Piata Valutara

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA PIEȚEI VALUTARE

1. 1. Semne bănești utilizate și negociate pe piața internațională

Valutele

Monede internaționale

1.2. Caracteristicile și trăsăturile pieței valutare

1.3. Reglementări privind organizarea și funcționarea pieței valutare.

1.3.1.Condiții de participare pe piața valutară

1.3.2. Principii de desfășurare a tranzacțiilor pe piața valutară interbancară

1.3.3. Efectuarea operațiunilor de schimb valutar cu numerar și substitute de numerar pentru persoane fizice pe teritoriul României.

1.3.4. Cerințele de evidență și rapoarte privind schimbul valutar pentru persoane fizice

1.4. Operatori pe piața valutară

1.4.1. Bănci comerciale și bănci de investiții

1. 4. 2. Operatori specializați

1.4.3. Băncile centrale

1.4.4. Investitori instituționali

1.4.5. Întreprinderile

1.4.6. Curtierii (brokerii)

CAPITOLUL II

TRANZACȚII PE PIAȚA VALUTARĂ

2.1. Formarea cursului valutar la vedere

2.2. Tranzacții pe piața valutară la vedere

2.2.1. Caracteristicile tranzacțiilor spot și mecanismul de derulare

2.2.2. Modalități de acoperire a riscului valutar pe piața la vedere

2. 3. Tranzacții pe piața valutară la termen

2. 3. 1. Determinarea cursului valutar la termen

2. 3. 2. Tranzacții forward pe piața valutară

2.3.3. Operațiuni de swap valutar

PAGINI 72

=== Pta_val ===

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA PIEȚEI VALUTARE

1. 1. Semne bănești utilizate și negociate pe piața internațională

Valutele

Valutele sunt monede naționale care au circulație, putere de plată și pot fi constituite rezervă și în alte țări decât în cea emitentă. Într-un sens mai strict, noțiunea de valută desemnează acele monede care sunt utilizate în mod efectiv, în plăți și plasamente internaționale (valută forte).

Luând în considerare forma de emitere a valutelor se disting:

Valuta efectivă care se prezintă sub formă de bancnote sau monezi. Are o utilizare mai redusă datorită riscului de a fi furată sau pierdută. Transmiterea ei în alte țări, în cantitate mai mare, necesită unele mijloace de securitate. Chiar și în cazul unor plăți minore, cum ar fi cheltuielile de deplasare a unor persoane, se preferă alte mijloace de plată, mai sigure, cum sunt cecul de călătorie și tichetul de credit (cardul).

Valuta în cont poate fi utilizată la dispoziția titularului de cont, ea transformându-se, la cererea acestuia, din disponibil în cont la bancă în numerar. Valuta în cont poate fi, după modul de depunere, la vedere si la termen.

Din punct de vedere al capacității de preschimbare, valutele pot fi:

valute convertibile

valute de convertibilitate limitată

valute neconvertibile

Pentru ca valuta să fie convertibilă, ea trebuie să dețină însușiri în raport de caracteristicile sistemului bănesc respectiv. Convertibilitatea, ca însușire a monedei naționale, a evoluat în timp, în funcție de caracteristicile sistemelor bănești.

Astfel, în cadrul sistemului bănesc etalon aur clasic, pentru afirmarea și impunerea ei, în funcțiile monedei s-a păstrat o bună perioadă de timp legătura cu metalul monetar aflat în rezerva băncii emitente, mecanismul realizându-se astfel:

banca emitentă păstra în depozit, ca element de activ în bilanț, cantități importante de aur-monedă, în timp ce moneda de hârtie, reprezentând în bilanț un element de pasiv, participă la operațiuni de schimb pe piață;

utilizarea monedei de hârtie și a celei de cont ca instrumente monetare a fost susținută prin mecanismul convertibilității: primind la cerere echivalentul în aur-monedă, deținătorii bancnotelor manifestau încredere în mecanismul monetar astfel creat. Aurul monetar păstrat în rezerva băncii continua să îndeplinească funcția de etalon și de rezervă, fără a fi prezent în circulație.

Pe plan intern, acest mecanism de legătură funcționa ca un sistem cu trei etaje:

dețin

convertite la bancă în

obținând de la

banca de emisiune

De asemenea, pe plan extern, deținerea de franci francezi (de exemplu) de către un nerezident, sub forma bancnotelor sau depozitelor, îi conferă același drept de convertire în aur-monedă ca și în cazul în care francii ar fi fost deținuți de un rezident francez.

Mecanismul a funcționat relativ normal atât timp cât a existat un anume echilibru între cantitatea de aur-monedă și necesarul de monedă-hârtie cerut de schimbul de bunuri în ascensiune. În timp ce mărimea depozitului de aur-monedă era funcție de producția de metal prețios sau de posibilitățile fiecărei țări de a procura aurul monetar, cantitatea de semne monetare era dependentă de volumul tranzacțiilor. Se va naște dezechilibrul între cererea și oferta de monedă, fenomen ce va duce la desprinderea monedei-semn de metalul- monetar astfel încât: moneda-semn, cu mici excepții, va rămâne unica formă a monedei în circulație pe piețele naționale, emisiunea ei bazându-se tot mai mult pe producția de bunuri destinate schimbului, față de care se află într-o dependență directă.

Cererea monedei-semn rămâne de competența băncilor, dar garanția materială trece treptat în economie, identificându-se cu bunurile produse. Crearea monedei-semn a semnificat punerea în circulație a unei cantități de masă monetară și, în nici un caz, substituirea unei forme a acesteia cu alta.

Convertibilitatea bancnotelor cu aur-monedă și apoi în aur-lingouri se va restrânge și se va suspenda definitiv din practica monetară internă după anii 1929 – 1933.

Pe plan extern, continuă să circule metalul monetar sub formă de monedă sau lingouri. Încrederea în moneda de hârtie emisă de alte țări trebuia pregătită și câștigată în timp de factori similari celor interni. Acest fapt se produce în 1944 și coincide cu momentul creării Sistemului Monetar Internațional prin Acordurile Conferinței Financiare și Monetare de la Bretton Woods.

Mecanismele monetare create în 1944 se vor caracteriza prin câteva elemente noi care vor modifica raportul dintre moneda-marfă și moneda-semn:

moneda-semn, sub denumirea de valută, va prelua total rolul de instrument al tranzacțiilor pe plan internațional, fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul convertibilității externe. Sistemul va funcționa pe baza etalonului aur-devize, dolarul SUA devenind moneda de rezervă a acestuia.

Încrederea în moneda americană se va baza pe garantarea cu aur a dolarilor aflați în circuit extern de către Sistemul Rezervelor Federale ale SUA. SRF avea obligația să convertească în aur sumele în dolari deținute de băncile centrale ale țărilor membre ale FMI, mecanismul desfășurându-se astfel:

dețin

ii cedează băncilor contra

îi cedează BE

contra

îi convertesc la îi păstrează în

SRF în rezerva în

intrând în rezerva monetară a unei țări, dolarul american și alte valute devin garanție pentru emisiunea de monedă națională. Deci, în depozitul bancar, constituit din metalul monetar și titlurile de creanță, sunt acceptate și valutele care pătrund în economie ca rezultat al tranzacțiilor;

în 1971, se suspendă convertibilitatea externă a dolarului SUA în metalul monetar, moment ce corespunde cu excluderea acestuia de la baza sistemelor monetare naționale și a celui internațional. El devine o obișnuită, alăturându-se celorlalte bunuri la formarea unui nou tip de etalon, cel al puterii de cumpărare.

În cadrul acestuia, orice monedă națională se poate găsi într-unul din următoarele stadii de convertibilitate:

În practică, nu există monede total neconvertibile. Chiar și cele considerate neconvertibile participă pe piața internă la operații simple de vânzare-cumpărare contra valutei, operațiuni generate de serviciile de turism.

Următorul pas către convertibilitatea oficială îl reprezintă un stadiu intermediar și anume convertibilitatea limitată.

Monedele ce, după al doilea război mondial, au trecut la convertibilitate au ales calea convertibilității externe, prin care se asigură dreptul la convertibilitate numai pentru deținătorii nerezidenți și numai dacă sumele respective proveneau din tranzacții curente (erau excluse operațiile de capital).

Convertibilitatea internă conferă posesia monedei cu acest statut dreptului la preschimbare (numai pe piața internă a emitentului și numai pentru operațiuni curente) astfel încât convertibilitatea internă de cont curent determină posibilitatea efectuării de tranzacții de vânzare-cumpărare a propriei monede fără restricții, în ceea ce privește suma de preschimbat, dar exceptându-se tranzacții de capital.

Convertibilitatea oficială reprezintă însușirea unei monede naționale de a fi preschimbată fără nici o restricție cu privire la suma, scopul și calitatea celui ce solicită preschimbarea. În lume, există peste 60 de monede naționale cu acest statut.

Superconvertibilitatea reprezintă însușirea unora dintre monedele cu convertibilitate oficială de a fi liber utilizabile. În accepțiunea FMI, monedele liber utilizabile sunt cele mai intens solicitate la tranzacționare, pe principalele piețe valutare și sunt folosite cel mai frecvent ca mijloace de plată internaționale și în calitatea de monedă de contract.

Condițiile trecerii la convertibilitatea oficială

În literatură, se evidențiază faptul că pentru a se asigura convertibilitatea deplină a monedei naționale este necesară îndeplinirea treptată a o serie de condiții interdependente: economice, financiar-valutare, organizatorice și instituționale.

Condițiile economice se referă la nivelul de performanță al agenților economici, al economiei naționale, exprimat prin productivitatea muncii. Cursul de schimb arată sub aspect valutar puterea economică a unei țări în raport cu alte țări; printr-o ofertă de bunuri și servicii corespunzătoare se asigură acoperirea emisiunii monetare, aceasta fiind condiția manifestării cererii pentru moneda națională și exercitând o influență benefică asupra cursului de schimb.

Condițiile financiar-valutare se concretizează, în primul rând, prin acțiunea băncii centrale, care are sarcina de a asigura menținerea cursului de schimb (prin diferite forme de intervenție pe piață). În al doilea rând, este necesară existența unei rezerve valutare suficiente pentru a asigura posibilitatea intervenției pe piață. De asemenea, trebuie desfășurată o politică activă a ratei dobânzii, în sensul realizării cerințelor de atragere a capitalului străin în plasamente pe termen scurt, mediu sau lung, prin condiții atractive în planul legislativ, fiscal și financiar.

Condițiile organizatorice și instituționale se referă, în principal, la crearea unei rețele de instituții financiare cuprinzând bănci comerciale, care să asigure realizare efectivă a tranzacțiilor (infrastructura pieței financiar-valutare); crearea unui cadru legislativ coerent care să integreze problemele financiar-bancare cu cele valutare și pe acestea cu problemele economice generale.

În România, s-a adoptat formula convertibilității interne a monedei naționale (încă în noiembrie 1990), încercându-se, apoi, ca, prin măsuri de politică economică, să se ajungă la consacrarea unui curs de schimb efectiv în tranzacțiile internaționale (în noiembrie 1991, convertibilitatea internă s-a extins asupra tuturor operațiunilor de cont curent). În acest sens, autoritatea monetară a urmărit două scopuri principale: liberalizarea și, respectiv, stabilizarea cursului de schimb.

1.1.2. Monede internaționale

Moneda internațională este moneda cu mare putere liberatorie și care circulă în afara granițelor statului emitent, servind ca mijloc de plată și de rezervă pe piața internațională.

Rațiunea emisiunii monedelor internaționale a vizat lipsa de lichidități și nevoia de completare a rezervelor monetare ale statelor. În acest context se înscriu două categorii de monede internaționale:

Monede naționale, care, datorită unor însușiri și împrejurări deosebite capătă caracter de monedă internațională, din această categorie făcând cândva parte: napoleonul francez, lira sterlină, lira otomană, iar, în prezent, cele 5 monede liber. utilizabile: dolarul SUA, marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul japonez.

Instrumente monetare și unități de cont emise de organisme financiare internaționale (unități monetare artificiale), din care fac parte: DST, ECU (EURO), EURCO, EUA, AMU, ș. a.

DST (Drepturile Speciale de Tragere) sunt o unitate de cont emisă de FMI, în urma erodării poziției dolarului SUA ca monedă de rezervă pe plan internațional. Prin crearea DST, s-a urmărit remedierea uneia din deficiențele sistemului de la Bretton Woods, care nu a reușit să realizeze echilibrul dintre nevoi și lichidități. Prin emisiunea lor, cel puțin o parte din formarea lichidității internaționale devine independentă de orice îngrădire materială artificială (cum a fost aceea a rezervelor de aur), ca și de orice influență națională, cum este aceea a formării de rezerve în monede naționale, al căror nivel depinde de mărimea necorelată a deficitului balanțelor de plăți ale țărilor emitente.

Calculele efectuate de FMI pentru a dimensiona emisiunea de DST s-au fundamentat pe volumul comerțului exterior, pe gradul de devansare a exporturilor de către importuri, pe situația balanței de plăți externe a țărilor membre și pe nivelul rezervei monetare, alta decât rezerva de aur.

Emisiunea de DST a fost efectuată în perioada 1974 – 1981 și a reprezentat 21, 4 miliarde DST. A fost repartizată pe țări membre în funcție nu de nevoia de lichidități a fiecărei țări, ci de cota de subscriere la resursele fondului. Suma de DST emisă reprezintă 2% din resursele valutare ale țărilor membre la fond. Totuși 1/5 din numărul actual al statelor membre la FMI nu beneficiază de alocări din emisiunile realizate, deoarece, la data ultimei emisiuni (1981), nu erau membre la fond.

Utilizarea DST ca monedă internațională presupune folosirea de către toate țările care au primit alocări de DST a mecanismului DST. Acesta constă în primirea unui credit exprimat în moneda altei țări membre în mod direct, fără intervenția fondului, prin cedarea sumei echivalente în DST la cursul zilei. Mecanismul se bazează pe principiul potrivit căruia pentru alocările în contul DST al fiecărei țări se plătește un comision, în timp ce pentru rezerva de DST (diferența dintre alocări și utilizări) se încasează o dobândă de la FMI. Mecanismul are în vedere egalitatea ratei dobânzii cu cea a comisionului astfel încât costul creditului să fie egal cu beneficiul țării creditoare. În acest mod, DST nu este folosit direct ca instrument de plată, el intermediind procurarea de monede convertibile necesare plăților internaționale.

În prezent, funcțiile DST ca mijloc de plată internațională sunt:

etalon monetar – se manifestă prin faptul că orice monedă internațională folosită ca mijloc de plată internațională își poate exprima valoarea în DST.

mijloc de plată – se manifestă direct numai în relațiile dintre FMI și statele membre și/sau utilizatorii autorizați de FMI. Plățile vizează, în principal, dobânzile și comisioanele în relațiile cu fondul. În calitate de deținători autorizați de DST, în afara băncilor centrale ale țărilor membre, apar Banca Centrală a Elveției și Banca Reglementelor Internaționale.

mijloc de creditare – se manifestă direct prin creditele acordate de FMI țărilor membre pentru nevoi de balanță, alocări în DST, și indirect prin creditele obținute cu ajutorul mecanismului DST.

mijloc de rezervă – pusă în evidență de faptul că DST este considerat element structural al lichidității internaționale.

Extinderea în viitor a operațiunilor cu DST pornește de la necesitatea creșterii rolului în cadrul Sistemului Monetar Internațional și a înlocuirii treptate a monedelor naționale din funcțiile lor internaționale. O asemenea perspectivă este posibilă având în vedere avantajele pe care le oferă calitatea să de instrument monetar și anume: grad de stabilitate mult mai ridicat decât cel al monedelor naționale; emisiunea DST nu conduce la apariția deficitelor balanțelor de plăți și nici la propagarea fenomenelor monetare negative de pe piețele naționale pe plan internațional; o dozare conștientă a emisiunilor de DST în funcție de nevoile efective de lichiditate și un control strict din partea FMI; nu are ca efect imobilizări de active monetare comparativ cu alte tipuri de rezerve (aur, monede naționale), DST atribuindu-se gratuit.

Paralel cu aceste avantaje există, în prezent, anumite limite în sporirea rolului lor în cadrul sistemului, determinate de faptul că DST nu îndeplinește toate funcțiile monetare și nu circulă decât între autoritățile monetare. La acestea se adaugă criteriul actual de repartizare a alocațiilor de DST în funcție de cotele de participare și că poate fi supus unor presiuni inflaționiste sau deflaționiste dacă deciziile de emisiune ale FMI se bazează pe unele evaluări eronate.

În ultimă instanță, funcționarea normală a sistemului depinde de calitatea economiilor naționale, a producției de bunuri și a circulației monetare din fiecare țară.

Valoare DST este bazată pe metoda “coșului valutar”, ce nu depinde de situația economică sau financiară a unei țări. Monedele care fac parte din coșul valutar utilizat pentru determinare a cursului DST sunt: dolarul SUA (39%); EURO (Germany) (21%); EURO (France) (11%); lira sterlină (11%); yenul japonez (18%).

ECU (European Currency Unit) a apărut din nevoia stabilității cursurilor de schimb ale țărilor participante la Sistemul Monetar European. În acest context, unitatea europeană de cont a fost concepută ca o monedă care să permită exprimare a valorii tuturor monedelor participante la sistem, prin definirea de către banca centrală a fiecărei țări a unui curs pivot față de ECU.

Nevoia de convergență a cursurilor de schimb ale țărilor participante a generat un mecanism de dirijare a cursului, pornind de la cursul pivot și de la o fluctuație admisibilă a cursului de piață al fiecărei monede naționale în raport de cursul pivot.

Pentru fiecare monedă se stabileau abaterile admisibile determinate de limitele de divergență și respectarea marjelor de fluctuare. Limita de divergență avea rolul de a declanșa măsurile de dirijare a cursului.

Dirijarea constă în intervențiile tehnice ale băncilor centrale, simultan pe principalele piețe valutare, intervenții ce influențează oferta de monedă națională pe piața internațională și nivelul raportului de schimb.

Funcțiile îndeplinite de ECU sunt, pe lângă funcția de unitate de cont în operațiunile de intervenție și în mecanismul de creditare, de asemenea, și cele de mijloc de plată numai între țările participante, precum și de etalon al cursurilor valutare.

Prin trecerea la EURO la 1 ianuarie 1999, se păstrează funcția de asigurare a stabilității cursului prin intermediul ratelor de schimb fixe. Funcțiile actuale ale EURO sunt: cea de etalon de plată; de mijloc de plată, dezvoltată prin realizarea decontărilor în EURO între țările UE și prin transferarea sumelor în EURO în moneda efectivă a țării primitoare a fluxului respectiv; de mijloc de rezervă.

Definiția EURO corespunde unei monede de rezervă pentru țările membre ale Uniunii Europene, fără a fi încă recunoscută oficial de FMI ca element structural al lichidității internaționale.

EURCO (European Composite Unit) este o unitate de cont creată de C. E. E., pe baza unui coș valutar, format din monedele țărilor membre. Această monedă a fost utilizată pentru unele emisiuni de obligațiuni. Banca Europeană de Investiții a fost prima instituție care a folosit această unitate pentru obligațiunile emise de ea.

E.U.A. (European Unit of Account) este o unitate de cont europeană, compusă din cantități anumite din monedele C.E.E.. În anul 1975, Banca Europeană de Investiții a adoptat E. U. A. pentru înregistrările în conturile sale. De asemenea, un an mai târziu, Comunitatea Europeană a Cărbunelui a introdus E.U.A. pentru operațiunile sale.

A.M.U. (Assian Monetary Unit) este o monedă folosită de Uniunea de Cliring Asiatică pentru tranzacții între țările membre și cursul ei este ținut la egalitate cu DST.

Organismele financiare internaționale au creat aceste monede internaționale, numite și unități monetare artificiale, ca soluție pentru instabilitatea generalizată a monedelor naționale. Ele sunt instrumente de plată cu circulație limitată, au o relativitate relativ superioară monedelor naționale, nu sunt influențate direct de evoluția prețurilor, evaluarea lor făcându-se pe baza metodei “coșului valutar” și, cu toate că îndeplinesc funcții monetare limitate, au, însă, utilizare de etalon monetar.

1.1.3. Devize

Devizele sunt titluri de credit pe termen scurt exprimate într-o monedă convertibilă, ce înlocuiesc banii lichizi și care reprezintă cel mai important instrument de plată internațional. Devizele clasice sunt: cambia, biletul la ordin, cecul, iar cele moderne: cardul, telebankingul, homebankingul și banii electronici.

Titlurile de credit sunt documente cu forme și conținut standardizate, reprezentând o obligație a unei persoane (debitor) de a plăti la o scadență determinată o sumă de bani împreună cu dobânda aferentă unui beneficiar.

După modul în care este desemnat beneficiarul, titlurile de credit pot fi:

nominative – conțin desemnarea expresă a numelui primului titular;

la ordin – conțin în plus clauza conform titularului poate dispune ca plata să se facă altei persoane;

la purtător – nu conțin nici o indicație asupra titularului, acesta fiind chiar posesorul documentului.

După conținutul lor, titlurile de credit pot fi:

titluri de credit propriu-zise – exprimă un drept real al titularului asupra unei mărfi determinate și depozitate artificial: conosamentul, warantul

titluri de credit de participare – sunt dobândite de titulari în calitate de participanți la o societate: acțiuni, obligațiuni

titluri de credit de complezență – sunt titluri de credit improprii, ce nu au la bază un act comercial, prin care debitorul procură o sumă de bani necesară beneficiarului.

După felul valutei în care sunt exprimate titlurile de credit se clasifică în: convertibile și neconvertibile.

Titlurile de credit au o dublă funcție economică:

funcția de instrument de plată, independent de tranzacția care stă la baza lui, putând lichida sau naște alte creanțe;

funcția de instrument de credit, prin care cumpărătorul obține un credit necesar efectuării actului de comerț intervenit între părți.

Titlurile de credit sunt negociabile, transmisibile și reprezintă o creanță ce trebuie plătită la termenul stabilit.

Avantajele devizelor, ca instrumente de plată în relațiile internaționale sunt:

prezintă o garanție datorită forței procesuale și legale cu care sunt investite, constituind o certitudine asupra încasării sumei;

prin faptul că sunt negociabile, beneficiarii au posibilitatea de a le transmite sau a le sconta, intrând în posesia sumei înainte de scadență;

un deținător al titlului poate achita o datorie prin andosare sau gir a titlului respectiv (numai înainte de scadență), deoarece deține un drept propriu și independent de raportul economic ce l-a generat.

Titlurile de credit sunt următoarele:

titluri comerciale: efectele de comerț (trata și biletul la ordin), conosamentul, warantul;

titluri bancare: cecurile, certificatele de depozit;

titluri financiare: acțiunile, obligațiunile, rentele, bonurile de tezaur, titlurile derivate.

Cambia este un înscris pe suport material prin care o persoană, exportator sau creditor, în calitatea ei de trăgător dă ordin altei persoane, respectiv, importator sau debitor, în calitatea acestuia de tras de a efectua o plată la o dată viitoare în favoarea unui beneficiar sau în favoarea trăgătorului. Caracteristicile folosirii cambiei în relațiile internaționale decurg din poziția operatorului în contractul comercial internațional, din faptul că se folosește o monedă cu convertibilitate oficială, precum și din operațiunile la care participă cambia pe piața externă.

Cecul reprezintă un instrument simplu ce presupune existența unui depozit în valută la o bancă. În cazul cecului, în calitate de trăgător, apare posesorul depozitului, în timp ce banca este trasul, la ea constituindu-se depozitul. Emiterea cecului, din punct de vedere al ordinului de efectuare a plății presupune consumarea depozitului în favoarea celui ce prezintă cecul spre încasare și care poate fi însuși trăgătorul sau o terță persoană.

În relațiile internaționale, folosirea cecului este limitată, el fiind utilizat sub forma cecului de călătorie sau pentru efectuarea de cheltuieli legate de petrecerea timpului.

Schimbul electronic de date se referă la transmiterea de informații referitoare la tranzacțiile comerciale, precum și la activități în care sunt implicate administrațiile publice. Sistemul folosit pe plan internațional este cunoscut sub denumirea de EDIFACT (Electronic Data Interchange Finance Administration Commerce and Trade). În SUA, practica transmisiei instrucțiunilor de plată împreună cu informații legate de tranzacții și operațiuni care au stat la baza acestora, prin sistemul EDI, crește cu o rată anuală de 20%.

Banii electronici au apărut odată cu folosirea Internet-ului și a magistralelor virtuale. Plățile pentru cumpărături se realizează cu carduri de credit pe baza transmiterii informațiilor prin modem. Problema este gradul scăzut de securitate al operațiunilor, dar poate fi soluționată prin extinderea folosirii tehnicii de criptare.

1.2. Caracteristicile și trăsăturile pieței valutare

Piața valutară este un sistem de relații financiar-valutare prin care se desfășoară vânzările și cumpărările de valută (efectivă și în cont) și de devize (trate, bilete la ordin, cecuri, ș.a.) exprimate în monedă străină, activitate ce reprezintă un gen specific de comerț. pe piața valutară, monedele și devizele sunt tratate ca mărfuri și negociate ca atare.

Piața valutară se compune dintr-o serie de bănci autorizate de banca centrală pentru astfel de operațiuni, din case de schimb ce sunt, de asemenea, autorizate în acest sens și din alte instituții care au relații financiar-valutare. De obicei, există o bursă valutară, dar în unele țări tranzacțiile cu valută se fac în cadrul bursei de valori.

Pe piața valutară, negocierile sunt supuse cererii și ofertei, condițiile de schimb fiind stabilite de părți, în limitele prevăzute de lege. În urma acestor negocieri, valoarea de schimb a valutelor variază, stabilindu-se în jurul unei valori medii numite cursul valutar al pieței.

Piețele valutare se supun legislației financiare și monetare ale statului pe teritoriul căruia funcționează, fiind supuse controlului băncii centrale sau al altor autorități financiare. Există, însă, și piețe valutare ce au un caracter internațional deservind interese nelocalizate pe un anumit spațiu geografic.

Aceste piețe au influențe puternice în activitatea valutar-financiară internațională. Astfel, cursurile valutare stabilite pe aceste piețe determină în mare parte cursul valutar pe alte piețe valutare. Cele mai importante piețe valutare cu caracter internațional sunt: Londra, Zurich, Paris, Tokyo, New York, Frankfurt, ș. a. piețele valutare internaționale, fiind și ele plasate pe teritoriile unor țări, au și ele obligația, de asemenea, de a respecta legislația acestor țări, dar, evident, această legislație este mai permisivă, fapt căruia se datorează dezvoltarea lor.

Devenită cea mai importantă și cea mai lichidă piață financiară din lume, piața de schimb monetar este singură piață globală care funcționează, practic, fără întrerupere, 24 de ore din 24. Utilizarea marilor rețele de transmitere a informațiilor financiare – SWIFT, REUTER, TELERATE, BLOOMBERG – conferă pieței unitatea necesară și permite, în același timp, funcționarea să continuă. Băncile de pe Coasta de Vest Statelor Unite își prelungesc programul până la orele 23 (ora Parisului). La miezul nopții, Wellington și Sidney preiau rețelele, urmând apoi Tokyo, Hong-Kong și Singapore pentru sud-estul Asiei. Aceste centre permit lichidarea “cozilor de poziție” din ziua precedentă. Urmează centralele din Orientul Mijlociu, pentru ca, la ora 8 și 30 de minute, piața să devină europeană. Piața valutară este, deci, o piață organizată la scară mondială, capabilă să trateze, în orice loc, ordine primite din întreaga lume. Aceasta l-a determinat pe C. P. Kindleberger să afirme că piețele actuale de schimb urmăresc traseul soarelui în jurul globului prin intermediul sateliților de telecomunicații.

Volumul mediu zilnic al tranzacțiilor depășește 1000 miliarde dolari, spre deosebire de 250 miliarde cât reprezenta în 1986. În ceea ce privește repartizarea pe centre financiare, ancheta întreprinsă de BRI în 1990, relevă că Londra ocupă primul loc (187 miliarde dolari/zi), urmată de New York (129 miliarde) și Tokyo (115 miliarde), capitala japoneză înregistrând, în ultimii ani, o expansiune rapidă și semnificativă. În Europa continentală, pe primul loc se află Zurich (56 miliarde), apoi Paris (26 miliarde).

O simplă observație asupra devizelor, în primul rând a dolarului, în raport cu monedele europene, ne duce la concluzia că “iraționalul” reprezintă singurul element determinant al cursului de schimb. Realitatea este, însă, mult mai complexă și mai nuanțată. Astfel, analiza economică a echilibrului pe piețele de schimb relevă implicațiile mișcărilor de mărfuri și capitaluri, respectiv balanței comerciale și de plăți asupra cursului, apoi cele ale inflației sau ratei dobânzii.

Suspendarea definitivă a controlului asupra schimbului monetar, în Uniunea Monetară, începând cu 1 iulie 1990, la care se adaugă liberalizarea fluxurilor financiare între state constituie factorii care au favorizat, în mod direct, dezvoltarea pieței. Acestora li se adaugă o serie de factori indirecți, cum sunt:

modernizarea sectorului financiar și suprimarea segmentării piețelor;

lărgirea gamei instrumentelor oferite operatorilor;

îmbunătățirea situației pe piața datoriei publice;

reducerea costurilor tranzacțiilor, ca rezultantă a progresului tehnologiei de prelucrare a informației și de transmitere a acesteia la mare distanță.

Piața valutară din România se compune din totalitatea operațiunilor de vânzare/cumpărare de valută contra monedei naționale prin intermediari autorizați de BNR, în nume propriu și contul clienților, inclusiv operațiunile caselor de schimb valutar. Ea cuprinde segmentul pieței valutare pentru agenții economici – piața interbancară – și segmentul pieței pentru populație.

Piața valutară pentru agenți economici a fost creată în februarie 1991, ca o piață interbancară, funcționând pe baza mecanismelor licitației. În august 1991, au fost create casele de schimb, unde persoanele fizice pot face operațiuni de schimb valutar, în condiții limitative pentru cumpărarea de valută și mai permisive pentru vânzarea de valută.

Piața licitațiilor valutare se baza pe următoarele principii:

concentrarea ordinelor agenților economici privind cumpărarea și vânzarea de valută pe o piață unică, centralizată, prin intermediul băncilor autorizate;

stabilirea unui curs de echilibru al pieței, prin confruntarea cererii cu oferta printr-un mecanism de fixing, derulat sub supravegherea BNR;

accesul limitat la piață, se admit numai cereri pentru tranzacții în contul curent și se practică numai operațiuni la vedere, spot.

Mecanismul pieței cuprinde mai multe faze. Mai întâi, agenții economici care au nevoie de valută se adresează unei bănci autorizate ca intermediar financiar, justificând cererea de valută printr-un contract extern sau un document care să ateste existența unei operațiuni valutare în cont curent. La rândul lor, deținătorii de valută se adresează băncii pentru a solicita participarea la licitația valutară în calitate de vânzător. Băncile, care acționează ca intermediari, blochează în cadrul cererilor de cumpărare suma echivalentă în lei din contul clientului; în cazul cererilor de vânzare în valută este blocată suma în valută pe care clientul dorește să o ofere pe piața valutară.

În fiecare zi lucrătoare, în sediul BNR, se organizează o ședință de licitație. Ordinele venite de la clienți (se admit numai ordine cu limită de preț) sunt puse față în față – toate cele de vânzare cu toate cele de cumpărare – urmărindu-se determinarea cursului de echilibru, respectiv cel care permite maximum de tranzacții. La acest curs (curs de licitație) vor fi executate de către băncile comerciale toate ordinele de cumpărare ale clienților lor, cu preț mai mare sau egal față de cursul de licitație și toate ordinele de vânzare cu preț mai mic sau egal în raport cu cursul de licitație. Obligația de a se utiliza cursul de licitație se referă la ordinele mai mari de 2000$, limită modificată ulterior modificată la 5000$.

În al treilea rând, cursul de licitație servește drept reper pentru operațiunile care se desfășoară în afara licitațiilor valutare (permise pentru ordine sub 2000/5000$ ), precum și pentru operațiunile de la casele de schimb (marja de variație a cursului efectiv fiind limitată la 2%).

Piața valutară interbancară. Mecanismul pieței de licitație, cu formarea cursului de schimb prin fixing la banca centrală, prezenta mai multe dezavantaje: băncile acționau numai în contul clienților, ca brokeri, neavând un rol activ în definirea cursului de echilibru; cursul era fix și valabil 24 de ore; se stabilea numai un curs spot (la vedere); clienții băncilor nu aveau posibilitatea să-și aleagă dintre mai multe cursuri pe cel mai avantajos.

În vederea depășirii acestor neajunsuri, la 1 august 1994, a fost inaugurată piața valutară interbancară. Principiile de operare pe această piață sunt:

concentrarea ordinelor de vânzare/cumpărare de valută la băncile comerciale autorizate (o piață descentralizată);

obligația băncilor de a “face piață”, oferind, la solicitarea clienților, prețuri de vânzare și, respectiv, cumpărare a valutelor pe care le lucrează;

extinderea câmpului operațiunilor: se admit atât operațiuni spot, cât și operațiuni forward (pentru cel puțin 3 termene: 1 lună, 3 luni, 6 luni).

Mecanismul pieței devine, în aceste condiții, mai flexibil și cuprinzător. Clienții (agenții economici) se adresează băncilor autorizate cu cererea de vânzare/cumpărare de valută. Băncile vor oferi un preț de vânzare al valutei (prețul “cerut” sau ask) la care clienții pot cumpăra da la bancă și un preț de cumpărare a valutei (prețul “oferit” sau bid) la care clienții pot vinde băncii valută. Pentru a pitea participa la piața valutară interbancară, clientul trebuie să facă dovada unei operațiuni de natura contului curent.

Pe de altă parte, băncile pot acționa atât ca brokeri – în nume propriu, dar pe contul clientului – cât și ca dealeri – în nume și cont propriu. Între orele 9 – 13, băncile execută, ordine ale clienților, iar, după ora 13, tranzacționează valută în nume propriu. Ultima parte a zilei este destinată închiderii pozițiilor valutare, adică vânzării/cumpărării de valută până la încadrarea în normele de expunere stabilite de BNR.

Cursurile spot se prezintă sub 3 forme:

cursul afișat – este un curs indicativ al băncii și rămâne, în principiu, neschimbat în cursul unei zile;

cursul cotat – este un curs efectiv, la care banca încheie tranzacțiile, și fluctuează în cursul unei zile;

cursul de referință – se stabilește de către BNR la sfârșitul programului și reprezintă media ponderată a cursurilor din sistemul bancar.

Este de remarcat diferența dintre cursul de referință în cazul licitației valutare (un curs efectiv, fix, la care se execută toate ordinele de vânzare/cumpărare care corespund nivelului acestuia ) și cursul de referință al BNR în cazul pieței valutare interbancare. Acesta din urmă este un curs nominal, având ca principală menire de a servi drept reper instituțiilor bugetare, regiilor autonome și, în general, oricăror persoane fizice și juridice interesate.

Pe lângă piața interbancară, destinată agenților economici, continuă să funcționeze piața schimbului valutar pentru populația – casele de schimb. pe această piață, cererea de valută a persoanelor fizice este limitată la 500$ pe an de persoană.

Pe piața valutară, tranzacțiile ajung uneori să se desprindă de activitățile economice propriu-zise, ele efectuându-se numai din anumite interese, caz în care cererea și oferta sunt deformate. Aceste situații apar ca urmare a unor factori specifici: speculația valutară, arbitrajul valutar și intervenția statului.

Speculația valutară – operația de vânzare-cumpărare, care nu are o bază economică, ea efectuându-se numai în scopul de a realiza un câștig din negocieri. Acest câștig se realizează prin folosirea inteligentă a diferențelor de curs valutar între două valute pe aceeași piață sau pe piețe diferite sau între cursul la vedere și cel la termen. Speculația valutară comportă un risc inerent, căci dacă previziunea agentului nu se realizează, pot rezulta pierderi.

Arbitrajul valutar – un gen asemănător de activitate, cu deosebirea că se efectuează de către bănci și cu valori mai mari. Băncile au mijloace moderne și perfecționate de informație promptă asupra evoluției cursului valutar pe diverse piețe.

Intervenția statului – constă în cumpărări sau vânzări masive de valută, în scopul menținerii cursului valutar al monedei naționale. În condițiile stabilite de organizațiile financiare internaționale, statul este obligat să intervină pentru a menține fluctuația monedei naționale în anumite limite. Uneori, această intervenție, cu toate sacrificiile de valută din rezerva internațională, s-a dovedit a fi fără efect, fiind în joc influența unor factori mult mai puternici.

Rolul piețelor valutare este determinat de posibilitatea pe care acestea le oferă participanților la schimburile economice internaționale, pentru obținerea și alegerea mijloacelor de credit și de plăți cele mai convenabile.

Creșterea importanței piețelor valutare în dezvoltarea schimburilor economice internaționale este condiționată de mai mulți factori, cum ar fi:

tendințele de liberalizare a comerțului internațional și de atenuare a restricțiilor valutare datorită activității organismelor financiare internaționale;

creșterea ponderii creditului internațional în volumul tranzacțiilor comerciale externe;

tendința de creștere a rolului unor valute naționale cu mare pondere pe piața financiar-bancară internațională;

creșterea unei penurii de lichidități, îndeosebi pentru țările în curs de dezvoltare.

Penuria de lichiditate este combătută de organismele financiare internaționale, care facilitează și dirijează creditele pe piețele valutare.

Amploarea relațiilor economice internaționale, participarea tuturor țărilor la circuitul economic mondial, fac să crească rolul piețelor valutare în desfășurarea operațiunilor economice externe. Ele devin un fel de barometru al activității economice dintr-o țară și, în același timp, al conjuncturii economice generale de pe piața internațională.

1.3. Reglementări privind organizarea și funcționarea pieței valutare.

Condiții de participare pe piața valutară

Rezidenții – persoane juridice, în vederea desfășurării unei activități de intermediere pe piața valutară din România, trebuie să obțină autorizația de la Banca Națională a României.

Condițiile minimale ce trebuie să fie îndeplinite pentru participarea pe piața valutară ca intermediar autorizat sunt următoarele:

existența unui capital social adecvat;

existența unei autorizații de funcționare, nu poate fi autorizată participarea pe piața valutară a intermediarilor față de care a fost inițiată procedura legală de reorganizare și lichidare judiciară;

existența unei structuri organizatorice distincte și a unui spațiu specific pentru activitatea de intermediere valutară;

reglementarea prin norme proprii privind:

procedurile de lucru cu clienții;

relația cu alți intermediari (modul de comunicare, de confirmare și de decontare a tranzacțiilor);

competențele și limitele valorice până la care se poate angaja fiecare arbitrajist, precum și limitele de lucru cu ceilalți intermediari autorizați;

penalizările convenite în relația cu clienții, precum și cu alți intermediari, în cazul nerespectării termenelor de decontare a tranzacțiilor;

sistemul de evidență contabilă a operațiunilor valutare.

desemnarea personalului implicat în activitatea de schimb valutar, respectiv lista nominală a arbitrajiștilor, vechimea în profesie, respectiv vechimea în activitatea de schimb valutar, precum și nominalizarea arbitrajistului-șef;

relații de corespondent stabilite prin conturi deschise în străinătate, pentru cel puțin următoarele 6 valute: USD, GBP, DEM, FRF, CHF, ITL;

existența unui sistem operațional specific respectiv:

echipament informațional specific tip Reuters sau Dow Jones;

echipamente tehnice specifice pentru plăți și comunicații (linii telefonice interne și internaționale, sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice, telex, SWIFT, fax, etc.).

1.3.2. Principii de desfășurare a tranzacțiilor pe piața valutară interbancară

a) Principii generale

Piața valutară interbancară din România funcționează în fiecare zi lucrătoare între orele 9. 00 și 14. 00.

Intermediarii autorizați să participe pe piața valutară sunt obligați să afișeze permanent, în timpul orelor de funcționare a pieței valutare interbancare, atât la ghișeele lor de lucru cu clienții, cât și prin sisteme de difuzare a informației de tip Reuters sau Dow Jones, cursurile de schimb informative ale leului !” (vânzare/cumpărare), la vedere (spot) și la termen (forward), pentru cel puțin următoarele valute: USD, DEM, FRF, GBP, CHF, ITL.

Cotația este directa și are ca baza unitatea monetară a României-lei (fără subdiviziuni). Cursul de schimb informativ la termen va fi cotat pentru cel puțin următoarele scadențe: o luna (1M); 3 luni (3M); 6 luni (6M); 9 luni (9M); 12 luni (12M).

Intermediarii autorizați să participe pe piața valutară interbancară au obligația să coteze, atât pentru clienți, cât și pentru ceilalți intermediari autorizați, cursuri de schimb ferme sau informative, la solicitarea acestora. în situația în care cotația este fermă, suma în valută și data valutei de client sau de intermediarul autorizat,

Tranzacția este considerată încheiata și se executa necondiționat.

Marja dintre cursurile de vânzare și cele de cumpărare va fi determinata liber pe piața valutară interbancară.

Cursurile cotate de bănci pot fi diferite în funcție de natura operației (în cont sau cu numerar) sau de raporturile cu clienții, precum și în concordanța cu politica proprie de trezorerie.

b) Principii în relația intermediar-client

Pentru operațiunile valutare de capital, documentația aferentă ordinului de cumpărare se va completa și cu autorizația BNR, după caz. Rezidenții pot participa la piața valutară interbancară, cu ordine de cumpărare de valută pentru rambursarea creditelor și achitarea dobânzilor și comisioanelor aferente unui credit sau împrumut în valută acordat de o bancă rezidentă.

Pentru sumele în valută cumpărate pe piața valutară și neutilizate în termen de 30 de zile de la data expirării termenelor de plată, conform destinațiilor inițiale sau pentru alte operațiuni valutare curente, băncile vor proceda la cumpărarea sumelor respective la cursul pieței din ziua efectuării operațiunii.

În situația în care clientul nu accepta cotația fermă a intermediarului, aceasta poate opta pentru un ordin de vânzare/cumpărare la curs limitat; valabilitatea în timp a unui astfel de ordin va fi indicata în indicată în mod expres de client.

Tranzacțiile încheiate se execută necondiționat de către intermediari și se confirmă clienților prin extras de cont. Pentru tranzacțiile încheiate pe baza de ordine la curs limitat, intermediarii pot percepe clienților comisioane.

Intermediarii autorizați pot accepta primirea ordinelor de cumpărare/vânzare la vedere sau la termen de la clienți și prin alte modalități de teletransmisie, prin sistem computerizat, cu condiția comunicării acelorași elemente cuprinse în documentația aferentă. Documentația aferenta operațiunii (inclusiv formularul DPVE/formularul CDA) va fi înaintata băncilor în maximum 5 zile bancare. Acceptarea ordinelor de vânzare/cumpărare în aceste condiții se face doar pentru clienții agreați.

Intermediarii autorizați și arbitrajiștii acestora au obligația de a asigura executarea cu prioritate a ordinelor clienților în timpul orelor de funcționare a pieței valutare interbancare și de a nu concura executarea ordinelor acestora cu ordinele în nume și pe cont propriu.

c) Principii în relația intermediar-intermediar

Conducerile executive ale intermediarilor să opereze pe piața valutară interbancară din România vor lua măsuri pentru elaborarea de norme proprii, vor controla activitatea personalului implicat în astfel de operațiuni și vor controla și răspunde pentru modul în care acest personal aplică reglementările legale.

Tranzacțiile între intermediari se încheie în nume propriu, prin confirmare între arbitrajiști și reconfirmări letrice și telex sau SWIFT, codificate corespunzător. Reconfirmarea trebuie să includă următoarele elemente:

– partenerul de tranzacție

– data încheierii tranzacției

– data valutei

– valutele tranzacționate

– sumele tranzacționate

– tipul tranzacției

– cursul de schimb spot sau forward

– corespondenții părților

– modalitatea de încheiere a tranzacției (telefon, telex, Reuters dealing).

La primire, documentele se verifică pentru eventuale diferențe, iar părțile pot lua legătura în vederea soluționării situației pe cale amiabilă. În caz de litigiu, părțile pot recurge la instanțe de arbitraj preconvenite.

BNR poate arbitra litigii apărute, dar numai după ce părțile implicate dovedesc că au epuizat toate posibilitățile de soluționare pe cale amiabilă, iar, în astfel de cazuri, părțile trebuie să recunoască, în prealabil, în scris, principiul acceptării necondiționate a deciziei de soluționare a litigiului, adoptată de BNR.

1.3.3. Efectuarea operațiunilor de schimb valutar cu numerar și substitute de numerar pentru persoane fizice pe teritoriul României.

Operațiunile de schimb valutar pentru persoane fizice pe teritoriul României pot fi efectuate legal numai de următoarele categorii de persoane juridice:

a) bănci;

b) case de schimb valutar, organizate ca persoane juridice conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare, având ca obiect unic de activitate schimbul valutar, autorizate de BNR.

c) alți intermediari autorizați.

Astfel, persoanele juridice autorizate pot începe efectuarea operațiunilor de schimb valutar numai după emiterea autorizației de funcționare de către BNR și numai personalul angajat în cadrul societății solicitante are dreptul să efectueze operațiuni de schimb valutar.

Persoanele fizice nerezidente pot cumpăra valută convertibilă sub formă de numerar și substitute de numerar conta lei de la bănci, dar numai până la concurența sumei evidențiate ca fiind schimbate anterior în baza unui buletin de schimb inițial emis de un intermediar autorizat. La efectuarea operațiunilor de restituire de valută sub forma numerarului sau substitutelor de numerar, banca va menționa pe verso-ul buletinului datele operațiunii de vânzare de valută convertibilă de către nerezident, persoană fizică: banca, data operațiunii, suma în valută convertibilă cumpărată, confirmate cu numele și semnătura lucrătorului care a făcut mențiunile. Originalul buletinului de schimb valutar inițial va fi reținut de către bancă la efectuarea ultimei operațiuni de vânzare în scopul restituirii.

Casele de schimb valutar pot cumpăra și vinde în mod liber valută convertibilă pe piața valutară interbancară, prin intermediul băncilor, în limita disponibilităților proprii.

Intermediarii autorizați care primesc ordine de vânzare/cumpărare de valută convertibilă de la casele de schimb valutar au obligația să aplice aceleași principii de cotare, acceptare și executare ca și pentru ceilalți clienți. La primirea ordinelor de vânzare sau cumpărare emise de casele de schimb valutar se va verifica înscrierea de către acestea în caseta de identificare a clientului a abrevierii CSV și a codului primit de casa de schimb valutar la autorizare. Informația referitoare la codul casei de schimb valutar va fi înregistrată pe suport magnetic în fișierul CLIENȚI. DBF în câmpul CODSIC și este de tip C, având o lungime de 15 caractere.

Societățile autorizate de BNR să efectueze operațiuni de schimb valutar pentru persoane fizice își stabilesc în mod liber cursurile de schimb: atât cele de cumpărare, cât și cele de vânzare. Pentru schimbul valutar pe bază de substitut de numerar se pot stabili cursuri de schimb valutar diferite fața de cele practicate pentru numerar.

Listele cursurilor de vânzare/cumpărare pentru valută convertibilă și substitute de numerar se afișează fără includerea comisionului, acesta urmând să fie evidențiat separat.

De asemenea, societățile autorizate vor lua măsuri corespunzătoare în vederea asigurării disponibilităților în lei și valută convertibilă, necesare satisfacerii tuturor solicitărilor de cumpărare și de vânzare de valută convertibilă. Pentru operațiunile de schimb valutar se pot încasa comisioane numai în lei, ce vor fi evidențiate distinct în listele de cursuri de schimb valutar. Procentul de comision aplicat asupra cursului de vânzare va fi egal cu cel aplicat cursului de cumpărare.

1.3.4. Cerințele de evidență și rapoarte privind schimbul valutar pentru persoane fizice

Pentru fiecare tranzacție, emitentul este obligat să asigure buletine de schimb valutar tipizate, ce vor fi emise, înregistrate, evidențiate și utilizate ca documente cu regim special, în care au obligatoriu: antet, serie și număr de ordine imprimate. Originalul buletinului de schimb valutar, datat, semnat și ștampilat de punctul de schimb valutar, se înmânează clientului, iar al doilea exemplar se atașează la registrul tranzacțiilor.

Registrul tranzacțiilor se completează zilnic, indicând cumpărăturile și vânzările de valută convertibilă, cecurile de călătorie și cărțile de credit, pe feluri de valute, sumele în lei plătite, respectiv încasate în cadrul acestor operațiuni, precum și comisioanele practicate.

Situația către BNR a operațiunilor de schimb valutar se face după cum urmează:

“Situația operațiunilor de schimb valutar efectuate în luna … anul…, pe total persoană juridică autorizată” se întocmește în două exemplare, din care un exemplar se transmite sucursalei BNR în raza căreia își are sediul social, până la data de 5a lunii următoare, cel de-al doilea exemplar păstrându-se la sediul raportorului. Sucursala va transmite, fără a-l prelucra, exemplarul primit, Direcției generale operațiuni monetare, valutare și de credit până la data de 10 a lunii următoare.

1.4. Operatori pe piața valutară

1.4.1. Bănci comerciale și bănci de investiții

Băncile comerciale și băncile de investiții reprezintă operatorii cei mai importanți, întrucât dispun de depozite la instituții financiare străine corespondente. În practică, băncile care intervin în permanența pe piața sunt puține la număr, toate celelalte instituții agreate de legea bancară intervin ori de câte ori este necesar, prin intermediul operatorilor specializați (agenții de schimb). Piața interbancară este, deci, piața băncilor și instituțiilor financiare autorizate prin legea bancară din diferite țări.

Procesul de dematerializare a monedei a condus la creșterea importanței viramentelor bancare în cadrul plăților sau reglementărilor internaționale. Mesajele clasice prin telex, cu toate perfecționările tehnice aduse, din cauza aglomerării rețelelor, parvin adeseori trunchiate. Din acest motiv, în 1973, băncile au creat societatea asociativă de drept belgian-SWIFT (Society for Worldwide International Interbank Telecomunication). Scopul a fost implementarea unei rețele mondiale de telecomunicații pentru mesaje bancare. Limitată. la început, doar le transferurile de fonduri, ulterior rețeaua SWIFT s-a extins la toată gama de activități bancare, devenind o rețea de telecomunicații rezervată exclusiv băncilor, caracterizată prin fiabilitate, siguranță și confidențialitate.

Filialele financiare și bancare ale marilor firme și grupări industriale dețin un rol din ce în ce mai important pe piața de capital. Băncile de grup al căror capital majoritar este deținut de un grup industrial sau comercial, reprezintă o tradiție în unele țări europene, cum sunt: Franța, Germania, Belgia, țări ce acceptă noțiunea de “bancă universală”.

Statele Unite interzic întreprinderilor industriale sau comerciale să dețină participări semnificative în cadrul băncilor. S-a născut astfel, fenomenul numit “non bank-banks”, reprezentând instituții ce efectuează operațiuni bancare, îndeosebi de credit, fără să dețină un statut bancar propriu-zis și fără a se supune supravegherii autorităților bancare.

În Germania, funcționează 10 bănci controlate de grupuri industriale și comerciale; 7 firme constructoare și distribuitoare de automobile dețin câte o bancă, ce asigură finanțarea vânzărilor. La fel, principalele firme de comerț Kaufhoff și Quelle dispun de filiale bancare ce asigură servicii de plăți și credit.

În Marea Britanie, binecunoscutele firme comerciale Marks&Spencer și Harodd s dispun de filiale bancare. În Franța, apartenența băncilor la grupuri sau mari firme reprezintă o lungă tradiție: Rothschild sau Pereire, în secolul XIX, apoi, după 1945, Scheider (Union europenne industrielle et financiere), Wendel

(Banque Demanchy), Renault (Societe financiere et fouciere), Worms (Banque Worms), Pechiney (Credit Chimique-1958), Peugeot (SOFIB) ș. a.

În țările în care marile firme comerciale sau industriale nu pot să dețină controlul asupra băncilor, acestea dispun, de filiale cu vocație financiară, dar care desfășoară, de fapt, activități foarte diferite. Astfel, în SUA, filialele financiare ale firmelor General Motors, IBM sau General electric prestează o gamă largă de operațiuni financiare, cum sunt leasing-ul și valorile mobiliare, procurându-și fondurile de piață, sub formă de “commercial papers”. General Electric a preluat totuși controlul unei bănci de investiții, “Hidder Peabody”. Un alt exemplu este cel al grupului “British Petroleum”, care a înființat, în 1984, o filială cu funcții financiar-bancare pentru grup și întreprinderile asociate.

În Franța, toți intermediarii sunt abilitați să acționeze pe piața de schimb. În general băncile care intervin permanent pe această piața sunt puține la număr. Printre cele mai active sunt: Societe Generale, Credit Lyonnais, Banque Nationale de Paris, Parisbas, Indosnez, Banque Francaise du Commerce Exterieur.

1. 4. 2. Operatori specializați

Operatorii specializați pentru sălile de piață au fost multă vreme niște autodidacți, formați la întâmplare. În prezent, sunt persoane cu o pregătire profesionala deosebită, în măsură să înțeleagă și să analizeze din punct de vedere critic teoria economică și financiară. Băncile fac tot mai mult apel la tinerii absolvenți ai universităților de prestigiu. Salariile sunt foarte mari. La Paris, cu titlu de exemplu, un “cambiste” bun câștigă 600000 FRF pe an și beneficiază în plus, de participare la profit. La Londra și în alte centre mari, se practică remunerări de 2-3 ori mai ridicate. Aceasta, întrucât în câteva secunde și fără semnătură, un asemenea specialist poate angaja banca pentru câteva milioane de dolari. Din acest motiv specialiștii de elită sunt protejați dar și controlați îndeaproape de conducerea băncilor.

Acești specialiști lucrează la tablourile de schimb monetar, adevărate bijuterii în domeniul informaticii și telecomunicațiilor. Fiecare post de lucru cuprinde:

-unul sau două terminale, ce furnizează informații asupra cursurilor de schimb și ratelor dobânzii; cele mai utilizate sunt Reuters și Telerate, ce permit legătura între toate sălile de schimb din lume;

-mai multe telefoane digitale;

-mai multe linii directe, ce permit legături instantanee cu filialele din străinătate, bănci, curtieri și clienți mai importanți;

-un sistem de informare, care redă imediat poziția băncii pentru fiecare deviză;

-un microordinator dotat cu programe de calcul ce permite luarea de decizii rapide pentru operațiuni de arbitraj, plasament, speculare sau de acoperire, pe bază de ordinator.

1.4.3. Băncile centrale

Deși puternice, intervențiile băncilor centrale au caracter sporadic și îndeplinesc, de regulă, trei funcții importante:

-executarea ordinelor primite de la clientela proprie-guverne, bănci centrale străine, organisme internaționale;

-control asupra pieței, mai mult sau mai puțin pronunțat, în funcție de importanța acordată controlului asupra schimburilor monetare;

-încercarea de a influența cursul de schimb, din motive de politică economică internă, pe de o parte sau din necesitatea respectării unor angajamente internaționale (acordurile cu FMI), pe de altă parte.

Intervențiile băncilor centrale au constituit, în decursul timpului, obiectul unor controverse aprinse. Unele bănci centrale s-au situat multă vreme pe o poziție neintervenționistă, considerând că intervențiile destabilizează piața. Aceasta a fost poziția afirmată de autoritățile americane până în septembrie 1985.

Îngrijorarea produsă de dezechilibrul crescând al balanței comerciale americane a condus la o schimbare de optică: ulterior s-a procedat la intervenții coordonate pentru a face să scadă valoarea dolarului în raport cu celelalte devize. Aceste intervenții concentrate au contribuit la stabilizarea relativă a dolarului în interiorul unei marje secrete, stabilită prin acordul Louvre din1987. Ulterior, dolarul a continuat și continuă să urce sau să coboare ilustrând, practic, relația între rata dobânzii ți cursul de schimb.

Băncile europene intervin ori de câte ori turbulențele și incertitudinile provoacă fluctuații de curs rătăcitoare, lipsite de justificare economică. Raportul actual dintre amploarea tranzacțiilor pe piața și situația rezervelor la băncile centrale limitează posibilitatea acestora de a influența, în mod durabil, cursul sau de a impune un curs care nu corespunde realităților din economie, la un moment dat. În orice caz, pentru a fi încununate de succes, intervențiile trebuie să fie masive, coordonate și să se producă la momentul oportun. Experiența anilor trecuți, îndeosebi pe plan european, relevă faptul că eșecurile au fost mai numeroase decât succesele. Criza SME din anii 1992-1993, deprecierile repetate ale mai multor monede, trecerea lirei sterline și lirei italiene în regim de flotare liberă și lărgirea bandelor de fluctuație pentru celelalte monede, aparținând SME, la +/-15%, în jurul parităților oficiale, reprezintă dovada nereușitei băncilor centrale pe planul intervențiilor durabile, dacă ratele de schimb nu reflectă realitatea forțelor economice.

Intervențiile băncii centrale reprezintă un instrument al politicii monetare proprii, care vizează menținerea cursului la nivelul dorit sau în cadrul unei marje mai mult sau mai puțin afirmate. Aceste intervenții directe, sub formă de vânzări sau cumpărări de devize, reprezintă doar una dintre armele de atac prezente în arsenalul băncilor centrale. Al doilea instrument utilizat este rata dobânzii. nivelul său relativ făcând moneda națională mai mult sau mai puțin atrăgătoare pentru plasamente sau investiții.

1.4.4. Investitori instituționali

În această categorie intră casele de titluri japoneze, așa-numitele fonduri de sprijin “trust funds” anglo-saxone, societățile de asigurări, organisme de plasament colectiv în valori mobiliare.

Preocuparea pentru diversificarea investițiilor îi determină pe acești mari gestionari de fonduri să se informeze asupra piețelor străine. Așa s-a ajuns la situația în care investitorii japonezi sunt cei mai importanți cumpărători de bonuri de tezaur americane pe termen scurt, alături de titluri pe termen mediu și lung. Aceștia achiziționează 20-30% din titlurile emise de FED în speranța că dobânzile mai ridicate atribuite acestor instrumente vor compensa orice posibilă depreciere viitoare a dolarului sau, dimpotrivă, se vor adăuga unor eventuale aprecieri.

În acest caz, o cumpărare de dolari la vedere contra yeni, reprezintă o poziționare dublă, atât față de dobânzile în dolari, cât și față de cursul USD/JPY. Astfel de poziții cu caracter speculativ sunt determinate de preocuparea prudentă de diversificare a activelor.

În alte situații, investitorul poate dori să cumpere bonuri americane de tezaur pentru a obține un instrument cu lichiditate perfectă, de care să dispună rapid chiar cu suportarea unei marje minime și nedorind să se expună riscului de schimb. O cumpărare de dolari la vedere va fi cuplată cu o operațiune de vânzare la termen sau, mai simplu, se va proceda la o operațiune swap, care este de fapt același lucru.

1.4.5. Întreprinderile

Firmele de export-import sunt interesate să intervină pe piața de schimb. La acestea se adaugă, tot mai mult, întreprinderile care se împrumută în devize sau cele ce își dezvoltă o activitate financiară cu caracter speculativ.

Majoritatea întreprinderilor intervin pe piață prin intermediul băncilor, din motive de ordin practic sau legislativ. În foarte multe țări rezidenții sunt obligați să recurgă la un intermediar agreat. Din punct de vedere practic, importanța tranzacțiilor și necesitatea recurgerii la competența specialiștilor plasați în permanență pe piața determină preferință de a se adresa băncilor.

Importatorii expuși riscului de apreciere a monedei de tranzacție sau exportatorii expuși riscului de depreciere pot adopta o atitudine prudentă acoperindu-se în mod sistematic contra riscului valutar. Astfel, firmele respective se asigură de obținerea unor valori certe și cunoscute în monedă națională, privându-se în schimb de posibilitatea de a beneficia de evoluțiile de curs favorabile. O gestiune dinamică a riscului de schimb presupune trecerea de pe poziția de acoperire pe cea speculativă, dacă anticipările de curs sunt favorabile unei astfel de mișcări.

1.4.6. Curtierii (brokerii)

Curtierii sunt, în principiu, doar intermediari, al căror rol constă în punerea în legătură a celor două părți interesate. Remunerarea se face pe bază de comision fix, calculat în funcție de volumul tranzacțiilor rezultate. Legăturile telefonice ți de telex ce sistemul bancar permit centralizarea informațiilor provenind de la diferiți participanți, informații difuzate ulterior celor interesați. Prin rapiditate și corectitudine, brokerii reușesc să se impună îndeosebi în transmiterea rapidă și sigură a informațiilor.

Curtierii dețin un rol important prin serviciile de informare asupra pieței și de intermediere în același timp. Ca intermediari, centralizează ordinele de cumpărare sau vânzare, provenite de la mai multe bănci, ulterior, pentru operatori fiind mai simplu să utilizeze seviciile acestora, decât să contacteze mai mulți colegi, dispuși sau nu să vândă sau să cumpere deviza căutată. Serviciile lor se mai caracterizează printr-o deplină discreție, ceea ce îi determină pe numeroși clienți să îi abordeze, fără a se cunoaște astfel poziția în care se află la un moment dat pe piață fată de o anumită deviză.

Casa de curtaj este organizată pe sectoare; fiecare sector lucrează o deviză sau un grup de devize. În interiorul sectoarelor, curtierii se specializează pe tranzacții la vedere sau la termen și pe diferite categorii de bănci. Sunt remunerați prin comision. Cele mai mari case de curtaj sunt la Londra, dar sunt puține la număr. Acestea sunt case internaționale ce dețin birouri în alte centre financiare. Pe lângă aceste instituții mai există și case mai mici, foarte specializate, care nu grupează decât câțiva curtieri. La Paris, funcționează circa 20 de case de curtaj, din care 10 sunt mai importante.

Astfel, aceste case de curtaj, prin activitatea lor de informare permanentă, pe baza telefonului deschis, dar și de găsire și de punere în legătură a diferiților contrapartizi, și-au adus o contribuție importantă la expansiunea și integrarea pieței de schimb.

CAPITOLUL II

TRANZACȚII PE PIAȚA VALUTARĂ

2.1. Formarea cursului valutar la vedere

Dacă cursul valutar la vedere este, în general, determinat prin legea cererii și a ofertei, el depinde în particular de factori economici și financiari. Astfel, pe termen mediu și lung, cursul de schimb al unei valute depinde, în principal, de rata inflației luate în considerare. Mai precis, variațiile cursului de schimb între două devize A și B depind de diferența de artă a inflației existentă între economiile țărilor A și B. Determinarea cursului de schimb la vedere vizează verificarea teoriei parității puterii de cumpărare și ipotezelor sale, actualizarea acestei teorii, precum și principalele criterii formulate în această privință.

Teoria parității puterii de cumpărare

Teoria parității puterii de cumpărarea fost atașată de numele lui G. Cassel încă din 1918, având la bază ideea că orice entitate monetară poate fi schimbată contra aceleiași cantități de bunuri economice, oricare ar fi țara unde se efectuează schimbul. Se stabilește o relație între diferența dintre ratele inflației din două țări și evoluția comparată a cursurilor monedelor pe piața valutară, susținând că rata de schimb evoluează în funcție de puterea de cumpărare a celor două valute.

De exemplu, dacă puterea de cumpărare a yenului japonez se degradează în raport cu cea a francului elvețian (în cazul în care rata inflației este superioară, în Japonia, ratei inflației în Elveția), valoarea francului elvețian în raport cu yenul pe piața valutară crește mai devreme sau mai târziu, urmând evoluția puterilor de cumpărare ale celor două monede. Această reajustare va fi egală cu diferența între ratele de inflație. Pentru teoria parității puterii de cumpărare, diferența în ceea ce privește ratele inflației între cele două țări explică evoluția cursului de schimb.

Versiunea absolută a P. P. C.

În forma să absolută, teoria este asemănătoare teoriei cantitative asupra banilor, în baza căreia, cantitatea de monedă determină nivelul general al prețurilor în diferite țări și, în consecință, puterea de cumpărare relativă a diferitelor devize. Cursul de schimb este determinat prin raportul între nivelurile de prețuri.

Justificarea principală a acestei abordări trebuia căutată în legea prețului unic, în condiții de concurență pură și perfectă. Dacă piața este liberă, prețul unui bun economic trebuie să fie același, indiferent de tară, la intern sau în străinătate. Cursul de schimb este determinantul principal al acestui preț: dacă acesta variază, prețurile mărfurilor străine vor fi diferite de cele ale produselor naționale. Rezultă deci, în cazul deprecierilor sau aprecierilor monetare, o variație a cererii de mărfuri străine care va conduce la o restabilire a cursului de schimb. Arbitrajul cu mărfuri va restabili astfel egalitatea puterii de cumpărare a monedelor, prin ajustarea cursului de schimb.

Sub această formă, paritatea puterii de cumpărare absolută este incontestabilă. Aceasta, însă, în ipoteza unei concurențe pure și perfecte și în absența cheltuielilor cu deplasarea mărfurilor: prețul unui bun poate fi același, atât în țara de origine cât și în cea de destinație. În realitate, mărfurile sunt foarte diferite și variate; intervin apoi obstacolele comerciale, cheltuielile de transport, preferințele agenților economici.

Astfel, considerând două economii: Japonia și Elveția, presupunem că ele produc la un moment t1 un bun B în aceleași condiții, cu aceeași funcție de producție. De asemenea, se admite faptul că funcțiile de utilitate ale consumatorului sunt identice și rata inflației este aceeași în cele două țări. În sistemul de echilibru, prețul bunului B trebuie să fie identic în cele două economii:

B1CHF = B1JPY x S1JPY/CHF

B1CHF = prețul în CHF al bunului la momentul t1

B1JPY = prețul în JPY al bunului la momentul t1

S1JPY/CHF = cursul de schimb la momentul t1

Dacă, de exemplu, prețurile în Elveția și Japonia sunt, respectiv, egale cu 10 CHF și 700 JPY, este ușor de dedus că cursul de schimb al CHF în raport cu JPY este: 1 CHF = 70 JPY, ceea ce revine la 1 JPY = 1/70 CHF = 0,01428 CHF.

Presupunem că yenul japonez este supraevaluat, iar cursul de schimb se stabilește la: 1 CHF = 68 JPY. Consecințele unei asemenea situații sunt duble. Se înregistrează o creștere a importurilor japoneze, deoarece produsul fabricat în Elveția și importat în Japonia costă mai puțin, exprimat în yeni japonezi, decât dacă același produs ar fi fost fabricat în Japonia. În același mod, se înregistrează o reducere a vânzărilor japoneze cu destinația Elveția, deoarece exportatorul japonez trebuie să plătească 10,3 CHF bunul exportat pentru a obține 700 JPY. Rezultatul acestei supraevaluări a yenului este un deficit comercial care nu se poate resorbi, în cadrul sistemului de schimb flotant, decât printr-o scădere a cursului de schimb. Echilibrul va fi, în final, restabilit atunci când:

1 CHF = 70 JPY

Presupunem, apoi, că rata inflației nu este identică în cele două țări. Inflația în Japonia este egală cu 4 %, iar în Elveția cu 7 %. Această nouă situație presupune ca, la momentul t2, un an mai târziu, și prețurile bunului B produs în Elveția și Japonia să fie:

10 CHF (1+7%) = 10,7 CHF

700 JPY (1+4%) = 728 JPY

În aceste condiții, noul curs de echilibru S2 JPY/CHF este egal cu:

1 JPY = 10,7/728 = 0,01469 CHF

ceea ce revine la:

1 CHF = 728/10,7 =68,0373 JPY

Generalizând raționamentul se ajunge la formularea teoriei parității puterii de cumpărare, ceea ce este adevărat pentru un bun fiind, în același timp, adevărat și pentru ansamblul de bunuri produse în Elveția și Japonia.

Se notează:

P1 CHF = rata inflației în Elveția în t1

P2 CHF = rata inflației în Elveția în t2

P1 JPY = rata inflației în Japonia în t1

P2 JPY = rata inflației în Japonia în t2

Se poate scrie:

P1 CHF = S1 JPY/CHF x P1 JPY

P2 CHF = S2 JPY/CHF x P2 JPY

Din această relație se deduc următoarele:

De unde, prin raportul celor două relații, obținem:

Cum

B1 CHF =B1 JPY x S1 JPY/CH

Se obține:

Această ultimă relație permite obținerea unei prime formulări a teoriei parității puterii de cumpărare, de aici rezultând că variația în procentaje a cursului de schimb este egală cu variația în procentaje a raportului indicilor de preț din cele două țări.

Este, însă, posibil a ajunge la aceeași concluzie utilizând o altă formulare.

Versiunea relativă a P. P. C.

Versiunea relativă a P. P. C. este mai puțin restrictivă. Conform acestei modalități de abordare, cursul de schimb nu mai este, în mod necesar, egal cu raportul indicilor de preț, putând doar să înregistreze aceleași variații.

Dacă se notează cu:

P1 CHF = indicele prețurilor în Elveția la t1

S1 JPY/CHF = curs de schimb JPY/CHF la t1

P1 JPY = indicele prețurilor în Japonia la t1

Este posibil să se scrie:

P1 CHF = S1 JPY/CHF x P1 JPY

De asemenea, pentru momentul t2, există relația:

P2 CHF = S2 JPY/CHF x P2 JPY (1)

Dacă ΓCHF și ΓJPY reprezintă, respectiv, rata inflației în Elveția și în Japonia, este posibil să se scrie:

P2 CHF = P1 CHF (1+ΓCHF ) (2)

P2 JPY = P1 JPY (1+ΓJPY ) (3)

Din relațiile (2) și (3), relația (1) poate fi notată astfel:

P1 CHF (1+ΓCHF ) = S2 JPY/CHF x P1 JPY (1+ΓJPY )

echivalentă cu:

S1 JPY/CHF x (1+ΓCHF ) = S2 JPY/CHF x (1+ΓJPY )

Atașând relația:

B1CHF = B1JPY x S1JPY/CHF, avem:

Ceea ce permite să se obțină, în final:

Exemplu:

La momentul t, cursul de schimb între valutele Elveției și Japoniei se stabilește la:

1 CHF = 70 JPY. în acest moment, indicele costului vieții în cele două țări este egal cu 100.

Doi ani mai târziu, indicele costului vieții trece la 115 în Japonia și 130 în Elveția.

Cursul de schimb care rezultă din aplicarea mecanică a teoriei parității puterii de cumpărare trebuie să fie:

30 % – 15 % = (S2 – 70) / 70 => S2 = 80,5, adică 1 CHF ‚ 80,5 JPY

Rezultatul obținut este aproximativ în realitate, deoarece inflația atinge 15% în Japonia și, prin urmare, este preferabilă utilizarea celeilalte formule:

(30 % – 15 %) / (1+ 15 %) = (S2 – 70) / 70

S2 = 79,13043, adică 1 CHF = 79,13043 JPY

Acest rezultat este confirmat și prin aplicarea relației din versiunea absolută:

(130/115 – 100/100) / (100/100) = (S2 – 70) / 70

S2 = 79,13043

Teoria parității puterii de cumpărare se bazează pe trei ipoteze:

Piețele financiare sunt perfecte. Această perfecțiune se traduce printr-o absență a controverselor administrative, a costurilor de tranzacție și fiscalitate.

piețele bunurilor sunt perfecte. Această perfecțiune se traduce printr-o absență a drepturilor de vamă, a costurilor de tranzacție și de reglementare de orice natură.

Structura consumului agenților economici este identică în diferite țări.

Caracterul contradictoriu al ipotezelor prezentate explică faptul că teoria parității puterii de cumpărare este dificil de verificat.

Critici aduse teoriei P. P. C.

În primul rând, dacă se ține cont de imperfecțiunile pieței (cheltuielile de transport, taxele vamale, decalajul de timp între cumpărare și livrare ș. a. ), legea prețului unic nu se verifică decât aproximativ.

Compoziția indicilor prețurilor diferă de la o țară la alta, fiind astfel necesar să se pornească de la ipoteza că prețurile relative sunt fixe (invariabile), pentru ca P. P. C. să se verifice, în varianta relativă. Această a doua ipoteză ține de conceptul clasic de macroeconomie, care susține că perturbațiile de origine monetară nu exercită efecte asupra prețurilor relative (principiul neutralității monedei). Versiunea relativă a P. P. C. nu se verifică decât în cadrul unor asemenea modele. Ipoteza neutralității monedei nu este însă acceptabilă pe termen scurt, deoarece perturbațiile monetare au efecte atât asupra prețurilor relative, cât și asupra cursului de schimb real, dacă considerăm prețurile invariabile și ținem cont de o serie de rigidități de ordin internațional sau de eterogenitatea informațiilor.

De asemenea, Albert Aftalion (1923) a arătat că devizele sunt căutate nu doar pentru puterea lor de cumpărare, ci și pentru faptul că servesc drept instrument de transfer de fonduri sau pentru caracterul lor speculativ. În baza teoriei P. P. C., cursul de schimb este determinat de nivelul prețurilor interne și cel al prețurilor străine, care sunt independente de cursul de schimb. După Aftalion, aprecierea sau deprecierea monetară nu este independentă de cursul de schimb. Relația este chiar inversă: cursul de schimb este cel care influențează aprecierea sau deprecierea. Această critică repune, deci, problema sensului relației de cauzalitate între prețuri și cursul de schimb.

2.2. Tranzacții pe piața valutară la vedere

2.2.1. Caracteristicile tranzacțiilor spot și mecanismul de derulare

Tranzacțiile spot reprezintă forma în care au apărut inițial tranzacțiile de schimb valutar. O anumită sumă de monedă străină este cumpărată sau vândută la un preț convenit prin livrare și plata “spot”.

În practică, “spot” reprezintă două zile lucrătoare după data tranzacției și aceasta deoarece tranzacțiile cu valute se desfășoară în multiple zone și localități în jurul globului, implicând corespondenți din diferite țări ale lumii. Timpul este necesar pentru a completa formele contabile de intrare a valutelor, precum și pentru a emite și executa instrucțiunile de plată.

O tranzacție de schimb valutar presupune un schimb de cel puțin două valute. După ce și-au dat acordul asupra tranzacției părțile implicate trebuie să decidă asupra decontării și finalizării acesteia. Suportul principal al tranzacției îl constituie operațiunile de schimb prin viramente interbancare între conturile corespondenților. Orice bancă operând cu devize deține un cont curent într-o bancă din țara de emisiune a monedei respective.

O bancă românească operând în dolari, va avea cont într-o bancă americană, denumit NOSTRO, respectiv contul nostru la ei. Pentru banca americană este vorba de contul LORO, contul lor la noi. Un sold creditor în USD, în acest cont, corespunde unui activ în dolari, respectiv o creanță deținută de banca românească asupra băncii americane. În sens invers, un sold debitor al contului LORO constituie o datorie a băncii românești față de banca americană, ca și cum banca românească ar împrumuta descoperit. Acest împrumut figurează în pasiv, ca sold creditor al contului NOSTRO.

Conturile de corespondențe bancare constituie pivotul mecanismului de transferuri internaționale.

Exemplu:

Un client al Băncii de Export – Import a României contractează un import de cherestea de la un agent economic canadian. În cazul BEIR, contul NOSTRO pe valută este la American Express Bank (AMEX NY), iar în lei la BRD. Importul este în valoare de 500000 dolari canadieni. Pentru a-și putea onora obligația de plată în dolari canadieni, agentul importator român trebuie să cumpere valută de pe piața valutară interbancară, operațiune ce va fi desfășurată de BEIR.

În ziua cumpărării, cursul de schimb este: 1 CAD = 11998 lei, dolarii canadieni fiind achiziționați în cadrul unei tranzacții spot.

Astfel, înregistrările contabile evidențiate la BEIR sunt:

– la data încheierii tranzacției:

”Devize cumpărate încă neprimite” = ”Poziție de schimb” 500000 CAD

”Contravaloarea poziției de schimb” = ”Lei vânduți și încă nelivrați” 5999000000 ROL

– la data scadenței, care în cazul tranzacțiilor spot este peste 2 zile lucrătoare de la data încheierii tranzacției:

”Poziție de schimb” = ”Devize cumpărate încă neprimite” 500000 CAD

”Conturi de corespondent = ”Poziție de schimb” 5999000000 ROL

la bancă pe valuta clientului"

”Lei vânduți încă nelivrați” = ”Contravaloarea poziției de schimb” 5999000000 ROL

”Contravaloarea poziției de schimb” = ”Cont pe lei al clientului” 5999000000 ROL

Plata sumei de 500000 dolari canadieni reprezentând contravaloarea importului de cherestea se va face apoi la inițiativa cumpărătorului, care va da ordin băncii sale (BEIR) să livreze suma în favoarea furnizorului canadian. Astfel, BEIR transmite la solicitarea clientului său mesajul de plată către banca canadiană, pentru plata de 500000 CAD în beneficiul firmei exportatoare. Banca canadiană primește mesajul și îl execută în favoarea beneficiarului, efectuând operațiunile specifice în contabilitate, folosind pentru reprezentarea datoriei contul NOSTRO, în dolari canadieni. Înregistrarea contabilă va fi:

”BEIR” = ”Creditori (din depozite) pe numele firmei canadiene” 500000 CAD

D NOSTRO C

500000

La confirmarea efectuării operației de către banca canadiană, BEIR va exprima relația de credit, de asemenea cu ajutorul contului corespondent LORO, în dolari canadieni.

Înregistrarea contabilă va fi:

”Creditori (din depozite) = ”Banca canadiană cont corespondent” 500000 CAD

clientul român”

D LORO C

500000

Dacă, de exemplu, există deja un depozit al BEIR la respectiva bancă canadiană de 1200000 CAD, situația conturilor va arăta astfel:

D NOSTRO C D LORO C

1200000 1200000

500000 500000

Prin aceasta, se relevă că banca corespondentă a avut deja acoperire în a îndeplini ordinul de plată exprimat în mesaj, respectiv a folosit pentru plată, sumele pe care le avea în depozit.

Tranzacțiile spot sunt operațiuni derulate în scopul procurării imediate a mijloacelor de plată în valută, generate de nevoile comerțului exterior și de interesele particularilor.

Operațiunile la vedere sunt, în principiu, reglate cel târziu a doua zi lucrătoare de la data încheierii tranzacției. Astfel, operațiunile efectuate luni sunt tratate la valoarea din ziua de miercuri, iar cele de vineri, la valoarea din ziua de marți, întrucât zilele de odihnă sau sărbătorile nu contează. Acest răgaz sau termen de două zile permite băncilor să-și reamintească disponibilul, știind de exemplu, că dacă banca contractează pentru vânzare – joi – va trebui să livreze devizele – luni și va putea astfel să se bazeze pe reglementarea unei operațiuni intervenite cu același decalaj – joi. În unele cazuri, se poate prevedea, în mod excepțional, livrarea imediată – la valoarea zilei sau la valoarea din ziua următoare. În cazul băncilor care se refinanțează pe piața valutară interbancară, prin cumpărare de devize, refinanțarea poate fi obținută în termen de 48 de ore. În caz de urgență, se pot procura fonduri cu cheltuieli suplimentare, care sunt apoi facturate clientului.

OVERNIGHT TOMNEXT SPOTNEXT

Ziua ziua+1 ziua+2 ziua+3

(luni) (marți) (miercuri) (joi)

data data

operațiunii valorii

Un rol foarte important în derularea tranzacțiilor cu valute îl au dealerii. Un dealer valoros nu se ocupă numai de îndeplinirea comenzilor clienților, ci și de crearea și menținerea unui stoc de valute bine cotate, spre a putea face față oricărei comenzi neașteptate.

Băncile impun limite stricte asupra volumului operațiunilor și poziției dealerilor, spre a se evita marile riscuri valutare. Se are în vedere ca banca să nu se angajeze într-o poziție supraexpusă (de exemplu, a avea un stoc excesiv la o valută supraevaluată) și de a menține un echilibru între operațiunile spot (la disponibil) și cele forward (la termen). Sunt și operațiuni care se negociază între un dealer și un client oarecare, dar cea mai mare parte a operațiunilor bancare de bursă se negociază între bănci, de la dealer la dealer.

Motivele care legitimizează tranzacțiile de bursă interbancare: când face în mod regulat tranzacții numai în câteva valute selecționate, pentru a răspunde cererii unui client, banca va trebui să apeleze la alta care este specializată în valuta dorită de client; toate băncile doresc să aibă un stoc de valute cu care să opereze; după ce deservesc un client, băncile simt nevoia refacerii stocului la valuta respectiva. Dacă se mai are în vedere și faptul că cererile de valute sunt primite și transmise pe parcursul întregii zile, rezultă un flux continuu de tranzacții între bănci. Băncile urmăresc să-și mențină sau să-și recâștige un mare volum de tranzacții în anticiparea unei schimbări de curs sau unor comenzi date de clienți.

În general, clientela băncii angajate în operațiuni de schimburi valutare este alcătuită din cetățeni care călătoresc în străinătate; firme care apelează la valuta străină pentru plata unor produse sau servicii achiziționate în străinătate, sau pentru încasarea exporturilor; finanțarea investițiilor în străinătate; vânzări și cumpărări de valută la termen, operațiuni în care sunt implicate deseori marile concerne industriale.

Factori ce influențează formarea cursurilor spot

a) Influențe pe termen scurt

→ Diferențele între dobânzile internaționale. Creșterea dobânzilor de către băncile centrale duce la sporirea investițiilor pe termen scurt în țara în cauză, pe calea intrărilor de valută, și la întărirea monedei ei internaționale.

→ Sporirea volumului tranzacțiilor încheiate de companiile multinaționale, când acestea dețin o pondere importantă în comerțul țării pe teritoriul căreia acționează (în calitate de potențați ai piețelor valutare), duce la creșterea intrărilor de valută.

→ Avansurile și întârzierile în realizarea creanțelor și plaților în valută, care nu sunt acoperite de contracte forward sau printr-o altă acoperire împotriva riscului de schimb.

O societate care grăbește încheierea tranzacțiilor, acționează în avans și dacă încetinește încheierea tranzacțiilor acționează cu întârziere. Avansurile și plățile se vor aprecia într-o anumită valută.

În următorul tabel se prezintă poziția ce va fi adoptată de importator și de exportator în situația în care contractele lor nu sunt acoperite împotriva riscului valutar. Prețurile contractuale sunt exprimate în diverse valute, iar valuta de referință este dolarul SUA.

`

Regula este ca, în caz de apreciere a valutei de referință, acțiunile în avans ale importatorilor și acțiunile cu întârziere ale exportatorilor vor contribui la întărirea valutei de referință, adică importatorii vor cere dolari mai repede, sporind cererea de dolari, iar exportatorii vor oferi dolari cu întârziere, întârziind convertirea dolarilor deținuți prin reducerea ofertei.

În caz de depreciere a valutei de referință, prin întârziere, importatorii reduc cererea de dolari, în timp ce exportatorii desfășoară acțiuni în avans, mărind oferta de dolari. Trebuie, însă, avut în vedere că avansurile și întârzierile pot fi ușor adoptate când tranzacțiile au loc între subsidiarii aceluiași grup, iar tranzacțiile respective să se conformeze legislațiilor locale de control al schimburilor valutare.

→ Tendințele politice și economice. Prin măsuri de politică guvernamentală se pot influența opiniile comercianților, fapt ce afectează cererea și oferta de valută: naționalizări, emisie de monedă suplimentară, schimbarea guvernului, schimbarea relațiilor industriale, echilibrarea balanței de plăți.

→ Acțiunile băncii centrale. Guvernele convin ca valutele lor să nu fluctueze în afara unor anumiți parametri definiți. Sistemul Monetar European este un exemplu tipic de aranjament formal. Valutele țărilor asociate nu pot să fluctueze în afara unor limite convenționale.

b) Influențe pe termen lung

Cursurile spot sunt influențate de rețele relative de inflație. Cu cât rata relativă de inflație este mai mare, cu atât moneda se va deprecia. Cursurile spot mai sunt influențate de balanța de plați. O balanță cronic deficitară duce la slăbirea monedei naționale și una cronic excedentară duce la întărirea acesteia.

Cotarea cursului de schimb

Cursul de schimb al monedei A, în raport cu moneda B, exprimă numărul de unități B ce pot fi cumpărate pe piața la vedere, cu o unitate de monedă A. Banca comercială cotează două cursuri de schimb pentru valuta pe care dorește să o cumpere sau să o vândă: unul de cumpărare și unul de vânzare. Întotdeauna, la efectuarea calculelor de schimb valutar trebuie lucrat din punctul de vedere al băncii.

În cotarea directă, cursul de schimb este suma variabilă în monedă naționala ce revine la o unitate monetară străină. Majoritatea monedelor naționale cotează în acest mod, excepție făcând lira sterlină, monedele aparținând țărilor Commonwealth și francul belgian, care cotează indirect. În cotarea directă, cursul de cumpărare a valutei este mai mic decât cursul de vânzare, banca dorind să dea pentru fiecare unitate valutară cumpărata cât mai puține unități monetare naționale și să primească pentru fiecare unitate valutară pe care o revinde cât mai multe unități monetare naționale.

Din punctul de vedere al băncii, pentru cumpărarea și vânzarea de valută, în cotarea directa, regula este: ”Cumpără jos – Vinde sus”.

De exemplu, o bancă romanească va cota la un moment dat, francul elvețian astfel: 11,451 – 11,487, adică va cumpăra 1 CHF cu 11,451 ROL și va vinde 1 CHF pentru 11,487 ROL. Profitul va fi de 0,036 ROL pentru 1 CHF.

În cotarea indirectă, cursul de schimb rezultă raportând o sumă variabilă în moneda străină la o unitate de moneda națională. În acest mod cotează: lira sterlină, lira irlandeză, dolarul australian, dolarul neozeelandez, precum și monedele internaționale: DST, EURO. În acest caz, cursul de cumpărare al valutei este mai mare decât cursul de vânzare, la cumpărare primindu-se, pentru o unitate de monedă naționala, mai multe unități valutare decât se dau la vânzare, spre a se acoperi cheltuielile și beneficiul băncii.

Din punct de vedere al băncii, pentru cumpărarea și vânzarea de valută în cotarea indirectă, regula este: ”Cumpără sus – Vinde jos”.

De exemplu, o banca americana va cota, la un moment dat, dolarul în franci elvețieni astfel:1,5364 – 1,5215, adică 1 dolar poate să cumpere 1,5364 CHF și poate să cumpere 1,5215 CHF pentru un dolar. Profitul va fi de 0,0149 CHF pentru 1 USD.

Diferența între cursul de vânzare și cel de cumpărare reprezintă marja băncii (spread), care, de regulă, variază ușor de la o bancă la alta, în funcție de situația poziției băncii în deviza respectivă și motivații, de ordin concurențial. Ecartul între cele două cursuri este, în general, redus; creșteri sensibile se înregistrează numai când piețele devin “nervoase”, deci se îngustează.

Spread–ul cotat trebuie să asigure competitivitatea băncii în tranzacțiile valutare. Dacă este prea “larg”, banca poate pierde relațiile cu potențialii clienți.

Exemplu:

Curs spot pe piața valutară interbancară (USD/ROL): 17636/46

Suma în ROL: 5000000 25000000

Spread în ROL: ±20 puncte ±5 puncte

Rata pentru clienți: 17616/66 17631/51

Atunci când se cotează cursul de schimb pe piața valutară interbancară, se cotează atât bid-ul (cursul de cumpărare), cât și ask-ul (cursul de vânzare), fără a se ști dacă partenerul în tranzacție vrea să vândă sau să cumpere. Precizia în stabilirea celor două rate este, de asemenea, extrem de importantă.

De exemplu, un dealer al Băncii A cotează un curs USD/ROL 17636/46. Aceasta cotație este acceptată de un dealer de la Banca B, care vinde 500000USD contra ROL Băncii A la cursul de 17636. Prin urmare, dealerul Băncii A va presupune că Banca B anticipează o scădere a cursului dolarului. El poate decide să nu-și schimbe previziunea sa de creștere a cursului dolarului, menținând cotația de 36/46, în scopul acumulării de dolari ieftini pe care să îi poată vinde mai târziu pentru profit. Dar, în cazul în care el cunoaște faptul ca Banca B este un bun estimator al cursului de schimb, dealerul Băncii A ar putea decide să scadă nivelul cotației sale, de exemplu la 17631/41. Dacă este nesigur și vrea să rămână în afara pieței o vreme, el poate evita să facă tranzacții prin cotarea unui spread neatractiv: 17621/51. Pe măsură ce situația se clarifică, iar dealerul se convinge că dolarul se îndreaptă în jos, el poate decide să coteze USD/ROL 17621/36. Dacă poate vinde dolarii achiziționați anterior la acest preț, atunci va evita pierderea.

Din acest exemplu se desprinde o regulă de bază: cu cât spread-ul este mai îngust, cu atât este mai mult probabil ca ratele de cumpărare și de vânzare să fie mai bune decât cele ale concurenților. Rezultatul va fi un volum mai mare de tranzacții, dar cu un profil scăzut pe tranzacții și un grad ridicat de risc.

Metoda CROSS-RATE

Prin cross-rate se facilitează exprimarea cursului de schimb al unui monede naționale în orice valută tranzacționabilă pe orice piață, cunoscându-se cotația față de dolar. Metoda este utilizabilă pentru calculul atât al cursului de cumpărare, cât și al celui de vânzare: cotațiile bid și ask.

Pentru valutele care cotează direct sau incert:

Valuta de bază A: Curs de cumpărare Curs de vânzare

(USD/A) (BID) (ASK)

Valuta străină B: Curs de cumpărare Curs de vânzare

(USD/B) (BID) (ASK)

1. Curs cross de cumpărare B/A = (Curs de cumpărare USD/A) / (Curs de

(BID) vânzare USD/B)

2. Curs cross de vânzare B/A = (Curs de vânzare USD/A) / (Curs de cumpărare USD/B)

(ASK)

Exemplu:

Un client dorește să cumpere 100000 DEM contra ROL, rata cross fiind astfel:

Curs de schimb al dolarului:

USD/DEM 1,8762/72

USD/ROL 17636/46

Moneda națională ROL: 17636 17646

Monedă străină DEM: 1,8762 1,8772

1. Curs de cumpărare DEM/ROL=17636/1,8772=9394,8433 DEM/ROL

2. Curs de vânzare DEM/ROL=17646/1,8762=9405,1806 DEM/ROL

DEM/ROL: 934,8433/9405,1806 DEM/ROL

Deci clientul va cumpăra 100000 la cursul de 9405,18063 ROL pentru 1 DEM.

Cazul în care se tranzacționează și alte valute ce cotează indirect sau cert:

Moneda națională A: Curs de cumpărare Curs de vânzare

(USD/A)

Moneda străină B: Curs de cumpărare Curs de vânzare

(B/USD)

1. Curs cross de cumpărare B/A = Curs de cumpărare USD/A * Curs de vânzare B/USD

2. Curs cross de vânzare B/A = Curs de vânzare USD/A * Curs de vânzare B/USD

Exemplu:

Un client dorește să vândă lire sterline contra lei:

GBP/USD 1,6261/71

USD/ROL 17636/46

Moneda națională ROL: 17636 17646

Moneda străină GBP: 1,6261 1,6271

1. Curs de cumpărare GBP/ROL = 17636 * 1,6261 = 28677,8996 GBP/ROL

2. Curs de vânzare GBP/ROL = 17646 * 1,6271 = 28711,8066 GBP/ROL

GBP/ROL: 28677,8996 / 28711,8066

Deci, clientul va vinde lire contra lei la cursul de 28677,8996 ROL pentru 1 GBP.

Atunci când se calculează rata cross între două monede care cotează fiecare indirect, se utilizează următorul raționament:

Valuta A: Curs de cumpărare Curs de vânzare

(A/USD)

Valuta B: Curs de cumpărare Curs de vânzare

(B/USD)

1. Curs de cumpărare B/A = (Curs de cumpărare B/USD) / (Curs de vânzare A/USD)

2. Curs de vânzare B/A = (Curs de vânzare B/USD) / (Curs de cumpărare A/USD)

Exemplu:

Un client dorește să cumpere lire sterline contra EURO, știind:

1 EUR = 1,0421 USD/1,0431 USD

1 GBP = 1,6261/71 USD

Curs de cumpărare GBP/EUR = (1,6261 GBP/USD) / (1,0431 EUR/USD)

= 1,5589 EURO pentru 1 GBP

Curs de vânzare GBP/EUR = (1,6271 GBP/USD) / (1,0421 EUR/USD)

= 1,5613 EURO pentru 1 GBP

Deci, clientul va cumpăra lire sterline contra EURO la cursul de 1,5613 EURO pentru 1 GBP.

2.2.2. Modalități de acoperire a riscului valutar pe piața la vedere

Măsurile întreprinse de firme în procesul de contractare sau pe parcursul derulării contractului pot fi completate cu decizii ce vizează gospodărirea judicioasă a disponibilităților valutare prezente și viitoare ale acesteia. În această grupă de măsuri, ca tehnici de acoperire externă sau extracontractuale, se înscriu și posibilitățile de a solicita băncilor comerciale specializate din țara noastră, efectuarea în numele lor a unor operații de arbitraj valutar.

Aceste operațiuni pot fi solicitate să fie realizate de bancă în paralel cu derularea contractelor de comerț exterior, indiferent dacă în cadrul acestora au fost sau nu incluse clauze valutare sau alte modalități de acoperire. Acest tip de operațiuni, utilizate în paralel cu desfășurarea contractului aduc un plus de securitate în încasarea sau plata fără pierderi sau cu pierderi minime (din punct de vedere valutar).

Acoperirea riscului valutar prin operațiuni de arbitraj valutar vizează atât structura disponibilităților valutare de care dispune firma, cât și derularea din punct de vedere valutar a operațiunilor de comerț exterior. Abordând astfel problema, se are în vedere:

acoperirea la vedere prin operațiuni la vedere;

acoperirea la termen prin operațiuni la termen.

Între aceste două tipuri de acoperire a riscului valutar există o interdependență, direct sau indirect, ele presupunându-se reciproc.

Între criteriile de avut în vedere la utilizarea uneia sau alteia, locul principal îl ocupă compararea poziției valutare a firmei, adică structura valutelor în cont, a angajamentelor și a creanțelor, pe valute și termene scadente, cu previziunea evoluției cursurilor valutare. În acest context, apelul la operațiunile de arbitraj valutar este subordonat politicii generale a firmei de gestionare eficientă a disponibilităților valutare de care dispune sau pe care urmează să le încaseze sau să le plătească. De aceea, utilizarea operațiunilor de arbitraj valutar trebuie privită, în primul rând, ca o măsură menită să asigure o bună gospodărire a disponibilităților valutare în care se pot obține uneori și diferențe avantajoase de curs.

Cu toate avantajele pe care le prezintă operațiunile de arbitraj valutar, în contextul menționat, ele nu aduc o rezolvare a tuturor problemelor valutare cu care se confruntă firma. Tehnica acestor operațiuni presupune, în cazul acoperirii la vedere, unele probleme, însă, ce pot fi dificil de surmontat în perioadele de tensiune pe piața valutară.

Atât operațiunile la vedere, cât și operațiunile la termen cuprind o gamă foarte mare de tipuri de operațiuni, cunoscute sub denumirea generică de operațiuni de arbitraj valutar. Obiectivul acestor operațiuni poate fi comercial, când servesc derulării operațiunilor de comerț internațional sau speculativ, atunci când prin diferențele de cursuri sau dobânzi se urmărește exclusiv realizarea unui câștig. În practica arbitrajului, dat fiind caracterul confidențial, nu se poate face o departajare între operațiuni în funcție de obiectivul lor.

Operațiunile de arbitraj valutar se efectuează de servicii de specialitate de arbitraj valutar în cadrul diferitelor bănci. În țara noastră, astfel de servicii sunt organizate în cadrul câtorva bănci comerciale care efectuează operațiuni de arbitraj valutar în nume propriu sau în numele firmelor pe care le deservesc.

Acoperirea la vedere

Operațiunile la vedere sunt efectuate de bancă în nume propriu sau în numele clienților ei. Operațiunile la vedere se fac, de regulă, în scopul obținerii unei valute necesare unei plăți internaționale, în condițiile în care în disponibil se află alte valute; modificării structurii disponibilităților în valută potrivit unor criterii de optimizare în funcție de evoluția prezentă și probabilă a cursului valutar; obținerii unui câștig în viitor.

Solicitarea unei operații la vedere de mai multe cauze ce decurg din modul de gestionare a fondurilor și derulării operațiunilor comerciale ale firmei.

Un prim element de referință îl constituie formarea și păstrarea disponibilităților valutare ale firmei. În condițiile în care, din deferite motive, în ansamblul disponibilităților valutare ale unei firme, valutele în proces de depreciere au o pondere mai ridicată decât este apreciat ca optim, acestea se pot vinde pe o altă valută apreciată mai stabilă sau în proces de repreciere. Păstrarea în conturi a unor disponibilități exprimate într-o valută aflată în proces de depreciere are ca efect reducerea permanentă a capacității de plată în perspectivă a firmei. Respectiv, pentru procurarea unei valute ”tari”, în perspectivă îi vor trebui tot mai multe valute ”slabe”. Păstrarea în conturi în conturi a unor valute instabile sau în proces de depreciere nu este justificată pe termen scurt, decât în măsura în care există un interval de timp foarte scurt între momentul încasării și plății în aceeași valută.

Un alt element de avut în vedere în procesul gestionării corespunzătoare a fondurilor valutare ale firmei îl constituie structura pe valute și corelarea încasărilor și plăților. Corelarea strictă a încasărilor și plăților în aceeași valută și la aceeași dată sau la date sensibil apropiate elimină riscul valutar ce poate apărea după caz – la încasare ca exportator (depreciere) sau la plată – ca importator (reapreciere), riscul acționând numai asupra soldului celor două operațiuni combinate. În condițiile în care încasarea unei valute depășește anumite limite apreciate optime de firmă sau chiar nu este necesară în structura valutară a acesteia, firmele pot solicita vinderea ei și cumpărarea anumitor valute la vedere, în concordanță cu operațiunile comerciale pe care le derulează în prezent sau în perspectivă.

Exemplu:

O firmă are la momentul T0 următoarea situație:

are disponibil în cont 150000 USD;

peste 3 luni are de achitat un import în yeni japonezi, la momentul T3;

la T0, cursul este 1 USD = 104,45 JPY;

specialiștii (inclusiv cursul la termen publicat) estimează o întărire a yenului în raport cu dolarul: 1 USD = 103,75 JPY.

Firma decide efectuarea unei operațiuni la vedere, în T0: banca, în contul firmei respective, vinde dolari și cumpără yeni cursul zilei.

1 USD = 105,45 JPY

Situația peste 3 luni, la T3 :

I – fie confirmă estimările specialiștilor adică, la vedere: 1 USD = 103,75 JPY, ceea ce ar fi însumat că, pentru 150000 USD, firma ar fi procurat doar 15562300 JPY;

II fie nu confirmă estimările specialiștilor, adică la vedere: 1 USD = 106,15 JPY, ceea ce ar fi însemnat că, pentru 150000 USD, firma ar fi procurat 15922500 JPY, reflectând deprecierea yenului față de dolar.

Deci: – în varianta I:

1 USD = 103,75 JPY

ceea ce, din punctul de vedere al firmei, ar fi constituit o pierdere, deoarece cu 150000 USD ar fi cumpărat mai puțini yeni și, în acest caz, acoperirea la vedere în acest caz, acoperirea la vedere în momentul T0 a fost de folos, aducând un profit de 255200 yeni.

– în varianta II:

1 USD = 106,15 JPY

ceea ce înseamnă, că dacă aștepta să cumpere yenii în momentul T3, i-ar fi cumpărat mai ieftin și, în acest caz, a pierdut și ar fi putut câștiga 105000 JPY.

Caracteristic operațiunilor la vedere este faptul că acestea permit ca, într-un interval de timp scurt, să se ”scape” de o valută în suferință, în proces de depreciere, procurându-se o valută mai stabilă în momentul respectiv, denumită și ”valută de refugiu”.

În acest proces de convertire a unei valute mai slabe pe o alta apreciată mai stabilă, se are, de regulă, în vedere ca valuta în proces de reapreciere să aibă un curs convenabil (nu foarte ridicat) pentru ca, în perspectivă, să nu se suporte diferențele de curs nefavorabile, prea mari, în condițiile în care s-ar dori reconvertirea monedei procurate în alte valute.

Aceste operațiuni de acoperire la vedere se pot efectua nu numai cu bani proprii (ai firmei sau băncii), ci și cu bani atrași (împrumutați) într-o valută slabă pentru a cumpăra o valută tare. În momentele de tensiune valutară, când se petrec ”răsturnări” de cursuri valutare, au loc deplasări masive de fonduri de la o valută la alta, în căutare de valute mai stabile, mai sigure. În aceste momente, speculațiile valutare devin intense, iar cursul unei valute care nu inspiră încredere scade rapid, pierzând fără întrerupere din substanță, ceea ce poate determina, uneori, măsuri prohibitive din partea autorității monetare respective.

Se impune, din aceste considerente, ca disponibilități valutare ale unei firme să aibă nu o structură statică, ci dinamică, dar mai ales prospectivă, firma fiind astfel pregătită de a surmonta riscurile valutare ce s-ar repercuta asupra disponibilităților ei, în funcție de evoluția pieței financiar – valutare internaționale.

Principala problemă ce se pune în derularea tranzacțiilor de arbitraj se referă la adoptarea deciziilor într-un interval de interval de timp cât mai scurt, uneori de ordinul secundelor, pentru a se beneficia de poziția favorabilă a unei valute pe o anumită piață.

Se identifică două tipuri de tranzacții de arbitraj spot:

1. Arbitraj geografic

Prin arbitrajul geografic, se urmărește fructificarea diferențelor dintre cursurile spot practicate pe două piețe valutare diferite, de obicei între care există diferențe de fus orar. Viteza de derulare a acestei operațiuni trebuie să fie foarte mare pentru că, fiind vorba de cursuri spot, prin transmiterea ordinelor, se modifică raportul cerere – ofertă, ceea ce face ca, la intervale scurte de timp, să se producă egalizarea cursurilor pe cele două piețe.

Exemplu:

Se intenționează fructificarea unui disponibil în mărci germane, considerându-se cursul DEM la două bănci:

Banca A: USD/DEM 1,8762/72

Banca B: USD/DEM 1,8912/22

Principiul este: ”Cumpără ieftin – vinde scump ”.

Un operator folosind disponibilitățile în DEM adresând concomitent un ordin de cumpărare pentru 10 milioane USD la banca A, ce are cursuri mai mici, și un ordin de vânzare, pentru aceeași sumă la banca B, ce are cursuri mai mari.

OC OV

1 USD = 1,8772 DEM 1 USD = 1,8912DEM

OC: 10*106*1,8772 = 18772000 DEM (plătiți)

OV: 10*106*1,8912 = 18912000 DEM (încasați)

2. Arbitraj triunghiular

Arbitrajul triunghiular se bazează pe operațiuni spot de vânzare prin care se fructifică poziția a două valute exprimate printr-o a treia. Prin arbitrajul triunghiular se urmărește adresarea concomitentă a unor ordine de sens invers astfel încât să se refacă disponibilul inițial și să se obțină un câștig. Fiind vorba de cursuri spot, diferențele de curs sunt mici, ceea ce face ca și câștigurile să nu fie spectaculoase. Câștigul în sumă absolută este direct influențat de volumul tranzacției.

Exemplu:

Se fructifică un disponibil de 10 milioane de USD printr-un arbitraj triunghiular, considerând următoarele informații valutare:

Banca A: USD/CHF 1,5364/74

USD/DEM 1,8762/72

Banca B: USD/CHF 1,5475/85

USD/DEM 1,8912/22

Arbitrajul triunghiular presupune utilizarea unor operațiuni la vedere prin care să se fructifice cursul a două monede exprimate prin a treia la bănci diferite.

Se fructifică pozițiile în DEM și CHF. Decizia privind succesiunea operațiilor se adoptă pe baza comparării cursurilor încrucișate.

Banca A: Curs de cumpărare CHF/DEM=1,8762/1,5374=1,2203

Curs de vânzare CHF/DEM=1,8722/1,5364=1,2218

Banca B: Curs de cumpărare CHF/DEM=1,8912/1,5485=1,2213

Curs de vânzare CHF/DEM=1,8922/1,5475=1,2227

Se vând USD pe CHF la Banca B: 1,5475*10000000=15. 475. 000 CHF

Se vând CHF pe DEM la Banca B: 1,2213*154750000=18899617,5 DEM

Se cumpără USD pe DEM la Banca A: 18899617,5/1,8772=10067982,9 USD

Deci, se câștigă: 70067982,9-10000000=67982,9 USD

2. 3. Tranzacții pe piața valutară la termen

2. 3. 1. Determinarea cursului valutar la termen

Piața la vedere și piața la termen sunt două compartimente ale pieței valutare. Fiecare dintre ele este caracterizat prin cursul de schimb. Spre deosebire de modul de determinare a cursului spot, ca rezultat al comparării prețurilor pe cele două piețe analizate, cursul la termen este influențat de teoria parităților ratelor dobânzii.

Conceptul teoretic al parității ratelor dobânzii aparține lui Keynes (1923) și se rezumă la o frază: cursurile la termen ale devizelor se ajustează în funcție de paritățile ratelor dobânzii. Teoria se bazează pe relația între piața valutară la vedere și cea la termen, deci pe un comportament de arbitraj, de această dată cu plasamente financiare și nu cu mărfuri, ca în cazul teoriei parității puterilor de cumpărare.

Prin operațiuni la termen, operatorul se acoperă contra riscurilor, comparând în mod necesar prețul devizelor la termen, cu evoluția dobânzilor. Chiar și atunci când nu se asigura și dorește doar să speculeze, operatorul va face comparații între cursul de schimb la termen (variabila aleatoare) și diferența de dobânzi – la vedere – termen (variabila certă).

De exemplu, un bancher dispune de lichidități în dolari și căută să realizeze plasamente care să-i asigure o mai mare rentabilitate.

Presupunem ca bancherul poate să plaseze în mod liber fondurile sale la New York sau la Tokyo. Ipotezele suplimentare privesc rata dobânzii și suma lichidităților la dispoziția bancherului.

-t* este rata dobânzii pe termen scurt (6 luni) pe piața bunurilor de tezaur la Tokyo.

-t' este rata dobânzii pe termen scurt (6 luni) pe piața bunurilor de tezaur la New York.

-cursul de schimb la vedere este 1USD=105 JPY.

-bancherul dispune de o sumă C în dolari, ceea ce este egal prin simplificare, cu prețul unui yen pe piața la vedere.

Bancherului i se oferă două posibilități: fie să transfere capitalurile sale la Tokyo, fie să-și investească fondurile pe piața americană a bonurilor de tezaur.

Transformând C în dolari pe piața monetară la Tokyo, bancherul obține o sumă în yeni pe care o plasează timp de 6 luni; cumpărând bonuri de tezaur 6 luni mai târziu, el obține suma: 1JPY(1+t). Cumpărând bonuri de tezaur pe piața din Tokyo, bancherul se expune unui risc de schimb: la ce bun să se obțină o creștere a rentabilității de 1% timp de 6 luni dacă, în același timp, yenul scade cu 10% în raport cu dolarul?

Pentru a evita acest risc, bancherul trebuie să se acopere, vânzând chiar de acum, la termen, suma de 1JPY(1+t), care va fi primită în 6 luni.

Aceasta vânzare se va face la un curs T, care este cursul de schimb al yenului în raport cu dolarul. Efectuând această vânzare la termen, bancherul este sigur că va încasa la capătul a 6 luni: T(1+t) dolari. Plasând fondurile sale la New York, bancherul ar fi obținut la capătul a 6 luni: C(1+ t') dolari.

Bancherului îi este indiferent dacă își plasează fondurile sale la Tokyo sau la New York: T(1+t) =C(1+t').

Din această relație se deduce că: T=C*(1+t')/(1+t).

Cursul de schimb la termen al yenului este în funcție de cursul la vedere și de rata dobânzii la 6 luni, la Tokyo și la New York, aferentă titlurilor financiare, ce prezintă același risc.

Dacă rata dobânzii la Tokyo este superioară ratei dobânzii la New York, cursul la termen al JPY T este inferior cursului la vedere. Se spune ca yenul la 6 luni este în deport.

Acest deport este egal cu diferența dintre cursul la vedere și cursul la termen.

Dacă se presupune că:

-t=12%

-t'=10%

-C=1/105

cursul la termen T este egal cu :

T = C(1+t') /(1+t) => T = 1/105*1,05/1,06 = 0,0094

Dacă rata dobânzii la Tokyo este inferioară celei de la New York, cursul de 6 luni al yenului este superior cursului la vedere: yenul este în report pe piața valutară.

Dacă se presupune că:

-t=20%

-t'=12%

-C=1/105

cursul la termen este egal cu:

T = C(1+t')/(1+t) => T = 1/105*1,06/1,05 = 0,0096

În situație de echilibru pe piața valutară, reportul și deportul sunt egale cu diferențe privind rata dobânzii pe piețele monetare.

Dimpotrivă, când rata dobânzii la Tokyo este inferioară celei din New York, bancherul beneficiază de o mai redusă remunerație investind fondurile sale la Frankfurt, dar el vinde yenii săi la un preț superior cursului de schimb la vedere, ceea ce compensează pierderea suferită.

Mișcările internaționale de capitaluri pun în joc, în anumite perioade sume considerabile. O analiză simplistă a acestei chestiuni invocă motivații speculative ale deținătorilor de fonduri. Este vorba de o percepere indirectă a realității. În majoritatea perioadelor, aceste mișcări de capitaluri sunt induse de variații relative ale ratei dobânzilor care afectează piețele monetare.

Teoria parității ratei dobânzii explică aceste mișcări de capitaluri. În exemplul următor sunt relevate logica și mecanismele mișcării respective.

Diferența de rată

a dobânzii

O'

A B

1,5

45%

O Deport sau report

0,5 1,5 2,5

Sistemul de axe reprezintă pe abscisa reportul sau deportul, exprimate în procentaj anual, și, pe ordonată, diferențele de rată ale dobânzii, exprimate în procentaje anuale. Pentru exemplificare, considerăm două țări, Japonia și SUA, ignorând controlul schimburilor și orice intervenție a administrației asupra mișcărilor internaționale de capitaluri.

Dreapta OO' materializează o situație de echilibru. În fiecare punct al acestei drepte înclinate la 45%, teoria parității ratei dobânzii este respectată, de vreme ce o diferență de rată este perfect compensată printr-un report sau deport pe piața valutară.

Punctelor A și B din grafic le corespund două situații, în condițiile în care plasamentele pe piețele monetare nu prezintă nici un risc, de orice natura, iar termenul operațiilor pe piețele valutare corespunde scadentelor plasamentelor pe piețele monetare.

Diferența de rată a dobânzii este superioară cursului de schimb

Aceasta ipoteza este concretizată în punctul A al graficului. Ratele dobânzii pe piața SUA sunt superioare cu 1. 5% celor de pe piața japoneza, în timp ce deportul la termen al USD în raport cu JPY nu este decât de 0. 5%. Pentru ca paritatea ratelor dobânzii să fie respectata, deportul ar fi trebuit stabilit la 1. 5%.

Acest dezechilibru provoacă o ieșire de capitaluri japoneze cu destinația SUA, de o marja neta și fără risc de 1% . În aceste condiții, se pot bonuri de randament brut superior cu 1,5% celui obținut pe piața monetara japoneza.

Pentru a evita riscul scăderii USD în raport cu JPY, investitorul vinde imediat la termen dolarii obținuți pe piața valutară. Aceasta vânzare se face cu un deport de 0. 5%, ceea ce îi lasă o marja neta de 1%.

Aceste mișcări de capitaluri au ca urmare restabilirea parității ratei dobânzii. Doua motive explica aceasta reechilibrare.

a) Ieșirea de capitaluri japoneze cu destinația SUA crește deportul USD, deoarece creșterea cererii USD pe piața valutară la vedere induce o creștere a cursului său la vedere, iar o creștere simultană a ofertei de USD pe piața valutară la termen induce o scădere a prețului său la termen.

b) Intensificarea mișcărilor de capitaluri japoneze sporește lichiditatea pe piața monetară SUA și o reduce pe cea de pe piața monetară japoneza, ceea ce induce o scădere a ratei dobânzii la New York și o creștere a ei la Tokyo.

În consecință, deportul USD tinde în mod progresiv să crească și diferența de rată a dobânzii tinde să se reducă. Aceasta restabilire a parității ratei dobânzii este favorizată prin decizii ale autorităților japoneze, care au ca efect creșterea ratei dobânzii pe piețele monetare pentru a frâna ieșirea de capitaluri.

Diferența de rată a dobânzii este inferioară diferenței cursului de schimb

Aceasta ipoteză este concretizată prin punctul B din grafic. Ratele dobânzii pe piața americană sunt superioare cu 1,5% celor de pe piața monetară japoneză, dar deportul la termen al USD în raport cu JPY este de 2,5%. Pentru ca paritatea ratelor de dobândă să fie respectată, deportul ar fi trebuit stabilit la 1,5%.

Dezechilibrul menționat provoacă o ieșire de capitaluri din SUA spre Japonia. Chiar dacă ratele dobânzii în Japonia sunt superioare celor din SUA, deținătorii de JPY nu sunt stimulați să investească în SUA, iar deținătorii iar deținătorii de USD nu sunt stimulați să plaseze resursele lor pe piața monetară japoneză, deoarece ei beneficiază de un randament fără risc de 1%.

Un deținător de JPY ar fi obținut un randament superior cu 1. 5%, plasându-și fondurile sale la New York, dar acest câștig ar fi fost supracompensat prin deportul de 2,5% pe care l-ar fi suferit vânzând la termen dolarii pentru a se proteja contra riscului de schimb.

Asemenea mișcări de capitaluri restabilesc paritatea ratelor dobânzii, acționând astfel:

– intrarea capitalurilor la Tokyo reduce deportul deoarece creșterea ofertei de devize americane pe piața valutară la vedere induce o scădere a cursului la vedere și o creștere simultană a cererii de USD pe piața la termen, determină o creștere a cursului său la termen.

– intensificarea mișcărilor de capitaluri americane sporește lichiditatea pe piața monetară japoneză și o reduce pe cea de pe piața americană, ceea ce induce o scădere a cursurilor la Tokyo și o creștere la New York.

În consecință, deportul USD tinde progresiv spre reducere, iar diferența de rată a dobânzii crește. Pe de altă parte, restabilirea parității ratei dobânzii poate fi favorizată prin decizii ale autorităților americane care pentru a frâna mișcările de capitaluri și consecințele lor negative, pot acționa asupra ratelor dobânzii.

Natura mișcărilor internaționale de capital

Mișcările de capital sunt în cvasitotalitatea lor mișcări pe termen scurt și scadența lor inițială este inferioară unui an. Ele sunt uneori denumite capitaluri flotante. Caracterul lor speculativ este subliniat adesea, dar este vorba de o generalizare abuzivă. Aceste mișcări de capitaluri sunt de origine bancară și nebancară. Primele sunt cele mai importante. Ele corespund operațiilor de arbitraj efectuate de trezoreriile băncilor. Capitalurile pe termen scurt ale sectorului privat nebancar cuprind creditele comerciale pe termen scurt, avansurile la comandă, împrumuturile etc.

Creditele comerciale pe termen scurt și avansurile nu au caracter speculativ.

Un exemplu ilustrativ al naturii acestor mișcări de capital: un importator elvețian, plătind în DEM, anticipează o creștere a cursului acestor devize. El propune furnizorului sau să avanseze data contractuala a plății. Acest comportament accelerează ieșirile de devize și exercita presiuni asupra cursului francului elvețian fata de marcă. Dimpotrivă importatorul care anticipează o scădere a cursului mărcii întârzie plata sa contractuală.

Comportamentele exportatorilor elvețieni plătiți în DEM sunt evident de sens opus în caz de creștere sau scădere anticipată a devizelor.

Modificarea termenelor are ca origine principală dorința întreprinderilor de a elimina riscul de schimb sau de a profita de pe urma acestei modificări. În acest caz, modificarea termenelor are un conținut speculativ evident. Dificultățile de trezorerie ale întreprinderilor sunt o a doua cauză a modificărilor termenelor, dar importanța lor cantitativă este relativ redusă. Dacă modificarea termenelor nu este o speculație pură, ea afectează totuși piața valutară, deoarece contribuie la slăbirea și mai accentuată a monedelor slabe și la fortificarea monedelor puternice.

2. 3. 2. Tranzacții forward pe piața valutară

Contractul forward de schimb valutar este un contract obligatoriu între o bancă și un client al său pentru cumpărarea sau vânzarea unei sume în valută la o dată viitoare și la un curs fixat în momentul încheierii contractului. Acest contract are ca scop să permită exportatorilor să cunoască ce valoare va avea în moneda naționala suma pe care o vor încasa în valuta, iar importatorilor ce sumă în moneda națională vor trebui să plătească pentru achiziționarea valutei necesare.

Contractul forward este ferm, cu termeni negociați, cursul la termen fiind predeterminat, iar prin comparația acestuia cu cursul spot de la scadenta contractului, rezulta câștigul sau pierderea pentru operatori. Pentru cumpărătorul contractului, câștigul se obține dacă la data scadenței, cursul spot este mai mare decât cursul la termen, reprezentând prețul contractului și care, fiind ferm, este considerat originea graficului. Câștigul este dat de o dreaptă ce trece prin originea graficului și care este mai mare cu cât cursul este mai mare, iar în cazul în care cursul evoluează invers, operatorul se confruntă cu pierdere.

De asemenea, pentru vânzătorul din contractul forward, situația câștigului sau pierderii este exact inversă decât în cazul cumpărătorului. Cu cât prețul spot al pieței creste mai mult peste prețul forward (situat în momentul O), cu atât vânzătorul înregistrează o diferență negativă mai însemnată (O,X); dimpotrivă dacă prețul scade, el va înregistra un profit virtual, pentru ca va primi un preț (X) mai mare decât cel de pe piață (O).

Poziția vânzătorului Poziția cumpărătorului

(+) (+)

P P

+X -X

-X O spot O +X spot

-P -P

(-) (-)

Caracteristicile contractului forward sunt:

– Se încheie prin negociere directă între părți ceea ce înseamnă că nu este un contract tipic bursier. Contractul nu este standardizat, părțile convenind suma, cursul de schimb, precum și termenul de livrare/plată.

– Are o valoare fixă, în sensul că, la scadentă, cumpărătorul va plăti un preț stabilit încă din momentul contractării. Aceasta valoare nu se modifică, în ciuda faptului că prețul curent al pieței va înregistra variații între momentul contractării și cel al executării. Ca atare la scadenta apare o diferența între prețul contractului și prețul pieței care se transpune într-un profit, respectiv o pierdere pentru părți. Tranzacția nu este garantata printr-un mecanism bursier, ci prin alte garanții oferite de părți.

Contractele la termen – forward sunt utilizate pentru mai multe scopuri:

Se poate fixa cursul de schimb: atât exportatorul, ce urmează a schimba o valută încasată cu moneda națională, cât și importatorul, ce urmează a procura valuta în schimbul monedei naționale, în scopul plății, au la dispoziție contractul forward pentru a stabili cu anticipație cursul de schimb. Oricum, datorită evoluției prețului curent pe piață, poziția contractantului se schimbă între momentul acordului de voință și cel al executării contractului; vânzătorul (cumpărătorul) poate fi avantajat dacă piața a scăzut (crescut) sau dezavantajat dacă piața a crescut (scăzut). Prin urmare, fixarea prețurilor este practicată de cei care urmăresc stabilirea anticipată a condițiilor unei tranzacții viitoare, fără să se preocupe de schimbarea poziției lor pe piață ca urmare a mișcării cursului de schimb.

Debitorul unei părți în valută la o dată viitoare poate procura cu anticipație lichidități printr-o cumpărare forward pe piața valutară în timp ce un exportator, care va fi plătit la un termen viitor poate vinde contra moneda națională suma în valută printr-o operațiune forward . În aceste cazuri, operatorul este supus riscului de preț (cel care cumpără cu anticipație pierde, dacă prețul scade, cel care vinde, dacă prețul creste).

Tranzacțiile forward pot fi realizate în scopuri speculative, urmărindu-se obținerea unui profit din diferența între prețul spot la executare și prețul forward contractat. Determinarea cursurilor forward

Cursul de schimb forward la care va avea loc livrarea / plata este stabilit în momentul contractării. Cum nici o bancă și nici clientul ca părți în contractul forward, nu știu care va fi cursul spot la scadență, cursul de schimb forward trebuie să fie stabilit pe baza informațiilor curente. Principiul utilizat pentru determinarea cursului la termen – forward are la bază teoria parității ratelor dobânzii, luându-se în considerare diferențialul ratelor de dobândă practicate la același termen pe piețele ale căror monede se compară.

1. Cumpărare forward

O cumpărare forward este un angajament de a cumpăra o anumită sumă de valută ce va fi livrată la o dată viitoare. De exemplu, pe 15 mai 1999, o bancă cumpără 100000 USD, cu scadenta pe 17 mai 2000. Ea are, deci, o poziție long în dolari. În schimb, banca se angajează să livreze o sumă corespunzătoare în lei clientului, la scadență. Banca își poate acoperi poziția short în lei și cea long în dolari, împrumutând dolari pentru o perioada de 1 an, începând cu data tranzacției (15 mai 1999) și apoi schimbând dolarii împrumutați în lei, la cursul spot 16700 USD/ROL pentru a-i împrumuta la rândul său pentru 1 an.

La scadența contractului forward, peste 1 an, banca își poate folosi poziția long în dolari pentru a rambursa împrumutul contractat. Depozitul în lei, inclusiv dobânda acumulată, este folosit pentru ca banca să-și poată onora obligația de plată stabilită prin contractul forward.

Cursul de schimb forward din acest exemplu este determinat de trei elemente: cursul spot curent, rata dobânzii dolarului (pentru banii împrumutați) și rata dobânzii la lei (pentru banii dați cu împrumut sau puși în depozit).

Fluxurile financiare se prezintă astfel:

Împrumut în USD pe 17 mai 1999 92592,6 USD

Dobânda plătită (8%) 7407,4 USD

Creditul rambursat inclusiv dobânda pe 17 mai 2000 100000 USD

Vinde spot 92592,6 USD contra ROL, 1546296420 ROL

la cursul de 16700 USD /ROL

Dobânda câștigată la depozitul în lei pentru 1 an (6,5%) 100 509 267,3 ROL

Depozit plus dobânda 1646805687 ROL

Deci, pe 15 mai 1999, banca poate oferi o sumă de 1646805687 ROL în schimbul a 100000 USD, cu scadența pe 17 mai 2000. Aceasta înseamnă un curs forward de 16480 USD/ROL. Acest curs este mai mic decât cel spot de 16700 USD/ROL, reflectând faptul că rata dobânzii la dolari este mai mare decât rata dobânzii la lei. Deci, banca va plăti mai mult pentru dolarii împrumutați decât va câștiga din depozitul în lei. Se spune, în acest caz, că dolarul forward face discount, iar leul forward face primă.

2. Vânzare forward

Să presupunem că o bancă încheie un contract forward cu un client, prin care se angajează să livreze 100000 USD la scadență contra ROL. Data încheierii contractului este 15 mai 1999, iar scadența este pe 17 mai 2000. Deci, banca are o poziție long în lei. Metoda de acoperire este exact cea opusă metodei folosite în cazul cumpărării forward.

Regula de bază este aceea că, banca împrumută moneda pentru care are poziție long (in acest caz ROL) și o schimbă în cealaltă monedă tranzacționată. Suma în valută, astfel dobândită, este investită pe perioada contractului forward. Luând în considerare cursul spot de 16750 USD/ROL și suma de 100000 USD, fluxurile financiare vor arăta astfel:

Depozit în USD pe 17 mai 1999 92807,43 USD

Dobânda câștigată pe 1 an (7,75%) 7192,57 USD

Suma în USD necesară pentru a se onora contractul forward 100000 USD

Cumpărare spot de USD (92807,43USD)

la cursul 16750 USD/ROL 1554524453 ROL

Dobânda plătită pentru leii împrumutați (7%) 108816711,7 ROL

Creditul rambursat incluzând și dobânda (17 mai 2000) 1663341165 ROL

Deci, banca vinde dolari la un curs forward de 16673 USD/ROL, adică mai ieftin decât cursul spot, ceea ce înseamnă că dolarul forward face deport.

Calcului punctelor de swap

În practică, aceste împrumuturi și depozite descrise mai sus nu se realizează. Calculul este pur teoretic, dar nu lipsit de o foarte mare importanță. Dacă o bancă cotează un curs forward cu abateri semnificative de la paritatea dobânzilor, ceilalți operatori de pe piața valutară se vor angaja imediat în operațiunea de arbitraj, în detrimentul și pe cheltuiala băncii respective.

În practică, cursurile forward se calculează prin adunarea sau scăderea “punctelor swap” la sau din cursul spot. Baza și modul de calcul ale punctelor swap sunt diferența între cursul spot și cursul forward.

Cursul la termen – forward de cumpărare = Curs spot cumpărare +/- Forwards

cumpărare

Cursul la termen – forward de vânzare = Curs spot vânzare +/- Forwards vânzare

Unde: FWD = puncte swap

Punctele swap de cumpărare și de vânzare se stabilesc pe baza diferențialului de rată a dobânzii la depozite și la credite pe piața monedei și pe piața valutei:

Rata dobânzii la depozite (Rdd) Rata dobânzii la credite (Rdc)

Piața monedei (M)

Piața valutei (V)

FWD vânzare FWD cumpărare

Formulele pentru punctele swap sunt următoarele:

Fwd cumpărare = [Cs cp (RddM – RdcV) *n] / (360*100+RdcV*n)

Fwd vânzare = [Cs vz (RdcM – RddV) *n] / (360*100+RddV*n)

Unde: Cs cp/vz = curs spot la cumpărare/vânzare

Rdd M/V = rata dobânzii la depozite pe piața monedei/valutei

Rdc M/V = rata dobânzii la credite pe piața monedei/valutei

n = perioada de timp pentru care este încheiat contractul forward

Regulile ce se aplică în continuare, pentru determinarea cursurilor forward sunt:

Dacă rata dobânzii la valută este mai mică decât rata dobânzii la moneda tranzacționată, atunci se spune că valuta face primă, iar moneda face discount.

În acest caz: FWDcp < FWDvz, ceea ce înseamnă că punctele swap se adună la cursurile spot, pentru a determina cursurile forward.

Dacă rata dobânzii la valută este mai mare decât rata dobânzii la monedă, atunci se spune că valuta face discount, iar moneda face primă.

În acest caz, FWDcp > FWDvz, ceea ce înseamnă că punctele swap se scad din cursurile spot, pentru a determina cursurile forward.

Exemplu:

A) Spot USD/DEM 1,1900 1,1975

USD la 21 zile 7% 8%

DEM la 21 zile 10% 11%

FWDcp = [1,1900 (10-8) *21] / (36000+8*21) = 0,0013

FWDvz = [1,1975 (11-7) *21] / (36000+7*21) = 0,0027

Cum FWDcp < FWDvz (13 < 27), înseamnă că punctele swap se adună la cursurile spot:

Ct cp = Cs cp +FWDcp = 1,1900 + 0,0013 = 1,1913 USD/DEM

Ct vz = Cs vz +FWDvz = 1,1975 + 0,0027 = 1,2002 USD/DEM

B) Spot USD/ROL 16700 16750

USD la 1 ian 7,75% 8%

ROL la 1 ian 6,5% 7%

FWDcp = [16700*(6,5-8) *365] / (36000+8*365) = -235

FWDvz = [16750*(7-7,75) *365] / (36000+7,75*365) = – 118

Cum FWDcp > FWDvz (235 > 118), înseamnă că punctele swap se scad din cursul spot:

Ct cp = Cs cp – FWDcp = 16700 – 235 = 16465 USD/ROL

Ct vz = Cs vz – FWDvz = 16750 – 118 = 16632 USD/ROL

Închiderea contractului forward

Închiderea contractului forward la termen se face de către bancă, atunci când clientul său nu-și poate onora obligația din diverse motive.

În cazul în care clientul este un exportator care nu poate furniza băncii valuta pentru care s-a angajat, banca va calcula costul vânzării unei sume corespunzătoare de valută la cursul spot pentru ziua specificată – scadența contractului forward. Banca va mai calcula suma cu care ar fi trebuit să fie creditat clientul în cazul îndeplinirii contractului forward. Banca va trece apoi debitul sau creditul în contul clientului.

În cazul în care clientul este un importator, banca va calcula suma cu care acesta ar fi fost debitat în cazul îndeplinirii contractului, apoi va calcula valoarea la cursul de cumpărare spot al băncii din ziua respectivă. Debitul sau creditul net va fi trecut în contul clientului.

Exemplul I:

Un exportator suedez încheie cu o bancă din Frankfurt un contract forward la 3 săptămâni, pentru a-i vinde 50000 USD, contra coroane suedeze. La termenul de trei săptămâni, exportatorul nu primește de la importator dolarii datorați și nu poate să-și onoreze obligația față de bancă.

Se are în vedere că la data încheierii contractului forward banca practica următoarele cursuri:

Spot USD/SEK 8,3071 8,3146

FWD la 21 zile . 13 . 27

iar cursurile spot, cu trei săptămâni mai târziu, sunt:

Spot USD/SEK 8,3371 8,3386

La scadență, banca închide contractul forward astfel:

Debit: Costul vânzării valutei la trei săptămâni spot:

50000 USD*8,3386 SEK/USD = 416931 SEK

Credit: Se ia în considerare cursul la termen la cumpărare:

Ct cp = 8,3071+0,0013 = 8,3084.

Suma obținută din vânzarea la trei săptămâni forward către bancă a dolarilor:

50000 USD*8,3084 SEK/USD = 415421 SEK

Rezulta un debit net de:

416931 SEK – 415421 SEK = 1510 SEK, cu care va fi debitat clientul

(câștig).

Exemplul II

Un importator suedez încheie un contract forward, la trei săptămâni, cu o bancă de la care cumpără forward 50000 USD contra coroane suedeze, de care importatorul are nevoie pentru a plăti peste trei săptămâni mărfurile cumpărate cu plata în dolari SUA. La scadența contractului forward, importatorul nu dorește să cumpere dolarii contractați forward (de exemplu, exportatorul partener de contract nu are marfa disponibilă).

Folosind aceleași cotații ca și în exemplul anterior, închiderea contractului se va face astfel:

Credit: Suma din revânzarea dolarilor la cursul spot:

50000 USD*8,3371 SEK/USD = 416855 SEK.

Debit: Se ia în considerare cursul forward la 21 zile la vânzare:

Ct vz = 8,3146 + 0,0027 = 8,3173.

Suma cu care ar fi fost debitați dolarii la cursul forward:

50000*8,3173 SEK/USD = 415865 SEK

Deci, rezultă un credit net de: 416855 SEK – 415865 SEK = 990 SEK, cu care va fi creditat clientul (pierdere).

Închiderea contractului forward la termen când clientul nu poate să-și îndeplinească obligațiile, se face din rațiuni economice și nu de penalizare. Se are în vedere că banca, odată cu încheierea unui contract forward, în paralel, încheie o operațiune similara, “geamănă”, cu o terță parte, pentru acoperirea propriului risc.

Prin închiderea contractului forward, fără participarea clientului, banca îl determină pe client să-și îndeplinească obligațiile (printr-o operațiune coactivă săvârșită de bancă) din contractul forward, folosind piața spot. Câștigul sau pierderea rezultate sunt creditate sau debitate în contul clientului. Criteriile băncii de a intra într-un contract forward sunt aproape similare cu cele de acordare a unui overdraft.

Sunt situații în care clientul cere amânarea scadenței contractului forward, iar banca acceptă. În fapt, se închide vechiul contract forward și se încheie un nou contract forward, noul curs forward fiind bazat pe cursul spot folosit la închidere.

Contractul forward opțiune

Contractul forward opțiune este un contract forward afectat de o condiție suspensivă. Se stabilește o perioadă în interiorul căreia urmează să fie definitivată tranzacția. Clientul are opțiunea să aleagă orice zi din perioada specificată pentru a definitiva contractul, care, sub această rezervă (condiție suspensivă), este tot un contract obligatoriu ca și contractul forward. Se utilizează când momentul încasării sau plății valutei este incert.

Dacă importatorul cunoaște momentul plății, exportatorul nu este sigur când va încasa valuta, nu cunoaște ziua încasării valutei și, în consecință, îi este dificil să fixeze data scadenței acoperirii. Ca urmare, băncile au lansat un produs bancar sintetic care îi permite exortatorului să-și aleagă data de schimb dintr-o perioadă, de exemplu între 60 și 90 de zile. Acest produs bancar se numește “acoperire la termen cu opțiune de scadențe”.

Banca va stabili un curs pentru începutul perioadei și altul pentru sfârșitul perioadei. În exemplul dat, la 60 de zile și la 90 de zile, în mod firesc, banca va opta pentru cursul care îi este mai favorabil, fără a exclude însă negocierea. La cursul negociat, exportatorului i se permite să-și schimbe valuta în oricare zi pentru care a optat din perioada cuprinsă, de exemplu, între 60 și 90 de zile.

Exemplu:

Cursul la termen USD/FRF este de 6,296 la 60 de zile și 6,325 la 90 de zile. Exportatorul va obține un curs negociat de 6,296/6,325 sau unul ajuns între aceste două limite.

Calcularea cursurilor pentru contractele forward opțiune

Regula de bază este ca, într-un contract forward opțiune, banca vinde valută importatorilor și cumpără valută de la exportatori. Aceștia pot să selecteze din perioada de opțiune ziua în care urmează să-și completeze tranzacția.

Banca calculează cursurile forward pe care le-ar oferi pentru contracte fixe scadente în prima și ultima zi a contractului opțiune și apoi alege acel curs dintre ele care îi este mai favorabil (în funcție de conjunctură, admite și negocierea și convenirea unui al treilea curs).

Exemplu:

La 1 august un importator american cumpără mărfuri de 20000000 ROL și se adresează unei bănci comerciale din New York pentru procurarea sumei necesare în lei. Plata mărfurilor se va face la expediere, care va avea loc peste două luni. Contractul cu banca este un contract forward opțiune, în vederea acoperirii riscului de schimb, cu perioada de opțiune între două și trei luni.

Cursurile cotate de banca la 1 august sunt:

Spot USD/ROL 17856/72

FWD la 2 luni 156/142

FWD la 3 luni 212/204

Banca va calcula cursul forward opțiune de vânzare a leilor și cumpărare de dolari:

La două luni: Cursul spot de 17856 USD/ROL îl va diminua cu prima de 156 și va obține cursul forward de vânzare ROL / cumpărare USD de 17700 USD/ROL.

La trei luni: Cursul spot de 17856 USD/ROL îl va diminua cu prima de 212 și va obține cursul forward de vânzare ROL / cumpărare USD de 17644 USD/ROL.

În final, banca va alege cursul cel mai favorabil pentru ea, de 17644 USD/ROL.

Folosind aceleași cotații, în ipoteza în care banca cumpără ROL contra USD (în cazul exportului), cursurile forward la două și la trei luni vor fi calculate astfel:

La două luni: Din cursul spot de 17872 USD/ROL se scade prima de 142 și se obține cursul forward de cumpărare ROL / vânzare USD de 17730 ROL.

La trei luni: Din cursul spot de 17872 USD/ROL se scade prima de 204 și se obține cursul forward de cumpărare ROL / vânzare USD de 17668 ROL.

Banca va alege cursul cel mai favorabil de 17730 USD/ROL.

De regulă, pentru clienții importanți și în funcție de conjunctură, primele sunt negociabile, ajungându-se la un compromis între cele două extreme.

2.3.3. Operațiuni de swap valutar

Operațiunea de swap valutar este o tranzacție ce presupune vânzarea și cumpărarea simultană a aceleași sume de valută la scadențe diferite. O anumită sumă dintr-o monedă este cumpărată contra altei monede, fie spot, fie forward, și este în același timp, vândută contra aceleași monede, dar pentru o scadență diferită. Cum cumpărarea și vânzarea se efectuează în același timp, riscul de schimb este eliminat. Singurul flux de plăți ce trebuie realizat este diferența între cursurile spot și forward, adică punctele swap.

Un exemplu tipic de tranzacție swap poate fi vânzarea unei sume de 100000 USD contra 10.545.000 JPY spot, combinată cu cumpărarea celor 100000 USD cu livrare peste 3 luni contra 10.530.000 JPY. Astfel, am transformat prin swap 100000 dolari în yeni: am vândut 100000 USD și i-am cumpărat peste 3 luni forward.

Cursul swap este diferența între cursurile de schimb folosite în cele două tranzacții. În exemplul de mai sus, unde tranzacția spot se realizează la cursul de 1 USD = 105,45 JPY cursul swap este de 0,15 sau 1500 puncte.

În cadrul tranzacțiilor normale swap, în care cele două schimburi de valute se fac în același timp și cu aceeași contrapartidă, cursul spot nu este foarte important. Ceea ce contează este cursul swap: premiul sau discount-ul primit pentru vânzarea forward de dolari ce sunt cumpărați spot. Piața tinde să utilizeze un curs spot cât mai apropiat de cursul curent al pieței, dar astfel ales încât să determine ușurința calculelor.

Swap-ul valutar are două scopuri principale: (1) pentru a se realiza în cadrul unei anumite tranzacții schimbarea unei valute cu alta și invers, în scop de hedging; (2) pentru a translata o tranzacție într-o anumită monedă înainte sau înapoi în timp.

În primul caz, un exemplu de tranzacție swap poate fi în cazul în care o bancă trebuie să dea cu împrumut franci elvețieni. Datorită sistemului de control valutar elvețian și altor probleme, piața „naturală” pentru franci elvețieni este foarte volatilă. Astfel, pentru a dobândi franci elvețieni, banca va împrumuta dolari americani, va cumpăra franci elvețieni pe piața spot și îi va vinde pe piața forward. Banca „fabrică” franci elvețieni din eurodolari.

Al doilea caz poate fi întâlnit atunci când un client realizează o vânzare forward de 10 milioane JPY la 6 luni forward către o bancă. Banca se va acoperi printr-o vânzare spot și un swap forward, decât printr-o simplă tranzacție forward. Tranzacțiile forward simple sau outright interbancare sunt destul de rare deoarece sunt cotate a fi foarte riscante. Poate fi dificilă se găsească o contrapartidă dispusă să preia un asemenea risc. Deci, banca va vinde cele 10 milioane JPY pe piața spot, iar, apoi, va face un swap prin care va cumpăra 10 milioane JPY spot și le va vinde forward. Swap-ul nu presupune nici un risc de schimb și este mai ușor de găsit o contrapartidă. Astfel, piața swap favorizează aducerea unei expuneri forward mai aproape, astfel încât să poată fi închisă mult mai ușor. În mod asemănător, poate fi utilizată pentru a „împinge” expunerea forward mai departe în timp.

Cumpărare JPY Vânzare JPY Cumpărare JPY Vânzare JPY

JPY JPY JPY JPY

primiți vânduți băncii cumpărați de la client vânduți

Presupunem cazul unui exportator cu un flux constant de dolari canadieni pe care îi are de primit. Deoarece, în acest moment, dolarul canadian (CAD) este foarte slab, exportatorul amână vânzarea dolarilor pentru viitor când speră într-o revenire a cursului. Dar, el poate proceda, în cazul în care sistemul de control valutar al țării sale permite, la efectuarea unui swap pentru 3 sau 6 luni, schimbând dolarii canadieni cu lire sterline. Își menține astfel poziția long în CAD, dar, în loc de a-i schimba efectiv, îi împrumută și ia cu împrumut lire sterline în schimbul lor. La scadență, exportatorul își primește înapoi dolarii canadieni în scopul vânzării la un curs mai bun.

1 GBP = 2,4 CAD

cumpără GBP

Împrumută

0,8 mil. GBP

pentru 3 luni

la 10%

1 GBP = 2,34 CAD

cumpără CAD

Tranzacțiile de swap valutar mai sunt utilizate și în cadrul operațiunilor de schimb directe, caz în care permit o evaluare rapidă a ratelor de dobândă. Este cunoscut faptul că: dacă diferențialul de rata dobânzii se deplasează în favoarea unei monede, cursul forward se „mișcă” împotriva ei. Astfel, în situația în care rata dobânzii anuală la USD și GBP este de 10%, în ambele cazuri, punctele forward vor fi aproape zero. Deci, un investitor american nu plătește primă pentru lira sterlină forward. El presupune, însă, că într-o lună, rata dobânzii la GBP pentru 11 luni va ajunge sub nivelul ratei dobânzii la USD pentru 11 luni. Aceasta înseamnă că lira sterlină va face primă și va fi oportun să cumpere forward lire. Pentru a evita riscul de schimb, va alege piața swap. Deci vinde lire spot și le cumpără forward la 12 luni, fiind convins că, într-o lună, va putea vinde lire sterline cu primă.

Vinde și cumpără GBP

Cumpără și vinde GBP primă GBP

Costul de acoperire (hedging)

În scopul de a decide dacă un swap valutar merită să fie realizat, din punct de vedere al rentabilității, venitul din dobânzi generat de swap trebuie să fie comparat cu venitul ce poate fi realizat prin alte mijloace, cum ar fi luarea cu împrumut a unei valute și fructificarea prin depozit a alteia. Diferențele în evaluarea bonității clienților pe diferite piețe pot însemna că o anumită combinație a tranzacțiilor va da rezultate mai bune decât alta, în ciuda efectelor de nivelare de arbitrajul internațional. De asemenea, o mare importanță o are faptul că cursurile de schimb forward se bazează pe ratele dobânzilor pe europiețe, în timp ce împrumuturile și depozitele directe la termen se bazează în general pe ratele de dobândă interne.

Astfel, formula modificată pentru determinarea punctelor swap determină nivelul costului de acoperire.

RdM = rata dobânzii la moneda națională

RdV = rata dobânzii la valută,

iar RdM –RdV = cost de acoperire

Tranzacții swap forward / forward

O tranzacție forward /forward este un swap realizat între două scadențe forward. Scopul realizării unei astfel de tranzacții poate fi acela de evaluare a cursurilor swap sau de echilibrare a altor fluxuri financiare.

De exemplu, un importator trebuie să facă o plată forward de 10 milioane JPY în termen de 6 luni, dar apare și necesitatea unei plăți de 10 milioane JPY în decurs de o lună. Dacă intenționează să blocheze în cadrul poziției sale cursurile spot din ziua curentă, va realiza o tranzacție forward / forward.

Spot USD / JPY 105,3500 105,3510

USD / JPY 1M 50 40

USD / JPY 6M 180 160

Importatorul știe că va trebui să cumpere dolari contra yeni în 6 luni, pentru care va beneficia de un discount de 160 puncte, primind în același timp și prima pentru yeni. De asemenea, știe că trebuie să vândă dolari contra yeni peste o lună, pentru care va plăti un discount pentru dolari (prima pentru yeni) de 50 puncte. Cursul forward / forward este diferența între cele două: 160 – 50 = 110 puncte. Dacă tranzacțiile ar fi fost realizate sub forma de forward outright, tranzacția la o lună s-ar fi realizat la cursul de 105, 3450 yeni pentru 1 dolar SUA, iar tranzacția la 6 luni la cursul de 105,3350 yeni pentru 1 dolar SUA și ar fi obținut un beneficiu net de numai 100 puncte.

Realiza rea separată a tranzacțiilor este mai scumpă deoarece se adaugă costul tranzacționării pe cele două variante ale cursului spot, adică spread-ul.

De obicei, cursurile forward / forward sunt utilizate pentru evaluarea mișcărilor ratelor dobânzii. Presupunem că avem următoarele cotații USD/CHF:

Spot USD / CHF 1,5360 / 70

1M 20 / 10

2M 30 / 20

3M 40 / 30

6M 40 / 30

12M 30 / 20

Această configurație apare atunci când ratele dobânzilor în Elveția sunt sub nivelul ratelor de dobândă americane. De asemenea, presupunem că un dealer anticipează că în următoarele 6 luni dobânzile USD vor scădea vertiginos, dar dobânzile CHF nu se vor schimba foarte mult. El consideră că, peste 6 luni, punctele swap 6 M vor fi: 100 / 200 , ceea ce înseamnă că ratele dobânzilor la dolar vor fi considerabil scăzute sub nivelul dobânzilor la francul elvețian pentru această perioadă.

Presupunem că dolarul va trece de la discount la primă în această perioadă, iar francul elvețian de la primă la discount. Deci, dealerul va dori să fie long pe dolari și short pe franci elvețieni la sfârșitul perioadei (după 12 luni) și invers după 6 luni. El va vinde dolari la 6 luni pentru un discount de 40 și îi va vinde la 12 luni la un discount de 20. Întreaga operațiune îl costă 20 puncte.

Dacă previziunea dealer-ului se împlinește, în 6 luni , punctele swap au devenit 100 / 200. El trebuie să cumpere dolari la 6 luni și să-i vândă la 12 luni. Pentru aceasta, el obține 100 de puncte primă pe dolar contra celor 20 de puncte discount plătite, totalizând profit de 80 de puncte. Desigur, câștigul de 80 de puncte este mic în comparație cu fluctuația probabilă din cursul spot, dar, ca dealer ce tranzacționează forward / forward, este mai puțin expus decât dacă ar fi tranzacționat outright. Poziția sa de schimb va fi numai parțial afectată de fluctuația cursului spot, dar va exista o diferență de cash – flow, profit sau pierdere, ce ar trebui investită sau finanțată pe perioada menținerii poziției.

Spot USD / CHF 1,5360 / 70

6M 40 / 30

12M 30 / 20

Spot USD / CHF 1,3880 / 90

6M 100 / 200

La ziua 1, dealerul vinde dolari și cumpără 3 milioane CHF cu scadența peste 6 luni la cursul forward 1, 5320 USD/CHF, dând 1.958.397,39 USD la cursul de 1,5350 USD/CHF cu scadența peste un an.

La ziua 180, dealerul cumpără dolari spot, la 1,3890 USD/CHF, vânzând 2.719.973,89 CHF, și vinde dolari forward la 12 luni (6 luni de la data tranzacției) la cursul 1,3990 USD/CHF, primind 2.734.201,94 CHF.

Deci, obține un profit total de 14.228 CHF. La 6 luni, dealerul înregistrează câștig, deoarece cumpără 3 mil. CHF și vinde 2.719.973,89 CHF, deci (+) 280.026,11 CHF, iar, la 12 luni, înregistrează pierdere, deoarece vinde 3 mil. CHF și cumpără 2.734.201,94 CHF, deci (-) 265.798,06 CHF.

Acorduri sintetice pentru schimb valutar forward (Syntethic Agreements For Forward Exchange – SAFE)

Un SAFE este un contract pentru diferențe de curs valutar ce se comportă ca un substituent al unei tranzacții valutare forward / forward. Își are originile în produse proprietate dezvoltate de anumite bănci comerciale și a devenit un instrument utilizat la tranzacțiile pe piața Londrei sub egida Asociației Bancherilor Britanici, care, în aprilie 1989, au publicat SAFE BBA Master Terms.

SAFE se prezintă sub două forme:

Acorduri pentru cursurile de schimb sau Exchange Rate Agreement (ERA);

Acordurile pentru cursurilor forward sau Forward Exchange Agreement (FXA).

Diferența dintre cele două tipuri de SAFE o constituie faptul că FXA este un acord referitor la schimbările produse și în spread-urile forward și în cele spot, în timp ce ERA acoperă numai spread-ul forward.

Formula de determinare a ambelor tipuri de SAFE este:

unde:

A1 = suma primului contract

A2 = suma celui de-al doilea contract (pentru ERA, A1= A2)

CFS = spread-ul din contractul forward

SFS = spread-ul forward din Reglementările BBA

OER = rata de schimb outright (egală cu zero pentru ERA)

SSR = cursul spot din Reglementările BBA (egal cu zero pentru ERA)

L = rata reglementată a dobânzii BBA pentru a doua monedă (exprimată ca număr sau ca procent)

D = numărul zilelor calendaristice pe perioada swap-ului

B = 360 sau 365

În acest context, prima monedă sau moneda primară este definită ca fiind cea în care se exprimă sumele contractelor, iar cealaltă monedă este numită moneda secundară. Suma primului contract este de cantitatea monedă care va fi teoretic schimbată la data stabilită (care este da fapt data de început pentru SAFE) și suma celui de-al doilea contract este cantitatea de monedă ce va fi teoretic schimbată la scadență. Aceste două sume pot fi diferite în cazul FXA, dar nu și în cazul ERA.

În esență, SAFE reduce riscul de schimb, și deci, și expunerea prin credit, într-un contract valutar forward / forward.

Exemplu:

Presupunem că astăzi se tranzacționează 1 lună contra 4 luni forward / forward dolar canadian / liră sterlină, swap la 55 / 51. Astăzi este 3 martie, cu data spot 7 martie și cu data de 7 aprilie la 1M și 9 iulie la 4M.

Se consideră că dealerul cumpără forward / forward lire la 51, ceea ce presupune vânzare GBP pe 7 aprilie și cumpărare GBP pe 9 iulie. Presupunem că, pe 9 iulie, când se realizează tranzacția, marja forward pentru această perioadă este 60. Atunci, dealerul poate să-și închidă poziția cu un profit de 9 puncte, dar care, teoretic, poate fi realizat în iulie. Pentru a reduce riscul de reglementare, dealerul poate realiza această diferență chiar astăzi, folosind rata reglementată de dobândă BBA pentru reducerea sumelor implicate.

Presupunem că, cursul spot în martie este GBP / CAD: 2,3800 și în aprilie devine 2,4200. Dealerul tranzacționează un FXA de 10 milioane lire sterline (sumele primului șu celui de-al doilea contract sunt egale). Știind că, din 7 aprilie până pe 9 iulie, sunt 93 de zile și considerând că rata reglementată a dobânzii BBA este de 6,5 % , suma reglementată va fi:

= 15.457,12 CAD

Acest SAFE corespunde exact cu o pereche de swap-uri. În cadrul primului contract swap forward / forward realizat pe 3 martie, dealerul cumpără 10 milioane GBP la cursul de 2,3800 CAD, cu scadența pe 7 aprilie, și vinde 10 milioane lire la cursul de 2,3749 CAD, cu scadența pe 9 iulie. Acesta este închis de al doilea swap pe 5 aprilie, când vinde 10 milioane GBP la 2,4140 CAD, cu scadența pe 9 iulie.

Diferența esențială este că, într-un SAFE dealerul nu este obligat contractual să dea sau să ia efectiv suma de 10 milioane GBP, ci este obligat să stabilească doar suma reprezentând diferența, care, după cum se observă, este foarte mică în raport cu suma principală, și drept urmare și expunerea prin credit se referă doar la o fracțiune din suma reprezentând activul de suport.

Prelungirea scadenței contractelor

O altă utilizare a swap-ului valutar apare atunci când o vânzare forward este făcută pentru a acoperi plata pentru un export. Cum scadența se apropie, exportatorul află că fondurile sale nu vor fi încasate la timp. De aceea, un swap este necesar în acest caz pentru a ajusta scadența. În acest punct, deja încep să se calculeze profiturile sau pierderile cumulate.

Se consideră că se folosește cursul spot al contractului original ca și curs spot pe care se bazează noul swap. De exemplu, presupunem că firma exportatoare a vândut inițial băncii coroane daneze la 3 luni forward contra dolari americani, tranzacția efectuându-se la un curs spot USD/DKK: 7,1500, cu un discount USD / primă DKK de 200 puncte, obținând un curs forward de 7,1300 USD / DKK. Apare necesară, apoi, o amânare de alte 3 luni, datorită întârzierilor la plată ale debitorilor, și prima DKK de 3 luni este acum 220 puncte.

Dacă se utilizează cursul forward inițial de 7,1200 USD / DKK ca și curs “spot” pentru prelungirea contractului, noul curs forward devine 7,1080 USD / DKK. Dar, dacă între timp coroana daneză a cunoscut o revigorare, cursul devine, de exemplu, 7,0500 USD / DKK. În acest caz, firma înregistrează pierdere sau un profit mai mic decât ar fi putut avea pentru că a vândut forward la cursul stabilit pe baza celui inițial.

Astfel, dacă banca lasă vechiul contract să ajungă la scadență, și realizează o nouă tranzacție bazată pe cursurile curente, clientul va vinde băncii coroane daneze la cursul de 7,1300 USD / DKK. Dar, el va trebui să le cumpere de la bancă, pentru a le putea livra, la cursul de 7,0500 USD / DKK. Apoi, clientul le va vinde înapoi băncii la 7,0500–0,0220=7,0280 USD / DKK.

Presupunem că vânzarea sa inițială este de 8 milioane DKK. La cursul inițial, acesta ar fi produs 1.122.019,63 USD. Dar, pentru a cumpăra cele 8 milioane DKK pentru prelungire la cursul de 7,0500 , îl costă 1.134.751,77 USD , determinând o pierdere de 12.732,13 USD. Apoi, coroanele daneze sunt vândute forward la cursul curent forward de 7,0280 USD / DKK, obținând 1.138.303,92 USD la noua scadență.

Tranzacția inițială

.200 Noua tranzacție

1.122.019 USD- 8 mil DKK

8 mil DKK = 1.134.751,77 USD

pierdere 12.732,13 USD

.220

USD 1.138.303,92= 8 mil DKK

Pe de altă parte, dacă tranzacția este prelungită la cursul inițial, prelungirea nu va evidenția o diferență de numerar, dar va exista o pierdere ascunsă ce poate continua să se acumuleze la infinit.

8 mil DKK = 1.122.019,63 USD = 8 mil DKK

la cursul de prelungire

1.125.492,4 USD= 8 mil DKK

Aceasta este o situație inevitabil nedorită de nici una din cele două părți; banca asigură un împrumut nesigur, iar registrele firmei nu reflectă adevărata sa poziție. Drept urmare, se recomandă, în general, ca toate prelungirile forward să se realizeze la cursul de piață curent.

Dezavantajul principal pentru o firmă ale cărei afaceri necesită multe schimbări în datele de livrare, cum ar fi un comerciant de mărfuri, este că această metodă îi determină un șir de pierderi sau profituri mici, care trebuie scoase sau introduse în fluxul financiar normal al afacerilor. Deci, alegerea cursului corect pe care să se bazeze prelungirea ce trebuie făcută la cursurile curente de piață este aceea că simplitatea cash-flow-urilor necesită ca aceasta să fie realizată pe baza cursurilor inițiale.