captarea unei cantități anuale de energie cuprinse între 900 și 1450 kWh, în funcție de anotimp. În condițiile meteo-solare din România, un captator solar-termic funcționează, în condiții normale de siguranță, pe perioada martie – octombrie, cu un randament care variază între 40% și 90%.

Prima centrală fotovoltaica din Romania a fost inaugurată în anul 2006, la Bucuresti. Centrala are o putere de 30kW și este instalată la Universitatea Politehnica București, pe terasa Facultății de Inginerie Electrică. Sistemul este cel mai mare obiectiv de acest fel din estul Europei.

În ultimii ani, în România s-au realizat sisteme fotovoltaice cu puteri variate și în regim de funcționare diferențiat în cadrul unor programe de cercetare-dezvoltare-demonstrare, astfel:

sisteme autonome pentru alimentarea unor consumatori izolați, stații de radio-telecomunicații, instalații de pompare a apei, iluminat public sau semnalizare trafic;

sisteme conectate la rețeaua electrică (stații-pilot fotovoltaice cu panouri mobile, sisteme integrate în imobile etc).

În prezent, energia solară este utilizată în special pentru producerea de apă caldă menajeră din locuințele individuale. Dacă am exploata la maximum întregul potențial solar din țara noastră, am putea substitui în această formă aproximativ 50% din volumul de apă caldă menajeră sau 15% din cota de energie termică pentru încalzirea curentă.

Un exemplu în domeniu îl oferă municipiul Giurgiu, municipiu ce a fost selectat de Comisia Europeană pentru a participa la un proiect privind implementarea directivei de mediu care prevede folosirea energiei solare pentru obținerea de energie termică și apă caldă. Proiectul are o valoare de 1,2 milioane de euro și se va desfășura în perioada 2008-2010. La Giurgiu există deja câteva blocuri de locuințe care folosesc energia solară pentru asigurarea apei calde.

Energia eoliană

Potențialul teoretic eolian (Fig. 4.18) este apreciat la 23.000 GWh/an (adică aproape 40% din toată producția de energie a anului 2007) cu o putere instalată de până la 14.000 MW (ceea ce reprezintă 95% din toate capacitățile instalate în România în prezent). Regiunile cu potențial ridicat sunt zona litoralului Mării Negre, podișurile Munteniei și Dobrogei și zonele montane înalte. Fig. 4.18 Potențialul eolian al României

Sursă: Eurostat

În zona litoralului, pe termen scurt și mediu, potențialul energetic eolian amenajabil este de circa 2.000 MW, cu o cantitate medie de energie electrică de 4.500 GWh/an.

Firmele care au dorit să transforme acest potențial în energie sunt destul de mici și puțin cunoscute. Per ansamblu, producția realizată de aceste companii se ridică la 4.947 MWh în anul 2007, comparativ cu cei 1.032 MWh emiși în anul 2006.

Printre ele se numără:

IRIDEX GROUP, cel care a creat în colaborare cu Consiliul Județean Prahova primul grup eolian din România, cu o putere de 0,66 MW. Locația este lângă Ploiești și potențialul eolian tehnic amenajabil este estimat la 8 TWh/an.

Green Energy Grup produce deja 0,75 MW energie eoliană într-o centrala în Tulcea și în 2008 va mai instala alte două centrale eoliene, cu o capacitate de 0,6 MW fiecare. Valoarea investiției pentru cele trei centrale se ridică la aproximativ 1,5 milioane de euro.

Pentium SRL dorește crearea unui parc de zece centrale a cate 2 MW putere.

În 2007 specialiștii Ecoprod Energy au decis să mutate centrala de la Ploiești pe locația Topolog(Tulcea), alături de înca 3 centrale similare. Se constituie, astfel, primul parc de centrale eoliene din România, cu o putere instalată de 3,25 MW.

La finalul anului 2007, în România existau 22 de centrale eoliene localizate în Tulcea, Bistrița Năsăud și Cluj. Prin energia produsă de ele, sunt luminate aproximativ 2.061 de case, care au un consum lunar de 200 kWh/luna. În 2010, aproximativ 1,5 milioane de case ar trebui să fie alimentate prin această formă de energie.

Unul dintre cele mai mari parcuri eoliene a fost anunțat de italienii de la Enel care au cumpărat anul acesta compania Blue Line care deține drepturile de dezvoltare a unor proiecte pentru energia eoliană în zona Dobrogei, având un potențial de aproximativ 200 MW. Proiectele sunt înca în dezvoltare sperându-se că acestea vor deveni operaționale în 2010. Dacă italienii reușesc să pună pe picioare acest proiect, vor aduce aproximativ 0,5 TWh de energie eoliană, ceea ce este departe de a fi de ajuns.

Energia geotermală

Energia geotermală este folosită pentru încălzirea spațiului și a apei. În România, temperatura surselor hidrogeotermale, are temperaturi cuprinse între 250°C și 600°C (în ape de adâncime), iar la geotermia de temperatură medie temperaturile variază de la 600°C pâna la 1250 °C (ape mezotermale). Rezerva de energie geotermală cu posibilități de exploatare curentă în România este de circa 167 mii tep. Cantitatea de energie echivalentă produsă și livrată la capul de exploatare al sondei este de circa 30,171 mii tep, cu un grad mediu de folosire anuală de 22,3%.

Zone de perspectivă pentru energia geotermală sunt răspândite pe întreg teritoriul, dar excelează în partea sudică a țării (Fig. 4.19).

Fig. 4.19 Potențialul geotermal al României

Sursă: Eurostat

Poate fi exploatată în special în stațiuni. În 1998, a fost deja finalizat programul PHARE UE, la Calimănești, Căciulata, Cozia, iar în anul 1990, se aflau în exploatare curentă 64 de sonde, pentru utilizări locale diverse. Dar producția de căldură geotermală nu a crescut între 1997 și 2004.

În prezent se află în funcțiune aproximativ 75 de sonde de tip hidrogeotermal, în zone geografice diferite, iar potențialul energetic exploatabil depășeste 100 mii tep/an.

Din păcate însă, gradul de valorificare a surselor de energie de origine geotermală este redus, cauza principală fiind determinată de lipsa unui suport financiar corespunzător, care nu favorizează dezvoltarea acestui sector energetic cu efecte economico-financiare superioare.

Biomasa

În condițiile mediului topografic existent, se apreciază că România are un potențial energetic de biomasă (Fig.4.20) ridicat, evaluat la circa 7594 mii tep/an, ceea ce reprezintă aproape 19% din consumul total de resurse primare la nivelul anului 2000.

Fig. 4.20 Potențialul biomasei în România

Sursă: Eurostat

Biomasa este principala de sursă de căldură din energii regenerabile în România.

Rezervele de biomasă sunt în special deșeurile de lemn, deșeurile agricole, gunoiul menajer și culturile energetice. Potențialul energetic al biomasei al anului 2003 era de circa 7.594 mii tep/an, din care 15,5% este reprezentat de reziduurile din exploătari forestiere și lemn de foc, 6,4% rumeguș și alte resturi din lemn, 63,2% deșeuri agricole, 7,2% deșeuri menajere și 7,7% biogaz.

Cantitatea de căldură rezultată din valorificarea energetică a biomasei deține ponderi diferite în balanța resurselor primare, în funcție de tipul de deșeuri utilizat sau după destinația consumului final. Astfel, 54% din căldura produsă pe bază de biomasă se obține din arderea de reziduuri forestiere sau 89% din căldura necesară încălzirii locuințelor și prepararea hranei (mediul rural) este rezultatul consumului de reziduuri și deșeuri vegetale.

Firma austriacă Holzindustrie Schweighofer dorește să construiască în 2008, două instalații de producere a energiei pe bază de biomasă, la Sebeș și Rădăuți, folosind ca materie primă scoarța de copac. Se consideră că instalația va produce 25.000 MWh și va asigura alimentarea cu energie electrică a 12.500 de consumatori casnici.

Producția în cadrul Holzindustrie Sch-weighofer – Sebeș a fost în anul 2007 de 30.000 de tone peleți (combustibili solizi), estimându-se pentru anul 2008 o creștere până la 70.000 de tone, suficientă pentru necesarul anual a 12.000 până la 20.000 de consumatori casnici în România.

Pe termen mediu și lung, creșterea cantității de biomasă se poate asigura din plantații pe suprafețe degradate, terenuri agricole dezafectate sau scoase din circuitul agricol.

Se află în curs de implementare Programul "Rumeguș 2000" ("Sawdust 2000"), derulat în spiritul procedurii articolului 6 din Protocolul de la Kyoto, în cinci localități din România. Acesta vizează reducerea nivelului de depozitare necontrolată de rumeguș și alte reziduuri pe bază de lemn și conduce la diminuarea impactului asupra mediului determinat de procesarea brută a lemnului în arii geografice de mare întindere.

Biocarburanții

Piața internă a biodieselului are o valoare de până la 50 milioane de euro. În România, există în prezent circa 30 de producători de biodiesel și biogaz. Printre investițiile anunțate deja se numără companiile Ulerom Vaslui, Rompetrol, Petrom, Expur Urziceni și TCE 3 Brazi din Piatra Neamț.

În anul 2006 existau două milioane de hectare necultivate, disponibile, ce doreau a fi folosite în 2007 pentru culturi din care să se fabrice biocarburant, în principal rapiță.

Tot mai multe companii străine au pornit, în ultimii ani, ofensiva achiziționării de mari suprafețe de pământ pe care să cultive rapiță pe care ulterior să o transforme în ulei, în urma aditivării, să devina biodiesel. Ministerul Agriculturii apreciază că în anul 2007 a fost cultivată rapița pe 340.000 de hectare, o suprafață de trei ori mai mare decât în anul precedent, și de 20 de ori mai mare decat în urmă cu trei ani. Investitorii străini intenționează deschiderea unor rafinării de biodisel pe teritoriul României:

Grupul portughez Martifer și germanii de la DTK au cumpărat suprafețe agricole pe care vor cultiva rapiță pentru producția de biodiesel;

Un joint-venture americano-canadian este interesat să deschidă o fabrică de etanol;

O companie din Olanda se află în faza achiziției unui teren în județul Călărași;

O firmă din Ungaria a anunțat recent că ar putea investi 80 milioane de euro pentru a construi la Nădlac, o fabrică de biocombustibili obișnuiți din porumb.

Prima instalație de producere a biocombustibilului a fost realizată în anul 2007 la Vaslui. Capacitatea acesteia este de 25 mii tone pe an.

Subvențiile acordate de stat pentru construirea unei rafinarii de acest gen ar putea a fi de 50% din costuri. Un important efect al promovării producției de rapiță este comasarea loturilor de pământ. Acesta se va întâmpla deoarece culturile de rapiță pot fi rentabile doar prin exploatarea unor suprafețe de peste 50 de hectare. Estimările indică pentru 2007 o producție de 400.000 de tone de carburant ecologic, de patru ori mai mult decât cantitatea cerută de legislația europeană: 100.000 de tone de biocarburant.

4.5 Comparații între Italia și România în domeniul industriei energetice

Cele mai evidente legături între cele două țări analizate sunt realizate prin investițiile firmei Enel pe teritoriul țării noastre.

Enel are o prezență semnificativă în România, prin Enel Energie care furnizează electricitate în toată țara, în timp ce Enel Distribuție Banat și Enel Distribuție Dobrogea gestionează rețeaua de distribuție a electricității în aceste două regiuni.

În ceea ce privește investițiile pe care Enel le-a realizat pe teritoriul României se numără:

cumpărarea a 51% din acțiunile a doi mari distributori români;

parteneriatul Hidroelectrica – Enel 2002 ce a avut ca obiect hidroenergia. Se susține că această formă de energie regenerabilă este mai viabilă decât energiile alternative;

achiziția de către Enel, prin subsidiara sa Enel Investment Holding, a 100% din Blue Line SRL, la data de 24 octombrie 2007. Blue Line este o companie din România care deține drepturile de a dezvolta proiecte de energie eoliană în regiunea Dobrogea, cu o capacitate viitoare potențială de circa 200 MW în total. Proiectele se află în proces de dezvoltare și se estimează că vor deveni operaționale în anul 2010;

proiectul de achiziție a Electrica Muntenia Sud, în urma căruia compania italiană își va dubla prezența în sectorul distribuției de electricitate din România, ajungând la 2.5 milioane consumatori, 124.000 km de rețea și 5.700 angajați;

O altă firmă prezentă în ambele țări este EnviTec Biogas, firmă ce a realizat, în 2007, venituri de 100,7 milioane de euro, de 2,4 ori mai mari față de nivelul de 40,8 milioane de euro din anul precedent.

În ceea ce privește numărul vânzătorilor de electricitate cu amănuntul, anul 2005 clasează Italia pe al doilea loc, după Germania (940), aici înregistrându-se nu mai puțin de 430 de detailiști. Valoarea aceluiași indicator în cazul României este de doar 40, de 5 ori mai mult decât în anul 2003.

În întreaga industrie energetică, Italia se află pe un loc mult mai înalt față de România, în ierarhia producătorilor mondiali (Tab. 4.6).

Tabel 4.6 Producția de energie primară în cazul Italiei și al României,

valoare și procent din producția totală mondială

Sursa: International Energy Annual 2005

Dacă la nivelul producției diferențele între valorile înregistrate de cele două țări nu sunt foarte mari, la nivelul consumului, Italia are nevoie de o cantitate patru ori mai mare decât cea necesară României (Tab.4.7). Acest lucru se datorează fie populației mai numerose, fie industrializării mut mai evidente.

Tabel 4.7 Consumul de energie primară în cazul Italiei și al României,

valoare și procent din consumul total mondial

Sursa: International Energy Annual 2005

Astfel, ponderea producției și a consumului celor două state în totalul mondial este de mai puțin de 1%, respectiv 3%, și se observă chiar o ușoară scădere a acestor valori. În acest context, Italia și România nu țin pasul cu marile puteri ale lumii, ceea ce probabil se datorează faptului că cele dintâi nu consideră energia un capitol prioritar pe plan național.

Cu toate că, până în anul 2005, singura sursă regenerabilă de energie din România era reprezentată de hidrocentrale (Tab. 4.8), lucrurile încep să se schimbe. România, proaspăt membru al Uniunii Europene, va aplica legislația comunitară și va încerca să atingă procentul prestabilit de energii regenerabile în totalul energiilor generate.

Tabel 4.8 Capacitatea netă în MW

a instalațiilor generatoare de energie electrică, 2005

Sursă: Eurostat

Cele două state au ales drumuri diferite către obținerea unei securități energetice și din păcate rezultatele amândorura nu sunt dintre cele mai bune în ceea ce privește energia alternativă. Nu se poate contesta bunul mers al industriei energetice italienești, dar raportat la marele potențial, mai sunt multe de făcut. Iar România este abia la început.

Bibliografia capitolului IV

Băhnăreanu C. – „Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului XXI”, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, București, 2006

Kaltschmitt M., Streicher W. – „Renewable Energy”, Ed. Springer-Verlag, Berlin Heidelberg, 2007

Piggott J., Cook M., “International Business Economics”, Palgrave Macmillan, 2006

Rapoarte publicate on line:

EurObserv’ER, „Le baromètre éolien”, „Le baromètre photovoltaïque”, „Le baromètre Géothermie”, „Le baromètre Biomasse solide”, 2007

Ministerul mediului și gospodăririi apelor, „Raport privind starea mediului în România”, 2004

Studiu privind progresul realizat de România în domeniul valorificării surselor regenerabile de energie, 2007

Diferite articole din reviste și publicații on-line precum:

www.zf.ro – Ziarul Financiar

www.business.ro

www.green-report.ro

www.energytraining4europe.org

www.infonews.ro

Site-uri oficiale:

www.enel.it

www.enea.it

www.electrica.ro

=== NituCap5final ===

Capitolul V

Concluzii și propuneri

Economie

Conform legii rarității, volumul, structura și calitatea resurselor și a bunurilor economice se modifică mai încet decât volumul, structura și intensitatea nevoilor umane. Această regulă ar trebui avută în vedere de către toți actorii pieței mondiale și, de ce nu, de toți consumatorii individuali.

Dar, după cum spunea Erhard Eppler, ministru pentru cooperare și dezvoltare economică în Germania, “cantitatea ne-a adus eroarea”. În secolul XXI se dorește:

un ambalaj tot mai costisitor pentru niște bunuri de consum din ce în ce mai îndoielnice;

un număr din ce în ce mai mare de pesticide care să asigure recolte tot mai bogate;

centrale tot mai mari care să corespundă unui tot mai mare consum de energie;

un număr tot mai mare de oameni pe suprafața globului, care de altfel, devine din ce în ce mai neîndestulătoare.

Pe acest fundal, se vorbește din ce în ce mai mult despre dezvoltarea durabilă, deci despre temperarea acestor creșteri cel puțin până în momentul în care se vor descoperi metode pentru a permanentiza disponibilitatea resurselor naturale. Altfel, vom mai putea crea bunuri doar o altă jumătate de secol.

Probabil că pentru țări slab dezvoltate, care chiar și în prezent duc lipsa unor produse de primă necesitate, viitorul sumbru nu atrage atenția. Aceste populații trăiesc fără resurse pe care țările dezvoltate le consideră vitale.

Și atunci mă întreb: sunt dispuse cu adevărat marile puteri să dea din preplinul lor celor subdezvoltați, doar de dragul atingerii unei dezvoltări mondiale. La o primă vedere se poate spune că da: sunt mari investițiile făcute în țări de unde se dorește diminuarea costurilor de producție. Dar sunt la fel de mari pierderile naturale pe care le înregistrează țările „destinație”.

Mediu

Orice activitate economică este în intimă legatură cu exploatarea mediului, fie că vorbim despre exploatarea resurselor solului și subsolului pentru industriile grele și de prelucrare, fie că vorbim de exploatarea faunei și a florei în scopuri turistice și balneo-climaterice. Orice dezechilibru în mediu poate duce la pierderi enorme în domeniul economic, uneori chiar și la colapsul unei ramuri economice.

Dacă dezvoltarea economică depinde de protecția mediului, atunci este necesar a spune că aceasta din urmă este mai importantă, întrucât o condiționează pe cea dintai.

Dar eliminarea totală a emisiilor de substanțe poluante este ineficientă atât din punct de vedere ecologic (mediul are capacitatea de a absorbi o parte din elementele nocive) cât și din punct de vedere economic (presupune costuri mai mari decat câștigurile posibile). Pe de altă parte, măsurile de protecție a mediului luate până în prezent în țările dezvoltate nu au putut împiedica apariția în continuare a unor fenomene negative privind mediul.

Amenințările care planează asupra mediului au început să fie conștientizate de către diverși experți numai în ultimii ani. Catastrofa de la Cernobâl, din 1986, a declanșat o primă luare de poziție generală pe plan mondial, privind problemele ecologice. În acel moment opinia publică a înțeles că un accident important, care afectează din punct de vedere ecologic o regiune a Globului, poate avea consecințe extrem de grave și în celelalte regiuni (unele foarte îndepărtate), de exemplu, în cazul ploilor acide.

Astăzi, fie că este vorba de procesul de încălzire a planetei, ori de diminuarea stratului de ozon în Antarctica, de degradarea ecologică a pădurii amazoniene, ori de pierderea biodiversității, interesul arătat problemelor ecologice se poate observa zilnic.

Printre tendințele cele mai îngrijorătoare se numără cele ascendente pentru: consumurile de energie și apă, numărul de autovehicule, producerea de deșeuri. După cum am precizat și mai sus, creșterea populației mondiale și implicit a cererii pentru diferitele produse necesare traiului, vor duce la epuizarea resurselor naturale și la un „sfârșit fizic” al lumii.

Cu toate că, măsuri pentru a „îndulci” aceste previziuni, se iau de aproape jumătate de secol, fie ideea inițială nu este bună, fie acțiunile luate pentru a o îndeplini nu sunt de ajuns. Astfel, în aplicarea politicii de protecție a mediului apar diverse probleme precum:

La nivel mondial: Toate documentele internaționale prinvind protecția mediului și încurajarea unei dezvoltări durabile nu au decât un efect presupus, atestând o conștientizare a problemelor și manifestând intenția de a le soluționa, fără să demonstreze o integrare eficace a aspectelor economice și a celor de protecție a mediului.

La nivelul Uniunii Europene: Se consideră că, încă de la înființarea Comisiei, politica de protecție a mediului promovată până în prezent a eșuat în numeroase domenii, deoarece au lipsit obiectivele, principiile declarate nu au fost întotdeauna respectate, instrumentele de politică utilizate și-au arătat limitele eficacității, iar institutele însărcinate cu controlul s-au remarcat mai degrabă prin abținerea de la acțiune.

La nivel de stat: Țările sunt mult prea tradiționaliste sau nu dispun de banii necesari unor investiții în domenii ce nu produc daune mediului.

Energie

Posibila epuizare, în următorii ani, a resurselor energetice a făcut ca o parte însemnată a politicilor să fie îndreptată spre indentificarea celor mai eficiente căi de utilizare, și a posibilităților de substituire, a resurselor actuale și spre diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, prelucrarea și utilizarea resurselor.

Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă legătura din ce în ce mai strânsă dintre economiile lumii și resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica ultimilor ani.

În prezent, se încearcă obținerea unei securități energetice, și anume producerea energiei necesare în propria țară, pentru a limita dependența față de importuri. Pentru aceasta, este necesară asigurarea de surse noi de aprovizionare, identificând rute energetice alternative și securzând rutele de transport existente.

Însă, realitățile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori ar trebui să renunțe la utopia independenței energetice și să accepte interdependența energetică.

Deși componentă a Uniunii încă de la crearea acesteia, Italia a experimentat probleme economice grave după „aderarea la EURO”, probleme ce s-au făcut simțite nu doar în viața de zi cu zi a populației ci și în industria, respectiv comerțul acestei țări. Problemele se repetă și cu ocazia noilor extinderi ale UE și Italia pierde posturi reprezentative în cadrul instituțiilor europene și primește chiar sume mai mici de la fondurile supranaționale.

Toate aceste fluctuații s-au reflectat în rezultatele ce au dezamăgit uneori așteptările pe piața energiilor alternative. Se observă cu ușurință reticența păturii politice de a investi în acest domeniu și cetățenii sunt în mare parte indiferenți în această privință. Cei care au înțeles posibilitățile de creștere ale acestui segment sunt doar producătorii, care suportă marile cheltuieli ințiale doar în speranța de a putea culege roadele mai târziu.

Italia are mare potențial în ceea ce privește posibilitățile de producere a energiei eoliene, solare sau geotermale. Mai puțin productive sunt biomasa și biocombustibilii.

În ceea ce privește piața energetică a României tendința este de a spori producția de energie electrică nucleară și de modernizare a capacităților existente, dar deja învechite. Cu toate că potențialul energiilor alternative nu este aproape deloc utilizat, diverse firme străine doresc să investească în parcuri eoliene sau în producția de biocombustibili. Singurul domeniul în care s-au înregistrat realizări în ceea ce privește capacitățile puse în funcțiune este cel al energiei hidroelectrice.

Propuneri

Din punctul meu de vedere, pentru a putea contracara efectele negative viitoare ale procesului deja început de degradare a mediului este obligatorie conștientizarea problemelor. Se aude foarte des în mass media că există aceste probleme și că marile organizații se ocupă de rezolvarea lor. Dar nu se vede implicarea fiecărui individ în a face ceva pentru a înclina balanța în sens pozitiv.

Probabil că pentru cei maturi este mult prea greu să schimbe vechile obiceiuri și tocmai de aceea ar trebui sprijiniți cei mici. Prin introducerea unor cursuri ecologice încă din primii ani de școală, crearea figurii de „profesor de mediu” și a taberelor de profil, generațiile viitoare ar fi mult mai atente la tot ceea ce înseamnă natura și beneficiile sale.

La nivel de stat, imboldul oferit prin deduceri fiscale sau ajutoare financiare, poate încuraja dezvoltarea unor industrii mai puțin poluante și, de ce nu, mult mai productive.

În ceea ce privește industria, mai precis industria energetică, sunt convinsă că se va investi din ce în ce mai mult, atât în proiectare cât și în producție. Rezultatele înregistrate la nivelul Uniunii Europene, implicit al Italiei și al României, demonstrează această tendință. Statele vor căuta dezvoltarea energiilor din surse regenerabile, chiar dacă nu din respect față de natură, ci din necesitatea fizică de a asigura cât mai multă energie pe o perioadă cât mai lungă de timp.

Cum România tinde să reducă ponderea agriculturii în totalul producției interne, probabil că, folosind terenuri din ce în ce mai mari pentru obținerea biomasei ca sursă de energie, se poate echilibra balanța națională. Mă întreb totuși în ce măsură vor fi influențate proiectele actuale de binecunoscutele dezastre naturale, atât de frecvente în țara noastră.

Prin urmare, cred că cel mai bine ar fi să se pună accentul pe energia eoliană. Cu toate că nu sunt pe primul loc în privința potențialului în România, parcurile eoline au demonstrat în toate țările în care s-au construit că necesită costuri foarte mici pentru întreținere și oferă cea mai ieftină energie. Chiar și Italia, care ar putea profita din plin de soarele disponibil, a ales să investească mai mult în energia vântului.

Precum în toate sectoarele economice, viitorul în domeniul energiilor alternative, aparține celor care aleg astăzi ceea ce o sa fie profitabil mâine.

În concluzie, este necesară o conștiință mondială, cu ajutorul căreia fiecare individ să-și înțeleagă rolul ca membru al comunității. Omul trebuie să-și formeze un sentiment de identificare cu generațiile care vor veni și să-și adapteze comportamentul de consum cerințelor viitoare. Nu înseamnă că nu mai trebuie să utilizăm, nu înseamnă că nu mai trebuie să producem, trebuie doar să descoperim acel bun care nu dăunează nimănui. Ceea ce este, din păcate, utopic.