Asigurari DE Persoane Mijloace de Economisire

CUPRINS

Capitolul I Aspecte generale privind asigurările de personae……………… 1

1.1. Istoricul asigurărilor de persoane…………………………………………….. 1

1.2. Trăsături generale ale asigurărilor de persone……………………………… 8

1.3. Activitatea asigurarilor de persoane practicate in România……………..… 14

Capitolul II Piața asigurărilor……………………………………………………. 20

2.1. Elemente tehnice ale asigurărilor…………………………………………… 20

2.2. Caracteristicile pieței asigurărilor……………………………………………. 28

2.3.Dinamica si structura pieței asigurărilor……………………………………… 46

2.4.Concurenta pe piața asigurărilor……………………………………………… 49

2.5.Reglementarea activității de asigurare……………………………………….. 52

2.5.1. Deductibilitatea primelor de asigurare din perspective

legii impozitului pe venitul global…………………………………. 56

2.6. Uniunea Nationala a Societatilor de Asigurare si Reasigurare din

Romania………………………………………………………………………. 59

2.7. Comisia de Supraveghere a Asigurarilor din Romania (C.S.A.)………… 61

Capitolul III Dinamica asigurarilor și incidenta acestora asupra

economiei………………………………………………………………………….. 65

3.1. Dinamica asigurarilor…………………………………………………………. 65

3.2. Incidenta asigurarilor asupra economiei…………………………………… 66

3.2.1. Asigurarile – ramura creatoare de valoare adaugata …………. 66

3.2.2. Asigurarile – ramura creatoare de locuri de munca……………. 68

3.2.3. Asigurarile – ramura participanta la oferta de capital…………… 68

3.3. Analiza eficientei activitatii de asigurare în domeniul asigurărilor

de personae …………………………………………………………………… 70

3.3.1. Conceptul de eficientă în domeniul activitătilor de asigurare….. 70

3.3.2. Veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale

societătilor de asigurare…………………………………………. 73

3.3.3. Posibilităti de creștere a eficienței activității de asigurare……. 77

Cap. IV Aspecte ale managementului financiar in asigurari …………… 80

4.1. Elemente de management financiar……………………………………… 80

4.2. Functiunea financiara a intreprinderii…………………………………….. 83

4.3. Finantarea intreprinderii…………………………………………………… 84

4.4. Decizia de investiții………………………………………………………… 86

4.5.Managementul financiar…………………………………………………… 87

4.6.Planificare financiara………………………………………………………. 92

4.7.Controlul financiar………………………………………………………….. 97

4.8.Structura profilului unei societati de asigurari…………………………… 97

4.9. Ratingul societati de asigurare…………………………………………… 100

Capitolul V. Studiu de caz pe exemplul S.C. Roumanie

Assurance International S.A……………………………………………….. 105

5.1. Prezentarea generala a companiei……………………………………… 105

5.2.Tipuri de asigurari………………………………………………………….. 110

5.3.Activitatea companiei………………………………………………………. 130

Concluzii…………………………………………………………………………. 140

Bibliografie……………………………………………………………. 142

=== cap I ===

CAPITOLUL I

Aspecte generale privind

asigurările de persoane

Istoricul asigurărilor din România

Activitatea în domeniul asigurărilor de bunuri , persoane si

răspundere civila,desfașurată în țara noastră, se întinde pe o perioada de peste 126 ani, care poate fi împartită, în trei etape distincte și anume: prima a început în 1871 și s-a încheiat in 1948; cea de a doua este cuprinsa între anii 1940-1990, iar ultima a început in anul 1991.În acest interval de timp , au funcționat diverse tipuri de societăți de asigurare , avănd diferite forme de proprietate si metode de conducere la fel de diferite.

Istoria asigurărilor în România, a început sa fie scrisă anterior anului 1871, prin manifestări ale protecției pe baze mutuale, ce au apărut în Transilvania înca din secolul al XIV-lea .În anul 1744 a aparut în Brasov , Casa de Incediu, organizată prin fuzionarea mai multor asociații mutuale.În anul 1848 ia ființa Institutul General de pensii, organizație ce iși face aparitia tot la Brasov, ca asociație mutuala care asigură membrilor o pensie anuală.

Dupa tratatul de la Adrianopole din anul 1829, au apărut în Bucuresti, la Iasi și în porturile dunărene, reprezentanțe ale unor companii străine din Austria, Italia, Anglia si Ungaria.Printre acestea se numărau :”Anker”, Oestterreichischer Phonix”, “Versicherung – Anstalt” din Viena,”Assicurazioni Generali” și “Azieda Assicuratrice” din Triest; “London Insurance Cy”, “North British & Mercantile” și “Grescham” din Londra;”Erste Ungariche Versicherung-Anstalt” și “Pester – Versicherungsgesellschaft” din Budapesta.Aceste reprezentanțe practicau asigurări de transport, de incedii si asigurari de viata.

Anul 1871 este un an de referință pentru asigurările din România, prin faptul că în luna martie, printru-un Inalt Decret Domnesc s-a înființat prima societate de asigurări românească ,DACIA, cu un capital social de 3 milioane lei.În anul 1873, a fost creată a doua societate românească de asigurari,ROMÂNIA, cu capital social de 2 milioane.Aceste societăți românesti de asigurări, aveau ca membri fondatori și ca membri în consiliile lor de administratie, personalități marcante ale scenei politice , economice, si sociale din acea vreme.

În anul 1881, cele doua societății românești de asigurari au fuzionat si au creat o singura societate, DACIA – ROMÂNIA, care a devenit o societate puternică.

Un an mai târziu, s-a înființat ,tot de către mari personalități ale vieții socio-politice si economice, societatea NAȚIONALA, care avea un capital social de 3 milioane lei.Urmare a creării aceastor societăți de asigurări si a dezvoltării pieței locale a asigurărilor, rând pe rând reprezentanțele companiilor străine de asigurari au început să se retragă, cedându-și portofoliile societațiilor românesți.

În anul 1987, prin colaborarea cu Banca Maromosch, a fost întemeiata la Braila, societatea generala, care era specializata în asigurările pentru transporturi maritime.Compania italiana “Assicurazioni Generali” din Trieste a participat la subscrierea capitalului societatii Generala, ajutand-o pe aceasta să obțină recunoașterea polițelor și cedarea în reasigurare pe piețele internationale de asigurari.Ulterior societatea Generala și-a mutat sediul în București și si-a diversificat portofoliul inclusiv în domeniul asigurărilor de viață.In anul 1935 luand în considerare volumul de prime încasate, Generala se situa în fruntea societăților de asigurare din România.

În anul 1906, s-a inființat societatea Agricola, care practica în principal asigurări agricole dar si alte tipuri de asigurări și care a fuzionat în anul 1930 cu societatea FRONCIERA din Cluj, formând societatea AGRICOLA-FONCIERA.

În anul 1911 s-a înființat societatea PRIMA ARDELEANA, iar în anul 1920 s-a creat societatea STEAUA ROMANIEI care, în anul 1932 a fuzionat cu societatea ANCORA. Compania formata în urma acestei fuziuni, a preluat în anul 1936 portofoliul corespunzător participației românesti la societatea PHOENIX din Viena care era în lichidare.În anul 1923, s-a înființat la Chisinău societatea Vulturul, creată de foști membri ai secțiunii de asigurarii a Centralei Cooperativelor din Basarabia, cu un capital de numai 740 mii lei.

În același an (1923) a luat ființă societatea ASIGURAREA ROMANEASCA, cu un capital de 4 milioane lei și care era specializată în asigurări de viata fără examinare medicala.Rezultatele din primele de asigurări obținute de societate, au plasat-o în anul 1937 pe locul șase în cadrul societăților din acea perioada.Asigurările practicate de societățile de asigurare până la începutul Primului Război Mondial; erau asigurări de incendiu și asigurări de viață, asigurările de transport limitându-se numai la transporturile fluviale, iar asigurările impotriva grindinei s-au practicat foarte puțin timp si la o scara foarte restransa.

După Primul Razboi Mondial, au apărut înca 22 de societăți de asigurare, dintre care unele erau succesoare ale societaților străine de asigurare:STEAUA ROMANIEI care a preluat portofoliul lui MUNCHENER, PRIM ARDELEANA care a preluat portofoliul lui ERSTE UNGARISCHE si ADRIATICA (societate italiană).După anul 1927 , Guvernul a autorizat înființarea societătilor străine în România, printre care și NORWICH,PHOENIX, STANDARD, SUN.

În anii ’30 activitatea economică și activitatea de asigurări, au cunoscut cea mai mare dezvoltare, dezvoltându-se toate ramurile de asigurări care se practicau pe plan internațional, numărul societăților de asigurare variind între 20 si 24 .Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea Romaniei în razboi, a condus la declinul activității de asigurări, astfel societatile engleze CALEDONIAN – ROMÂNIA, NORWICH UNION F.D. și SUN INSURANCE LTD și au predat portofoliu societății VATRA DORNEI și și-au încetat activitatea.

După terminarea războiului, în anul 1945, mai funcționau în România numai 13 societăți românești și 5 străine.Printre societățile românești se numărau și GENERALA, DACIA–ROMÂNIA , ASIGURAREA ROMÂNEASCA. Societățiile românești colaborau cu societățile cu capital străin , cu filiale sau reprezentanțele pentru România ale societaților străine(din Italia, Anglia Germania,Ungaria,Austria).

În anul 1942 odată cu apariția legii care reorganiza activitatea de asigurare ,Casa de Asigurări a Ministerului de Interne(apărută în anul 1915 si reorganizată în 1936) s-a transformat în REGIA AUTONOMA A ASIGURARILOR DE STAT (R.A.A.S.) care practica toate categoriile de asigurări și deținea monopolul asupra asigurărilor de stat și comunale.Având în vedere faptul că R.A.A.S. era în propietatea statului, regia presta numai servicii publice și nu obținea profit, astfel primele de asigurare erau sub nivelul primelor practicate de societățile private de asigurari.R.A.A.S. suporta cheltuielile de regie și despăgubirile din primele de asigurare încasate.În aceiași perioadă au existat și alte instituții care primeau bunuri publice în asigurareEFORIA BISERICII ORTODOXE ( asigura bisericile care erau în proprietate parohiale) CASA ARMATEI (asigura caii pe care îi folosea armata și care erau în proprietatea statului) și REGIA MONOPOLURILOR STATULUI – R.M.S. (asigura culturile de tutun pentru riscul de grindină).În anul 1949 REGIA AUTONOMA A ASIGURARILOR DE STAT s-a transformat în societate comercială de stat și asigurări.

În urma naționalizării în anul 1948, societățile de asigurare au trecut în proprietatea statului cu toate activele și pasivele lor, iar instituțile publice de asigurări au intrat de asemenea în noile structuri ale economiei planificate.In aceiași perioadă capitalul sovietic și-a făcut apariția în diverse ramuri ale economiei, în domeniul asiguărilor creându-se societatea SOVROM -ASIGURARE.

În anul 1952 s-a creat cu capital integral românesc, ADMINISTRATIA ASIGURARILOR DE STAT – ADAS, instituție specializată în activitatea de asigurare, de reasigurare și de comisariat de avarie.ADAS și-a desfășurat activitatea sub conducerea generală a Ministerului Finanțelor, pe baza unor decrete emise special pentru aceasta.Ministerul Finanțelor aprobă regulamente de funcționare și condițile generale și speciale de asigurare, inclusiv tarifele de prime și sumele asigurate la asigurările facultative.Numai riscurile care erau cedate în reasigurare, limitele reținerilor proprii și condițiile reasigurărilor erau stabilite de ADAS Odată cu apariția ADAS, asigurările au devenit monopol de stat, aceasta fiind singura instituție din România care a practicat activitatea de asigurări obligatorii (prin efectul legii) și asigurări facvultative.

Asigurările prin efectul legii, practicate de ADAS erau asigurări pentru bunurile care aparțineau cooperativelor agricole de producție și asociațiilor intercooperatiste(inclusive unitaților economice ale acestora), asigurările pentru bunurile care aparțineau persoanelor fizice, asigurări de călătorie pentru cazurile de accidente, asigurări de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule.Asigurările facultative încheiate de ADAS(în lei sau valută) , în completarea celor prin efectul legii, erau asigurările de bunuri pentru riscurile de avarie, distrugere, furt sau altele, asigurări de răspundere civilă , pentru riscurile de vătămare corporală sau deces de persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri și alte pagube pentru care există raspundere potrivit legilor în vigoare la acea dată.

Veniturile ADAS obținute din primele de asigurare pâna în anii 60 , au fost preponderant din asigurările prin efectul legii, iar în anii 70 și 80 , portofoliul ADAS s-a modificat, încasările fiind obținute în majoritate din asigurări facultative. In perioada 1955 – 1989 volumul primelor de asigurare încasate de ADAS ,a crescut de 14,4 ori în timp ce venitul național a crescut numai de 10,2 ori.

Fondurile de care dispunea ADAS erau urmatoarele: fondul statutar (200 milioane lei), fondul de rezerva, fondul mijloacelor fixe, rezerva de prime pentru asigurările de persoane și alte fonduri speciale.

Veniturile obținute de ADAS erau folosite pentru acoperirea pagubelor provocate de calamități sau accidente, pentru plata sumelor asigurate pentru asigurările de persoane, pentru acoperirea cheltuielilor în vederea formării și administrării fondului de asigurare, pentru constituirea fondurilor de rezerva și a fondurilor speciale și pentru dezvoltarea societății.

După anul 1990, au apărut importante schimbări legislative care au condus la înlăturarea monopolului statului , apariția multor societăți de asigurare și la stabilirea climatului concurențial pe piața asigurărilor din România.Prin Hotarârea de guvern nr.1279 din 8 noiembrie 1990 privind înființarea unor societăti comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor , care prevedea ca începând cu data de 1 ianuarie 1991 , se pot crea societăți de asigurare ca societăți comerciale pe acțiuni, ADAS și-a încetat activitatea .Activul și pasivul ADAS a fost preluat de către societățiile ASIGURAREA ROMANEASCA S.A., ASTRA S.A. și agenția CAROM S.A. înfiintate prin prevederile aceleiași Hotarâri.

Societatea ASIGURAREA ROMANEASCA S.A. a preluat activele și pasivele aferente: asigurărilor facultative de viață , asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autovehicule și altor asigurări.ASIGURAREA ROMANEASCA S.A. a preluat de la ADAS și bunurile imobile care au fost incluse în capital.

Societatea ASTRA S.A. a preluat activele si pasivele corespunzatoare societăților mixte(cu participare ADAS) din străinatate, asigurărilor și operațiunilor de reasigurare în relatiile cu strainătatea.

Agentia CAROM S.A. a preluat activitatea privind constatarea daunelor , stabilirea și plata despăgubirilor în cazul pagubelor produse în România, atunci când răspunderea revenea unor asigurați la societățiile de asigurare din străinatate și în cazurile de pagube produse în străinatate de automobilisti români asigurați la societățile de asigurare din România.

Aceste trei companii au fost create prin participarea statului de 100% aceasta schimbânu-se în anul 1991 când prin Legea nr. 58 din data de 14 august 1991 privind privatizarea societăților comerciale, 30% din capitalul social al entitaților economice a fost privatizat și a trecut în administrarea Fondului Proprietății de Stat( înființate prin aceiași lege)

Prin Hotarârea Guvernului României nr. 1356 din 28 decembrie 1990 a fost înființată BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMANIEI S.A. – EXIMBANK, bancă cu capital integral de stat, dar care și-a început efectiv activitatea in aprilie 1992.Prin departamentul de asigurări – reasigurari , EXIMBANK practica asigurari pentru credite de export împotriva riscului de neplata la extern.

În anul 1991, aparea Legea nr. 47 din data de 16 iulie 1991 privind constituirea , organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurarilor.Prevederile legii stipulau faptul că în România, activitatea de asigurare se desfasoară prin intermediul societăților de asigurare, societăților de asigurare-reasigurare și societăților de intermediere ( agentii de intermediere) .Legea reglementa faptul că societătile comerciale din domeniul asigurărilor , trebuie să se constitue cu avizul prelalabil al Oficilului de Supraveghere a Activității de Asigurare și Reasigurare din Ministerul Economiei și Finanțelor .Conform legii companiile care activau în domeniul asigurărilor , se puteau constitui ca societați pe acțiuni sau societăți cu raspundere limitată

Prin Hotararea guvernului României nr. 574 din data de 23 august 1991 privind atribuțiile OFICIULUI DE SUPRAVEGHERE A ACTIVITATII DE ASIGURARE SI REASIGURARE – OSAAR , se înfiintează organismul de supraveghere al pieței asigurărilor , ca direcție în cadrul Ministerului Finanțelor. Astfel în luna septembrie 1990 a fost înființată prima societate de asigurări cu capital integral privat din România, S.C. UNITA S.R.L. cu sediul in TIMISOARA.Activitatea societătii Unita a debutat in luna ianuarie 1991, prin practicarea asigurarilor mixte de viață cu acumulare de capital.În anul 2000 pachetul majoritar al socuietății a fost cumparat de compania Wienner Staedtische din Austria , iar în portofoliul societății se regăsesc în prezent toate tipurile de asigurări.

Ulterior, apar alte companii cu capital privat, românesc și/sau cu capital străin (ținând cont de faptul ca Legea nu permitea înființarea unei societăți cu capital integral străin ) marea lor majoritate având sediile în București , așa cum ar fi:

În anul 1992 se înființeaza societățile AGRAS, ASIGURARE SI REASIGURARE ARDAF, ROUMANIE ASSUIRANCE INTERNATIONAL, etc.

În anul 1993 se înființeaza societațiile ASIGURAREA ANGLO-ROMÂNIA , GENERALA ASIGURARI(care în 1999 și-a schimbat numele in GENERALI ASIGURARI), etc.

În anul 1994 se înfiinteză societățiile ASITRANS, ASIGURARI ION TIRIAC-ASIT) care în anul 2000 și-a schimbat numele in ALLIANZ TIRIAC ASIGURARI, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de către compania ALLIANZ din Germania), ARINCO SOCIETATE DE ASIGURARI (care ulterior își schimbă numele în INTERAMERICAN ROMÂNIA ASIGURARI), SAR TRANSILVANIA, etc.

În anul 1995 se înființează societățile ASIGURAREA POPULARA ROMANA(care in anul 2001 și-a schimbat numele în ASIGURARE REASIGURARE AGI – ROMÂNIA, Prin cumpararea pachetului majoritar de către compania MERKUR VERSICHERUNG din Austria)etc.

În anul 1996 se infiintează societățiile ASIBAN SOCIETATE DE ASIGURARE SI REASIGURARE , ALTASSIB SOCIETATE DE ASIGURARI(cu sediu in Sibiu),etc.

În anul 1997 se inființeaza societatea NATIONALE NEDERLANDEN ASIGURARI DE VIATA ( carein 1998 își schimba numele in NEDERLANDEN ASIGURARI DE VIATA) garanta, ETC.

În anul 1998 se infiintează societatea OMNIASIG ASIGURARI DE VIATA.

În anul 1999 se inființează societattea COMMERCIAL UNION ASIGURARI DE VIATA ,etc.

În anul 1994 ia naștere la inițiativa a 13 unităti Uniunea Nationala a

Societăților de Asigurare și Reasigurare din România – UNSAR .In prezent UNSAR are ca membri un numar de 21 societăți de asigurare –reasigurare

După anul 1990 , în piața românească a asigurăriiolr au apărut foarte multe societăți de intermediere în asigurări în anul 2000 activând peste 800 de societăți ) care jucau rolul de agenți dar și de brokeri de asigurare(în fapt „brokeri de asigurare” fiind numai cateva societați )Termenul de „broker in asigurare „ a fost introdus de legea 32/2000 privind societătile de asigurare și supravegherea asigurărilor.

Prin apariția Legii 32/2000 ,se înființează Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ,Organism independent, autonom, fiinanțat de societățile de asigurare, cu rol de reglementare ,control si supraveghere a pieței asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este condusă de Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, format din cinci persoane(un presedinte, un vicepresedinte și 3 membri)

Membrii de Consiliul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt numiți de Parlamentul României, la propunerea comisiilor pentru buget, finante si bănci ale Senatului și Camerei Deputaților și sunt aleși cu un mandat de 5 ani pentru președinte, de 4 ani pentru vicepreședinte, de 3,2 si respectiv 1 an pentru membri.Primii membri ai Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor au fost numiți in luna iulie a anului 2001.

Trăsăturile generale ale asigurarilor de persoane

În România asigurările de persoane sunt facultative și se incheie pe

baze contractuale, în conformitate cu dispozitiile legale in vigoare și cu condițiile stabilite de societățiile de asigurare autorizate să efectueze asemenea operațiuni.

Asigurările de persoane au ca obiect garantarea plătii unei sume de bani de către asigurator ,în cazul producerii unui eveniment legat de persoana fizică a asiguratului și anume: vătămarea corporală, îmbolnăvire , decesul sau supraviețuirea acestuia.

Pot încheia contracte de asigurare persoanele care se încadrează in limite de vârstă, duratele de timp și condițiile de achitare a primelor și de plată a sumelor asigurate, stabilite și prevăzute in polițele de asigurare.

Durata asigurării, durata de plata a primelor și perioada de timp se socotesc de la data începerii asigurării si anume:

la asigurările de viață (cu excepția asigurărilor viagere cu primă

unică)- de la data când s-a platit prima rată

la asigurările de deces cu primă unica- de la data emiterii poliței și

încasarea primei de asigurare

la asigurările de accidente – de la data începerii răspunderii

asigurătorului.

Contractul de asigurare se considera încheiat prin emiterea de către

asigurator a poliței de asigurare și plata primei rate.

Ca și în cazul asigurări de bunuri la asigurările de persoane , contractul

nu se poate dovedi cu martori, chiar dacă există un inceput de dovadă.

În situația în care la încheierea contractului de asigurare, vârsta asiguratului era sub minima stabilită prin condițiile speciale, asigurătorul nu platește suma asigurată dacă evenimentul asigurat se produce înainte de împlinirea vârstei prevăzute in acele conditii.Declaratile inexacte ale asiguratului cu privire la vârsta ori la starea sa de sănătate atrag nulitatea contractului și obligația asiguratoruli de restituire a primelor incasate.

Prima de asigurare se plătește anticipat în cuantumul și la termenele stabilite în polița de asigurare, durata prevazută în tariful de prime al fiecarei asigurări.

Suma asigurată se stabilește în mod forfetar de către asigurat, în funcție de nevoile și de posibilitățile sale financiare.Asiguratul poate să încheie mai multe contracte de asigurare împotriva aceluiași risc și pentru sume diferite , fără sa fie împedicat de lege sau de către asigurator să facă acest lucru.La producerea riscului asigurat , asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul sa încaseze drepturile de asigurare de la toți asiguratorii, neavând caracter, reparator, asigurarea de persoane nu suferă restricțiile la care este supusă asigurarea de bunuri.

La asigurările încheiate cu plata primelor în rate, în caz de neplată la scadență a unei rate de primă , asiguratul are dreptul să platească în termenul de păsuire stabilit.

Asiguratorul nu plătește suma asigurată , dacă evenimentul asigurat a fost produs de operarții militare în timp de război.În astfel de situați la asigurările de persoane la care se constitue rezerva de prima. În caz de deces al asiguratului asiguratorul platește rezerva de prime , aferentă contractului, indiferent de timpul care a trecut de la încheierea acestuia.

Asiguratorul nu platește suma asigurată dacă decesul sau invaliditatea permanentă a asiguratului a fost prilejuită de comiterea sau încercarea de a comite de către asigurat sau beneficiar cu intenție a unor fapte penale.

Asigurările de persaone cuprind următoarele tipuri de asigurări:

– asigurarea de supraviețuire – în cazul acestor asigurării, asiguratorul se obligă să plăteasca asiguratului , la expirarea contractului, suma asigurată cu condiția ca aceasta să fie în viața la sfârșitul perioadei pentru care s-a încheiat contractul de asigurare.In perioada de valabilitate a asigurării, asiguratul platind sumele datorate, acumulează o suma de bani la dispoziția asigurătorului, sumă de care poate dispune la expirarea termenului. Dacă însă asiguratul a decedat anterior expirării termenului de valabilitate a contractului , asigurătorul este eliberat de angajamentul luat prin contract și nu are nici o obligație față de moștenitorii asiguratului.Primele de asigurare plătite de asigurat răman de drept asiguratorului după decesul prematur al asiguratului.

O altă asigurare de supraviețuire este asigurarea de rentă , potrivit careia suma asigurată, este pusa la dispăoziția asiguratului sub forma unei plăți periodice cu titlu de rentă.

Fondul din care se suportă renta se constitue fie pe seama unei prime unice plătite de asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate treptat de asigurat pe perioada de valabilitate a contractului.

În acest caz asiguratorul va plăti renta numai în cazul în care asiguratul va fi in viață la data expirării contractului.Decesul anterior al asiguratului îl dezleagă pe asigurator de orice obligație față de mostenitorii asiguratuluii.

Evident ca o asigurare de supraviețuire , care are drept consecință pierderea dreptuluui benficiarului asigurarii asupra sumei asigurate , în cazul in care asiguratul a încetat din viață anterior expirării asigurării , nu este prea actractivă nu stimulează spirit de economie.

– asigurarea de deces – protejează asiguratul asupra riscului de deces.Asigurarea acoperă riscul de deces la orice dată ar surveni acesta. Pentru a putea beneficia de o astfel de protecție asiguratul se angajează să plătească prime toată viața.Este cunoscută si soluția care limitează, plata primelor la o anumită perioadă de timp,Avem de a face aici cu o asigurare de deces temporară.Există de asemenea și posibilitatea transformării unei asigurări de deces într-o asigurare viageră opțională, care constă în transformarea unei asigurări de deces intr-o asigurare de rentă viageră

Asigurarea de deces încheiată pe termen limitat obligă pe asigurator să achite suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc in perioada de valabilitatea a acestuia.Dacă la expirarea contractului asiguratul este in viață , asiguratorul este exonerat față de asigurat , de orice obligație decurgand din contract.Asadar ,asigurarea de deces nu este o asigurare de economisire, ci una de protecție împotriva unui risc determinat.

Cele doua asigurări de viață- de deces și de supraviețuire- acoperă fiecare parte in parte cate un singur risc, ele constitue riscuri alternative, nu se ot produce simultan.

-asigurarea mixtă de viață – cuprinde doua riscuri alternative într-un contract unic În cazul decesului asiguratului beneficiarul asigurării intră în posesia sumei asigurate, iar in caz de supraviețuire , beneficiarul incasează perasonal suma prevayută in contract.În practica internațională asigurarea mixtă de viață cunoște diferite forme sub care se acordă suma asigurată.Astfel se practica asigurari mixte de viată, la expirarea caruia suma asigurată se achită asiguratului daca acesta este in viață, sau beneficiarului asigurării,v dacă asiguratul a decedat anterior.

-asigurarea de accidente- urmarește prortejarea persoanelor fizice de consecințe nefaste ale unor evenimente neprevazute care le afectează viața, integritatea corporală ori capacitatea de muncă.Persoanele accidentate primesc, cu titlu de indemnizație , fie o suumă forfetară fie mai multe plăți fracționate pentru acoperirea cheltuielilor de ingrijire medicală , refacerea sanătații si compensarea pierderii de venit.În caz de invaliditate permanenta , asiguratrorul datorează asigurtaului întreaga suma asigurată, sau o parte din aceasta in funcțioe de gradul de invaliditate stabilit de comisia de expertiză medicală.La expirarea contractului asiguratorul poate sa acccepte reinoirea acestuia pentu o noua perioadă , eventual cu o primă majorată, sau să o refuze dacă persoana accidentată a suferit un grad ridicat, de invaliditate care i-a redus total sau in parte incaspacitatec de muna.

– asigurarea de boala – are drept obiectiv protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de boală.

Pe langă asigurarile de viață, în practica internaționala se întalnesc și alte tipuri de asigurări de persoane, printre care: asigurările de sănătate permanentă, asigurările dotale, asigurările nupțialitate, de natalitate.

– asigurările de sănătate permanentă – urmărește să elimine săracia, adesea asociata cu o incapacitate temporară de muncă de durată, provocată de un accident sau de o boală, Primele se plătesc anual și de obicei nu se modifică de la un an la altul Dacă asiguratul a contactat o incapacitate de muncă în urma unei boli sau accident , el are dreptul la o indemnizație de asigurare(compensație), care se acordă periodic atâta timp cât se menține starea de incapacitate sau până când asiguratul a atins varsta de pensionare ori a decedat.

Asigurații salariati beneficiaza de indemnizație pe linia asigurării de sanătate permanentă perioada de timp cât au fost bolnavi și care variază între o luna și un an .Această limitare se produce pe motiv că în perioada de boală salariații au dreptul la o parte din salariu.Marimea indemnizației acordate de asigurator pe perioada de incapacitatede munca se stabilește de asigurat, împreuna cu asiguratorul , la încheierea contractului dar ea nu poate sa depașească 75% din caștigul asiguratului realizat înainte de îmbolnăvire din care se deduce suma primită din fondurile publice.

Asigurarea de sanatate permanentă se practică în Marea Britanie.

– asigurarea dotală – este concepută ca modalitate de construire treptată a dotei unui copil până când acesta ajunge la majorat.Asiguratorul onorează această asigurare , dacă beneficiarul asigurării este în viață la data atingerii majoratului, când asigurarea devine eligibilă.Dacă beneficiarul asigurării a decedat anterior acestei date , asiguratorul este exonerat de orice răspundere legată de acest contract. Dacă contractul respectiv prevede clauza „contraasigurării”,în cazul morții premature a beneficiarului asigurarii, asiguratorul este obligat sa restitue primel încasate.

– asigurarea de nuptilitate – este o asigurare de viață in baza careia asiguratorul se angajează să platească o anumită sumă de bani asiguratului, dacă acesta se căsatorește inainte de a împlini o anumită vârstă

– asigurarea de natalitate – prevede obligatia asiguratorului de a plati o suma de bani asiguratului, căruia i sa născut un copil intr-un anumit termen.

Asigurarile de nuptilitate si de natalitate practicate in Franța sunt in continuu regres, ca urmare a modificarii conditiilor demografice si al comportamentului oamenilor față de instituția căsătoriei și de planingul familial.

Formele concrete ale asigurarilor de viață diferă de la o țară la alta și chiar de la o perioadă la alta .Asigurările de viațpă se incheie fie in mod individual, fie in grup (asigurari colective)In fiecare țară există legi speciale care reglementează modul de incheiere și de executare a contractului e asigurare , incriminează abateriile de la prevederile legale și se stabilesc sancțiunile aplicabile celor vinovați de incalcarea dispozițiilor legale.

– asigurarea individuală – poate fi încheiată cu sau fară examinare medicală a asiguratului în funcție de suma asigurată și de obiectul asigurării.Se completează un contract de asigurare care cuprinde perioada numele prenumele si data nașterii asiguratului, riscul asigurat, termenul de valabilitate a contractului, prima de asigurare datorată și data la care aceasta devine elgibilă, suma asigurată și modul de achitare a acesteia.

– asigurare colectivă – se poate încheia pentru tot personalul dintr-o unitatea economica.Aceasta acoperă riscul de accident sau de deces al salariaților.Asigurarea de grup prezintă avantajul că evită selecția riscurilor, care se întâlnește la asigurare individuală, De regulă în asigurarea colectivă sunt cuprinse toate persoanele care alcătuiesc grupul respectiv, cu condiția ca fiecare in parte să-si exprime acordul la această asigurare.Aceasta pentru că o parte din prima de asigurare este suportată de contractantul asigurarii(agent economic) iar cealată parte cade in sarcina asiguratului.-.

Activitatea de asigurare din România

Deceniul al IX lea a însemnat pentru România modificari fundamnetale, sub toate aspectele , în domeniile vieții economoco-sociale, acestea determinând , de asemenea , reașezarea activității de asigurare –reasigurare pe baze noi.

Activitatea de asigurare însemnă oferirea , intermedierea , negocierea , încheierea de contracte de asigurare-reasigurare, încasarea de prime,lichidarea de dasune, activitatea de regres și de recuperare precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și a celor atrase prin activitatea desfașurată,.

Conform Legii privind societățiile de asigurareși supravegherea asigurărilor , societățile de asigurare pot fi:

Societăți pe acțiuni

Societăți mutuale

Filiale ale unor asiguratori străini , constituite ca persoane juridice

Sucursale ale unor asiguratori, persoane juridice străine.

Societățile de asigurare pe acțiuni sunt proprietatea acționarilor.Acționarii împart profiturile sau pierderile din activitate , suportând creșterea sau scăderea valorii acțiunilor și încasând dividentele stabilite de Consiliul Director.Acționarii semnificativi și persoanele semnificative ale asiguratorului sunt aprobați de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.Acționarii semnificativi dețin cel puțin 5% din totalul drepturilor de vot in Adunarea generala a Asociațiilor.Persoanele semnificative sunt administratorul și directorul general.

Societătiile de asigurare de tip mutual sunt proprietatea deținătorilor de polițe, fiind persoane juridice civile ale căror asociați sunt deopotrivă asigurăți și asiguratori.Spre deosebire de societățile pe acțiuni , înființate în urma constituirii capitalului social, in cayul siocietăților mutuale se constitue un fond de rezervă liber vărsat , care reprezintă totalul sumelor cu care membrii societății mutuale au contribuit la fondurile acesteia.Majoritatea acestor asiguratori solicită inițial fonduri mai mari decât se așteptă ei sa fie utlizate.Din acest motiv, își propun să ramburseze o parte din primele excedentare sub forma plăților regulate de dividente .Alți asiguratori plătesc dividende deținătorilor de polițe doar in condiții excepționale.Dreptul de vot este exercitat depuțini asigurați lăsând controlul efectiv în mâinile Consiliului director.

În cazul asiguratorului strain acesta trebuie sa facă dovada că în țară în care este înregistrat s-a constituit legal și că desfăsoară de cel puțin 5 ani o activitate de asigurare similară cu cea ptenru care se solicită autorizarea in România.

Sucursalele asiguratorilor straini trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și celelalte tipuri de societăți de asigurare pentru a-și putea desfăsura activitatea de asigurare în România.În domeniul asigurărilor pot acționa și intermediari în asigurări, resopectiv agenți de asigurare și brokerii de asigurare.Brokerii de asigurare sunt persoane juridice române sau străine , autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care , prin împuternicirea primită din partea asiguratorilor, negociază sau încheie contracte de asigurare pentru clienți sai ,colectează primele in numele asiguratorilor, și acordă alte servici în legătură cu protecția împotriva riscurrilor sau cu regularizarea daunelor.Agenții de asigurare sunt persoane care au încheiat un contract de agent cu un asigurator și acționează în numele acestuia, un agent de asigurare nu poate intermedia aceleași clase de asigurări decăt pentru un singur asigurator.

Funcționarea societățiolr de asigurare din România este autorizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor .Acest organism are drept atribuții elaborarea și supravegherea aplicării dispoziților legale cu privire la activitatea de asigurare , prevenirea stării de insolvabilitate a societățiilor comerciale din domeniul asigurărilor și apararea drepturilor asiguraților, aproba divizara sau fuzionarea unui asigurator din România, aprobă transferul de portofoliu , participă la elaborarea planului de conturi, a normelor și a metodelor contabile, aprobă acționarii semnificativi și persoanele semnificative ale asiguratorului , participa în calitate de membru la asociațile internationale ale autorităților de supravegheere în asigurări.

Pentru a asigura solvabilitatea activități desfăsurate societățile de asigurare și reasigurare nu trebuie să-și asume prin contracte obligații peste capacitatea lor de plată.Asiguratorul trebiue să mențină marja de solvabilitate , care reprezintă suma cu care valoarea activelor depășește valoarea obligațiilor , la un nivelmai inalt decât valoarea stabilită prin norme.

Legea impune un minim de capital social in cazul societătilor de asigurare si un minim de fond de rezervă in cazul societăților pe acțiuni sau societăților mutuale:

7 miliarde lei pentru activitatea de asigurari generale, exceptand asdigurarii obligatorii

14 miliarde lei pentru activitatea de asigurări de generale

10 miliarde lei pentru activitatea de asigurari de viată

Asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital și

rezervele tehnice în bunuri mobiliare și imobiliare, precum actiuni, obligațiuni, alte titluri de participație, depozite bancare, clădirii destinate activității proprii sau închirierii

Asiguratorul care exercită o activitate de asigurare de viață trebuie să constitue un fond distinct, numit fond al asigurărilor de viață, unde se vor înregistra toate cheltuielile și veniturile aferente acestui tip de asigurări, in conturi separate.De asemena trebuie să stabilească rezultatele financiare ale activități de asigurare de viață și să mențină concordanța dintre fondul asigurărilor de viață și activele aferente.Obligațiile aferente fondului asigurărilor de viață a rezervelor matematice necesare se calculează pe baza principiilor fundamentale și general acceptate ale calcului actuarial.Activele aferente fondului asigurărilor de viață constituie garanția deplina a asiguraților care au contracte de asigurări de viață.Ele vor fi folosite numai in raport cu obligațiile aferente asigurarilor de viață.

Dintre necesitătile de solvabilitate financiară , asiguratorii care exercită activități de asigurare generale au obligația sa constitue și să mențină rezerve tehnice, care includ:rerzerva de prime , rezerva de daune, rezerva de daune neavizate,rezerva de catastrofa, rezerva pentru riscuri neexpirate, rezerva de egalizare, rezerva matematica in cazul asigurărilor de viață

Rezerva de prime se calculează prin insumarea cotelor-părti din primele subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel incat diferența dintre volumul primelor nete subscrise și această rezervă să reflecte primele nete alocate părții din riscurile expirate la data calcularii.

Rezerva de daune neavizate se estimează ținand seama de estimările asigurătorului, datele statistice și calculele actuariale pentru daunele întâmplate dart neacvizate.Aceste rezerve se crează și se actulizează la încheierea exercițiului financiar.

Rezerva de castratofă se stabilește lunar, prin aplicarea unui procent de minimum 5% asupra volumului de prime brute subscrise aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale, până când fondul de rezervă atinge cel putin nivelul reținerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscuri catastrofale.Rezerva pentru riscuri neexpirate se stabilește masura in care valoarea estimată pentru daunele ce vor apărea după incheierea exercițiului financiar, aferente contractelor de asigurare incheiate inaninte de această dată, depașește suma dintre rezerva de prime și primele care urmează să se mai încasezez la aceste contracte.

Rezerva de egalizare se crează in anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor in anii in care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.

Rezerva matematică reprezintă diferența dintre valoarea actuală a obligațiilor financiare ale asiguratorului și valoarea actuală a obligațiilor financiare ale asiguratorului și valoarea actuală a obligațiilor viitoare ale asiguratorului.La calcularea rezervelor tehnice trebuie sa țină seamă atât de intresele părtilor care participă la contractul de asigurare ,în sensul ca acestea trebuie să fie suficiente pentru acoperirea obligațiilor față de asigurați , cât și față de asigurați , cât și față de interesele generale ale societăți

Întrucât sumele prevelate la rezervele tehnice reprezintă obligații ale asiguratorului , ele sunt deductibile, iar supradimensionarera acestora diminuează impozitul cuvenit bugetului de stat.

Primele de asigurare și reasigurare , comisioanele aferente acestora, despăgubirile ,sumele asigurate, transferurile de valori ale plasamentelor, precum și transferurile de portofolii de asigurări intervenite intre asiguratori sunt scutite de impozite și taxe.

În țară noastră, activitatea de asigurarea se grupează în asigurări de viață și asigurări generale, desfăsurate de către societăți de asigurare , de asigurare+reasigurare și societăți de reasigurare.Legea stabilește tipurile de asigurări numite facultative, adică acelea in care drepturile și obligațiile parțile sunt stabilite prinm lege.

În cadrul asigurarile facultative se cuprind asigurările de bunuri, asigurările de persoane , asigurarea de răspundere civilă , precum și alte tipuri de asigurări , in măsura in care nu se prevede altfel.In cazul asigurărilor de bunuri asiguratorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească beneficiarului desemnat sau celor în drept o despăgubire Despăgubirile nu pot depăsi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat , cuantumul pagubei și suma la care s-a facut asigurarea , dacă nu s-a prevăzut astfel in incediu și alte calamități , asigurările de avarii(auto, aero,navale) asigurări de furt, asigurări de transport(mărfuri)In asigurările de persoane , asiguratorul se obliga, ca la producerea riscului asigurat,să platească o sumă asigurată acestuia sau beneficiarilor desemnati de acesta.In caz de deces al asiguratului ,dacă nu s-a desemnat nici un beneficiar, suma asigurată se platește moștenitorilor asiguratului, in calitate debeneficiar.In România se practică urmatoarele tipuri de asigurări de viață:

Asigurări mixte de viață

Asigurări de accidente

Asigurarea de economie și invaliditate permanentă din accidente

Asigurarea viageră de deces

Asigurarea cu termen fix

Asigurarea managerilor pentru riscurile de accidente

Asigurarea pentru cazurile de accidente ale angajastiilor(membrilor), contractată de persoane juridice

Asigurarea personalului navigant profesionist , a personaluluiangajat și a elevilor din aeronautica civila, precum și a sportivilor din cadrul aeronauticii sportive

Asigurarea de accidente a persoanelor transportate cu autovehicuilele persoanelor juridice , fără plata transportului sau numai cu plata carburantului

Asigurarea calătorilor pentru cazurile de accidente

Asigurarea turistilor pentru cazurile de accidente

În asigurarea de răspundere civilă , spre deosebire de asigurările de bunuri și persoane , pe langă asigurat și asigurator , dacă se produce riscul asigurat, mai intervine și a treeia persoana , respectiv terțul despagubit.Asiguratorul îi va plăti acestuia o despăgubire pentru prejudiciul de care raspunde asiguratul in baza legii față de despăgubit și va va deconta cheltuielile facute de asigurat in procesul civil.Patrimoniul asiguratului va rămâne intact, deoarece in schimbul primelor plătite, el nu mai poate fi urmărit pe cale judiciară pentru prejudiciul produs.

În România este obligatorie asigurarea de raspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule pentru persoanele fizice și juridice care dețin inmatriculate in tară.Asigurtatoruil va despăgubi sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de desdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite nu au domiciliul, resedinta sau sediul in Romaqnia.

În scopul prevenirii ajungerii in incapacitate de plată , datorită asumării unor riscuri supradimensionate, sau de o structură neavantajoasă , societățiile de asigurare sunt abilitate prin lege să cedeze alte societăți părți din obligațiile asumate prin contractele incheiate cu acestea .Asiguratorul in calitate de reasigurat, cedează primele de reasigurare, in schimbul cărora reasiguratorul contribuie la suportarea unor părți , corespunzător obligațiilor preluate, a indemnizațiilopr pe care reasiguratul le plătește la producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării.Cedarea in reasigurare pe piața internațională se va face numaiin măsura in care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe piața internă Când anumite riscuri, din cauza dimensiunii ori a naturii lor deoasebite, nu pot fi preluate in asigurare de către o singură societate de asigurare , mai multe societăți pot conveni să accepte împreună asemenea riscuri,in care scop incheie contracte de coasigurare.

=== CAPITOLUL II la carat de 12 ===

CAPITOLUL II

Piața asigurărilor

2.1 Elemente tehnice ale asigurării

Asigurarea reprezină operațiunea prin care un asigurător constituie pe principiul mutualității, un fond de asigurare, alcătuit din primele plătite de asigurații expuși la producerea anumitor riscuri, pe baza căreia în momentul producerii evenimentului asigurat îi va despăgubi pe aceștia pentru prejudiciul suferit.

Asigurătorul este persoana juridică română sau străină, ori societatea mutuală autorizată în condițiile legii să exercite activități de asigurare, obligată să plătească anumite sume de bani (indemnizația de asigurare) la realizarea evenimentelor prevăzute în contractul de asigurare sau de lege.

Asiguratul este persoană fizică sau juridică care intră în raporturi juridice cu asigurătorul.

De regulă, asigurătorul are și calitatea de parte contractantă (în asigurările contractuale) și este titularul interesului asigurat ori persoana asupra careia poartă asigurarea (riscurile vizând patrimoniul sau persoana sa) și totodată titularul indemnizaței de asigurare în ipoteza survenirii cazului asigurat. Dacă evenimentul care provoaca pentru asigurator obligația de plată a indemnizației de asigurare privește persoana sau patrimoniul unei alte persoane decât aceea a contractantului, se numește asigurat (persoana asigurată) titularul interesului asigurat sau persoana asupra careia se poartă asigurarea, iar persoana care încheie contractul și se obligă să plăteasca primele de asigurare se numește în astfel de cazuri contractant.

În raporturile de asigurare mai poate interveni și o altă persoană,beneficiarul asigurării. Se numește beneficiar terta persoana căreia – în virtutea contractului sau a legii – asiguratorul urmează să îi plătească indemnizația de asigurare la realizarea evenimentului prevăzut în contract (caz asigurat). Dacă contractul este încheiat în favoarea beneficiarul, contractantul (asiguratul) se mai numește și stipulantul asigurării.

Riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt expuse bunurile ori patrimoniul sau viața ori sănătatea unei persoane și care, o dată produs, datorită efectelor sale obligă pe asigurator să plătească asiguratului (sau beneficiarului asigurării) despăgubirea sau suma asigurată. Incertitudinea poate privi îndeplinirea ori neîndeplinirea evenimentului – incertus an,incertus quando – deci reprezintă o condiție (de exemplu, incendiu) sau numai data îndeplinirii – certus an sau incertus quando-reprezentând un termen incert (de exemplu, decesul este un fapt inevitabil, dar momentul când va surveni nu este cunoscut). În acest sens se spune că în asigurările de deces riscul asigurat constă nu în decesul asiguratului – eveniment cert – ci în durata incertă a vieții lui,astfel încât în cazul mortii premature a asiguratului, asigurătorul va plăti o indemnizație mult mai mare decat primele încasate. Dar nu orice fenomen (eveniment) generator de pagube poate constitui un risc asigurat, ci numai care îndeplinește cumulativ condițiile următoare:

• producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea să fie posibilă, deoarece, dacă un bun nu este amenințat de nici un fel de risc, asigurarea acestuia nu este necesară. Pe de altă parte, dacă fenomenul (evenimentul ) se produce frecvent și pe scară largă, nu poate fi acceptat drept risc asigurat, deoarece acest lucru ar necesita plata de către asigurat a unor prime de asigurare apropiate sau egale ca mărime cu valoarea pagubelor respective;

• fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător, adică nu este admisă existența nici unei posibilități a părților participante la asigurare de a cunoaște bunurile sau persoanele care vor fi supuse acțiunii fenomenului (evenimentului), nici intensitatea acestuia și nici momentul producerii;

• acțiunea fenomenului (evenimentului) este necesar să poată fi înregistrată în evidența statistică, ceea ce va permite stabilirea pe o perioadă cât mai lungă a frecvenței și intensității producerii acestuia;

• producerea fenomenului (evenimentului) să nu depindă de voința asiguratului sau a beneficiarului asigurării. în cazul în care, într-un fel sau altul,asiguratul sau beneficiarul asigurării a contribuit, direct sau indirect, la producerea riscului asigurat, pentru ca astfel sa poată primi despăgubirea de asigurare sau suma asigurată, acesta nu numai că pierde toate drepturile conferite de asigurare, dar va suporta și rigorile legii, deoarece astfel de fapte sunt pedepsite.

Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operațiunea prin care se stabilește valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Noțiunea de valoare de asigurare este un element folosit numai în cadrul asigurărilor de bunuri.

La asigurările de persoane, deoarece capacitatea de muncă și viață nu pot fi supuse operațiunii de evaluare, aceasta noțiune nu se folosește. De asemenea, cazul asigurărilor de răspundere civilă nu poate fi vorba de valoare de asigurare, fiindcă prejudiciul ce poate fi cauzat unor persoane nu este susceptibil de evaluare în momentul încheierii contractului de asigurare.

Cazul asigurat (sinistrul) este evenimentul asigurat pentru evitarea consecințelor căruia s-a făcut asigurarea și care s-a produs. Noțiunea cazului asigurat are o însenmnatate deosebită în materie de asigurări, fiindcă în momentul producerii lui asigurătorul este obligat să plătească indemnizația de asigurare (despăgubiri sau suma asigurată).

Obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce a fost asigurat, anumite bunuri,despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderi sale civile față de terte persoane (patrimoniul din care va urma să plătească) sau un atribut al persoanei (viața, capacitatea de muncă etc.), adică valorile patrimoniale sau nepatrimoniale expuse pericolului. Obiectul asigurării nu trebuie confundat cu obiectui contractului (raportului) de asigurare.

Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul își asumă răspunderea, suma maximă în limita căreia asiguratorul plătește indemnizația de asigurare la ivirea cazului asigurat. Determinarea sumei asigurate este necesară și pentru calcularea primei, deoarece între cele două elemente există o corelație necesară; cuantumul sumei asigurate influențează în mod corespunzător cuantumul primei (un anumit procent aplicat la suma asigurată). În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată nu trebuie să depășească valoarea reală a bunului la data asigurării (de asigurare).

Supraasigurarea nu este admisă deoarece ar putea trezi interesul asiguratului în producerea riscului asigurat. în schimb suma asigurată poate fi inferioară valorii reale a bunului asigurat (subasigurare). În aceste limite suma asigurată se stabilește de către părti în contract, iar în cazul asigurării prin efectul legii potrivit criteriilor legale.

La asigurările de persoane și cele de răspundere civilă, deoarece nu există valoare de asigurare, suma asigurată se stabilește în mod diferit, după cum este vorba de asigurări obligatorii sau de asigurării facultative. La asigurările obligatorii, suma asigurată are un cuantum, de regulă, precis determinat prin lege. La asigurarile facultative de persoane și de răspundere civilă, suma asigurată se stabilește pe baza propunerii asiguratului și în limita
prevederiilor din actele normative.

Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat, în cazul asigurărilor de bunuri obligatorii.

Prima de asigurare este suma de bani (remunerație) pe care o plătește asiguratul (contractantul) asigurătorului pentru asumarea riscului (prețul asigurării). Prima plătită de asigurat, numită și prima brută (tarifară), se compune din prima neta (pură, teoretică) destinată formării fondului necesar plații indemnizațiilor de asigurare (despăgubiri sau sume asigurate) și prima adaos (încărcătura primei) destinată acoperirii cheltuielilor și profitului asigurătorului.Primele asigurate se stabilesc în unități de timp, de regulă în ani, chiar dacă prima astfel calculată poate fi plătită în rate subanuale. În cazul în care contractul de asigurare se reziliază, primele de asigurare plătite pentru perioada ulterioara rezilierii se restituie, iar în caz de denunțare sau modificare a primelor se face conform condițiilor de asigurare.

Dauna ( paguba ) de asigurare este prejudiciul suferit de asigurat în urma realizării cazului asigurat, Se au în vedere numai prejudicille efective suferite de asigurat. Notiunea de daună este aplicabilă numai în asigurările contra daunelor (asigurări de risc ). Paguba poate fii totală, în cazul în care bunul a fost distrus în întregime, și paguba partială, atunci când pierderea intervenită este mai mică decât valoarea bunului.

Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurător și asigurat, așa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Prin urmare, durata asigurării este un element specific asigurărilor facultative și pe tot parcursul ei cele două părti care intervin în asigurare trebuie sa respecte obligațiile ce le revin din contractul de asigurare.Durata asigurării, în cazul asigurărilor de bunuri poate fi un an sau chiar mai puțin de exemplu 3 sau 6 luni. Stabilirea cu precizie a duratei asigurării facultative prezintă o deosebită importanță, deoarece ea influențează mărimea primei de asigurare ce cade în sarcina asiguratorului, iar răspunderea asiguratorului acționează numai în cazul acesteia.

Prin indemnizația de asigurare ( despăgubire sau suma asigurată) se înțelege suma de bani pe care asigurătorul o achită asiguratului ( beneficiarul) la survenirea cazului asigurat.

Prin sistem de acoperire în asigurare se înțelege modul în care se stabilește nivelul despăgubirii și deci raportul dintre dauna de asigurare și indemnizația de asigurare ( volumul despăgubirii ). Problema sistemului de acoperire în asigurare se pune numai în cazul asigurării contra pagubelor.

Sistemul acoperirii proporționale ( regula proporționalității ), esența lui constă în aceea că indemnizația de asigurare reprezintă aceeași parte de daună, pe care o reprezintă suma asigurată față de valoarea de asigurare. Cu alte cuvinte, despăgubirea va fi egală cu paguba nurmai dacă suma asigurată este egală cu valoarea bunului din momentul producerii evenimentului. Astfel fiind, dacă asiguratul dorește o acoperire integrală a pagubei, în caz de mărire a valorii bunului în cursul perioadei de asigurare – indiferent de cauză ( inflație, îmbunătățiri aduse bunului, etc. ) – trebuie să ceară modificarea sumei asigurate, binențeles cu modificarea corespunzătoare a primei de asigurare. Regula proporționalității aplicabilă în principiu în materia asigurării facultative de bunuri prezintă importanță numai în caz de avariere parțială a bunului asigurat.

Sistemul primului risc. în cadrul acestui sistem, asigurătorul suportă dauna în întregime în limitele sumei asigurate; deci raportul dintre suma asigurată și valoarea bunului nu are importanță. Stabilirea despăgubirii pe baza principiului primului risc este folosită, de regulă la acele asigurări de bunuri, la care pagubele totale se produc mai greu, de exemplu în cazul construcțiilor apartinând persoanelor fizice, în asigurarea bunurilor din gospodaria casnică, etc. Privind cele două sisteme de acoperire prin prisma avantajelor pe care le oferă asigurările rezultă ca principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurați decât cel al răspunderii proportionate, deoarece pagubele sunt compensate într- o măsură mai mare. Această compensare, însă, presupune încasarea de la asigurați a unor prime de asigurare cu un nivel mai ridicat. Atăt sistemul acoperirii proportionale, cât și sistemul primului risc poate fi combinat cu sistemul acoperirii limitate potrivit căreia asigurătorul suportă paguba numai peste o anumită limită, numita franșiză. Ea poate fi de două feluri : atinsă (simplă ) și deductibilă ( absolută ). în cazul franșizei simple, asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul sumei asigurate – dacă aceeasta este mai mare decât franșiza. Nici în cazul franșizei atinse și nici al celei deductibile, nu se acordă despăgubiri pentru pagubele care se încadrează în limitele franșizei.Având în vedere gradul mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigurărilor la care se aplică principiul răspunderii (limitate, cota de prima tarifară este și ea mai mică. Prin stabilirea franșizei, se evita cheltuielile privind evaluarea, constatarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor de asigurare la pagubele de un volum mai redus, care nu prezintă importanța economică deosebita. Totodată, existența franșizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă.

Alte elemente tehnice întâlnite în domeniul asigurărilor sunt următoarele:

Acționari semnificativi – acționarii care, singuri ori prin intermediul sau în legatură cu alte persoane, dețin cel puțin 5% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acționarilor;

Activitatea de asigurare – activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, incheierea de contracte de asigurare si reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres si de recuperare, precum si investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată;

Agent de asigurare – persoană fizica sau juridică abilitată, în baza autorizării unui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele și în contul asigurătorului contracte de asigurare cu terții, conform condițiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător sau de broker de asigurare;

Asigurare – operațiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualității, un fond de asigurare, prin contribuția unui număr de asigurați, expuși la producerea anumitor riscuri, si îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum și pe seama celorlalte
venituri rezultate ca urmare a activității desfașurate;

Broker de asigurare – persoana juridică romană sau străina, autorizată în condițiile legii, care, pentru clienții săi, negociază sau încheie contracte de asigurare si acordă alte servicii în legatură cu protecția împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor;

Catastrofa – un eveniment sau o serie de evenimente care provoacă pagube substanțiale într-o perioadă scurtă de timp;

Coasigurare – operațiunea prin care doi sau mai mulți asigurători subscriu același risc, fiecare asumându-și o cota-parte din acesta;

Fond de rezervă liber vărsat – totalul sumelor cu care membrii societății mutuale au contribuit la fondurile acesteia;

Pericol – acest termen se referă la cauzele posibile ale pierderilor in asigurările de bunuri, cum ar fi incendiul, furtuna, cutremurele, etc.;

Persoane semnificative – administratorii și directorul general;

Portofoliu de asigurări – totalitatea sau o parte din contractele de asigurări încheiate de un asigurător;

Prime brute subscrise – primele încasate și de încasat, inclusiv primele de reasigurare încasate și de încasat, aferente tuturor contractelor de asigurare si contractelor de reasigurare, care intră în vigoare în perioada de referință, înainte de deducerea oricăror sume din acestea;

Prime nete subscrise – primele brute subscrise din care se deduc sumele plătite și de plătit drept prime de reasigurare;

Prime brute încasate – totalul primelor încasate, inclusiv primele de reasigurare încasate în perioada de referință, înainte de deducerea oricăror sume din acestea;

Prime nete încasate – primele brute încasate din care se deduc sumele plătite drept prime de reasigurare;

Reasigurare – operațiunea de asigurare a unui asigurator de către alt asigurător, primul fiind reasigurat, iar al doilea, reasigurator;

Reținere proprie – partea din risc care ramâne în sarcina asigurătorului după deducerea reasigurării;

Risc – orice situație ce derivă din activitatea unei persoane sau a unei organizații și care poate determina pierderi, daune materiale, vătămari corporale,raspundere civilă, etc.;

Risc asigurat – fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene, care,odată produse, îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului (sau
beneficiarului asigurării) despagubirea sau suma asigurată;

Societate mutuală de asigurări – persoana juridică civilă ai cărei asociați sunt deopotrivă asigurați și asigurători.

2.2. Caracteristicile pieței asigurărilor

a) Procesul de constituire a pieței asigurărilor din România

Există trei etape pe care le putem identifica în procesul de constituire a pieței
asigurărilor din România;

1. Apariția elementelor de piață: actori, cadru legislativ, organism de reglementare.

Actorii: Societăți de asigurare în România, avem din 1990. Primele societăți de
asigurare cu capital privat au aparut în 1990 și funcționau în baza Decretului –
lege nr. 90 privind investițiile străine. In 1991, au început să funcționeze Asirom
și Astra, formate în baza unei hotărâri de guvern, prin scindarea ADAS.
Cadrul Legislativ.

În 1991 a fost promulgată Legea nr. 47 privind organizarea și funcționarea societăților de asigurare.
Organismul de reglementare

Odata cu apariția Legii 47 a fost creat Oficiul pentru Supravegherea
Activității de Asigurare și Reasigurare (OSAAR), ca structura distinctă
subordonată Ministerului de Finanțe.

2. Constituirea pieței ca mecanism de reglementare a cererii și
ofertei.

În aceasta perioadă se află stadiul actual al pieței asigurărilor. Descriereaacestei etape va constitui și motivația titlului, astfel incât ii vom

acorda un paragraf separat.

3. Crearea imaginii sociale a conceptului de "asigurare".
Aceasta etapă este cea mai lungă. Ea a început odată cu debutul primei

etape și se va încheia după o perioadă mai scurtă sau mai lungă (in funcție de
contextul socio-economic al momentului) de la terminarea etapei a doua.
Această etapă se referă la modelarea mentalității populației în sensul acceptării
asigurării ca pe o protecție necesară și nu ca pe o taxa obligatorie. Durata
propriu-zisa a etapei a treia depinde foarte mult de implicarea actorilor de pe
piața asigurărilor în acțiuni de informare și educare a populației asupra
conceptului de asigurare și a aspectului sau practic.

Etapa a doua a început odată cu adoptarea noii legi a asigurărilor -32/3 aprilie 2000.

Exista incă foarte multe "semne" care ne indreptațesc să consideram ca piața asigurărilor se naște și în România.

• Intensificarea concurenței prin apariția pe piață a unor importante firme
internaționale.

• Redimensionarea pieței prin fuziuni și aliante, atât datorită noilor condiții
impuse de lege, dar și pentru a putea face față unei concurențe din ce în
ce mai acerbe.

• Adresarea direcționată a mesajelor asigurătorilor către segmente țintă.

• Investirea în campanii de publicitate.

• Inființarea Uniunii Naționale a Societăților de Intermediere și Consultanță în Asigurări cu scopul declarat de a impune și în România profesiunea brokerului de asigurări.

Nu în ultimul rând, modul în care activitatea pieței asigurărilor a început să fie reflectată în mass-media este, el insuși, un barometru care ne arata tendința din ce în ce mai accentuată de dezvoltare a pieței românești a asigurărilor.

Pentru asigurați, prognozele nu sunt din cale afară de optimiste. Cel puțin teoretic, ei vor trebui să scoată din buzunar mai mulți bani față de anii precedenti pentru a plăti primele de asigurare. Motivele sunt deja cunoscute. Atacurile teroriste din 11 septembrie în SUA, au bulversat piața mondială a reasigurătorilor iar unda de șoc a atins și România. Pentru a putea încheia contracte noi de reasigurare, companiile locale vor fi nevoite să negocieze tarife mai mari cu partenerii străini, iar banii în plus nu vor putea fi recuperați decât tot de la asigurați. Nu în ultimul rând, pentru companii, asigurarea riscului de terorism va fi foarte greu, dacă nu imposibil de realizat, reasigurătorii evitând preluarea acestui risc din motivele expuse mai sus.

Pe de altă parte, o data cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie a noului plan
de conturi s-au creat premisele aplicării anul acesta a marjei de solvabilitate
pentru companiile de asigurări.

Ca urmare, firmele care nu îndeplinesc acest criteriu vor trebui să-și
închidă portile, ceea ce va duce la întărirea și stabilizarea pieței. Asigurații vor
putea beneficia astfel de serviciile unor companii a căror activitate este
organizată pe baze corecte, chiar dacă numărul actorilor de pe piață se va
diminua.

Va fi un an de cotitura pentru întreaga industrie, la sfarșitul căruia se va
putea vedea mult mai clar care sunt companiile solide financiar.

In planul incasărilor companiilor de asigurări, majoritatea oficialilor
acestora sunt de părere că 2003 va fi un an mai bun decât precedenții.
"Sunt multe privatizari prevăzute anul acesta, și asta e un semn bun pentru
asigurători, pentru ca societățile private manifesta o mai mare disponibilitate
pentru protecția bunurilor și a angajaților. Pe de altă parte, tot mai multe companii străine au în plan să-și deschidă afaceri în România. Ceea ce va conta în lupta pe piață va fi cât de bine sunt organizate rețelele de vânzari ale companiilor.

b) Caracterstici generale ale pieței asigurărilor

Operațiile de asigurare, realizate pe baza conturilor, se desfășoară într-un cadru pe care îl numim piața asigurărilor. Folosim această denumire pentru că aici se întălnesc cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice și juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări, și oferta de
asigurare susținută de organizații specializate, autorizate să funcționeze în acest domeniu și capabile, sub raport financiar să desfășoare o astfel de activitate.

Denumirea de piață este valabilă atât pentru țările în care operează mai
multe organizații de asigurare, cât și pentru cele, în care în virtutea monopolului
de stat, funcționează o singură asemenea organizație. în primul caz avem de-a
face cu o piață concurențială, în sensul că fiecare organizație de asigurare este
preocupată să-și adjudece un segment cât mai mare din cererea de asigurare. In cel de-al doilea caz, existând o singură ofertă de asigurare organizația de
asigurare nu se mai află în competiție cu alte organizații similare în ceea ce
privește condițiile asigurării oferite.

Pentru persoanele care doresc să încheie o asigurare de viață, care să le ofere concomitent protecția de asigurare și posibilitatea fructificării economiilor, alternativa constă în depunerea la casa de economii a disponibilităților lor bănești spre păstrare și fructificare. Aceasta pe considerentul că suma încasată la o asigurare, de către asigurătorul supraviețuitor, este mai mică decât ce pe care ar
fi încasat-o dacă ar fi încredințat unei case de economii spre păstrare și
fructificare, suma de bani egală cu totalul primelor de asigurare plătite. în
realitate, nu este vorba de faptul că organizația de asigurare fructifică mai slab
economiile populației decât casa de economii, ci că ea acoperă și riscul de deces al asiguratului, pe perioada de valabilitate a contractului, pentru care este
îndreptățită să perceapă o anumită primă de asigurare.

0 altă problemă legată de piața asigurărilor se referă la dimensiunea
acesteia. Elementul hotărâtor, care definește dimensiunea unei piețe, îl constituie cererea de asigurare determinată, pe de o parte, de puterea economică a persoanelor fizice și juridice asigurabile, iar pe de altă parte, de convingerea acestora de utilitatea asigurării mijlocite de organizațiile specializate. Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare după confruntarea ei cu oferta. Este posibil că nu toate persoanele care au solicitat oferta de la organizațiile de asigurare să încheie contracte cu acestea, fie că nu găsesc conveniența sperată, fie deoarece condițiile solicitanților nu sunt acceptate de către ofertanți. în final, mărimea pieței de asigurare se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care: numărul contractelor încheiate în perioada de referință, numărul polițelor active, valoarea anuală a primelor de asigurare, cuantumul sumelor asigurate în perioada de referință și valoarea totală a angajamentelor asumate de societățile de asigurare la un moment dat.

Cererea de asigurare de persoane, bunuri și de răspundere civilă vine din parte persoanelor fizice, care vor să încheie contracte pentru protecția lor și a familiei lor, precum și din partea unităților economice preocupate să ofere
securitate salariaților în caz de accidente sau boli profesionale.

Oferta de asigurare este prezentată de societățile comerciale de asigurare cu capital privat, de stat sau mixt, de organizațiile mutuale de asigurare si de tontine.

Societățile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate
își desfășoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste
societăț sunt obligate să se încadreze în prevederile legale referitoare la:

mărimea capitalului social minim subscris și vărsat; mărimea obligațiilor pe care
și le pot asuma; rezervele de prime sau de daune pe care trebuie să le constituie;modul de ținere a evidenței activității desfășurate; forma bilanțului și a contului de profit și pierdere care trebuie întocmite și publicate.

Tontinele sunt asociații constituite pentru o perioadă determinată de timp,în decursul căreia membrii asociației varsă la fondul comun o cotizație anuală,care variază în funcție de vârstă. La expirarea termenului pentru care a fostconstituită asociația, suma rezultată din capitalizarea cotizației de-a lungul anilor se împarte între membrii supraviețuitori. Asociații asemănătoare se organizează și pentru cazurile de deces. Alături de organizațiile de asigurare frecvent întâlnite în numeroase țări există și organizații specifice.

Pe baza asigurărilor, legătura dintre asigurători și asigurați se realizează
prin personal de specialitate al societăților comerciale de asigurări, ori prin
membrii organizatiilor de asigurare mutuală, fie prin mijlocirea de agenți
intermediari.

La activitatea de asigurare mai participă societățile de intermediere, care
negociază și încheie contracte de asigurare și reasigurare ori prestează alte
servicii de specialitate pentru societățile menționate. Societățile comerciale în
domeniul asigurărilor pot avea capital de stat, privat sau mixt.

Oficiul de Supraveghere a Activității de Asigurare si Reasigurare (OSAAR) a dat publicității raportul său pe anul 2000, în fapt un bilanț al industriei 29 asigurărilor din țara noastră pe ultimii 10 ani. In cele ce urmează vom prezenta o trecere în revistă a acestei industrii si a principalilor săi indicatori.

Valoarea totală a capitalului social subscris al societăților de asigurare
este de 1.605 miliarde lei (62 mil USD). Acesta a crescut de la 178 miliarde lei în 1997, 405 miliarde in 1998 si 1.011 miliarde in 1999.

Valoarea primelor brute încasate în anul 2001 a fost de 351,36 milioane
USD (asigurări de viață și nonviață cumulat), în creștere cu 13% față de 2000.
Dintre acestea, 278,79 milioane USD au fost pentru asigurări nonviață iar 72,57
pentru asigurări de viață. Valoarea primelor la asigurările nonviață a crescut cu
7%, iar a celor de viață cu 48%. Valoarea primeior brute încasate pe cap de
locuitor (cumulat viață și non-viață) a fost de 15,686 USD în 2001 (față de 13,868 USD în 2000). Gradul de penetrare a asigurărilor (raport procentual între volumul primelor brute încasate și PIB) a fost de 0,85% (față de 0,79% în 1999).

Ajunși în acest punct, pentru comparație ar fi relevanți și o serie de
indicatori macro legați de activitatea bancară. Astfel, raportul dintre activul total al băncilor și PIB se ridică la 29,1%, raportul credit guvernamental/PIB este 9,4%, iar raportul depozite/PIB este 19,9%. Numărul de locuitori la o unitate bancară este în țara noastră de 8.084 (sursa: Ziarul Financiar).

Pentru asigurările non viață, pe primele trei locuri după volumul primelor
încasate se situează Asirom SA (23,5% pondere în piață), Omniasig SA (12,6%) si AllianzTiriacSA (16,7%).

In ceea ce privește topul societăților după primele de asigurări de viață
încasate, situația se prezintă astfel: Nederlanden România SA (10,7%) pondere
în piață, Asirom SA (22,0%) și Alliantz Tiriac (13,3%).

Pe categorii de asigurări, în anul 2001 valoarea primelor încasate a fost
următoarea: 1.066 miliarde lei pentru asigurări de viață, 311 miliarde lei asigurări de persoane (altele decât cele de viață), 1.932 miliarde lei asigurări facultative de autovehicule, 209 miliarde lei asigurări maritime și de transport, 101 miliarde lei asigurări de aviație, 842 miliarde lei asigurări de incendiu și alte pagube la bunuri, 439 miliarde lei asigurări de răspundere civilă (generala), 243 miliarde lei asigurări de credite si garanții, 69 miliarde lei asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate, 57 miliarde lei asigurări agricole (din care o pondere 30,1% este detinută de Agras SA, societate listata la bursa de valori, iar 18,7% de Omniasig Asigurări Agricole, ce a fuzionat cu Agras. Cele două societăți ocupă primele două locuri în topul asigurărilor agricole pe 2000). (vezi tabel nr.4).

Despăgubirile plătite în 2001 au avut o valoare de 2.489 miliarde lei, din
care 2.406 miliarde lei pentru asigurări non-viață și 83 miliarde lei pentru

asigurări de viață. Valoarea totală este în creștere față de 1.895 miliarde lei
plătite în 1999, 1.022 miliarde plătite în 1998 și 699 miliarde plătite in 1997.
(vezi tabel nr.4)

Topul primelor 10 societăți în fucție de volumul despăgubirilor brute plătite din asigurări directe, se prezintă astfel:

Sursa: Ziarul Financiar 2002

Despăgubirile plătite de companiile de asigurări în anul 2002 se prezintă
astfel:

Asirom se situează pe primul loc în ceea ce privește plata despăgubirilor
pe anul 2001, cu o valoare a daunelor de 801.998,39 mil lei dat fiind că volumul
de polițe încheiate de societate a fost destul de mare, urmat fiind de Omniasig,
cu o valoare de 352.084,96 mil lei iar cele mai mici daune au fost plătite de către societatea Metropol și B.T.R . care au avut și cele mai puține contracte
încheiate.

Având în vedere primele încasate și despăgubirile plătite în cursul anului
2001, situația se prezintă astfel:

Tabel nr. 4

Sursa: Piața Financiară 2002

Din cele 45 de societăți de asigurare care au transmis raportări tehnice pentru 2002, sub responsabilitatea conducerii acestora, și care au fost analizate în cadrul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, 18 societăți au practicat ambele categorii de asigurare, 24 au practicat doar asigurări generale și 3 numai asigurări de viață .

Valoarea primelor brute încasate de cele 45 societăți de asigurare analizate a fost la 31.12.2002 de 16.700.028 milioane lei (478,2 milioane EUR). Dintre acestea, 12.554.888 milioane lei (359,5 milioane EUR) au provenit din asigurări generale, ceea ce înseamnă o pondere a acestora de 75,18% din total.

Primele brute încasate din asigurări directe s-au cifrat în 2002 la 16.459.656 milioane lei (471,4 milioane EUR), în creștere nominală cu 64,39% comparativ cu 2001. Aplicând rata inflației înregistrată în 2002, de 17,8%, rezultă o creștere reală a primelor brute încasate din asigurări directe de 39,55%.

Structura primelor brute încasate din asigurări directe pe cele două categorii de asigurare este următoarea:

1. Asigurările generale au înregistrat o valoare a primelor brute încasate din contractele directe de 12.314.516 milioane lei, reprezentând 352,7 milioane EUR la cursul oficial de schimb valabil la sfârșitul anului 2002.

2. Asigurările de viață au înregistrat o valoare a primelor brute încasate de 4.145.140 milioane lei, echivalentul a 118,7 milioane EUR.

Tabel 5. Evoluția primelor brute încasate pe total, precum și defalcat pe categorii de asigurare

Sursa:Piata financiara 2003

Grafic 2.1. Dinamica ponderilor primelor brute încasate din cele două categorii de asigurare, așa cum rezultă și din tabelul de mai sus, se prezintă astfel:

Tabel 6. Dinamica primelor brute încasate din asigurări directe în ultimii 5 ani, cumulat pentru asigurări generale și de viață

Sursa:Piata financiara 2003

Grafic 2.2. Ritmurile anuale de creștere a primelor brute încasate cumulat pentru cele două categorii de asigurări

Raportate la populația României (conform estimărilor făcute de Institutul Național de Statistică la data de 18.03.2002 aceasta a fost de 21.698 mii persoane), primele brute încasate din asigurări directe au fost în 2002 de 758.579 lei/cap de locuitor, în creștere nominală cu 69,77% față de 2001 (când s-a înregistrat 446.816 lei/cap de locuitor). La cursul oficial de schimb al monedei euro valabil la 31.12.2002 (1 EUR = 34.919 lei), densitatea asigurărilor a fost de 21,7 EUR/cap de locuitor în 2002 față de 16 EUR/cap de locuitor în 2001.

Gradul de penetrare a asigurărilor, determinat ca raport între volumul primelor brute încasate din asigurări directe și Produsul Intern Brut (estimat pentru anul 2002 la 1.512.256,6 miliarde lei) reprezintă 1,09%, fiind primul an când acesta este supraunitar (în anul 2001 acest indicator a fost de 0,87%).

Deși în creștere față de anii anteriori, gradul de penetrare a asigurărilor din România rămâne la un nivel scăzut comparativ cu valorile înregistrate în statele Europei Centrale și de Est (cuprinse între 3% și 5%) sau cu media din Uniunea Europeană, de peste 8%.

Din datele prezentate de asigurători, a rezultat că în anul 2002 numărul persoanelor care au desfășurat activitate în domeniul asigurărilor a fost de 30.151 angajați, din care 11.210 persoane cu carte de muncă și 18.941 colaboratori.

Tabel 7. Top 10 societăți de asigurare în funcție de primele brute încasate din asigurări directe, cumulat pentru asigurări generale și asigurări de viață

În 2002, piața a rămas la fel de concentrată ca și în 2001, peste 80% din primele brute încasate din asigurări directe (cumulat pentru asigurări generale și de viață) fiind înregistrate de numai 10 societăți. Primele 6 societăți din topul prezentat mai sus își mențin pozițiile pe care le-au avut și în 2001. În ceea ce privește celelalte 4 societăți, au fost consemnate următoarele modificări față de 2001: GENERALI și UNITA au urcat una și respectiv două poziții, în timp ce ASIBAN a coborât două. Singura societate nou intrată în top este AIG ROMÂNIA.

PRIME BRUTE ÎNCASATE DIN ASIGURĂRI DIRECTE GENERALE

Din cei 45 de asigurători care au transmis raportări pentru 2002, numărul societăților care au încasat prime brute din asigurări generale a fost de 42. Valoarea primelor brute încasate în 2002 din asigurări directe generale s-a ridicat la 12.314.516 milioane lei (352,7 milioane EUR), înregistrând o creștere nominală cu 55,93% față de 2001. Luând în considerare rata inflației din 2002, rezultă o creștere reală de 32,37%.

Tabel 8. Top 10 societăți de asigurare în funcție de primele brute încasate din asigurări directe generale

Sursa:Piata Financiara 2003

Față de anul 2001 topul primelor 10 societăți realizat în funcție de primele brute încasate din asigurări directe generale a suferit următoarele modificări: ASIROM a coborât pe locul 2, primul loc fiind ocupat de ALLIANZ- ȚIRIAC, GENERALI și AIG ROMÂNIA au urcat o poziție și respectiv 3 poziții. A ieșit din top GRUP AS și a intrat AGI ROMÂNIA.

Din cele 17 clase de asigurări generale prevăzute de legislația în vigoare (Normele nr.3/2001 privind clasele de asigurări care pot fi practicate de societățile de asigurare, emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), o pondere importantă (de 78,63%) în total prime brute încasate din asigurări directe generale este deținută de 3 clase de asigurare și anume:

1. asigurările de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare, care au generat un volum de prime brute încasate de 4.330.793 milioane lei (35,17% din total prime brute încasate din asigurări directe generale).

2. asigurările de răspundere civilă a autovehiculelor (răspundere civilă auto obligatorie și Carte Verde) – 3.464.733 milioane lei (28,14%). Această valoare a rezultat prin centralizarea rezultatelor financiar-contabile ale asigurătorilor care au practicat asigurarea obligatorie de răspundere civilă a autovehiculelor, asigurarea de răspundere civilă tip Carte Verde și alte asigurări facultative de răspundere civilă auto, potrivit bilanțurilor contabile la 31.12.2002 cu anexe și formularelor de indicatori tehnico-financiari specifici, transmise până la data de 30.04.2003.

Capitolul 5 din prezentul raport, în care se prezintă detalii privind clasa de asigurări de răspundere civilă auto, tratează în mod distinct asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule și cuprinde date centralizate în baza raportărilor trimestriale transmise de asigurătorii de răspundere civilă a autovehiculelor potrivit prevederilor Normelor nr.8/2001. Menționăm faptul că, la capitolul 5 au fost luate în considerare și datele tehnice privind clasa de asigurări de răspundere civilă a autovehiculelor, transmise de societatea GRUPUL DE ASIGURĂRI ROMÂN – GRUP AS SA pentru perioada 01.01-30.09.2002 potrivit Normelor nr.8/2001. Această societate nu a transmis situațiile financiar-contabile la 31.12.2002 referitoare la întreaga activitate de asigurare-reasigurare desfășurată în cursul exercițiului financiar 2002, aceasta nefiind inclusă în cadrul capitolelor care prezintă celelalte clase de asigurări practicate în cursul acestui an.

3. asigurările de incendiu și calamități naturale – 1.887.406 milioane lei (15,33% în total).

PRIME BRUTE ÎNCASATE DIN ASIGURĂRI DE VIAȚĂ

Cele 21 societăți care au desfășurat activitate în domeniul asigurărilor de viață în 2002, conform autorizației acordate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, au încasat un volum al primelor brute de 4.145.140 milioane lei la această categorie, ceea ce reprezintă 118,7 milioane EUR. Față de anul 2001 s-a înregistrat o creștere nominală cu 96,01%, iar în termeni reali cu 66,39%.

Raportând primele brute încasate din asigurări de viață la populația României (care, potrivit estimărilor făcute de Institutul Național de Statistică la data de 18.03.2002, a fost de 21.698 mii persoane), rezultă o valoare de 191.038 lei/cap de locuitor (5,47 EUR/cap de locuitor). În 2001 acest indicator a avut valoarea de 94.372 lei/cap de locuitor (3,38 EUR/cap de locuitor).

Tabel 9. Top 10 societăți de asigurare în funcție de primele brute încasate din asigurări directe de viață

Sursa:Piata financiara 2003

Comparativ cu situația din 2001, topul realizat în 2002 în funcție de primele brute încasate din asigurări de viață s-a modificat astfel: AVIVA a urcat 3 poziții, LUKOIL ASITO și UNITA au coborât două poziții, SARA MERKUR a coborât 3 poziții. Noile societăți intrate în top sunt OMNIASIG VIAȚĂ și ALLIANZ-ȚIRIAC. Au ieșit din top societățile ASIBAN și GRAWE care, în 2001, ocupaseră locurile 9 și respectiv 10.

Mai mult de jumătate din încasările pe segmentul de asigurări de viață s-a realizat de o singură societate, respectiv ING NEDERLANDEN, care s-a distanțat și mai mult în ceea ce privește cota de piață pe acest segment de ocupanta locului 2, prin comparație cu situația din 2001.

Peste 90% din încasările de prime brute pe segmentul de asigurări de viață au provenit în 2002 din 3 clase de asigurare și anume:

1. asigurările de viață legate de investiții, pentru care expunerea la riscul de investiții este transferată asiguratului. Volumul de prime brute încasate la această clasă de asigurare a fost de 2.053.855 milioane lei, reprezentând 49,55% din valoarea totală a primelor brute încasate pentru asigurări de viață. Cea mai mare parte din încasările la această clasă (respectiv 86,45%) a fost înregistrată de ING NEDERLANDEN.

2. asigurările mixte de viață, cu o valoare a primelor brute încasate de 1.460.674 milioane lei (35,24% din total prime brute încasate pentru asigurările de viață). Cele mai importante cote de piață la această clasă de asigurări au fost deținute de societățile ING NEDERLANDEN (cu o cotă de piață de 40,71%), ASIROM (31,67%) și AIG LIFE (14,30%).

3. asigurările de deces, cu o valoare a primelor brute încasate de 288.058 milioane lei (cu o pondere de 6,95%). Cele mai semnificative încasări la această clasă au consemnat LUKOIL-ASITO (138.594 milioane lei), ASIBAN (51.112 milioane lei) și OMNIASIG VIAȚĂ (49.230 milioane lei)

REZULTATELE FINANCIARE ALE SOCIETĂȚILOR DE ASIGURARE

Din informațiile preluate din situațiile financiare ale societăților de asigurare care au desfășurat activitate în anul 2002 și au transmis raportări, rezultă că profitul brut realizat la nivelul întregii piețe a fost de 1.058.699 milioane lei (reprezentând 30,3 milioane EUR la cursul oficial de schimb valabil la 31.12.2002). Creșterea nominală înregistrată de acest indicator în 2002 față de 2001 a fost de 88,7%. În termeni reali, luând în considerare rata anuală a inflației pentru anul 2002 (de 17,8%), profitul brut realizat de asigurători în 2002 a consemnat o creștere cu 60,2% față de 2001.

Această creștere anuală semnificativă a profitului brut (mult mai accentuată decât în 2001) a fost determinată de majorarea numărului de asigurători care au încheiat exercițiul financiar cu profit, de la 24 societăți în 2001 la 32 companii în 2002. Printre societățile care au intrat pe profit în 2002 (după ce în 2001 înregistraseră pierderi) și care dețin cote semnificative de piață se numără ING NEDERLANDEN SA, OMNIASIG SA, ASTRA SA, etc.

Profitul net înregistrat la nivelul întregii piețe a fost de 822.231 milioane lei (23,5 milioane EUR), în creștere nominală cu 73,3% față de 2001, ceea ce înseamnă o creștere reală de 47,1%. Situația rezultatelor financiare ale societăților de asigurare înregistrate în anul 2002 este prezentată în ANEXA 8.

Dacă în 2001 numai o societate a înregistrat un profit net de peste 50.000 milioane lei, în 2002 numărul acestora a crescut la 5, alături de ASIROM SA, fiind consemnate în 2002 și companiile ALLIANZ-ȚIRIAC SA, ARDAF SA, ING NEDERLANDEN SA și ASIBAN SA.

Tabel 10. Top 10 societăți de asigurare în funcție de profitul net realizat în 2002

Sursa:Piata financiara 2003

Din situația prezentată mai sus rezultă că profiturile nete înregistrate de aceste 10 societăți au reprezentat circa 88,55% (728.076 milioane lei, reprezentând 20,85 milioane EUR) din profitul net cumulat la nivelul pieței.

În ceea ce privește pierderile înregistrate de către asigurători, acestea s-au cifrat în 2002 la o valoare totală de 542.449 milioane lei și au fost consemnate de 13 societăți. Comparativ cu situația înregistrată în 2001, exercițiul financiar 2002 a adus asigurătorilor o pierdere cu 31,2% mai mică în termeni nominali (respectiv cu 41,6% mai mică în termeni reali). Peste 80% din pierderile totale înregistrate de asigurători au fost realizate de 5 societăți: AVIVA SA, METROPOL SA, UNITA SA, INTERAMERICAN SA și AGI ROMÂNIA SA.

Spre deosebire de AVIVA SA și INTERAMERICAN SA, care au consemnat în 2002 pierderi comparabile cu cele din 2001 (de 124.442 milioane lei față de 125.381 milioane lei în 2001 în cazul AVIVA SA și, respectiv de 69.972 milioane lei față de 66.879 milioane lei în 2001 în cazul INTERAMERICAN SA), societățile METROPOL SA, UNITA SA și AGI ROMÂNIA SA au înregistrat o multiplicare considerabilă a pierderilor astfel: METROPOL SA de 3,5 ori până la 110.442 milioane lei, UNITA SA de 4,5 ori până la 70.373 milioane lei, iar AGI ROMÂNIA SA de 2,6 ori până la 59.829 milioane lei.

2.3. Dimensiunea și structura pieței asigurărilor

Printre indicatorii care caracterizează piața asigurărilor se numără:

numărul contractelor încheiate într-o anumită ramură (subramură) a asigurărilor,
volumul primelor de asigurare încasate, cuantumul obligațiilor asumate de
asigurător, volumul indemnizațiilor achitate, etc.

Date despre piața asigurărilor din câteva țări cu un dezvoltat sector al
asigurărilor.în S.U.A. la sfârșitu! anului 1998, existau 363 milioane polițe de asigurare pe persoane active, ceea ce înseamnă că la fiecare 100 de locuitori reveneau câte 141 polițe. în această cifră intrau toate categoriile de asigurări. în timp raportul dintre numărul polițelor de asigurare active și numărul populației a
cunoscut o ușoară scădere (176% în 1987, la 163% în 1993 și la 141% în 1998)

În Marea Britanie la sfârșitul anului1998, 106,2 milioane polițe de asigurare de viață active, adică 184 polițe active la 100 de locuitori. în perioada 1990 -1998 numarul polițelor active a cunoscut o ușoară îmbunătățire (+5,5%), în schimb suma totală asigurată s-a majorat de 3,1 ori.

Asigurările de viață, sau accidente și sănătate înregistrează cele mai ridicate ponderi în totalul primelor (50 – 70) în țările care înregistrează un produs intern brut pe locuitor ridicat: Luxembourg, Franța, Olanda, Finlanda,Marea Britanie, Elveția si Belgia primele de asigurare au ponderi ceva mai reduse la "viață", dar peste media continentului la "vehicule cu motor" și la "bunuri".

Țările cu o economie de piață mai puțin dezvoltată printre care se numără Portugalia, Grecia și Turcia și țările aflate în perioada de tranziție – Ungaria,Cehia, Slovacia, și Polonia – au ponderi peste media continentului nostru la "vehicule cu motor" și la "bunuri".

Topul primelor 10 companii de asigurare pe plan mondial în 2000 după cifra de
afaceri:

Tabel nr.11

Ziarul Piata financiara 2001

România, la sfârșitul anului 1998, privită prin prisma produsului intern brut mediu pe locuitor și al volumului primelor de asigurare încasate s-a situat în urma Ungariei, Cehiei, Slovaciei și Poloniei. România, a avut o repartizare a primelor de asigurare pe ramuri (subramuri) specifică țărilor în curs de dezvoltare, și anume asigurările de persoane(de viață și altele decât cele de viață) au deținut 16% din totalul primelor; asigurările autovehicule, incendii și alte pagube la bunuri – 42%, asigurările de răspundere civilă – 19,7% celelalte asigurări (agricole, credite și garanții, pierderi financiare) 7%.

Structura cererii de prestații pe piața asigurărilor depinde în mare măsură
de gradul de dezvoltare economică a țării, de veniturile pe care le realizează și pe care sunt dispuse să le sacrifice persoanele fizice pentru a-și proteja viața,
integritatea corporală, familia, bunurile agonisite responsabilitatea pe care o au
după lege, față de terti. Structura mai depinde de ordinea de prioritate pe care o
atribuie fiecare persoană protecției prin asigurare, în comparație cu nevoia de
hrană, locuință îmbrăcăminte, îngrijirea sănătății, cultură, distracție, etc.

Pentru a arăta locul important pe care îl ocupă cheltuielile cu asigurările în bugetul unei familii, ne vom referi la 2 țări industrializate cu asigurări deosebit de dezvoltate. în S.U.A., în 1998, cheltuielile cu asigurările au reprezentat 6,3% din bugetul unei familii, iar în Marea Britanie asigurările au reprezentat 4,9% din
cheltuielile săptămânale ale unei familii, la care se adaugă 1,4% contribuția
patronilor la fondul de pensii.

Țările în curs de dezvoltare, ca și în cele aflate în tranziție, asigurările se
lovesc de limitele înguste de capacități de finanțare a nevoilor de trai ale
populației din propriile sale resurse.

În România, în anul 1997, din consumul final al gospodăriilor populației
48,4% a revenit produselor alimentare, băuturilor, tutunului și consumului din
cadrul propriilor gospodării ale populației; 8% – îmbrăcămintei și încălțămintei;

6,9% – combustibilului, energiei și apei; 11,1% – lemnului, mobilei și altor produse industriale, materialelor de construcții, construcțiilor, produselor electrice și elecronice, mașinilor și aparatelor de uz casnic și mijloacelor de transport; 5,6% – transportului, etc. In condițiile în care nevoile primordiale de trai ale populației au absorbit majoritatea resurselor acesteia, primele de asigurare n-au reprezentat decât 0,14% din consumul final al gospodăriilor populației.

Agenții economici, băncile, instituțiile publice, organizațiile fără scop
lucrativ și alte persoane juridice contractează asigurări de bunuri, de credite, de
pierderi financiare, de răspundere civilă sau pentru protejarea angajaților sau a
clienților lor, deoarece costul asigurării este mai mic decât paguba pe care ar
putea-o înregistra de pe urma calamitații naturale, accidente sau a altor riscuri la care se expun.

La persoanele juridice cererea de asigurare este influențată de
capacitatea de plată, frecvența, amploarea și puterea de distingere a riscurilor la care sunt expuse, de volumul și structura activelor ce le posedă și nu în ultimul rând de convingerea că protecția prin asigurare constiuie un act indispensabil al oricărei gestiuni eficiente.

2.4. Concurența pe piata asigurărilor

0 altă problemă se referă la caracterul pieței asigurărilor: este aceasta o
piață concurențială perfectă sau imperfectă?

Piața asigurărilor aparent neconcurențială, în realitate prezintă elemente
de concurență de un fel deosebit. Organizația unică de asigurare este preocupată să convingă persoanele fizice și juridice asigurabile să accepte condițiile oferite și în felul acesta să aducă cererea de asigurare la dimensiunea ofertei sale. în lipsa mai multor organizații de asigurare, persoanele fizice și juridice asigurabile au de optat între a accepta unica ofertă de asigurare existentă pe o piață și a o respinge. Cele care nu acceptă oferta organizației de asigurare sunt preocupate să găsescă a alternativă viabilă, reală sau aparentă.

Caracterul unei piețe considerate perfecte îl reprezintă omogenitatea
produsului, transparența și atomizarea pieței; libertatea de intrare – ieșire a
participanților pe piață și descentralizarea deciziilor.

Omogenitatea produsului

Pe piața mărfurilor se comercializează o gamă infinită de produse, dar
fiecare dintre ele are unul sau mai mulți înlocuitori nici pe piața asigurilor nu se
comercializează un singur produs "asigurarea", ci o paletă largă de produse,
constând în asigurări împotriva diferitelor riscuri. Aici, elementul de noutate

constă în faptul că un produs nu poate fi înlocuit cu altul. Deci, o persoană care
dispune de un automobil și de bunuri gospodărești de o anumită valoare, simte
nevoia să protejeze toate aceste bunuri împotriva pericolelor care le amenință, la fel viața sa, precum și răspunderea civilă izvorâtă din modelul de folosire a
automobilului. Ea nu poate, așadar, înlocui o asigurare cu alta, acestea nefiind
intersanjabile. Această constatare conduce la concluzia că pe piața asigurărilor
nu se concurează societățile de asigurare, ci societățile având același profil, cele care vând același tip de produs, adică încheie asigurări împotriva aceluiași risc.

Transparența pieței

Persoanele fizice și juridice, nefamiliarizate cu problemele asigurărilor, nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există între prima datorată și indemnizația care poate fi obținută în caz de sinistru. În piața de mărfuri, fiecare produs poartă etichetă cu prețul de vânzare; în domeniul asigurărilor o asemenea etichetă care ar preciza cota de primă nu ar fi suficientă pentru convingera unui solicitant despre utilitatea și oportunitatea contractării unei asigurări. Pentru a obține informațiile necesare în vederea luării unei decizii, persoanele interesate trebuie să se adreseze unui agent de asigurare. Așadar o piață a asigurărilor este aproape opacă pentru cei neavizați.

Atomizarea pietei

0 piață este considerată atomizată, atunci când ea reunește un număr
mare de ofertanți și de solicitanți, în astfel de condiții, nici unul dintre participanți
nu poate influența într-o manieră sensibilă funcționarea acesteia.

0 anumită imagine despre gradul de atomizare a pieței asigurărilor ne
oferă numărul organizațiilor de asigurare din câteva țări care ocupă locuri
importante în domeniul asigurărilor pe plan mondial. Astfel, în S.U.A., în 1997
existau 3950 companii de asigurări de bunuri și accidente, precum și 1848
companii de asigurări de viață în anul 1998. In Japonia, în 1997 existau 58 de
companii de asigurare și în 1998, 1368 asociații și federații de asigurare. Cifrele
arată că în țările menționate, un număr mare de societăți operează pe piața
asigurărilor, dar acestea sunt eterogene ca mărime și importanță. Alături de mari societăți pe acțiuni, există societăți cu răspundere limitată, de dimensiuni mai mici, precum și organizații de tip mutual care reunesc grupuri mici de asociații.

Libertatea de intrare – ieșire a particiDantilor pe piată

Creșterea sau scăderea numărului organizațiilor de asigurare este
rezultatul apariției pe piață a noi societăți, asociații mutuale sau a altor tipuri de
organizații, concomitent cu ieșirea altora. Aceste fluctuații demonstrează că piața asigurărilor nu este o piață închisă, ci una în continuă mișcare. Piața asigurărilor este supusă unei supraveghieri atente din partea autorităților publice. Această supraveghere se realizează de către un organ specializat, care funcționează pe lângă Ministerul Finanțelor, Ministerul Industriei și/sau Comertului ori pe lângă alte instituții ale administrației centrale de stat. Ele urmăresc prevenirea insolvabilității societăților de asigurare și apărarea intereselor asiguraților, contribuind astfel la mai buna funcționare a pieței asigurărilor, iar nu la îngrădirea acesteia.

Descentralizarea deciziilor

în principiu fiecare organizație de asigurare ia decizii în limitele capacității sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra terților,
organizațiile de asigurare sunt obligate să țină seama și de prevederile legale în
materie, pentru a nu-și prejudicia nici interesele proprii și nici pe cele ale tertilor.

Comportament de concurentă perfectă

Se aplică intreprinderilor de dimensiuni financiare mici care au o putere pe piața neglijabilă și nu anticipează restricții asupra desfacerii produselor lor.
Ipoteza este că o astfel de societate sau companie va alege nivelul activității sale încât să-și maximizeze profitul, prețul bunului pe care îl produce, P fiind fixat.

Dacă C reprezintă functia cost a productiei, profitul întreprinderi va fi:

B(Q)=PQ – C(Q) Unde:

Q = cantitate pe care o realizează din bunul considerat.

Acest profit este maxim atunci când:

B*(Q)=PQ – C*(Q)

Comportament de concurentă imperfectă

Se aplică în cazul în care un număr mic de întreprinzători își împart piața și resimt consecințele unei variații a prețului lor asupra cererilor care li se
adresează. Dacă Pi(Qi) este pretul pe care întreprinderea 1 îl va putea practica,
atunci când va pune pe piață cantitatea Qi, profitul său va fi:

Bi(Qi)=Pi(Qi)Qi-C(Q) '

2.5. Reglementarea activității de asigurare din România

Actele normative în vigoare care reglementeaza activitatea de asigurare sub aspectul organizării si funcționării sale cât și sub aspectul dreptului material

1. Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea
asigurărilor aprobata la 3.04.2000 și publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 148 din 10.04.2000.

Aceasta reglementează constituirea, organizarea si funcționarea
organismului de supraveghere a asigurărilor, care potrivit acestei legi se numește Comisia de Supraveghere a Asigurărilor precum si constituirea, organizarea și funcționarea societăților de asigurare din România, Legea are următoarele capitole:

1. Capitolul l se ocupă de obiectul legii, definirea unor termeni și categorii de
asigurare;

2. Capitolul II se ocupă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, componența, numirea membrilor Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cerințele legale pentru a putea fi membru al Consiliului, mijloacele legale de supraveghere, atribuții, drepturi de legislare prin Norme, date în aplicarea legii, de emiterea de decizii pe probleme concrete ale activității de supraveghere și control, dreptul de autorizare a constituirii și funcționării societăților de asigurare și de brokeraj în asigurări;

3. Capitolul III se ocupă de autorizarea asigurătorilor și de cerințele legale de
menținere a acestora pe piață;

4. Capitolul IV reglementează activitatea asigurătorilor în piața de asigurări din
România, obligațiile acestora privind raportarea datelor statistice și a indicatorilor financiari sintetici care confirmă menținerea tuturor cerințelor legale pentru funcționare a fiecărui asigurator;

5. Capitolul V reglementează activitatea de asigurare de viață;

6. Capitolul VI se ocupă de redresarea, reorganizarea si lichidarea asigurătorilor;

7. Capitolul VII reglementează intermedierea în asigurări. Capitolul conține
norme juridice privind agenții de asigurare și brokerii de asigurare, constituirea și funcționarea acestora, cerințele minime de capital social si obligațiile fată de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

8. Capitolele VIII si IX se ocupă de răspunderi și sancțiuni respectiv de dispoziții
finale și tranzitorii.

Prin natura reglementarilor sale, Legea 32/2000 privind societățile de
asigurare și supravegherea asigurărilor prevede completarea acestora cu
Normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit atribuțiilor ce i-au fost conferite de lege.

Legea prevede o obligație în sarcina Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor de a emite Norme.

Normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pâna în
prezent sunt:

• Norma nr. 1/2001 privind cuantumul si termenul de plata a taxei de funcționare
datorate de asiguratorii si brokerii de asigurare

• Norma nr. 2/2001 privind informațiile și documentele cerute pentru autorizarea
asigurătorilor

• Norma nr. 3/2001 privind clasele de asigurare care pot fi practicate de
societățile de asigurare

• Norma nr. 4/2001 privind informațiile si documentele cerute pentru autorizarea
brokerilor de asigurare

• Norma nr. 5/2001 privind metodologia de calcul si evidența a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de asigurări generale

• Norma nr.6/2001 privind categoriile de active admise să reprezinte rezervele
tehnice ale asigurătorului care practică asigurări generale

• Ordinul Președintelui Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
nr.8/2001 pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în
domeniul asigurărilor obligatorii de raspundere civilă pentru pagube produse
tertilor prin accidente de autovehicule

• Ordin nr. 9 din 27 Decembrie 2001, emis de Președintele Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, pentru punerea în aplicare a Normelor privind
condițiile pentru administrarea fondului asigurărilor de viață, investițiile și
evaluarea activelor, precum si calculul rezervelor matematice

• Ordinul nr.10 din 27 Decembrie 2001, emis de Președintele Comisiei de
Supravegherea Asigurărilor, pentru punerea în aplicare a Normelor privind limita minima a marjei de solvabilitate a asigurătorilor care practică asigurări generale și metodologia de caicul al acesteia.

• Ordinul nr.11 din 27 Decembrie 2001, emis de Președintele Comisiei de
Supravegherea Asigurărilor, pentru punerea în aplicare a Normelor privind limita minima a marjei de solvabilitate a asigurărilor care practică asigurări de viață și metodologia de calcul al acesteia

• Ordin nr.12 din 27 Decembrie 2001, emis de Președintele Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, pentru punerea în aplicare a Normelor privind
insolvabilitatea asiguratorului și administratorul special

• Ordin nr.13 din 27 Decembrie 2001, emis de Președintele Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, pentru punerea în aplicare a Normelor privind forma si conținutul rapoartelor financiare, inclusiv ale raportului privind asigurările de viață, precum si informațiile, documentele și certificările necesare pentru înlocuirea acestor rapoarte

În acest sens și Legea nr. 32/2000 va urma un proces de armonizare cu
ultimele reglementări în materie din Uniunea Europeană.

2. Legea nr. 136 din 29.12.1995 privind asigurările si reasigurările din
România, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 303 din 30.12.1995,

reglementează contractul de asigurare și principiile de baza ale principalelor
tipuri de asigurări, respectiv asigurările de bunuri, persoane, răspundere civilă,
asigurările obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele cauzate terților din
accidente de autovehicule și alte asigurări. Dupa ce în Capitolul I, legea se
ocupa de dispoziții cu caracter general, în capitolele următoare, aceasta
parcurge dreptul asigurărilor, reglementând raporturile juridice dintre părtile
participante la actul juridic al asigurării, definind și stabilind principalele elemente constitutive ale contractului de asigurare, prevederi specifice ale diverselor clase de asigurări, care, în viziunea legii susmenționate sunt cele de bunuri, persoane și de răspundere civilă precum și alte asigurări.

Capitolul III al Legii nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările din România
fost partial modificat. Astfel, competentele de a reglementa, anual, prin Norme,
nivelul primelor de asigurare si condițiile legale de stabilire și de plată a daunelor suferite de terti din accidente de autovehicule revin acum Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor potrivit art. 45 (4) din Legea nr. 32/2000, privind
societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor. Pâna la apariția Legii nr.
32/2000, Guvernul României, stabilea, la propunerea Ministerului Finanțelor,
nivelul primelor de asigurare și condițiile de reglementare și plata daunelor către
tertii pagubiți, prin Hotarâre de Guvern.

3. În România funcționează două Fonduri de protecție susținute din contribuția
asigurătorilor din piața asigurărilor din România. Aceste Fonduri au fot create
prin prevederi legale distincte în Legea nr. 136/1995 privind asigurările și
reasigurările în România și au drept obiect protecția asigurăților pentru cauzele
de faliment ale societăților de asigurare, respectiv protecția victimelor străzii.

Fondul privind protecția asigurăților, înființat potrivit art. 60 din Legea nr.
136/1995, se constituie anual prin contribuția asigurătorilor români. Nivelul
acestui Fond se stabilește prin Legea bugetului de stat. Fondul este administrat
de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Fondul de protecție al victimelor străzii se constituie anual din contribuția
asigurătorilor de autovehicule și este administrat de Biroul Asigurătorilor Români de Autovehicule din România (BAAR).
Acte normative în vigoare care obligă la încheierea de asigurări

4. Prin legi speciale se reglementează obligativitatea încheierii de asigurări
pentru acoperirea riscurilor privind persoana, altele decât cele de viață sau de
răspundere civila. Sunt în prezent în vigoare următoarele acte normative:

a. Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de
avocat, modificată și completată prin Legea nr. 231 din 4.12.2000 si republicată;

b. Legea nr.145 din 24.07.2000 privind asigurările sociale de sănătate;

c. Legea nr.188din 01.11.2000 privind executoriijudecatorești;

d. Legea nr.195 din 25.4.2001 privind voluntariatul;

e.Ordonanta nr. 89 din 29.08.2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor și efectuarea înscrierilor în Arhiva electronica de Garanții Reale Mobiliare;

f.Ordonanța nr.79 din 30.08.1999 privind organizarea activității
practicienilorîn reorganizare și lichidare;

g.Legea nr.36 din 12.05.1995 din privind notarii publici si activitatea
notarială;

h.Legea nr.32 din 3.04.2000 privind societățile de asigurare și
supravegherea asigurărilor;

i. Legea nr.137 din 29.12.1995 privind protecția mediului înconjurător;

j.Ordonanta nr.65 din 19.08.1994 privind autorizarea contabililor și
experților contabili;

k. Legea nr.455 din 18.07.2001 privind semnatura electronică.

2.5.1. Deductibilitatea primelor de asigurare din perspectiva legii
impozitului pe profit

Odata cu publicarea în Monitorul Oficial a Legii nr. 414/2002 privind
impozitul pe profit putem spune, cu regret, ca cel puțin pentru moment piața
asigurărilor a pierdut oportunitatea de a miza pe un important stimul de
dezvoltare: deductibilitatea primelor de asigurări de grup. Astfel, în pofida
numeroaselor eforturi pe care Comisia de Supraveghere a Asigurărilor le-a facut pe lânga Ministerul Finanțelor Publice, varianta finală a legii privind impozitul pe profit abroga expres art. 43 alin 2 din Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor (care prevedea ca primele de asigurare și reasigurare sunt cheltuieli deductibile fiscal) și prevede, la art. 9 alin. 7, lit p), că toate cheltuielile cu primele de asigurare plătite de angajator în numele angajatului, cu excepția celor pentru accidente de muncă, boli profesionale și risc profesional, sunt considerate cheltuieli nedeductibil.

Singurele cheltuieli de asigurare pe care actuala legislație privind impozitul pe profit le recunoaște ca fiind deductibile sunt cheltuielile cu primele de asigurare care privesc activele corporale și necorporale ale contribuabilului și care sunt aferente obiectului de activitate pentru care acesta este autorizat,
precum și cele care privesc bunurile reprezentând garanție bancară pentru
creditele utilizate în desfășurarea activității proprii. Inca de la înființarea sa, în
iulie 2001, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a purtat o serie de discuții cu reprezentanții Ministerului Finanțelor Publice în vederea recunoașterii primelor de asigurare ca fiind cheltuieli deductibile din profitul impozabil al societăților, subliniindu-se faptul că efectul agregat al unei astfel de prevederi ar fi impulsionarea activității de asigurare și brokeraj în asigurari, fară ca gradul de
încasare a veniturilor la bugetul de stat să fie afectat. Concret, s-a propus că la
modificarea legislației privind impozitul pe profit să fie considerate nedeductibile
atât cheltuielilele cu primele de asigurare care privesc imobilizările corporale,

imobilizarile necorporale și stocurile deținute de contribuabil, precum și
cheltuielile cu primele de asigurare pentru salariați împotriva accidentelor de
munca, boli profesionale, cât și cele care privesc alte clase de asigurări de viață
la un nivel stabilit anual prin norme ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, publicate în Monitorul Oficial al României, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice.

Propunerea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor a fost inspirată și din experiența altor țări, unde se accepta deductibilitatea cheltuielilor cu primele de asigurare plătite de angajatori pentru angați, de regulă într-o anumită sumă. De exemplu, în Statele Unite ale Americii primele de asigurare plătite de angajator pentru contractarea asigurării de viață de grup, care acoperă numai riscul de deces, sunt considerate cheltuieli deductibile numai pentru o sumă asigurată de cel mult 50.000 USD. Costurile implicate de contractarea unei asigurări de viață pentru o sumă asigurată care depașeste acest nivel nu mai sunt considerate deductibile și, prin urmare, sunt luate în calcul la determinarea impozitului.

De asemenea, contribuțiile angajatorului la un plan de asigurări de
sănatate de grup sunt considerate cheltuieli curente și necesare și, prin urmare,
sunt deductibile. Un regim fiscal similar al primelor de asigurare contractate de
către angajatori se regăsesc și în legislația Greciei, care prevede că toate
cheltuielile făcute de angajator cu primele de asigurare de viață de grup pentru
angajații săi sunt deductibile intr-o sumă de pană la 5% din salariul brut anual,
dar nu mai mult decat aproximativ 435 euro. Primele de asigurare plătite de
angajator pentru asigurările generale sunt deductibile dacă nu sunt incluse în
prețul proprietății asigurate sau a mărfii vândute. In Canada sistemul diferă puțin,în sensul că, deși contribuțiile angajatorului la planurile de grup de asigurare de accidente și boala, sănătate, beneficii suplimentare de somaj sau de viață nu sunt supuse impozitării, acestea sunt considerate venituri impozabile pentru angajat.

Efectele pozitive pe care recunoașterea deductibilității le-ar avea nu numai la nivelul pieței asigurărilor, ci și asupra întregii economii naționale sunt evidente, mai ales daca ținem cont de faptul că sectorul asigurărilor susține activitatea celorlalte sectoare ale economiei nu numai prin scopul sau în sine, respectiv prin preluarea riscurilor pe care le implica producerea unor evenimente nefaste, ci și prin faptul că atrage importante resurse financiare pe care le reinvesteste.Reinvestirea contribuie atât la susținerea bugetului de stat, prin titlurile de stat achizitionate de către asigurători, cât și la susținerea celorlalte sectoare ale pieței financiare, respectiv sectorul bancar și cel al valorilor mobiliare, toate acestea constituind principalele instumente de investire spre care se îndreaptă sursele atrase de către societățile de asigurare. Deductibilitatea primelor de asigurare se întilnește pe plan extern nu numai în ceea ce privește asigurările de grup, cât mai ales cele contractate de persoanele fizice.

Astfel, potrivit unei lucrari elaborate de OECD1, deductibilitatea primelor
de asigurare încheiate de persoanele fizice din veniturile impozabile, în limita
anumitor sume, este garantată în țări precum: Austria, Belgia, Danemarca,
Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Japonia, Luxemburg, Mexic, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia, Turcia, toate țările din America Latina (cu exceptia a trei țări: Cuba, Salvador si Honduras). Aceasta prevedere se regaseșțe și în unele țări din Europa Centrala și de Est precum: Albania, Belarus, Croatia, Lituania, Republica Moldova, Letonia, etc.

Potrivit unei lucrări elaborate de Centrul de Cooperare pentru Economiile în Tranziție al OECD2, în Germania, primele plătite pentru toate produsele de asigurări de viață și pensii contractate la asigurătorii din țară, până la o suma de aproximativ 5000 euro pentru o singură persoană și 11.500 euro pentru un cuplu, sunt, de la 1 ianurie 1993, deductibile fiscal. In Italia, primele pentru polițele de minimum 5 ani sunt deductibile intr-o suma maxima de circa 1300 euro pe an, în timp ce în Japonia primele pentru asigurările de viață individuale sunt deductibile până la o valoare maxima de circa 450 euro.În Spania, deductibilitatea primelor de asigurare este garantată pentru produsele de asigurări de supraviețuire și deces. Intr-un studiu realizat de compania de consultanță Roland Berger, deductibilitatea primelor pentru asigurările individuale se regăsesșe și în Slovenia (pentru asigurările de viață pe termen lung, de cel puțin 10 ani), Ungaria, Cehia pentru contractele de asigurări de viață de cel puțin 5 ani), Polonia, Rusia, în aceasta din urmă țară introducerea deductibilității pe termen scurt conducând la o creștere a pieței asigurărilor cu 85%.

2.6. Uniunea Natională a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România (U.N.S.A.R)

Uniunea Națională a Societăților de Asigurare și Reasigurare din România – UNSAR – s-a constituit în anul 1994 ca organizație profesională,
neguvernamentală, apolitică, independentă, cu caracter nelucrativ, creată în
scopul dezvoltării, extinderii, colaborării și cooperării în domeniul asigurărilor și
reasigurărilor pe plan intern si internațional. U.N.S.A.R. a fost fondată de către 13 societăți de asigurare si reasigurare, societăți cu capital de stat și privat, capital atât românesc cât și străin.

UNSAR desfașoară o activitate îndreptată spre sprijinirea relațiilor de piață în domeniul asigurărilor și reasigurărilor, în prezent fiind formată din 21 membri care dețin aproximativ 70% din piața asigurărilor din România, fiind astfel reprezentativă pentru aceasta.

Ce/e 21 de societăți de asigurare membre ale U.N.S.A.R.

AGI Romania Asigurare – Reasigurare S.A.

AGRAS – OMNIASIG S.A.

ALLIANZ – TIRIAC Asigurări

Asigurare Reasigurare ARDAF

ASA Asigurări ATLASSIB

Asiban Asigurare – Reasigurare

ASIGURAREA ANGLO-ROMANA

ASITRANS S.A. Asigurări-Reasigurări

ASTRA S.A. Societate de Asigurare și Reasigurare

Banca de Export-lmport a României – EXIMBANK S.A.

Asigurare Reasigurare Eleno-Româna GARANTA

GENERALI ASIGURARI S.A.

ING Nederlanden Asigurări de Viață S.A.

INTERAMERICAN România Asigurări S.A.

OMNIASIG S.A.

OMNIASIG ASIGURARI DE VIATA

ROUMANIE ASSURANCE INTERNATIONAL S.A.

SAR TRANSILVANIA

SARA MERKUR Societate de Asigurări Româno- Austriacă S.A

UNITAS.A. membră a grupului WIENER STADTISCHE

Scopurile UNSAR sunt următoarele:

• analizarea și adoptarea de hotărâri comune asupra problemelor
referitoare la asigurări și reasigurări;

• realizarea legăturilor și contactelor permanente cu organismele interne și
internaționale conexe domeniului asigurărilor;

• reprezentarea poziției comune a membrilor în fața autorităților sau a altor
organizații din țară și străinătate;

• promovarea și protejarea activității de asigurări și a interesului profesional
comun al membrilor;

• participarea la formularea unei poziții comune în pregătirea
reglementărilor privind asigurările;

• organizarea și sprijinirea desfășurării cursurilor și seminariilor de
pregătirea a personalului societăților membre;

• susținerea dezvoltării pieței românești de asigurări;

• sprijinirea și facilitarea aderării membrilor la organisme internaționale din
domeniul asigurărilor.

Din anul 1996 UNSAR este membru cu drepturi depline la IUAI – Uniunea Internațională a Asigurătorilor de Aviație, iar din anul 1997 UNSAR este membru cu drepturi depline la IUMI – Uniunea Internațională a Asigurărilor Maritime.

Pentru evitarea apariției unor situații care ar putea afecta reputația
societăților membre, pentru dezvoltarea și consolidarea pieței asigurărilor din
România, precum și imaginea acesteia pe plan internațional, s-a adoptat Codul
de Conduită al UNSAR, care are ca scop adoptarea și aplicarea unor reguli de
comportament ale societăților de asigurare membre, precum și ale personalului
acestora.

Societățile care doresc să adere la Uniune, trebuie să se conformeze unor cerințe de ordin profesional, exprimâdu-și în același timp voința și disponibilitatea de a colabora cu ceilalți membri în vederea atingerii scopurilor propuse. Având în vedere faptul că UNSAR își acorda girul moral pentru fiecare societate membră și ținând cont de faptul că prevederilor statutare trebuie respectate, au fost adoptate "Criteriile de analiză în vederea obținerii calități de membru UNSAR".Aceste criterii se referă în principal la durata activității societății (de cel puțin un an), la capitalul social vărsat (în conformitate cu prevederile Legii 32/2000), la forma juridică a societății (S.A.), la încadrarea în standarde moraie și de conduită profesională (managerială). De asemenea consideram că în conducerea executivă a societății trebuie să se afle cel puțin o persoana cu pregătire și/sau experiență de minim 2 ani în domeniul asigurărilor, într-un post tehnic.

2.7. Comisia de Supraveghere a Asigurănlor din România (C.S.A.)

Conducerea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor este reprezentată de
un Consiliu format din președinte, un vicepreședinte și 3 membrii, numiți de
Parlament, în sedința comună a celor două Camere.

Conform articolelor 5 și 8 din Legea 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor are
următoarele atribuții:

• elaborează sau avizează proiectele de acte normative care privesc

domeniul asigurărilor sau care au implicații asupra acestuia și avizează actele administrative individuale, dacă au legătură cu activitatea de asigurare

• supraveghează situația financiară a asigurătorilor, în vederea protejării
intereselor asiguraților, scop în care poate dispune efectuarea de
controale ale activității asigurătorilor sau brokerilor de asigurare

• participă la elaborarea planului de conturi, a normelor și a metodelor
contabile, după consultarea cu asociațiile profesionale ale operatorilor din asigurări

• ia măsuri pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu
respectarea normelor prudențiale specifice

• participă la asociațiile internaționale ale autorităților de supraveghere a
asigurărilor

• adoptă norme pentru aplicarea Legii 32/2000 privind societățile de
asigurare și supravegherea asigurărilor, cum ar fi normele privind clasele
de asigurări care pot fi practicate, procedura de autorizare a asigurătorilor
și a brokerilor, marja de solvabilitate, insolvabilitatea asigurătorilor,
condițiile privind administrarea fondului asigurărilor de viață, investițiile și
evaluarea activelor și altele

• emite decizii prin care acordă, suspendă sau retrage autorizații, aprobă
divizarea sau fuzionarea asigurătorilor, aprobă transferul de portofoliu de
asigurări, sancționeaza operatorii din domeniu pentru încalcarea legisației
specifice în vigoare

Cu ocazia celei de-a 8-a Conferințe a International Association of Insurance Supervisors (IAIS), care a avut loc la Bonn în septembrie 2001, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a fost acceptată ca membru al IAIS.

Societăți de asigurare autorizate

Tabel nr.12

AG = asigurăh generale AV = asigurări de viață RCA = asigurarea obligatohe de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule

Sursa: www.asig.ro.

=== CAPITOLUL III CU CARACT DE 12 ===

CAPITOLUL III

Dinamica asigurărilor și incidența
acestora asupra economiei

3.1. Dinamica asigurărilor

Dinamica primelor încaste în decursul unei perioade de timp evidențiază
tendințele care se degajă din evoluția ramurii asigurărilor, și mai ales raporturile
acesteia cu ansamblul economic național.

În 16 țări primele de asigurare au crescut mai rapid decât P.I.B., în 12 țări ambii indicatori au crescut în același ritm; în alte 2 țări primele au crescut mai lent decât P.I.B.; iar într-o țară primele au scăzut în timp ce P.I.B. a crescut.
Așadar, cu rare excepții, ritmul de creștere a primelor de asigurare devansează
pe cel al P.I.B.-ului.

Îmbunătățirea treptată a raportului dintre primele de asigurare încasate și
P.I.B. realizat se explică prin modificarea în timp a comportamentului persoanelor fizice, ca și al celorjuridice. Astfel, pe măsură ce veniturile cresc și nevoile vitale sunt satisfăcute, oamenii sunt dispuși să sacrifice o parte din veniturile lor disponibile pentru procurarea unor bunuri și servicii care nu sunt de primă necesitate. Printre acestea se numără și contractarea de asigurări. Deci, primele de asigurare cresc pe total atunci când:

1. un număr din ce în ce mai mare de oameni sunt conștienți de utilitatea
asigurării ca mijloc de protecție a vieții, a integrirății corporale și a bunurilor;

2. veniturile realizate de aceștia acoperă nu numai nevoile primordiale de
trai, dar și unele necesități considerate secundare și disponibilizează chiar unele sume pentru economisire.

În ceea ce privește persoanele juridice, pe măsură ce crește
complexitatea proceselor tehnologice, tehnica utilajelor din dotarea fabricilor și
uzinelor și valoarea bunurilor aflate în depozite, în producție ori în rețeaua de
desfacere crește și vulnerabilitatea acestora în fața pericolelor de tot felul. Pentru a se pune la adăpost de eventualele pagube, agenții economici apelează la protecția societăților de asigurare, în loc să se limiteze la autoprotecție.

În România, numărul societăților de asigurare a crescut de la 33 în 1994
la 44 în 1995 ajungând la 47 în 1996 și apoi la 56 în 1997 ca în 1998 să atingă
numărul de 64, și în 1999 la numărul de 75 de societăți de asigurare.

Deci, dezvoltarea asigurărilor și îmbunătățirea raportului dintre primele de asigurare și P.I.B. este rezultatul acțiunii conjugate a unor factori obiectivi și
subiectivi. Dintre aceștia, factorul cel mai important îl constituie creștera venitului mediu pe locuitor, crește și mărimea primelor de asigurare ce revin pe un locuitor sau, invers, cu cât este mai mic P.I.B. pe locuitor, cu atât mai reduse sunt cheltuielile pentrun asigurări ce revin în medie pe un locuitor.

3. 2. Incidenta asigurărilor asupra economiei

Comparațiile făcute între primele de asigurare și P.I.B. au urmărit să
evidențieze faptui că sporirea P.I.B. influențează favorabil dezvoltarea
asigurărilor reflectată în volumul primelor încasate în decursul unui an. întucât
între cei doi indicatori există relații biunivoce așadar impactul ramurii asigurărilor
asupra economiei se evidențiază prin următoarele:

3.2.1. Asigurările ramură creatoare de valoare adaugată

În ramura asigurări se încadrează companiile de asigurare, indiferent de
riscurile pe care le acoperă, agenții de asigurare, serviciile auxiliare ale
asigurătorilor, consiliile asiguraților și organizațiile de expertiză. Aici mai intră
casele de pensii independente care asigură anumitor categorii de oameni ai
muncii venitul în momentul retragerii lor din activitate.

Acoperirea riscului de daune în cursul unei perioade este egal cu
indemnizația de asigurare plătită, corectată cu soldul net al rezervelor pentru
riscuri subzistente, iar remunerația activității de asigurare reprezintă diferența
dintre primele încasate și indemnizațiile plătite. Remunerația aferentă activitații
asigurării de viața este egală cu diferența dintre primele încasate de asigurători și indemnizațiile achitate, plus soldul net al rezervelor tehnice, minus dobânzile
aferente acestor rezerve.

Consumul intermediar al companiilor de asigurare, cuprinde, în principal
chiriile, furniturile și materialul de birou, cheltuielile de telecomunicații, diurne de
deplasare, întreținere, iluminat, încălzit, precum și micile cheltuieli de reparații.
Dacă din producția brută se reduce consumul intermediar, se obține valoarea
adăugată brută în ramura considerată

Țările în care ramura asigurări are cea mai mare contribuție la crearea
P.I.B.-ului -între 1% și 2.41% – sunt S.U.A., Austria, Olanda, Germania, Coreea
și Filipine.

În România, raportul dintre valoarea adăugată brută în societățile de
asigurări și P.I.B., în perioada 1996-1998, a înregistrat valori cuprinse între
0.51%și0.17%.

Nivelul scăzut al valorii adăugate brute, realizate de societățile de
asigurări, se explică prin slaba dezvoltare a sectorului de asigurare, iar tendința
de scădere relativă a acesteia este consecința declinului înregistrat în perioada
de referința în intreaga economie națională.

Țările dezvoltate cum ar fi: S.U.A., Germania, Olanda, Norvegia, Franța,
Suedia, și Finlanda, realizează o valoare adăugată brută în asiguri de ordinul a
câtorva sute de U.S.D. în medie pe locuitor, rareori mai puțin, în timp ce țările în curs de dezvoltare realizează sume de ordinul zecilor de U.S.D. și chiar mai
puțin.

În România, valoarea adăugată brută realizată în ramura asigurări a scăzut de la 6,15 USD pe un locuitor în 1990, la 1,60 USD în 1993, după care a crescut la 2,17 USD în 1994. Această scădere este consecința declinului economic care a afectat rezultatele financiare ale tuturor agenților economici, pe cele ale societăților de asigurare, precum și nivelul de trai al populației. (tabel nr.12)

În România, în perioada 1995 – 1998, valoarea adăugată brută realizată în asigurări și P.I.B. au înregistrat următorii indici:

Sursa: Piata Financiară 2001

3.2.2. Asigurările ramură creatoare de locuri de muncă

Asigurările prezintă importanță pentru economia unei țări, nu numai că
participă la procesul de creare de valoare adăugată brută, dar și pentru faptul că oferă locuri de muncă unui număr destul de mare de persoane.

Concomitent cu creșterea numerică a locurilor de muncă ocupate în
asigurări, asistăm la sporirea productivității muncii acestora, exprimate ca
valoare adăugată brută ce revine în medie pe o persoană ocupată în această
ramură.

În România, numărul mediu al salariaților ocupați în societățile de
asigurare (cu contract de muncă) a crescut de la 7.330 la 7.724 în 1996, în timp ce numărul colaboratorilor (cu contract civil) a scăzut de la 8.258 la 7.249.

3.2.3 Asigurarea – ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe
piața financiară

Pentru a putea face față obligațiilor curente și viitoare, societățile de
asigurare au datoria să constituie, după caz, rezerve de prime la asigurările de
viață și rezerve de prime și de daune la asigurările de bunuri și la cele de
răspundere.

Păstrarea în deplină siguranță și fructificarea în cât mai bune condiții a
rezervelor respective sunt necesare, deoarece ele acoperă angajamentele
asigurătorului față de terti, și în plus la stabilirea primelor de asigurare se ia în
calcul venitul optenabil prin fructificarea acestora pe piață.

Fructificarea rezervelor de prime și de daune, constituite la dispoziția
societăților de asigurare, se face prin plasarea acestora în acțiuni, obligațiuni sau participații la societățile comerciale, în bonuri de tezaur, obligațiuni sau alte
înscrisuri ale împrumuturilor de stat, depuneri pe termen la bănci, acordarea de

Împrumuturi asiguraților în contul sumelor asigurate la asigurările de viață,achiziționarea de bunuri imobiliare, etc.

Politica de plasamente a fiecărei societăți de asigurare este dictată de
natura rezervelor constituite, de posibilitățile concrete de fructificare oferite pe
piața financiară, ca și de prevederile legale privind nivelul lichidităților ce trebuie
asigurate în orice moment și respectiv proporțiile investițiilor în diverse categorii
de active.

Resursele bănești atrase în circuitul economic prin intermediul societăților de asigurare sunt reciclate de acestea și orientate fie spre sporirea capitalului productiv al societăților comerciale, direct sau prin mijlocirea băncilor, fie prin acoperirea deficitului bugetar la nivelul administrației centrale de stat sau a celei locale. în ambele cazuri fluxurile de resurse financiare, care pornesc de la societățile de asigurare, către diverși beneficiari nu sporesc masa monetară în circulație ci numai o redistribuie: în primul caz, căpătând o destinație productivă, resursele provenite de la societățile de asigurare contribuie la consolidare echilibrului monetar, iar în cel de-al doilea caz, evită apelul la emisiunea monetară pentru finanțare deficitului bugetar.

Atunci când împrumuturile acordate de societăți pe baza polițelor de
asigurare, plasamentul societăților de asigurare au un caracter monetar. Cu
sumele acordate asiguraților, crește masa monetară, dar această creștere este
nesemnificativă și este ținută sub control.

Prin activitatea desfășurată, societățile de asigurare influiențează, uneori,
pozitiv sau negativ, și balanța de plăți a țării.

Asigurarea – factor de reducere a incertitudinii economice și mijloc de
reluare a activității vremelnic întrerupte

Când o persoană fizică sau juridică se hotărăște să încheie o asigurare,
este conștient de faptul că un anumit fenomen sau complex de fenomene îi
amenință viața, integritatea corporală sau avutul. Deși nu are posibilitatea de a
împiedica producerea fenomenului considerat, persoana în cauză are, totuși,
posibilitatea să se pună la adăpost de consecințele nefaste.

Prin încheierea asigurării, persoană fizică sau juridică, convine cu o
societate specializată ca în schimbul unei sume de bani societatea de asigurare
să preia asupra sa consecințele producerii fenomenului sau evenimentului ce
amenință persoană fizică sau juridică.

Încheind contractul de asigurare, nu se reduce numărul riscurulor și nici
nu scade forta de distrugere a acestora, dar oamenii sunt mai bine pregătiți să le facă fată.

În cazul persoanelor juridice, asigurarea rezolvă problemele financiare ale sinistrului, care sunt și cele mai dificile, astfel încât agenții economici să-și poată relua activitatea cât mai repede.

În ceea ce privește persoanele fizice, asigurarea le ajută să-și înlocuiască bunurile distruse, să suporte consecințele diminuării sau pierderii capacității lor de muncă, să depășească sub raport financiar, consecințele pierderii susținătorului lor legal sau să facă față răspunderilor civile legale față de terți.

3.3. Analiza eficientei activitătii de asigurare în domeniul
asigurărilor de viață

3.3.1. Conceptul de eficiență în domeniul activității de asigurare

În aprecierea eficientei activității de asigurare este necesar să avem în
vedere atât raportul dintre efectul obținut și efortul depus în legatură cu această
activitate, cât și rezultatele financiare obținute de un asigurător.

Efectul obținut de pe urma activității de asigurare, prin acordarea de
despăgubiri și sume asigurate, se concretizează în crearea condițiilor care
permit continuitatea proceselor economice din diferite ramuri și sectoare,
menținerea integrității proprietății aparținând unor persoane juridice sau fizice
și realizarea de către populație a unor măsuri suplimentare de prevedere și de
economisire.

Efortul pentru obținerea efectului amintit mai sus este făcut atât de
asigurați, care plătesc prime de asigurare, cât și de asigurător, care organizează,conduce si participă direct la realizarea asigurărilor de bunuri, persoane si răspundere civilă precum și a asigurărilor și reasigurărilor în valută. Prin urmare, eficiența activității de asigurare este necesar să fie privită atât din punct de vedere al intereselor asigurătorului, care își conduce activitatea pe baza principiului gestiunii financiare, cât și din punctul de vedere al intereselor
asiguraților.

Pentru asigurător, asigurările sunt cu atât mai eficiente, cu cât cheltuielile
ocazionate de plata despăgubirilor, a sumelor asigurate și cele privind formarea
si administrarea fondului de asigurare sunt cât mai reduse. Pentru asigurați,
eficiența este cu atât mai mare, cu cât despăgubirile pe care ei le primesc la
producerea riscului asigurat sunt mai apropiate de valoarea daunei înregistrate,
iar timpul care trece de la data producerii fenomenului sau evenimentului
asigurat, până la încasarea despăgubirilor, respectiv a sumei asigurate, este cât
mai redus.

În aprecierea eficienței activității de asigurare și a dimensiunii rezultatelor
financiare obținute de un asigurător, este necesar să avem în vedere și faptul că în acest domeniu se întâlnește un fenomen specific – unic în activitatea
economică – respectiv inversarea ciclului de producție. Este vorba de faptul că
asigurătorul "vinde" înainte de a fi "produs", deci înainte de a se cunoaște costul
"produsului vândut". Prin încasarea primei de asigurare, societatea de asigurări
se obligă să plătească asiguratului eventualele daune a căror mărime nu se
cunoaște, aceasta putând fi doar aproximată pe baza unor calcule probabilistice.

Analiza eficienței activității de asigurare poate avea caracter științific,
dacă se bazează pe datele oferite de sistemul existent în acest domeniu. Pornind de la aceste date, pot fi cercetate, analizate, și interpretate rezultatele obținute în activitatea de asigurare, pot fi identificați factorii care le-au determinat si apoi pot fi stabilite căile și mijloacele necesare pentru îmbunătățirea lor.Particularitățile activității de asigurare impun ca, în analiza eficienței, să se țină cont și de acțiunea unor factori specifici, Un factor important care acționează în domeniul aigurărilor, influențând direct si nemijiocit volumul cheltuielilor efectuate de asigurător cu plata despăgubirilor este caracterul aleatoriu al fenomenelor generatoare de pagube. Acest caracter impune ca analiza eficienței activității de asigurare să se facă pe o perioadă de timp cât mai îndelungată, deoarece numai în acest mod pot fi desprinse concluzii judicioase privind rezultatele finale obținute. în cazul asigurărilor facultative, acționează și un factor de natură subiectivă care influențează rezultatele obținute de asigurător. Este vorba de amploarea și calitatea activității desfășurate de organele asigurătorului în legătura cu încheierea unui număr cât mai mare de asigurări și de "gradul de înțelegere" a diferitelor persoane fizice și juridice în ceea ce privește necesitatea si utilitatea acestora. Dacă această activitate se soldează cu obținerea unui grad de cuprindere în asigurare ridicat, sunt create, în mare parte pentru ca asigurătorul să poată obține rezultatele favorabile.

În aprecierea eficienței activității de asigurare este necesar să se țină
seama atât de rezultatele obținute de asigurător, cât și de cele pe care le obțin
asigurații, înseamnă că de fapt ne rezumăm la o analiză partială care nu permite desprinderea influenței tuturor factorilor care intervin în asigurare.

În condițiile în care orice societate de asigurări își conduce activitatea
conform gestiunii financiare, este firesc ca aceasta să se preocupe de acoperirea cheltuielilor din veniturile realizate și de obținerea unor rezultate financiare cât mai bune. Pentru ca aceste rezultate să poată fi obținute, este necesar, în primul rând, ca veniturile încasate să depășeacă cheltuielile pe care le are de efectuat. De aici rezultă că nivelul despăgubirilor și al sumelor asigurate ce se cuvin asiguraților în cazul producerii riscurilor asigurate, este direct influențat de mărimea primelor de asigurare pe care ei le plătesc asigurătorului. Aceasta demonstreaza, o data în plus, că în mod normal nu putem face o apreciere a eficienței activității de asigurare, facând abstracție de faptul că cele două părți care intervin în asigurare, urmăresc, fiecare în parte, anumite scopuri bine precizate. Ideal ar fi ca despăgubirile pe care le plătește să fie cât mai apropiate de valoarea pagubelor produse de riscuri asigurate. Pentru ca acest lucru să se poată însă realiza, este necesar să se stabileasca un nivel mai ridicat al primelor de asigurare, ceea ce nu în toate cazurile concordă cu interesele și posibilitățile asiguraților, deoarece asigurarea devine prea costisitoare. Rezultă că activitatea de asigurare este necesar să fie organizată în așa fel încât să se poată interveni prompt pentru înlăturarea urmărilor producerii riscurilor asigurate iar cheltuielile cu administrarea ei să fie cât mai reduse.

Totodată se impune ca activitatea de asigurare să fie organizată si
condusă astfel încât să permită asigurătorului să obțină un anumit profit din care o parte se cuvine bugetului de stat sub forma de impozit.

3.3.2. Veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale societății de
asigurare

Producerea riscurilor asigurate obligă societățile de asigurare la
efectuarea de cheltuieli cu achitarea despăgubirilor și a sumelor asigurate. în
acest scop este necesar ca orice asigurător să concentreze la dispoziția sa un
volum important de venituri. Pentru ca pe parcursul desfășurării activității de
asigurare să se poată realiza echilibrul între venituri si cheltuieli, se impun
încasarea ritmică a veniturilor si efectuarea cheltuielilor în concordanță cu
prevederile din bugetul de venituri si cheltuieli.

Totodată este necesară o urmărire permanentă a modului de realizare a
încasărilor din fiecare sursă în parte, pentru a se evita apariția unor goluri
temporare de venituri. Activitatea desfășurată de o societate de asigurări se
reflectă, sintetic, în bugetul de venituri și cheltuieli, pe care acesta îl întocmește
anual.

0 societate de asigurări, atunci când își întocmește bugetul de venituri si
cheltuieii, este necesar să vegheze ca volumul primelor de asigurare ce urmează a fi realizat să fie stabilit în concordanță cu posibilitățile reale existente în economie, în ceea ce privește dezvoltarea asigurărilor facultative de bunuri,
persoane si răspundere civilă. Acest lucru este necesar, deoarece fiecare
societate de asigurări trebuie să acționeze pentru a ajunge la nivelul optim în
ceea ce privește cuprinderea bunurilor si persoanelor în asigurările facultative pe care le practică.

Referitor la nivelul cheltuielilor, prin întocmirea bugetului de venituri si
cheltuieli se va urmări ca acesta să fie stabilit ținându- se cont atât de nivelul
mediu înregistrat într-o anumită perioadă de timp, de despăgubirile si sumele
asigurate achitate în anul în curs cât și de posibilitățile de creștere a acestora, fie ca o consecință previzibilă a unor schimbări în ceea ce privește frecvența si
intensitatea producerii riscurilor, fie ca urmare a extinderii sferei asigurărilor
facultative și deci a volumului răspunderii asumate.

Bugetul de venituri si cheltuieii al unei societăți de asigurări poate fi
considerat și ca un instrument util în procesul conducerii si controlul activității
acesteia. Prin întocmirea lui se poate vedea în ce măsură în anul respectiv va fi
posibilă realizarea echilibrului financiar al activității societății respective.

Bugetul de venituri si cheltuieli al unei societăți, are două părti, respectiv
partea de venituri si partea de cheltuieli și mai multe capitole. în cadrul
capitolelelor sunt prezentate mai întâi veniturile și cheltuielile ocazionate de
desfășurarea activității de asigurare.

După menționarea veniturilor și a cheltuielilor totale figurează rezultatul
brut al exercițiului financiar. Acest rezultat se concretizează în profit, în cazurile
în care veniturile totale depașesc cheltuielile totale sau în pierdere , când

Cheltuielile devansează veniturile. De asemenea, în buget sunt nominalizate:

cota din profitul brut destinată alimentării fondului de stat; cota din profitul net,
care alimentează fondul de participare a salariaților la profit; cota care se virează la fondul de dezvoltare; cota se utilizează pentru achitarea dividendelor.

Încasările din primele de asigurare preliminate pentru anul în curs se
determină pe baza realizărilor certe obținute pană la data când se întocmește
bugetul, la care se adaugă realizarile probabile privind perioada ramasă până la
sfârșitul anului.

Volumul primelor realizat la asigurările facultative se stabilește pe
categorii de bunuri și persoane. Volumul primelor realizabile la asigurările
facultative de animale se stabilește înmulțind existentul de animale posibil de
asigurat cu prima medie realizată în anul anterior. La asigurările facultative de
viața, primele ce se preconizează a se realiza în anul următor se determină
avându-se în vedere suma asigurată la asigurările active la începutul perioadei,
intrările care au avut loc prin asigurări nou contractate, reactivări și transferuri.

Din diferența dintre primele de asigurare aferente sumei asigurate inițial și celei ieșite din calculele efectuate, rezultă primele realizabile în perioada
respectivă.

Determinarea volumului cheltuielilor ce se înscriu în buget se realizează în mod diferit, după cum este vorba de cheltuielile pentru plata despăgubirilor și a sumelor asigurate și de cheltuielile și administrarea fondului de asigurare.
Propunerile privind cheltuielile cu plata despăgubirilor și a sumelor asigurate pot
fi determinate ținându-se cont de media volumului acestora în ultimii 5 ani,
precum și de plățile preliminate pentru anul care expira. La stabilirea pagubelor
ce eventual se vor mai produce până la sfârșitul anului în curs, se va ține seama de media daunelor produse în aceeași perioadă din anii anteriori. Toate aceste calcule se fac pe categorii de asigurați, pe feluri de asigurări și pe categorii de bunuri.

Cheltuielile privind constituirea si administrarea fondului de asigurare se
determină având în vedere realizările certe din anul în curs până la data
elaborării bugetului și datele preliminare pentru perioada ramasă până la
sfărșitul anului. Volumul cheltuielilor administrativ – gospodărești se stabilește în
funcție de realizările certe din anul în curs pânâ la data elaborării bugetului, de
datele preliminare pe perioada ramasă până la finele acestui an și de rezultatele analizei temeinice a posibilităților de reducere a acestora față de anul precedent.

Dupa stabilirea veniturilor si cheltuielilor la nivelul unui an se trece la
repartizarea acestora pe trimestre. Bugetul astfel întocmit și însușlt de consiliul
de administrație se supune aprobării Adunării Generale a Acționarilor. Urmărirea modului de realizare a încasărilor și cheltuielilor de către acestea. Această urmărire a realizării încasărilor prezintă o importanță deosebită în asigurarea echilibrului financiar la nivelul societăților de asigurare.

Diferența dintre totalul veniturilor si cel al cheltuielilor societății de asigurări formează profitul brut. Din profitul brut – se prelevă în fiecare an cel puțin 5% pentru constituirea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social. După deducerea din profitul brut a acestei cote de 5%, rezultă profitul impozabil. Profitul rămas după plata impozitului pe profit reprezintă profitul net, care capată următoarea destinație:

– 50% se repartizează pentru fondul de dezvoltare;

– 10% se repartizează pentru fondul de participare a salariaților la profit;

– diferența de 40% reprezintă dividendele asupra cărora se calculează și se plătește statului un anumit impozit.

Având în vedere specificul activității unei societăți de asigurare determinat în primul rând de caracterul aleatoriu al riscurilor, remarcăm că acesta își constituie, pe lânga fondul de rezervă menționat și alte fonduri de rezervă sau rezerve tehnice.

Sumele transferate pentru constituirea rezervelor tehnice se deduc din
veniturile asigurătorului financiarîn care s-au efectuat aceste transferări.

Fondul de rezervă al societății de asigurări are menirea de a acoperi
cheltuielile cu plata despăgubirilor ori de câte ori volumul acestora depașeste
fondurile stabilite în acest scop din încasările curente. Luăm ca exemplu o
societate de asigurări și urmărim evoluția financiară a acesteia în funcție de
venituri și cheltuieli

Contul de venituri și cheltuieli ale unei societăți de asigurări

Tabel nr. 13

Sursa: Piața Financiară 2001

Rezultă că bugetul de venituri și cheltuieli aprobat de Adunarea Generală a Acționarilor în ședința din aprilie 1999, a fost îndeplinit la venituri cu o depășire de 0,5%, iar la cheltuieli cu economii de 0,8%.Profitul realizat în suma de 98.987,962 mil. lei este cu 30% mai mare decât prevederile din bugetul care se datorează în principal, depășirii veniturilor totale cu 1786,414 mil. lei și înregistrări de economii la cheltuieli în sumă de 2097,429 mil. lei.

Profitul net crește față de prevederi cu suma de 13.974,599 mil. lei adică
cu 23,7%. Trebuie subliniat faptul că societatea a avut posibilitatea să-și creeze
rezerve financiare specifice în suma de 89.375,013 mil. lei, ceea ce a consolidat
poziția acesteia față de asumarea riscurilor de asigurări.

Cheltuielile cu funcționarea și administrarea au fost în sumă de
48.048,993 mil. lei, fiind sub prevederi cu 0,2%. Bilanțul societății încheiat la
finele anului 1999 înregistrează o creștere semnificativă a patrimoniului societății comparativ cu începutul anului. Astfel, activul și pasivul, fiecare în sumă de 262,5 mld lei mai mare față de soldurile de la începutul anului. Creșteri mai mari se localizează la conturile de activ: imobilizări corporale (+ 48,9 mid. lei), imobilizări financiare (+40,5 mid. lei), disponibilități în bani si casa si alte active circulante (609,4 mil lei) precum și la conturile de pasiv: capitaluri proprii (+536,6 mil. lei),venituri încasate în avans (80,9 mil. lei).

Toate aceste rezultate sunt consecința modului în care societatea a fost
condusă de echipa manageriala a consiliului de administrație, care în
permanență a examinat cu responsabilitate problemele apărute in cursul
execuției.

3.3.3. Posibilități de creștere a eficienței activității societății de asigurare.

Având în vedere faptul că plățile privind despăgubirile dețin ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor, se poate spune că sporirea eficienței acestora depinde de reducerea volumului despăgubirilor. Practica ne arată însă că volumul despăgubirilor nu poate fi redus decât pană la o anumită limită,
deoarece apariția unor pagube provocate de riscurile asigurate este inevitabil,
iar pe de altă parte, menirea asigurării este tocmai acoperirea unor pagube cu
caracter imprevizibil. Deci, problema care apare aici se referă la faptul că dacă,
în general, la toate categoriile de bunuri asigurate, despăgubirile pe care le
plătește o societate de asigurări reprezintă sau limita care practic nu poate fi
redusă.

Un alt mijloc ce poate acționa în direcția reducerii volumului despăgubirilor îl constituie luarea, de către societățile de asigurări, a unor măsuri de prevenire a pagubelor. De exemplu, efectuarea la timp și în bune condiții a inspecției de risc poate contribui la prevenirea producerii unor pagube și implicit la reducerea cheltuielilor cu plata despăgubirilor. Aceasta presupune ca organele asigurătorului, care au dreptul să efectueze această inspecție, să cunoască în permanență situația concretă pe teren în ceea ce privește modul de întreținere, îngrijire și păstrare a bunurilor asigurate pentru a putea interveni la momentul oportun, evitând astfel înregistrarea unor pagube sau refuzând plata despăgubirilor atunci când asiguratul se face vinovat de neluarea la timp a
măsurilor de prevenire a pagubelor.

Creșterea eficienței activității privind asigurările în valută poate fi realizată atât prin dezvoltarea lor cât și prin intensificarea măsurilor care conduc la prevenirea apariției unor pagube.

Dezvoltarea asigurărilor în valută creează condiții pentru dispersarea mai
bună a riscurilor și implicit pentru înregistrarea unui raport mai favorabil între
volumul despăgubirilor plătite și volumul primelor încasate. Prevenirea apariției
pagubelor la bunurile care fac obiectul asigurărilor în valută poate juca un rol mai mare în reducerea volumului cheltuielilor cu plata despăgubirilor, mai ales la asigurarea mărfurilorîn timpul transportului internațional.

în ceea ce privește creșterea eficienței activității de reasigurare, este
necesar să se țină cont de faptul că probabilitatea obținerii unor rezultate
pozitive din activitatea de primire în reasigurare este apreciată ca fiind mai mare
decât în cazul cedărilor în reasigurare.

Legat de posibila creștere în perspectivă a volumului cedărilor în
reasigurare ale societăților de reasigurări din România, se impune o
cunoaștere cât mai profundă a activității și a rezultatelor financiare ale societății
de asigurări sau reasigurări care le preiau. Acest !ucru este necesar din mai
multe motive. în primul rând, această necesitate este legată de faptul că dacă
vom plasa cedările noastre unor reasigurători care prezintă stabilitate financiară
și care obțin, de regulă, profit, vom avea dreptul ca, proportional cu volumul
primelor plătite acestora, să participam la acest profit, iar în final vor putea fi
obținute rezultate mai bune. în al doilea rând, acest lucru este necesar deoarece aproximația cu care aigurătorul fixează primele, clauzele si condițiile polițelor de asigurare variază considerabil, în funcție de piață și categoria de asigurări în care aceasta lucrează. în al doilea rând, reasigurătorii au în permanență în vedere ca asigurătorii lucrează în domenii foarte variate si complexe.

Drept urmare, condițiile avute în vedere la încheierea asigurării se pot
schimba rapid în bine sau în rău.

Dacă reasigurătorii trec cu vederea aceste aspecte, atunci este puțin
probabil ca ei vor obține rezultate bune, deoarece rezultatele activității de
reasigurare depind nemijlocit de rezultatele activității de asigurare. Astfel,
dacă soliditatea activității de asigurare nu apare ca suficient de convingătoare,
atunci este greu de prevăzut ca reasigurarea va putea să prospere și să
progreseze în mod independent de aceste condiții de bază care de fapt au
generat-o si o generează.

Eficiența activității de asigurări si reasigurări poate crește și prin
preocuparea permanentă pentru găsirea unor soluții menite a conduce la
reducerea cheltuielilor privind administrarea asigurăr'lor. Aici se va acționa
deopotrivă asupra celor două componente, respectiv cheltuielile de personal si
cheltuielile materiale. Eficiența poate spori si prin exploatarea într-o măsură tot
mai mare a condițiilor pe care le oferă economia de piață în ceea ce privește
obținerea de venituri suplimentare prin efectuarea de plasamente în diferite
investitii, a rezervelor tehnice.

=== CAPITOLUL IV ===

CAPITOLUL IV

Aspecte ale managementului financiar
în asigurări

4.1. Elemente de management financiar

Finanțele, în principiu, sunt acea funcție a unei întreprinderi responsabilă cu atragerea de fonduri pentru firmă, gestionarea lor în cadrul firmei ( aici se pot include elaborarea diferitelor bugete, analiza fluxurilor de numerar etc.) și
planificarea cheltuirii fondurilor pentru diverse achiziții de active (utilaje,
echipamente, mașini).

Managerii sunt "oameni de finanțe" având sarcina luării deciziilor în cadrul firmei, începând cu finanțarea și terminând cu investițiile și controlul executării adecvate a planurilor.

Managerii sunt responsabili cu gestionarea impozitelor, adică cu analizarea consecințelor și implicațiilor cu privire la taxe și impozite a deciziilor luate și minimizarea impozitelor plătite de întreprindere. De asemenea, ei acționează și ca auditori interni, pentru a se asigura că regulile și procedurile contabile prestabilite sunt respectate și urmate întocmai. în consecința, auditui intern este pur și simplu o verificare suplimentară a diferitelor conturi contabile,a manevrării corecte a acestora.

Managerii planifică modul în care vor fi cheltuiți banii și apoi stabilesc
controale (verificări), pentru a se asigura că fondurile sunt manevrate în mod
înțelept și în corcondanță cu planurile stabilite. în cadrul oricărei întreprinderi,
managerii din toate sectoarele de activitate și de la toate nivelele conlucrează în procesul luării deciziilor, astfel încât pe termen lung să se evite falimentul.
Trebuie să țină cont de faptul că trei cauze dintre cele mai frecvente ale
falimentului unei întreprinderii sunt:

1. Fluxuri de numerar mici;

2. Subcapitalizarea;

3. Control neadecvat al cheltuirii fondurilor.

Problemele financiare ale unei întreprinderi, respectiv atragerea de fonduri de la persoanele fizice și prin intermediul acestora, a institutților financiare, și investirea acestora pe piața financiară se realizează 'de către managementul financiar.

Funcțiunea de management financiar trebuie să îndeplinească o serie de sarcini integrate în ansamblul funcțiilor de management, neputând fi izolată de mediul financiar în care acesta acționează.
Managementul financiar are două aspecte fundamentale. Unul se referă la găsirea și selectarea proiectelor de investiții, iar celălalt la furnizarea fondurilor necesare pentru aplicarea lor.

Managementul financiar este format din subsisternul fondurilor financiare și din acea parte a subsistemului decizional și de control care se referă în mod direct la funcțiunea financiară.

În cadrul subsistemului decizional, managerul financiar primește informații cu privire la:

• Costul investirii fondurilor pe piețele de capital;

• Cursurile de schimb curente;

• Rata de dobândă pe termen scurt, practicată pe piețele monetare;

• Noile oportunități de investiții disponibile întreprinderii.

Managerul financiar studiază oportunitățile de investiții sau de obținere de fonduri (prin emisiunea de acțiuni sau titiuri de creanță) pe piețele de capital interne sau internaționale, pentru a găsi cea mai bună modalitate de îndeplinire a funcțiilor sale.

Cunoașterea cursurilor de schimb, a volatilității acestora pe termen lung sau scurt, a gradului de risc al cursului de schimb are o deosebită importanță în cazul în care managerul financiar decide să se implice în vânzarea opțiunilor în valută, în swap-uri valutare sau în cumpărarea / vânzarea valutelor la termen. În cazul în care managerul financiar dispune de fonduri suplimentare, poate decide acordarea acestora sub formă de împrumuturi pe piața monetară, prin intermediul instituțiilor financiare sau a bancilor comerciale, la anumite rate de dobândă pe termen scurt, foarte scurt sau overnight.
Obținerea de informații cât mai exacte cu privire la oportunitățile de investitii disponibile întreprinderii vor contribui la luarea decizillor de acceptare sau respingere a investițiilor, luând în considerare resursele de numerar necesare, precum și impactui noilor investiții asupra proiectelor existente sau planificate.
Managerul financiar poate utiliza o serie de instrumente financiare pentru luarea unor decizii cât mai bune și creșterea eficienței activității manageriale.
Managementul financiar oferă informații cu privire la:

• Ratele de dobândă la care întreprinderea va acorda împrumuturi;

• Ratele de dobândă la care întreprinderea va primi credite;

• Necesitățile de numerar viitoare ale întreprinderii;

• Recomandările de creștere a datoriei pe termen lung, de emisiune de acțiuni
sau o combinație între acestea; recomandări privind creșterea datoriei pe termen scurt sau a autofinanțării;

• Disponibilitatea tehnicilor de management al riscului;

• Previziuni ale agregatelor economice și impactui asupra proiectelor existente și planificate.

Subsistemnul de fonduri financiare are urmatoarele intrări:

• Încasări în numerar de la clienți;

• Dobânzi sau dividende aferente investițiilor efectuate;

• Intrări de fonduri noi prin contractarea de datorii sau prin emisiunea de acțiuni.
În categoria ieșirilor se includ:

• Plăți în numerar către creditori

• Plăți sub forma dobânzilor catre bănci sau deținătorii de obligațiuni;

Dividende cuvenite acționarilor. în ultimii ani, o serie de fenomene economico- financiare au determinat managementul financiar să țina seama nu doar de
mediul caracteristic țării în care întreprinderea își are sediul, ci și de dimensiunea internațională și tendința tot mai mare de internaționalizare.

Fenomenul de internaționalizare a cuprins în special piețele de capital,
datorită volumului foarte mare al tranzacțiilor, al tendinței de tranzacționare a
acțiunilor companiilor multinaționale și transnaționale la burse din mai multe țări, precum și rapidității mari a circulației fondurilor investite pe plan international, între mai multe piețe de capital. Bineînțeles, internaționalizarea tranzacțiilor se poate face nurnai în condițiile creșterii eficienței sistemului de reglementare, precum și reducerea riscului investiției.

Având în vedere aceste fapte, devine evidentă necesitatea experienței
financiare, de aici și importanța existenței unor calități a managerului financiar, cum ar fi inteligența, motivarea, competența tehnică, obiectivitate, întelegerea oarnenilor și a situațiilor, capacitatea de a identifica problemele în avans, înțelegerea consecințelor deciziilor curente, capacitatea de a instrui oarnenii, viziune de ansamblu.

4.2. Funcțiunea financiară a întrepnnderii

Obiectivul urmărit de managementui financiar al întreprinderii este
maximizarea valorii. Managerii financiari trebuie să integreze funcțiunea
financiară în ansamblul celorlalte funcțiuni ale întreprinderii, aceasta putând fi
împărtită în achiziția fondurilor și utilizarea acestora.

Atragerea de surse pentru întreprindere se referă la deciziile privind
finanțarea pe termen lung sau scurt, cum ar fi deciziile de emisiune de acțiuni,
împrumuturi, închirieri în sistem leasing a echipamentelor, decizii privind plata
dividendelor sau de creștere a fondului pe termen scurt.
Utilizarea acestor surse se va face pentru achiziții sau dezinvestiții, rezultatul
acestor decizii având ca rezultat structura activelor întreprinderii.

Alături de metodele de finanțare care apar în graficul de mai sus pot fi
adăugate și altele, cum ar fi finanțarea prin leasing sau extrabilanțier, destul de folosite.

În ceea ce privește sursele pentru investiții, trebuie să se țină seama de faptul că întreprinderea nu dispune de fonduri nelimitate. Fondurile provenite din surse interne sunt rezultatul activităților curente, iar capacitatea de a împrumuta fonduri depinde nu numai de planurile viitoare, ci și de performanțele anterioare.
Constrângerea reprezentată de disponibilitatea capitalului va influența atât alegerea proiectelor, cât și întrega structură a întreprinderii, astfel de decizii fiind deci strategice, datorită implicării incertitudinii.

4.3. Finanțarea intreprinderii

Finanțarea pe termen lung

Un plan de afaceri specifică suma de bani necesară pentru diferite perioade de timp, precum și cele mai potrivite surse și căi de utilizare a fondurilor.

Finanțarea pe termen lung reprezintă fonduri obținute de la asociații

firmei și din împrumuturi cu scadențe mai mari de 2 ani. Capitalul obținut astfel este folosit pentru cumpărarea de active pe termen lung cum ar fi instalatii,utilaje,clădiri și echipamente, și pentru finanțarea extinderii întreprinderii.
De obicei, capitalul pe termen lung inițial provine din trei surse:

1. Participările de capital ale asociaților firmei, sub forma capitalului social. 0 parte din capital poate proveni de la anumite organizații (firme) care finanțează intreprinderi noi cu potențial mare, operația reprezentând de fapt o speculație de capital cu un grad înalt de risc (venture capital). Capitalul de acest tip poate merge și către firme cărora li se refuză o modalitate de finanțare convenționala.
Firma care fumizează capitalul va vrea cel puțin o treime din acțiunile
întreprinderii. Ulterior, ea va putea investi mai mult dacă va fi nevoie. în cazul societăților pe acțiuni va veni un moment când firma va avea nevoie de fonduri suplimentare. 0 modalitate de a le obține este vânzarea de acțiuni.

2. 0 sursă suplimentară de capital pe termen lung o constituie câștigurile
nerepartizate. Acestea sunt câștiguri ce rămân după plata impozitelor, care nu
sunt distribuite ca dividende. Ele reprezintă investiții provenite din câtigurile
întreprinderii (și deci participă la finanțarea capitalului).

3. Capitalul împrumutat provine din împrumuturile obținute de firmă prin
emisiunea de obligațiuni sau de la bănci și alte instituții financiare.

În cazul societăților de asigurare, acestea nu includ în structura capitalului pe termen lung datorii pe termen lung și / sau acțiuni preferențiale. În schimb, capitalul necesar este obținut de la deținătorii de polițe, de la acționari și din reinvestirea profiturilor.

Finanțarea pe termen scurt

a) Creditul comercial este sursa de fonduri pe termen scurt cel mai larg utilizată.Acesta reprezintă un credit acordat firmei de către furnizorii ei, constân din cumpararea de bunuri cu plata ulterioara, iar în cazul plății anticipate obținerea unei reduceri (discount);

b) Pentru firmele mici Imprumuturi de la prieteni și familie;

c) împrumuturi de la băncile comerciale:

1. Tipul de împrumut cel mai greu de obținut de la bănci sau alte instituții
financiare este Imprumutul fâra garanție.

2. în cazul Imprumuturilorcu garanții, întreprinderea poate garanta cu:

– inventar, cum ar fi materii prime;

– clădiri, utilaje, etc.;

– acțiuni și obligațiuni deținute de firmă.

3. Linia de credit. Deschiderea unei linii de credit constă în posibilitatea de a
avea bani disponibili în cont până la un plafon ( valoare maxima ) stabilit. Acest tip de împrumut este pe termen scurt și negarantat și cu condiția ca banca să aibă bani disponibili. Fondurile sunt disponibile atâta timp cât plafonul nu este depășit. Acordul periodic de credit ( revolving credit agreement) reprezintă un acord cu o bancă privind o linie garantată de bancă, care prevede o primă pentru partea nefolosită a surnei totale luate cu împrumut.

4. Factorizare ( Factoring ). Factorizarea reprezintă vânzarea completă, fară
responsabilitate, a creantelor unei firme către un alt partener. Este o sursă de
fonduri relativ scumpă pentru o întreprindere. Un mod de acțiune este următorul: o firmă vinde o mare parte a produselor sale pe credit, dar unii dintre cumpăratori sunt înceți în plata facturilor. Astfel, întreprinderea poate avea o mare sumă de bani sub forma de creanțe. Factorul (cealalta firmă) cumpară creanțele de la întreprinderea inițială cu lichidități, plătind între 50% și 70% din valoarea creanțelor, ulterior urmânâd să recupereze banii de la debitori.Taxa de scont(discount rate) pentru factorizare depinde de vechimea creanțelor,tipulactivitățiidesfașurate de întreprindere și de condițiile din economie.

5. Efectele de comert ( titiurile de credit). în cazul în care o întreprindere are
nevoie de fonduri pentru câteva luni și vrea să obțină rate mai mici decât cele de la bănci, o strategie ar fi să vândă titiuri de credit. Titiurile de credit reprezintă valori pe termen scurt, neasigurate, emise de corporații cu disponibilități importante de credit. în același timp, aceasta este o oportunitate pentru cumpărătorii de efecte de comert de a investi lichiditățile pe termene scurte,cu dobândă.

6. Surse intene de fonduri. Sursele intene pot fi obținute prin reducerea
inventarului, a costurilor sau cheltuielilor. în concluzie, o echipă managerială
bună, în colaborare cu contabili unei întreprinderi, poate fi capabilă să găsească importante surse intene de finanțare și să obțina fonduri externe la costuri minime.

4.4. Decizia de investiții

După ce s-a decis în privința surselor de finanțare, managerul financiar
trebuie să analizeze proiectele de investiții din punct de vedere al profitabilității acestora. în cazul proiectelor de investiții, profitul adus de acestea reprezintă de fapt fluxurile de numerar viitoare ( cash-flow-uri ), actualizate la momentul prezent pe baza principiilor dobânzii compuse. Aceste fluxuri de numerar viitoare nu sunt deloc arbitrare, acestea fiind obținutecaurmareaelaborăriiunuiplanstrategic. Se va ține seama, bineînțeles, și de risc.Astfel,maximizarea valorii,care reprezintă obiectivul urmărit de managementul financiar, implică, de fapt,optimizarea acestor valori actualizate. Toate fondurile implică anumite costuri,chiar și cele reinvestite, și anume costul de oportunitate generat de nedistribuirea acestora către acționari. Astfel, proiectele în care investește întreprinderea trebuie să asigure câștiguri mai mari decât costul capitalului, astfel încât să se poată justifica investiția efectuată. Doar în aceste condiții poate fi crescută valoarea întreprinderii.

Activitățile de producție ale întreprinderii sunt, în mare parte, rezultatul
deciziilor de investiții anterioare. întreprinderea trebuie să continue activitatea de investiții pentru a mijloci capitalul învechit sau scos din uz. însă, ținând seamadefaptul că ciclul de viață al produselor poate genera modificări în strategia de producție – uneori modificari drastice, având în vedere mediul în schimbare în care acționează întreprinderea – pentru a supraviețui majoritatea întreprinderilor vor fi nevoite să ia și alte măsuri pe lângă înlocuirea capitalului.

Decizille privind investițiile de capital sau elaborarea bugetului de capital vor fi luate în acest context. Aceste decizii, care vor hotărî viitorul întreprinderii, sunt condiționate de oportunități oferite de mediul în care acționează întreprinderea, de modul în care sunt percepute de managementul acesteia, precum și de structura actuală a întreprinderii. Deciziile privind elaborarea bugetului de capital sunt dependente de întreaga structură a întreprinderii.

4.5. Managementul financiar al societăților de asigurare

Societățile de asigurări intră în categoria intermediarilor financiari, având ca obiect de activitate atragerea fondurilor excedentare de la guvern, delasocietăți_comerciale și de la populație și plasarea acestora către alte instituții. În cazul societăților de asigurări activele societății includ disponibilități bănești, participatii, mijioace imobiliare, mijioace fixe, investiții în curs de execuție, solduri din reasigurare de încasat, alți debitori, alte active și diferențe din reevaluare. Pasivele includ capitalul social, rezerve de capital, diferența din reevaluare clădiri și terenuri, diferențe din reevaluare, fondul de investiții, fondul de amortizare, solduri din reasigurare de plătit, rezerve de daune din asigurare, rezerve pentru daune majore, rezerve de daune din reasigurari primite, rezerve de prime din asigurare, rezerve din reasigurări cedate, provizion diferență nefavorabilă, creditori, alte pasive. Veniturile unei societăți de asigurare sunt veniturile din prime de asigurare încasate, venituri din reasigurare, venituri financiare, alte venituri. Cheltuielile includ despăgubirile din asigurare, cheltuielile din reasigurare, rezerve de daune din asigurare, rezerve de daune din reasigurare primite, rezerve de prime,rezerve din reasigurări cedate, rezerva pentru daune majoare, rezerve daune RCA, comision de achiziție, rezerva specială, cheltuieli financiare, cheltuieli administrative, provizion pentru diferențe de curs.

Concentrarea mare de fonduri la nivelul societăților de asigurare și
dependența populației de produsele de asigurare fac ca departamentui financiar să dețină un rol vital în cadrul unei societăți de asigurare. Atunci când se înregistrează pierderi din activitatea de subscriere, managerii financiari sunt cei care îșii asumă răspunderea pentru rezultatele obținute de societatea de asigurări pe care o gestionează. Obiectivul de maximizare a valorii întreprinderii se referă la maximizarea valorii de piață a acțiunilor companiei. Acest obiectiv ține seama de efectele generate de risc, dividende și creșterea firmei asupra valorii de piață a acțiunilor. Creșterea veniturilor acționarilor este, în general, obiectivul principal al unei societăți pe acțiuni. Astfel, rolul managerului financiar este acela de a maximiza valoarea firmei prin atragerea de fonduri și investirea lor.

În cazul unei societăți de asigurări, urmărirea acestui obiectiv prezintă
anumite particularități. în prirnul rând, deoarece publicul prezintă un interes
foarte mare în domeniul asigurărilor, au fost elaborate reglementari privind
solvabilitatea și evidența contabilă a unei societăți de asigurări. Managementul financiar trebuie să se încadreze în aceste prevederi. De asemenea,trebuie să se încadreze și în limitele impuse societăților de asigurări în ceea ce privește volumul răspunderii asumate prin contractele de asigurare. în al treilea rând, trebuie avut în vedere și caracterul social, specific societăților de asigurare. Deși unele societăți de asigurări sunt organizate cu scopul obținerii de beneficii pentru acționari, unii asigurători sunt constituiți pentru a servi interesele asiguraților.

Conducerea societății poate decide respingerea sau acceptarea anumitor proiecte, în funcție de modul în care sunt îmbunătățite serviciile și siguranța oferite clienților. Societățile de asigurări încasează prime de asigurare de la deținatorii de polițe, persoane fizice sau juridice, și le investesc pentru obținerea celor mai ridicate profituri, ținând seama însă de constrângerile legale privind riscurile asumate. Departamentul de investiții se ocupă de portofoliul de obligațiuni, acțiuni și titluri ipotecare, precum și de activele imobiliare apartinând societății.

Managementul stabilește strategia de investiții în funcție de volumul de
prime subscrise, de nivelul cheltuielilor și al fiscalității. Astfel, pentru atingerea
obiectivelor propuse, trebuie să se țină seama de interdependența dintre
activitatea de subscriere și cea de investiții.

În administrarea portofoliului de investiții, societatea are în vedere
mentinerea unei lichidități, care să permită onorarea cheltuielilor și a
despăgubirilor datorate. Pentru maximizarea profitului de investiții, societatea
de asigurări transferă fondurile disponibile din conturile curente în alte
instrumente financiare cu randament mai ridicat sau în alte investiții pe termen
scurt. Departamentul financiar încearcă să sincronizeze scadențele portofoliului cu datele de efectuare a plăților importante. Aceste activități se regăsesc în managementul fondului de rulment.

Departamentul de plasamente implementează strategia de investiții
adoptată de conducerea societății de asigurări. De asemenea, se ocupă de
cercetarea comparativă a viabilitații anumitor titluri financiare și își completează informațiile deținute cu sfaturi oferite de consilierii financiari din afara firmei.

Deciziile de investiții referitoare la un grup de active pot fi deosebit de
importante, mai ales în situația în care, în anumite perioade, profitul societăților de asigurări îl reprezintă practic doar profitul din investiții. în studierea legăturilor dintre risc și rentabilitate pentru diferite strategii de investiții se folosesc modele financiare. Aceste modele împart disponibilitățile unei societăți în investiții pe termen scurt, mediu și lung, în funcție de necesarul de numerar pentru plata datoriilor, în condițiile obținerii unui venit maxim din investiții. Analiza financiară a unei societăți de asigurare urmărește aceleași principii folosite la evaluarea oricarei societăți.

Însă caracteristicile operațiunilor de asigurare determină anumite
modificări în aplicarea conceptelor de lichiditate, grad de îndatorare,
profitabilitate.

Majoritatea întreprinderilor își pot estima costurile cu precizie înainte de
stabilirea prețurilor produselor lor. în schimb, societățile de asigurare trebuie să stabilească mai întâi prețurile serviciilor prestate și apoi costurile lor. De
asemenea, prețurile curente trebuie să se determine pe baza previziunii
costurilor finale, costuri așteptate să apară în perioada pentru care s-au
încasat primele. Această modalitate unică de stabilire a prețului influențează
situațiile financiare prin constituirea rezervelor de daună. Cunoașterea preciziei cu care sunt constituite și menținute rezervele este fundamental pentru evaluarea unui asigurător, Rolul de intermediar financiar al societăților de asigurare va influența analiza situațiior financiare întocmite de acestea. De fapt, un asigurător administrează două portofolii de riscuri ce pot fi descrise prin prisma profiturilor estimate și a diferențelor apărute între profiturile obținute și cele previzionate. Un asigurator își mărește fonduriie sale prin emiterea de contracte de asigurare. Acestea formeaza portofoliul de subscriere('asigurări). Rezultatele ce vor fi obținute din activitatea de asigurarenusunt cunoscute de la început și depind de daunele finale și de experiența asiguratorului în efectuarea cheltuielilor. Un alt portofoliu supus riscului este portofoliul de investiții, format din tiluri financiare, de la care se așteaptă un profit, dar care poate conduce la pierderi. Ca intermediar financiar, asigurătorul trebuie să administreze simultan cele două portofolii, astfel încât să realizeze marja de profit stabilită și să respecte, în același timp, reglementările impuse pentru domeniul asigurărilor.

Tipurile de indicatori folosite în analiza activității societăților de asigurări
sunt:

– ratele de solvabilitate;

– ratele de lichiditate;

– ratele de rentabiliate;

Solvabilitatea exprimă capacitatea unui asigurător de a emite noi polițe.

Societățile de asigurări trebuie să mențină un echilibru între primele
subscrise și capitalul social plus rezerve. Caracterul variabil al activității de
subscriere și de investiții produce fluctuații ale surplusului asiguraților. Este un
concept care reprezintă capitalul social plus surplusul asiguraților, însă în cazul unei societăți mutuale, aceasta este reprezentată chiar de surplusul
asiguraților. Fluctuațiile surplusului asiguraților pot duce la insolvabilitatea
companiei, mai ales în condițiile în care trebuie menținut un surplus minim
adecvat. Conducerea societății trebuie să determine nivelul surplusului asiguraților care corespunde ratei dorite de creștere a volumului de prime. Capacitatea unui asigurător de a-și onora obligațiile față de asigurați depinde de programul de efectuare a plaților de despăgubiri și de veniturile generate de activitatea de subscriere și de investiții. Pe termen scurt, capacitatea asigurătorului de a rămâne solvabil depinde de lichiditatea activelor și de fluxurile de numerar ce trebuie să acopere cheltuielile și despăgubirile.

Pentru determinarea caracteristicilor unui anumit activ, trebuie luate în
considerare durata de timp necesară transformării activului în numerar și
valoarea estimată a se obține. Aproape toate activele admise (activele
recunoscute și admise de legislația în vigoare din domeniul asigurărilor pentru
determinarea solvabilității asigurătorilor) sunt ușor vandabile, având o lichiditate ridicată. Stocurile unei societăți de asigurare, constând din mobilier și echipamente, au o lichiditate redusă, fiind considerate active neadmise în
vederea determinării solvabilității.

Lichiditatea unui asigurător poate fi deteminată prin compararea
disponibiiităților sale însumată cu titlurile financiare vandabile cu valoarea
primelor necuvenite însumată cu rezervele de daună. Dacă activele cu lichiditate mare sunt egale sau depășesc obligațiile față de deținătorii de poliță, asigurătorul are o poziție satisfăcătoare. în schimb, dacă sunt necesare active cu lichiditate redusă pentru acoperirea obligațiilor din subscriere, se consideră că asigurătorul nu are lichiditate suficient de mare. Un asigurător cu lichiditate mică poate înregistra pierderi din investiții, dacă este nevoit să plătească despăgubiri din activele investite.

Un alt aspect al lichidității este dat de analiza fluxurilor de numerar.
Activitățile de subscriere și investiții obțin disponibilități din încasări de prime, din dobânzi, dividende, chirii, din recuperarea impozitului pe profit plătit anterior. Aceste fonduri sunt folosite pentru acoperirea cheltuielilor pentru plata despăgubirilor, pentru achiziții de mijioace fixe și pentru plata dividendelor acționarilor. Fondurile rămase conduc la dezvoltarea societății și suntinvestite în titluri financiare pe termen scurt. Pe termen lung, creșterea și supraviețuirea societății de asigurări depind de rentabilitatea acesteia. Rentabilitatea indică dacă condițiile existente sunt suficient de atractive pentru a atrage fluxuri de numerar în domeniul asigurătorilor, în vederea extinderii capacității de asigurare. În determinarea rentabilității unei societăți de asigurare se utilizează de obicei rata combinată ca indice al rentabilității pe termen scurt, dar se poate face și compararea rezultatelor din activitatea de subscriere și investiții, raportarea profiturilor la vânzări, active și valoarea netă, determinarea caștigurilor per actiune.

4.6. Planificarea financiară

Managementul financiar bine realizat începe cu planificarea. Procesul de planificare financiară presupune previziunea veniturilor, a cifrelor de vânzări și a activelor necesare conform diferitelor strategii de producție sau de marketing adoptate și apoi luarea unei decizi privind modul de acoperire a necesarului de fonduri pentru finanțare. în procesul de planificare financiară managerii trebuie, de asemenea, să evalueze planurile și să identifice modificările operaționale care ar putea îmbunătăți rezultatele.
Planificarea financiară implică :

• Planificarea pe termen scurt și planificarea pe termen lung;

• Elaborarea și executarea bugetelor ( budgeting );

• Controlul financiar.

Esența planificării este aceea de a se asigura că firmă urmează o politică dinamică, care să ducă la crearea sau creșterea valorii și care evită acele opțiuni care distrug sau descresc valoarea. în procesul de planificare financiară nu se încearcă minimizarea riscului, ci mai degrabă se decide ce risc urmează a fi asumat.

Planificarea financiară pe termen scurt

Planificarea financiară pe termen scurt este o previziune a veniturilor și
cheltuielilor pe o perioadă de 1 an sau mai puțin de 1 an. Această previziune
reprezintă fundamentul pentru majoritatea celorlalte planuri financiare, prin
urmare acuratețea acesteia este esențială. 0 parte a planificării pe termen scurt o poate constitui prognozarea fluxurilor de numerar viitoare. în mod firesc, planificarea acestor fluxuri se bazează pe previziunea veniturilor din vânzâri și a cheltuielilor aferente, precum și data scadenței plăților.

Planificarea financiară pe termen lung

Planificarea financiară pe termen lung este o previziune pe o perioada mai mare de 1 an, câte odată pe 5 sau 10 ani. Această previziune joacă un rol crucial în planul strategic pe termen lung al companiei. Acest plan pune probleme privind natura activității desfășurate și fondurile necesare pentru realizarea de investiții în automatizări, utilaje noi sau echipamente în următoarea decadă.Planificarea pe termen lung oferă managementului o perspectivă asupra profiturilor potențiale, aplicând planuri strategice diferite.Legătura care există între planificarea pe termen scurt și planificarea pe termen lung Pe termen scurt, accentul în planificare este pus pe fluxurile de numerar trimestriale. Pe termen lung, accentul se pune pe intrările sau ieșirile de numerar cumulate și pe aspectele strategice. Procesele și modelele de planificare financiară și strategică pot lua multiple forme și dimensiuni. Totuși, în orice model există o relație importantă între aspectele financiare pe termen lung și cele pe termen scurt.

Firma are intrări și ieșiri de numerar în perioada curentă. La sfârșitul
acestei perioade, rezultatul net plus soldul inițial al contutui de numerar
determină numerarul disponibil la începutul perioadei 1.Pentru a evidenția aspectele pe termen lung, firma poate începe cu
bugete de câștig pe termene scurte (lunare, trimestriale) și apoi să întocmească bugetele de numerar anuale. Planificarea pe termen lung este, într-un fel, doar o continuare a ideilor discutate anterior pentru planificarea pe termen scurt, dar accentul se pune pe alte aspecte.

Intrările și ieșirile de numerar

Intrările de numerar nu vor egala ieșirile de numerar în nici o perioadă de timp, poate doar din întâmplare. Excesul de intrări (ieșiri) peste ieșiri (intrări) rezultă într-o creștere ( descreștere ) în contul de numerar al firmei.

Nevoile de finanțare pe termen lung aie unei întreprinderi sunt dependente
de fondurile obținute pe termen scurt în mod spontan și din împrumuturi pe
termen scurt. Pe termen lung, planul strategic al firmei, capacitatea de previziune precisă a acestuia, nevoia de flexibilitate, toate acestea devin mai importante decât pe termen scurt, cu toate că baza rămâne aceeași. în figura de mai jos se evidențiază modul în care sursele de finanțare pe termen scurt și cele pe termen lung satisfac nevoile firmei.

Nevoia de finanțare cumulată (linia curbată) reprezintă investiția cumulată în fabrici, echipamente, utilaje și toate celelalte active necesare pentru firmă. În acest caz, cererea de capital pentru investiții create an cu an, dar există o fluctuație sezonieră în cadrul fiecarui an. Nevoia de finanțare pe termen scurt este diferența dintre finanțarea pe termen lung (liniile A+, A, B, C) și nevoia de finanțare cumulată. Dacă finanțarea pe termen lung urmează linia C, firma va avea nevoie permanent de finanțarea pe termen scurt. La liniile A' A, firma nu are niciodată nevoie de finanțare pe termen scurt. Există întotdeauna fonduri suplimentare pentru investiții în cazul liniei B, nevoia de finanțare pe termen scurt este sezonieră.

Abordarea pe termen lung începe cu ceea ce a fost realizat pe termen scurt. Bineînțeles, cu cât viitorul e mai îndepărtat, și gradul de incertitudine este mai ridicat

Fig. nr.4 Modul în care finanțarea pe termen lung și finanțarea pe
termen scurt satisfac nevoile firmei

Bugetele pe termen lung ar trebui să reflecte previzunile în ceea ce
privesc expansiunile firmei, înlocuirile, restructurările activelor firmei.

În procesul planificării trebuie luate în considerare planuri alternative și
consecințele posibile ale acestora. Esențial este ca planificarea financiară îi
determină pe managerii întreprinderii să considere țelurile și nevoile firmei
anticipat, asigurând o anumită flexibilitate și accentuând obiectivul principal:

maximizarea valorii de piață a firmei.

Elaborarea și execuția bugetelor ( budgeting )

Previziunile pe termen scurt și lung sunt folosite pentru a elabora bugetele anuale ale firmei. Există două categorii de bugete :

• Bugetul de casă ( numerar);

• Bugetul de capital.

Bugetul de casă reprezintă planul detaliat al intrărilor și ieșirilor de
numerar pe o anumită perioada ( lunar, trimestrial, anual ). Bugetul de capital
este planul de investiții în active fixe, ale căror beneficii sunt așteptate după o
perioada mai mare de 1 an.

Natura bugetelor. Un buget este un plan de viitor. El constituie un rezumat al activităților unei organizații anticipate pe o perioadă determinată. De obicei, se elaborează bugete distincte pentru fiecare departament al unei firme: o firmă comercială, de exemplu, poate elabora bugete separate pentru vânzări, stocuri, producție, personal, numerar, debitori și creditori, achiziții etc. Aceste bugete pot fi :

• cantitative ( de exemplu, bazate pe: tone de materiale, număr de
muncitori, ore de funcționare a utilajelor, volum de vânzări);

• financiare ( de exemplu, bazate pe costurile materialelor, salarii,
electricitate, venit din vânzări) sau

• o combinație a primelor două.

Bineînțeles, există o legatură strânsă între cele două tipuri de buget, dar pot exista variații independente. 0 creștere considerabilă a prețului materialelor acoperă / ascund economii la cantitatea de materii prime efectiv utilizată. De asemenea, multe bugete individuale sunt în legatură. Bugetul materialelor are legături evidente cu cel al stocurilor, achizițiilor și cu bugetul producției. Aproape toate bugetele trebuie să se lege de bugetul de numerar. în plus, bugetele principale pot fi descompuse în sub-bugete / bugete componente. Bugetul de numerar poate fi descompus în sub-bugete pentru cheltuielile cu investițiile de capital, veniturile din vânzările de numerar sau pe credit, cheltuieli, debitori și creditori. Bugetele individuale sunt însumate în bugetul principal ( "master budget"). De obicei, exista un "factor cheie" cu care toate celelalte bugete trebuie să fie în legătură. Acesta va determina nivelul de exploatare la care se întocmește bugetul. Acest factor va fi ales în funcție de circumstanțele și natura firmei. Un factor comun, uzual, îl constituie volumul anticipat al vânzărilor și al venitului din vânzări.

Acesta determină de obicei volumul producției, nivelul stocurilor și
numerarul disponibil. Alt factor poate fi capacitatea de producție. Procesul
elaborării bugetului. Datele pentru întocmirea bugetelor sunt obținute parțial din înregistrări anterioare și partial din estimări ale tendințelor și posibilităților
viitoare.

1. Înainte de începerea anului financiar

a) Identificarea factorului (-lor) cheie;

b) Elaborarea de bugete cantitative de către departamentele individuale;

c) Transformarea bugetelor cantitative în bugete financiare în cadrul stabilit de factorul cheie;

d) Transferul bugetelor departamentale în bugetul principal ("master
budget"), operând modificări bugetelor individuale acolo undo este necesar.Acesta va fi probabil un proces prelungit, care implică întâlniri numeroase și negocieri cu și între departamente. Pot apărea dezacorduri între departamente și poate dura câteva luni până ce problema este rezolvată;

e) Proceduri de aprobare de către conducere înainte de implementare.

2. În timpul anului financiar

a) Comparații periodice a activității efective cu bugetele întocmite anterior, cu privire atât la volum, cât și din punct de vedere financiar. Diferența între
datele anticipate și cele efectiv realizate și constatate este cunoscută sub
numele de deviere ( varianță, discrepanță );

b) Cercetarea discrepanțelor – unde este necesar se vor întreprinde:

i. acțiuni de remediere a situației;

ii. refacerea sub – bugetelor afectate.

3. După încheierea anului financiar revederea situației anului încheiat și a
discrepanțelor finale între cifrele efective și cele anticipate și luarea în
considerare a implicațiilor acestora la elaborarea bugetului anului curent și
viitor.

4.7. Controlul financiar.

Controlul neadecvat al cheltuirii fondurilor reprezintă cea de-a treia cauză
dintre cele mai frecvente a falimentului firmelor. Controlul financiar se referă la
faza de implementare și are de-a face cu procesul de feedback și ajustare
necesar pentru:

(1) asigurarea îndeplinirii planului stabilit;

(2) modificarea planurilor existente, ca răspuns la schimbările neprevăzute ale cadrului operațional.

4.8. Structura profitului unei societăți de asigurare

Societatățle de asigurare dețin cinci surse de profit economic

• Profit din activitatea de subscriere (Ps);

• Profit net din investiții (pn|);

• Câștig sau pierderi de capital realizate (Cpp;);

• Câștig sau pierderi de capital nerealizate (CpN);

• Alte profituri (AP).

Aceste cinci surse determina profitul total al asigurătorilor exprimat prin
următoarea ecuație:

Ptotal- Ps+PNI+CpR+CpN+AP

În grupa alte profituri sunt incluse veniturile și cheltuielile care nu sunt
aferente activității de subscriere sau investiții. Această componentă nu are un
caracter regulat și este relativ nesemnificativă. în ultimii ani, unele societăți de
asigurare au reușit să realizeze profit atât din activitatea de subscriere, cât și din cea de investiții. Cei mai mulți asigurori se confruntă cu pierderi din activitatea de subscriere, dar acstea potfi compensate de profitul din investiții,

Marja de profit din activitatea de subscriere. Dacă primele cuvenite într-un exercițiu financiar depășesc dauneleapărute (inclusiv cheltuielie cu soluționarea daunelor), rezultă un profit din activitatea de subscriere. Marja de profit din subscriere (Pm) se obține din relația:

Pm= 1-(DI/PC+CI/PS)

PC – primele cuvenite pentru o perioadă dată;

Dl – daunele și cheltuielie cu soluționarea daunelor înregisttrate în
aceeași perioadă;

Cl – cheltuieli înregistrate în perioada respectivă;

PS – prime subscrise în aceeași perioadă.

Expresia (DI/PC + CI/PS) reprezintă rata combinată, formată din raportul daunelor înregistrate/prime cuvenite și raportu! cheltuieli înregistrate/prime subscrise.

Dacă standardele activității de subscriere nu au fost modificate, marja de profit nu este influențată direct de volumul de prime, ea reprezentând un procent constantdin prime cuvenite. Dacă asigurătorul își mărește capacitatea sa de a acoperi riscul, contribuța activității de subscriere la profitul total va fi foarte mare.Dacă raportul dintre prime subscrise și surplusul asiguraților (PS/SA) reprezintă capacitatea de acoperire a riscului, iar PTu este contribuția activității de subscriere la profitul total, atunci:

∆ PTu = Pm *( ∆ PS/SA)

De exemplu, un asigurător are o rată combinată de 0,98 și o marjă de
profit din subscriere de 2% din prime. Dacă asigurătorul își desfășoară activitatea la o rată PS/SA de 2:1, activitatea de subscriere contribuie cu 4% din profit la formarea capitalului, de două ori marja de profit realizată din prime. Creșterea ratei PS/SA la 3:1 mărește contribuția de profit de la 4% la 6% chiar dacă marja de profit din subscriere rămâne nemodificată. Efectul de pârghie al volumului mărit de prime realizate nu ține seama de faptul că marjele din subscriere sunt pozitive sau negative. Dacă există o marjă combinată de 1,12 la o rată de 2:1, activitatea de subscriere realizează o rentabilitate de 24%. Creșterea volumului de prime subscrise amplifică efectul negativ al contribuției subscrierilor la profitul total.

Capacitatea societătii de asigurări de a obtine profit din subscriere este
atribuită condițiilor de piață,competitive, existenței unui model ciclic de evoluție a volumului de activitate în domeniul asigurărilor și influienței investițiilor ridicate, care folosesc oportunitățile existente.

Profitul net din investiții: Este format din dobânzi, dividende, venituri
obținute din investiții în active imobilizate minus cheltuieli efectuate în activitatea de investire. Asigurătorii obțin profit prin investiția în titluri financiare, aceștia dețin două surse de fonduri pentru investiții: valoarea netă a asigurătotului (capitalul propriu plus, profitul nerepartizat) și fondurioferite de asigurați (rezervele pentru prime necuvenite, rezerva de daunezerva pentru cheltuielie cu soluționarea daunelor).

Surplusul inițial și primele plătite în avans reprezintă principala sursă de fonduri pentru investiții. Primele încasate măresc rezerva de prime necuvenite a unui asigurător, care este confruntat cu creșterea continuă vânzărilor, din cauză că primele sunt colectate intr-o perioadă mai scurtă decât perioada în care ele devin cuvenite. Rezerva de daunăse acumulează în momentul în care societatea își mărește capitalul, pentru că daunele apărute în multe contracte nu sunt plătite în perioada de asigurare. Atâta timp căt activitatea de subscriere generază cash- flow-uripozitive, fondurile reprezentate de rezervele de daună și rezervele de
prime necuvenite pot fi folosite ca parte a capitalului firmei.

Cash-flow-rile pozitive din subscriere permit societății să mărească
investițiile fără a apela la alte surse de finanțare. Societatea de asigurare obține fonduri de numerar de la asigurați prin vânzarea unui volum mai mare de asigurări și prin creșterea rezervei de prime necuvenite și rezervei de daună. Gradul de îndatorare a asigurătorilor este apropiat de cel al societăților care emit obligațiuni. Gradul de îndatorare poate crește rentabilitatea valori nete, dacă activele genereză câștiguri mai mari decât costurile legate de gestionarea fondurilor asiguraților. Pierderile din operațiuni de subscriere și modificile negative privind riscul asigurătorului constituie costuri implicite ale acestui capital. Dacă nu apar modificări ale riscului pentru o societate, gradul de îndatorare în asigurări este întotdeauna favorabil când activitatea de subscriere este profitabilă.

Dacă un tip de asigurare produce cash-flow-uri pozitive, asigurătorul își
poate mări profitul din investiții prin mărimea volumului de prime (prin emiterea de noi polițe). Astfel strategia optimă de funcționare este de a urmări creșterea nelimitată a activității de subscriere. Totuși, există câțiva factori care limitează câștigulpe care un asigurător îl poate obține în urma creșterii gradului de îndatorare în asigurare.

De asemenea, există factori care limitează capacitatea de subscriere a
asigurătorilor. Normele contabile reprezintă unul din acești factori. Atunci când o nouă poliță este emisă, trebuie deduse cheltuieli de subscriere care reduc
valoarea netă a firmei. Asigurătorul trebuie să mențină o valoare netă minimă
pentru a-și continua activitatea. Dacă surplusul asiguraților este epuizat,
asigurătorul este considerat insolvabil, chiar dacă acesta are o valoare netă
pozitivă. Aceste reglementări contabile prevăd o limită absolută pentru
desfășurarea activității de subscriere.

Conducerea societătii de asigurare nu dorește mărirea volumului de prime până la limita lui absolută, pentru că surplusul este necesar amortizării pierderilor neanticipate din activele investite și a erorilor de estimare a rezervei de daună.

În plus, societatea poate să nu angajeze o anumită parte din valoarea
netă, pentru a beneficia de flexibilitate în activitatea de lansare de noi produse, sau realizarea de achizitii.

4.9. Ratingul societăților de asigurare

Standard & Poor's a început realizarea de ratinguri asupra siguranței
financiare oferite de către companiile de asigurare și reasigurare din întreaga
lume încă din 1970. Aceste ratinguri se realizează asupra tuturor tipurilor de
societăți de asigurare, indiferent că polițele emise de acestea acopera riscuri
cum ar fi: viața, sănatate, bunuri, ipoteci sau asigurări de credite.

S&P a deținut un rol central în dezvoltarea conceptului de rating al
creditului (eng. credit rating), ce se aplică asupra solvabilității unui asigurător în ansamblu, sau asupra unei anumite obligații financiare ajunse la scadență.
Ratingurile de asigurări S&P reprezintă evaluari ale perspectivelor economice,
ale securității financiare pe care un asigurător/reasigurător le poate oferi clienților săi, deținătorilor de polițe, calculul având la baza anumiți factori de risc considerați de expertii în domeniu ca fiind relevanți. Trebuie ținut seama de faptul că un raiting nu este o recomandare de a cumpară sau vinde o anumită polița sau obligațiune, și nu ține seama de prețul pe piața al acelui produs.

Există în principiu două tipuri de ratinguri de credit: pe termen lung și pe termen scurt. Ratingurile de credit pe terrnen lung variaza de la "AAA" –
reflectând cel mai puternic credit, la "D"- cel mai slab. Ratingurile pe termen lung, ce variază între "AA" si "CCC", pot fi modificate prin adaugarea unui "+" sau a unui "-" care să le diferențieze în cadrul categoriei respective. Un raiting "R" înseamnă că asigurătorul a fost preluat deja de către o autoritate de
reglementare.

Ratingurile de credit pe termen scurt reflecta evaluarea calității creditului unui asigurător pe baza analizei unui indicator economic considerat ca fiind relevant pe termen scurt. Ratingurile pe termen scurt variaza intre "A-1", pentru cel mai puternic credit, și "D" pentru cel mai slab. Ratingul "A-1" poate fi, la rândul sau, modificat prin adaugarea unui"+" sau a unui"-"

Standard& Poor's împarte "calitatea creditului"(solvabilitatea) unei
companii în două importante segmente: "secure" (n.r.sigur) și "vulnerable"
(vulnerabil).Prima categorie este proprie companiilor care ,în opinia S&P, oferă o siguranță ridicată și dețin putere și rezerve financiare ce pot depăși orice vulnerabilitate.

Această categorie include 4 tipuri de ratinguri:

-"AAA" – Extrem de puterni

– "AA" – Foarte puternic

– "A " – Puternic

-"BBB"-Bun

Ratingul "AAA" este rezervat pentru puținele companii care s-au distins pe parcursul unei perioade întinse prin excelență, în toate domeniile, și care dețin o siguranță financiară extrem de ridicată. Ratingul unei companii de asigurare "AA", diferă doar cu puțin fata de "AAA". Companiile ce-1 primesc se bucură de securitate financiară foarte puternică, cu toate că nu au demonstrat întotdeauna aceeași uniformitate în luarea deciziilor și întreprinderea de acțiuni.

Asigurătorii evaluați cu ratingul "A" s-au menținut în general la un nivel
mai ridicat decât media industriei de profil, și sunt apți de a-și realiza toate
obligțiile financiare.

Asigurătorii evaluați "BBB" oferă o bună siguranță financiară în cazul
majorității riscurilor, cu toate că în ansamblu au demonstrat unele slăbiciuni în
unele domenii.

Categoria "vulnerable" (vulnerabil) conține 5 tipuri de ratinguri:

-"BB"-Marginal

-"B"-Slab

-"CCC"-Foarte slab

-"CC"-Extrem de slab

-"R"-Acțiune de reglementare

Asigurătorii evaluați "BB" pot fi considerați ca fiind adecvați, dar în opinia S&P, au demonstrat una sau mai multe slăbiciuni specifice care pun la îndoiala nivelul de securitate financiară oferită. Ratingul "B" cuprinde asigurătorii care au
importante probleme și asupra cărora planează o incertitudine referitoare la
realizarea obligațiilor contractuale.

Asiguratorii evaluați cu ratingul "CCC" întâmpina atât de multe probleme, încât S&P pune la îndoiala capacitatea lor de a-și continua activitatea, în timp ce ratingul "CC" este rezervat pentru situațiile limită, în care asigurătorul nu-și poate onora obligațiile financiare, în afara celor către deținătorii polițelor, sau când acest lucru deja s-a întamplat, dar autoritatea de reglementare nu a preluat controlul.

Acordarea ratingurilor

S&P utilizeaza două metode în evaluarea puterii financiare a unui
asigurător: rating interactiv și rating pi. Diferenăa constă în cantitatea și tipul informațiilor pe care analiștii S&P se așteaptă să le primească.

Cele două tipuri de rating utilizează aceeași scală de rating, dar se
diferențiază prin metodologia de realizare.

1. Ratingurile interactive se realizează cu întreaga cooperare a asigurătorului, și sunt publicate numai după ce acesta s-a înscris voluntar la o "revizie"
completă, ce include și un interviu cu managementul de eșalon superior. In
acest fel, echipa de analiză întelege mai clar modul în care afacerile,
strategiile financiare și operaționale ale unui asigurător afectează puterea sa
financiară.

2. Ratingurile "pi" se bazează mai ales pe informația publică. Ratingurile "pi"
reflectă faptul că asiguratorul nu s-a înscris voluntar pentru rating. Ratingul
efectuat se bazează pe coordonatele financiare publicate și pe alte tipuri de
date cu caracter public.

Acest tip de rating nu include discuții cu managementul de eșalon
superior, având așadar o acuratețe mai scazută, fiind și din acest motiv revizuit anual, pe baza declaraților financiare ale noului an.

Asigurătorii interesați în obținerea unui rating interactiv inițiază procedura prin trimiterea unei cereri scrise la S&P, care, la rândul sau, va transmite asiguratorului o scrisoare de intenție, solicitând date. Prin aceasta, i se solicita asigurătorului să pună la dispoziția S&P scrisoarea semnată, precum alte date și informații necesare analiștilor. Pentru a facilita procesul de rating, analiștii S&P vor cere ca anumite informații să fie trimise înainte de începerea procesului de analiză propriu-zisă. Volumul acestor informații se află la discreția asigurătorului, care trebuie însă să fie conștient de faptul că datele nu fac altceva decât să permită analiștilor să se familiarizeze cu societatea de asigurare și, deci, să se obțină o mai buna utilizare a resursei timp în cadrul întâlnirii cu managementul superior al asigurătorului.

Voi prezenta în continuare primele 20 de poziții din topul 100 al reasigurătorilor:

Tabel nr. 14

A=Prime nete subscrise 2000 (milioane USD)
B=Prime nete subscrise 1999 (milioane USD)
C=Prime brute subscrise 2000 (milioane USD)

Sursa: Piața Financiară 2003