. Rolul Ratei Dobanzii PE Piata Monetara Si A Creditului
=== Cap1 ===
CAP.I RATA DOBÂNZII ÎN CADRUL
ECONOMIEI DE PIAȚĂ
Definirea dobânzii
Atunci când Adam Smith, în lucrarea sa fundamentală, “Avuția Națiunilor…” se ocupă de părțile care alcătuiesc prețul mărfurilor, el arată că “venitul scos din capital, de către persoană care nu îl întrebuințează ea însăși, ci îl dă cu împrumut alteia, se numește dobândă sau venitul băncilor. Acesta este compensația pe care împrumutatul are prilejul să-l realizeze prin întrebuințarea banilor”.
Cu toate ca de-a lungul timpului s-au emis si alte definitii ale dobanzii, esenta definitiei lui Adam Smith a ramas. Astfel, Keynes defineste dobanda ca “recompensa pentru renuntarea la lichiditatea capitalului pe o anumita perioada de timp“. Potrivit aceleeasi conceptii rata dobanzii poate fi un instrument de influentare a volumului de investitii si de combatere a recesiunii si somajului. Conceptul clasic, reprezentat de David Ricardo si Alfred Marshall, abordeaza dobanda ca fiind reglementata de rata profitului ce se poate obtine prin folosirea capitalului sau ca pret care trebuie platit pentru folosirea capitalului, pret stabilit ca echilibru intre cererea globala de capital si stocul de capital oferit pe piata. Conceptul neoclasic, reprezentat de Irving Fischer, defineste dobanda ca reprezentand pretul banilor in momentul actual exprimat in banii de maine.
Intr-o economie monetara in care nu exista piete ale creditului, veniturile obtinute de catre agenti pot fi orientate in doua directii: (1) ei pot sa schimbe venitul monetar pe bunuri si servicii (sa-l consume) sau (2) pot sa economiseasca o parte din venitul lor si sa pastreze banii ca o rezerva generalizata a puterii de cumparare. Banii pastrati pot fi cheltuiti la o data ulterioara.
Daca exista piete ale creditului intr-o economie, venitul primit poate fi destinat unei a treia optiuni: (3) agentii respectivi pot sa dea cu imprumut economiile realizate si sa obtina un castig din dobanda.
Privita prin prisma mecanismelor de formare a veniturilor, dobanda reprezinta un mijloc de obtinere de venituri din acumulari anterioare. In masura in care acumularile cedate de creditori sub forma de imprumut debitorului sunt capital, dobanda constituie un venit adus de capital.
Dobanda este perceputa ca o plata pentru suma de bani imprumutata si ea este efectuata de catre firma, banca sau persoana care solicita suma (debitorii) acelei institutii sau persoane careia i-a fost oferit imprumutul (creditorul). In mod frecvent, este mentionata rata dobanzii calculata ca un raport intre dobanda si capitalul imprumutat.
In lumina legaturii pe care creditul o permite intre consumul actual (al celui care primeste creditul) si cel viitor (al celui care da creditul), rata dobanzii poate fi vazuta ca pret exprimat in procente pe an – care face legatura intre valoarea actuala si cea viitoare a unei sume de bani data sau luata cu imprumut.
Persoanele fizice si juridice acorda atentie deosebita miscarilor nivelului ratei dobanzii. Creditorii bancilor prefera un nivel ridicat al ratei dobanzii care sa le aduca venituri mari, debitorii, in schimb, prefera un nivel scazut la ratei dobanzii pentru a plati mai putin. Altii privesc schimbarile in nivelul ratei dobanzii ca un semnal privind directia spre care se indreapta economia, fie spre o crestere agregata, fie spre recesiune.
Daca toti am stii ce s-ar intampla, atunci nu ar mai exista riscul ratei dobanzii, nu ar mai fi nevoie de strategii privind investitiile.
Ratele scad cand oferta de fonduri de imprumut creste fata de cerea de fonduri de imprumut si cresc cand situatia este inversa.
Nivelul ratei dobanzii variaza direct proportional cu evolutia ratei inflatiei si a ciclului de afaceri (crescand in perioadele de expansiune si scazand in perioadele de recesiune).
Ratele dobanzii sunt in general mai mari decat daca riscul de inflatie este mai mare, dar si cu cat titlul de valoare are un grad de lichiditate scazut. Ratele dobanzii sunt mai scazute cand riscul de inflatie este minim, titlul de valoare are un grad de lichiditate mare, iar veniturile din dobanzi nu sunt impozitate.
Toate teoriile legate de categoria economica dobanda, aparute in istoria cercetarii economice, incearca sa justifice dion punct de vedere economic, psihologic sau moral, dobanda ca si corolar al creditului.
Filozofi precum Aristotel fac referire la dobanda ca la ceva ce contravine firii lucrurilor, justificarea dobanzii vine din realitatea economica existenta in cursul istoriei, care a impus-o pe aceasta ca pe un pret al banilor utilizati de altcineva decat propietarul lor. Daca este sa ne referim tot la Aristotel, el spune: “Agonisirea averii fiind de doua feluri, una comerciala, alta domestica (familiala), aceasta necesara si vrednica de lauda, cea dintai datorata schimbului si cu drept cuvant dispretuita, fiindca nu-si ia castigul din natura, ci de la altii, imprumutul pe dobanda si camata sunt urate cu cea mai mare dreptate, fiindca acestea isi scot castigul tot din bani si nu le lasa destinatia pentru care au fost creati. Caci pentru inlesnirea schimbului s-a introdus moneda; dobanda insa il inmulteste in sine. De aceea, numele grecesc al dobanzii inseamna si “copil”, caci copiii se aseamana de obicei cu parintii lor si, tot asa, dobanda este bani din bani. Iar acest fel de agonisire a averii este cel mai nefirec dintre toate”.
Daca Aristotel se baza pe natura pentru a condamna camata, care ajuta banii sa se inmulteasca de la sine, gen de castig considerat “impotriva naturii“, Luther (1483-1546) interzice camata sau o autorizeaza in anumite cazuri foarte precise si restranse. In schimb Calvin (1509-1564) ofera o interpretare noua el sustinand ca “pentru cei saraci, camata este o operatie prohibita, dar pentru cei bogati ea poate sa fie o ocazie salutara de investitie, de fructificare a avutului lor si de imbogatire legitima pentru cel care acorda imprumutul“.
1.2. Nivelul dobânzii și factorii care-l determină
Nivelul minim al ratei dobanzii platite de banci pentru fondurile atrase este conditionat de veniturile pe care acestea le pot obtine prin plasarea sumelor atrase pe piata (imprumuturi acordate, investitii in valori mobiliare).
Nivelul maxim al ratei dobanzii incasate de banci de la debitori depinde, in principal, de rata dobanzii percepute de institutiile financiare la credite acordate bancilor, dobanzile achitate deponentilor de capital, de dividendele acordate actionarilor, de concurenta.
Dobanzile inalte la credite elimina activitatile economice care nu reusesc sa creeze conditiile necesare reducerii costurilor, efectuate de rata dobanzii, sub limita pretului de vanzare. Din contra, o rata scazuta a dobanzilor largeste aria celor care au acces la credit, contribuind la cresterea masei creditului in economie, dar nu intotdeauna cu urmari benefice asupra acesteia.
In primul caz, printr-o politica de dobanzi inalte se ajunge la reducerea cererii, si implicit a investitiilor si, duce la cresterea somajului. In al doile caz prin reducerea dobanzilor are loc o crestere a cererii si , deci, a investiilor, dar poate conduce si la inflatie.
Nivelul dobanzii ce este acceptat intr-o relatie de credit este rezultatul negocierii dintre debitor si creditor, fiecare incercand sa obtina conditiile cele mai avantajoase. Ca urmare putem privi factorii care influenteaza nivelul dobanzii ca venind atat din partea creditorului, cat si a debitorului.
Astfel, un prim factor (ce vine dinspre debitor) il reprezinta productivitatea capitalului, adica rata profitului ce o poate realiza utilizatorul creditului (debitorul). Se stie ca pentru ca indatorarea sa aiba efect benefic asupra ratei rentabilitatii financiare a firmelor, trebuie ca firmele sa fie capabile sa realizeze o rata a rentabilitatii economice mai mare decat rata dobanzii la credite.
Deoarece structura capitalului utilizat de catre firme este diferita de la o firma la alta, s-a pus in evidenta urmatoarea conditie ce trebuie respectata astfel incat apelarea la credite sa nu conduca la pierderi (cheltuielile financiare sa nu anihileze profitul din exploatare) :
re > i * h
unde: re = rata rentabilitatii economice
i = rata anuala a dobanzii
h = raportul dintre imprumuturile angajate de firma si pasivul total
Inegalitatea arata ca firma este nevoita sa realizeze o rata a rentabilitatii economice cu atat mai mare cu cat sunt mai mari rata dobanzii si ponderea imprumuturilor in totalul pasivului.
Deoarece fondurile disponibile pentru a fi date cu imprumut provin de la detinatorii de capital (investitori), acestia in calitate de creditori de prima instanta, trebuie sa aprecieze in mod real productivitatea capitalului celor care folosesc creditul, atunci cand isi formeaza pretentiile cu privire la nivelul dobanzilor solicitate, astfel incat sa creeze conditi ca debitorii (cei imprumutati de banci) sa continue sa existe, iar ei (creditorii) sa poata astfel sa-si fructifice in viitor capitalurile detinute.
Acordul dintre debitor si creditor in privinta ratei dobanzii este inclus ca un element semnificativ in contractul de credit care va guverna relatia de credit pe toata durata de existenta a acestuia.
Al doilea factor care determina nivelul dobanzii este lichiditatea. Bancile acorda credite, dar, din motive de prudentialitate si aparare a intereselor lor pe termen lung, prefera formele de imprumut pe termen scurt care sa le asigure lichiditatea. Orice angajare in credite pe termen a resurselor disponibile conduce la diminuarea lichiditatii si la cresterea riscului ce-l implica si, ca urmare, banca solicita o rata a dobanzii mai mare (o prima de risc).
Al treilea factor ce influenteaza nivelul dobanzii este riscul nerambursarii. Beneficiarii de credite se pot confrunta in activitatea lor cu situatii deosebite (pierderea unor piete, conditii economice generale nefavorabile, un slab management) care pot avea in unele cazuri drept consecinta starea de insolvabilitate. In astfel de situatii, ei nu mai sunt capabili sa ramburseze imprumutul.
Deoarece rambursarea imprumutului este o cerinta generala a creditarii, ea poate fi realizata, printre altele, si prin luarea in calculul nivelului ratei dobanzii a unei prime de risc pentru acoperirea riscului nerambursarii. Acest lucru se realizeaza in urma analizei fiecarei solicitari de credit in parte si stabilirea conditiilor particulare de acordare a creditelor, in functie de conditiile reale ale fiecarui debitor.
Al patrulea factor, cel mai important, care determina nivelul ratei dobanzii este raportul dintre oferta si cererea de credite.
Oferta de credite este determinata, la randul ei, de mai multi factori. Factorul esential este nivelul economisirii care, desi poate fi stimulat de nivelul dobanzii, este conditionat de nivelul venitului individual, de numarul populatiei ocupate si de inclinatia spre consum a populatiei.
Un alt factor important al formarii capitalului il constituie stabilitatea economica si politica. Orice fenomen de instabilitate politica si de dezechilibru economic diminueaza nivelul economisirii si influenteaza negativ marimea resurselor disponibile pentru credite.
Politica bancii centrale privind regimul rezervelor minime obligatorii este un alt factor, ce nu este de neglijat, care determina oferta de fonduri ce pot fi plasate sub forma de credite de catre banci.
Cererea de credite vine din partea a trei mari grupe importante din viata economica: statul, agentii economici si populatie, si ea este influentata de evolutia activitatii economice si tendintele investitionale ce se manifesta la un moment dat in economie.
Nivelul concret al dobanzii nominale se exprima in diferitele segmente ale pietei creditului si in diferitele raporturi existente intre debitori si creditori. Astfel exista:
rata dobanzii pentru titluri de stat ce se formeaza pe piata creditului acordat statului pe baza cererii si ofertei de fonduri;
rate ale dobanzii pe piata monetara (interbancara) care se stabilesc zilnic pe baza cererii si ofertei de credite in urma negocierii dintre banci;
rate interne bancare ale dobanzii care se refera la ratele dobanzii pentru depozite si ratele dobanzii pentru credite acordate de banci clientilor nebancari.
In privinta ratelor interne bancare ale dobanzii, o importanta deosebita o au ratele dobanzii pentru depozite deoarece ele stau la baza stabilirii dobanzii pentru credite. La aceste dobanzi, banca adauga o marja de dobanda proprie (care ii acopera propriile cheltuieli si profitul), rezultand dobanda propusa solicitatorului de credit. Marimea marjei de dobanda pe care o poate practica o banca depinde de concurenta existenta pe piata creditului. Daca aceasta concurenta este mare, banca respectiva va practica o marja mai mica, sacrificand o parte din profitul potential.
1.3. Formele si calculul dobanzii
Diversitatea activitatii economice, precum si tipologia creditorilor si debitorilor antreneaza forme ale dobanzii, dupa cum urmeaza din clasificarea acestora. Exista mai multe criterii in functie de care se face analiza tipurilor de dobanzi.
Din punct de vedere al bancii, se disting: dobanda bonificata si dobanda perceputa.
Dobanda bonificata reprezinta nivelul dobanzii cu care sunt remunerate disponibilitatile banesti ale celor care si-au constituit depozite bancare. In general, dabanda bonificata este mai scazuta decat dobanda perceputa la credite.
Factorii care influenteaza nivelul acestei dobanzi sunt:
rata inflatiei
rata de refinantare (taxa oficiala a scontului)
ratele dobanzii practicate de celelalte banci comerciale
Dobanda perceputa exprima dobanda incasata de banci de la clientii care beneficiaza de creditele acordate.
Factorii de influenta ai acestei dobanzi sunt:
erodarea monetara
nivelul cheltuielilor cu operatiunile bancare
gradul de risc
profitul bancar
rezerva minima obligatorie
In economia romaneasca, in perioada anilor 1960-1980 s-au practicat dobanzi simbolice in cazul creditelor acordate intreprinderilor. In perioada 1960-1967 s-a practicat o dobanda anuala de 1-2% (pentru creditele pe termen scurt), urmand apoi o majorare pana la 4-5%. Sub influenta cerintelor FMI, dobanda a fost majorata la 7-8%. Pentru cazul dobanzilor bonificate s-a mers pe ideea ca economiile populatiei nu trebuie incurajate, deci nivelul a fost foarte scazut.
Odata cu trecerea la economia de piata rolul dobanzii a fos reconsiderat si pus in legatura cu rata inflatiei.
Din punct de vedere al nivelului la care se practica dobanda, se disting: taxa oficiala a scontului (TOS), taxa privata a scontului (TPS), dobanda practicata intre intreprinzatori, dobanda practicata pentru titluri guvernamentale si alte efecte de comert emise de societati comerciale.
Scontarea reprezinta una din principalele operatii active ale bancilor comerciale, prin care intreprinzatorul cedeaza bancii portofoliul de efecte comerciale, in schimbul unei sume de bani, reprezentand valoarea nominala a cambiilor, diminuata cu un nivel al dobanzii, numit scont. Astfel, taxa privata a scontului este dobanda la care bancile comerciale sconteaza cambiile prezentate de intreprinzatori si la care se acorda credite acestora. Taxa oficiala a scontului este acel nivel al dobanzii la care banca centrala sconteaza cambiile prezentate de bancile comerciale si acorda imprumuturi celorlalte banci (dobanda de refinantare). In conditii normale, rata dobanzii perceputa de banca centrala (TOS) este mai mica decat rata dobanzii incasate de bancile comerciale (TPS). Prin manevrarea taxei oficiale, banca centrala poate actiona asupra volumului creditelor in economie, asupra balantei de plati externe, asupra atragerii de capitaluri straine. Reducerea TOS antreneaza o reducere corespunzatoare a dobanzilor bancare, stimuleaza activitatea productiva si initiativa de a investi. In economia contemporana, ponderea creditelor acordate sub forma scontului, este in general redusa, intre 5-10% din suma totala a creditelor.
Dobanda practicata intre intreprinzatori se refera la dobanda practicata la vanzarea marfurilor pe datorie (creditul comercial) si are cel mai mare nivel din economie.
Alte forme ale dobanzii in functie de nivelul la care se practica se concretizeaza in:
dobanda la creditul de licitatie, se determina in cadrul sedintelor de licitatie, saptamanal, ca urmare a cererii si ofertei de capital. Stabilirea nivelului minim de pornire a licitatiei revine bancii centrale. Factorii care influenteaza acesta dobanda sunt: suma obtinuta sub forma de credit si termenul de rambursare.
dobanda la creditul lombard este dobanda aferenta creditelor acordate de banca centrala bancilor comerciale sub forma de refinantare. Se stabileste zilnic la nivelul bancii centrale, poate fi modificata fara preaviz si se plateste lunar, in ultima zi a lunii, pentru toate creditele aferente lunii respective. Prezinta cel mai ridicat nivel, cu scopul de a descuraja bancile sa apeleze la acest tip de credite.
dobanda la rezervele minime obligatorii are un nivel foarte scazut comparativ cu rata dobanzii pe piata si imbraca atat forma dobanzii bonificate cat si a unei dobanzi penalizatoare pentru neindeplinirea rezervelor minime obligatorii.
Din punct de vedere al relatiei existente intre rata dobanzii si rata inflatiei se realizeaza distinctia intre dobanda nominala si dobanda reala.
Rata reala a dobanzii, cea care exprima puterea de cumparare actuala se obtine dupa ajustarea ratei nominale prin inflatie. Corelatia dintre cele doua rate se realizeaza prin expresia cunoscuta sub denumirea “ efectul Fisher “. Datorita efectului inflatiei, puterea de cumparare a unei sume investite la o rata nominala a dobanzii va fi mai mica decat valoarea matematica calculata. Intre rata nominala a dobanzii, r, rata reala a dobanzii, rr si rata inflatiei, ie, exista relatia:
r = rr + ie + rr * ie
Pentru valori mici (sub 10%) ale lui rr si Ie, expresia de mai sus se poate simplifica si se poate scrie:
r = rr + ie
sau,
rata nominala = rata reala + rata asteptata
a dobanzii a dobanzii a inflatiei
Cum in mod normal nu poate fi vorba decat de o rata asteptata a inflatiei pozitiva, rezulta ca rata nominala a dobanzilor va fi intotdeauna cel putin egala cu rata reala a acesteia. Cu alte cuvinte, la rata reala a dobanzii trebuie adaugata o prima de inflatie pentru a obtine rata nominala a dobanzii pe care o accepta prin negociere creditorii si debitorii. Aceasta idee, ca rata reala a dobanzii este constanta, in timp ce rata inflatiei se modifica si ca rata nominala a dobanzii se modifica pe masura ce se modifica rata inflatiei este cunoscuta sub denumirea de efectul Fisher.
Referitor la dobanda reala, trebuie subliniat ca nivelul acesteia este influentat de o serie de factori precum: presiunea fiscala in econopmie, deficitul bugetar, cursul de schimb, balanta comerciala si de plati.
Inregistrarea unei dobanzi reale pozitive este rezultatul practicarii unor dobanzi inalte in termeni nominali, ceea ce semnifica credite scumpe si investitii nerentabile.
Dobanda reala negativa se manifesta atunci cand rata nominala a dobanzii nu acopera rata inflatiei. Astfel de dobanzi ii avantajeaza pe debitori si conduce la scaderea increderii populatiei in moneda nationala.
Din punct de vedere al perioadei t pe care se acorda creditul si al capitalizarii dobanzii se poate face distinctia intre dobanda simpla si dobanda compusa.
Calculul dobanzii, atunci cand cel imprumutat (banca, in cazul depozilor, si clientii acesteia, in cazul creditelor) primeste valoarea nominala a creditului si rambursarea, la scadenta, se face apeland la formula dobanzii simple.
D = ( P * r * t ) / 360
unde:
D = marimea absoluta a dobanzii;
P = soldul capitalului ( principalului);
r = rata anuala a dobanzii exprimata sub forma de coeficient;
t = perioada de acordare a imprumutului exptimata in zile.
Asadar, in acest caz, calcului dobanzii se efectueaza o singura data la finele duratei de capitalizare (in cazul depozitelor) sau la scadenta (in cazul creditelor), utilizand o singura rata a dobanzii pentru perioada precizata de timp.
Din formula dodanzii simple se pot determina si ceilalti factori ai formulei: suma imprumutului, rata dobanzii si perioada de creditare.
In activitatea practicata, rata dobanzii poate fi data sub forma unui numar intreg urmat de zecimale (12.5%; 15.75%; etc) sau sub forma unui numar intreg urmat de fractii (121/2%; 153/4%; etc.)
Dobanda compusa are in vedere faptul ca dobanda este mentinuta ca investitie pana la final (este compusa), adica incepand cu al doilea termen de scadenta, dintr-un sir de scadente, dobanda se calculeaza atat asupra principalului, cat si asupra dobanzii acumulate pana in momentul respectiv.
Formula dobanzii compuse este urmatoarea:
Cn = C0( 1 + r )t
unde:
Cn = suma ce va rezulta dupa n perioade de capitalizare a principalului (C0) si a dobanzii pe perioada 0 la n;
C0 = suma initiala avansata (principalul sau capitalul);
n = numarul de perioade.
In practica financiara se intampla adeseori ca o banca sa anunte rata anuala a dobanzii r si sa utilizeze o rata proportionala rz = z * r in calculele care le face ( in cazul creditelor sau depozitelor cu o durata mai mica de un an ), unde:
z = durata unei perioade T (z este, in special, un numar rational)
r = rata dobanzii pentru perioada de referinta (sa zicem anul)
rz = rata dobanzii pentru perioada T
Rata efectiva a dobanzii ajusteaza rata nominala in functie de frecventa folosita pentru compunere si numarul de zile presupuse a fi intr-un an (360 sau 365 de zile). Ea este data de formula:
Re f = (1 + r/m )m – 1
unde:
Ref = rata anuala efectiva a dobanzii;
r = rata anuala nominala a dobanzii;
m = numarul intervalelor (perioadelor) de compunere dintr-un an.
Deci, rata efectiva a dobanzii este intotdeauna mai mare decat rata nominala (aparenta) a dobanzii.
Dobanda la creditul bancar mai poate fi:
dobanda fixa, care este valabila pe intreaga perioada a imprumutului;
dobanda variabila, care se recalculeaza periodic in functie de evolutia dobanzii pe piata;
dobanda preferentiala, perceputa pentru credite acordate celor mai solvabili clienti;
dobanda legala, nivelul maxim al ratei dobanzii permis de lege;
dobanda camatareasca, dobanda situata peste pragul dobanzii legale;
dobanda negativa,care se percepe depunatoruluipentru serviciile primite;
dobanda real pozitiva, dobanda care ia in considerare nivelul inflatiei.
1.4 Teorii privind fundamentarea ratei dobanzii
Economistii clasici si neoclasici au acordat atentia cuvenita dobanzii elaborand teorii care, fie definesc dobanda, fie identifica factorii care determina nivelul acesteia.
Dintre teoriile care justifica dobanda enumeram:
Teoria productivitatii, apartinand lui J. Turgot, se rezuma in expresia: ” Acela care imprumuta cedeaza nu numai posesia stricta a banului ci isi rapeste beneficiul sau venitul pe care si l-ar putea crea, iar dobanda ce-l compenseaza pentru aceasta nu poate fi considerata ca ceva injust ”.
Teoria utilitatii marginale are ca premisa ideea ca ” bunurile prezente sunt apreciate mai mult decat cele viitoare ”. Ca urmare, dobanda reprezinta diferenta ce se plateste pentru utilizarea prezenta comparativ cu cea viitoare a banilor. Printre sustinatorii acestei teorii se numara Böhm Bawerk si Zeiter.
Teoria abstinentei se bazeaza pe efortul care il fac indivizii pentru realizarea de economii ce stau la baza capitalurilor imprumutate.
Teoria dinamica considera dobanda ca efect al progresului economic.
Teoria mobilizarii economiilor intuieste ca lipsa unui stimulent duce la tezaurizarea banilor, respectiv la absenta lor din circuitul economic, cu urmari nefaste asupra derularii acestuia.
Teoria raritatii decurge din conceptul lui Cassel care este formulat in sensul ca dobanda deriva din raritatea capitalurilor. Dupa Cassel o mare parte din acumulare se efectueaza in scopul de a obtine un capital care sa permita “a trai din dobanda”. Daca rata dobanzii se mentine intre anumite limite (chiar daca coboara limita inferioara) aceasta determina cresterea economiilor (legea lui Child sau a lui Sargent) daca rata scade sub aceasta limita, economiile incep sa se diminueze si capitalul se consuma treptat. Dobanda poate deci influenta asupra acumularii capitalului si prin aceasta asupra relativei sale raritati.
Teoria riscului pleaca de la premisa ca exista un risc evident in legatura cu restituirea banilor imprumutati si a fost sustinuta de Galliani. Acesta teorie nu rezida unei analize mai profunde deoarece se percep dobanzi si in conditiile in care imprumutul este lipsit de orice risc (un imprumut garantat cu un depozit de aceeasi valoare, de exemplu).
Dobanda ca impozit asupra profitului este conceptul de baza al scolii reprezentate de Schumpeter. Astfel, capitalul trebuie prin esenta sa sa asigure infaptuirea inovatiilor (introducerea tehnicii) necesare daca se doreste dezvoltarea economiei dintr-o dinamica ascensionala. Dobanda este o parte a beneficiului pe care intreprinzatorul trebuie sa o cedeze pentru a obtine capitalul necesar potrivit dinamicii productiei determinate de aceste inovatii. Dobanda este un fenomen care-si are originea in aceasta dinamica.
Teoria lui Wicksell care se bazeaza pe productivitatea marginala a capitalului este una din teoriile cele mai importante si de tinuta care isi propune sa concilieze teoriile sale cu cele monetare. Dupa Wicksell, exista o “rata monetara” sau dobanda a pietei care deriva din factorii monetari (politica bancilor, cantitatea de bani in circulatie, viteza de circulatie, fluctuatiile inflationiste) si o rata naturala.
Aceasta rata naturala este rata ce corespunde punctului de echilibru exact intre cererea de imprumuturi de capital si oferta de fonduri economisita. Intr-o forma alternativa aceasta este similara nivelului in care rata dobanzii elimina orice tendinte ale nivelului general al preturilor marfurilor de a se deplasa in sens ascendent sau descendent.
Daca bancile diminueaza dobanda de piata sub rata naturala, cererea de capital va fi mai mare decat oferta de disponibilitati. In acest caz, o rapida amplificare a monedei bancare va determina inflatia.
In cazul invers, daca rata de piata va fi mai ridicata decat rata naturala, cererea de capital se va diminua, astfel ca o parte din economiile destinate investitiilor va ramane nefolosita determinand o situatie deflationista.
Rezulta astfel ca preturile vor creste sau vor scade, potrivit relatiilor intre cele doua forme ale ratei dobanzii. Preturile vor fi stabile cand cele doua tipuri de dobanzi vor fi coincidente, sau cand va fi prioritar tipul de dobanda natural.
Aceste concepte ale lui Wicksell au meritul de a fi deschis calea teoriilor pur montare ale dobanzii, transformand conceptul pur teoretic al dobanzii reale, al clasicilor, caruia i-a dat o structura monetara, intr-o categorie mai de inteles si mai putin abstracta.
Teoria fondurilor de imprumut – Aceasta teorie este, cronologic vorbind, precedenta lui Keynes si are multi sustinatori intre economistii contemporani. A fost dezvoltata de Hicks, Robertson si de scoala suedeza a lui Ohlin.
Conform teoriei, participantii pe piata sunt: persoane fizice, persoane juridice, guvernul si investitorii straini. Teoria defineste fondurile de imprumut ca totalitatea diponibilitatilor pe care le ofera cei care dau cu imprumut si nevoia de credite a solicitantilor.
Nivelul ratei dobanzii este determinat de punctul de intersectie “i” (punctul de echilibru) al cererii si ofertei fondurilor de imprumut (fig. 1). Cererea de credit este determinata de nevoia de bani a tuturor participantilor pe piata. Oferta reprezinta disponibilul celor care dau cu imprumut.
O- oferta de fonduri
C- cererea de fonduri
Fig.1 Cadrul fondurilor de imprumut
Curba cererii de fonduri are o evolutie descrescatoare, deoarece solicitantii de fonduri prefera sume mari de fonduri de imprumut la un nivel scazut al ratei dobanzii.
Curba ofertei de fonduri are o evolutie crescatoare, indicand faptul ca, cei care ofera fonduri sunt dispusi sa ofere la un nivel ridicat al ratei dobanzii.
Dupa teoria fondurilor de imprumuturi, nivelul dobanzii este determinat de punctul de echilibru dintre cererea si oferta de fonduri de imprumut.
Nivelul ratei dobanzii va creste cand cererea pentru fonduri de imprumut devanseaza oferta de fonduri si va scadea cand cererea de fonduri de imprumut scade fata de oferta de fonduri de imprumut.
Problema care se pune este aceea de a determina cauzele care determina schimbarile in cerere si oferta de fonduri de imprumut.
Examinand curbele C si O (fig. 1) se constata ca orice schimbare in nivelul ratei dobanzii determina o miscare de-a lungul curbelor C si O.
Astfel, schimbarile in nivelul ratei dobanzii antreneaza schimbari in volumul cererii sau in volumul ofertei de fonduri. Orice factor care afecteaza oferta de fonduri de imprumut va determina o deplasare a curbei O (fig.2). Orice factor care afecteaza cererea de fonduri de imprumut va determina o deplasare a curbei C (fig.3).
Fig. 2 Fig. 3
Plecand de la aceste schimbari in cererea sau oferta de fonduri de imprumut putem sa aplicam teoria fondurilor de imprumut pentru a previziona sau explica tendintele evolutiei ratei dobanzii. Aplicarea teoriei insa impune o analiza atenta a comportamentului celorlalti participanti pe piata.
1.5. Determinarea nivelului ratei active de baza a dobanzii
Fiecare banca isi calculeaza o rata activa de baza a dobanzii, rata in jurul careia graviteaza ratele diferitelor categorii de credite.
La stabilirea ratei active de baza a dobanzii se iau in considerare urmatorii factori:
nivelul ratei dobanzii de pe piata monetara (interbancara);
nivelul prognozat al inflatiei;
politica monetara practicata de B.N.R.;
costul de achizitie al resurselor;
rata de recuperare a investitiei actionarilor in banca.
Nivelul ratei dobanzii practicate pe aceasta piata constituie pentru bancii costul dobanzii aferent resurselor pe care acestea le achizitioneaza fie pentru a depasi probleme de lichiditati, fie pentru a-si asigura resurse in vederea realizarii unor investitii.
Exista o relatie directa intre nivelul ratei dobanzii si nivelul ratei inflatiei.
Ratele scad cand inflatia scade si cresc cand inflatia creste.
Inflatia este prezenta in orice economie insa difera in functie de intensitatea cresterii preturilor; acest lucru impune a lua in considerare cele doua ipostaze de existenta a dobanzii: dobanda reala si dobanda nominala.
Relatia dintre cele doua rate ale dobanzii este data de relatia: i = r + pe, daca pe=0 atunci i = r, in care:
i – rata nominala a dobanzii
r – rata reala a dobanzii
pe – rata inflatiei
Pentru calcul ratei nominale a dobanzii pe perioada urmatoare se impune deci inlocuirea lui pe cu rata inflatiei prognozate. Incepand cu anul 1990, in Romania au fost perioade cand s-au inregistrat rate real negative ale dobanzii, dobanda nominala situandu-se sub nivelul inflatiei (perioada 1991-1993; mai, iulie, noiembrie 1996 – pana in martie 1997; octombrie 1997 – pana in februarie 1998).
Bancile trebuie sa ia in considerare nivelul inflatiei din urmatoarele motive:
pentru a-si proteja capitalul propriu impotriva eroziunii generate de inflatie;
pentru a proteja deponentii.
Prin intermediul politicii monetare conduse de B.N.R., statul intervine in economie penru a asigura controlul lichiditatii economiei in scopul de a asigura stabilitatea monedei nationale.
Pentru atingerea acestui obiectiv, B.N.R. elaboreaza politica monetara, valutara si de credit in cadrul politicii generale a statului.
Pentru stavilirea procesului inflationis declansat odata cu liberalizarea preturilor (octombrie 1990), Banca Nationala a intervenit printr-o serie de instrumente de politica monetara, cum ar fi: taxa scontului, dobanda de refinantare, rata rezervelor minime obligatorie, dobanzile practicate la licitatii in cadrul operatiilor pe piata libera, introducerea, incepand cu 9 iulie 1997, a noului instrument de politica monetara – atragerea de depozite de la societatile bancare de catre B.N.R.
Utilizarea acestor instrumente de politica monetara a vizat reducerea lichiditatilor din economie si stoparea inflatiei.
Masurile promovate de B.N.R. pentru stavilirea procesului inflationist in perioada 1990-1998 nu au fost insotite insa si de masuri in economia reala, care sa duca la cresterea productiei si a cererii.
Practicarea unor dobanzi inalte pe o perioada atat de mare, 1990-1998, s-a dovedit a fi o masura ineficienta, care s-a materializat in alimentarea blocajului financiar in economie, blocaj care a generat cresterea soldurilor creditelor si dobanzilor restante iregistrate de banci.
Costurile de achizitie a resurselor cuprind atat costurile cu dobanda pe care banca o bonifica, cat si alte costuri cum ar fi: costuri de operare, costuri de asigurare a resursei, costuri de marketing (de promovare), costuri privind rezervele minime obligatorii.
Costurile de achizitie sunt specifice fiecarei categorii de resurse, constituind un reper functie de care fiecare banca isi restructureaza structura pasivelor (resurselor).
Asigurarea unui nivel ridicat al ratei de recuperare a investitiei proprietarilor in banca – return on equity (ROE) constituie obiectivul fundamental al managementului din fiecare banca.
La stabilirea nivelului ROE-ului managementul trebuie sa ia in considerare rata inflatiei prognozate si rata dobanzii la depozitele la termen practicate in sistemul bancar, pentru ca nivelul ROE-ului sa se situeze peste nivelul inflatiei si dobanzilor preacticate de banci.
– Studiu de caz –
Pentru perioada urmatoare, banca “X” are posibilitatea de a-si majora activul prin cresterea plasamentelor in credite cu 80 miliarde lei. Estimarea are la baza oportunitatile de creditare oferite de economie.
Aceasta majorare este posibila datorita faptului ca rata solvabilitatii (norma Cooke) inregistrata de banca este de 27% (fata de 8% impusa de autoritati) deci banca nu trebuie sa-si mareasca capitalul in vederea sustinerii cresterii activelor.
Conform normei Cooke pentru fiecare 100 miliarde lei active ajustate in functie de risc, banca trebuie sa dispuna de un capital propriu de 8 miliarde lei. Se estimeaza, de asemenea, ca rata pasiva a dobanzii ramane neschimbata ca urmare a faptului ca nivelul ratei inflatiei ramane neschimbat pentru perioada urmatoare.
Pentru anul in curs, conducerea bancii si-a propus sa atinga un ROE de 75% care sa permita obtinerea unei rate de recuperare a capitalului mai mult decat rata inflatiei prognozate pentru anul in curs (32%) si a ratei dobanzii la termen.
Pentru sustinerea celor 80 de miliarde lei credite banca va imprumuta 50 miliarde lei de pe piata interbancara cu o dobanda de 50% pe an, iar 30 de miliarde lei le va sustine din provizioanele constituite pentru riscul de credit.
Din experienta s-a constatat ca soldul mediu permanent al provizioanelor consituite pentru riscul de credit este de circa 10% din provizioanele constituite de banca, sold pe care banca il fructifica prin plasamente pe termen scurt si foarte scurt. Datorita situatiei economice, nivelul provizioanelor variaza intre 16% – 20% din creditele acordate.
Pentru determinarea ratei active de baza, bancile utilizeaza metoda costului marginal al resurselor totale.
Calculul costului marginal al resurselor este redat in tabelul de mai jos:
Costul marginal al resurselor totale = = 0.39*38.8% + 0.26*77.55% + 0.0243*83.33% + 0.036*38.8% + 0.124*27.7% + + 0.165*111.1% = 59.08%
Nivelul dobanzilor bonificate (cheltuielile cu dobanzile) asa cum am precizat, raman neschimbate pe perioada urmatoare.
Cheltuielile cu asigurarea depozitelor in sistemul bancar. Conform Legii privind Fondul de garantare al depozitelor in sistemul bancar, bancile contribuie cu 0.3% aplicat la soldul depozitelor persoanelor fizice.
Cheltuielile cu rezerva minima obligatorie. Bancile sunt obligate sa constituie rezerve minime obligatorie aferente depozitelor si diponibilitatilor atrase de la persoane fizice si juridice (exclusiv banci).
Rata rezervei minime obligatorie pe perioada urmatoare ramane cea stabilita de catre B.N.R., adica 15%, dobanda bonificata a bancilor de B.N.R. pentru aceasta perioada este de 10%.
Conform reglementarilor mentionate, banca constituie rezerve minime obligatorii la urmatoarele categorii de resurse:
disponibilitati la vedere
depozite la termen
Pentru rezerva aferenta disponibilitatilor la vedere banca nu suporta cheltuieli suplimentare deoarece rata dobanzii incasate de la B.N.R. este la acelasi nivel cu rata dobanzii bonificate pentru aceste depozite.
Pentru rezervele aferente depozitelor la termen banca suporta o cheltuiala, deoarece incaseaza 10% de la B.N.R. dar trebuie sa bonifice 40% clientilor. Cheltuiala suportata de banca va fi:
rezerva constituita la B.N.R.: 635.256 * 15% = 95.288 mil. lei
dobanda primita de la B.N.R.: 10% * 95.258 = 9.529 mil. lei
dobanda bonificata de banca aferenta rezervei minime obligatorii: 95.288*40% = 38.115 mil. lei
mai putin 9.529 mil. lei incasata de la B.N.R., adica 28.586 mil. lei.
Cheltuiala aferenta depozitelor la termen cu rezerva obligatorie
Cheltuielile generale cuprind urmatoarele: cheltuieli cu salarii, asigurari sociale, intretinere, chirii, amortizari, taxe, administrativele, reclama, publicitate, etc. Nivelul acestor cheltuieli este aproximativ de 25% determinat pe baza BVC pe anul in curs.
Costul marginal aferent fiecarei categorii de resurse se determina conform relatiei:
cj = rata dob. bonificate + cost asig. + cost privind rezerva oblig. + chelt. gen.
1- % din activele care nu aduc castiguri
Activele care nu aduc castig (imobilizari corporale si numerar) au o pondere de 10% in total active.
Costul marginal aferent resurselor totale se determina conform relatiei:
in care:
Cm – costul marginal al resurselor totale,
rj – ponderea fiecarei resurse in total resurse,
cj – costul marginal aferent fiecarei resurse,
m – numarul resurselor inclusiv capitalul.
Valoarea costului marginal calculat este de 59.08%. Acest cost reprezinta rata de baza activa care acopera toate cheltuielile inclusiv obtinerea unui ROE de 75%.
Banca trebuie sa incaseze la creditele pe care le va promova o dobanda de minim 59.08%; in general, fiecare banca are o politica proprie privind stabilirea nivelului dobanzilor la credite.
Elementele care stau la baza stabilirii nivelului dobanzii practicate sunt:
gradul de risc al creditului – pentru creditele cu risc banca isi va adauga un premium de risc;
structura socioprofesionala a clientilor; in relatia cu clientii din varful ierarhiei socio-profesionale, banca practica dobanzi mai mari;
relatia cu clientul; pentru clientii care ruleaza sume mari prin banca sau care fac apel des la credite, banca practica un nivel mai scazut al dobanzii.
Aceasta metoda de calcul este simpla si permite bancii sa-si puna la adapost capitalul propriu fata de eroziunea inflatiei; in plus, permite ca banca, sa aloce fondurile in functie de profitul pe care si l-a propus.
Problema dificila si greu de rezolvat ramane estimarea cu precizie a evolutiei inflatiei si a conjuncturii economice.
=== Cap2 ===
CAP.II ROLUL RATEI DOBÂNZII ÎN CADRUL
POLITICII MONETARE
2.1 Politica monetară: obiective și instrumente
Studierea macroeconomiei înseamna analizarea realității economice în complexitatea ei, având în vedere toate elementele care o compun. Prin acțiunea generată de forțele care o conduc, această realitate economică își modifică starea – de echilibru sau de dezechilibru – de la un moment la altul.
Analiza macroeconomica impune a lua in considerare mediul economic ca un întreg, cu perioadele sale de avânt sau de recesiune, cu nivelul total al producției și al serviciilor oferite pe piață, fără a putea să se facă abstracție de nivelul prețurilor si de ciclicitatea cu care acestea se modifică (generând de cele mai multe ori inflație, și destul de des deflație), de nivelul forței de munca care să asigure realizarea unui anumit nivel al producției și, implicit, de gradul efectiv de ocupare.
Ca urmare, politica macroeconomica se concretizează în ansamblul instrumentelor și măsurilor adoptate de autoritățile unei țări, în scopul influențării principalelor variabile economice și al atingerii nivelului dorit pentru economia respectivă.
În ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaționiste și a celor legate de creșterea numărului șomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, s-a vorbit tot mai mult de adoptarea unui mix de politici economice care să conducă la stabilizarea macroeconomică.
În condițiile în care toate celelalte pârghii economice erau practic imposibil de utilizat, politica monetară s-a dovedit a fi singura în măsură să ducă la îndeplinirea măsurilor de stabilizare, chiar dacă aceasta, la început, s-a făcut cu destul de multe eforturi.
“Politica monetară constituie un demers complex și subtil. În această lume cunoștințele solide ale specialiștilor bancari se asociază cu finețea unor observații sociologice și psihologice. Toate, dublate de experiență și de spirit creator. Din nefericire, însă, adeseori bancherii sunt judecați cu „argumentele" populismului. Se înțelege greu adevărul că dacă se împuținează munca, inclusiv sub raportul eficienței, trebuie, desigur, să se împuțineze și banii. Altfel, fiecare leu în plus aflat pe piață se duce… în prețuri. Ne confruntăm de prea multe ori cu un fenomen pe care economiștii îl numesc „iluzie monetară": convingerea că sporurile câștigurilor salariale sunt benefice, chiar dacă prețurile cresc".
În momentul demarării tranziției la economia de piață, se impunea clar ca programele de reformă să fie orientate în direcția stabilizării macroeconomice care să genereze atât liberalizarea deplină a prețurilor și piețelor, cât și modificări instituționale și ajustări structurale la nivelul economiei.
Experiențele acumulate în ceea ce privește politica de macrostabilizare, în condițiile manifestării unui puternic fenomem inflaționist, arată că eficiența politicii de macrostabilizare este generată de respectarea a doua condiții esențiale: stabilirea cu prioritate a unui obiectiv fundamental de politică de macrostabilizare, în jurul acestuia urmând a se contura celelalte obiective și atribuirea politicii monetare a rolului specific economiilor de piață, și anume acela de a asigura stabilitatea nivelului general al prețurilor.
Astfel, intervențiile autorității monetare se manifesta, pe de o parte, la un nivel strategic,(specific, în fond, nivelului macroeconomic, deoarece prin măsurile adoptate, se are în vedere realizarea obiectivelor finale ale politicii macroeconomice) și la un nivel tactic (caz în care se evidențiază procedurile operaționale ale Băncii Centrale, prin acestea influențându-se în mod direct variabilele țintite).
Fig. 4 Structura politicii monetare – cazul general al economiilor contemporane
Fig. 5 Structura politicii monetare in cazul Romaniei
Figura 5 evidențiază obiectivele politicii monetare a Băncii Naționale a României (mai bine spus obiectivele care au fost stabilite și obiectivele actuale ale politicii monetare), precum și instrumentele ce au stat la baza atingerii obictivelor propuse.
Dacă obiectivele fundamentale sunt localizate la nivel macroeconomic și vizează, în definitiv, influențarea economiei în ansamblul său, obiectivele intermediare vizează ținte ce pot fi localizate la nivelul sistemului bancar. Toate aceste ținte nu pot fi supuse acțiunii directe de influențare exercitată prin măsurile de politică monetară adoptate de autoritatea monetară. Pentru a realiza, în final , toate aceste obiective, Banca Centrală își stabilește țintele operaționale care se află cel mai aproape de intervențiile sale, operaționalizarea acestor ținte fiind rezultatul utilizării celor mai moderne instrumente de care dispune, de preferință instrumente cu acțiune indirectă asupra variabilelor macroeconomice.
Pentru a se putea realiza acest angrenaj de interdependențe și influențe, reprezentat tocmai de aplicarea măsurilor de politică monetară, era necesar un cadru instituțional care să favorizeze succesul acestor măsuri.
Principalul obiectiv urmărit în această direcție viza constituirea Băncii Centrale ca bancă de sine stătătoare, care să-și asume responsabilitățile în planul elaborării și aplicării politicii monetare. Chiar în primul an de tranziție este posibil acest lucru prin separarea funcțiilor comercială și de Bancă Centrală ale Băncii Naționale:
=> Banca Națională a României a devenit Banca Centrală;
=> Banca Comercială Română a preluat funcțiile comerciale ale BNR, devenind astfel, bancă de depozit.
S-a constituit, într-o formă incipientă, sistemul bancar ierarhizat, având în vârful piramidei Banca Centrală și la nivelul imediat următor băncile comerciale. Desfășurarea activității băncilor din sistem trebuie și ea reglementată, motiv pentru care în 1991 sunt elaborate legile care statutează acest lucru: Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul BNR (Legea nr. 34/1991).
Prevederile legale au fost îmbunătățite prin elaborarea unei noi legislații în domeniu, care să permită demararea programului de pregătire a programului de aderare la Uniunea Monetară Europeană. Astfel, în 1998 au fost abrogate ambele legi din 1991, intrând în vigoare Noul Statut al Băncii Naționale (Legea 101/1998), problema de bază evidențiată de noua lege vizând acordarea unei mai mari independențe Băncii Centrale, în vederea atingerii obiectivului clar stabilit de data aceasta, și anume acela de asigurare a stabilității monedei naționale în scopul asigurării stabilității prețurilor.
Politica monetară reprezintă cadrul organizatoric în care se desfășoară zilnic raporturile dintre bănci ( bănci comerciale, bănci specializate, agenți de schimb, societăți de investiții în valori mobiliare, societăți de asigurări ), în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operații reciproce. Asemenea operații apar cu ocazia acordării și rambursării împrumuturilor reciproce între bănci și cu ocazia derulării relațiilor de plăți efectuate de către fiecare titular de depozit bancare.
Pe baza acestor relații, fiecare bancă are în raport cu celelalte bănci, o serie de poziții debitoare sau creditoare, care se regularizează zilnic.
Rolul important pe piața monetară îl joacă băncile centrale. Acestea intervin diferențiat, fie prin stabilirea zilnică a nivelului dobânzii pentru împrumuturile reciproce dintre bănci, dobânzi în funcție de care va depinde apoi volumul negocierilor pe această piață ( exemplu: Banca Franței) sau stabilind zilnic volumul împrumuturilor ce pot fi acordate zilnic băncilor și din acest volum al împrumuturilor rezultând dobânda practicată pe această piață ( exemplu: Banca Angliei).
Intervenția Băncii Centrale (anunțate sau neanunțate) este în funcție de rolul mai mult sau mai puțin reglator asupra economiei pe care îl are dobânda.
Piața monetară prezintă următoarele trăsături caracteristice:
▪ Participanții la relațiile care se nasc pe acestă piață sunt în toate cazurile băncile, care pot opera direct sau ca intermediari. Aceștia din urmă pot apare în persoana agenților de schimb (care nu intervin direct în operațiuni, ci stabilesc legături între vânzatori și cumpărători de disponibilități bănești ) și case de scont, reprezentate de anumite bănci, care stabilesc contacte cu ofertanții și solicitanții de lichidități, dar și participă la aceste operații.
▪ Obiectul tranzacțiilor pe piața monetară îl reprezintă disponibilitățiile în monedă ale fiecărei bănci păstrate la Banca Centrală.
▪ Operațiile ce se nasc pe această piață au caracter de operații curente zilnice, iar termenele de acordare a împrumuturilor sunt foarte scurte ( 1-3 zile). Aceste operații îmbracă 3 forme:
▫ vânzări/cumpărări ferme, utilizate îndeosebi pentru bonurile de tezaur;
▫ operațiuni de swap, sunt operații de vânzare/cumpărare însoțite de un angajament de cumpărare la un termen convenit și care conferă un drept de proprietate (și nu de gaj) asupra efectelor negociate;
▫ simple înregistrări în contul unui corespondent bancar.
▪ Creditele acordate pe această piață au caracter de credite personale de la bancă la bancă.
▪ Dobânzile pe această piață se stabilesc zilnic.
Piața monetară are un rol important în redistribuirea resurselor de creditare în economia națională. Amploarea deosebită a operațiilor pe acestă piață decurge din efectele circulației banilor în conturi. În epoca contemporană tehnica electronică de calcul a revoluționat sistemul de lucru pe această piață.
Posibilitatea desfășurării activității fără intervenții din afară (aici referindu-mă, în principal, la influențele exercitate de executiv), poate permite BNR să adopte și să aplice o politică monetară care, prin canalele de transmisie specifice, să conducă la realizarea obiectivelor stabilite și, implicit, la influențarea economiei în scopul asigurării stabilizării macroeconomice.
2.1.1. Obiectivele politicii monetare a Băncii Naționale a României
Exercitarea influenței politicii monetare asupra economiei se poate realiza numai în măsura în care obiectivele de politică monetară stabilite sunt atinse prin măsurile adoptate. Exercitarea unei influențe asupra economiei presupune o înlănțuire de obiective care să permită Băncii Centrale, prin acțiunile întreprinse, să ajungă la obiectivul (obiectivele) final (finale).
„Vârful de lance" al politicii monetare este reprezentat de obiectivul fundamental care, după cum am mai precizat, este stabiliatea generala a preturilor. Pentru a influența ansamblul economiei, Banca Centrală trebuie să acționeze, direct sau indirect, asupra acelor domenii pe care le poate influența, de aici generându-se, mai departe, influența la nivelul întregii economii, în acest sens, se conturează obiectivele intermediare care vizează anumite variabile monetare pe care Banca Centrală le poate influența direct sau indirect, dar care nu intră sub propria incidență, ci reflectă, în definitiv, activitatea sistemului bancar al economiei respective. Toate aceste obiective vizează termenul lung de realizare, motiv pentru care Banca Centrală apelează, pentru acțiunile curente întreprinse, la obiectivele operaționale, care de cele mai multe ori vizează indicatori monetari ce pot fi influențați în mod direct de Banca Centrală. Eficiența aplicării măsurilor de politică monetară depinde, în final, de acuratețea instrumentelor utilizate pentru atingerea tuturor acestor ținte.
Obiectivele intermediare ale politicii monetare:
Prin intermediul obiectivelor intermediare, trebuie să se realizeze, în definitiv, prezentarea direcțiilor de acțiune ale Băncii Centrale în ceea ce privește măsurile de politică monetară. „Brunner și Meltzer defineau problema obiectivelor intermediare ca o problemă de alegere a unei (sau a unor) strategii optime care să conducă politica monetară în condiții de incertitudine și de înregistrare de lag-uri în ceea ce privește obținerea de informații despre obiectivele fundamentale ale politicii " De asemenea trebuie să precizez că existența acestor lag-uri în ceea ce privește răspunsul la măsurile de politică monetară, la nivel macroeconomic, ca de altfel și a condițiilor de incertitudine în care evoluează economiile contemporane, impun stabilirea unor obiective intermediare precise care să conducă, în ultimă instanță, la atingerea țintei finale de politică monetară.
Realizarea obiectivelor intermediare de politică monetară este în măsură să reliefeze eficacitatea măsurilor de politică monetară adoptate, în timp s-au evidențiat mai multe variabile monetare care pot fi avute în vedere ca obiective intermediare de politică monetară:
> cursul valutar;
> rata dobânzii de piață;
> agregatele monetare;
> nivelul creditului din economie;
> sau chiar prețul altor active financiare.
Rata dobânzii ca țintă intermediară a politicii monetare:
Dacă avem în vedere utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv intermediar de politică monetară, eficiența acesteia ar fi evidentă în condițiile în care cererea agregată din economie ar fi influențată de diferite niveluri ale ratei dobânzii, în acest sens se impune stabilirea unei relații de influență între cele două elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piață, are posibilități reduse de a influența nivelul ratelor de dobândă, intervențiile Băncii Centrale asupra acestui indicator vizând doar operațiunile pe termen scurt de pe piața interbancară. Ca urmare, ratele dobânzilor practicate la nivelul sistemului bancar pot fi destul de greu influențate de Banca Centrală, iar dacă influența se exercită, reacția de răspuns a băncilor este întârziată față de momentul aplicării măsurii de politică monetară. Cu toate acestea, „autoritățile unor țări folosesc ratele dobânzilor pe termen scurt drept obiectiv intermediar, lăsând cantitatea de bani să-și găsească punctul de echilibru – ceea ce este oarecum invers decât prescriau teoreticienii monetariști, adică să fie ținută sub control baza monetară, iar piața să-și găsească dobânda de echilibru. Explicația principală a conduitei autorităților este aceea a importanței acordate, în prezent, stabilității cursului valutar, iar aceasta este influențată direct de nivelul dobânzilor."
La nivelul economiei românești, utilizarea ratei dobânzii a jucat un rol relativ modest, atât în calitate de obiectiv intermediar de politică monetară, cât și în ceea ce privește alocarea resurselor la nivelul economiei reale (Drăgulin și Rădulescu [1999])
Iluzia monetară (a banilor ieftini) existentă în prima parte a perioadei de tranziție a condus, practic, la imposibilitatea influențării ratei dobânzii, motiv pentru care s-a înregistrat o creștere rapidă a ofertei de monedă din economie, care nu-și găsea acoperire la nivelul economiei reale; acest lucru a condus la înregistrarea unor puternice rate real negative ale dobânzilor, fapt ce a determinat accentuarea presiunilor inflaționiste. La aceasta s-a mai adăugat și acordarea de credite subvenționate anumitor sectoare economice, acestea reprezentând, în fapt, o altă sursă de perturbații inflaționiste la nivelul economiei. Se impunea astfel ca obiectiv, în această direcție, menținerea la niveluri real pozitive a ratelor dobânzii. Reducerea drastică a dobânzilor în termeni reali a condus și la reducerea cererii de bani, autoritatea monetară fiind nevoită să adopte noi măsuri în plan monetar.
„Corelația incertă dintre rata dobânzii și rata inflației, precum și capacitatea redusă a Băncii Naționale de a influența în mod eficace mecanismul și nivelul ratelor dobânzii din sistemul bancar și din economie constituie obstacole majore ale adoptării ratei dobânzii drept obiectiv intermediar al politicii monetare… "
Atingerea acestui obiectiv a fost posibilă abia la mijlocul anului 1997, eficacitatea utilizării ratei dobânzii ca obiectiv intermediar al politicii monetare dând rezultate doar pe termen scurt. Pentru ca, într-adevăr, rata dobânzii să dea rezultate în calitate de obiectiv intermediar, în condițiile existenței unui nivel ridicat al ratei inflației și al unei economii în care ratele dobânzii nu sunt structurate suficient de bine, aceasta trebuie combinată cu urmărirea unei variabile monetare cantitative – agregatele monetare.
În ceea ce priveste utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politica monetara, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care sa aiba in vedere controlarea nivelului de crestereal agregatelor monetare, in scopul eliminarii excesului de lichiditate din economie,exces care conduce, in final, la reducerea puterii de cumparare a monedei nationale.Este unanim acceptat faptul ca o inflatie ridicata este insotita in permanenta de o oferta excedentara de moneda, menita sa acopere cresterea sustinuta a nivelului general al preturilor.
Problema care se ridica, in conditiile manifestarii unui intens fenomen inflationist, este aceea a mentinerii, pe cat posibil, a nivelului ofertei de bani sub nivelul de crestere al productiei.
O altă problemă importantă este cea legată de capacitatea Bancii Centrale de a influenta agregatul ales drept obiectiv intermediar, ca de altfel si cea privind stabilirea nivelului cererii de moneda din economie, cerere la care sa se faca raportarea ofertei de moneda.
Luand in calcul aceste elemente, se considera ca agregatul monetar cel mai usor de urmarit este masa monetara in sens larg (M2), deoarece instrumentele de politica monetara pot asigura o influenta indirecta asupra componentelor acestui agregat.
In cazul economiei romanesti, in conditiileexistentei unei corelatii stranse intre cresterea masei monetare si inflatie ( y=3321,9 ln x – 2216144), “controlul masei monetare reprezinta instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflatiei.De aceea, interventiile pentru majorarea lichiditatii din circuitele economice trebuie realizate cu multa prudenta.”
La inceputul perioadei de tranzitie, iluzia banilor ieftini, indusa de practicarea unor dobanzi real negative si, in acelasi timp, politica monetara sovaielnica, au permis cresterea rapida a lichiditatilor din economie, fara ca aceasta crestere sa fie insotita si de o crestere a ofertei la nivelul economiei reale, in primul rand ca urmare a lentului proces de restructurare a acestui sector.Renuntarea la sustinerea cursului valutar (mentinerea unui curs valutar fix) a condus la o evidentiere si mai clara a eroziunii la care era supusa moneda nationala.Toate acestea au condus la adoptarea ca obiectiv intermediar de politica monetara a controlului nivelului de crestere a agregatului monetar M2.
Adoptarea deciziei remonetizarii economiei a impus o crestere mult mai mare a masei monetare aflate in circulatie decat a ratei inflatiei, tocmai pentru a se ajunge la o pondere semnificativa a ofertei de moneda in PIB (40-50%). Trebuie luat in calcul insa si faptul ca aceasta crestere a masei monetare se poate concretiza intr-un nivel si mai ridicat al ratei inflatiei daca nu se asigura o oarecare crestere a produsului intern brut si, in acelasi timp, stimularea cererii de moneda, astfel incat sa se reduca presiunile exercitate asupra puterii de cumparare a monedei.
Structura masei monetare evidentiaza ponderea semnificativa detinuta de conturile de economii ale populatiei si de depozitele la termen (atat in lei cat si in valuta).
Agregatul M2 reprezinta si cel mai complex agregat al economiei romanesti, aceasta, pentru moment, fiind in imposibilitatea de a furniza elemente care sa conduca la o diversificare a structurii masei monetare si la o mai ampla agregare.
Totusi “rezultatele practice obtinute de tarile care au incercat urmarirea unor agregate monetare drept obiectiv intermediar al politicii monetare au fost, in general, neconcludente.Trebuie spus ca abaterile, intr-un sens sau altul,sunt destul de frecvente, fara ca acestea sa reflecte, de fiecare data, modificarea presiunilor inflationiste”.
Chiar daca la nivel international, se aduc contraargumente pentru utilizarea agregatelor monetare ca obiectiveintermediare de politica monetara, economia romaneasca nu permitea si inca nu permite utilizarea altor variabile monetare, deoarece excesul de lichiditate nu poate fi influentat prin alte mecanisme decat printr-un amplu proces de sterilizare monetara.un astfel de proces permite retragerea excedentului de moneda din economie si, implicit, conduce la cresterea increderii in moneda nationala generand, mai departe, stimularea cererii de moneda: finalitatea este, in acest sens, asigurarrea stabilitatii monedei nationale.
Adoptarea ancorei monetare bazata pe controlul agregatelor monetare are la baza teoria cantitativa reprezentata de ecuatia schimbului, potrivit careia, pe termen lung, cresterea nivelului preturilor este determinata de cresterea inregistrata la nivelul ofertei de moneda.Pentru aceasta, autoritatea monetara are obligatia de a asigura un anumit nivel de crestere a masei monetare.
Avand posibilitatea sa asigure un anumit nivel de crestere a ofertei de moneda din economie, Banca Centrala dispune, astfel, de un ridicat nivel al independentei politicii monetare, avand posibilitatea sa reactioneze rapid in conditiile manifestarii de socuri puternice la nivelul economiei nationale (fie prin interventii directe, fie prin interventii indirecte).
Totusi, avand in vedere faptul ca este vorba despre o economie de piata, este dificil de realizat un control precis asupra ofertei de moneda din economie, stiut fiind faptul ca aceasta este determinata si de activitatea curenta a bancilor din sistem, activitate ce nu poate fi influentata direct de autoritatea monetara, intevenind, in fapt politicile proprii in domeniul creditarii economiei.Daca nivelul cursului valutar este usor perceput de public, nu acelasi lucru se poate spune si despre evolutia nivelului agregatelor monetare, care nu este inteleasa in intregime de public, motiv pentru care presiunile generate de cresterea ofertei de moneda pe piata sunt resimtite in nivelul preturilor si, implicit, al inflatiei cu un decalaj.Drept urmare, autoritatea monetara trebuie sa actioneze in avans pentru a putea influenta nivelul viitor al ratei inflatiei.Aplicarea unei astfel de politici monetare presupune existenta unui cadru economic care sa permita manifestarea unor legaturi stabile si previzibile intre agregatul monetar avut in vedere si nivelul inflatiei, canalul ideal de transmisie a politicii monetare fiind reprezentat de canalul creditului, deoarece creatia monetara este strans legata de creditele acordate economiei de catre bancile din sistem, singura posibilitate de influentare a acestora fiind nivelul ratei dobanzii.
2.1.2. Instrumente de politica monetară
Aplicarea măsurilor de politică monetară necesită utilizarea unui set de instrumente prin intermediul cărora Banca Centrală să-și exercite influența la nivelul economiei. Băncile Centrale utilizează o multitudine de instrumente de politică monetară, unele dintre acestea fiind generate prin propriile acțiuni întreprinse, altele generând influențe în plan monetar ca urmare a acțiunilor băncilor din sistem, finalitatea acestor acțiuni fiind aceea de a injecta sau, dimpotrivă, de a retrage din economie lichiditate. Diversificarea mixului de instrumente este dată de nenumărate nevoi manifestate de Băncile Centrale în acțiunile întreprinse de acestea pentru elaborarea și aplicarea programului de politică monetară, nevoi ce presupun (Balino și Sundararajan [1997]):
• asigurarea atingerii obiectivelor legate de controlul masei monetare în condițiile existenței unor puternice șocuri generate la nivelul cererii și al ofertei de monedă;
• posibilitatea unei adaptări rapide atât a instrumentelor, cât și a obiectivelor operaționale în scopul reflectării constrângerilor instituționale care pot influența nefavorabil acțiunea generată de instrumente;
• asigurarea atingerii și altor obiective adiacente (precum asigurarea funcționării normale a sistemului de plăți din economie, asigurarea dezvoltării rapide a piețelor monetare și de capital, posibilitatea prevenirii unor posibile crize);
• reflectarea condițiilor macroeconomice, în general, și a tipului de politică monetară și a regimului valutar adoptate de autoritatea monetară.
Ca urmare, canalele de transmitere a politicii monetare și, mai departe, eficiența acesteia în atingerea obiectivelor fundamentale ale politicii macroeconomice, depind, până la urmă, de modul în care politica monetară este implementată.
Trecerea de la mecanismele administrative de aplicare a politicii monetare la instrumentele indirecte de acțiune ale Băncii Centrale, specifice economiei de piață, reprezintă un proces complex, caracterizat, pe de o parte, de restructurarea instituțională a sistemului bancar (atât din punctul de vedere al băncilor comerciale din sistem, cât și din punctul de vedere al Băncii Centrale), iar, pe de altă parte, de reorientarea treptată a instrumentelor de politică monetară în funcție de conjunctura economică, în consecință, instrumentele trebuie modificate pe măsură ce piețele și instituțiile evoluează, iar condițiile macroeconomice se modifică.
Pe de altă parte, mixul de instrumente de politică monetară ales trebuie să asigure realizarea interacțiunii dintre dimensiunea macroeconomică a politicii monetare (reprezentată de controlul agregatelor monetare, asigurat de Banca Centrală în scopul atingerii obiectivului final al politicii macroeconomice) și cea structurală (legată de obiectivele și constrângerile instituționale care condiționează eficiența transmiterii măsurilor de politică monetară).
Se poate face, astfel, distincție între instrumente directe și indirecte de politică monetară. Dacă instrumentele indirecte acționează prin intermediul pieței pentru a influența semnificativ anumite condiții vizând cererea și oferta, instrumentele directe stabilesc și impun limite în planul activității monetare prin acte normative. Clasificarea instrumentelor de politică monetară în instrumente directe și indirecte este prezentată în figura de mai jos.
Instrumente directe de politică monetară
Au existat nenumărate situații în care băncile centrale au utilizat instrumente directe de control monetar, cel mai cunoscut fiind plafonul de credit impus băncilor, prin care Banca Centrală aloca creditele, în mod direct, la nivelul intermediarilor financiari. Aceasta a reprezentat, în fond, o implicare a Băncii Centrale în activitatea curentă a băncilor, în scopul controlării directe a agregatelor monetare și a nivelului creditului din economie. De cele mai multe ori, utilizarea acestor plafoane de credit a fost legată de existența unei puternice instabilități la nivelul relațiilor interbancare, Banca Centrală fiind astfel nevoită să adopte o astfel de măsură care să-i permită influențarea în mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul sistemului respectiv. Acesta a fost, în principal, cazul țărilor aflate în tranziția la economia de piață, care, ca urmare a slabei dezvoltări a pieței, au impus de la sine Băncii Centrale adoptarea unui astfel de instrument.
În cazul României, la începutul perioadei de tranziție, plafonul de credit reprezenta, în fond, singurul instrument posibil a fi utilizat, în condițiile trecerii treptate spre economia de piață. Nici cadrul instituțional și, implicit, infrastructura financiară, nici liberalizarea graduală a prețurilor care inducea o inflație corectivă anuală de trei cifre, nici situația balanței comerciale și nici nivelul rezervelor valutare oficiale care s-au epuizat rapid n-au permis, pentru început, adoptarea unui alt instrument de politică monetară, în același timp, „legislația bancară modernă, chiar dacă imperfectă, s-a adoptat abia în 1991, activitatea de supraveghere prudențială era încă în faza incipientă de dezvoltare, iar plățile interbancare durau exagerat de mult (până la șase săptămâni). In plus, rundele succesive de lichidare prin injecții monetare a plăților restante din economie au introdus excesiv de multă lichiditate în sistem, subminând, practic, încercările de control monetar întreprinse de Banca Națională a României. "
Banca Națională a României a dispus de utilizarea plafonului de credit până la finele anului 1991, când, ca urmare a demarării restructurării sistemului bancar, se putea trece la utilizarea altor instrumente intermediare de aplicare a politicii monetare.
Chiar dacă s-a renunțat la plafoanele de credit (determinate în cazul României trimestrial, pe baza ponderii deținute de fiecare bancă la nivelul creditului din cadrul sistemului bancar, la finele fiecărei perioade), s-au menținut creditele direcționate către acele sectoare de activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul agricol și cel energetic) care au beneficiat de credite acordate la o rată a dobânzii subvenționată, rezultatul acestora nefiind altul decât acela al alimentării cu lichidități suplimentare a economiei, pe fondul transformării inflației corective în inflație structurală.
Dacă avem în vedere celălalt instrument direct de politică monetară – nivel minim al activelor lichide – acesta reprezintă, în fond. o normă prudențială bancară potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună de active lichide determinate ca procent din totalul depozitelor constituite la nivelul lor. Efectul acestui impuneri este simțit doar în condițiile în care băncile apelează la resursele Băncii Centrale, deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt practic prohibitive. Avantajul imediat al acestui instrument este acela că, în cazul țărilor aflate în curs de dezvoltare, în combinație cu alte instrumente de politică monetară, poate da rezultate în ceea ce privește întărirea siguranței operațiunilor bancare.
Instrumente indirecte de politică monetară
Exercitarea rolului efectiv de Bancă Centrală de către autoritatea monetară este legată și de modul în care aceasta reușește să imprime, în plan monetar, direcția dorită prin intermediul acelor instrumente de politică monetară care să genereze influențe asupra pieței, și nu direct asupra instituțiilor monetare din cadrul acesteia; altfel spus, eficiența politicii monetare este legată și de capacitatea Băncii Centrale de a stabili mixul de instrumente indirecte de politică monetară care să conducă la atingerea obiectivelor (obiectivului) finale (final) al politicii macroeconomice. Stabilirea mixului de instrumente indirecte de politică monetară este determinată, în primul rând, de eficacitatea instrumentelor avute în vedere în condițiile date ale pieței respective. Deoarece aceste instrumente acționează pe piață, ele trebuie adaptate la condițiile pieței, atât în ceea ce privește adaptarea la structurile acesteia (structura instituțională), cât și din punctul de vedere al gradului de dezvoltare (care poate genera o reacție favorabilă sau nu prin aplicarea instrumentului respectiv). Stabilirea mixului de instrumente de politică monetară este influențat și de faptul că instrumentele indirecte sunt strâns legate între ele (de exemplu, mărimea operațiunilor de open market și finalitatea acestora este influențată de structura mecanismului de refinanțare practicat de Banca Centrală (vezi cazul creditului lombard care este susținut de depunerea în gaj a titlurilor de stat deținute de banca solicitantă de credit de refinanțare)).
Toate acestea se concretizează în tot atâtea condiții pentru o structurare eficientă a mixului de instrumente de politică monetară.
Dacă avem în vedere evoluția lor istorică, primele instrumente indirecte de politică monetară au fost reprezentate de operațiunile de rescontare sau de mecanismul taxei oficiale a scontului. Prin intermediul operațiunilor de rescontare Banca Centrală finanța băncile din sistem, acceptarea doar a unor efecte comerciale conducând la transformarea acestui mecanism într-o modalitate de alocare a resurselor disponibile în cadrul economiei. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste operațiuni, se evidenția care este direcția de acțiune a Băncii Centrale în ceea ce privește orientarea politicii monetare, știut fiind faptul că taxa oficială a scontului reprezenta cea mai mică dobândă a pieței.
Pe fondul dezvoltării economice, se evidențiază, însă, tot mai multe dezavantajele utilizării mecanismului taxei oficiale a scontului. Un prim dezavantaj este legat de natura tehnică a mecanismului în sine, impunând cheltuieli destui de ridicate pentru derularea iui (transportul efectelor comerciale, lungile proceduri de verificare a efectelor comerciale și a valabilității acestora etc.). în același timp se poate spune că reprezintă un instrument rigid de politică monetară, deoarece este știut faptul că aceasta din urmă trebuie să se adapteze în permanență modificărilor ce intervin la nivelul economiei. Or, modificarea ratei dobânzii, prin influențele exercitate de modificarea taxei oficiale a scontului, nu se poate realiza de la o zi la alta, fiind astfel un mecanism rigid, rigiditatea rezultând și din inerția reacției băncilor din sistem, știut fiind faptul că o modificare a ratei dobânzii la acest moment poate (și accentuez acest lucru) genera o modificare la nivelul ratelor dobânzii din sistem cu un lag ce pornește de la câteva zile și poate ajunge la câteva luni.
În același timp, se poate spune că mecanismul taxei oficiale a scontului generează acțiuni de natură ciclică, în sensul că perioadele de avânt economic sunt caracterizate de o expansiune a nivelului lichidității din economie, în timp ce în perioadele de declin economic se înregistrează o restrângere a acestor operațiuni tocmai ca urmare a costului ridicat indus.
Mecanismul taxei oficiale a scontului (pornind de la denumirea în limba engleză “discount window") putem spune că reprezintă „fereastra" prin care mecanismele pieței anihilează acțiunile întreprinse prin politica monetară în direcția restrângerii nivelului lichidității excedentare din economie, deoarece aplicarea unei politici restrictive în ceea ce privește operațiunile de open market, poate fi însoțită de o creștere a operațiunilor de rescontare care să readucă în economie lichiditatea abia retrasă din circulație de Banca Centrală. Toate aceste elemente sunt tot atâtea argumente orientate în direcția utilizării cât mai rare a mecanismului taxei oficiale a scontului.
Dacă avem în vedere ratele dobânzilor practicate de Banca Națională, acestea nu au fost declarate efectiv instrumente de politică monetară, dar, prin acțiunile întreprinse de autoritatea monetară în această sens, s-a conturat direcția influenței pe care dorește să o exercite la nivelul economiei. Un prim pas 1-a constituit abandonarea controlului administrativ în ceea ce privește stabilirea dobânzilor pe piață, tocmai în ideea instaurării mecanismelor specifice economiei de piață. Dar creșterea mult mai rapidă a prețurilor a făcut ca o perioadă destul de lungă dobânzile din economie să se situeze la un nivel real negativ, fapt ce a generat, o dată în plus, accentuarea fenomenului de demonetizare a economiei.
Ca urmare a acestui fapt, Banca Națională a adoptat o politică prudentă de creștere a ratelor dobânzii, finalitatea acesteia vizând atingerea unor niveluri real pozitive ale dobânzilor și, implicit, demararea procesului de sterilizare a masei monetare și, deci, de stimulare a încrederii în moneda națională. Abia la începutul anului 1993 s-au înregistrat timide niveluri real pozitive ale dobânzilor care, sub impactul presiunilor inflaționiste, au fost atenuate rapid. Banca Națională a continuat, însă, urmărirea atingerii obiectivului vizând practicarea de dobânzi real pozitive. În consecință, începând din 1997, ratele dobânzilor se prezintă peste nivelul înregistrat al inflației.
„Deși utilizarea politicii dobânzilor practicate de Banca Națională a României în conducerea politicii monetare a rămas redusă, modificarea taxei oficiale a scontului, a dobânzii la creditul lombard și a dobânzii penalizatoare pentru deficitul de rezerve a oferit un semnal privind orientarea viitoare a politicii monetare, pe de o parte, și a confirmat tendințele manifestate deja în sistemul bancar, în planul dobânzilor, pe de altă parte ".
În ceea ce privește mecanismul de refinanțare, Banca Națională a României a realizat o restructurare a acestuia, impunând condiții restrictive de acces la resursele de refinanțare (în cele mai multe cazuri impunerea obligativității prezentării de elemente colaterale agreate de Banca Centrală – în principal titluri de stat). Astfel, BNR își impune rolul de creditor de ultimă instanță al sistemului bancar românesc.
Accesul nestingherit la resursele BNR, în prima parte a procesului de tranziție la economia de piața, a fost determinat și de posibilitatea obținerii de resurse de recreditare în baza descoperitului de cont, pe fondul dezvoltării timide a pieței monetare interbancare. Dezvoltarea acestei piețe nu a schimbat cu mult comportamentul băncilor, metoda apelării la resursele BNR fiind una dintre cele mai comode.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Statut al BNR, acordarea de credite pentru descoperit de cont a fost prohibită, motiv pentru care băncile au fost nevoite fie să-și gestioneze mai bine resursele, fie să obțină împrumuturi de pe piața monetară.
2.2. Influența ratei de dobândă pe piața monetară
În prezent, rata de dobândă prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite menținerea unui anumit nivel al cursului de schimbși influențează investițiile agenților economici.
Influențarea cantității de monedă centrală prin utilizarea ca instrument a ratei de dobândă vizează următoarele aspecte:
a) mecanismul de transmitere al variațiilor de rată a dobânzii pe termen scurt;
b) fixarea obiectivelor operaționale ale ratei de dobândă;
c) mijloacele de acțiune ale Băncii Centrale asupra nivelului ratei de dobândă;
d) obstacolele în utilizarea "ratei de dobânda" ca instrument al politicii monetare;
e) acțiunile Băncii Centrale asupra structurii ratei de dobândă.
a) Transmiterea variațiilor de rată a dobânzii pe termen scurt
Obiectivele intermediare urmărite de majoritatea Băncilor Centrale constau în rata de schimb și agregatele masei monetare. Variațiile ratei de dobândă influențează evoluția agregatelor monetare, dar canalele de transmitere sunt următoarele:
• modificări în comportamentul agenților nefinanciari (cererea de monedă) prin constituirea de portofolii formate din active monetare și active nemontare.
• cererea de credite bancare ale agenților nefinanciari
• oferta de credit a băncilor, care variază în funcție de:
– costul și dificultățile întâlnite în finanțarea prin monedă centrală;
– utilizările alternative disponibile (cumpărări de titluri).
Importanța acestor trei canale de transmitere este variabilă, în funcție de țară și de tipul de agregate reținut ca obiectiv monetar (bază monetară, masă monetară în sens larg sau restrâns). In măsura în care efectele modificărilor de rata a dobânzii se difuzează prin trei canale de transmitere, sunt posibile rezultate contradictorii. Astfel, o puternică creștere a ratei de dobândă pe termen scurt, poate să nu se repercuteze asupra ratei de dobândă pe termen lung, dacă operatorii anticipează caracterul temporar al acestei creșteri, sau dacă echilibrul între cererea și :ferta de capitaluri pe termen lung răspunde unor motive specifice, puțin influențate de rata de dobândă pe termen scurt. Se poate asista la o diminuare a cererii de credit (dacă anticipările inflaționiste nu sunt foarte puternice), și care antrenează progresia masei monetare.
În sens invers, diminuarea ecartului dintre rata dobânzii pe termen scurt și cea pe termen lung, va încuraja deținerea de monedă, mai degrabă decât achiziția de titluri, astfel încât, pe total se va manifesta o puternică majorare a masei monetare.
Rezultă două concluzii importante:
• utilizarea instrumentului rata de dobândă permite, cu dificultate, îndeplinirea
obiectivului care vizează masa monetară;
• evoluția masei monetare trebuie interpretată cu prudență; o depășire a obiectivului monetar poate fi acceptată în măsura în care este însoțită de încetinirea vitezei de circulație a monedei, fără a se produce modificări în comportamentul agenților economici.
În alți termeni, cele mai mari variații ale ratei de dobândă induc modificări în viteza de circulație a monedei, pe termen scurt, în contextul unui control cantitativ direct, este dificil de interpretat o asemenea evoluție, ceea ce conduce la nuanțarea aprecierilor care se fac asupra evoluției agregatelor masei monetare reținute la obiective.
b) Obiectivele operaționale ale ratei de dobândă
Obiectivele referitoare la rata de dobândă sunt fixate, la termeni nominali, și deși se vorbește mult despre rata reală a dobânzii în perioada actuală, această noțiune nu este considerată un fundament justificat al strategiei Băncilor Centrale . Apar necesare, în acest context, utilizarea prudentă a noțiunii de rată reală a dobânzii și a modificărilor pragmatice ale ratei nominale de dobândă.
Băncile Centrale sunt conștiente de faptul că în perioade de inflație, rata nominală a dobânzii constituie un indicator necorespunzător al gradului de severitate al politicii monetare.
Deși, în teorie, ratele reale ale dobânzii reflectă corect randamentul așteptat de către investitori sau costurile creditelor pentru debitori, datorită dificultăților întâlnite în practică pentru măsurarea acestora, utilizarea este foarte limitată.
Pentru măsurarea corectă a ratei reale a dobânzii este necesar:
să se dispună de un indicator fiabil al anticipărilor antiinflaționiste,
să se cunoască indicele prețurilor care se utilizează pentru calcule,
să se determine rata nominală a dobânzii;
să se cunoască regimul fiscal al agenților economici luați în considerare.
Datorită acestor dificultăți, de a dispune de anticipările pe termen lung, se constată limitarea tentativelor de utilizare a ratelor reale pe termen scurt.
Un alt aspect ce trebuie evidențiat, îl constituie modificările pragmatice ale ratei nominale de dobândă.
Întrucât operatorii de pe piața monetară preferă rata nominală a dobânzii pentru a efectua arbitrajul operațiunilor, iar agenții economici se raportează tot la rata nominală a dobânzii pentru a-și alege modalitățile de finanțare, rezultă că Băncile Centrale nu-și stabilesc obiectivele în termeni ai ratei reale de dobândă, ci în termenii dobânzii nominale. Aceasta poate fi modificată, în funcție de cerințele practicii, astfel încât să fie îndeplinite obiectivele intermediare ale autorității monetare.
c) Mijloacele de acțiune ale Băncii Centrale asupra nivelului ratei de dobândă
Există următoarele modalități de intervenție ale Băncii Centrale:
▪ refinanțările la o rată fixă a dobânzii;
▪ împrumuturile acordate la o "rată variabilă" a dobânzii sau operațiunile de "open-
market".
Prima modalitate, respectiv procedurile de refinanțare la rată fixă a dobânzii, înregistrează un declin în perioada actuală.
Într-o serie de țări, procedurile de refinanțare la rată fixă a dobânzii (rescontări, avansuri asupra titlurilor, cote de refinanțare) și rolul lor în alimentarea cu monedă centrală a pieței monetare este în declin. O astfel de evoluție se explică prin aceea că modificările de rată a dobânzii la aceste operațiuni provoacă o inhibare a autorității monetare, care, cel mai adesea, reacționează cu întârziere. Impactul psihologic al acestor modificări reprezintă sursa unor suprareacții din partea operatorilor pe piața monetară.
Operațiunile de "open-market" sau împrumuturile la rata variabilă a dobânzii îmbracă forma intervențiilor asupra titlurilor pe termen scurt.
În practică acestea se manifestă astfel:
• fie sub formă de vânzări / cumpărări ferme sau preluări în pensiune de efecte publice sau private;
• fie sub forma operațiunilor de "open-market" pe piața instrumentelor negociabile pe termen scurt (bonuri de tezaur).
Atunci când Băncile Centrale estimează că nu dispun de piețe suficient dezvoltate sau suporturi suficient de diversificate pentru a acționa, procedează la crearea acestora.
Operațiunile swap asupra devizelor sunt practicate în Franța de către Banca Centrală, dar nu îndeplinesc decât un rol marginal în controlul lichidității bancare, neputând contribui la modificarea ratei de dobândă pe termen scurt, în Elveția, în schimb, acestea constituie instrumentul principal al controlului monetar.
Intervențiile asupra titlurilor pe termen lung (obligațiuni) nu vizează modificarea ratei de dobândă pe piața obligațiunilor cu excepția cazurilor în care Banca Centrală trebuie să reglementeze emisiunea de titluri ale datoriei publice.
Obiectivul acestor intervenții este a reduce sau a lărgi lichiditatea bancară și de a acționa asupra ratei de dobândă pe termen scurt.
Deplasarea depozitelor Trezoreriei Publice. În măsura în care Trezoreria este autorizată să deschidă conturi la băncile comerciale, atunci modificările operate între aceste conturi și în contul de la Banca Centrală antrenează o modificare imediată a cantității de monedă centrală disponibilă. Banca Centrală a Canadei și Bundesbank utilizează frecvent deplasarea voită a depozitelor Trezoreriei.
d) Obstacolele utilizării ratei de dobândă ca instrument al politicii monetare constau în următoarele:
1) conflictele între obiectivele cursului de schimb și masa monetară;
2) heterogenitatea sistemului bancar;
3) îndatorarea întreprinderilor;
4) creditele cu rata preferențială a dobânzii.
1) Referitor la conflictele între obiectivele care vizează cursul de schimb și masa monetară, în plan teoretic s-au impus două idei:
• nu trebuie să se fixeze în același timp, un obiectiv al ratei de schimb și un obiectiv al creșterii masei monetare;
• nu pot fi îndeplinite două obiective cu un singur instrument (rata dobânzii).
In practică, autoritățile monetare ale țărilor europene pot fixa două obiective:
▪ un obiectiv intern al creșterii monetare (care exprimă voința de a limita creșterea prețurilor);
▪ un obiectiv extern, care corespunde angajamentelor în cadrul sistemului monetar european.
În condiții normale, obiectivul monetar reținut trebuie să corespundă unei rate de inflație comparabilă cu paritatea monedei naționale față de alte monede, astfel încât să nu se manifeste conflicte între obiective. Atunci când între cele două obiective se manifestă un conflict, trebuie să se acorde prioritate aprecierii monedei naționale. Principalele avantaje care se asociază urmăririi unui obiectiv precum rata de schimb, în cadrul sistemului internațional, constau în obținerea unei credibilități sporite a politicii antiinflaționiste, fără a antrena costurile corelate ale unei politici monetare restrictive asupra utilizării forței de muncă și asupra activității.
2) Heterogenitatea sistemului bancar
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, sistemele bancare din țările dezvoltate au practicat o puternică majorare a ratei de dobândă, ceea ce a antrenat afectarea conturilor de exploatare ale debitorilor și obținerea de câștiguri importante pentru instituțiile creditoare. Atunci când s-a practicat majorarea ratei la rezervele minime obligatorii pentru depozitele constituite la bănci, efectele au constat în diminuarea capacității de creditare și majorarea costului resurselor constituite la bănci. Dacă instituțiile financiare sunt bine gestionate, atunci ele trebuie să adapteze structura resurselor lor în funcție de utilizări (durată și rata dobânzii), pentru a conserva riscul de transformare în limite rezonabile. De asemenea, un rol important revine, în acest sens, autorităților de control și reglementărilor prudențiale care trebuie să fie respectate. Referitor la aceste aspecte, heterogenitatea sistemului bancar nu trebuie să constituie un obstacol în calea punerii în aplicare a unei politici de rată a dobânzii, mai activă, în funcție de care atât băncile cât și autoritățile de supraveghere trebuie să se adapteze.
3) Îndatorarea întreprinderilor
În general, agenții economici se tem de majorarea cheltuielilor financiare referitoare la dobânzi, ceea ce constituie o contradicție, în condițiile amplelor fluctuații ale ratei de dobândă, întreprinderile efectuează, întotdeauna, plasamente indiferent care sunt circumstanțele, și sunt constrânse de a se îndatora pentru acoperirea nevoilor de finanțare. Ratele de dobândă debitoare, menținute în mod artificial la un nivel scăzut, încurajează îndatorarea destinată finanțării cumpărării de active financiare, în detrimentul investițiilor fizice.
În consecință, incidența nivelului ratei de dobândă asupra cheltuielilor financiare ale întreprinderilor afectează volumul îndatorării. Efectele acestor doi factori tind a se opune, în sensul că întreprinderile urmăresc limitarea impactului fluctuațiilor costului creditului asupra cheltuielilor financiare.
4) Creditele cu dobândă preferențială
Acordarea unui volum important al creditelor la o rată de dobândă inferioară celei impuse de condițiile pieței antrenează o serie de probleme:
□ orice creștere a ratei de dobândă provoacă o deformare a structurii debitoare și amplifică avantajele de care beneficiază creditele cu rată preferențială; cu riscul antrenării de efecte inverse în alocarea resurselor;
□ distribuirea de credite, la o rată preferențială a dobânzii se bazează pe o structură a instituțiilor specializate, ceea ce accentuează heterogenitatea sistemului financiar și expunerea diferită la riscul de variație a ratei de dobândă.
Pentru autoritățile publice, impactul creditelor acordate la dobânzi preferențiale, constituie, de asemenea, o preocupare, și în acest sens, se urmărește:
=> partajarea echilibrată a distribuirii creditelor între bănci și instituții specializate, ceea ce
face mai difuz impactul selectării creditelor asupra ratei de dobândă;
=> reducerea ponderii creditelor preferențiale în finanțarea economiei,
e) Acțiunile Băncii Centrale asupra structurii la termen a ratei de dobândă
Autoritățile monetare au căutat, întotdeauna, o remunerare a activelor financiare în funcție de gradul lor de lichiditate. Noțiunea de lichiditate, în condițiile unei rate a dobânzii fixe și a pieței de capital închise este legată de durata plasamentelor. Aspectul duratei plasamentelor trebuie adus în discuție, în contextul utilizării ratelor de dobândă variabile sau revizuibile. Durata unui plasament cu rată variabilă a dobânzii trebuie apreciată pornind de la perioada dintre două revizuiri ale ratei de dobândă, în condițiile unei piețe a obligațiunilor, pe care investitorii își conservă titlurile până la scadență, noțiunea de durată corespunde cu "durata inițială".
În schimb, pe piața instrumentelor negociabile, care sunt emise pe o durată care poate varia de la 10 zile până la 30 de ani, noțiunea de durată reprezintă durata rămasă.
Curba randamentelor care rezultă din oferta și cererea de diferite produse sau din anticipări, reflectă o tendință crescătoare a ratei de dobândă în funcție de durata inițială.
Pentru Banca Centrală, problema care se pune este aceea de a cunoaște în ce măsură structura la termen a ratei de dobândă este generată de raportul dintre cerere și oferta de capital, sau de anticipările de rată a dobânzii care se repercutează asupra ansamblului de active financiare.
În primul caz, dacă Banca Centrală dorește să acționeze asupra structurii de rată a dobânzii, va trebuie să intervină pe diferite segmente ale pieței.
În al doilea caz, prin acțiunile Băncii Centrale asupra structurii ratei de dobândă:
> se poate limita dobânda pe termen scurt;
> intervențiile asupra unei categorii de active antrenează o modificare a nivelului de rată a dobânzii, dar nu și a structurii dorite de către operatori. Astfel, succesul acțiunii Băncii Centrale rezultă din modificările de anticipări ale operatorilor.
O creștere a ratei de dobândă pe termen scurt poate avea repercusiuni diferite:
• fie absența impactului pe termen lung, dacă intervenția respectivă este considerată drept o reacție la o problemă a cursului de schimb pe termen scurt sau dacă este considerată ca o măsură de a reduce expansiune economică;
• fie un impact asupra ratei de dobândă pe termen lung în ipoteza în care este considerată insuficientă pentru a frâna inflația.
Inovațiile financiare, instaurarea ratei de dobândă variabilă, dezintermedierea, apariția unei piețe pe termen scurt a ratei de dobândă, unificarea piețelor de capital și tendința de universalizare a activității bancare au condus la revizuirea modalităților de aplicare a politicii monetare.
Astfel de inovații au făcut ca distincția între activele monetare și cele nemonetare să fie subiectivă, fiind bazată, în mod esențial, pe analiza comportamentului deținătorilor de active.
Diversificarea mijloacelor de finanțare alternative creditului bancar au demonstrat caracterul iluzoriu al instrumentului de limitare a creditelor bancare acordate întreprinderilor și statului și au ridicat o serie de întrebări precum: care este proporție în care titlurile de stat sunt deținute de către agenții nefinanciari sau de către bănci, și în ce măsură întreprinderile recurg la bilete de trezorerie, mai degrabă decât la credite.
Atunci când rata dobânzii pe termen scurt a fost obiectiv operațional al Băncii Centrale, acțiunile acesteia au devenit imprecise. Autoritatea monetară trebuie să facă față dificultăților inerente determinării nivelului și structurii ratei de dobândă compatibile cu obiectivul masei monetare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Rolul Ratei Dobanzii PE Piata Monetara Si A Creditului (ID: 133535)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.