Concurenta Bancilor CU Intermediarii Financiari In Cadrul Sistemului Financiar

Concurenta bancilor cu intermediarii financiari in cadrul sistemului financiar in Romania

Cuprins

1.Introducere…………………………………………………………..pg.2

2 .Sistemul financiar bancar

Rolul si structura sistemului bancar………………………………………………………..pg.3

Structura sistemelor bancare…………………………………………………………………..pg.7

Servicii bancare…………………………………………………………………………………….pg.9

Capitalul bancar……………………………………………………………………………………pg.12

Piata monetara si pietele paralele……………………………………………………………pg.16

Intermedierea financiara pe pietele internationale……………………………………pg.22

3.Studiu pe caz asupra sistemului financiar in Romania……………….pg.36

4.Rezumat………………………………………………………………………………………….pg.43

5.Bibliografie……………………………………………………………………….pg.49

Introducere

Sistemul financiar bancar care are ca obiect instrumentele si tehnicile de plata reprezinta un domeniu de pregnanta importanta in desfasurarea operatiunilor economice si financiare in economia de piata.

Evolutiile in domeniu, au fost determinate atit de cresterea considerabila a dimensiunilor fluxului de plati si respectiv de eforturi organizatorice de a opera cu maxima eficienta, dar si cu tehnologii noi angajate in domeniu au condus la constituirea unui segment independent de abordare stiintifica a sistemului bancar.

Sistemul financiar bancar ca o parte specifica a relatiilor monetare privind instrumentile si tehnicile de plata s-a dezvoltat puternic sustinut de tehnologia moderna, de progresele intense ale informaticii si telecomunicatiilor.

In tarile dezvoltate, ultimii 10 – 15 ani au reprezentat o etapa de ample transformari in domeniul bancar care au solicitat actiuni ample de organizare si reorganizare a retelilor de plati si compensare, echipari si reechipari tehnologice, functie de progresele rapide in domeniu. Un asemenea proces continua cu efervescenta, promovat fiind de cerintele cresterii eficientei activitatii bancare.

Propunindu-mi primordial sistemul financiar bancar , in sfera de abordare, lucrarea in cauza apare in conditiile in care in tara noastra organizarea sistemului bancar este in plin process de formare si dezvoltare.

I. Rolul si structura sistemului bancar

Rolul și structura sistemelor bancare

Rolul băncilor în economie

Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea
conceptului de intermediere între agenții debitori și creditori din economie, iar în al doilea rând
prin funcțiile tradiționale de finanțare, de colectare a depozitelor și de gestionare a mijloacelor de plată.

Pentru a evidenția rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul sistemului financiar, al căror element principal îl constituie. Pe plan financiar, există la nivelul unei economii, două categorii de participanți, ale căror preocupări sunt complementare, respectiv cei care au necesități de finanțare și care doresc procurarea de resurse, pe de o parte, și cei cu capacități de finanțare și care doresc plasarea eficientă a resurselor lor. Funcția sistemului financiar este de a asigura “interfața” dintre agenții excedentari și cei deficitari.

În conformitate cu analiza tradițională, agenții debitori și creditori se întâlnesc, prin intermediul a două circuite de finanțare:

finanțare directă: sub forma tranzacțiilor bilaterale între agenții excedentari, pe piața titlurilor (în cazul subscrierii directe la acțiunile și obligațiunile emise);
finanțare indirectă sau intermediată, situație în care un intermediar financiar (IF) se intercalează între debitori și creditori. Rolul IF constă deci în aceea că ei conferă compatibilitate cererii și ofertei exprimate de agenții din economie, transformând caracteristicile datoriilor și creanțelor agenților nefinanciari. Dacă se iau în considerare trei caracteristici ale datoriilor sau creanțelor și anume: termenul, rata dobânzii și riscul, atunci un intermediar financiar poate fi definit ca un organism care asigură transformarea a cel puțin uneia dintre caracteristicile respective, astfel:

-transformarea scadențelor (sub forma finanțării pe termen lung pe baza unor resurse lichide);

-transformarea ratelor de dobândă fixă (de exemplu, împrumuturi cu rată variabilă finanțate pe baza resurselor cu rată fixă a dobânzii);

-transformarea riscurilor, finanțarea creditelor pentru investiții la nivelul întreprinderilor cu resurse imediat exigibile și fără risc.

Analiza economică modernă explică existența intermedierii financiare prin motive care sunt specifice și băncilor, respectiv:

a) reducerea costului tranzacțiilor

b) reducerea asimetriei informațiilor

c) asigurarea lichidității

Intermediarii financiari permit reducerea costului de tranzacționare prin realizareunor importante economii;

Economiile_provin_și_din_avantajele_pe_care_intermediarii_financiari_le obțin din specializarea lor. Astfel, atunci când un intermediar se specializează într-un tip de activitate sau într-un sector de activitate, această situație îi permite_oferirea_de servicii_mai_puțin_costisitoare_și_adaptate_la_nevoile_clientelei. Totodată,_înregistrarea_unor importante economii rezultă și din gama diversificată de servicii_oferite_clientelei.Acesta_este_motivul_pentru_care_băncile_caută_să diversifice_oferta_de_produse,astfel_încât să fie
optimizate costurile de infrastructură. Se explică, în acest mod, existența băncilor universale, care oferă o largă paletă de servicii financiare și care obțin importante economii din acestea.
Ansamblul factorilor menționați acționează în același sens, respectiv reducerea costului datorită diversificării produselor și serviciilor oferite.

b) Referitor la reducerea asimetriei informațiilor, trebuie menționată relația dintre debitori și creditori, în sensul că cei din urmă dețin mai multe informații decât primii.

Intermediarii financiari permit reducerea asimetriilor de informații și contribuie la o mai bună alocare a resurselor din economie. Această funcție a intermediarilor provine din aceea că funcția lor de intermediere le conferă un avantaj informațional în raport cu finanțarea directă.
În primul rând, IF pot dispune de informații private, care pe piața financiară nu se vehiculează. De exemplu, dacă o întreprindere solicită o cerere de finanțare, atunci banca sa are posibilitatea evaluării clientului, întrucât gestionează conturile sale și poate obține informații importante cu privire la cifra de afaceri, rentabilitate și grad de îndatorare. Printr-o asemenea cunoaștere a clientului său, banca împiedică disimularea informațiilor înainte de semnarea contractului și reduce, astfel, asimetria de informații, ceea ce conduce la selecția adversă (aceasta reprezentând o situație independentă de acțiunea contractanților). De exemplu, pe piața creditului, bancherul ignoră caracteristicile exacte ale proiectului de investiții pe care întreprinderea urmărește să îl finanțeze. Totodată, intermediarul financiar garantează confidențialitatea informațiilor, ceea ce poate constitui un avantaj decisiv pentru creditori. Datorită acestei caracteristici intermediarii financiari dispun de un avantaj comparativ cu finanțarea realizată pe piață.

În al doilea rând, orice împrumut necesită urmărirea executării contractului, deoarece după semnarea acestuia se poate manifesta riscul unei executării parțiale sau a neexecutării controlului. O asemenea formă de asimetrie, manifestată ulterior, conduce la ideea de moralitate, în sensul că intermediarii pot diminua costurile de supraveghere și pot pune la punct metode statistice sau contabile prin utilizarea de servicii ale specialiștilor.

Aceștia din urmă exercită la rândul lor o urmărire minuțioasă a contractelor și diminuează astfel riscul de faliment.

Băncile dețin un rol bine determinat în reducerea asimetriei informațiilor, întrucât mențin relații pe termen lung cu clienții lor prin însăși natura funcțiilor îndeplinite.

c)Asigurarea lichidității.

Într-un univers incert, agenții economici au nevoie de deținerea unor active lichide care întrunesc două proprietăți:

• valoarea acestora trebuie să fie stabilită și necontestată;

• trebuie să fie imediat disponibile pentru a putea fi transformate în bunuri, servicii sau titluri.

Singurul activ care posedă cele două proprietăți este moneda, iar prin creația monetară a
băncilor, acestea furnizează lichiditățile necesare unei bune funcționări a economiei.
Prin emiterea de monedă scripturală, băncile sunt singurii intermediari financiari în măsură să transforme datoriile lor în mijloace de plată universal acceptate în procesul schimbului.

O asemenea transformare operată de către bănci se analizează precum un proces de monetizare a activelor; băncile transformă creanțele care au un minim de risc în instrumente de plată perfect lichide.

Funcția de asigurare a lichidității, care constituie caracteristica intermedierii bancare, nu este posibilă decât dacă sistemul bancar dispune de un grad ridicat de organizare și reglementare, ceea ce conferă băncilor o garanție în fața riscului global de lipsă de lichiditate, cunoscut și sub denumirea de risc sistemic.

1.Funcțiile de intermediere bancară

Funcțiile clasice sau tradiționale ale băncilor vizează patru tipuri de operații, strâns legate între ele: distribuirea de credite colectarea de depozite operațiuni interbancare gestionarea mijloacelor de plată.

Aceste funcții numite tradiționale corespund noțiunii de “intermediere a bilanțului” și au, în prezent, tendința de a-și diminua importanța.

Referitor la distribuirea creditelor, evoluția acestora în perioada 1990-1998, în țările europene dezvoltate, evidențiază o reducere a ponderii creditelor clienților în totalul activelor bancare. Pentru ansamblul instituțiilor de credit, s-a manifestat sporirea ponderii creditelor acordate persoanelor fizice și diminuarea celor acordate întreprinderilor.

Cauzele care au contribuit la diminuarea creditului bancar pot fi enunțate astfel: condițiile economice care au frânat tendința întreprinderilor de a se îndatora (creșterea moderată a PIB a antrenat o cerere moderată de credite adresată băncilor); nivelul sporit al ratelor reale de dobândă a descurajat îndatorarea și a stimulat constituirea de fonduri proprii importante. Astfel, rata autofinanțării întreprinderilor a înregistrat niveluri foarte ridicate (118,3% în 1997 în Franța), ceea ce a limitat recurgerea la credite bancare.

Operațiunile interbancare constituie al doilea bloc de activități bancare tradiționale, acestea deținând mai mult de 35% din bilanțul global al băncilor din țările membre ale UE. În timp ce operațiunile cu clienții particulari și cu întreprinderile, constituie operațiuni “en detail”,
operațiunile interbancare sunt considerate operațiuni “de gros”, întrucât vizează, la modul general sume foarte importante, peste 85% din ele având o durată inferioară termenului de 1 an.

În cadrul operațiunilor interbancare se pot distinge două categorii: operațiuni tehnice cu “corespondenți” și finanțarea interbancară.

Băncile dețin două tipuri de corespondenți: în primul rând, Banca Centrală este un corespondent de importanță particulară, întrucât toate băncile sunt obligate să dețină un cont la aceasta; în al doilea rând băncile au conturi de corespondent cu alte bănci (conturi creditoare șrii importante. Astfel, rata autofinanțării întreprinderilor a înregistrat niveluri foarte ridicate (118,3% în 1997 în Franța), ceea ce a limitat recurgerea la credite bancare.

Operațiunile interbancare constituie al doilea bloc de activități bancare tradiționale, acestea deținând mai mult de 35% din bilanțul global al băncilor din țările membre ale UE. În timp ce operațiunile cu clienții particulari și cu întreprinderile, constituie operațiuni “en detail”,
operațiunile interbancare sunt considerate operațiuni “de gros”, întrucât vizează, la modul general sume foarte importante, peste 85% din ele având o durată inferioară termenului de 1 an.

În cadrul operațiunilor interbancare se pot distinge două categorii: operațiuni tehnice cu “corespondenți” și finanțarea interbancară.

Băncile dețin două tipuri de corespondenți: în primul rând, Banca Centrală este un corespondent de importanță particulară, întrucât toate băncile sunt obligate să dețină un cont la aceasta; în al doilea rând băncile au conturi de corespondent cu alte bănci (conturi creditoare și
debitoare ordinare). Finanțarea interbancară reunește operațiunile de creditare între instituțiile
bancare, fiind generate de operațiuni legate de gestiunea trezoreriei și de plasamente financiare.

Gestiunea mijloacelor de plată constituie un serviciu esențial al activității bancare și vizează ansamblul sistemului bancar: bănci și autoritatea monetară, precum și funcționarea întreprinderilor.

Agenții economici au posibilitatea utilizării a două tipuri de mijloace de plată: monedă fiduciară (bancnote și piese metalice) emisă de Banca centrală și monedă scripturală creată de către bănci și care se situează între 70-85% din masa monetară.

În țările dezvoltate se manifestă o rată ridicată de utilizare a plăților scripturale (168 operațiuni / 1 locuitor în SUA, 126 în
Germania, 114 în Marea Britanie și 32 în Japonia). În structura mijloacelor de plată scripturale locul principal îl deține cecul (46,9% din totalul operațiunilor în Franța, 77% în SUA și 36,7% în
Marea Britanie), urmat de vărsăminte interbancare, efecte comerciale și carduri bancare.

2. Noile forme de intermediere

În contextul unei complexități de aspecte noi ce caracterizează piețele financiare, asistăm la transformarea a funcțiilor de intermediere bancară și la o partajare a rolurilorîntre diferiți intermediari.

Această evoluție a intermedierii bancare îmbracă următoare forme principale:

1) sporirea rolului operațiunilor cu valori mobiliare;

2) concurența puternică între bănci;

3) dezvoltarea operațiunilor extrabilanțiere.

Analiza bilanțului băncilor din țările dezvoltate evidențiază nivelul sporit al operațiunilor cu titluri; în decursul a 7 ani, 1990-1997, ponderea acestora în activele bilanțiere trecând de la 14,6% la 32,6%.

Transformarea importantă a structurii bilanțurilor bancare se poate analiza

ca un proces de “mobiliarizare” a intermedierii, ceea ce semnifică faptul că băncile finanțează economia prin cumpărarea de titluri emise de agenții deficitari, și pe de altă parte, băncile colectează o importantă parte a resurselor prin emiterea de titluri.
Impactul procesului de “mobiliarizare” a bilanțurilor vizează ansamblul instituțiilor financiar bancare și se poate cuantifica atât pentru activele cât și pentru pasivele bancare.

La nivelul activelor se poate măsura importanța portofoliului de titluri în totalul acestora, progresia postului bilanțier fiind mai mare de 100% în perioada 1993-1998.

Titlurile sunt repartizate în două tipuri de portofolii, a căror constituire arată intenția inițială a băncii care le-a
achiziționat: portofolii de tranzacționare (cu durata de deținere până la scadență) și portofolii de plasament.

Ponderea sporită a portofoliilor de titluri constituie un fenomen care se manifestă în toate țările și are, ca principal efect, conferirea unui caracter instabil rezultatelor bancare sensibile la variațiile de rată a dobânzii și, totodată, modificarea structurii acestora, în favoarea
comisioanelor și a produselor de piață. În pasivul băncilor, titlurile se regăsesc sub forma obligațiunilor și certificatelor de depozit, în proporții care variază de la un an la altul, în funcție de conjunctura economică, nivelul acestora sporind de la 9,5% în 1990 la 21,8% în 1998.

Ponderea sporită a titlurilor în bilanțul băncilor ridică o problemă particulară și anume modul de contabilizare. Din acest punct de vedere, sunt reținute două metode: cea tradițională, la cost istoric și înregistrarea la prețul curent de piață, care are avantajul de a reflecta cel mai bine evoluția efectivă a pieței și de a se adapta la situațiile particulare ale titlurilor, a căror valoare nu este stabilă. Inconvenientul acestei metode constă în aceea că nu este conformă cu principiul prudenței, conform căruia, numai beneficiile realizate sunt luate în considerare.
Referitor la aspectul contabil, autoritățile de control bancar din țările europene sunt prudente,
considerând că numai portofoliile de tranzacționare trebuie înregistrate la valoarea de piață, în
timp ce ansamblul tuturor celorlalte active trebuie contabilizate la cost istoric

Concurența puternică manifestată între bănci

În activitatea de creditare concurența a condus la propunerea către clienți a unor noi produse și servicii. Astfel, raportul de forțe între bănci și întreprinderi s-a modificat în favoarea celor din urmă; alinierea condițiilor bancare în funcție de prețul pieței a obligat băncile la acordarea de credite în condiții mai favorabile comparativ cu perioadele precedente. În condițiile scăderii ratelor de dobândă, băncile au evitat deplasarea întreprinderilor către surse de finanțare alternative prin alinierea la prețurile pieței, mai
reduse. De asemenea, băncile au adaptat la condițiile concurenței și nivelul dobânzilor acordate pentru resursele colectate de la clienți. Rezultă că adaptarea condițiilor debitoare și creditoare, în funcție de concurența de pe piață, a condus la diminuarea veniturilor bancare și majorarea cheltuielilor bancare, respectiv la reducerea profiturilor bancare.

Dezvoltarea operațiunilor extrabilanțiere

Una din consecințele spectaculoase ale dezvoltării operațiunilor de piață efectuate de bănci, a fost puternica dezvoltare a dimensiunii extrabilanțului. Aceasta reprezintă un ansamblu de conturi anexate bilanțului și care exprimă angajamentele viitoare ale unei bănci, fără a genera fluxuri de trezorerie. Extrabilanțul cuprinde operațiuni la termen asupra devizelor și instrumente financiare la termen.

Operațiunile cu produse derivate au cunoscut o dezvoltare rapidă, volumul lor multiplicându-se de 8 ori în decursul perioadei 1990-1998. Căutarea unei acoperiri împotriva riscului de variație a ratei de dobândă a constituit motivul inițial pentru care băncile s-au angajat în operațiuni cu produse derivate, însă dezvoltarea explozivă a acestora în ultimii ani, sugerează că motivațiile băncilor nu se limitează la protejarea contra riscurilor , ci constau în operațiuni de arbitraj și de natură speculativă.

Specificul activității bancare și rolul acesteia în economia unei țări au antrenat un mod de
organizare specific, concretizat în ierarhizarea instituțiilor financiar-bancare și stabilirea unei
interdependențe puternice între acestea precum și în structurarea operațiunilor pe baza unor
reglementări cu caracter de lege. Astfel, instituțiile bancare constituie un sistem, fiind
considerate întreprinderile cel mai bine reglementate din economia unei țări.
La modul general, cadrul legislativ este reprezentat de legea bancară națională, iar în mod special, pentru țările membre ale Uniunii Monetare Europene, cadrul legislativ îl reprezintă directivele europene, transpuse în reglementări naționale. Obiectivul unei legi bancare naționale este acela de a crea condițiile unei concurențe normale și de a permite modernizarea activității bancare. La baza unei astfel de reglementări se află cadrul juridic pentru exercitarea ansamblului de activități bancare, indiferent de natura juridică a băncii. Totodată, prin legea bancară se recunoaște, în mod explicit, caracterul universal al băncilor.
În țările membre ale U.E.M. pentru a desemna activitatea bancară se utilizează noțiunea de

“instituție de credit” care regrupează băncile universale și vizează mai multe categorii de instituții. Astfel, în funcție de statutul juridic și de specificul activității pot fi identificate următoarele tipuri: bănci universale, bănci mutuale sau cooperative de credit, case de economii, case de credit municipal, societăți financiare, instituții financiare specializate

II. Structura sistemelor bancare

În principalele țări dezvoltate sistemele bancare sunt eterogene, respectiv, cuprind o diversă tipologie de bănci, dar manifestă tendința de uniformizare în contextul procesului de globalizare financiară.

Din punct de vedere al organizării activității bancare și al gradului de specializare este posibilă stabilirea unei distincții între două tipuri de sisteme bancare:
1.sisteme bancare ale Europei continentale, puțin specializate și care funcționează după
2.modelul băncii universale;

modelul american, aplicat și în Japonia, bazat pe principiul unei specializări stricte a instituțiilor bancare.

Modelul băncii universale este predominant în Europa continentală. O bancă universală poate fi prezentată ca o instituție care oferă o gamă largă și completă de servicii financiare: acordă credite, colectează depozite, gestionează mijloacele de plată, realizează plasamente în titluri și participații la capitalul întreprinderilor.

Modelul băncii universale s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în care bancherii au angajat băncile în activități diverse și în special în operațiuni internaționale.

Datorită integrării financiare avansate, principiul băncii universale s-a răspândit cu ușurință, Germania putând fi citată pentru dezvoltarea celui mai complet și dezvoltat model de bancă universală. În Franța, cele mai vechi instituții bancare, precum Crédit Lyonnais, Banque Nationale de Paris și Sociéte Generale au fost înființate și organizate după acest model.
În SUA principiile băncii universale s-au aplicat până la reformele bancare ce au urmat
crizei din anii ’30. Prin cadrul legislativ introdus în 1933 (Glass-Stegal Act) s-a produs o
separare funcțională și geografică a activității bancare, iar băncile comerciale (de depozit) și-
au delimitat activitatea față de băncile de afaceri (de investiții). Mai recent, în 1993, prin
Banking Act, băncilor americane li se interzice implantarea simultană de sucursale în
celelalte state ale Federației.

Specializarea băncilor impusă prin reglementări a antrenat o importantă fragmentare a sistemului bancar american, caracterizat printr-un număr foarte mare al instituțiilor și organismelor de credit (24000 în anul 1995, de 40 de ori mai mult decât nivelul înregistrat într-o țară europeană). În același an, în Germania funcționau 3500 de instituții iar în Franța 600. Referitor la acest aspect, ca tendință generală se manifestă diminuarea numărului de organisme bancare și de credit. Ca urmare a crizelor bancare, din anii ’90, și respectiv a falimentelor bancare, numărul instituțiilor bancare s-a diminuat cu 43% în Franța, 35% în Germania, 81% în Suedia și 34% în SUA.

Se poate aprecia că, în prezent, are loc un proces de flexibilizare a legislației, întâlnit în sistemele bancare specializate, începând cu Marea Britanie (în anul 1986) și ulterior cu SUA ceea ce favorizează procesul de creare a unor mari bănci universale, ca urmare a operațiunilor de fuziune și absorbție.

În Europa, prin Directivele bancare, li se acordă băncilor posibilitatea de a avea un câmp larg de activitate, mergând de la autorizarea operațiunilor pe piața de capital, precum în cazul Franței, Italiei, Spaniei, Portugaliei, Greciei, până la pătrunderea pe piața asigurărilor, în cazul Germaniei și Franței.

Analiza comparativă cantitativă a sistemului bancar european cu cel american evidențiază
următoarele aspecte: suma activelor bancare ale Franței și Germaniei depășesc o treime din
activele băncilor americane; ponderea sistemelor bancare ale celor 15 țări membre ale

Uniunii Europene reprezintă 40% din activele bancare mondiale; rolul băncilor în economie este sporit în Europa, unde în anul 1997, raportul dintre activele bancare și PIB reprezenta 176% în Europa, comparativ cu 69% în SUA.

Structura capitalului reprezintă un criteriu în funcție de care pot fi distinse: bănci cu capital public, cu pondere de 0% în Marea Britanie, 50% în Germania și 60% în Italia și bănci cu capital majoritar de stat în Grecia și Portugalia. În Belgia și Olanda cea mai mare pondere o dețin băncile cu capital privat.

Din punct de vedere al statutului juridic al băncilor, complexitatea care se întâlnește în cazul Germaniei, poate constitui un obstacol în operațiunile de restructurare și privatizare, precum și în operațiunile de răscumpărare sau fuziune cu instituții private.

Studiile realizate asupra sistemelor bancare din țările dezvoltate evidențiază că, în prezent, băncile se îndreaptă către modelul băncii comerciale cu acționariat privat.

III.Servicii Bancare

Bãncile furnizeazã clienþilor trei tipuri principale de servicii. Acestea sunt:

1. Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri);

2. Facilitãþi de împrumut (de credit);

3. Servicii privind transferul fondurilor.

Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri)

O bancã atrage bani de la clienþii sãi, prin conturi bancare, plãtindu-le, în schimb, dobândã pentru depozitele constituite. Plata acestor dobânzi este o cheltuialã pentru bancã.

Atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice, bãncile deschid, în evidenþa lor, urmãtoarele tipuri de conturi:

conturi curente (la vedere ), în lei si/sau în valutã, conturi în care titularii pot face operaþiuni de încasãri si plãþi curente;

conturi de depozit (la termen), în lei si/sau în valutã, conturi în care depunerile se fac pentru un anumit termen, perioadã în care titularii nu pot efectua nici depuneri în cont, nici plãþi din aceste conturi.

În funcþie de anumite activitãþi specifice, pentru clienþii persoane juridice, bãncile mai deschid si alte tipuri de conturi, cum sunt:

conturi blocate, in care sunt depuse sume în lei si/sau în valutã, reprezentând capitalul social necesar constituirii unei societãþi comerciale. Dupã ce clientul prezintã la bancã dovada înregistrãrii societãþii la Registrul Comerþului, contul este deblocat, iar sumele sunt virate în contul curent al societãþii;

conturi blocate cu destinaþie specialã, sunt conturi în care disponibilitãþile titularului sunt temporar blocate, în raport de o anumitã operaþiune, ca mãsurã de protecþie pentru bancã si pentru buna desfãsurare a unor obligaþii de platã cãtre strãinãtate (acreditive, garanþii etc.). Ele se pot constitui, dupã caz, în lei si/sau în valutã;

conturi pentru credite, destinate sã evidenþieze creditele (în lei si/sau în valutã ) acordate de bancã clienþilor si din care urmeazã ca acestia sã dispunã plãþi;

conturi cu suma dobânditã prin participare la licitaþiile valutare, evidenþiazã sume în lei sau valutã rezultate din operaþiunile de vânzare/cumpãrare de valutã sau lei pe piaþa interbancarã, ordonate de client si efectuate de bancã în contul acestuia.

2. Facilitãþi de împrumut (de credit)

Bãncile împrumutã clienþilor lor sume de bani pentru finanþarea afacerilor acestora. Unele bãnci oferã împrumuturi atât persoanelor fizice cât si persoanelor juridice. Clientul trebuie sã plãteascã un tarif pentru analizarea de cãtre bancã a oportunitãþii acordãrii creditului si o dobândã pentru creditul primit. Aceste tarife si dobânzi reprezintã un venit pentru bancã.

Servicii privind transferul fondurilor

Bãncile furnizeazã si servicii privind plãþile prin transferul fondurilor (atãt electronic cât si prin instrumente de platã), în numele si la cererea clienþilor lor. Banca percepe un comision pentru acest serviciu, comision a cãrui mãrime variazã în funcþie de valoarea sumei si tehnica de transfer a banilor.

Acest comision aduce un venit bãncii.

Majoritatea persoanelor juridice folosesc o parte, sau chiar toate aceste servicii, la un moment dat, la fel cum unele persoane fizice pot apela la ele, din când în când.

2. ALTE SERVICII OFERITE DE BANCI

În afarã de tipurile de conturi menþionate mai sus, persoanele juridice ( si, într-o proporþie mai micã sii persoanele fizice) pot avea si alte solicitãri decât cele privind operaþiunile de bazã ale bãncilor. Bãncile oferã multe servicii care aduc venituri din comisioanele, spezele si tarifele percepute pentru efectuarea lor. În prezent, bãncile românesti fac eforturi pentru diversificarea ofertei de produse bancare.

VALUTA.

În cazul cãlãtoriilor în strãinãtate, sunt necesare si mici cantitãþi din moneda þãrii respective, pentru cheltuieli imediate, desi, este mai sigur pentru turisti sã foloseascã cecuri de cãlãtorie sau instrumente de platã asemãnãtoare, în loc sã poarte asupra lor valutã în numerar. Bãncile pot asigura clienþilor posibilitatea de a procura majoritatea valutelor þãrilor lumii.

Bãncile vând monedã strãinã (valutã) la cursuri de schimb competitive si percep un comision, pentru serviciut prestat. Principalii concurenþi ai bancilor, în acest domeniu, sunt casele de schimb valutar si agenþiile de turism, în special din zonele de destinaþie ale cãlãtoriilor de vacanþã. Aceste douã tipuri de organizaþii trebuie sã-si procure, la rândul lor, monedele destinate schimbului valutar (de obicei acestea cumpãrând valutã de la bãnci).

CECURILE DE CALATORIE

Cecurile de cãlãtorie sunt cele mai cunoscute servicii bancare oferite persoanelor care cãlãtoresc. Cecurile pot fi folosite ca atare, pentru plata bunurilor si servicilor, în toate þãrile lumi sau pot fi schimbate, oricând, în numerar.

Un cec de cãlãtorie cuprinde promisiunea unei bãnci (sau a unei organizaþii cu o reputaþie similarã) de a plãti o sumã de bani oricãrei persoane ce posedã fila de cec de la persoana în numele cãreia a fost emis cecul. Cecurile de cãlãtorie se pot procura de la orice bancã. Pânã de curând, majoritatea bãncilor emiteau propriile cecuri de cãlãtorie. În prezent cele mai multe bãnci au încheiat acorduri de a emite cecurile uneia dintre cele mai mari companii internaþionale de cecuri de cãlãtorii.

3. PLATI PRIVIND DERULAREA CHELTUIELILOR GUVERNAMENTALE

Bãncile efectueazã plãþi si în numele guvernului, în special cele privind finanþarea unor proiecte de investiþii de stat. Spre exemplu, statul poate finanþa, construcþia unei noi scoli sau a unui spital. Companiile de construcþii vor primi banii aferenþi lucrãrilor efectuate si finanþate din fondurile statului, prin intermediul bãncilor.

ÎNCASAREA TAXELOR SI AMENZILOR

Persoanele care trebuie sã plãteascã taxe sau amenzi pot folosi sistemul bancar, pentru plata sumelor datorate diferitelor instituþii sau chiar statului.

CONSEMNAREA DE DEPOZITE

La bãnci se pot constitui sume în depozit, cu un rol de garanþie, care sunt pãstrate pe perioada soluþionãrii unor diferende judiciare sau a altor cauze.

6. SERVICII DE EXECUTOR TESTAMENTAR

Unele bãnci oferã clienþilor acest tip de serviciu specializat, legat de mostenirile si proprietãþile clienþilor decedaþi. Bãncile trateazã rezolvarea acestor probleme cu autoritãþilr administrative, în numele si la cererea urmasilor sau a beneficiarilor respectivei proprietãþi. Pentru aceste servicii, banca percepe un comision, în funcþie de valoarea proprietãþii.

7. CASETE PENTRU PASTRAREA VALORILOR

Clienþii unei bãnci pot folosi seifurile acesteia pentru pãstrarea unor valori. Serviciul se numeste casete pentru pãstrarea valorilor, bãncile percepând în schimb un comision.

În baza acestui serviciu, clienþii îsi pot lãsa spre pãstrare articole de valoare, cutii închise, testamente sau alte documente importante. Banca emite o chitanþã pentru bunurile lãsate în pãstrare, asumându-si, astfel, rãspunderea asupra acestora.

8. SEIFURILE

Acest tip de serviciu, la fel ca si casetele de valori, implicã folosirea unor spaþii special amenajate care aparþin bãncii. Clientului i se pune la dispoziþie un seif, accesul la seif fiind sub un dublu control, banca pãstrând o cheie si clientul cealaltã. Accesul la seif poate avea loc oricând în timpul orelor de program ale bãncii, timp în care clientul poate retrage sau depune orice obiecte sau documente.

9. BANCA LA DOMICILIU

Aceastã sintagmã este un termen nou, utilizat în practica bancarã contemporanã si se referã la posibilitatea bãncilor de a oferi clienþilor serviciul bancar la domiciliu sau prin telefon. Folsind metode electronice, clienþii au acces la conturile lor fãrã sã-si pãrãseascã domiciliul. Mai existã alte câteva servici pe care bãncile occidentale le pot oferi clienþilor lor.

10. DEPUNERILE PENTRU O NOAPTE

Aceastã facilitate este oferitã acelor clienþi care doresc sã depoziteze fonduri, în timpul când banca este închisã. Cei care apeleazã cel mai des la acest serviciu sunt gestionarii si casierii magazinelor, care doresc sã-si depoziteze,pentru siguranþã, încasãrile zilnice la bancã. În general, sunt douã metode de administrare a depozitului.

Banca poate sã deschidã depozitul în absenþa clientului ( dupã verificarea sumelor aduse) si apoi sã crediteze contul clientului. În a doua variantã, clientul adunã banii destinaþi depozitãrii peste noapte urmând sã-i verse cu regularitate sau la anumite perioade de timp. Pentru astfel de operaþiuni, bãncile au spaþii special amenajate si, binenþeles, percep un comision.

EUROCECURILE

O carte de credit Eurocec permite clientului sã schimbe cecul în numerar, la bãncile afiliate la sistemul Eurocec, din orice þarã din Europa. Avantajul utilizãrii eurocecurilor, comparativ cu folosirea cecurilor de cãlãtorie este dat de faptul cã, în limita unei anumite sume (de exemplu 200 $), clientul nu trbuie sã achite în prealabil contravaloarea acestora. Valoarea cecurilor este debitatã în contul clientului, în momentul transmiterii lor la banca emitentã. Cãrþile de credit Eurocec sunt folosite cu sisteme de identificare speciale.

ASIGURAREA DE CALATORIE

E bine ca toþi cei care cãlãtoresc în strãinãtate sã fie sfãtuiþi ca înainte de începerea cãlãtoriei sã fie asiguraþi pe timpul acesteia, recurgând în acest sens la “ asigurarea de cãlãtorie “. De regulã, bãncile oferã un pachet standard prin care asigurã clientul împotriva principalelor riscuri de cãlãtorie contra plãþii unei prime de asigurare. Principalul risc, acoperit prin aceste asigurãri, este cel privind asistenþa medicalã, în puþine þãri strãine având acces direct la un tratament de urgenþã gratuit.

Asigurarea de cãlãtorie permite rambursarea sumelor cheltuite, desi poate exista o limitã maximã a sumei recuperabile. Þãrile din Uniunea Europeanã au încheiat acorduri reciproce cu privire la asigurarea asistenþei medicale.

IV.Capitalul bancar

Bancile trebuie sa indeplineasca o cerinta minima de capital. Capitalul reprezinta drepturile detinatorului de capital la banca. El este reprezentat in balanta, in principal, prin valoarea stocului, a surplusului si a cistigurilor retinute. Necesitatea capitatului bancar este indiscutabila si se refera in primul rind la mijloacele alocate de catre fondatorii bancii si e compus, in general, de capital actionar, rezerve si profit nerepartizat.

Functiile principale a capitalului sunt:

de protectie, presupune posibilitatea achitarii in cazul lichidarii bancii si tot odata presupune mentinerea solvabilitatii bancii prin intermediul rezervelor ce permit asigurarea activitatii bancii, chiar si in conditii de aparitii a unor pierderi.

Operativa, consta in alocarea resurselor in vederea procurarii activelor necesare la etapa initiala a formarii bancii, este utilizata mai tirziu pentru asigurarea continuitatii bancii.

De reglamentare, se refera la posibilitatea de influentare de catre autoritati de a fixa cerinte fata de marimea capitalului bancii, determinind prin aceasta un raport intre capital si totalitatea operatiunilor ce le poate efectua banca.

Conform economistului Piter Rouse capitalul indeplineste functiile:

Mijloc de asigurare a bancilor contra falimentului

Asigura mijloacele necesare pentru crearea, organizarea functionarea bancii

Capital este un barometru al nivelului de crestere a bancii.

In pasivul bilantului se refera toate sursele de formare a rezervelor bancare, ce sunt acumulate si utilizate in efectuarea operatiunilor active (activitati profitabile). Mijloacele proprii ale bancilor reprezinta totalitatea fondurilor ce asigura o independenta economica si o stabilitate a functionarii bancii. Aceste mijloace proprii sunt constituite din fondul statutar, fondul de rezerva, fondul de reevaluare a mijloacelor fixe, profitul nerepartizat din perioadele curente si precedente. Capitalul bancar e constituit din capitalul statutar compus din actiuni simple, privelegiate, surplus de capital si beneficiu nerepartizat. O alta sursa sunt obligatiunile pe termen lung, alcatuite din imprumuturi subordonate, note capitale si obligatiuni, alte hirtii de valoare achitate din rezultatul vinzarii actiunilor, rezerve compuse din rezerve pentru cheltuieli neprevazute, pentru plate dividentelor pentru acoperirea pierderilor etc. Rezervele bancare pot fi formate in mod obligatoriu (prin legislatie, acte normative adoptate de institutii autorizate) si la initiativa bancii.

Functiile, rolul, marimea capitalului propriu al bancilor au un specific aparte in comparatie cu alte domenii ale economiei. Acest specific al activitatilor bancare este influentat de calitatea de intermediar al bancii pe piata financiara care atrag sume mari de capital sub forma de depozite ale agentilor economici a persoanelor fizice si institutiilor de stat, precum si asigura o gestiune eficienta a acestor resurse, pastrarea acestora acordind totodata servicii specializate asigurind deponentilor un profit sub forma de dobinda pentru capitalul depus.

Sistemul de asigurare a depozitelor intr-o anumita masura micsoreaza pericolul de retragere a depozitelor si permite bancii sa-si mentina o cota a resurselor proprii intr-o proportie mai mica, necesara pentru asigurarea lichiditatii. Activele bancii sunt prezentate sub diferite forme de obligatii monetare, de regula mult mai lichide si mai usor realizabile pe piata de cit activele companiilor nefinanciare inghetate in active nemateriale. Acest moment asigura posibilitati de asigurare si acumulare a resurselor mobilizate si micsoreaza corespunzator necesitatea in marimea capitalului propriu. Ca rezultat a acestora, bancile si alte institutii financiare pot detine o pondere mai mica capitalului propriu in totalul resurselor, deoarece bancile gestioneaza eficient si utilizeaza diferite instrumente de atragere a rezervelor temporar disponibile.

Functiile de protectie si garantie a capitalului armonizeaza activitatea in cazul aparitiei unor pierderi neprevazute sau cheltuieli extraordinare. Necatind la faptul ca bancile au formate diferite fonduri, pentru acoperirea pierderilor mai mari poate fi utilizat si capitalul propriu al bancii, in acest caz fiind folosit numai capitalul actionar al bancii si nu cel imprumutat deoarece aceste resurse insasi reprezinta creante pe datorie.

Capitalul social se formeaza in urma atragerii mijloacelor banesti prin emisiunea si inscrierea la actiunile ce pot fi procurate contra mijloacelor banesti. Capitalul social e format initial prin contributia cotelor fondatorilor, mai tirziu prin emisiunea de noi obligatiuni.

Marimea capitalului social poate fi modificat in vederea majorarii prin emisiunea de noi actiuni sau sporirea valorii nominale a actiunilor deja emise. In sensul reducerii capitalului social se poate face prin micsorarea valorii nominale a actiunilor sau rascumpararea unei parti de actiuni de la actionari.

Capitalul social serveste drept o forma de asigurare a garantiilor indeplinirii asumate de banca. Emisiunea se efectueaza la fondarea bancii prin distribuirea actiunilor intre fondatori, iar la marirea capitalului social, prin lansarea unei noi emisiuni.

Bancile formeaza fonduri de rezerva pentru a asigura executarea obligatiunilor fata de clientela si acoperirea pierderilor neprevazute in procesul de activitate. Fondul de rezerva se formeaza in marime de 25% din capitalul social al bancii. Marimea necesara a fondului se formeaza din contul defalacarilor din profitul neimpozitabil al bancii in marime de 5%, iar dupa completarea deplina, defalcarile pot fi efectuate numai din profitul de dupa impozitare. Fondul de rezerva e destinat in special pentru:

plata dobinzilor pentru depozite in cazul insuficientei veniturilor

plata dividentelor fixe, anuale la actiunile privilegiate

efectuare altor cheltuieli (sponsorizari, completarea fondului de risc, etc)

Profitul nerepartizat reprezinta suma profitului acumulat in procesul activitatii financiare, ce ramine la dispozitia bancii. La sfirsitul anului sumele rezultative de pe conturile bancii se transfera pe contul profitului. O parte din aceste sume sunt utilizate pentru plata dividentelor, iar o alta parte pentru plata impozitelor, transferurilor in diferite fonduri. Soldul profitului nerepartizat este fondul resurselor banesti ce ramine la dispozitia administratiei bancii si adunarii generale a actionarilor si sunt utilizate conform planului strategic al bancii.

Bancile emit in circulatie obligatiuni pe termen lung care sint numite in diferite surse diferit, anume pot fi numite:

note capitale

obligatiuni neasigurate

Pina in anii 40 aceste hirtii de valoare erau emise doar in cazuri excepionale, incepind cu anii 60 au devenit un mijloc normal si fregvent de mobilizare a resurselor. In general emisiunea notelor capitale si a obligatiunilor au crescut simtitor, insa ponderea lor in suma totala a capitalului bancii a ramas nesimnificativa. Avantajele emisiunei acestor obligatiuni pentru banca consta in faptul ca suma dobinzii care o plateste banca detinatorilor acestor hirtii de valoare se scade din profitul impozabil, devidentele la actiuni se scad din profitul dupa impozitare, aceasta fiind una din deosebirile dintre obligatiuni si actiuni. Deaceea o asa forma de atragere a resurselor e mult mai avatajoasa decit emisiunea obligatiunilor, multe tari obligatiunile pe termen lung nu sunt incluse in capitalul bancii doar figureaza in componenta obligatiunilor totale ale bancii. In Romania obligatiunile pe termen lung sunt emise pe termen mai mare de cinci ani, insa ele nu sint incluse in capitalul bancii. Aceste hirtii formeaza doar niste obligatiuni ale bancii ce pot fi emise la valoarea nominala.

Bancile engleze emit in circulatie actiuni imprumutate. Actiunile imprumutate sunt hirtii de valoare nominative emise pe termen mediu si lung pe care bancile le distribuie pe piata financiara cu angajamentul de a le amortiza la un termen stabilit plata regulata a dividentelor, dividentele pentru ele fiind platite si in cazul cind banca nu are profit.

Notele capitale sunt pe larg utilizate in SUA, in ultimii ani acestea au devenit tot mai solicitate, insa ponderea lor in capital ramine nesimnificativa. Posesorii acestor hirtii de valoare nu beneficiaza de dreptul de vot, insa procentele cheltuielilor legate de aceste note sunt acoperite din profitul de pina la impozitare. Particularitatile obligatiunilor pe termen lung consta in fapul ca ele reprezinta hirtii de valoare de gradul II, subordonate, adica pretentiile detinatorilor acestor hirtii sunt satisfacute celorlalti creditori ai bancii. Aceste tipuri de obligatiuni pe termen lung sunt emise si puse in circulatie de bancile mari, deoarece bancile mici nu au acces pe piata capitalului, iar plasarea acestor hirtii de valoare este foarte costisitoare. Bancile pot emite aceste tipuri de obligatiuni in marimea de 100% din capitalul actionar si 50% din cel excendintentar.

Determinarea marimii capitalului atras reprezinta una dintre cele mai discutabile probleme din activitatea bancara. Unii economisti considera ca marimea capitalului trebuie determinata de piata, altii sustin ca marimea capitalului trebuie sa fie reglementat de organile autorizate deoarece partile negative a reglarii de catre piata nu pot limita riscul falimentului, nu pot sa sustina incredere fata de banca, sa micsoreze pierderile asociatiei bancilor si a altor organe in cazul falimentului unei banci asigurate. Acestea ar fi conditiile pentru care bancile ar trebui sa asigure marimea minima necesara a capitalului statutar pentru inregistrare si sa-l mentina pe toata perioada de activitate.

Informatia referitoare la marimea capitalului este ceruta de majoritatea investitorilor, creditorilor, clientilor.

Marimea resurselor proprii ale bancii depinde de caracterul operatiunilor active efectuate de ea. Orientarea activitatii bancii spre operatiunile cu un grad inalt de risc necesita o marire a resurselor proprii a acestor banci. Resursele proprii necesare bancii si marimea acestor depinde si de nivelul de dezvoltare a pietii resurselor de creditare, precum si de politica creditara promovata de banca centrala.

Din punct de vedere al bancii, o anumita rezerva de capital este dorita nu numai pentru protejarea detinatorilor de capital in cazul falimentarii bancii, dar sporeste si increderea clientilor, pentru ca solicitantii de imprumuturi de afaceri, ca si marii depunatori sunt impresionati de raportul inalt de capital. Dezvoltarea relatiilor de imprumut cu o banca necesita timp, iar firmele prefera sa imprumute de la banca pina cel mult anul viitor. Totusi, venitul marginal rezultat pe seama capitalului suplimentar se micsoreaza din acest punct de vedere. Sa presupunem ca o banca detine deja un stoc mare in raport cu datoriile sale, sansa de a da faliment este atit de mica incit suplimentarea capitalului nu va influenta prea mult pe clientii sai potentiali.

Atita timp cit rolul capitalului este de protectie, volumul capitalului necesar unei banci depinde de gradul de risc al activelor sale. Conform acetui lucru, raportul capital-active de ca care bancile au nevoie depinde de activele care le detin. Timp de mai multi ani, pina in 1992, raportul intre capital si active s-a mentinut la 8%. In cadrul numitorului acestui raport capital-active, activele lipsite de risc, cum sunt detinerile de valuta si asigurarile guvernului pe termen scurt, au pondere egala cu zero; adica nu se va raporta nici un fel de capital la acestea. Dimpotriva, activele supuse riscului, de exemplu asigurarile guvernului pe termen lung vor avea o pondere de 30%, adica va trebuie sa existe 2,4% capital. Activele cu cel mai mare grad de risc vor avea o pondere de 60% necesint 4,8% capital, in timp ce multe alte active, cum sint imprumuturile de ipoteci si imprumuturile de afaceri vor trebui sa aiba o pondere de 100%, necesitind 8% de capital. Deasemenea este necesar un capital suplimentar in cazul in care raportul capital-active este neajustat pentru riscuri, in acest caz capitalul suplimentar va trebui sa fie cel putin 3%.

In acelasi timp, cu cit o banca detine mai mult capital raportat la activele sale in dolari ea va cistiga mai mult. Sa presupunem, de exemplu ca banca cistiga un procent profit la totalul activelor sale. Daca capitalul echivaleaza cu 10% din totalul activelor, atunci acest 1% profit de active reprezinta 10% profit pentru detinatorii de capital la banca respectiva; de pe alta parte, daca banca obtine aceleasi cistiguri, dar raportul dintre capital si totalul activelor este 5% atunci detinatorii de capital cistiga 20% la capitalul lor. Pentru fiecare banca exista asadar, un raport optim intre capital si active la care dezavantajul marginal al capitalului suplimentar se compenseaza.

Daca o banca da faliment, FDIC (Corporatia Federala a Asigurarii Depozitelor) ii opreste activitatea si salveaza pe depozitarii neasigurati.

IV.Piata monetara si pietele paralele

În procesele economice apar numeroși factori interesați în vânzarea sau cumpărarea capitalurilor disponibile pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată și că în realizarea dezideratelor lor privind fructificarea capitalurilor ei negociază, se confruntă și se pun de acord în cadrul unor relații specifice de piață.

Totalitatea relațiilor dintre diferitele subiecte economice, intreprinderi și persoane, între acestea și intermediarii bancari, precum și a raporturilor dintre bănci și alte instituții de credit privind transferul de disponibilități monetare ca formă specifică de creanțe și fructificare a capitalului, formează piețele de capital sau piețele creditului.

Aceste piețe sunt segmentate în funcție de natura participanților și scopurile urmărite de aceștia.

Astfel, potrivit celei mai acceptate considerări ale structurii piețelor distingem:

piața capitalurilor sau piața financiară;

piața monetară;

piața valutară.

Piața monetară sau piața creditului are drept obiect capitalurile disponibile pe termen scurt și piața valutară este un compartiment obligatoriu pentru fluxurile de capital din și către exterior.

Așa cum s-a subliniat, aceste piețe se individualizează prin instituțiile funcționale și modul de desfășurare a tranzacțiilor pe aceste piețe. Dar se apreciază, pe bună dreptate, că pe de o parte granițele dintre aceste piețe nu pot fi precis delimitate, iar pe de altă parte, legăturile dintre aceste piețe sunt foarte strânse. Astfel, evenimentele și tendințele dintr-o piață pot influența desfășurarea evenimentelor și tendințelor de pe alte piețe, cu atât mai mult cu cât mulți participanți operează pe mai multe piețe și implicit pot transfera, în cazul în care consideră favorabilă, participarea lor pe alte piețe.

Între cele două extreme posibile: angajarea “permanentă” a capitalului prin achiziții de acțiuni și obligațiuni și împrumuturile de la zi la zi, există o gamă diferențiată de modalități de plasare a capitalurilor pe piețele de capital și ale creditului, deosebite, dar apropiate gradual una de alta.

Piața monetară sau piața creditului funcționează cu participarea amplă a populației, a firmelor și îndeosebi a intermediarilor bancari, instituții cu largă funcționalitate pe această piață.

Complexitatea relațiilor din cadrul pieței monetare conduce la segmentarea ei specifică, funcție de diversitatea firească a unor laturi ale procesului de modernizare și angajare a capitalurilor disponibile. Astfel, funcționalitatea generală a pieței creditului este asigurată prin activitatea unor piețe componente, având fiecare în parte participanți și operațiuni specifice.

Astfel, în cadrul pieței monetare distingem:

piața monetară (clasică);

piețele paralele.

Piața monetară, așa-zisă clasică, are în fapt mai multe ipostaze:

piața monetară sau piața scontului;

piața monetară propriu zisă,

considerate ca două părți componente complementare ale pieții monetare clasice.

Ansamblul relațiilor din piața monetară sunt reprezentate în figura 1.1. care poartă amprenta specifică a sistemului bancar englez prin prezența băncilor de compensare sau de decontare (clearing banks) și a caselor de scont și de garanție, în fapt instituții bancare participante la procesul de creditare.

Societăți Autorități Companii Depozite

Financiare locale intercompanii

Depozite ale Depozite ale Certificate Depozite

societăților autoritãților de depozit eurovalute

financiare locale

BĂNCI DE Depozite COMPENSARE

Interbănci

Credite pe termen Credite

la cerere scurt la cerere

Case de acceptare Case de scont

Efecte Bonuri de Obligații pe

comerciale tezaur termen scurt

vânzări pe

contul guvernului

Comercianți BANCA ANGLIEI

Mișcarea instrumentelor negociabile

Fluxul monetar

Fig. 1.1. Relația între piața monetară clasică și piețele paralele

În prima ipostază piața monetară sau piața scontului pe termen scurt cuprinde un cadru larg de relații privind, pe de o parte mobilizarea disponibilităților monetare de la intreprinderi și persoane la instituțiile de credit, iar pe de altă parte, acordarea de credite, de către bănci, firmelor sau persoanelor.

Termenele de creditare specifice pe această piață sunt la vedere sau pentru un maxim de un an (SUA) sau 18 – 24 luni în sistemele bancare europene.

Resursele ce se mobilizează pe această piață sunt, de regulă, disponibilități curente ale firmelor și persoanelor, respectiv soldurile conturilor de depozit la vedere sau ale conturilor curente.

Distribuirea acestor resurse se efectuează prin creditele acordate firmelor pentru satisfacerea necesităților curente legate, în principiu, de avansarea cheltuielilor de producție, sau a celor legate de circulația mărfurilor de la producător la rețeaua de distribuție. De asemeni, beneficiare de credite sunt familiile, în principal pentru achiziția de locuințe și de bunuri de consum.

Mobilizarea disponibilităților și distribuirea creditelor se face în condiții de piață, participanții la tranzacții manifestându-și preferințele, în mod liber, orientată de interesul, respectiv nivelul de dobânzi optim, care îi pot favoriza.

În a doua sa ipostază, piața monetară propriu zisă, în care în principal băncile își împrumută una alteia sumele necesare în scopul echilibrării raporturilor interbancare, zilnic, în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operațiuni reciproce pe termen de 24 de ore și mai mari, funcție de necesități.

Acest circuit special al capitalurilor disponibile are un rol deosebit în reglarea și stabilirea circulației monetare scriptice și în funcționarea echilibrată a sistemului bancar.

Buna fucționare a pieței monetare este strâns legată de piața economiilor care poate fi considerată piață auxiliară pentru piața economiilor care poate fi considerată piață auxiliară pentru piața monetară. Băncile de orice fel își atrag, pe baza unor relații de permanentă colaborare și în condiții de competiție, importante resurse din sfera caselor de economii, cooperativelor de credit, societăților de asigurări, fondurilor de pensii, fondurilor de plasament etc.; instituții consacrate în mobilizarea și fructificarea specifică a unei importante părți a economiilor populației.

Piețele paralele s-au format treptat în perioada de după cel de-al doilea război mondial, în împrejurări istorice și de dezvoltare economică specifice, care au determinat structura unor noi piețe ale creditului independente în funcționarea lor și cu restrânse canale de comunicare directă cu celelalte piețe aparținând pieței tradiționale a creditului. De aici și denumirea lor de piețe paralele.

Prima piață paralelă prezentă în țările dezvoltate este piața eurodevizelor.

Eurodevizele reprezintă creanțele exprimate în valută unei țări, care se utilizează în afara granițelor naționale de către nerezidenți.

Prefixul de euro relevând inițial localizarea acestei piețe în Europa pentru resursele exprimate în dolari (de unde eurodolari) se utilizează astăzi în mod curent în caracterizarea tuturor operațiunilor de acest gen efectuate în lume, având ca obiect, în mare majoritate dolari, dar și yeni, mărci germane, lire sterline și franci francezi.

Piața eurodevizelor este o piață a creditului, menirea sa funcțională fiind mobilizarea și redistribuirea prin credite, în scopul fructificării optime a disponibilităților ciclate pe acestă piață.

Participanții direcți pe această piață sunt băncile autorizate în operațiuni valutare, potrivit legislației fiecărei țări. Contractarea și negocierile au loc între bănci independent de naționalitate și granițe convenindu-se împrumuturile pe termene și sume diferite și la nivelul de dobânzi proprii acestei piețe. Evident, băncile fac oferte și exprimă cereri în raport cu posibilitățile și nevoile propriei sale clientele.

Resursele de eurodevize ce afluează pe acestă piață au diferite proveniențe: exportatorii, marile societăți transnaționale, băncile comerciale și cele de emisiune din diverse țări, funcție de rezervele lor valutare. La rândul lor beneficiarii de credit principali se recrutează din importatori precum și din categoriile enumerate mai sus.

Piața eurodevizelor joacă un rol major în economiile țărilor dezvoltate; asigură lichidități suplimentare, precum și resurse aferente expansiunii firmelor și înfăptuirii exportului de capital. Ca piață paralelă aceasta conduce la creșterea semnificativă a resurselor de creditare, contracarând politicile naționale și constituind adesea stimuli inflaționiști.

O altă piață paralelă este piața creditului între firme (intercompany market). Acestă piață s-a dezvoltat sub semnul restricțiilor de credite care a obstrucționat relațiile de credit în țările dezvoltate în anii ’70 și în continuare și constă în avansarea de sume importante de către unele firme altora, pe termen scurt. Aceasta reprezintă o formă de emancipare de sub tutela intermediarilor, denumită și dezintermediere, care asigură participanților un plus de randament pe seama profiturilor cuvenite intermediarilor bancari.

În Anglia, aceste credite sunt intermediate de brokeri specializați între principalele firme (aproximativ 500), iar sumele minime vehiculate sunt de 50.000 £, împrumuturile fiind de fapt negociabile.

În SUA s-a creat un instrument specific acestei piețe comerciale papers care sunt negociabile și reprezintă valori între 10.000 și 5.000.000 dolari cu termenele de la 25 la 270 de zile. Aceste instrumente au crescut în ritmuri relevante, ceea ce arată preferințele sporite pentru această formă ca expresie a opțiunii pentru procesele de dezintermediere.

În raport cu caracteristicile economice respective și a sistemelor bancare naționale, mai apar sub forma piețelor paralele:

piața societăților financiare în legătură cu formarea și redistribuirea resurselor pentru operațiile specializate ca leasing, factoring și altele;

piața ipotecară, în legătură cu constituirea resurselor, îndeosebi prin credite pe termen scurt, necesare desfășurării activității autorităților locale.

În încheiere trebuie să subliniem că noțiunea de piață în general, și de piață a creditului, în special, este o categorie abstractă care se referă la relații între anumiți participanți care se desfășoară prin forme specifice și prin instituții caracteristice, în cazul nostru, intermediarii bancari.

Deci, în principal, natura, specificul și conținutul operațiunilor pe aceste piețe vor fi determinate de instituțiile de credit, care acționează pe aceste piețe.

Este deasemeni util de reținut că sfera de funcționare a piețelor este elastică, în unele cazuri dificil de delimitat, în timp ce funcționalitatea intermediarilor bancari are delimitări și reguli de derulare precise care sunt primordiale în cunoașterea și înțelegerea mecanismului de creditare.

Accepția procesului de creditare prin prisma funcționalității piețelor ne dă o orientare generală care să permită poziționarea și receptarea cunoștințelor concrete despre intermediarii bancari, în conexiunile lor firești, în adevărata lor relevanță .

|

Intermedierea financiara pe pietele internationale

Dezvoltarea piețelor financiare internaționale nu ar fi fost posibilă fără aportul fundamental al instituțiilor de intermediere financiară, menite să acționeze ca o interfață între deținătorii de capital și cei care au nevoie de această resursă de bază pentru dezvoltarea afacerilor lor. În condițiile în care piața financiară internațională continuă să fie o piață imperfectă și riscantă, pe care informația și modalitățile de transmitere a acesteia joacă un rol cheie, se poate spune că intermediarii financiari au contribuit și contribuie din plin la creșterea eficienței în alocarea resurselor de capital.

Intermediarii financiari sunt entități publice sau private specializate care acționează pe piețele monetar – valutare sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de la deținătorii acestora și punându-le la dispoziția celor care au nevoie de ele.

Fig. 3.1. Diferența dintre finanțarea directă și cea indirectă

Practic, în funcție de implicarea acestor instituții în finanțarea internațională, putem vorbi de o finanțare directă (beneficiarul are un contact direct cu deținătorii de fonduri) și o finanțare indirectă (când cel care are nevoie de resurse de capital se adresează unei instituții financiare specializate care mijlocește contactul între utilizator și deținătorii de fonduri). Pe piețele financiare internaționale, cea mai mare parte din resurse sunt mobilizate prin finanțare indirectă.

În ceea ce privește activitatea de intermediere pe piața financiară internațională, se pot remarca următoarele:

Odată cu dezvoltarea și organizarea piețelor financiare internaționale, au apărut și s-au dezvoltat o gamă largă de forme de intermediere financiară și de instituții aferente, de la cele mai simple până la cele mai complexe;

Economia de piața modernă este tot mai complexă și diversificată. Cantitatea de informații este copleșitoare. Esența dezvoltării economice o constituie alocarea eficientă a resurselor, dar, într-o economie complexă, decizia de alocare devine din ce în ce mai riscantă.

În bilanțul companiilor de intermediere financiară predomină activele financiare (și nu cele reale) formate din creanțe față de diferiți debitori;

Contabilitatea la nivelul companiilor de intermediere financiară este organizată în același mod ca și la ceilalți operatori economic non – financiari;

Analiza financiară a unor astfel de companii utilizează același set de indicatori financiari cunoscuți (grad de îndatorare, rentabilitate, fluxuri de numerar), doar că în cazul unor indicatori financiari valorile de referință sunt diferite față de companiile non – financiare.

Principalele avantaje ale activității de intermediere pe piețele financiare internaționale sunt:

Riscuri mai reduse pentru utilizatorii și deținătorii de capital;

Consultanța financiară oferită utilizatorilor și investitorilor;

Condiționarea acordării finanțării;

Posibilitatea valorificării mai bune a informațiilor existente pe piață;

Facilități suplimentare de finanțare acordate utilizatorilor de capital;

Oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul nevoilor de finanțare a fiecărui beneficiar;

Posibilități de reducere a costului capitalului atras.

Printre dezavantajele majore pe care le prezintă utilizarea intermediarilor financiari în procesul de mobilizare a resurselor de capital se numără:

Existența unui "istoric" al relațiilor cu intermediarul financiar;

Costuri de tranzacționare mai mari (comisioane, speze bancare);

Lipsa unui contact direct cu piața financiară internațională;

Principalul argument în favoarea utilizării intermediarilor financiari este legat de imperfecțiunea piețelor financiare internaționale (tradusă prin imposibilitatea obținerii unor informații certe cu privire la evoluția viitoare a pieței și la participanții pe această piață).

Întrepătrunderea fenomenelor economice, globalizarea economiei mondiale, multitudinea informațiilor și viteza comunicării pun în imposibilitate un operator economic să facă față tuturor posibilităților de alocare sau folosire a resurselor. S-au dezvoltat astfel “servicii profesionale” care, evaluează, pun diagnostic, acordă consultanță, asistă în procesul de conducere sau mobilizează resurse. Ele fac față la presiunea concurenței într-o lume deschisă și transparentă.

Serviciile profesionale sunt folosite nu numai de cei care au nevoie de resurse, ci și de cei care investesc. Și, ceea ce este mai important, serviciile profesionale ajută operatorii economici să-și pună în ordine fluxurile financiare, să-și păstreze echilibrul economic și să-și consolideze viitorul. Serviciile profesionale asigură transparență, rigoare și predictibilitate în circuitul economic și fluxurile financiare.

Dar, în primul rând, serviciile profesionale financiare au răspuns necesităților de finanțare dincolo de capacitatea convențională a sistemului băncilor comerciale. Nevoia de dezvoltare solicită mai multe resurse financiare și ele trebuie căutate. Astfel au apărut băncile de afaceri (merchant banks) sau băncile de investiții (investment banks) ca intermediari financiari care asigură servicii profesionale specializate în mobilizarea altor resurse financiare decât creditele bancare și rezolvarea crizei de lichidități.

Sistemele financiare din majoritatea țărilor dezvoltate sunt reglementate diferit și dau naștere unei mari varietăți structurale atât la nivelul formelor de intermediere financiară dar, mai ales, în privința serviciilor oferite de aceștia. Tendința de specializare a majorității instituțiilor de intermediere este suprapusă peste cea de integrare a serviciilor de intermediere (integrarea se face nu numai pe tipuri de utilizatori – individuali sau instituționali ci și pe domenii de activitate). Cert este că activitatea de intermediere financiară este una dinamică și flexibilă, capabilă de adaptare în timp real la schimbările pieței. Multe din aceste servicii nu au existat în trecut, iar cele mai sofisticate s-au dezvoltat în perioada postbelică, cunoscând o adevărată explozie în ultimele două decenii. În prezent, intermediarii financiari oferă utilizatorilor o gamă largă de servicii integrate, având un grad de complexitate diferit:

Tranzacții financiare (vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piață, plățile și decontările internaționale);

Finanțarea activității economice (finanțarea investițiilor internaționale, a activității de comerț exterior);

Consultanță financiară (consultanța oferită investitorilor cu privire la posibilitățile de investiție sau la managementul portofoliului deținut);

Monitorizarea piețelor (agențiile de rating ce monitorizează diferitele piețe financiare oferind clasamente de risc de țară);

Garantarea operațiunilor financiare (oferirea de garanții bancare în plățile internaționale, garantarea emisiunii de titluri financiare);

Asigurarea împotriva riscurilor financiare (asigurarea împotriva riscului de țară, a riscului de neplată, a riscului suveran etc.);

Expertiza managerială (oferirea de consultanță în administrarea afacerilor);

Monitorizarea companiei (monitorizarea activității companiilor finanțate).

În plus de aceste servicii de bază, există intermediari specializați care oferă și alte servicii conexe cum ar fi:

Constituirea de consorții bancare pentru mobilizarea unui volum important de resurse de capital (de exemplu sindicalizarea creditelor);

Implicarea directă în emisiunea de titluri pe piața financiară internațională (emisiunea de acțiuni / obligațiuni);

Promovarea emisiunii de titluri pe piața financiară internațională (cazul emisiunii de obligațiuni pe o piață străină);

Implicarea în finanțarea complexă a proiectelor de investiții;

Implicare în fuziunile, achizițiile sau preluările de firme;

Administrarea contului clienți (cazul factoringului).

Principalele instituții de intermediere care operează pe piețele financiare internaționale

I. Instituțiile financiare internaționale:

Fondul Monetar Internațional;

Grupul Băncii Mondiale (BIRD, IDA, CFI, MIGA);

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare;

Banca Europeană de Investiții;

Banca Reglementelor Internaționale;

II. Instituții guvernamentale:

Agenții guvernamentale de creditare a exporturilor;

Agenții guvernamentale de garantare a exporturilor;

Agenții guvernamentale de asigurare a riscurilor;

III. Instituțiile depozitare:

Băncile comerciale;

Casele de economii și împrumuturi;

Băncile mutuale de economii;

Uniunile de credit.

IV. Instituțiile non – depozitare:

Băncile de investiții;

Fondurile mutuale;

Fondurile private de pensii;

Companiile de asigurări;

Companiile de finanțare;

Fondurile cu capital de risc;

Societăți de valori mobiliare.

I. Instituțiile financiare internaționale au un rol fundamental în orientarea fluxurilor de capital dinspre țările care au excedent de resurse către cele cu deficit de resurse, scopul alocării capitalurilor fiind acela de rezolvare a unor crize de sistem cu care se confruntă țările implicate sau pentru restructurarea economică a acestora. Reprezentarea țărilor în cadrul acestor instituții se face la nivel de guvern (prim – ministru, ministru de finanțe sau guvernatorul băncii centrale). Cea mai mare parte a finanțărilor acordate de aceste instituții nu sunt în condiții de piață (dobânzi mai mici, perioade de grație, posibilități de reeșalonare sau renegociere).

II. Instituțiile și agențiile guvernamentale au rolul de a susține financiar activitatea de export prin acordarea de credite de export pe termen scurt (credite de scont, credite de cesiune, credite de accept, avansuri în valută, credite în contul curent, linii de credit) sau pe termen lung pentru finanțarea importului de bunuri de echipament (credit furnizor sau cumpărător) sau de a se implica în garantarea financiară a operațiunilor de import – export și acoperirea riscurilor asociate acestor operațiuni (riscul de țară, riscul valutar sau riscul de dobândă).

III. Instituțiile depozitare presupun constituirea în prealabil a unor resurse de capital din atragerea de depozite bancare de la persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente și împrumutarea acestor resurse către cei care au nevoie de ele.

A. Băncile comerciale sunt pilonul central al intermedierii pe piețele financiare internaționale, oferind o gamă largă de servicii cum ar fi tranzacții financiare (cumpărarea / vânzarea de valută, plăți și decontări internaționale), garanții bancare, monitorizare etc. (mai puțin expertiza managerială). Veniturile în cazul acestor instituții sunt formate din dobânzile încasate de pe urma creditelor acordate și din comisioanele / spezele bancare percepute pentru diferitele operațiuni financiare realizate. Principalele cheltuieli în cazul băncilor sunt formate din dobânzile plătite deponenților, la care se adaugă cheltuielile curente, cheltuielile cu provizioanele etc.

Pentru bănci, acordarea de credite reprezintă principala activitate comercială. Spre deosebire de celelalte instituții de intermediere, care înregistrează un număr limitat de tipuri de active, așa cum am văzut mai sus, băncile au în structura activelor un portofoliu mult mai diversificat.

Creditele reprezintă principalul activ al băncilor și, de asemenea, reprezintă principala sursă de venituri. Putem privi banca drept o ființă cu două brațe. Pe de o parte, un braț primește depozite din partea celor cu excese de fonduri, iar pe de altă parte, ea acordă credite celor care găsesc oportunități de investiție profitabile. Din diferența dintre dobânzile încasate de către bănci și cele plătite de către acestea rezultă profitul brut al activității bancare de creditare. Dacă din această diferență se scad cheltuielile de administrație și de întreținere ale băncii, ca și impozitele legale, ceea ce rămâne este profitul net sau câștigul net bancar.

Creditul bancar reprezintă soluția de bază pentru investițiile agenților economici, fiind în esență, mai ales la nivelul economiilor emergente, calea de realizare a restructurării economice și a relansării afacerilor. Activitatea de creditare este cel mai important plasament bancar, cu o pondere mare în activul bilanțier și deci de calitatea portofoliului de credite depinde stabilitatea băncii și realizarea nivelurilor necesare indicatorilor activității bancare privind solvabilitatea și lichiditatea. În cazul unui portofoliu slab de credite acordate, acea bancă ar putea pierde depozite, datorită veniturilor mici sau a riscurilor prea mari pe care le-ar putea aduce acest tip de amplasamente; fără depozite o bancă nu poate să continue să finanțeze creditele sale și să îndeplinească angajamentele sale. De aceea, este vital ca o bancă să abordeze cu atenție portofoliul de credite pentru a-i asigura soliditatea sa.

Diferența între băncile comerciale și celelalte instituții depozitare (casele de economii, băncile mutuale sau uniunile de credit) constă în rolul fundamental pe care băncile comerciale îl au în plățile și decontările internaționale, marea diversitate a activelor (instrumentelor) oferite, forma de organizare (băncile comerciale sunt organizate sub forma societăților pe acțiuni servind intereselor acționarilor). Băncile comerciale sunt de două tipuri: bănci cu amănuntul ("retail banks" – pentru persoane fizice) și bănci pentru companii ("company banks") adresate în principal companiilor. Cea de a doua categorie de bănci este mai mult implicată pe piețele financiare internaționale.

O categorie aparte de bănci comerciale implicate în finanțarea internațională sunt băncile de import – export, care acordă facilități de finanțare firmelor exportatoare: credite de prefinanțare, credite furnizor / cumpărător, credite de export, garanții bancare, credite de scont, credite de accept etc.

B. Casele de economii și împrumuturi sunt instituții financiare depozitare specializate în principal pe acordarea de credite ipotecare (din care creditele ipotecare ocupă primul loc – cca. 70 % din activele băncii). Serviciile financiare oferite sunt legate de activitatea lor de bază, oferind o gamă largă de servicii de consultanță în domeniul ipotecar. Ca formă de organizare, multe dintre aceste instituții sunt companii mutuale, dar apar și în forma unor societăți pe acțiuni.

C. Băncile mutuale de economii au active format în principal tot din credite ipotecare și instrumente cu risc redus (titluri de stat, obligațiuni de stat, obligațiuni municipale). Sunt de dimensiuni mai mici, organizate sub forma unei simple asocieri de fonduri (companii mutuale). În prezent, în practica financiară internațională nu se mai face distincție între acest tip de instituții de intermediere și casele de economii și împrumuturi.

D. Uniunile de credit sunt companii mutuale specializate pe acordarea de credite de consum. Din punct de vedere al fondurilor mobilizate și al tranzacțiilor derulate, uniunile de credit sunt cele mai mici dintre instituțiile depozitare, având totuși un grad rapid de dezvoltare în ultima perioadă. Participanții la aceste instituții sunt de regulă membrii aceleași organizații, din acest punct de vedere operațiunile financiare derulate prin uniunile de credit fiind considerate ca având un risc redus. Gradul de diversificare al serviciilor și instrumentelor oferite este relativ redus.

II. Instituțiile de intermediere non – depozitare

E. Fondurile cu capital de risc (Venture Capital) reprezintă forma de mobilizare a capitalului privat al unui grup de investitori care cumpără acțiuni într-o firma nou înființată, nelistată, dar cu potențial de creștere rapidă. Prin această formă de intermediere sunt finanțate companii / proiecte din domenii cu risc ridicat dar cu potențial de creștere, oferind o gamă diversificată de tehnici de finanțare (acțiuni, obligațiuni, credite). În principiu, aceste fonduri încheie contracte directe cu antreprenori care dețin o tehnologie de vârf, finanțatorul percepând un dividend anual. De regulă, cei care finanțează astfel de afaceri nu au cunoștințe avansate cu privire la procesul tehnologic, punând la dispoziția antreprenorului capitalul și expertiza managerială de care acesta dispune.

După cum se poate observa, în faza inițială principalul beneficiar este antreprenorul (care are la dispoziție resursele financiare necesare și sprijinul direct al finanțatorului în gestionarea afacerii) în timp ce în faza ulterioară, dacă lucrurile merg bine, principalul beneficiar devine finanțatorul care are dreptul să preia integral afacerea respectivă.

Caracteristicile finanțării prin fondurile cu capital de risc sunt următoarele:

Investiție cu grad mare de risc – rata mare de mortalitate + lipsa de active fixe;

Rata mare a câștigului așteptat – obiectiv ROI (return on investment) de minim 20-30%;

Deținerea firmei în portofoliu de la 1 la 7 ani;

Achiziționare între 5 – 30% dintre acțiunile firmei;

Ieșire din investiție prin: ofertă publică pe piețele internaționale, vânzare către o alta companie, preluare;

Implicare activă a investitorului.

Uneori această formă de finanțare este preferată finanțării prin băncile comerciale din cauză că riscul implicat este mult mai mare și băncile evită uneori implicarea directă și că de cele mai multe ori existența unui istoric al relațiilor cu o bancă este un factor determinant în acordarea finanțării. În plus, în contractul încheiat cu antreprenorul, finanțatorul poate restricționa / condiționa obținerea de fonduri din alte surse și poate impune obligativitatea supravegherii directe a activității antreprenorului și a modului în care acesta gestionează fondurile primite.

F. Companiile de finanțare apar ca filiale ale marilor companii (de exemplu General Electric Capital sau General Motors Acceptance Company) sau ca instituții financiare independente (de exemplu compania Heller, preluată ulterior de Fuji Bank)

Aceste companii sunt specializate în susținerea financiară a dezvoltării unei afaceri (inclusiv în finanțarea exporturilor sau investițiilor directe în străinătate) dar și în finanțarea cumpărării de locuințe, autoturisme sau alte bunuri de consum. Deoarece creditele acordate sunt garantate de obligativitatea constituirii unui colateral (depozit bancar, stoc de titluri financiare), riscul implicat este mult mai mic.

În practica financiară internațională s-au dezvoltat trei mari tipuri de astfel de companii de finanțare:

Companii de finanțare a vânzărilor: specializate în finanțarea utilizatorilor de produse (ex. în domeniul auto);

Companii de finanțare a persoanelor fizice: specializate în finanțarea persoanelor fizice pentru achiziționarea de bunuri de larg consum sau de cumpărarea de locuințe;

Companii de finanțare a afacerilor: implicate în finanțarea companiilor prin acordarea de credite comerciale sau operațiuni de leasing / factoring.

În fluxurile financiare internaționale sunt implicate cu precădere ultima categorie de companii de finanțare. Mai trebuie precizat faptul că aceste companii de finanțare se refinanțează cu precădere prin emisiune de hârtii comerciale (commercial papers) pe termen scurt (cu scadență până în 180 de zile). Hârtiile comerciale emise sunt negarantate, riscul acestor instrumente fiind direct legat de riscul emitentului. Rata dobânzii la aceste hârtii comerciale este stabilită în funcție de dobânda pieței și implicit de riscul emitentului.

G. Societățile de asigurare sunt intermediari financiari specializați car preiau în portofoliul lor riscurile financiare / comerciale la care sunt expuși toți care operează pe piață, în schimbul unei prime de asigurare. Baza juridică a operațiunii de intermediere o constituie polița de asigurare, în care sunt prevăzute clar riscurile asumate de asigurător precum și drepturile asiguratului î caz de producere a evenimentului asigurat. Durata pasivelor în cadrul societăților de asigurare este mult mai mare decât în cazul băncilor comerciale.

În prezent, se poate observa o implicare tot mai mare a acestor societăți de asigurare în tranzacțiile comerciale și financiare internaționale, volumul mare al riscurilor pe care operatorii economici trebuie să și le asume în acest caz fiind foarte mare sunt îndemnați să transfere o parte din aceste riscuri.

Spre deosebire de garanțiile bancare care vizează în exclusivitate riscuri economice / comerciale (riscul de neplată), asigurările în materia comercială internațională oferă o arie mai largă de acoperire a riscurilor, existând în prezent polițe de asigurare inclusiv pentru riscul politic, riscul suveran sau chiar riscul de țară (ex. COFACE – Franța, MITI – Japonia, Political Risk Service – din SUA etc.). Diferența între asigurare și garantare apare și în ceea ce privește costul (mai mare în cazul garanției bancare) și limita acoperirii (garanțiile bancare oferă o acoperire de 100 % împotriva riscurilor menționate în timp ce asigurarea oferă o acoperire de până la 80 – 85 % din valoarea asigurată).

Companiile de asigurare oferă o gamă largă de servicii financiare, de la monitorizare până la consultanță financiară specializată. Atunci când valoarea asigurării este mare (caz frecvent în finanțarea internațională, mai ales în cazul importului de bunuri de echipament), societățile de asigurare pot opta pentru reasigurare sau coasigurarea operațiunii respective.

Mai trebuie remarcat faptul că aceste companii de asigurare au un rol activ pe piețele de capital internaționale, plasând banii colectați prin polițe în diferite titluri ale acestei piețe, în vederea obținerii unor randamente superioare.

H. Fondurile de pensii sunt fonduri mutuale ce acumulează pasive pe termen lung și foarte lung. Sumele obținute din primele plătite de participanții la aceste fonduri sunt reinvestite pe piețele financiare, urmărindu-se o acumulare reală de capital pe termen lung. Aceste forme de intermediere s-au dezvoltat ca o alternativă la instituțiile depozitare (băncile comerciale) care evitau implicarea directă în finanțarea pe termen lung și foarte lung.

I. Fondurile mutuale sunt asemănătoare fondurilor de pensii, fiind organizate sub forma unei asocieri mutuale de fonduri, gestionate de o companie specializată. În prezent există două tipuri distincte de astfel de fonduri, în funcție de posibilitatea de accesare a lor: fonduri deschise (accesibile tuturor) și fonduri închise (exclusive numai membrilor fondatori).

J. Băncile de investiții (Merill Lynch, Morgan Stanley) reprezintă un segment important al intermediarilor non – depozitari, fiind instituții specializate ce oferă servicii financiare diverse:

– Emiterea de titluri financiare (CP / obligațiuni ) pe piețele financiare locale și internaționale;

– Intermedierea vânzărilor / cumpărărilor de titluri financiare;

– Acordarea de consultanță financiară investitorilor cu privire la oportunitățile de plasament sau la gestionarea portofoliului financiar propriu;

– Garantarea emisiunii de titluri financiare;

– Monitorizare a piețelor.

În principal aceste bănci de investiții vând instrumente financiare cu venit fix (obligațiuni sau hârtii comerciale – CP). Ca formă de organizare, băncile de investiții nu presupun atragerea de depozite ci utilizarea fondurilor subscrise de acționarii acestora. Băncile de investiții s-au lansat și s-au dezvoltat valorificând nișe de piață insuficient exploatate de băncile comerciale, ocupând în prezent un loc important în intermedierea fluxurilor financiare internaționale.

Băncile de investiții pot participa la activitatea de achiziții și fuziuni în mai multe moduri: găsind candidații pentru achiziții și fuziuni; acordând consultanță firmei achizitoare sau firmei țintă în ceea ce privește condițiile operațiunii sau intervenind, la cererea firmei țintă, pentru a respinge o tentativă de preluare ostilă; asigurând firmei achizitoare fondurile necesare pentru realizarea achiziției. Taxele percepute de băncile de investiții pentru toate operațiile ce țin de această funcție depind de natura participării lor la acest proces și de complexitatea activităților pe care trebuie să le îndeplinească. Adesea, banca de investiții primește o taxă calculată procentual la prețul de vânzare. Structura acestei taxe poate varia astfel: procentul poate scădea odată cu creșterea prețului de vânzare; procentul poate fi același (fix) indiferent de mărimea prețului de vânzare; procentul este fix și se adaugă o taxă cu caracter de stimulent în cazul în care prețul este mai bun decât un anumit nivel stabilit.

Dintre țările dezvoltate, activitatea băncilor de investiții cunoaște faza cea mai dezvoltată în Statele Unite și Marea Britanie, regăsindu-se într-un stadiu mai puțin avansat în Germania și Japonia și în alte țări ale lumii. Diferențele în locul pe care îl ocupă această activitate în diverse țări poate fi pus pe seama impactului diferit și al interacțiunii dintre factorii economici, legislativi și sociali responsabili de evoluția băncilor de investiții și a sistemului financiar internațional în general.

În S.U.A., dezvoltarea activității băncilor de investiții a fost în mod semnificativ mai rapidă și mai răspândită decât în majoritatea celorlalte țări. Acest lucru s-a datorat creșterii mai rapide a venitului pe cap de locuitor și a bunăstării în general, tehnologiei avansate în domeniul băncilor de investiții și cadrului legal, care a avut întotdeauna o orientare împotriva băncilor comerciale. De asemenea, factorii sociali și instituționali au favorizat și favorizează încă băncile de investiții și piețele financiare de capital. Cadrul legal american a creat discriminări, separând activitatea băncilor de investiții de cea a băncilor comerciale, pe fondul unei cereri în creștere pentru fonduri externe necesare industrializării în perioada de până la al doilea război mondial. Ca urmare, cererea de fonduri externe a fost mai ales sub formă de valori mobiliare emise pe piețele de capital naționale sau internaționale, crescând astfel cererea pentru serviciile oferite de băncile de investiții. Cererea pentru serviciile oferite de băncile de investiții, corelată cu restructurarea economiei americane prin valuri succesive de achiziții si fuziuni începând cu ultimele decenii ale secolului al-XIX-lea, a contribuit la susținerea dezvoltării acestei activități.

Băncile de investiții din S.U.A. își au originea în marile Case de investiții din Europa, iar multe dintre primele bănci de investiții erau chiar filiale sau sucursale ale băncilor europene. Primele bănci de investiții din S.U.A. se diferențiau de băncile comerciale. Băncile comerciale erau corporații axate exclusiv pe emiterea de monedă și acordarea de împrumuturi pe termen scurt, în timp ce, băncile de investiții (inițiale) erau parteneriate și nu se supuneau reglementărilor aplicabile corporațiilor. Astfel, băncile de investiții se puteau implica în orice domeniu de activitate dorit și puteau avea filiale în orice loc. Cu toate acestea, băncile de investiții nu puteau emite monedă, dar puteau accepta depozite și puteau emite, subscrie și comercializa valori mobiliare.

Perioada cea mai prosperă pentru băncile de investiții a fost aceea după Războiul Civil. Atunci, America a început să-și construiască căile ferate care uneau diferite regiuni ale țării și reprezentau infrastructura necesară procesului de industrializare. Băncile de investiții, în acest caz, acționau ca intermediari între societățile de căi ferate – care aveau nevoie de sume importante de bani pentru a finanța lucrările de terasament, șinele de cale ferată, materialele rulante – și investitorii situați în principal pe Coasta de Est și în Europa. Datorită depărtării în spațiu dintre investitori și proiectul de investiții, investitorii aveau probleme în a estima valoarea titlurilor oferite. Reputația băncilor de investiții privind corectitudinea stabilirii prețului a făcut însă aceste tranzacții posibile.

Ulterior, odată cu rapida industrializare a Americii, companiile au început să vândă în mod public noi emisiuni de valori mobiliare către persoane fizice, iar titlurile importante au început să fie comercializate la bursele organizate. Cererea pentru servicii financiare specializate a condus la creșterea puterii băncilor de investiții, printre acestea s-au remarcat atunci cele conduse de: Jay Cook, J.Pierpont Morgan, Marcus Goldman și Salomon Loeb. S-a dovedit astfel că activitatea băncilor de investiții era o afacere profitabilă, iar acestea au descoperit numeroase căi de a obține cât mai mulți bani, cum ar fi: perceperea de taxe pentru activitățile de subscriere, pentru cele de consultanță financiară, pentru comercializarea titlurilor, pentru redistribuirea fondurilor depuse de către un client, pentru plasamente private, pentru efectuarea de fuziuni și achiziții și pentru alte servicii specializate.

În Marea Britanie, și în Europa în general, băncile de investiții sunt cunoscute sub numele de „bănci de afaceri”. Termenul de “bancă de afaceri” (merchant bank) a apărut de la numele vechilor companii (Merchant Houses), care erau de fapt comercianți ce și-au extins ulterior activitatea în domeniul bancar. De fapt, nu este un termen cu un înțeles clar delimitat și, uneori, este aplicat comercianților care nu sunt bancheri și bancherilor care nu sunt comercianți și, chiar unor firme care nu sunt nici comercianți nici bancheri. Aceasta datorită faptului că băncile de afaceri acoperă un spectru foarte larg de activități. Reputația acestor bănci a crescut în Marea Britanie și pe plan internațional mai ales când ele au ajutat firme mai puțin cunoscute, adăugându-și numele pe biletele de ordin ale acestora astfel încât aceste instrumente să devină mai ușor negociabile. În prezent, în Marea Britanie, băncile de afaceri oferă o mare varietate de servicii. Ele acționează pe piața monetară și de capital fiind intermediari financiari în multe domenii.

În Germania principalul factor care a influențat dezvoltarea băncilor de investiții a fost caracterul cadrului legal nefavorabil pieței de capital, alături de alte aspecte cum ar fi: adaptarea lentă a factorilor sociali și instituționali la schimbările structurale ale sistemului financiar și, după al doilea război mondial, creșterea economică mai slabă decât în cazul Statelor Unite și al Marii Britanii. Caracterul nefavorabil pieței de capital a îmbrăcat forma interzicerii emisiunii anumitor tipuri de valori mobiliare și faptului că, încă din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și până de curând, au fost menținute proceduri complexe de autorizare a emisiunilor de valori mobiliare, proceduri însoțite și de alte restricții.

La toate acestea se adaugă și modul de dispersie a bunăstării, care este concentrată în unități familiale care până acum au refuzat diminuarea proprietăților lor (a pachetului de acțiuni) și au preferat acumularea de fonduri suplimentare sub forma împrumuturilor de la bănci cu care au lucrat și în trecut. Astfel, băncile nu au avut până de curând nici un interes să-și extindă serviciile în domeniul subscrierii, deși ele au avut și au caracterul de bănci universale, libere să ofere toate tipurile de servicii, inclusiv cele specifice băncilor de investiții. Sistemul german este considerat, de altfel, prototipul de bancă universală și se distinge de al celorlalte țări prin existența unor relații mult mai strânse între întreprinderi și bănci. Acestea din urmă dețin importante participații industriale și au numeroși reprezentanți în consiliile de direcție ale firmelor afiliate.

În Japonia băncile de investiții au trăsături specifice, strâns legate de sistemul de conducere al corporațiilor ce se bazează pe grupări de unități industriale și financiare. Acestea succed unor grupări similare existente înaintea celui de-al doilea război mondial și care se bazau pe unități familiale. În centrul acestor grupuri se aflau bănci ce dețineau participații (de control) în unele companii membre ale grupului. Aceste bănci, împreună cu alte instituții financiare, furnizau membrilor grupului fonduri externe sub forma de împrumuturi bancare, precum și împrumuturi acumulate de pe piața de capital, însă la o scară mai mică. La toate acestea se adaugă, până de curând, un caracter al cadrului legal nefavorabil pieței de capital. Acest lucru a presupus anumite condiții pentru emisiunea de obligațiuni și aplicarea unor taxe tranzacțiilor cu acțiuni.

În prima etapă de dezvoltare a băncilor de investiții acestea se limitează la procurarea fondurilor pentru companiile non-financiare și pentru diverse organisme guvernamentale prin emisiunea de titluri financiare pe piețele de capital (prima etapă acoperă, de fapt, foarte cunoscuta funcție de garantare). A doua etapă se referă la extinderea activității băncilor de investiții spre sfera operațiunilor de tranzacționare a titlurilor în nume propriu sau în contul clientului, având deci calitatea de broker sau dealer. A treia etapă este numită maturizarea și se referă la orientarea băncilor către piață prin implicarea tot mai adâncă în activități de tranzacționare, de achiziții și fuziuni, precum și alte activități legate de administrarea unor portofolii mai ales ale unor fonduri de pensii și fonduri de investiții.

Băncile de investiții din Uniunea Europeană se împart în câteva grupuri strategice mai mult sau mai puțin distincte și anume: a) băncile de afaceri britanice și cele din Europa continentală ca: S.G. Warburg, Morgan Grenfell, Kleinwort Benson, Lazard, Banque Indosuez, Banque Paribas și Mediobanca; b) bănci de investiții în dezvoltare, ca unități ale băncilor universale europene ca: Deutsche Bank Capital Markets, Barclays de Zoete Wedd, Midland Montegu, County NatWest, Suiss Bank Corporation Investment Banking, CS-First Boston și Banque Nationale de Paris; c) bănci de investiții și comerciale non-europene ca: Merrill Lynch, Goldman Sachs, Morgan Stanley, Nomura Securities, Industrial Bank of Japan, Citicorp și J.M. Morgan; d) filiale ale unor firme non-financiare ce oferă servicii financiare ca: General Electric Capital Corporation, Ford Motor Company; e) participanți de nișă ca: Hambros, James Wolfensohn și Wasserstein Perella.

În ceea ce privește tranzacțiile pe piața secundară, în Europa, în afară de băncile de investiții britanice sunt numeroase bănci de investiții de altă origine cum ar fi, de exemplu, Union Bank of Switzerland (UBS) care a achiziționat o serie de brokeri britanici. Pe piața secundară a euroobligațiunilor, bănci de investiții din diverse țări concurează între ele. Reglementările recente din Elveția și Germania au atras numeroase bănci străine către aceste țări. În Elveția, de exemplu, Warburg a realizat un joint venture cu Soditic pentru a face emisiuni exprimate în franci elvețieni. Citicorp și Nomura au fost recunoscute ca cele mai active active bănci străine în această țară, iar Salomon Brothers și-a deschis birouri în Zurich pentru a se lansa pe piața elvețiană. În Germania, CS-First Boston a achiziționat o bancă locală și a devenit repede activă pe piața euromărcilor. Dintre băncile americane Morgan Stanley a avut cel mai mare succes. Ea subscrie emisiuni de euroobligațiuini în mărci și activează pe piața secundară a acțiunilor și obligațiunilor oferind și servicii de „corporate finance”.

Băncile de investiții sau băncile de afaceri constituie în prezent adevăratul motor al operațiunilor cu titluri de valoare pe piața de capital, rolul lor principal fiind acela de a construi aranjamente financiare. Banca de investiții începe prin a fi implicată, înainte de lansarea emisiunilor, prin oferta de consultații financiare pentru selectarea celei mai potrivite surse de finanțare. Băncii de investiții îi revine toată responsabilitatea în pregătirea prospectului de emisiune, în stabilirea prețului de ofertă, în subscrierea acțiunilor emise. Succesul emisiunii depinde în mod decisiv de abilitatea și forța băncii de investiții care se asociază, pentru a câștiga putere, cu alte bănci, formând sindicatul bancar. Activitatea băncii de investiții nu se termină cu efectuarea plasamentului titlurilor emise. Ea urmărește evoluția acțiunilor pe piața secundară, putând interveni eventual prin cumpărarea pe cont propriu, pentru menținerea valorii acțiunilor pe piață.

Băncile de investiții rămân totodată instituții de intermediere care activează, în schimbul unor comisioane, atât pe piața titlurilor de creanță, cât și pe piața titlurilor de proprietate. În ambele cazuri ele îndeplinesc o multitudine de funcții și joacă un rol important. Pe piața de capital ele sunt prezențe necesare și cunosc un proces accentuat de dezvoltare în toate țările lumii, deoarece ele își diversifică permanent serviciile oferite și devin necesare oricărui sistem economic.

În acest context, băncile de investiții joacă un rol important în sporirea și lărgirea procesului de internaționalizare al firmelor. Companiile, nu mai sunt constrânse de existența granițelor, deoarece băncile de investiții în special băncile de afaceri, cu experiența lor și cu legăturile pe care le au în toată lumea sunt exact ceea ce este necesar pentru extinderea afacerilor lor peste hotare. Băncile de investiții putem spune că sunt, mai ales pentru țările în dezvoltare din Europa de Est, vitale în procesul de restructurare economică și dezvoltare a pieței de capital.

Funcția esențială a piețelor financiare este cea de canalizare a fondurilor de la persoanele care au realizat economii prin cheltuirea unor sume mai mici decât veniturile lor și cei care au un nevoie de fonduri pentru că doresc să cheltuiască mai mult decât le permite nivelul fondurilor lor. În general, cei care economisesc sunt persoanele fizice sau gospodăriile, firmele, statul și străinii. De partea cealaltă se află aceiași actori economici, însă ponderea lor diferă: firmele și statul sunt principalii debitori ai acestor tipuri de piețe, pe când persoanele fizice și străinii ocupă un loc mai puțin important, folosind aceste fonduri mai ales pentru consumul propriu.

În ciuda faptului că piețele financiare rețin o mai mare atenție din partea investitorilor, intermedierea financiară deține în continuare un loc important în modalitățile de achiziție a unor fonduri pentru investiții. Pentru a înțelege acest lucru trebuie să înțelegem rolul costurilor de tranzacție și al asimetriei informației.

Costurile de tranzacție în intermedierea pe piețele financiare

Sunt legate mai ales de timpul și banii cheltuiți de către creditori pentru a împrumuta pe cel care are o oportunitate de investiție. Pentru a se putea proteja de posibila rea credință a debitorului, el trebuie să angajeze un avocat, să încheie un contract prin care să se fixeze suma de bani pe care ar dori s-o primească de la debitorul său, ceea ce ar încărca foarte mult nota de plată pentru încheierea acestei afaceri și ar putea observa că iese chiar în pierdere. Acest lucru nu ar face decât să se piardă interesul pentru investiții și s-ar pierde foarte mult la nivelul unei economii naționale.

Intermediarii financiari pot reduce substanțial aceste costuri deoarece au dezvoltat un sistem de expertiză în acest domeniu și pentru că numărul mare de contracte permite realizarea de economii de scară. Scăderea acestor costuri de tranzacție vor permite asigurarea de fonduri celor care au nevoie de acestea și depunerea lor de către cei care au un exces de bani, la niște costuri mult mai mici decât cele descrise mai sus. Orice operator va pune în balanță atunci când va alege între a se finanța direct sau indirect

Informația asimetrică

Costurile de tranzacție reprezintă numai în parte motivul pentru care se apelează la intermedierea financiară. Un alt motiv este legat de faptul că participanții nu știu destule despre ceilalți pentru a se asigura împotriva unor riscuri și pentru a lua o decizie corectă. Această inegalitate se numește informație asimetrică. De exemplu, un debitor are mai multe informații asupra veniturilor potențiale și a riscului asociate proiectului decât creditorul său. Acest lucru generează o serie de probleme ce ar putea apărea în sistemul financiar, și anume, înainte ca tranzacția să fi avut loc și după.

Selecția aversă este problema creată de către informația asimetrică înainte ca tranzacția să fi avut loc. Selecția aversă în piețele financiare apare când potențialii debitori care au cea mai mare probabilitate în a produce un efect nedorit (avers) – care comportă un risc de credit – sunt și cei care caută cel mai mult acest tip de finanțare și care au cele mai mari șanse de a fi selecționați. Datorită acestui risc pe care îl poartă acordarea unui credit este posibil ca cei care au economisit să se ferească să mai dea cu împrumut fondurile lor aflate în exces, chiar dacă sunt și credite acordate unor proiecte bune.

Hazardul moral

Hazardul moral este problema creată de către asimetria informativă după ce tranzacția are loc. Hazardul moral pe piețele financiare este riscul (hazardul) pe care debitorul și l-ar asuma în activități care nu sunt dorite (imoral) de către creditor pentru că acest lucru micșorează șansele ca împrumutul să fie rambursat.

Problemele create de către aceste două tipuri de riscuri reprezintă un important impediment împotriva bunei funcționări a piețelor financiare, însă, cu ajutorul intermediarilor financiari, cei care au fonduri în exces le pot încredința cu mai multă încredere acestora, care, datorită experienței lor și a cunoștințelor de specialitate, riscurile capătă o amploare mai mică, atât pentru deponenții lor cât și pentru aceștia, ca instituții financiare creditoare.

Intermediarii financiari de succes au câștiguri mai mari din investițiile lor, deoarece sunt mai bine pregătiți decât depunătorii în aprecierea unor credite, dacă sunt bune sau nu, ceea ce face ca pierderile acestora datorate selecției averse să fie limitate. De asemenea, câștigurile lor sunt mari și datorită dezvoltării sistemului de monitorizare a debitorilor săi, ceea ce face să fie redus riscul indus de către hazardul moral.

Contribuția intermediarilor financiari la eficientizarea alocării resurselor de capital în cadrul sistemului financiar internațional este evidentă. Chiar dacă în prezent sistemul de piețe tinde să devină din ce în ce mai integrat sub impactul iminent al globalizării, rolul intermediarilor pe piață nu tinde să devină unul marginal (teoretic o piață globală integrată și eficientă presupune o transparență și o lichiditate mai mare) ci dimpotrivă, asistăm la o continuă restructurare și realiniere la nevoile de finanțare ale operatorilor pe piață. Globalizarea piețelor financiare și integrarea acestora nu trebuie înțeleasă ca o formă de eliminare de pe piață a intermediarilor ci ca un proces complex în care presiunea concurențială își pune amprenta asupra modului de abordare a mecanismelor financiare.

Succesul acestei operațiuni de intermediere este remarcabil, ca urmare, majoritatea tranzacțiilor financiare se realizează cu ajutorul acesteia. Intermediarii financiari ocupă un rol important în dezvoltarea eficienței economice deoarece ajută la o mai bună canalizare a fondurilor de la cei care au economii la cei care au nevoie de bani. Fără un sistem de intermediere funcțional, o economie nu poate funcționa normal.

Implicarea intermediarilor în desfășurarea relațiilor financiar-valutare internaționale este diferită:

După cum se poate observa din acest tabel, atât la nivel local cât și la nivel internațional băncile comerciale și societățile de asigurare au un rol dominant pe piețele financiare internaționale. În același timp se poate remarca rolul marginal al băncilor de economii sau uniunile de credit în derularea operațiunilor financiare internaționale. Evident că situația nu poate fi generalizată la toate piețele financiare, gradul de dezvoltare și integrare al acestora fiind diferit.

În concluzie, complexitatea operațiunilor financiare internaționale, gradul ridicat de risc și imperfecțiunile piețelor financiare au condus la apariția și dezvoltarea unui număr mare de intermediari financiari specializați care și-au diversificat în permanență serviciile și instrumentele pe care le oferă.

Studiu pe caz asupra sistemul financiar din Romania – restructurarea si privatizarea bancilor versus piața de capital

Sistemul financiar din Romania cuprinde diferite entitați, printre care cele mai reprezentative sunt: instituțiile de credit, instituțiile financiare nebancare, cooperativele de credit, societățile de servicii de investiții financiare, fondurile de investiții, societățile de asigurări, de leasing si de investiții financiare. Mărimea fluxurilor financiare evaluează amplitudinea fluxurilor economice si sunt în directă proporționalitate. Dintre toate sectoarele sistemului financiar, se remarca în mod deosebit industria bancara, asigurările, societațile de investiții financiare si – din ce in ce mai pregnant în ultimii ani – societațile de servicii de investiții financiare. Pe primul loc in cadrul sistemului financiar se remarca industria bancară, primul sector financiar restructurat pe parcursul a 4 ani, proces demarat înca din 1998. In esenta, structura proprietații in cazul sistemului bancar este un indicator de calitate, reflectând gradul de intensitate al reformei si restructurării bancare, fiind în directa proporționalitate cu structura proprietații din economie.

Restructurarea bancară este indisolubil legată de procesul de privatizare a băncilor cu capital de stat sau majoritar de stat, demarată în 1998 si de asânarea sistemului bancar, proces demarat in 1999. Restructurarea bancară reprezintă a doua etapa importantă a reformei bancare in Romania, dupa prima etapă care a consemnat crearea instituțiilor si a sistemului bancar. Credem că restructurarea tardivă, ulterioară începerii privatizării este una din cauzele care au redus ritmul privatizării activelor bancare in Romania. Calitatea activelor sistemului bancar, in anul de referinta 1998 a impus adoptarea de către comunitatea bancară din Romania a unor măsuri speciale pentru ameliorarea calității portofoliilor băncilor.

In anii cât a durat procesul restructurării bancare si apoi în urma procesului de consolidare bancară, activele băncilor s-au restructurat într-o manieră reliefată de urmatoarea configuratie:

a)      scăderea activelor băncilor cu capital majoritar de stat de la 71,02% din totalul activelor sistemului bancar in 1998 la 6% in 2005. Rata a fost influentată semnificativ de lichidarea Bancorex si privatizarea BCR;

b)     reducerea accentuată a activelor băncilor romanesti cu capital majoritar privat autohton, ca o consecintă neplacută a falimentului majoritații băncilor cu capital privat romanesc (de la 13 bănci în 1998, la 6 bănci in 2001, 4 bănci în 2002, pentru ca de-abia în 2004 numarul să crească la 7, menținîndu-se si in 2005 la acelasi nivel) fapt reflectat în scăderea cotei de piată a acestora de la 9,03% în 1998 la 3,2% la sfârsitul anului 2002. Cu excepția unor fraude bancare, falimentul unor bănci private s-a datorat alternanței fazelor ciclului economic, politicilor monetare restrictive, combinate cu dobanzi real pozitive foarte mari, care au scumpit dobanda creditului peste limita profitabilitatii agentilor economici si au creat pentru foarte multi din acestia un risc de insolvabilitate transpus in risc de creditare (sau imobilizare a surselor) pentru bancile care au dat faliment. Ulterior, prin privatizarea BCR, cota bancilor cu capital romanesc majoritar privat s-a majorat la 31,08 % in 2005;

c)       activele bancilor cu capital majoritar strain (inclusiv sucursalele bancilor straine) au crescut intr-un ritm progresiv de la 14,25% in 1998 la 62,2% la sfarsitul anului 2005. Anul 2002 a fost anul in care capitalul strain a reusit sa “preia controlul pietei bancare romanesti”, cota de piata a bancilor comerciale cu capital majoritar strain (calculata ca pondere active in total active sistem) a fost de 56,4%, depasind cota de piata a bancilor comerciale cu capital majoritar de stat, respectiv 40,4% din total active bancare. Acest lucru nu ar fi fost posibil fara o dezvoltare cantitativa (numarul bancilor cu capital majoritar strain a crescut de la 13 in 1998, la 23 in 2004, chiar daca numarul sucursalelor bancilor straine in Romania a scazut de la 9 la 7), dar si printr-o extensie calitativa in sfera produselor si serviciilor bancare, fapt confirmat de cresterea increderii publicului in bancile cu capital strain. Procesul a fost favorizat si de lichidarea Bancorex fapt demostrat prin cresterea cu 26,22% a cotei de piata a bancilor cu capital majoritar strain intr-un singur an (1998 – 1999) de la 14,26% la 40,48%, desi numarul operatorilor bancari cu capital strain a crescut doar cu 3 unitati in timp ce numarul sucursalelor bancilor straine s-a redus cu 2 unitati;

d)      activele sucursalelor bancilor straine au crescut lent de la 5,69% in 1998 la 8,5% in 2004, pentru ca in 2005 sa se reduca la nivelul de 7,5%

Restructurarea sistemului bancar, diversificarea portofoliului de produse oferite de banci si cresterea puterii de cumparare a populatiei au dus la majorarea ponderii activelor institutiilor de credit in PIB de la 36,6 la suta in 2004 la 44,8 la suta la finele anului 2005.

Cu toate acestea, activitatea bancara in Romania nu se situeaza inca la exigentele si standardele industriei bancare europene, desi gradul de intermediere financiara a crescut continuu, piata bancara romaneasca este impartita intre un numar redus de operatori (40 institutii de credit, inclusiv reteaua cooperatista autorizata pana in prezent – CREDITCOOP). Concentrarea pietei bancare, desi expimata numeric este comparabila cu cea a tarilor UE, realitatea de pe piata reflecta o competitie inca relativ scazuta intre operatorii bancari, desi bancile lanseaza produse si servicii bancare noi, cat mai atractiv prezentate, iar campaniile de publicitate si marketing au crescut ca frecventa si calitate. Pentru a surprinde mai bine dimensiunea pietei bancare in cadrul pietei financiare din Romania, sa realizam o comparatie in structura pietei financiare romanesti la sfarsitul anilor 2002 si 2004, si sa incercam sa subliniem unele tendinte ale viitorului.

Tabel nr.1 – Romania – Structura sistemului financiar la sfarsitul anului 2002

Sursa: studiu CEROPE

Structura sistemului financiar – ponderea in active 2002

Tabel nr.2 – Romania – Structura sistemului financiar la sfarsitul anului 2004

Sursa: BNR, CNVM, calculele autorilor

*la 31.12. 2005 activele nete totale ale SSIFurilor au fost de 0,24 mld RON

Structura sistemului financiar – ponderea in active 2004

Asa cum rezulta din tabelul nr 2 activele pietei bancare totalizau la sfarsitul lui 2004 valoarea de 104,23 mld. RON, reprezentand 37,7% din PIB (numai in perioada 2002-2004 s-a realizat o dublare a activelor nete ale institutiilor de credit si o crestere semnificativa a ponderii acestora in PIB), ceea ce a dublat practic marimea sistemului financiar romanesc. Conform raportului BNR pe parcursul anului 2005, sistemul bancar a cunoscut o consolidare semnificativa, sustinuta in principal de procesul de restructurare si privatizare. Principalele modificari structurale au vizat:

– intrarea in cea de a treia si ultima etapa a privatizarii Bancii Comerciale Romane, respectiv negocierea vanzarii pachetului majoritar de actiuni catre un investitor strategic. Castigatoare a licitatiei pentru preluarea BCR a fost desemnata banca austriaca Erste Bank, care a oferit pentru pachetul majoritar aproximativ 3,75 mld euro; sa precizam totusi ca eventuala executare de catre bancile straine a angajamentelor sau scrisorilor emise de catre BANCOREX si preluate in portofoliul sau de catre Banca Comerciala Romana dupa fuziunea prin absorbtie cu BANCOREX, ar recuce semnificativ anula castigul statului roman, aceste garantii emise situandu-se la nivelul a cca 2 mld USD.

– aprobarea strategiei de privatizare a Casei de Economii si Consemnatiuni;

– autorizarea celei de a doua banci specializate in acordarea de credite pentru constructia de locuinte, HVB Banca pentru Locuinte;

– retragerea autorizatiei de functionare a sucursalei din Romania a bancii National Bank of Greece, ca urmare a transferului activelor si pasivelor, precum si a vanzarii mijloacelor fixe ale acesteia catre Banca Romaneasca.

Ca rezultat al acestor evenimente, din totalul celor 40 de institutii de credit in functiune, doua raman incadrate in categoria bancilor de stat, opt au capital majoritar privat romanesc, iar 30 apartin capitalului strain (inclusiv sucursalele bancilor straine). Totodata, ponderea activelor detinute de bancile cu capital privat sau majoritar privat in totalul activelor sistemului bancar romanesc a crescut la 94 la suta, iar ponderea activelor bancilor cu capital strain sau majoritar strain a ajuns la 62,2 la suta. Gradul de concentrare a sistemului bancar a ramas comparabil cu cel al tarilor din Uniunea Europeana, primele cinci banci detinand circa 60 la suta din piata.

Daca bancile au dublat activele sistemului financiar, despre piata de capital putem spune ca a inregistrat in 2004 o crestere de 1,6 ori fata de 2002, dar cu toate acestea ponderea activelor nete ale SSIFurilor in cadrul sistemului financiar si a acestor active raporatate la PIB a ramas aceeasi. Dezvoltarea pietei se observa si din cresterea capitalizarii bursiere ca pondere in PIB, de la 10,6% in 2003 la 17,6% in 2004, pe fondul unui ritm de crestere superior (109,6% in 2004, superior celui de 48,1% inregistrat in 2003). Pe de alta parte, se observa si o dinamica foarte ridicata a pietei de capital in 2005, unde capitalizarea a sporit de la 10 la suta din PIB in 2002 la peste 22 la suta la finele lui 2005. In paralel cu aceasta, a avut loc o consolidare a SSIF-urilor pe fondul fuziunilor si a retragerii autorizatiilor unor societati de servicii de investitii financiare urmata apoi de o crestere a numarului societatilor de servicii de investitii financiare, existand in prezent 72 de astfel de societati. Boom-ul relativ al pietei de capital a determinat achizitionarea unor societati de servicii de investitii financiare de catre institutii de credit interne, proces care credem ca va continua sub imperiul noii legi a pietei de capital si a cerintelor de reglementare impuse de CNVM. Procesul va fi stimulat si de apetitul bancilor pentru diversificarea veniturilor obtinute in conditii de randament superior pietei bancare, dar si de lipsa resurselor umane specializate in operatiunile pietei (brokeri) in cadrul structurilor de personal bancare, ceea ce face mult mai atractiva achizitionarea unei societati de servicii de investitii financiare decat creearea unei directii Piata de capital in cadrul unei banci.

Dezvoltarea semnificativa a pietei de capital a fost favorizata de reducerea continua intre 2002 si 2004 a nivelului nominal al dobanzilor bancare la depozitele clientelei, ceea ce a accentuat o perceptie deosebita asupra randamentelor inregistrate la bursa, dar si de aparitia unor noi societati cotate in piata. Aceasta dezvoltare a pietei de capital nu a avut insa loc printr-o largire corespunzatoare a posibilitatilor de alegere intre titlurile listate.

Marele dezechilibru dintre activele bancare si cele ale altor institutii financiare evoca deopotriva absenta indelungata a unor politici pro-active de dezvoltare a pietelor alternative si volumul redus al resurselor financiare locale in cautare de plasament.

Odata cu incetinirea ritmului de scadere a dobanzilor va disparea aceasta perceptie iar cresterea randamentelor ar putea fi favorizata de listarea unor noi emitenti la bursa inclusiv a bancilor private din Romania, chiar a celor detinute de capitalul strain. Bancile restructurate si consolidate pot reprezenta emitenti de titluri, cu atractie la publicul investitor. Iata de ce cred ca bancile pot propulsa piata de capital pe un trend ascendent intr-un viitor apropiat.

Sistemul financiar s-a consolidat in perioada anilor 1998-2002 pe seama restructurarii si schimbarii structurii proprietatii bancare, iar incepand cu 2003 prin boomul pietei bancare, a asigurarilor, a cresterii explozive a activitatii societatilor de leasing, pe fondul accentuarii consumului si a accesibilitatii la leasing, indeosebi a persoanelor juridice si la leasingul imobiliar a persoanele fizice dar si pe seama pietei de capital, care poate reprezenta motorul dezvoltarii economiei in viitorul nu prea indepartat.

Dezvoltarea sistemului financiar in ansamblul sau este redata si de cresterea numarului intermediarilor financiari, de la 4092 in 2002 la 4172 in 2004, dar si de dublarea volumului activelor nete ale sistemului financiar, ceea ce demonstreaza saltul calitativ realizat de economia romaneasca si functionalitatea acesteia. Totusi conform Raportului BNR asupra stabilitatii financiare, sistemul financiar din Romania este inca insuficient dezvoltat: la finele anului 2005 totalul activelor institutiilor de intermediere financiara romanesti echivala cu doar 53 la suta din PIB, sensibil sub nivelul tarilor membre ale Uniunii Europene. 
 

Unul din efectele cele mai vizibile si de cea mai mare importanta pentru stabilitatea sistemului financiar il constituie restructurarea si consolidarea sistemului bancar, ca si principala componenta a acestuia, in asa fel incat institutiile de credit sa corespunda cerintelor unor piete bancare functionale, aflate in plin proces de globalizare. Apoi, nu se poate vorbi de dezvoltare calitativa a economiei romanesti si in special a sistemului financiar, fara dezvoltarea pietei de capital. In manualele de economie, bursa este prezentata ca barometrul economiei. Dincolo de aceasta exprimare plastica, un sistem financiar nu poate avea pretentia de a fi unul dezvoltat fara o piata de capital sanatoasa, solida, asa cum a inceput sa devina piata bancara in ultimii ani. Inca un aspect ce a fost sugerat in presa si literatura financiara din ultimii ani este cel al concurentei intre piata de capital si cea bancara. In aparenta, corect, in profunzime nimic mai gresit. Marile grupuri financiare detin case de brokeraj, de asemenea gestioneaza fonduri de investitii cu plasamente importante la bursa, astfel incat marjele pierdute in fazele de scadere a dobanzii (cand se presupune ca migreaza bani spre bursa) se recupereaza si poate chiar mai mult de atat din randamentele obtinute pe piata de capital. Intorcand rationamentul, ce pierde piata de capital cand piata bancara evolueaza pe un val de crestere? Mai ales in conditiile in care cele trei banci listate au o capitalizare ce reprezinta 27% din capitalizarea totala a bursei (la datele din august 2006), la care se adauga relatii indirecte (SIF-urile detin participatii notabile la banci). Cele doua piete nu concureaza sau daca concureaza din aceasta au ambele de castigat. Numai de noi depinde sa intelegem acest lucru si sa actionam pentru realizarea lui

Rezumat

Le système financier bancaire a comme objet les instruments et les techniques de payement et il représente un domaine d’une forte importance dans le dévelopement des opérations économiques et financières qui se retrouvent dans l’économie de marché.

Le système financier bancaire s’est fortement développé grâce à la technologie moderne et aux progrès intenses de l’informatique et des télécommunications à la fois.

On peut très bien observer que de nombreux facteurs intéressés à la vente ou à l’achat des capitaux disponibles pour une période plus ou moins longue apparaissent dans les procès économiques.

La totalité des relations entre les différents sujets économiques, entre les enterprises et les personnes, entre celles-ci et les intermediaires bancaires, de même que les rapports entre les banques et d’autres institutions de crédit concernant le transfère des disponibilités monétaires comme forme spécifique de créances et de fructification du capital, tout cela représente les marchés de capital ou les marchés du crédit.

Conformément à la considération la plus acceptée, on peut distinguer:

le marché des capitaux ou le marché financier;

le marché monétaire;

le marché valutaire.

Le marché monétaire ou le marché du crédit a comme objet les capitaux disponibles à court terme. En ce qui concerne le marché valutaire, elle est un compartiment obligatoire pour les flux de capital de et vers l’extérieur.

La complexité des relations existentes sur le marché monétaire conduit à sa segmentation spécifique, en fonction de la diversité naturelle de certaines parties du procès de modernisation et de l’engagement des capitaux disponibles. De la sorte, la fonctionnalité générale du marché du crédit est assurée par l’activité de certains marchés components, chacun ayant des participants et des opérations spécifiques.

On distinque ainsi sur le marché monétaire:

le marché monétaire (classique);

les marchés parallèls.

Le marché monétaire, soi-disant classique, a en fait plusieurs hypostases:

le marché monétaire ou le marché de l’ escompte ;

le marché monétaire proprement-dite .

Le bon fonctionnement du marché monétaire a des fortes liaisons avec le marché des économies, marché qui peut être considérée comme un marché auxiliaire au marché monétaire. Les banques de n’importe quel type attirent, sur la base des relations de collaboration permanente et dans des conditions de compétition, des ressources importantes appartenant aux caisses d’épargnes, des cooperatives de crédit, des sociétés d’assurance, des fonds de retraite, des fonds de placement etc, des institutions consacrées à la mobilisation et à la fructification specifique d’une une partie importante des épargnes de la population.

Les marchés parallèles se sont petit à petit formés dans la période d’après la deuxième guerre mondiale, dans des circonstances historiques et dans des étapes de développement économique specifiques, qui ont determiné la structure des nouveaux marchés du crédit, indépendents dans leur fonctionnement et avec des restreints canaux de communication directe avec les autres marchés appartenant au marché traditional du crédit.

Il y a aussi différents types de marchés parallèles::

le marché des eurodévises

le marché du crédit entre les sociétés (intercompany market).

le marché des sociétés financières lié à la formation et à la rédistribution des ressources pour les opérations specialisées comme le leasing, le factoring et d’autres aussi;

le marché hypothécaire, lié à la constitution des ressources, notamment à travers des crédits à court terme, nécessaires au développement de l’activité des autorités locales.

En effet, on doit souligner que la notion de marché en général, et de marché du crédit en particulier, représente une catégorie abstracte qui se réfère aux relations entre certains participants et qui se développe par des formes spécifiques et par des institutions caractéristiques, les intermédiaires bancaires dans notre cas.

Par conséquent, en principal la nature, le spécifique et le contenu des opérations sur ce marché seront détérminés par les institutions de crédit qui agissent sur ces marchés.

Les intermédiaires bancaires sont des entités publiques ou privés specialisées qui agissent sur les marchés monétaires-valutaires ou sur les marchés de capital, faisant circuler des ressources financières importantes de la part de leurs détenteurs et les mettant à la disposition de ceux qui en ont besoin.

En ce qui concerne l’activité de médiation sur le marché financier international, on peut remarquer les suivantes:

à la fois avec le développement et l’organisation des marchés financiers internationals, une large série de formes de médiation financière et d’institutions aférentes, à partir des plus simples jusqu’aux plus complexes, est apparue et s’est développée;

l’économie de marché moderne est de plus en plus complexe et diversifiée. La quantité d’informations est accablante. L’affectation éficace des ressources constitue l’essence du développement économique mais, dans une économie complexe, la décizion d’affectation devient de plus en plus risquante.

Les actifs financiers (et non pas les réels) formés des créances envers les différents débiteurs prédominent dans le bilan des compagnies de médiation financière.

La comptabilité au niveau des compagnies de médiation financière est organisée dans la même manière que chez les autres opérateurs économiques non-financiers;

L’analyse financière des telles entreprises utilise le même set d’indicateurs financiers connus ( degré d’endettement, rentabilité, flux de numéraire), seulement que dans le cas des indicateurs financiers les valeurs de référence sont différentes aux entreprises non-financierès.

Les principaux avantages de l’activité de médiation sur les marchés financiers intenationals sont :

Les risques plus réduites pour les utilisateurs et les détenteurs de capital;

La consultation financière offerte aux utilisateurs et aux investisseurs ;

Le conditionement de l’accordation du financement;

La possibilité d’une meilleure valorification des informations existentes sur le marché;

Les facilités supplementaires de financement accordées aux utilisateurs de capital;

L’offre d’une game variée d’instruments qui peuvent être adaptés au spécifique des besoins de financement de chaque bénéficiaire;

Les possibilités de réduction du coût du capital attiré.

Parmi les désavantages majeurs que l’utilisation des intermédiaires financiers présente dans le procès de mobilisation des ressources de capital on peut énumérer :

L’existence d’un “hystorique” des relations avec l’intermédiaire financier;

Les coûts plus éleves de transactionement (des commisions, des frais bancaires);

Le manque d’un contact direct avec le marché financier international ;

En présent, les intermédiaires financiers offrent aux utilisateurs une large série de services integrés, ayant un degré différent de complexité:

Des transactions financières (la vente ou l’achat des actifs financiers sur le marché, les payements et les décomptes internationals) ;

Le financement de l’activité économique (le financement des placements internationals, de l’activité de commerce exterieur);

De la conseillance financière (la conseillance offerte aux investisseurs concernant les possibilités d’investisement ou le management du portefeuille détenu);

L’observation des marchés (les agences de rating qui surveillent les différents marchés financiers en offrant des classements de risque de pays);

La garantie des opérations financières (l’offre de garanties bancaires dans les payements internationals, la garantie de l’émission de titres financiers);

L’assurance contre les risques financiers (l’assurance contre le risque de pays, du risque de non-payement, du risque souverain etc);

L’expertise managerielle (l’offre de conseillance dans l’administration des affaires);

L’observation de l’entreprise (l’observation de l’activité des enterprises financées).

Plus que ces sercices de base, il y a des intermédiaires specialisés qui offrent aussi d’autres services connexes comme par exemple :

La constitution des concernes bancaires pour la mobilisation d’un volume important de ressources de capital (par exemple la sindicalisation des crédits);

L’implication directe dans l’emission de titres sur le marché financier international (l’émission d’actions/obligations);

La promotion de l’émission de titres sur le marché financier international (le cas de l’émission d’obligations sur un marché etranger);

L’implication dans le financement complexe des projets d’investissements;

L’implication dans les fusions ou dans les acquisitions de sociétés;

L’administration du compte clients (dans le cas du factoring).

Les principales institutions de médiation qui opèrent sur les marchés financiers internationals sont:

I. Les institutions financières internationales:

Le Fond Monétaire International;

Le Groupe de la Banque Mondiale (BIRD, IDA, CFI, MIGA);

La Banque Européenne pour Reconstruction et Développement;

La Banque Européenne d’Investissements;

La Banque des Reglementations Internationals;

II. Les institutions gouvernamentales:

Les agences gouvernamentales de crédit des exportations;

Les agences gouvernamentales de garantie des exportations;

Les agences gouvernamentales d’assurance des risques;

III. Les institutions de dépôt:

Les banques commerciales;

Les caisses d’épargnes et de prêts;

Les banques mutuelles d’épargnes;

Les unions de crédit.

IV. Les institutions non-dépôt:

Les banques d’investissements;

Les fonds mutuels;

Les fonds privés de retraite;

Les sociétés d’assurances;

Les sociétés de financement;

Les fonds avec capital de risque;

Les sociétés de valeurs mobilières.

Les institutions financières internationales ont un rôle fondamental dans l’orientation des flux de capital du côté des pays qui ont un excédent de ressources envers ceux avec un déficit de ressources, le but de l’allocation des capitaux étant celui de résoudre certaines crises de système avec lesquelles les pays impliqués se confrontent ou pour leur restructuration economique.

Les institutions et les agences gouvernamentales ont le rôle de soutenir financièrement l’activité d’exportation par la décision de leur accorder des crédits d’exportation à court terme (des crédits d’escompte, des crédits de cession, de crédits d’accept, des avances en value, des crédits dans le compte courant, des lignes de crédit) ou à long terme pour le financement de l’importation des biens d’équipement (le crédit fournisseur ou acheteur) ou de s’impliquer dans la garantie financière des opérations d’importation-exportation et le contrôle des risques associés à ces opérations (le risque de pays, le risque valutaire ou le risque d’intérêt).

Les institutions de dépôt présupposent la constitution en préalable des ressources de capital de l’atraction de dépôts bancaires des personnes physiques ou juridiques résidentes ou non-résidentes et le prêt de ces ressources envers ceux qui en ont besoin.

Les banques commerciales représentent le pilone central de la médiation sur les marchés financiers internationals, en offrant une large game de sercices comme par exemple les transactions financières (l’achat/la vente de value, les payements et les décomptes internationals), les garanties bancaires, l’observation etc (moins l’expertise managerielle).

Les caisses d’épargnes et prêts sont des institutions financières de dépôt, specialisées en principal sur l’offre de crédits hypothécaires (dont les crédits hypothécaires occupent la première place – aprox. 70% des actifs de la banque). Les services financiers offerts sont liés à leur activité de base, en offrant une game variée de services de conseillance dans le domaine hypothécaire.

Les banques mutuels d’économies ont des actifs formés en principal des crédits hypothécaires et des instruments avec risque réduit (des titres d’Etat, des obligations d’Etat, des obligations municipales).

Les unions de crédit sont des sociétés mutuelles specialisées dans les crédits de consommation. Du point de vue des fonds mobilisés et des transactions déroulées, les unions de crédit sont les plus petits parmi les institutions dépositaires, ayant pourtant un degré rapide de développement dernièrement.

IV. Les institutions de médiation non-dépôt

Les fonds avec capital de risque (Venture Capital) représentent la forme de mobilisation du capital privéé d’un groupe d’investisseurs qui achète des actions dans une société récemment née, non-listée, mais avec un potentiel de croissance rapide.

Les caracteristiques du financement par les fonds avec capital de risque sont les suivantes :

L’investissement avec un haut degré de risque – le grand terme de mortalité + le manque d’actifs fixes

Le grand terme du gain attendu – objectif ROI (return on investment) de minimum 20-30%

La maintenance de la société dans le portefeuille de 1 a 7 ans

L’acquisition entre 5-30% des actions de la société

La sortie de l’investissement par une offre publique sur les marchés internationals ou par la vente vers une autre société;

L’implication active de l’investisseur.

Les compagnies de financement apparaissent comme des filiales des grandes enterprises (par exemple General Electric Capital ou General Motors Acceptance Company) ou comme des institutions financières indépendantes (par exemple la compagnie Heller, prise ensuite par Fuji Bank).

Trois grands type de telles compagnies de financement se sont développés dans la pratique financière internationale :

Les compagnies de financement des ventes, specialisées dans le financement des utilisateurs des produites (par exemple dans le domaine auto);

Les compagnies de financement des personnes physiques specialisées dans l’acquisition des biens de large consommation ou pour l’achat des logements;

Les compagnies de financement des affaires, impliquées dans le financement des compagnies par des crédits commerciales ou des opérations leasing/factoring.

Les sociétés d’assurances sont des intermédiaires financiers specialisés qui prennent dans leur portefeuille les risques financiers / commerciales auxquels tous ceux qui opèrent sur le marché sont exposés, en échange d’une prime d’assurance.

Les fonds de retraite sont des fonds mutuels qui accumulent des passifs à long et à tres long terme. Les sommes obtenues des primes payées par les participants à ces fonds sont reinvestisses sur les marchés financiers, en suivant une accumulation réelle de capital à long terme.

Les fonds mutuels sont semblables aux fonds de retraite, étant organisés sous la forme d’une association mutuelle de fonds, sous la gestion d’une compagnie specialisée.

Les banques d’investissments (Merill Lynch, Morgan Stanley) représentent un segment important des intermédiaires non-dépôt, étant des institutions specialisées qui offrent des divers services financiers :

– L’emission de titres financiers (CP / obligations) sur les marchés financiers locales et internationals;

– La médiation des ventes / des achats de titres financiers;

– L’offre d’une conseillance financière aux investisseurs concernant les oportunités de placement ou à la gestion du portefeuille financier propre;

– La garantie de l’emission de titres financiers ;

– L’observation des marchés.

Les banques d’investissments de l’Union Européenne se divisent dans quelques groupes stratégiques, plus ou moins distincts, comme :

a) les banques d’affaires anglaises et celle de l’Europe continentale comme : S.G. Warburg, Morgan Grenfell, Kleinwort Benson, Lazard, Banque Indosuez, Banque Paribas et Mediobanca;

b)les banques d’investissements en développement, comme des unités des banques universales européennes telles que: Deutsche Bank Capital Markets, Barclays de Zoete Wedd, Midland Montegu, County NatWest, Suiss Bank Corporation Investment Banking, CS-First Boston et Banque Nationale de Paris;

c) les banques d’investissements et commerciales non-européennes comme: Merrill Lynch, Goldman Sachs, Morgan Stanley, Nomura Securities, Industrial Bank of Japan, Citicorp et J.M. Morgan;

d) les filiales des sociétés non-financières qui offrent des services financières comme : General Electric Capital Corporation, Ford Motor Company;

e) des participants de niche comme: Hambros, James Wolfensohn et Wasserstein Perella.

Dans les manuels d’economie La Bourse est presentee comme le barometre de l ‘economi. En verite, au-dela de cette expression plastique, un systeme financier ne peut pas avoir la presention d’etre developpe sans etre accompagne d’un marche de capital sain et solide, tel que le marche economique a commence a etre les dernieres annees.

Si on se prefere a la presse et a la litterature financieres du dernier temps, il est facile a decripter un des plus importants aspects suggere par celles-ci, c’est –a-dire l’existence d’une concurrence entre le marche de capital et le marche bancaire.

Les drands groups financiers detiennent maintenant des societes de brokerage et il gestionnent le marche d’ investissements avec des placements importants a la bourse, de maniere que les grandes pertes dans les phases de baisse de l’interes soyent ainsi recuperees.

En guise de conclusion, ce qu’on peut tres bien observer si on prend en calcule les aspects theoriques et pratiques traites dans ce ouvrage et non seulement, c’est que les deux marches, celui financier et celui bancaire, ne sont pas en concurrence, et meme s’ils le sont, les deux n’ont qu’a gagner.

Bibliografie:

Hoye, Barry- Bancile si operatiuni bancare

Lucian Ionescu- Bancile si operatiunile bancare, Ed. Economica ,1996

Simion Claude- Bancile

Thomas Mayer, James Dusenberry- Banii, activitatea bancara si economica

Vasile Dedu -Gestiune bancara, EDP, 1999, Bucuresti