Investitiile Si Rolul Lor In Societatea Contemporana

CUPRINS

INVESTIȚIILE ȘI ROLUL LOR ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

1.1. Definirea noțiunii de investiție.

1.2. Rolul investițiilor în modernizarea economiei.

1.3. Strategii investiționale.

1.4. Participanții la realizarea investițiilor

RISCUL ȘI DECIZIA DE INVESTIȚII

2.1. Conceptul de risc

2.2. Evaluarea riscului

2.3. Introducerea evaluării riscului într-o firmă 2.4. Metodologia de aplicare a analizei de sensitivitate în evaluarea riscului afferent

proiectelor de investiții

29 PAGINI

CAPITOLUL 1

INVESTIȚIILE ȘI ROLUL LOR ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Definirea noțiunii de investiție

Rolul investițiilor în modernizarea economiei

Strategii investiționale

Participanții la realizarea investițiilor

Definirea noțiunii de investiție

În literatura de specialitate termenul de investiție este privit pe două planuri: primul, mai larg reprezentat de investițiile financiare și al doilea, mai restrâns, al investițiilor de capital.

Investițiile financiare sunt reprezentate din orice plasament de capital, cu rolul de a obține un anumit beneficiu (profit).

Astfel, cumpărarea de acțiuni sau de alte titluri de valoare, plasarea de sume de bani la bănci, alocarea de fonduri pentru dezvoltarea de afaceri (cu scopul de a obține dividende, dobânzi și profituri) – reprezintă investiții financiare.

Pe planul al doilea, cel al investițiilor de capital, agenții economici (atât cei publici cât și cei privați) achiziționează noi mijloace fixe și se modernizează cele existente.

Investițiile de capital au loc în economia reală precum și în domeniile social – culturale, constituind baza creșterii economice și al dezvoltării sectoarelor social – culturale.

Investițiile au un caracter novator, schimbă situația economică existentă, apar noi elemente tehnologice decât cele cunoscute anterior. Investițiile vizează activitatea economică viitoare, implicând astfel un însemnat factor de risc, ele reprezintă privarea de un consum cert astăzi, în schimbul unei speranțe viitoare, pe care o certifică specialiștii.

Investițiile publice (statului) sau ale unui agent economic pot fi făcute în propria sa țară sau în alte țări. Investițiile dintr-un stat pot avea surse interne și/sau surse externe atrase, deci procesul investițional are determinări endogene și exogene. Atunci când se combină cele două surse de proveniență a capitalului (internă și externă), activitatea investițională desfășurată se numește investiție mixtă. Agenții economici străini pot realiza investiții proprii, fără participare autohtonă.

În România se pot realiza trei categorii de investiții:

investiții proprii, românești (autohtone);

investiții mixte, cu capital românesc și străin;

investiții străine, cu capital extern.

Corelația dintre investiții și creșterea economică este dublă: pe de o parte, investițiile influențează creșterea economică prin volumul lor; pe de altă parte creșterea economică este influențată de calitatea investițiilor realizate, aspect ce se reflectă în eficiența economică a investițiilor.

Desfășurarea normală a procesului de producție presupune contribuția mai multor factori (capital fix, muncă, materii prime), iar în cadrul acestora, un rol deosebit de important îl ocupă capitalul fix. Crearea de noi utilaje, precum și aducerea parametrilor celor existente la nivelul impus de progresul tehnic contemporan, se realizează numai prin investiții. În acest context, investițiile de capital reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se achiziționează noi capitaluri fixe, productive sau neproductive, se dezvoltă, se modernizează și se reutilizează cele existente. Prin investiții publice de capital se asigură construirea de noi unități economice, dezvoltarea, modernizarea și reutilarea celor existente, precum și construirea, lărgirea și amenajarea obiectivelor cu caracter social – cultural și de locuințe.

Sunt asimilate investițiilor, cheltuielile pentru explorări, prospecțiuni și cercetări geologice referitoare la lucrările de investiții; cheltuielile ocazionate cu proiectarea tehnologică și productivă a lucrărilor de investiții; cheltuielile pentru împăduriri și plantații de pomi și viță de vie, îmbunătățiri funciare; cheltuielile pentru achiziționarea animalelor de muncă și de prăsilă. Prin extindere, sunt considerate investiții cheltuielile cu supravegherea realizării viitorului obiectiv și pentru calificarea salariaților care vor lucra la unitatea nou construită; cheltuielile pentru demolări, exproprieri și amenajări.

Investițiile , atât publice cât și private se pot clasifica după mai multe criterii, și anume:

După structura lor, se pot grupa în:

mașini, utilaje, instalații și linii tehnologice, inclusiv aparate de măsură și control;

lucrări de construcții – montaj, compuse din lucrări de construcții și instalații și lucrări de montaj al utilajelor tehnologice realizate pe șantierele de construcții;

lucrări geologice pentru descoperirea de noi rezerve de substanțe minerale utile;

alte cheltuieli de investiții care se referă la plantații pomi – viticole, până la trecerea acestora pe rod, cumpărarea și creșterea animalelor până dau producție.

După legătura pe care o au cu obiectivul proiectat, investițiile se clasifică în:

investiții directe;

investiții colaterale;

investiții conexe.

Investițiile directe sunt cele care se fac pentru obiectivul de bază (achiziționarea utilajelor, montarea acestora, executarea fundațiilor și a construcțiilor, etc.) Aceste investiții se calculează pe baza devizelor de cheltuieli care se întocmesc pe categorii de lucrări, pe obiectiv, sau pe întreaga investiție (devizul general).

Investițiile colaterale se materializează în lucrări care asigură utilitățile obiectivului de bază (căi de acces, conducte de apă, gaze, aer comprimat, rețele telefonice, precum și cele îndreptate spre construirea unor obiective destinate deservirii obiectivului de bază – magazine, locuințe în jurul obiectivului de bază, etc.). Cheltuielile care se fac cu aceste investiții se stabilesc prin devize special elaborate

Investițiile conexe sunt cele finalizate în alte obiective economice (în amonte) pentru a asigura viitorului obiectiv materiile prime necesare desfășurării procesului de producție.

După sursa de finanțare, investițiile pot fi:

investiții finanțate din surse proprii;

investiții finanțate din surse atrase.

Sursele proprii se constituie din capitalul propriu (din profit, din fondul de amortizare și din încasările obținute în urma vânzării unor utilaje).

Sursele atrase în această perioadă au rol mare în finanțarea investițiilor și se constituie din credite bancare interne și externe, alocații de la buget sau din alte surse.

După modul de constituire pot fi:

investiții nete;

investiții brute.

Investițiile nete sunt constituite din sumele de bani ce provin din produsul național net și au ca scop sporirea capitalului fix și a stocurilor de materii prime și materiale

Investițiile brute se obțin adăugând la investiția netă amortizarea, care are ca scop înlocuirea capitalului fix uzat. Investițiile brute contribuie astfel la creșterea absolută a capitalului fix.

După natura obiectivului, investițiile pot fi obiective noi sau pot fi dezvoltări, modernizări, reutilări sau reprofilări ale unor investiții anterioare.

După modul de execuție, investițiile sunt:

investiții executate în antrepriză;

investiții executate în regie.

Acest mod de clasificare sa folosește cu precădere pentru lucrările de construcții. Modul de execuție este impus de o serie de factori, din care pot fi precizați: gradul de specializare a viitorului obiectiv, mărimea obiectivului, natura lucrărilor, etc.

Investițiile se mai pot clasifica și după alte criterii și anume: sfera de activitate (productivă, social – culturală); ramurile beneficiare (investiții executate în industrie, agricultură, construcții, transporturi), etc.

Rolul investițiilor în modernizarea economiei naționale

Modernizare și restructurarea economiei naționale este o acțiune complexă, care vizează toate nivelurile activității economice și anume: ansamblul economiei naționale, ramurile propriu – zise, unitatea economică și locul de muncă. Activitatea de modernizare și restructurare este un proces dinamic, care asigură perfecționarea capitalului fix, crearea unei structuri complexe și mobile de producție, introducerea celor mai performante metode și tehnici de muncă, etc.

Acțiunea de modernizare și restructurare, privită la nivelul economiei naționale și al ramurilor, trebuie să se refere, în special, la structurile economiei naționale, dezvoltarea pe baza principiilor moderne a ramurilor economice, înfăptuirea unor raporturi corespunzătoare fiecăreia dintre aceste ramuri, realizarea unor transformări pe plan social.

În cadrul activității de modernizare și restructurare a economiei naționale, un loc important trebuie să i se acorde îmbunătățirii activității fiecărei ramuri în parte, dezvoltării pe principii noi a agriculturii, creșterii gradului de participare la circuitul economic a firmelor mici și a activității de servicii, intensificării acțiunilor în vederea realizării unor profunde transformări pe plan uman.

În investiții, în modernizare și restructurare, statului îi revine un rol determinant, atât datorită rolului său modelator în economia națională, cât și forței sale financiare și economice.

Prin pârghiile fiscale și monetare pe care le posedă, statul poate reorienta agenții economici publici și privați spre investiții, spre modernizarea capacităților de producție, cât și spre creșterea cererii agregate.

În condițiile actuale din România, sectorul public trebuie să-și regândească rolul său de pol economic, să contribuie alături de sectorul privat la creșterea economică durabilă, și nu în ultimul rând la reluarea procesului investițional.

Corelația dintre investiții (fie ele publice ori private) și modernizare este fundamentală pentru orice activitate economică, indiferent de ramura în care aceasta se desfășoară.

Indiferent de nivelul la care se realizează activitatea de modernizare, ea cuprinde cu prioritate: modernizarea forței de muncă prin îmbunătățirea structurală a acesteia și ridicarea nivelului de calificare; modernizarea utilajelor prin înlocuirea celor uzate, îmbunătățirea parametrilor tehnico – economici ai capitalului fix; modernizarea produselor finite prin introducerea în fabricație de noi produse cu un grad ridicat de eficiență; perfecționarea parametrilor și ridicarea nivelului calitativ la cele existente. De remarcat este faptul că activitatea de modernizare nu se poate face decât prin intermediul investițiilor (în rândul cărora, investițiile publice au un rol determinant), ca suport material al creșterii economice durabile.

Strategii investiționale

Procesul investițional reprezintă suportul material al dezvoltării economice, investițiile stau la baza diversificării sau creșterii calitative a tuturor factorilor de producție. Fără activitatea de investiții nu se pot asigura sporuri de capital fix sau circulant, creșterea numărului de locuri de muncă, creșterea randamentelor utilajelor, creșterea productivității muncii. Investițiile pentru dezvoltare, ca totalitate a cheltuielilor făcute pentru construirea de noi obiective, dezvoltarea sau modernizarea celor existente, reprezintă un cost cert pentru un viitor ce conține elemente de incertitudine. Fenomenul de incertitudine poate consta în diminuarea cererii pentru produsele finite, creșterea cantităților de produse finite apărute pe piață, creșterea costurilor materiilor prime, apariția altor produse mai performante, etc. De aceea, în cadrul strategiilor și politicilor firmei, strategia investițională are un loc important deoarece toate celelalte activități ale firmei depind de investiții, depind de politica de investiții adoptată.

Strategia investițională, ca o mulțime logică de informații cu caracter tenizarea celor existente, reprezintă un cost cert pentru un viitor ce conține elemente de incertitudine. Fenomenul de incertitudine poate consta în diminuarea cererii pentru produsele finite, creșterea cantităților de produse finite apărute pe piață, creșterea costurilor materiilor prime, apariția altor produse mai performante, etc. De aceea, în cadrul strategiilor și politicilor firmei, strategia investițională are un loc important deoarece toate celelalte activități ale firmei depind de investiții, depind de politica de investiții adoptată.

Strategia investițională, ca o mulțime logică de informații cu caracter tehnic și economic, stabilește, pe baza unor studii, analize, simulări, obiectivele principale ale firmei în domeniul investițional, acțiunile ce urmează să se desfășoare pentru atingerea obiectivelor, modalitățile de atingere a acestora, sursele de finanțare și metodele de alocare a resurselor. Strategia investițională, ca o strategie parțială, dar care ocupă un loc central în cadrul strategiilor și politicilor firmei, trebuie să aibă în vedere și celelalte strategii ale firmei (de piață, de restructurare, privatizare, informatizare, etc.), înscriindu-se în strategia globală a firmei, în politica sa economică, asigurând suportul financiar al materializării programelor firmei.

Strategia investițională a firmei, fie ea privată sau publică, are un puternic caracter novator deoarece prin investiții se asigură promovarea progresului tehnic și a rezultatelor cercetării științifice, perfecționarea capitalului fix, a tehnologiilor, a metodelor de organizare a producției, etc.

În funcție de puterea economică a firmei, de corelarea care există între ceea ce ea produce și cererea pieței, strategia investițională poate fi:

strategie de redresare;

strategie de consolidare;

strategie de dezvoltare.

Strategia investițională de redresare (aplicabilă firmelor la care cererea de produse finite a scăzut foarte mult) presupune restructurarea producției, schimbarea utilajelor și tehnologiei, etc.

Strategia de consolidare se aplică numai acolo unde se constată mici modificări în structura pieței, unde au apărut și alți furnizori de produse finite, unde se constată o creștere a concurenței și există riscul pierderii vechilor piețe de desfacere a produselor finite. Strategia aplicată în această perioadă trebuie să fie una de adaptare la condițiile concrete ale vieții social – economice, de menținere a poziției câștigate, a locului deținut în acțiunile de cooperare și contractele cu partenerii tradiționali.

Strategia de dezvoltare se aplică în cazul în care există o cerere pronunțată de produse finite sau în cazul în care piața reclamă apariția de noi produse finite cu parametri, calități, sau efecte sociale superioare celor existente deja pe piață.

Investițiile reprezintă o economie la fondul de consum, o cheltuială făcută azi pentru asigurarea unei dezvoltări viitoare și, în acest caz, investitorului nu-i poate fi indiferent modul cum se cheltuiește această economie a lui. În cazul investițiilor publice, investiții care au la bază surse bugetare, interesul este al întregii comunități, al tuturor contribuabililor. Ca urmare, la baza oricărei activități investiționale trebuie să stea principiul eficienței economice, al obținerii unui efect cât mai mare la fiecare unitate de efort făcută.

Elaborarea unei strategii investiționale presupune multă abilitate din partea celui ce o elaborează, deoarece orice strategie implică riscuri, știindu-se că cea mai mare rată de risc poate duce la cele mai mari profituri, dar și la cele mai mari pierderi. De aceea, orice strategie, și cu atât mai mult cea investițională, necesită multă gândire și analize minuțioase, deoarece nu întotdeauna strategia de a obține cel mai mare profit este cea mai bună.

La nivel macroeconomic, în sfera de acțiune a investițiilor publice, strategiile guvernamentale de investiții, trebuiesc elaborate în conformitate cu planul de dezvoltare economică națională pe termen mediu și lung, ținând cont de obiectivele strategice naționale. În cazul obiectivelor de investiții foarte mari care necesită finanțări mari și foarte mari, statul poate coopera și cu firme cu capital privat, atât naționale cât și internaționale.

În fundamentarea strategiei investiționale și în general a firmei, trebuie observat ce tip de economie de piață promovează guvernul. Într-un fel se va fundamenta strategia dacă economia de piață se bazează pe o concurență perfectă sau pe una imperfectă, pe o economie de piață dirijată de Stat, planificată, sau pe una modernă, liberală.

Evident că fiecare țară își dorește o economie de piață modernă, care se realizează prin mecanismele economico – financiare unde statul influențează în mod direct activitatea firmelor prin pârghii financiare, unde economia este descentralizată și proprietatea publică coexistă cu cea privată (care deține ponderea cea mai mare).

Strategia investițională, cel puțin pentru marile firme (private sau publice), depinde de opțiunile politice. De aceea, este foarte greu pentru o firmă mare să elaboreze o astfel de strategie, să facă propuneri de acțiuni concrete pentru realizarea unor obiective, dacă nu există o strategie la nivel macroeconomic sau dacă aceasta nu este cunoscută de factorii de decizie de la nivel sectorial, regional, zonal, etc.

Cel mai mare neajuns al unei politici economice îl reprezintă marginalizarea activității de investiții, lipsa de coordonare dintre o serie de măsuri ce vizează reforma economică și activitatea investițională.

Relansare activității din industrie, construcții și agricultură, ridicarea productivității muncii și a eficienței utilizării factorilor de producție, creșterea accelerată a exportului față de import, nu se poate face fără o politică clară în domeniul investițiilor la nivelul guvernului, care să constituie un element orientativ pentru fundamentarea strategiilor investiționale ale firmelor publice ori private.

Participanții la realizarea investițiilor

Investițiile se caracterizează prin aceea că se înfăptuiesc în scopul creării de noi mijloace fixe, iar realizarea lor necesită un timp îndelungat în principalele faze: proiectare, execuție și apoi atingerea parametrilor proiectați.

Investițiile se realizează în diferite ramuri economice, fără ca ele să constituie o ramură de sine stătătoare a economiei naționale.

Schema logică de desfășurare a unei investiții, principalele etape care trebuie parcurse în realizarea unei investiții, începând cu apariția noului obiectiv și terminând cu scoaterea din funcțiune, înlocuirea lui cu altul mai perfecționat este următoarea:

Fig. 1. Schema de desfășurare a unui obiectiv de investiții.

Apariția necesității unei investiții.

Fundamentarea necesității unei investiții.

Adoptarea deciziei de a investi.

Elaborarea documentației tehnico – economice.

Aprobare documentației tehnico – economice;

Deschiderea finanțării lucrărilor de investiții.

Realizarea lucrărilor de investiții.

Recepția lucrărilor de către beneficiar;

Punerea în funcțiune a investiției.

Atingerea parametrilor proiectați.

Funcționarea noului obiectiv în regim normal.

Scoaterea din funcțiune a obiectivului.

Cel care dirijează întreaga activitate în legătură cu obiectivul de investiții este beneficiarul lucrării, viitorul proprietar al obiectivului. Adesea acesta nu participă efectiv la realizarea efectivă a investițiilor, totuși prezența sa se face simțită în toate etapele înscrise în schema din Fig. 1.

Realizarea unei investiții este opera următorilor participanți: beneficiarul, proiectantul și executantul.

De activitatea lor depind atât modul cum se înfăptuiește o investiție, cât și gradul ei de eficiență economică.

Trebuie precizat însă că dacă beneficiarul este de obicei o singură întreprindere (publică sau privată), sau o instituție publică, în schimb pot exista două sau mai multe institute de proiectare. De asemenea, denumirea de executant acoperă cel puțin două întreprinderi (una industrială, care fabrică utilajele necesare, iar cealaltă de construcții, care execută lucrările pe șantiere), dar în majoritatea cazurilor executantul este reprezentat de un număr mare de întreprinderi din diferite ramuri industriale (construcții de mașini, metalurgie, electrotehnică, chimie, industrie ușoară, etc.), precum și din alte ramuri ale economiei naționale: construcții (organizații de construcții propriu zise, de instalații, etc.), transporturi, etc.

Beneficiarul.

Beneficiarul unei investiții este, de fapt, proprietarul viitorului obiectiv sau mandatarul acestuia. Beneficiarul este acela care cunoaște necesitatea unei investiții și mobilizează fonduri pentru realizarea acesteia. El dispune de aceste fonduri și răspunde de gospodărirea lor judicioasă, ceea ce influiențează asupra eficienței investițiilor.

Beneficiarul este primul factor decizional în materie de investiții, el determină prioritățile în repartizarea investițiilor pe obiective și eșalonarea lor judicioasă în timp. De asemeni, beneficiarul determină mărimea obiectivului de investiții, stabilește structura lucrărilor, ceilalți factori neavând decât rolul de a realiza ceea ce beneficiarul a comandat. În calitatea sa de coordonator general al lucrărilor, el dispune, în final, de întreaga investiție, aprobând pe parcursul executării ei toate acțiunile întreprinse de proiectant și executant.

În general, beneficiarul unei investiții este întreprinderea sau instituția care va administra noul mijloc fix ce urmează a fi creat. În cazul unui obiectiv de investiții nou, se creează un nucleu al viitoarei întreprinderi (instituții), format din managerul acesteia și câteva cadre de execuție. Beneficiarul nu reprezintă deci o întreprindere specializată în lucrări de investiții. Numai într-un singur caz se poate vorbi despre o asemenea specializare, când întreprinderea de construcții execută pentru sine anumite lucrări de investiții. Dar situațiile în care beneficiarul și executantul coincid, sunt cazuri particulare.

De regulă, beneficiarul reprezintă un agent economic cu profil fie industrial, fie agricol, o instituție cu caracter social – cultural, etc. Nu este astfel necesar ca membrii colectivului de conducere a întreprinderii sau instituției respective, să cunoască bine problemele pe care le ridică o lucrare de investiții. Sunt frecvente cazurile când ei se confruntă pentru prima dată cu asemenea probleme. Acest fapt constituie una din cauzele defecțiunilor care mai persistă în materie de investiții. Beneficiarul nu reușește întotdeauna să formuleze precis cerințele, lăsând proiectantului și executantului o mare libertate de acțiune, fapt care poate influența negativ eficiența economică a investițiilor.

O măsură de ameliorare a acestei situații constă în stabilirea unui reprezentant calificat al beneficiarului – denumit în mod uzual, diriginte de șantier – care să urmărească, să controleze și să îndrume execuția întregii investiții, să refuze, dacă este cazul, introducerea în documentațiile tehnico -–economice a unor lucrări care nu sunt necesare, să supravegheze respectarea prevederilor proiectului de execuție, să solicite remedierea defecțiunilor constatate, să impulsioneze respectarea termenelor de execuție, să nu permită proasta gospodărire a materialelor de construcție, etc. În funcția de diriginte de șantier va trebui încadrată o persoană cu experiență și pregătire corespunzătoare, de preferință inginer constructor sau arhitect.

Un element important îl are alegerea amplasamentului viitorului obiectiv de investiții, decizie majoră pe care beneficiarul este chemat să o adopte, înainte chiar de a se trece la proiectarea lucrărilor.

1.Proiectantul

Proiectarea – înțelegând prin aceasta întreaga activitate de concepere a viitorului obiectiv de investiții, de la definirea principiilor de funcționare a acestuia și până la elaborarea documentațiilor tehnico – economice după care se execută lucrările de investiții – are un rol esențial în creșterea eficienței economice a investițiilor. De calitatea proiectării depinde gradul de eficiență a noului obiectiv. Executantul nu face altceva decât să realizeze lucrările în conformitate cu proiectele elaborate. Nivelul producției, consumurile materiale, caracteristicile utilajelor, numărul și structura pe profesii a muncitorilor și în general toate prevederile din documentațiile tehnico – economice sunt concepute de cercetător și proiectant, multe din ele reprezentând creația lor originală.

Una din căile sigure de creștere a eficienței economice a investițiilor o constituie îmbunătățirea activității de proiectare, activitate care are ca suport cercetarea științifică, activitate care precede proiectării. Apariția pe piață a noilor produse nu este posibilă fără un aport consistent al cercetării științifice proprii, exceptând cazul în care licențele de fabricație sau produsele finite, ca atare, se importă.

În plus, este necesar să se țină seama că celelalte ramuri economice care concură la realizarea investițiilor – industria, construcțiile, etc. – sunt puternic influențate de nivelul activității de cercetare științifică și că cele două laturi ale acesteia – cercetarea fundamentală și cercetarea aplicativă – determină progresul întregii producții materiale.

Orice investiție se execută pe baza unei documentații tehnico – economice elaborate de proiectant, constituită din ansamblul de documente – texte, calcule și desene – pe baza cărora se execută utilajele, construcțiile și celelalte elemente care compun investițiile.

Prin proiectele de execuție iau formă concretă (scrisă) profilul viitorului obiectiv, principiile sale de funcționare, modul de execuție, utilajele, instalațiile tehnologice și obiectivele de construcții, amplasamentul și mărimea teritoriului afectat noului obiectiv, precum și celelalte elemente necesare pentru execuția investiției.

În cadrul activității de proiectare, se stabilește locul tuturor clădirilor, construcțiilor speciale și utilajelor, instalațiilor tehnico – sanitare, obiectivelor cu caracter social, etc.

De asemeni, elementele ce țin de organizarea producției sunt definite încă din faza de proiectare. De aceea, posibilitățile ulterioare de îmbunătățire a organizării procesului de producție sunt facilitate sau îngrădite de modul cum s-a proiectat un obiectiv, calitatea activității de proiectare răsfrângându-se pe multiple planuri asupra eficienței economice.

O condiție de bază a proiectării eficiente o constituie reducerea duratei de elaborare a documentațiilor tehnico – economice. Proiectarea unei investiții se realizează într-o perioadă de timp relativ îndelungată. Întrucât investițiile au ca scop promovarea noului, apare limpede necesitatea scurtării, pe cât posibil, a duratei proiectării. În caz contrar, se poate ajunge la situația ca mijloacele fixe proiectate și realizate prin investiții să fie uzate moral încă înainte de a fi puse în funcțiune sau la scurt timp după aceasta.

În cadrul analizei procesului de proiectare, avem în vedere două activități distincte:

proiectarea tehnologică;

proiectarea construcțiilor.

a) Proiectarea tehnologică eficientă se concretizează în obiective de investiții de înalt nivel tehnic, cărora le este proprie o eficiență economică sporită.

Asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea proiectării tehnologice are drept rezultat realizarea unor obiective industriale care funcționează la parametri înalți, contribuind la sporirea eficienței economice a investițiilor. Astfel se pot obține beneficiile necesare finanțării activității de cercetare științifică și proiectare tehnologică la un nivel superior, sporirii mijloacelor de studiu și investigare și îmbunătățirii calității lor.

În vederea sporirii eficienței economice a investițiilor, în cadrul activității de proiectare tehnologică se urmărește realizarea a două deziderate: obținerea unei cât mai mari economii de muncă socială și punerea în valoare a resurselor țării.

Proiectarea unei noi investiții este precedată de analiza modului de funcționare a capacităților de producție similare existente. Este nerațional și dăunător pentru economia națională, să se construiască noi obiective, în timp ce altele, de același gen, stau nefolosite.

Este necesar, de asemenea, ca înainte de a se trece la proiectarea unei noi lucrări de investiții, să se cerceteze dacă nu este mai eficientă acțiunea de reutilare și modernizare a obiectivelor existente.

În cadrul activității de proiectare este necesar să se desfășoare intense studii economice privind prognoza cererii interne, posibilitățile de export al produselor finite, evoluția prețurilor și a tendințelor lor în viitor.

Dacă în urma efectuării unor analize temeinice, rezultă necesitatea construirii noului obiectiv de investiții, atunci pentru obținerea unei înalte eficiențe economice există căi multiple, printre care:

Introducerea în proiecte a celor mai moderne soluții și procedee tehnologice;

Crearea și punerea în funcțiune a acelor utilaje tehnologice capabile să funcționeze cu parametrii ridicați, compatibili cu nivelul atins de tehnica mondială.

Proiectarea de utilaje și instalații cu gabarit și greutate redusă.

Prevederea în proiectul noului obiectiv, a acelor utilaje care economisesc forța de muncă, conducând la o înaltă productivitate a muncii.

Proiectarea de utilaje care asigură un consum redus de materii prime și materiale, la același volum de producție finită.

Adoptarea acelor soluții tehnologice care prevăd folosirea națională a resurselor energetice.

Proiectarea noilor investiții ținând seama de necesitatea reducerii la minimul necesar a cheltuielilor.

Stabilirea profilului viitorului obiectiv, determinarea întregii game de produse și sortimente care se vor fabrica, ținând seama de solicitările pieței interne și externe.

Includerea în proiectele de investiții a acelor utilaje, prin care se realizează produse cu caracteristici superioare.

Proiectarea utilajelor caracterizate printr-o înaltă siguranță în funcționare, durabilitate.

Includerea în proiecte a pieselor, subansamblurilor și chiar a utilajelor tipizate și standardizate, care sunt ușor de produs, au performanțe testate, sunt interschimbabile.

Introducerea în proiecte a acelor utilaje care, respectând condițiile de mai sus, necesită cheltuieli minime pentru achiziționarea și montarea lor, pentru exploatare și întreținere.

Dimensionarea optimă a capacităților de producție.

Elaborarea proiectelor de execuție a noilor investiții pe baza celor mai raționale metode de organizare a procesului de producție.

2.Proiectarea construcțiilor

Prin construcții se înțeleg două categorii de obiective de investiții și anume: clădiri și construcții speciale.

Atât la realizarea clădirilor, cât și a construcțiilor speciale, cerința de bază care trebuie respectată este cheltuirea unor fonduri minime. Acest lucru este posibil printr-o judicioasă proiectare care se realizează pe multiple căi, și anume:

Reducerea suprafețelor construite, prin dimensionarea strictă a clădirilor și construcțiilor speciale în funcție de noile capacități de producție.

Economia de teren ocupat cu construcțiile, prin analiza minuțioasă a posibilităților de realizare.

Concentrarea activităților într-un număr cât mai mic de clădiri.

Combaterea gigantismului și a exagerărilor arhitecturale, acordându-se prioritate elementului funcțional.

Proiectarea unor finisaje simple, necostisitoare.

Necesitatea unei analize temeinice în cazul construirii obiectivelor administrative și a celor cu caracter auxiliar, căutându-se renunțarea la unele dintre ele care nu sunt de strictă necesitate.

Reducerea pe cât posibil a spațiilor de circulație din interiorul clădirilor, contribuie de asemeni la diminuarea cheltuielilor.

Proiectarea clădirilor având în vedere consumuri minime de materiale de construcții

Folosirea proiectelor tip, ceea ce permite obținerea de însemnate economii atât în faza de proiectare, cât și în procesul de execuție a construcțiilor.

Reducerea ponderii clădirilor în ansamblul investițiilor.

Eșalonarea judicioasă a investițiilor, problemă care se referă la ansamblul activității de proiectare. O eșalonare corespunzătoare a investițiilor poate permite reducerea creditelor, fondurile bănești necesare execuției în continuare a lucrărilor, procurându-se din profitul realizat din punerea în funcțiune parțială a unor capacități de producție.

Asigurarea asistenței tehnice necesare, întărirea puterii pe care proiectantul o are față de executant pentru soluțiile pe care le-a preconizat.

3.Executantul

La realizarea investițiilor contribuie în cea mai mare parte două ramuri ale economiei naționale – industria și construcțiile – ramuri care sunt executanții principali ai acestor lucrări.

3.1. Industria

Industria reprezintă executantul cu ponderea cea mai mare în lucrările de investiții. Ea apare în calitate de producătoare de utilaje tehnologice, materiale de construcții și utilaje pentru ramura construcțiilor și se numește în practică, furnizor de utilaje. La lucrările de investiții nu participă întreaga industrie, ci numai o serie de subramuri.

Influența industriei asupra eficienței economice a investițiilor poate fi sintetizată astfel:

Reducerea costului producției industriale conduce la diminuarea cheltuielilor de investiții.

Promovarea progresului tehnic în industrie stă la baza creșterii eficienței economice a investițiilor.

Introducerea în proiectele de execuție a soluțiilor tehnologice avansate pe baza perfecționării proceselor de producție în industrie.

Punerea în valoare a resurselor naturale ale țării, deseori depinde de capacitatea industriei de a realiza utilaje și procedee tehnologice moderne, care să permită realizarea acestui scop foarte important.

Reducerea importurilor depinde, în ultimă analiză, de posibilitățile întreprinderilor industriale de a livra produsele necesare realizării și punerii în funcțiune a investițiilor.

Rentabilitatea viitorului obiectiv, în întreaga durată de funcționare, depinde de durabilitatea utilajelor fabricate în industrie.

Posibilitățile de automatizare a proceselor de producție, de conducere a proceselor de producție, cu ajutorul calculatorului.

Reducerea duratei de execuție în construcții, realizarea materialelor de construcții moderne, a înlocuitorilor, sunt de neconceput fără aportul industriei.

Contribuția industriei la mecanizarea lucrărilor de construcții, mai ales a proceselor grele de muncă, cu un consum mare de manoperă.

Transferarea unei părți din activitatea de construcții către industrie, se face prin procesul de industrializare a construcțiilor. Construcțiile capătă astfel, aspectul unei activități de montaj al pieselor fabricate în industrie.

3.2. Ramura construcțiilor

Construcțiile reprezintă una din ramurile producției materiale ce are ca loc de desfășurare a activităților, șantierul pe care prind contururi precise lucrările de investiții.

Activitatea desfășurată în ramura construcții prezintă următoarele caracteristici:

producția finită este constituită în exclusivitate din mijloace fixe;

mijloacele fixe realizate de această ramură au particularitatea că sunt imobile, fixate definitiv pe sol;

procesul de producție are o durată de execuție relativ îndelungată;

locul de muncă (șantierul) are o anumită mobilitate, determinată de amplasamentul diferitelor obiecte de construcție și de stadiul de execuție a lucrărilor.

În ramura construcții nu se realizează numai lucrări de investiții. Principalele lucrări realizate în această ramură sunt: lucrări de construcții – montaj cu caracter de investiții; reparații capitale la obiectivele de construcții, prestări de servicii în construcții.

O lucrare de construcții cu caracter de investiții poate avea următoarea structură: obiecte de construcții propriu – zise; instalații; construcții speciale (hidrotehnice, rutiere, etc.), montaj de utilaje.

Principalele căi prin care construcțiile, ca ramură, își aduc contribuția la creșterea eficienței economice sunt:

a) Reducerea duratei de execuție a lucrărilor pe șantiere

Reducerea dispersării frontului de lucrări (concentrarea activității pe un număr mai redus de șantiere) are drept consecință executarea mai rapidă a unor obiective de investiții și grăbirea punerii lor în funcțiune.

Reducerea cheltuielilor de organizare a șantierelor contribuie direct la ieftinirea investițiilor.

Îmbunătățirea organizării muncii și a proceselor de execuție, introducerea metodelor moderne de management contribuie de asemenea, la reducerea cheltuielilor de investiții.

Îmbunătățirea proiectelor de execuție, cu acordul proiectanților, are menirea să sporească performanțele noii investiții.

Înlocuirea materialelor scumpe, prevăzute în proiecte, cu altele mai ieftine.

Realizarea unor lucrări de bună calitate asigură înlăturarea cheltuielilor suplimentare ulterioare, în faza de exploatare, pentru întreținerea obiectivului respectiv, reducerea simțitoare a cheltuielilor cu reparațiile curente și capitale, mărirea duratei de funcționare a mijlocului fix nou creat.

Înlăturarea risipei de materiale pe șantierele de construcții.

Creșterea productivității muncii prin mecanizarea operațiunilor care necesită un volum mare de muncă.

Folosirea integrală a capacității utilajelor de construcții este o condiție a creșterii productivității muncii.

Folosirea deplină a forței de muncă disponibile.

Folosirea de finisaje simple, economice, adecvate la specificul și la destinația clădirii.

Reducerea costului producției de construcții – montaj.

Pe lângă ramurile enumerate mai sus industria și construcțiile, o contribuție importantă la realizarea investițiilor (mai ales a celor publice de importanță națională), îl au transporturile, agricultura, silvicultura și alte ramuri atât ale producției materiale, cât și ale sferei serviciilor și activităților sociale.

La rândul lor, investițiile, prin efectele lor, contribuie la dezvoltarea tuturor ramurilor economiei naționale, constituind suportul material al acestei dezvoltări.

CAPITOLUL 2

RISCUL ȘI DECIZIA DE INVESTIȚII

2.1. Conceptul de risc

Agenții economici acționează într-un mediu economic caracterizat printr-o continuă schimbare, informațiile de care dispun asupra mediului fiind uneori insuficiente. Din acest motiv, comportamentul lor este influențat de tot felul de perturbații ce apar și își pun amprenta asupra fiecărei decizii, decizii care comportă un anumit grad de risc.

În sensul cel mai larg, investiția reprezintă sacrificiul unei părți din consumul prezent pentru un posibil și incert consum viitor. Sacrificiul este făcut întotdeauna în speranța că acel consum viitor va fi mai mare decât cel sacrificat în prezent. Două atribute sunt în joc: timpul și riscul [20]. Sacrificiul are loc în prezent și este sigur. Recompensa vine mai târziu, dacă va exista și mărimea ei este incertă. În unele cazuri predomină timpul, alteori atributul dominant este riscul, iar alteori ambele aspecte sunt importante.

În literatura economică se face deosebirea între risc, acesta presupunând calcule fundamentate pe o experiență trecută sau pe date suficiente pentru a putea calcula probabilitatea producerii unui anumit eveniment economic și incertitudinea care apare mai degrabă ca o lipsă de informație într-un anumit domeniu, referitoare la consecințele unei acțiuni. Rezultă că, luarea în considerare a riscului generează fundamentarea procesului investițional cu asocierea probabilităților care exprimă șansa realizării anumitor indicatori economici.

În abordarea incertitudinii și riscului se au în vedere, de regulă, consecințele anticipate ale uneia sau alteia din variantele de acțiune și doar uneori cauzele care determină consecințele acțiunilor. Incertitudinea are la bază numărul redus al cunoștințelor certe sau chiar lipsa acestora referitoare la consecințele unei acțiuni. Riscul presupune un calcul informațional bazat pe o experiență trecută extrem de vastă sau pe date informaționale, putându-se face astfel estimări privind probabilitatea consecințelor unor acțiuni sau a ivirii unui eveniment.

După natura sigură sau nesigură a cunoștințelor pe care le avem asupra unor fenomene ale pieței ca cerere, vânzări, prețuri etc., putem spune că le studiem într-un viitor sigur sau într-un viitor nesigur (de exemplu, produse alimentare și cele cu vânzare relativ grea).

În economia de piață, al cărei mecanism de reglare se bazează pe concurență, pe oscilația prețurilor etc., incertitudinea și riscul sunt niște variabile de care trebuie ținut seama, suprimarea lor nefiind posibilă. Tot ceea ce pot face agenții economici este să studieze și să calculeze riscul, pentru a-l cunoaște și a alege varianta de activitate mai puțin riscantă. Calculul riscului, însă, nu scutește agentul economic de asumarea sau acceptarea lor, ci îi dă doar posibilitatea să le înfrunte în cunoștință de cauză.

Deși este foarte greu de a face o distincție clară între incertitudine și risc, s-a ajuns totuși să fie delimitate, pentru nevoile practice, astfel: incertitudinea ca o situație căreia nu i se pot asocia (stabili) probabilitățile, iar riscul situație căreia i se pot asocia probabilități într-o anumită distribuție.

Agenții economici, acționarii, partenerii firmelor (furnizori, clienți) percep riscul ca un rezultat nefavorabil, cu o probabilitate anume.

În economia de piață bazată pe jocul liber al cererii și al ofertei ce determină alocarea resurselor, riscul este prezent, iar pentru a face față acestuia, agentul economic va căuta să-și perfecționeze tehnologiile, să îmbunătățească calitatea produselor, să promoveze noi produse, să reducă costurile, toate acestea realizându-se cu ajutorul unor programe investiționale adecvate.

Noțiunea de risc este susceptibilă de diverse interpretări, care se referă la aspecte distincte.

Riscurile pot fi de natură fizică sau financiară.

Riscurile fizice, din punct de vedere al rezervei ce poate fi constituită, pot varia în funcție de estimarea bazei de capital.

În riscul economic intervin acele posibilități care pot afecta valoarea beneficiului și, prin urmare, constituie, în mod cert, un risc intern al întreprinderii considerată în ansamblul său.

În cadrul riscurilor financiare, inflația are un impact deosebit asupra viabilității financiare a proiectului, deoarece ea influențează volumul activelor fixe, capitalul circulant, costurile de producție și chiar încasările din vânzări. Pentru ajustarea planului financiar în funcție de inflație, cheltuielile anuale sau semestriale estimate din costul total al investiției (inclusiv rezerva pentru riscurile fizice) se ajustează cu un factor estimat de inflație, același lucru fiind valabil și pentru costurile de producție.

Pentru creșterile previzibile ale costurilor proiectului datorate modificării prețurilor unitare ale diferitelor componente ce pot interveni după estimarea bazei de capital, se prevede o rezervă de creștere a prețurilor care se calculează aplicând rata estimată de creștere la baza de capital estimată.

În riscul financiar pot interveni creditele, atât cele pe termen lung, cât și cele pe termen mediu, care constituie baza adevăratului risc financiar.

Riscul în economie se poate caracteriza și estima în funcție de factorii care îl determină și de dimensiunile pe care le cunoaște în manifestarea sa.

După factorii care îl generează, se disting două tipuri de risc și anume: riscul în afaceri (de întreprindere) și riscul financiar.

Riscul de afaceri este generat de evoluția progresului tehnic în ritm rapid și consecințele sale greu de stăpânit; incertitudinile pieței referitoare la evoluția cererii, schimbarea gusturilor consumatorilor, modificarea prețurilor etc.; instabilitatea economică și politică (situații de criză economică, de inflație, șomaj, greve etc.).

Acest tip de risc este un element definitoriu în activitatea agenților economici, fie de a-i dinamiza, fie de a-i aduce în stare de faliment. Acest risc poate fi diminuat de către agenții economici, dacă vor cunoaște bine piața, pe baza unor studii de marketing, dacă aplică strategii și metode de promovare a vânzărilor, de adaptare a ofertei și prețurilor la condițiile pieței etc.

Riscul financiar pentru o firmă decurge din situația financiară a firmei și/sau proporția mare a împrumuturilor sale luate de la bănci. Acest gen de risc constă în faptul că firma ajunge în situația ca din rezultatele sale financiare să nu poată achita nici dobânzile la împrumuturile contractate.

În cazul în care firma nu are datorii bancare, nivelul beneficiilor din exploatare este egal cu cel al beneficiilor nete, iar riscul financiar este mic.

Coeficientul de risc este foarte mare atunci când este vorba de un risc independent de agentul economic, adică determinat de conjunctura economică defavorabilă (de exemplu, pentru a preîntâmpina riscul, băncile finanțatoare au luat măsuri: nu acordă împrumuturi decât până la cel mult 50% din costul investiției proiectate, diferența urmând să fie acoperită din surse proprii și emiterea de acțiuni).

După gravitatea primejdiei și consecințele asupra situației firmei, riscul poate fi:

Riscul de ruină (faliment) apare atunci când firma ajunge într-o situație deosebit de grea, practic fiind condamnată la dispariție, urmând să dea faliment, ceea ce înseamnă că salariații își pierd posturile, creditorii își pierd creanțele (în totalitate sau parțial), acționarii își pierd sumele de bani pe care le-au investit; acest risc este cel mai de temut.

Riscul de insolvabilitate survine atunci când firma nu mai poate face față plăților. Incapacitatea de a-și lichida angajamentele (criză de insolvabilitate) poate conduce fie la lichidare, când nu mai este nici o șansă de salvare (manifestându-se riscul de ruină), fie că se soluționează printr-o investiție de conjunctură, pe baza unui credit suplimentar de la bancă, sau firma respectivă se asociază cu o altă firmă susceptibilă de a o ajuta. În acest ultim caz, este vorba de o pierdere a independenței care, în unele situații, poate deveni definitivă.

Riscul pierderii autonomiei se manifestă înainte de declanșarea crizei de insolvabilitate; el se manifestă atunci când firma observă (constată) că, prin mijloace proprii, nu mai are capacitatea de a-și conserva (păstra) în viitor poziția sa în producție sau sub aspect comercial. Deci, resursele de autofinanțare se dovedesc insuficiente în raport cu nevoile de dezvoltare (extindere).

Riscul scăderii rentabilității este un risc mai mult de natură financiară, care exprimă faptul că la o creștere de capital, beneficiul net nu crește în aceiași proporție, semnalându-se fenomenul de diluare.

În ceea ce privește riscul investițional, o modalitate simplă de identificare a acestuia constă în raportarea proiectelor la activitatea generală a firmei. Astfel vom avea un risc similar cu cel general pentru proiectele care permit simpla continuare a activității (modernizare, înlocuire) și un risc superior pentru proiectele care modifică starea sau structura firmei (expansiune, dezvoltare, cercetare).

Mediul economic național actual a impus noi categorii de risc:

– riscuri manageriale (riscul „întreprinzătorului”);

– riscuri informaționale;

– riscuri de natură legislativă [2];

– riscuri legate de mediul înconjurător etc.

Joseph Schumpeter a plasat noțiunea de risc în centru analizei, dar a limitat definiția acestuia la „riscul întreprinzătorului”.

Astăzi, se impune extinderea conținutului și formelor de manifestare, ca urmare a nivelului și modului de existență a societății contemporane. Astfel, toate formele de risc ce caracterizează societatea industrială contemporană (poluarea, catastrofe produse de om etc.) impun necesitatea integrării acestora în conceptul de risc al întreprinzătorului.

Dacă urmărim evoluția riscurilor din sfera activităților industriale, sesizăm în primul rând specificul de activitate, apoi potențialul material, financiar, uman, instituțional alocat și nu în ultimul rând sistemul de organizare și conducere [10].

Incertitudinile de natură legislativă sunt frecvente în statele aflate în tranziție, ca rezultat al frecventelor modificări ale actelor normative, cauzate de nevoia de adaptare la economia de piață.

De asemenea, folosirea unor tehnologii depășite a adus mari daune mediului înconjurător în țările Europei Centrale și de Est. Aceste țări sunt constrânse să promoveze o legislație care obligă firmele să înlăture orice neajunsuri de această natură.

Atunci când investițiile depășesc cadrul național, pe lângă aspectele legate de riscul specific de firmă intervine și riscul general de țară. Acesta este un risc legat de multitudinea de factori specifici fiecărei țări, de natura economică și politică, ce poate afecta gradul de profitabilitate a firmei sau proiectului.

Studiile ONUDI folosesc o clasificare a țărilor după categorii de risc, denumite A, B, C, D (în ordinea crescătoare a riscului) și recomandă o dobândă sporită la acordarea creditelor (tabel nr. 2).

Tabelul nr.2 – Spor la dobânda creditelor pe țări

De asemenea, poate fi considerat și un risc complex care ia în considerare mai mulți din factorii menționați (în acest caz, dobânda va face obiectul negocierilor).

România a primit în martie 1996 de la principalele agenții specializate evaluarea oficială a riscului de țară (rating) pe piața internațională de capital, respectiv „C”, pentru titlurile financiare pe termen lung în valută. În acest an, țara noastră a primit un coeficient mai bun al riscului de țară „B”, distanțându-se de un grup de țări cu risc ridicat de neachitare a datoriilor, ca: Albania, Kazahstan, Bulgaria, Rusia etc.

2.2. Evaluarea riscului

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica afacerilor este cunoscut faptul că tipuri diferite de investiții implică un risc diferit asupra firmei [8], [23]. Astfel putem avea (tabelul nr. 3):

Sursa: Adaptat după Cocriș, V., Ișan, V., Economia afacerilor, vol III, Ed. Sanvialy, Iași, 1996

Tabelul nr. 3 – Tipuri de investiții și riscul asociat

Din datele prezentate mai sus se constată că analiza riscului proiectelor de investiții poate fi efectuată în funcție de gradul de risc specific acestora și în funcție de modul în care proiectele sunt analizate individual sau drept portofolii de două sau mai multe proiecte de investiții (figura nr. 25).

Principalele elemente pe care trebuie să le conțină analiza riscului unui proiect de investiții sunt următoarele: identificarea cât mai exactă a factorilor de risc, evaluarea lor, cuantificarea consecințelor lor, stabilirea răspunderilor și aplicarea unor măsuri pentru eliminarea cauzelor generatoare de risc.

Pentru proiectele riscante, se impune condiția ca investiția să fie recuperată foarte repede. Faptul poate fi atribuit atât conștientizării riscului, cât și problemei apariției uzurii tehnice și tehnologice, acest ultim punct fiind semnificativ în industriile cu tehnologie sofisticată.

Un factor care reduce riscul proiectului este abilitatea conducerii de a fi receptivă la schimbări. De exemplu: dacă pentru un produs se reduce cererea, producția poate fi redusă și pot fi luate și alte măsuri pentru a se limita pierderile. Pe de altă parte, dacă cererea depășește nivelul producției, firma poate acționa astfel încât să-și crească profiturile. Astfel, multe proiecte pot avea un risc mult mai scăzut și un potențial mult mai mare decât se estimează inițial.

Un proiect de investiție dacă este evaluat individual poate fi destul de riscant, dar mai puțin riscant atunci când se constituie drept o componentă a unui program de investiții. Nu este obligatoriu ca un program de investiții să ducă la anularea riscului proiectelor componente, dar în condițiile economiei românești se impune cuprinderea în programe a diverselor proiecte, fiind cunoscută necesitatea retehnologizării, dar și a restructurării ramurilor. De obicei, într-un program de investiții, se combină proiecte cu randamente slab corelate sau necorelate, ceea ce face ca riscul programului să fie comparabil cu riscul mediu al pieței financiare.

În industrie, riscul este accentuat datorită concurenței intensive care se manifestă pe piață, modificările frecvente ale cererii în funcție de dorințele clienților, progresului tehnic la care industria este deosebit de receptivă fiind relativ flexibilă la tehnologii etc.

Dimensionarea corectă și aprecierea riscului investițional este obligatorie pentru agenții economici, permițându-le o fundamentare corectă a deciziei, iar asumarea acestuia bazată pe criterii corecte de apreciere a mediului economic constituie sursa profiturilor viitoare.

O formă de estimare a riscului în procesul investițional este cercetarea și stabilirea marjei de risc pe care o presupune fiecare element luat în considerare în calculele de fundamentare a investițiilor și stabilirea pe această cale a implicațiilor pe care le generează asupra eficienței proiectelor analizate. Astfel, se pot modifica cheltuielile cu investițiile, de obicei în sensul creșterii acestora ceea ce va atrage modificări semnificative la nivelul venitului net. Fluxurile de venit net se pot diminua și datorită evoluțiilor imprevizibile ale costului mâinii de lucru și a materiilor prime, a prețului de vânzare a produselor etc. De aceea fluxurile financiare previzionate sunt corectate cu coeficienți care să reflecte riscul de realizare a lor, în felul acesta obținându-se o imagine mai fidelă a implicațiilor pe care le generează realizarea proiectului de investiții.

Asocierea la nivelul variabilelor luate în calcul pentru fundamentarea procesului investițional a unor serii care să reflecte distribuția de probabilitate a realizării lor contribuie la îmbunătățirea procesului de decizie prin reflectarea mai adecvată a realității, deoarece viitorul nu se poate previziona întotdeauna cu certitudine.

Modificarea oricăror variabile luate în calcul pentru fundamentarea deciziei de investiții se regăsește până la urmă în mărimea venitului net actualizat, de aceea putem limita analiza riscului la cercetarea speranței matematice a sumei venitului net actualizat, ponderat cu probabilitățile de realizare a lui în funcție de împrejurările concrete ce ar putea interveni.

Formula de calcul a speranței matematice a câștigului pentru venitul net (E) este următoarea:

n

E = Σ Vt Pt

t = 1

unde: Vt – venitul net în anul t;

Pt – probabilitatea realizării venitului net.

Adâncirea informațiilor asupra gradului de risc se poate face prin calculul dispersiei venitului net actualizat în jurul speranței matematice și a coeficientului de variație dintre dispersie și speranța matematică.

2.3. Introducerea evaluării riscului într-o firmă

Introducerea cu succes a evaluării riscului într-o firmă depinde de competența tehnică a specialiștilor aleși să realizeze această analiză, dar succesul sau eșecul evaluării riscului este determinat și de o sumă de factori organizatorici și comportamentali.

Implementarea evaluării riscului în afaceri necesită cunoașterea firmei astfel încât să se evidențieze dacă firma respectivă este pregătită pentru această tehnică. De exemplu, cum sunt evaluate proiectele de investiții în prezent? Dacă firma utilizează criteriul VNA sau RIR? Dacă face o analiză de senzitivitate? De asemenea, dacă firma nu face în prezent o previzionare detaliată a cash-flow-ului, ca parte a evaluării principalelor proiecte de investiție, este puțin probabil că se va descurca cu distribuția de probabilitate a VNA. Analistul, înainte de a face orice altceva, trebuie să se familiarizeze îndeaproape cu procedurile existente.

În ceea ce privește evaluarea riscului, firmele se pot afla în mai multe stadii [17], [30]:

1. Nu se ține cont de risc. Aceiași rată de actualizare este utilizată pentru toate proiectele.

2. Riscul proiectelor este asimilat, subiectiv, ca înalt, mediu sau scăzut. Cu cât riscul este mai mare, cu atât este mai mare și rata de actualizare.

3. Se face o analiză de senzitivitate prin schimbarea fiecărei variabile cu un procent fix pentru toate proiectele.

4. Pentru fiecare variabilă sunt estimate valori optimiste și pesimiste și apoi se realizează o analiză de senzitivitate.

5. Firma folosește, într-o anumită măsură, simularea riscului pentru proiectele mari.

Analistul trebuie să evalueze în ce stadiu se află compania și dacă este posibilă trecerea la un alt stadiu.

În mod normal, cei mai mulți manageri se opun schimbărilor – mai ales acelor schimbări care implică modele matematice, pe care nu le înțeleg pe deplin și pe care nu le pot controla în totalitate. Pe de altă parte, cercetătorii construiesc modele dar nu sunt interesați în mod deosebit de problemele comportamentale asociate implementării acestora.

Unul din motivele pentru care modelele științifice introduse în management înregistrează eșecuri, este faptul că acestea sunt uneori prea sofisticate pentru a fi integrate într-o anumită firmă.

Filozofia analizei riscului nu a fost complet acceptată nici în mediile de afaceri, nici în cele academice.

Pentru a fi acceptată o analiză a riscului în industrie, este necesar să dovedim că această tehnică va conduce la decizii mai bune, la creșterea profiturilor. Chiar dacă într-o anumită situație un studiu de evaluare a riscului a influențat un manager să nu ia o anumită decizie, în favoarea altei decizii, foarte mulți ani nu se va ști dacă decizia luată a fost bună, sau ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luată cealaltă decizie.

Cu cât un manager are mai multe informații despre riscurile inerente unui proces investițional și cu cât înțelege mai bine natura riscurilor, cu atât mai bune vor fi deciziile sale investiționale.

În acest proces intervin și două caracteristici comportamentale. În primul rând, în acest proces vor fi antrenați nu numai cei din managementul firmei ci și cei care beneficiază în mod direct de această tehnică.

În al doilea rând, un alt element cheie în introducerea cu succes a evaluării este educația. De aceea o firmă va insista asupra unui program educațional pentru a explica cum funcționează modelul sau procedura respectivă și ce realizează aceasta. Misterul care înconjoară uneori un program computerizat trebuie să fie, pe cât posibil, îndepărtat. Evaluarea riscului trebuie concepută ca o muncă de echipă. Echipa trebuie să fie alcătuită din specialiști în finanțe și specialiști în calculatoare (dacă există proceduri pe calculator).

Chiar dacă în această perioadă este dificil de stabilit dacă un proiect de investiții este fezabil sau nu, în condițiile țării noastre, cred că o anumită dezvoltare, chiar dacă numai teoretică, a acestor tehnici de evaluare a proiectelor de investiții sau discuții privind propunerile de investiții, la nivelul managementului firmei, la diferite nivele, este foarte importantă.

Metodologia de aplicare a analizei de sensitivitate în evaluarea riscului afferent

proiectelor de investiții

Analiza sensitivității, reprezintă un important demers științific, un instrument aflat la

îndemâna managerilor de întreprinderi utilizat în scopul de a fundamenta strategiile de dezvoltare sau de restructurare (atunci când este cazul) elaborate, precum și o tehnică de măsurare a riscului în luarea deciziilor.

Pornind de la această concluzie, prezentarea metodologiei analizei sensitivității o voi

trata în cadrul mai larg al evaluării financiare a proiectelor de investiții și al elaborării studiilor de fezabilitate și restructurare.

Aspectele metodologice – metode, procedee, tehnici – constituie și trebuie să dețină un

rol important în evaluarea și valorificarea potențialului material și uman al unei societăți

comerciale. Panoplia tehnicilor și procedeelor utilizate trebuie să reprezinte un real instrument de lucru al conducerii în asigurarea funcționării eficiente a unei întreprinderi, precum și în condițiile dezvoltării acesteia sau, după caz, a restructurării.

Termenul “metodă” provine din grecescul “methodos”, care înseamnă cale de cercetare,

mod de cercetare. Asociat unei științe sau unei discipline științifice reprezintă totalitatea

procedeelor utilizate în scopul realizării obiectului său.

Procedeul constă în modul sistematic de a efectua o lucrare, des folosit pentru atingerea

obiectivelor propuse. Totalitatea procedeelor utilizate în practicarea unei științe sau discipline

științifice formează tehnica acesteia.

Analiza diagnostic a activității unei întreprinderi are un predominant caracter static,

studiind fenomenele economice la un moment dat, relevând relațiile dintre elemente și factori

care determină o anumită poziție a fenomenului cercetat. Noțiunea de static nu se referă la

fenomen, ci la modul de efectuare a analizei. Fenomenele economice, prin natura lor, nu pot fi statice.

Analiza sensitivității, componentă importantă a analizei economico-financiare, are

un caracter dinamic, cercetând fenomenele studiate în schimbarea lor, relevând poziția acestora într-un șir de momente. Analiza dinamică scoate în evidență legătura dintre pozițiile care s-au succedat sau se vor succeda ale fenomenului, pe baza cercetării factorilor care determină schimbările poziționale.