. Creditarea Agentilor Economici de C.e.c
C U P R I N S
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
PIAȚA FINANCIARĂ, CARACTERISTICI GENERALE
Locul și rolul pieței financiare în sistemul
economic……………………………………………………………………………3
Tipuri de agenți ai pieței financiare…………………………………..18
Istoricul evoluției creditelor. Necesitatea
C.E.C. în sistemul financiar românesc……………………………..27
Clasificarea creditelor
1.4.1. Elemente definitorii ale creditelor…………………………..35
1.4.2. Tipuri de credite…………………………………………………….39
CAPITOLUL 2
MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚII DE CREDITARE
Metodologia de creditare bancară……………………………………..57
Sistemul de gestionare și analiză a creditelor……………………..70
Riscurile bancare în procesul creditării.
Definiție. Clasificare…………………………………………………………80
Modalități de estimare a riscului unei
decizii de creditare……………………………………………………………87
CAPITOLUL 3
GESTIUNEA CREDITĂRII LA CASA DE ECONOMII ȘI CONSEMNAȚIUNI
3.1. Categorii de credite acordate de C.E.C.
persoanelor fizice………………………………………………………………95
Durata de creditare și condițiile de creditare……………………..96
Componentele unui dosar de creditare………………………………97
Garantarea creditelor………………………………………………………98
Păstrarea și arhivarea documentelor necesare
creditării………………………………………………………………………..103
3.6. Modalități de estimare a riscului unei decizii de
creditare…………………………………………………………………………104
CAPITOLUL 4
ANALIZA ACORDĂRII DE CREDITE CU DOBÂNDĂ SUBVENȚIONATĂ
Prezentarea Sucursalei Județene C.E.C. Brașov……………….108
Gestionarea unui credit pe termen lung pentru
cumpărarea unei locuințe cu dobândă subvenționată………..123
CONCLUZII…………………………………………………………………………..148
ANEXE : Documente specifice creditării
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1
PIAȚA FINANCIARĂ – CARACTERISTICI GENERALE
Locul și rolul pieței financiare în sistemul economic românesc
Teoria financiară are ca obiectiv explicarea și înțelegerea fenomenelor financiare, a transferurilor temporare de avere (de bogăție) care sunt, în mod fundamental, riscante, ca urmare a probabilității pierderii de valoare. Câmpul de investigare îl constituie deci piețele financiare unde se realizează aceste tansferuri de valoare, ca urmare a deciziilor financiare a firmelor și a ansamblului de agenți economici.
Piața financiară este locul (cadrul) de întâlnire între nevoile de resurse bănești ale întreprinzătorilor (global deficitari de astfel de resurse) și disponibilitățile bănești ale populației sau altor agenți economici (global excedentari de asemenea resurse).
Piața financiară este locul de întâlnire al cererii și ofertei de active financiare și valute. Conform cu clasificarea anglo-saxonă acceptată de majoritatea specialiștilor, piața financiară este structurată în:
piața monetară (a titlurilor pe termen scurt);
piața de capital (a titlurilor pe termen mediu și lung). Regulile de tranzacționare a titlurilor nu diferă în mod esențial, în fapt ambele componente ale pieței financiare realizează transferul capitalurilor disponibile în economie de la economisitori către antreprenori (vezi Fig. 1.1) .
Piețele monetare sunt specializate în plasarea și atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea și luarea de credite de valori mari. În acest context, “ termen scurt “ cuprinde orice interval de timp, de la o zi/ noapte (overnight) până la un an. Această piață nu este localizată fizic, ci privește ansamblul de relații ce iau naștere pentru realizarea unei tranzacții și care se pot efectua, de exemplu, prin telefon sau prin intermediul sistemului de comunicații electronice.
Fig. 1.1. Componența pieței financiare
Piața monetară are mai multe segmente, fiecare dintre acestea fiind specializate în negocierea unor unor instrumente specifice:
piața scontului;
piața interbancară;
piața certificatelor de depozit;
piața efectelor de comerț;
piața eurovalutelor.
a) Piața scontului s-a specializat în cumpărarea și vânzarea cambiilor.
Cambiile sunt titluri de plată și credit, emise de companii, care conțin obligația debitorului de a plăti o sumă de bani, la o dată fixă, denumită scadență, beneficiarului cambiei. Cambiile sunt ușor de transformat în lichidități și reprezintă o formă de investire a fondurilor pe termen scurt.
Depozitele realizate la instituții financiare specializate pe piața scontului oferă băncilor posibilitatea să-și plaseze fondurile disponibile, pe termen scurt, în active cu un înalt grad de lichiditate. Băncile pot câștiga, în acest mod, din plasarea unor fonduri care, altfel, ar rămâne neutilizate și nu ar aduce nici un câștig.
b) Piața interbancară este piața în cadrul căreia băncile se împrumută reciproc, pe termen scurt. Băncile apelează la această piață din următoarele considerente:
pentru a depăși problemele legate de nevoia rapidă de lichiditate;
pentru a oferi fonduri pe termen scurt, în cazul finanțării suplimentare a unor noi companii;
pentru a permite băncilor mari să atragă fonduri în baza cărora să acorde credite în favoarea băncilor mici care, datorită mărimii și poziției lor, nu pot să împrumute direct de pe piață.
Această piață a început să funcționeze și în România, având un rol din ce în ce mai important în evoluția sistemului financiar-bancar.
Băncile își pot rezolva problemele de lichiditate efectuând tranzacții pe piața interbancară, fără să mai fie nevoie să apeleze la Banca Centrală. Plasamentele pe piața interbancară sunt pe termen scurt, de la o zi sau câteva săptămâni, până la un an (de obicei, se operează cu următoarele termene: 1, 3, 6, 9 luni, 1an).
Rata dobânzii cu care se operează pe această piață (denumită rata dobânzii interbancare) formează dobânda de bază, în raport de care băncile își determină propriile rate ale dobânzilor. Vom ilustra evoluția ratei dobânzilor pe piața interbancară prin nivelurile înregistrate la sfârșitul lunii august 1998 (Tabelul 1.1).
Tabelul 1.1 Ratele medii ale dobânzilor pe piața interbancară
Piața certificatelor de depozit. Pe această piață se negociază
certificate de depozit.
Certificatele de depozit sunt înscrisuri care confirmă că o anumită sumă de bani a fost depozitată la bancă, iar acest înscris poate să fie răscumpărat de bancă, la o anumită dată sau cu o anumită rată a dobânzii.
Certificatele de depozit sunt concepute “la purtător” și, prin urmare, sunt extrem de lichide. Nu este nevoie de nici o dovadă a identității pentru ca tranzacția să fie realizată, chiar dacă el a fost negociat succesiv, de mai multe ori, de diferiți cumpărători.
Avantajul unui investitor într-un certificat de depozit, în comparație cu un cont normal de depozit, constă în faptul că certificatele de depozit sunt negociabile. Deținătorul lui îl poate vinde oricând înainte de scadență, pentru a obține numerar.
Avantajul băncii emitente a certificatelor constă în faptul că fondurile rămân în bancă, pe toată durata de timp pentru care certificatul a fost emis.
Piața certificatelor de depozit este, deja, activă în România.
Certificatele de depozit sunt instrumente investiționale la care apelează mulți clienți și care sunt frecvent utilizate pe piața plasamentelor pe termen scurt.
Certificatele de depozit pot să fie cumpărate de către:
bănci;
instituții non-bancare (companiile care au surplus de fonduri de investit, pentru o perioadă nedefinită de timp, pot plasa fonduri în certificate de depozit, preferându-le depozitelor la termen);
persoane fizice (persoanele fizice pot investi din aceleași motive ca și companiile).
d) Piața titlurilor de valoare pe termen scurt. Efectele de comerț iau forma titlurilor de credit negarantate, cu o scadență ce se poate situa între 7 zile și 3 luni.
Titlurile de credit sunt emise de mari companii, instituții financiare (cum ar fi băncile și guvernele) și reprezintă o modalitate mai puțin costisitoare de atragere de fonduri, alta decât celelalte forme de împrumuturi. Ca și certificatele de depozit, un astfel de înscris este un titlu de valoare la purtător (este plătibil la “purtător”) și reprezintă o formă de investiție cu o mare lichiditate. În România, principalele operațiuni de plasament ale băncilor comerciale sunt:
creditarea agenților economici, prin acordarea de credite în lei-valută pe temen scurt, mediu și lung. Deși deține ponderea cea mai mare în ansamblul plasamentelor bănești, creditarea agenților economici este segmentul de activitate cu cel mai înalt grad de risc;
depozitele interbancare, prin plasarea fondurilor în lei și valută sub formă de depozite la băncile din România sau din străinătate, pe diferite perioade de timp; aceste plasamente au un grad mare de siguranță, riscul fiind minim;
plasamentele pe piața titlurilor de valoare, de regulă, în titluri de stat, cum sunt obligațiunile cu o dobândă fixă emise de Ministerul Finanțelor. Dobânda este foarte atractivă, iar riscul, practic, inexistent.
Pe măsura dezvoltării pieței monetare, plasamentele specifice scontului, certificatelor de depozit și efectelor de comerț vor deține o pondere tot mai mare în plasamentele pe termen scurt ale băncilor comerciale.
e) Piețele internaționale cuprind ansamblul relațiilor ce privesc atragerea și plasarea de fondui în valută. Un exemplu în acest sens este piața eurovalutelor în cadrul căreia un loc important îl deține eurodolarul.
Piața eurovalutelor (sau europiața) este o piață pe care sunt plasate și atrase fonduri pe termen scurt, exprimate în eurovalute. Când deținătorul unui depozit bancar din SUA își transferă banii într-un cont bancar din afara SUA, iar depozitele în dolari asfel constituite sunt uilizate pentru acordarea de credite altor clienți, se poate vorbi despre o activitate specifică pieței eurodolarului.
2. Piețele de capital pot fi definite ca piețe destinate investițiilor pe termen mediu și lung. Instituțiile și companiile își măresc fondurile, dezvoltând operațiuni pe piețele de capital. De exemplu, companiile își măresc fondurile prin vânzarea de acțiuni sau luând împrumuturi de la bănci. De asemenea, și Guvernele participă pe piețele de capital pentru a atrage fonduri. Ele emit titluri de valoare sub forma obligațiunilor de stat pentru care plătesc dobândă.
Piețele de capital presupun anumite instituții care sunt specializate în forme specifice de investiții. Dintre acestea menționăm:
băncile;
bursa de valori.
Necesitățile Guvernelor, legate de administrarea economică a țării, au determinat creșterea masivă a împrumuturilor la care apelează atât pe termen mediu, cât și lung. Guvernele au nevoie să împrumute fonduri, pentru a acoperi deficitul pe termen scurt, rezultat din diferența dintre veniturile obținute din impozite și cheltuielile bugetare, atât în cifre absolute, cât și ca urmare a diferenței, în timp, dintre momentul încasării veniturilor și cel al efectuării cheltuielilor bugetare.
Un segment al piețelor de capital, asociat cu tranzacționarea titlurilor financiare Guvernamentale, este piața obligațiunilor guvernamentale.
Apariția și funcționarea acestei piețe este rezultatul frecventelor împrumuturi guvernamentale pe bază de obligațiuni. Obligațiunile guvernamentale sunt socotite, de regulă, investiții sigure. Există trei avantaje principale ale plasării fondurilor în obligațiuni guvernamentale:
risc redus: obligațiunile emise de autorități sunt privite ca fiind investiții
atului, certificatelor de depozit și efectelor de comerț vor deține o pondere tot mai mare în plasamentele pe termen scurt ale băncilor comerciale.
e) Piețele internaționale cuprind ansamblul relațiilor ce privesc atragerea și plasarea de fondui în valută. Un exemplu în acest sens este piața eurovalutelor în cadrul căreia un loc important îl deține eurodolarul.
Piața eurovalutelor (sau europiața) este o piață pe care sunt plasate și atrase fonduri pe termen scurt, exprimate în eurovalute. Când deținătorul unui depozit bancar din SUA își transferă banii într-un cont bancar din afara SUA, iar depozitele în dolari asfel constituite sunt uilizate pentru acordarea de credite altor clienți, se poate vorbi despre o activitate specifică pieței eurodolarului.
2. Piețele de capital pot fi definite ca piețe destinate investițiilor pe termen mediu și lung. Instituțiile și companiile își măresc fondurile, dezvoltând operațiuni pe piețele de capital. De exemplu, companiile își măresc fondurile prin vânzarea de acțiuni sau luând împrumuturi de la bănci. De asemenea, și Guvernele participă pe piețele de capital pentru a atrage fonduri. Ele emit titluri de valoare sub forma obligațiunilor de stat pentru care plătesc dobândă.
Piețele de capital presupun anumite instituții care sunt specializate în forme specifice de investiții. Dintre acestea menționăm:
băncile;
bursa de valori.
Necesitățile Guvernelor, legate de administrarea economică a țării, au determinat creșterea masivă a împrumuturilor la care apelează atât pe termen mediu, cât și lung. Guvernele au nevoie să împrumute fonduri, pentru a acoperi deficitul pe termen scurt, rezultat din diferența dintre veniturile obținute din impozite și cheltuielile bugetare, atât în cifre absolute, cât și ca urmare a diferenței, în timp, dintre momentul încasării veniturilor și cel al efectuării cheltuielilor bugetare.
Un segment al piețelor de capital, asociat cu tranzacționarea titlurilor financiare Guvernamentale, este piața obligațiunilor guvernamentale.
Apariția și funcționarea acestei piețe este rezultatul frecventelor împrumuturi guvernamentale pe bază de obligațiuni. Obligațiunile guvernamentale sunt socotite, de regulă, investiții sigure. Există trei avantaje principale ale plasării fondurilor în obligațiuni guvernamentale:
risc redus: obligațiunile emise de autorități sunt privite ca fiind investiții
aproape fără risc;
lichiditate: dimensiunea acestor piețe asigură fluiditate tranzacțiilor,
întrucât permanent există cumpărători și vânzători;
gamă largă de titluri emise : investitorii pot găsi diferite tipuri de titluri
guvernamentale, cu scadențe diferite (termen scurt, mediu, lung), care îi
satisfac din punct de vedere al termenului pentru care sunt plasate
fondurile.
În România acest segment al pieței financiare este în dezvoltare. Băncile comerciale românești plasează o parte din fondurile lor și în titluri guvernamentale, acestea fiind apreciate ca plasamente sigure (presupun venit cert și risc minim). Apelul la economii publice, prin intermediul pieței de capitaluri, se face prin emisiunea și vânzarea de către investitori a două categorii clasice de titluri:
a) acțiuni, respectiv titluri care conferă cumpărătorului un drept de asociat,
de coproprietar;
b) obligațiuni, care conferă cumpărătorilor un drept de creanță (asupra
capitalului investit și asupra dobânzii nominale). Aceste titluri vor garanta
investitorilor de capital o renumerare a economisirilor lor (S0), la o rată
de rentabilitate (k), care va determina creșterea veniturilor viitoare cu
S0 * (1+k)n , “n” fiind durata în ani a investiției de capital. Motivația
economisirii și a transferului constau în mărimea și garantarea factorului
de fructificare “k” .
Emitenții de titluri financiare formează cu toții cererea de capital național. În toate țările cu economie de piață, principalii emitenți sunt instituțiile publice (de stat) centrale și locale, care atrag economiile publice pentru finanțarea deficitului lor bugetar (pe calea împrumutului public). Titlurile emise sunt cunoscutele obligațiuni (pe termen mijlociu și lung) și bonurile de trezorerie publică (pe termen scurt). În categoria emitenților urmează apoi societățile comerciale care fac apel la economiile publice fie pentru creșterea capitalului propriu (prin emisiunea de acțiuni noi), fie pentru creșterea capitalurilor împrumutate (a datoriilor, prin emisiune autorizată de obligațiuni și / sau bilete de trezorerie).
Piața financiară cuprinde următoarele piețe: a acțiunilor care deține ponderea principală (acțiunile nu au scadență); ipotecară, adică vânzarea/cumpărarea de rente economice; a obligațiunilor emise de societățile comerciale; a obligațiunilor emise de administrațiile publice.
Piața financiară poate fi structurată astfel:
piața primară este piața unde se fac tranzacții cu hârtii de valoare mobiliare nou emise;
piața secundară este piața pe care se negociază acțiuni și obligațiuni emise anterior.
Piața primară este indispensabilă, deoarece ea asigură emisiunea și prima vânzare a titlurilor noi. Societățile antreprenoare, autorizate să facă apel la economiile publice, se vor adresa pieței primare pentru plasarea noii emisiuni de titluri. Punerea în circulație a titlurilor pe piața primară se face la o valoare de emisiune care este stabilită, în mod administrativ, de către conducerea societății emitente. Criteriile de fundamentare a acestei valori de emisiune sunt atractivitatea titlurilor emise (ceea ce ar justifica o valoare de emisiune mai mică) și randamentul emisiunii (ceea ce ar presupune o valoare de emisiune ori prime de emisiune mai mari).
Piața primară se organizează prin intermediul băncilor sau al societăților de valori mobiliare, care s-au specializat pentru acest gen de operațiuni. Ele dispun de personal calificat, rețea de subscriere și de capitaluri, prin care se realizează plasamente operative și garantate.
Piața secundară este un gen de piață “de ocazie”, de revânzare repetată a titlurilor după emisiunea și prima lor vânzare (în segmentul primar). Spre deosebire de piața “de mâna a doua” a mărfurilor, piața secundară (bursieră și extrabursieră) se asimilează mai degrabă cu revânzarea tablourilor de artă (la valoare actuală, superioară celei anterioare). Câștigul de capital, obținut prin creșterea valorii de piață a titlurilor, este expresia unei rentabilități în timp care a rezultat din gestiunea constant pozitivă a firmei emitente. În cazuri limită, valoarea de piață a titlurilor unor firme, aflate în situații de criză, poate fi inferioară valorii inițiale de emisiune. Dacă firmele respective depășesc situația de criză, prețul bursier al titlurilor lor poate fi din nou mai mare decât valoarea lor inițială. Instituțional, piața secundară constituie obiectul de activitate al bursei de valori și al pieței extrabursieră (OTC, Over the Counter). Aceste instituții sunt cu atât mai eficiente cu cât concentrează cea mai mare parte a intențiilor de cumpărare și a celor de vânzare de titluri din țară și chiar din străinătate și cu cât reușesc echilibrarea celei mai mari părți a cererii și ofertei astfel manifestate.
Prețul de echilibru care rezultă din arbitrajul dintre cerere și ofertă, dobândește o valoare informativă de o mare senmnificație. Acesta, exprimă în sinteză, încrederea pe care investitorii financiari o au în societatea emitentă a titlului, și, de asemenea, imaginea pe care agenții interesați și-o fac despre emitent, pe baza informațiilor disponibile despre acesta și mediul economic național și internațional al emitentului.
Această imagine, dacă este favorabilă, reprezintă cel mai eficient “spot publicitar” de care dispune zilnic societatea, care contează la Bursă sau la RASDAQ (societate de tranzacționare pe piața extrabursieră românească).
Teoria financiară este cea care oferă modele de analiză fundamentală a valorii intrinseci a activelor (fie financiare, fie valutare, fie a întreprinderii în ansamblul ei). Operatorul care reușește cel mai rapid și mai pertinent să evidențieze aceste diferențe între prețul de piață (observabil empiric) și valoarea reală (estimabilă prin modele financiare), va avea cea mai profitabilă intervenție pe piața bursieră. El va vinde în caz de supraevaluare și va cumpăra în caz de subevaloare, căci prețul de piață va avea întotdeauna tendința de a se apropia de valoarea intrinsecă, de a se “trage la matcă”.
Teoria pieței eficiente este deci o prelungire a teoriei arbitrajului financiar. Conceptul de arbitraj ocupă un loc central în teoria financiară și deci în procesul de evaluare al activelor financiare, ceea ce face ca valoarea actuală netă (VAN) nulă (sau egală cu zero) să fie regula principală pentru determinarea prețului actual (al valorii intrinseci) al titlurilor financiare:
Vi- Ci = 0 , (1.1)
unde: Vi sunt veniturile viitoare încasabile și actualizate ale investiției (valoarea)
Ci sunt cheltuielile prezente pentru investire (prețul).
Fiecare investitor va urmări criteriul de maximizare valoarea actualizată netă (VAN). Atâta timp cât există diferență între prețul plătit pentru cumpărarea unui titlu și valoarea actuală a veniturilor viitoare degajate de proiectul de investiții (reprezentat de titlul respectiv), va exista un arbitraj al acestei diferențe. Pe o piață liberă, procesele de arbitraj vor egaliza ratele de rentabilitate marginale ale noilor investiții la nivelul ratei dobânzii de piață.
Profesorul M. Miller lucrează împreună cu E. Fama asupra unui proiect privind piața financiară și anume: testarea eficienței informaționale a pieței financiare (americane). Ei sunt preocupați de gradul de integrare a informației economice trecute, prezente și anticipate în prețul actual al titlurilor (în valoarea lor intrinsecă). În acest sens,ei se interesează, în mod deosebit, de gradul de determinare al valorii în raport cu informația disponibilă în momentul evaluării.
Astfel, E. Fama structurează piața financiară în trei categorii de eficiență informațională, și anume:
piață slabă (piață care permite integrarea imediată în prețul titlurilor financiare a oricărei informații disponibile, privind evoluția trecută a cursurilor bursiere respective);
piață semi-forte (piață care pe lângă integrarea informației trecute, permite includerea în prețul actual a tuturor informațiilor publice (difuzate prin mass-media), privind încheierea exercițiului contabil și perspectiva activității intreprinderii emitente a respectivelor titluri);
piață forte (piață care permite luarea în calculul prețurilor acuale a oricărei informații posibile, inclusiv a celei privilegiate, adică acelea disponibile numai managerilor și/sau acționarilor).
Variațiile de curs sunt deci independente. Este inutil să se folosească informația conținută în istoria cursurilor bursiere trecute pentru a preciza evoluția lor viitoare, deoarece, în ipoteza existenței unei eficiențe slabe, toată acestă informație (trecută) este deja incorporată în prețul actual al titlurilor financiare. Singură, o informație nouă (distribuirea de dividende, aprobarea unor proiecte de investiții, etc.) poate determina o variație de curs. Cel care deține această informație este singurul care poate avea o previziune pertinentă privind evoluția viitoare a cursului bursier și poate obține un profit din arbitrajul între valoarea actuală a titlului și cursul bursier.
Concurența tot mai crescută între investitorii financiari detemină creșterea eficienței informaționale a pieței financiare și reducerea oportunităților de arbitraj între prețul titlurilor financiare și valoarea lor.
O altă etapă, marcantă în istoria finanțelor, este continuarea teoriei moderne a portofoliilor (la care și-a adus o contribuție importantă profesorul H. M. Markowitz). El a pornit de la ideea tradițională și anume: aceea care arată că investitorii sunt, în primul rând, preocupați de două aspecte: factorul de risc și cel de rentabilitate. Să ne imaginăm (spune Markowitz) două investiții la fel de riscante: una este rentabilă dacă plouă, iar cealaltă, dacă nu plouă. Un portofoliu, care le combină pe amândouă, va fi rentabil întotdeauna. Cu alte cuvinte, combinând o investiție riscantă cu alta la fel de riscantă se reduce simțitor riscul total al portofolilui.
Morala acestei teorii este că riscul, pe care o investiție particulară îl presupune, aproape nu contează; ceea ce contează este contribuția pe care o aduce la riscul total asumat de acel investitor. Deci, valoarea este indicată mai degrabă prin pertinența previziunilor privind evoluția viitoare a cursului bursier și menținerea acestei valori, și nu prin crearea ei. Rentabilitatea și riscul sunt analizate ca factori determinanți ai valorii.
Raționamentul financiar privind valoarea, ia în calcul două dimensiuni: timpul și riscul. Deci, valoarea unui titlu financiar este rezultanta valorii timpului și a primei de risc asumat:
Valoarea de piață = Valoarea timp + Prima de risc , (1.2)
În procesul de luare a unei decizii de investire se pune următoarea întrebare: care trebuie să fie rentabilitatea proiectului de investiții în raport cu:
rentabilitatea unui activ fară risc (dobânda la CEC sau la obligațiunile de stat)?
prima de risc a proiectului de invetiții? Este vorba de riscul de piață al respectivului proiect, întrucât riscul specific poate fi eliminat prin diversificare.
Date fiind cele două dimensiuni ale valorii, timpul și riscul, prețul unui titlu adaugă, la valoarea sa timp (rata dobânzii de piață), prima de risc aferentă titlului respectiv. După ultimele dezvoltări ale teoriei financiare, prețul unui titlu integrează și influiența costurilor de agent (sau de mandat) și de asimetrie de informație.
Piața financiară, asemenea celorlalte piețe libere, ne oferă un preț de piață al activelor financiare tranzacționate (acțiuni, obligațiuni, etc.). Acest preț de piață se poate înregistra empiric, fie sub forma unui preț mediu de tranzacție, fie sub forma cursului bursier. Pornind de la acest preț de piață, se pun întrebări de genul:
piețele financiare au ele capacitatea de a evalua corect titlurile pe care le tranzacționează ?
activele financiare sunt subevaluate, sau supraevaluate ?
operatorii (agenții) de piață au ei un comportament omogen pentru a anticipa prețurile la nivelul valorii intrinseci a tilurilor financiare ?
Răspunsul la aceste întrebări este determinat pentru a fixa atitudinea agenților economici care operează pe piața financiară.
Ei vor face arbitrajul diferențelor de preț existente pe piață, în timp (în diferite momente) și în spațiu (în diferite locuri de tranzacționare. În cazul unei subevaluări a titlului financiar, investitorul va fi bine motivat să renunțe la consumul prezent al averii sale, în favoarea unei investiri în respectivul titlu, pentru a profita de o viitoare creștere a prețului acestuia.
Dimpotrivă, în cazul unei supraevaluări, investitorul va dezinvesti activul deținut pe titlul respectiv, preferând fie o investire într-un alt titlu subevaluat, fie un consum imediat al banilor încasați.
Arbitrajul este operațiunea fără risc a vânzării/cumpărării aceluiași titlu, pe piețe diferite sau la momente diferite, care aduce un profit provenit din diferențele de curs bursier ce apar pe piață.
Pe o piață liberă, mulțimea proceselor de arbitraj determină echilibrul acesteia, respectiv fixarea prețurilor la adevărata valoare a titlurilor financiare. Legea cererii și a ofertei găsește, pe piața fianciară, cele mai bune condiții de acțiune în ceea ce privește deetrminarea prețului de echilibru al pieței. Asfel, o piață financiară eficientă se bazează pe următoarele ipoteze:
operatorii pe piața financiară au un comportament rațional și ei caută (anticipând), să maximizeze funcția de utilitate a averii lor totale;
există o atomicitate a plasamentelor financiare, care face titlurile ușor negociabile și asigură lichiditatea pieței;
piețele sunt contingente, ceea ce permite o repartiție optimală a resurselor în economie, o foarte bună diversificare a riscurilor și deci o foarte bună performanță a sistemului economic;
piața financiară prezintă o eficiență informațională, operațională și organizatorică întemeiată pe concurența agenților economici și pe arbitrajul câștigurilor posibile;
cursurile bursiere ale titlurilor urmăresc o traiectorie aleatoare, în funcție de care variațiile succesive de curs sunt independente unele față de altele și ele prezintă aceeași distribuție de probabilitate;
investitorii realizează anticipări omogene ale prețurilor (simetrie de informație), ceea ce determină o dispersie (împrăștiere) a variaților de curs după legea normală;
se poate da cu împrumut și se poate lua cu împrumut, la rata dobânzii fără risc (Rf), orice sumă de bani;
operațiile pe piață nu sunt afectate de nici o tranzacție taxă de impozitare și/sau costuri de tranzacție.
Toate aceste ipoteze puțin realiste, dar necesare pentru modelarea sistemului financiar, dau pieței perfecte un caracter preferențial. În raport cu aceste ipoteze rămâne de precizat care este corespondența dintre piața perfectă și realitatea financiară. Acestă corespondență determină diferitele forme de eficiență ale pieței financiare și anume:
operațională;
organizatorică;
C. informațională.
A. Eficiența operațională se apreciază în raport cu ipotezele de comportament rațional și de anticipări omogene ale investitorilor. Atitudinea investitorilor și luarea deciziilor lor se judecă nu numai în funcție de analizarea de către ei a factorilor determinanți ai valorii intrinseci (rentabilitate, risc duartă, etc.), ci și de anticiparea de către investitori a comportamentului celorlalți operatori pe piață și stă la baza specializării așa-numiților făuritori de piață (market-makers).
B. Eficiența organizațională (sau funcțională) se referă la corespondența ipotezelor privind atomicitatea, contingența piețelor, existența dobânzii fără risc și absența costurilor fiscale și de tranzacționare. Altfel spus, piața financiară este suficient de lichidă și de sigură ? Poate să atragă economisirile spre finanțarea investițiilor celor mai profitabile și să transfere riscurile spre cei care sunt capabili sau spre cei mai dispuși să le suporte9 ? Răspunsul la întrebarea privind lichiditatea și securitatea pieței financiare definește gradul de eficiență organizațională.
C. Eficiența informațională privește integrarea informațiilor fundamentale privind valoarea intrinsecă a titlurilor cotate (evoluția istorică a cursurilor bursiere, informații disponibile în mod public privind execuția financiară și perspectiva economică a ocietății amitente, informații privilegiate, accesibile doar celor inițiați: manageri, acționari, etc.) în cursurile bursiere. După categoriile de informații disponibile și rapiditatea integrării acestor informații în previziunile de cursuri bursiere, se cunosc trei forme de eficiență informațională:
slabă;
2. semi-forte;
3. forte (teoria profesorului E. Fama).
1. Eficiența informațională slabă privește integrarea evoluției cursurilor bursiere trecute în anticipările de cursuri bursiere viitoare. Pentru a testa existența acestui tip de eficiență informațională se analizează coeficientul de autocorelare a dispersiilor (împrăștierilor) cursurilor bursiere trecute.
Coeficientul de autocorelare poate fi zero, dacă variațiile de cursuri trecute sunt aleatoare. Dacă anticipările vizează rentabilitatea sperată a unui titlu financiar (Ri), atunci aceasta se determină în raport cu media rentabilităților anterioare (i) și cu media abaterilor rentabilităților anterioare de la medie (i):
Ri = i + i , (1.3)
Coeficientul de autocorelare va fi pozitiv dacă, în general, o creștere (+) a unui curs anterior (t) față de medie, este urmată de o creștere a cursului următor (t+1) și invers.
Coeficientul de autocorelare poate fi foarte rar negativ dacă, în general, o creștere a unui curs anterior (t), față de medie, este urmată de o scădere (-) a cursului următor (t+1) și invers.
2. Eficiența informațională semi-forte privește, în plus, integrarea imediată în noul curs bursier ale oricăror informații cu caracter public privind patrimoniul firmei, rezultatele ei, dividendele, distribuirea de acțiuni gratuite, introducerea în Bursă, etc. Se urmărește aceeași autocorelare a cursurilor dinainte de furnizarea în public a informației și după momentul difuzării ei publice.
O eficiență informațională semi-forte va fi dovedită dacă, și coeficientul de autocorelare este zero, ceea ce demonstrează că evoluția cursurilor bursiere este aleatoare, eventualele variații de curs bursier fiind determinate de alți factori imprevizibili decât istoria cursurilor bursiere și informația difuzată public.
Pentru a testa eficiența informațională semi-forte a anticipărilor privind rentabilitățile viitoare ale unui titlu se utilizează metoda “rezidurilor” de rentabilitate, în perioada din jurul momentului informației publice:
it = Rit – E (Rit / Rpt ) , (1.4)
unde: it este rentabilitatea “reziduală” a titlului financiar, estimată în
momentul t oarecare, înainte și după publicarea informației
publice;
Rit este rentabilitatea titlului financiar, observată în momentul t;
Re este rentabilitatea normală, în momentul t, după o estimare a
modelului CAPM (Capital Assets Prices Model), adică în
funcție de rentabilitatea observată a portofoliului de piață Rpt
și de variația marginală a Rit , în raport cu variația Rpt .
3. Eficiența informațională forte presupune, în plus, integrarea rapidă în prețurile de piață a tuturor informațiilor disponibile despre activul (titlul) tranzacționat, inclusiv a informațiilor privilegiate. Pe o astfel de piață nimeni, nici măcar cei inițiați, nu va mai putea face anticipări pertinente asupra evoluției viitoare a cursurilor, întrucât acestea au integrat deja toate informațiile existente despre valoarea intrinsecă a titlului. Nimeni nu mai poate face deci speculații, orice tranzacție pe piața financiară se va face pe baza criteriului VAN (Valoare Adăugată Netă) nulă.
Prezența tot mai numeroasă a analiștilor financiari competenți și a reglementărilor bursiere, din ce în ce mai pertinente, fac piața financiară tot mai eficientă. Pornind de la aceste ipoteze de bază, metodologia financiară a elaborat un ansamblu coerent de modele de evaluare, dezvoltate pe baza proceselor de arbitraj, ce se pot întâlni pe piața financiară.
Ca mijloc de stabilire a prețului de echilibru pentru activele care se negociază pe piață întâlnim următoarele modele de arbitraj:
modelul de evaluare a activelor financiare CAPM, constă în evaluarea între un activ fără risc și un portofoliu eficient de active riscante;
modelul teoriei opțiunilor, constă în evaluarea între o opțiune (de cumpărare sau de vânzare) și activul suport (acțiune, activul economic etc.);
modelul de evaluare prin teoria arbitrajului APT, constă în evaluarea dintre mai mulți factori macroeconomici de determinare a randamentului activelor financiare;
modelul de reprezentare a intereselor mandatarului, constă în raportul dintre interesele acționarilor, ale managerilor și ale creditorilor întreprinderii pentru minimizarea costurilor de agent;
modelul Grossman & Stiglitz și modelul Ross, constau în raportul dintre semnalele emise de manageri și receptate de proprietari, creditori etc., pentru minimizarea costului asimetriei de informație;
modelul Harrison & Kreps, constă în raportul dintre interesele operatorilor jocului economic al întreprinderii;
modelul generalizat al procesului de arbitraj ca o martingală.
Arbitrajul intervine atunci când prețul de piață al opțiunilor este supra sau subevaluat. Strategiile de arbitraj sunt mai complexe. În principiu operatorii cumpără opțiuni subevaluate și vinde opțiuni supraevaluate, menținând o variație nulă asupra poziției globale a portofoliului. Pentru a evidenția aceste poziții ale prețului de piață, foarte interesante pentru comportamentul cumpărătorilor și vânzătorilor, este deci necesară estimarea valorii intriseci.
Domeniul principal de manifestare al finanțelor este cel al piețelor financiare și al evaluării activelor care se schimbă pe aceste piețe. Tranzacțiile financiare (cu titluri) se relevă a fi partea superioară a echilibrului dintre cererea și oferta totală de bunuri și servicii dintr-o economie de piață. Reluînd celebra relație de echilibru macroeconomic:
PIB + I = C + M + E , (1.5)
unde: PIB reprezintă produsul intern brut;
I reprezintă importurile;
C reprezintă consumul final;
M reprezintă investițiile;
E reprezintă exporturile.
Se poate relativ ușor evidenția sursa și destinația fluxurilor financiare (de capital):
PIB – C = M + E – I, (1.6)
S = PIB – C , (1.7)
SBP = E – I , (1.8)
unde: S reprezintă economisiri;
SBP reprezintă soldul balanței de plăți.
În ipoteza maximizării utilității consumului prezent (C0 ), dar și a celui viitor (M + SBV), agenții care vor realiza economisiri, vor transfera capitalurile lor (le vor investi) către antreprenori. Aceștia folosesc capitalurile mobilizate pentru a finanța proiecte de investiții reale prin care garantează economisitorilor o rentabilitate scontată. Dacă facem ipoteza unei balanțe de plăți echilibrate (cu SBV = 0), atunci principala ecuație de echilibru din economie este cea dintre economisiri și investiții (în imobilizări și stocuri):
S = M, (1.9)
Acestă sintetică ecuație de echilibru evidențiază existența, pe de o parte, a unor surplusuri de capital (+K), rezultate din procese de economisire (renunțări la procese de consum în prezent pentru creșterea averii în viitor) și, pe de altă parte, a unor nevoi de capitaluri (-K), apărute la antreprenorii care dezvoltă procese de investiții reale și care depășesc capacitatea lor de autofinanțare.
Rolul piețelor financiare este deci, de a face transferul eficient, sigur și operativ al capitalurilor disponibile de la economisitori către antreprenori. Selecția proiectelor de investiții reale, care merită cel mai mult acest transfer de capitaluri (funcția de evaluare), transferul eficient și operativ al capitalurilor din economie (funcția de transfer) și siguranța unui transfer organizat de capitaluri pentru investiții, cu o rentabilitate acoperitoare riscului asumat (funcția de protecție), iată principalele contribuții ale pieței financiare la realizarea echilibrului economic general.
În concluzie, orice activ (fizic, financiar, monetar sau activul total ) din patrimoniul agenților economici are o valoare de piață rezultată din procesul negocierii tranzacțiilor, între mulțimea de cumpărători și cea de vânzători. Acest preț de piață este rezultanta anticipațiilor agenților economici privind valoarea intrinsecă a respectivului activ, anticipații care, din motive obiective și subiective, nu se vor suprapune decât întâmplător cu valoarea reală a activului tranzacționat.
Tipuri de agenți ai pieței financiare
Piața financiară este piața activelor financiare. Ea mijlocește plasamentele economiei populației, ale societăților de asigurări, ale altor uniăți economice, în hârtii de valoare sau valori mobiliare pe termen lung (mai mult de un an) și fără termen (acțiuni și obligațiuni emise de societățile comerciale pe acțiuni și de administrațiile publice), ca instrumente de finanțare externă. Acest proces este mijlocit de unitățile bancar-financiare, care își desfășoară activitatea pe baze comerciale.
Funcționarea pieței financiare presupune existența unor agenți, care operează pe aceste piețe, cum sunt :
investitorii de capital sunt cei care au realizat, din gestiunea lor financiară, un excedent de capital (S = PIB – C; vezi formula 1.7) sau care își propun să disponibilizeze capitaluri, în raport cu nevoile lor proprii de consum.
Ei formează la un loc oferta de capital național, economiile publice ale țării (de aceea sunt denumiți și „economisitori”). Regăsim în această categorie, în primul rând, gospodăriile familiale care, pe ansamblul țării, formeză un potențial financiar apreciabil (în funcție de rata medie de economisire).
Regăsim apoi societățile comerciale rentabile, performante, cu excedente permanente de trezorerie și care urmăresc un plasament strategic, rentabil și sigur.
În sfârșit pe parcursul execuției bugetului de stat central și al bugetelor locale, trezoreria publică poate înregistra surplusuri temporare de încasări în raport cu plățile curente, surplusuri ce vor căuta un plasament rentabil (fie și temporar).
antreprenorii publici și privați sunt cei care se confruntă cu nevoi de finanțare a proiectelor lor de dezvoltare mai mare decât capacitatea acestora de autofinanțare. Pentru realizarea proiectelor de investiții ei sunt nevoiți să apeleze la surse externe de finanțare, între care economisirile reprezintă o alternativă (uneori singulară, alteori mai interesantă decât creditul bancar sau alte surse externe).
intermediarii categorie în care se cuprind:
instituțiile financiare (de asigurări de investiții, de economii, de intermediere bursieră etc.) specializate în transferul de capitaluri pe termen lung și mediu;
băncile comerciale, casele de compensare și de depozit, bursele valutare etc., care au vocația atragerii și plasării capitalurilor pe termen scurt;
bursa de valori și piața extrabursieră (OTC, over the counter), care realizează continuarea tranzacțiilor cu titluri pe piața secundară de capitaluri.
Nevoia de intermediere este determinată, pe lângă cele de mai sus, și de inadecvarea structurii capitalurilor economisite la structura nevoilor de finanțare. Economiile publice sunt disponibile în sume mici, pe termene scurte și dispersate la un număr mare de deținători.
Pe de altă parte, nevoile de finanțare se manifestă în sume mari ce se cer alocate concentrat și pe termene lungi sau mijlocii. „Misiunea” instituțiilor financiar-bancare, în acțiunea lor de intermediere, este deci aceea de a transforma structura economiilor publice, în conformitate cu structura nevoilor de finanțare a investițiilor.
Specializarea și experiența acestor intermediari financiar-bancari fac serviciile lor destul de competitive. Ele oferă „economisitorilor” o gamă vastă de instrumente de economisire care să motiveze cea mai mare parte a intențiilor de plasament a capitalurilor economisite. Tot acestea oferă antreprenorilor surse de capital în întâmpinarea obiectivelor politicii lor de investiții și de finanțare.
Instituțiile financiar-bancare se constituie într-o piață financiară bine reglementată și controlată de organisme de supraveghere: Banca Națională a României (BNR), pentru activitățile de pe piața monetară și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM), pentru activitățile de piața de capitaluri.
Intermediarii financiari corelează scadențele depozitelor primite cu cele ale creditelor solicitate, asfel încât, prin gestionarea ratelor de rambursat la creditele acordate pe diferite termene, pot să asigure plățile solicitate de deponenți.
Intermediarii financiari colecteză fondurile deponenților, care de obicei sunt sume mici, și prin cumulare, le utilizează pentru acordarea de credite de valori mari. În acest mod, se creează posibilitatea ca depozitele mici să finanțeze invesiții mari de capital. Evident micii deponenți, acționând individual, nu ar putea să facă același lucru.
Deponenții pot avea avantaje și datorită faptului că intermediarii financiari transformă și reduc riscul prin agregarea fondurilor depozitate și plasarea lor în împrumuturi acordate diferitelor tipuri de companii, care fac parte din sectoare economice diferite.
Intermedierea financiară permite băncilor să dezvolte afaceri, din care rezultă beneficii și pentru care clienții sunt dispuși să plătească. Împrumutații plătesc dobândă pentru creditele primite; deponenții acceptă să fie plătiți cu o dobândă mai mică decât cea plătită de împrumutați și, în acelși timp, obțin siguranță, lichiditate și confort, fiind evitată dificultatea găsirii unui creditor adecvat. O parte însemnată a profitului obținut de bănci rezultă din diferența dintre dobânda percepută debitorilor și cea acordată deponenților. Totodată, băncile pot percepe comisioane și tarife pentru serviciile oferite, obținând, și pe aceste căi, venituri. Băncile nu sunt singurele companii care oferă intermediere financiară, există și alte instituții financiare care asigură operațiuni de mediere între unitățile cu excedent și cele cu deficit de fonduri.
Acestea includ societățile de asigurări, casele de ajutor reciproc, uniuni de credite, instituțiile de investiții și fonduri mutuale. Dintre toate instituțiile financiare, însă, numai băncile efectuază toate cele trei funcții de bază.
Societățile de asigurări oferă posibilitatea de realizare a economiilor pe termen lung, sub forma polițelor de asigurare de viață. Prin contractul de asigurare, societatea se angajează să plătească o sumă de bani, la o dată specificată sau în cazul decesului deținătorului poliței. Societățile de asigurări colectează sumele, la intervale regulate, sub forma primelor de asigurare, pe care le investesc în diferite moduri.
Casele de ajutor reciproc (uniunile de credit) oferă credite membrilor de credite, de obicei, de valori mici. Membrii sunt de acord să plătească o contribuție lunară și au dreptul să solicite un credit care se încadreză într-o limită (de regulă un multiplu convenit al sumei subscrise).
Fondurile mutuale sunt instituții care colectează economiile de la diferite persoane. Deși contribuțiile individuale au un potențial investițional redus aceste fonduri pot deveni importante dacă sunt colectate sume suficient de mari. Fondul mutual, ca instituție, nu poate să investescă direct el însuși fondurile sale, deoarece nu este autorizat în acest sens. De aceea fondurile sunt plasate în acțiunile unor firme, prin intermediul unor instituții specializate de investiții sau a unor instituții care administrează fondurile.
Deponenții individuali primesc certificate de participare care le dau dreptul la încasarea unor venituri, în funcție de performanțele firmelor în ale căror acțiuni au fost plasate fondurile.
Piețele de capital pot fi definite ca piețe destinate investițiilor pe termen mediu și lung. Instituțiile și companiile își măresc fondurile, dezvoltând operațiuni pe piețele de capital. De exemplu, companiile își măresc fondurile prin vânzarea de acțiuni sau luând împrumuturi de la bănci.
De asemenea, și guvernele participă pe piețele de capital pentru a atrage fonduri. De exemplu, guvernele pot emite titluri de valoare, sub forma obligațiunilor de stat, pentru care plătesc dobândă.
Piețele de capital presupun anumite instituții care sunt specializate în forme specifice de investiții. Dintre acestea menționăm:
băncile;
bursa de valori.
O bancă poate să plaseze fondurile în orice categorie de investiție profitabilă (maximizarea profitului), având ca obiectiv diminuarea pierderilor și reducerea marjei de risc.
Factorii de care trebuie să țină seama o bancă atunci când își investește fondurile sunt:
lichiditatea;
profitabilitatea;
risc de credit și dobândă;
perioada de timp/scadența;
rezerve de capital.
Aceste cerințe trebuie luate în considerare pentru întreaga gamă de investiții pe care o realizează o bancă.
Astfel, riscurile pe care le presupun plasamentele pe termen lung, cu câștiguri mari, trebuie să fie eliminate, pe cât posibil, prin diferite tehnici de garantare (la fel și pentru investițiile pe termen scurt, chiar dacă acestea comportă rate ale câștigului mai mici).
Portofoliul de investiții al băncii trebuie să asigure un echilibru între fondurile plasate pe termen scurt, pe piața monetară și cele investite în instrumente financiare pe termen mediu și lung, pe piața de capital. Portofoliul băncii trebuie să cuprindă o asemenea structură a investițiilor încât, prin aceasta, să se aibă în vedere:
gradul și costul lichidității;
riscul, din punctul de vedere al scadenței și caracterul investiției;
profitabilitatea, ținând cont de termenul, riscul și caracterul investiției.
Banca, pe lângă asigurarea unui echilibru cu privire la risc, termen, profitabilitate și lichiditate, trebuie să-ți formuleze propria politică investițională, care să corespundă necesităților proprii, și care, de asemenea, să fie funcțională într-un climat economic care se modifică permanent. Politica investițională a unei bănci trebuie prin urmare să fie reactualizată la intervale regulate (de obicei în fiecare lună), iar deciziile luate trebuie să reflecte adaptarea politicii băncii la modificările și tendințele sesizate în evoluția mediului economic. Factorii externi, care influiențează politica investițională a unei bănci includ:
tendințe ale indicatoilor economici, cum ar fi rata dobânzii și inflația;
politica economică a guvernului;
evenimente politice și geo-politice importante;
modificări semnificative intervenite pe piețele bursiere din principalele centre financiare internaționale;
atitudinea și preferințele clienților (cum ar fi retragerile masive din depozitele bancare);
dezastrele naturale (cum ar fi inundațiile, cutremurile uraganele).
În concluzie, principiile generale ale procesului investițional sunt: necesitatea de a echilibra riscul și câștigurile, de a realiza un echilibru între lichiditate, profitabilitate, risc, perioada de timp (scadența) și rezervele de capital.
De asemenea, riscurile de investiții privind managementul portofoliului sunt: riscul de credit, riscul de dobândă, perioada de timp (termenul) pentru care sunt plasate fondurile, obligațiunile guvernamentale, certificatele de depozit, efecte de comerț,inclusiv piețele unde sunt plasate investițiile: piața de capital, piața monetară, piața eurovalutelor.
Băncile au nevoie de informații actuale și precise, pentru a planifica investițiile lor și pentru a le utiliza în realizarea unui portofoliu echilibrat de instrumente investiționale.
Băncile joacă un rol foarte important, atât ca investitori în acțiuni și obligațiuni, cât și ca intermediari pentru clienții lor, în activitățile de cumpărare de acțiuni și de obligațiuni. Avantajele de care pot beneficia băncile prin participarea la activitățile bursiere sunt:
obținerea de comisioane pentru activitățile de consultanță în domeniul investițiilor financiare;
obținerea de comisioane pentru administrarea, prin intermediul brokerilor de la bursă, a vânzărilor sau cumpărărilor de acțiuni pentru proprii clienți;
investirea propriilor fonduri în acțiuni și obligațiuni;
acordarea de împrumuturi, din disponibil, pe piețele internaționale.
De asemenea, o bancă trebuie să decidă cât, când și în ce instrumente să investească fondurile. Deseori, dintr-un număr de produse investiționale similare oferite pe o anumită piață, este necesar a le selecta pe acelea care asigură cele mai avantajoase condiții și rate de câștig.
Se remarcă faptul că “ transferul fondurilor către întreprinderi ” este o trăsătură comună ambelor tipuri de bănci (vezi tabelul 1.2).
Într-o economie de piață, fondurile pot fi acordate prin creditare, fie la o întreprindere de stat, fie la una particulară, dar decizia de creditare aparține băncii, pe baza aprecierii posibilităților firmei de a rambursa creditul și a plăti dobânda aferentă.
Într-o economie centralizată, întreprinderile cărora li se transferă fonduri sunt subvenționate de stat, iar finanțarea este o parte a planului economic central.
Tranziția de la o economie centralizată la o economie de piață este un proces treptat, unul în care chiar și cele mai importante schimbări trebuie stabilite după priorități și etapizate de-a lungul timpului. Etapizarea și stabilirea de priorități sunt influiențate de politica economico-socială.
Tabel 1.2 Evoluția titlurilor financiare pe piața monetară și piața de capital
Nu există un singur mod de a trece prin acest proces, dar există un număr de elemente comune care au o importanță crucială, și care trebuie stabilite imediat, pentru ca tranziția să înceapă și să se desfășoare într-un mod ordonat și posibil de condus.
O altă instituție specializată a investițiilor este bursa de valori. Bursa de valori reprezintă o piață pe care sunt tranzacționate titluri de valoare ca: acțiuni și obligațiuni. Bursa de valori este o piață secundară, pe care se revând titluri de valoare deja existente.
Acțiunile sunt titluri financiare care certifică participarea posesorilor la capitalul unei companii, reprezentând dreptul de proprietate asupra unei părți a companiei; acționarii primesc dividente, în cazul în care compania realizează profituri. Spre deosebire de obligațiuni, valoarea acțiunilor scade sau crește în funcție de cererea manifestată pentru ele, cerere determinată, la rândul ei, de profitabilitatea firmei.
Obligațiunile sunt titluri de credit reprezentând creanțe ale deținătorului asupra emitentului pentru împrumutul acordat (prin achiziționarea obligațiunilor). Emitentul poate fi statul, un organism public, sau o firmă.
Ele dau dreptul deținătorului la încasarea periodică a unei dobânzi și sunt răscumpărate la scadență de emitent, investitorul recuperându-și, astfel, capitalul investit.
Bursa de valori București (BVB), înființată în iunie 1995, se realizează prin două mecanisme:
primul fiind cel de piață intermitentă;
cel de-al doilea de piață continuă.
În cazul pieței intermitente are loc colectarea ordinelor de vânzare și de cumpărare, și efectuarea, la un moment dat, a unei licitații, prin care se determină prețul (cursul) care corespunde volumului maxim de valori mobiliare care poate fi tranzacționat. Acest tip de piață este utilizat pe piețele pentru valori mobiliare în care există un volum de tranzacții mai redus.
Piața continuă se particularizează prin aceea că ordinele sunt introduse în mecanismul de tranzacționare pe măsură ce sunt date și sunt executate în momentul în care pe piață există un ordin la același preț, dar în sens contrar. De exemplu, dacă există ordine de vânzare, ele sunt tranzacționate în momentul în care apar ordine de cumpărare la același preț.
Accesul societăților comerciale la Bursa de Valori București (BVB) are loc odată cu îndeplinirea criteriilor de înscriere la cota bursei.
Buna funcționare a pieței de capital extrabursiere, în corelație cu activitatea Bursei de Valori București (BVB), este condiționată de existența unei structuri operaționale formată din:
Sistemul de tranzacționare RASDAQ, realizat după modelul sistemului american NASDAQ, bazat pe un calculator central și pe o rețea de PC-uri; acest sistem electronic, deosebit de complex, transmite ordinele de vânzare/cumpărare date de clienți agenților de valori mobiliare.
Registrul Român al Acționarilor (RRA), asemănător unei “bănci de date”, deține conturile titularilor de certificate de acționar și va presta servicii specifice, cum sunt: transmiterea datelor către societățile comerciale care au emis și achizitionat acțiuni; calcule privind plata dividendelor către acționari; întocmirea și transmiterea rapoartelor financiare către investitori.
Societatea Națională de Compensare, Decontare și Depozitare (SNCDD) este dotată cu un calculator central de mare capacitate și o vastă rețea teritorială. Ea efectuază operațiunile de depozitare, compensare, decontare și transfer a acțiunilor (implicit a banilor) între vănzători și cumpărători.
Structura prezentată reprezintă un potențial deosebit de important care, însă, trebuie valorificat efectiv pentru a-și îndeplini rolul catalizator al pieței de capital.
Bursa de valori deține un rol important în majoritatea economiilor occidentale, răspunzând unei diversități de nevoi și îndeplinind un număr mare de funcții, care facilitează tranzacțiile dintre cei care acordă și cei care solicită împrumuturi.
Totodată, bursa de valori prezintă avantaje și pentru bănci: deși, din punctul de vedere al fondurilor investitorilor, bursa poate reprezenta o instituție concurentă, ea oferă băncilor posibilitatea de a-și spori profiturile. De aceea, optimizarea colaborării cu instituțiile bursiere este importantă pentru bănci.
Piața de capitaluri organizată cuprinde trei categorii de agenți economici care participă la activitatea bursei de valori și OTC:
prima categorie, cea a agenților economici care emit ordine de bursă, respectiv cumpărătorii și vânzătorii de titluri. Aceștia formează de fapt cererea și oferta de titluri la bursă. Cererea și oferta se pot exprima prin ordine de bursă sau prin oferte publice (de cumpărare, de vânzare și de schimb sau de conversie). În acestă categorie se înscriu și așa-numiții investitori instituționali (societăți de investiții, de asigurări, fonduri mutuale etc.). Aceștia acționează în nume propriu sau în numele clienților lor. Concentrând sume mari de bani, ei emit ordine de bursă în cantități mari și cu economii apreciabile la costurile de tranzacționare;
a doua categorie este cea a intermediarilor bursieri, respectiv a tuturor societăților și agenților de valori mobiliare, inclusiv a bursei de valori și OTC. Acești intermediari bursieri:
colectează ordinele de bursă;
depozitează titlurile, ce vor fi vândute și sumele de bani cu care vor fi cumpărate;
centralizează ordinele de bursă și stabilesc cursul bursier;
execută ordinele de bursă și avizeză clienții;
țin evidența titlurilor;
oferă informații bursiere și servicii de consultanță etc.
Pentru realizarea acestor activități sunt constituite și specializate Societăți de Valori Mobiliare (SVM), cu Agenții de Valori Mobiliare (AVM), Societăți de Compensare, Decontare și Depozitare (Bancoop și SNCDD), Bursa de Valori București (BVB) și Registrul Român al Acționarilor (RRA), Societăți de Consultanță Bursieră, Editoriale etc.
Multitudinea acestor intermediari, având același obiectiv general, respectiv realizarea echilibrului dintre cererea și oferta de titluri, pune problema coerenței activităților și a garanției angajamentelor lor. Coeziunea se asigură prin organizarea lor în rețea, susținută de un sistem informatic eficace.
În ceea ce privește protecția clienților, acesta se asigură parțial prin capitalul social important cu care fiecare societate de intermediere garantează anagjamentele lor. O protecție suplimentară are loc prin intermediul fondurilor de garantare constituite la nivelul celor două sisteme bursiere (BVB și OTC) din contribuția membrilor acestora. Fondurile de garanatre pot fi folosite și pentru întrajutorarea unor SVM-uri aflate în dificultate financiară temporară;
(3) a treia categorie este cea a organismelor de supraveghere și control a activității bursiere. Între acestea se detașează: Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM) , cu atribuții majore în autorizarea emisiunii și punerii în circulație a titlurilor, în autorizarea SVM și AVM și supravehgerea Bursei și ORC etc.; Asociația Bursei, prin Comitetul Bursei și Asociația Națională a SVM (ANSVM), prin Comitetul său director, iau decizii privind strategia activității bursiere din țara noastră; Banca Națonală a României, prin atribuțiile sale de coordonare a circulației monetare din țara noastră, are implicit atribuții și pe piața bursieră; în aceeași poziție se mai află Ministerul Finanțelor, Agenția Națională de Privatizare și alte organisme românești ale privatizării.
Bursa de valori este o piață secundară pe care se tranzacționează (se revând) titluri de valoare existente. În acest caz, banii revin vânzătorului titlurilor de valoare și nu emitentului inițial.
Deși piața primară și piața secundară, teoretic, sunt separate, între ele există o strânsă interdependență. Emiterea și vânzarea de titluri de valoare noi va avea mai mult succes în cazul în care investitorii știu că pot să le revândă ulterior. În aceasta constă principalul rol al bursei de valori: permite guvernelor, oamenilor de afaceri și altor investitori să transforme capitalul materializat în titluri de valoare în numerar și invers (numerarul în capital sub formă de titluri de valoare), într-un mod echitabil și rapid. Bursa de valori a devenit o componentă esențială a funcționării economiei de piață. Funcțiile pe care le îndeplinește bursa de valori sunt:
piață secundară;
sursă de lichidități
un indicator util
mijloc de evaluare
Investitorii pot realiza profituri, prin vânzarea acțiunilor la un preț mai bun decât cel plătit pentru achiziționarea lor. La fel de posibilă este și situația inversă: prețul acțiunilor scade, caz în care valoarea deținută de investitor (portofoliul investit), de asemenea, va scădea. Investitorii pot cumpăra acțiuni al căror preț este scăzut, în speranța că prețul lor va crește și că vor putea obține, în perspectivă, un profit prin vânzarea lor.
Istoric al evoluției creditelor
În istorie, băncile au un trecut foarte îndepãrtat, fãrã a li se putea stabili cu precizie apariția. Cert este însã, cã înaintea acestora au apãrut: moneda, creditul, plãțile care formeazã, de fapt obiectul principal al activitãții bancare.
Unele operațiuni cu caracter bancar au fost efectuate cu multe secole înaintea erei noastre. Astfel, babilonienii foloseau depozitarea unor valori, în special în interiorul templelor. Mai târziu, egiptenii, asirienii, fenicienii, grecii și romanii, popoare mai civilizate, se ocupau, pe lângã comerț și cu schimbul de monede și metale prețioase. În Europa, asemenea operațiuni au dus la apariția primilor “ bancheri “ ai timpului, care la greci, erau numiți trapeziți, iar la romani, argentari și la noi, zarafi.
Profesorul Ștefan I. Dumitrescu, în lucrarea sa “ Tratat de monedã “ aratã cã:
“ prima bancã, în adevãratul sens al cuvântului, se spune cã ar fi instituția, înființatã în 1171, de dogele Michele XI, sub numele de Banco de Venezia, cu scopul principal de a face operațiuni de administrarea banului public pentru Cetate “[ ] Aceastã bancã a fost, de fapt, o continuare a unei asociațiuni de creditori ai Cetãții și care au funcționat între anii 1156-1171.
În continuare, pe baza experienței primelor bãnci, au apãrut altele noi. În 1540, a apãrut la Neapole, o instituție cu caracter bancar- Sacra Monte de la Pietá – al cãrei scop era acordarea de mici împrumuturi pe gaj de obiecte prețioase. În 1584, a apãrut în Veneția Banco di Rialto, despre care se spune cã ar fi prima bancã cu scopul de a primi depozite și de a acorda împrumuturi particularilor. În 1593, la Milano a apãrut Banco di San Ambrogio, care a dispãrut odatã cu Republica Venețianã, în 1797. În 1609, în Olanda a luat ființã Banca de Amsterdam din inițiativa și sub conducerea municipalitãții. În Germania, în 1619, s-a înființat Banca de Hamburg, la început o bancã de depozit, mai târziu, a devenit o bancã de plãți prin viramente. În 1621, a luat ființã la Nűremberg o bancã cu același scop ca și banca de Hamburg.
Bãncile s-au dezvoltat în continuare și, pe lângã rolul în organizarea și dezvoltarea operațiunilor de plãți fãrã numerar, au primit, din partea statului, dreptul de a emite bilete de bancã – bãnci de emisiune.
În epoca de formare a capitalismului, bãncile au fost acelea care au ajutat la colectarea și fructificarea capitalului, concentrând micile și marile economii din toate straturile sociale, pentru a le pune, pe urmã, sub formã de capital, la dispoziția întreprinzãtorului.Treptat, un rol important l-au jucat bãncile în operațiunile de bursã și circulație a capitalului internațional. Bãncile cu timpul, s-au dezvoltat astfel încât au devenit uriașe forțe financiare și cu puternice influiențe în viața economicã și politicã a lumii contemporane.
Obiect principal al activitãții bancare, împrumuturile, au o istorie mai îndepãrtatã în Tãrile Românești. Asfel, într-un zapis pentru obținerea domniei din 1633, publicat de N. Iorga și reprodus de profesorul Leon, se spunea:“Ion Neagul Voevod emis-am acest al meu zapis la mâna jupânului Christes Pal, cum sã se știe c-am luat de la dumnealui bani gata 1000 galbeni, de mi-au fost de cheltuialã la Țarigrad, ci, de-mi va da Dumnezeu sã iau domnia în Țara Moldovei , sã aibã a-i da fãrã nici un cuvânt. Asta mãrturisesc cu acest zapis al meu, și de credințã pus-am și ștampila mea. “ [ ]
Întâlnim, pentru început, douã forme de credit : creditul politic și creditul de consum (creditul consumtiv).
La sfârșitul secolului al XVIII- lea începutul secolului al XIX-lea, cãmãtarii au efectuat tot mai multe operațiuni de bancã, iar din creditele pe care le acordau o parte au început sã aibã și un scop productiv. Astfel, dupã anul 1829, pe lângã creditele politice și creditele comsumtive un loc important îl ocupã creditele productive, economice.
Extinderea afacerilor de bancã a necesitat o sporire a fondurilor, ceea ce a dus la împrumuturi de la bãnci din strãinãtate, și în felul acesta, s-au accentuat legãturile internaționale.
Astfel, între 1843- 1846, sub domnia fratelui sãu Gheorghe Bibescu, Barbu Știrbei și-a adus contribuția la accentuarea schimburilor comerciale între Țara Româneascã și Moldova; astfel în 1846, a intrat în vigoare convenția vamalã dintre Principate. A întocmit planul pentru modernizarea portului Brãila, pentru construirea de diguri, pentru prevenirea inundațiilor, a drumului spre Brãila și Galați. În aceastã perioadã, cãmãtarii efectuau tot mai multe operațuni comercial-bancare : fãceau plãți în țarã și peste hotare, primeau depuneri spre fructificare, arendau veniturile statului, exploatau salinele și alte mine, acordau împrumuturi visteriilor și particularilor pe amanete (gaj) și ipoteci (garanții în bunuri imobiliare), reprezentau case strãine în Principate, fãceau afaceri de export și import, transformându-se în puternice case de bancheri- cãmãtari, care împleteau activitatea comercialã cu cea bancarã de împrumut și schimb.
Între 1830-1860,în Principate,se evidențiau următoarele case de economii :
10 la Brãila (Robini, Teodorovich, Kastrino, Petala, Anastase Doiciu, ș.a.), 21 la Galați (Panaiotu Pavlo, Epaminonda Pana, Dinopulo, Maxiri Daky, Manopoli, Niolti, Marcus Thall ș.a.), 20 la București (St. Moscu, Halfon Margareta Ivanovici, Hagi Bacaloglu, S. Cristodulo, Ciocanelei, Hiler Manosch, Pricopie ș.a. ), 1 la Buzãu (Leibu Feiter), 1 la Craiova (Raicu Pavlovici), 1 la Iași (Michel Daniel).[ ]
Aceste Case de Economii aveau numeroase legãturi cu Casele de Economii strãine de unde primeau bani și împrumuturi în țarã, cu o camãtã foarte mare. Din punct de vedere al instrumentelor bancare moderne, înainte de 1850, (bancherii cãmãtari foloseau tratele, cecurile, scrisorile de credit, viramentele etc.).
Dupã cum rezultã din textele documentelor programatice revolutionare, la 1848 se preconiza o adevãratã rețea de instituții de credit : o Bancã Naționalã, o Bancã Comercialã și Casa de Economii.
Problema baterii unei monede naționale, nu se putea înscrie în programe, datoritã împotrivirilor care s-ar fi ridicat, mai ales de cãtre Turcia și Austria. Toți revoluționarii au militat pentru înființarea unei bãnci naționale, care sã ajute la progresul economic al Țãrilor Române. De o mare importanțã este proiectul lui Nicolae Bãlcescu privind înființarea unei bãnci ipotecare și de scont.
Înfrângerea revoluției din 1848-1849 a împiedicat realizarea acestui proiect și a dus la o situație financiarã grea, fiind necesare importante cheltuieli pentru întreținerea armatelor de ocupație. În cursul anului 1848, visteria s-a împrumutat cu 3 191 094 lei vechi (1 181 663 lei noi), iar în cursul anului 1849 cu 5 405 445 lei vechi (2 001 695 lei noi) cã în 1850, datoria Pricipatului Munteniei se ridica la suma 19 525 092 lei vechi (7 231 509 lei noi).
Leu vechi este o unitate monetarã de calcul utilizatã în Țara Româneascã și Moldova, anterior legii monetare din 1867.
Leu nou este o unitate monetarã realã, legiferatã prin Legea monetarã din 1867, egalã cu doi lei vechi și 28 parale (2 , 70 lei vechi).
În 1853, odatã cu izbucnirea rãzboiului Crimeii, datoria publicã a Tãrii Românești era 15 milioane lei, pentru ca în ianuarie 1856 sã ajungã la 26 milioane lei. Încercarea guvernului de a acoperi aceastã datorie cu mijloace propriu-zise, n-a dat rezultate. O situație asemãnãtoare era și în Moldova. De aceea, domnitorii Barbu Știrbei și Grigore Ghica au cãutat sã stingã datoriile prin înființarea unor Bãnci Naționale cu capital strãin.
Astfel, în primãvara anului 1856, domnul Moldovei Grigore Alexandru Ghica, fiind sprijinit și de economiștii din jurul sãu, ca N. Șuțu , V. Ghica și Petru Mavrogheni, a semnat concesiunea (concesiune este convenția prin care o persoanã (fizicã sau juridicã) dobândește dreptul de a exploata anumite bunuri ale statului, în schimbul unor beneficii) cu bancherul german F. I. Nulandt pentru înființarea primei bãnci de emisiune românești : Banca Naționalã a Moldovei cu capital german, englez, francez și foarte puțin românesc. Datoritã repartizãrii greșite a capitalului, pe destinații (60 % din capital afectat comerțului, 33 % agriculturii) numai dupã un an aceasta, a dat faliment. La toate acestea s-a mai adãugat și nesinceritatea concesionarului F.I. Nulandt care a urmãrit sã facã speculații la bursã.
La instaurarea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, economia Principatelor se gãsea într-o situație foarte grea : criza economicã din 1857 s-a manifestat prin importante deficite bugetare, reducerea bruscã a exportului și importului, încetarea plãților și extinderea falimentelor, în care se înscrie și cel al Bãncii Naționale a Moldovei. Bugetul nemaiputând asigura necesiãțile statului, recurge la contractarea unor împrumuturi care, la 1 ianuarie 1859, se ridicau la suma de 2 milioane lei vechi.
Insuficiențele capitalului financiar, nevoile mereu crescânde ale statului, cu deficite bugetare an de an, au impus în continuare, necesitatea organizãrii unor institute de credit, ținând seama de experiența anilor precedenți.În acest context s-au preconizat înființarea unui sistem modern de credit, o bancã centralã de emisiune, o bancã ipotecarã sau de credit financiar pentru nevoile marii proprietãți, Casa de Econonomii, Case de gaj. Astfel, se înființează urmãtoarele instituții bancare:
Casa de Depuneri și Consemnațini (1864), Banca România (1865), Creditul Funciar Rural și Urban (1873-1875), Banca Marmosch Blank (1874), Banca Naționalã a României (1880).
Proiectul de lege pentru înființarea unei Case de Depozite și Consemnațiuni a fost aprobat de domnitorul Alecsandru Ioan Cuza la data 24 noiembrie 1864 în urma discutãrii lui în Consiliul de Miniștri și Consiliul de Stat și publicarea în Monitorul nr. 268 din 1 decembrie același an.
La începutul anului 1865 instituția și-a început activitatea sub denumirea de Casa de depuneri și consemnațiuni (C.D.C.), prima instituție de credit care nu a necesitat un capital inițial. C.D.C. funcționa ca instituție autonomã cu personalitate juridicã. Casa de Depuneri și Consemnațiuni urma sã primeascã în administrare, pe de o parte depuneri judiciare și administrative cu caracter obligatoriu. Fondurile disponibile ale C.D.C. puteau fi date cu împrumut statului (care avea prioritate) și în mãsura în care disponibilitãțile bãnești permiteau, se puteau acorda împrumuturi și particularilor.
Dupã 1876, C.D.C. își lãrgește sfera operațiunilor de plasamente devenind o instituție propriu-zisã de credite. Având în vedere cã disponibilitãțile C.D.C. erau suficiente în 1878 s-a hotãrât acordarea unui împrumut particularilor, cu dobândã de 8 % pe an, garantate cu gaj de efecte la o valoare mai micã cu 1/3 fațã de cursul (prețul) zilei. De asemenea, deoarece în 1877 nu exista încã o bancã de emisiune, sarcina tipãririi biletelor ipotecare și a controlului tuturor operațiunilor legate de emisiunea acestora a fost încredințatã C.D.C. Scopul acestei emisiuni era de “ a face fațã mijloacelor bãnești în vederea finanțãrii rãzboiului de independențã”.
Pânã în 1880 când a fost creatã Banca Naționalã, C.D.C. a îndeplinit rolul de Bancã Centralã de Stat, constituind una din sursele importante de la care statul și-a recuperat mijloacele bãnești necesare tezaurului.
A urmat reorganizarea din 1880 prin care a fost creatã Casa de Economie, ca o anexã a C.D.C. Odatã cu acesta C.D.C. și-a schimbat denumirea în Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie (C.D.C.E.).
Casele de Economii, având sarcina de a atrage economiile populației în scopul mãririi mijloacelor financiare necesare devoltãrii economice, a fost mult dezbãtute și susținute în cadrul instituțiilor de credit preconizate.
C.D.C.E. a realizat beneficii în fiecare an de activitate atât din diferența între dobânzile încasate la împrumuturi și cele plãtite la depuneri, cât și din taxele de conservare a valorilor depuse spre pãstrare.
Dispunând de fonduri, C.D.C.E. a putut sã-și diversifice activitatea de plasamente, acordând statului împrumuturi, cum sunt : 4,5 mil. lei pentru acoperirea deficitelor bugetare din 1887, pentru repararea șoselelor degradate, pentru rãscumpãrarea fabricilor de chibrituri, pentru restaurarea Teatrului Național, pentru organizarea participãrii României la Expoziția Universalã de la Paris și altele.
Începând cu anul 1900, în politica instituției a intervenit o schimbare în sensul cã alãturi de stat, au început sã beneficieze de plasamente marile bãnci și întreprinderi.
Pentru a face fațã restituirilor de plasamente, din 1900 C.D.C.E. a fost autorizatã sã contracteze credite pânã la 50 % din împrumuturile acordate de ea și sã vândã o parte din efectele publice deținute în portofoliu. Ca urmare, C.D.C.E. a contractat, cu bãncile din țarã și strãinãtate împrumuturi în sumã de 2 milioane lei, în condiții foarte grele, cu dob. 7-8 % pe an plus comisioane oneroase. Separat de acestea, a contractat cu Banca Naționalã împrumuturi în cont curent de 2,5 milioane lei , cu dobândã 6 și 7 %, care erau mai mari decât ceea ce încasa ea la plasamentele sale. Aceasta a constituit o sarcinã grea pentru C.D.C.E., care s-a lichidat abia în anii 1902 și 1903, când au început sã creascã depunerile, tendințã ce s-a menținut pânã la noua crizã 1907-1908.
Anii premergãtori rãzboiului (1916) și criza economicã izbucnitã în același an au provocat restituiri masive încât soldul depunerilor a scãzut: cu 9,8 milioane lei în anii 1902-1903, cu 18,3 milioane lei în anii 1906-1907 și cu 31,4 milioane lei în anii 1913-1914, fenomene identice fiind înregistrate și în domeniul efectelor. Criza economicã 1899-1903 a avut ca urmare restrângerea împrumuturilor, ajungând în 1901-1902, aproape de lichidarea lor.
În 1902-1903 perioadã de înviorare, plasamentele au crescut brusc ajungând la 50,6 milioane lei, depãșind cu mult nivelele atise înainte de crizã.
În perioada urmãtoare s-a înregistrat din nou o scãdere 3,6 milioane lei (în anii 1908-1909), ca la exercițiul 1912-1913, soldul împrumuturilor sã atingã 78,5 milioane lei .
În anul 1930 a avut loc o reorganizare a C.D.C.E. prin desprinderea de aceasta a Casei de Economii, care a fost transformatã într-o “ instituție publicã autonomã “ cu denumirea de Casa Generalã de Economii (C.G.E.). Legea prin care s-a fãcut aceastã reorganizare este completatã în 1932 cu noi dispoziții privind introducerea operațiunilor de conturi curente, viramente și cecuri poștale. De la aceastã datã C.G.E. și-a schimbat denumirea în Casa Naționalã de Economii și Cecuri Poștale (C.N.E.C.P.).
La 1 aprilie 1942 a intrat în vigoare o nouã lege de organizare a C.D.C. în baza cãreia au fost preluate toate conturile curente pe care statul le avea deschise la Banca Naționalã.
Totodatã în 1947 Banca Naționalã, ca mandatarã a statului, a primit atribuții importante pe linia executãrii de casã a bugetului de stat.
Trebuie subliniat faptul cã, în perioada de înființare pânã la naționalizare, Casa de Economii (C.E.C.) a funcționat ca bancã universalã, realizând întreaga gamã de servicii și produse specifice, de la atragerea și fructificarea economiilor populației, la acordarea de împrumuturi administrației centrale și locale, precum și statului. Acestea au fost utilizate fie pentru acoperirea unor deficite bugetare fie pentru acțiuni cu caracter productiv sau în scopuri social-culturale. Prin aceste plasamente, C.E.C. a ajuns sã îndeplineascã un rol important pe pița capitalului din acea perioadã.
Se poate spune cã evoluția C.E.C. s-a împletit cu evoluția economicã, socialã și politicã a țãrii, fiecare etapã de dezvoltare și evenimentele importante din istoria României marcând activitatea bãncii.
Dupã naționalizarea din 11 iunie 1948, toate bãncile și instituțiile de credit au fost dezvoltate și puse în lichidare, cu excepția Bãncii Naționale, a Societãții Naționale de Credit Industrial, Casa Naționalã de Economii și Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni.
Prin decretul 197 de la 1 septembrie 1948 a fost înființatã Casa de Economii, Cecuri și Consemnațiuni (C.E.C.C.) al cãrei patrimoniu s-a format prin contopirea patrimoniilor C.N.E.C.P. și al C.D.C., preluând totodatã și funcțiile bancare ale celor douã instituții și având ca principalã activitate primirea, pãstrarea și fructificarea economiilor bãnești ale populației.
În anul urmãtor (1949), prin decretul 387, instituția a luat denumirea de Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.), devenind totdatã o instituție bancarã specializatã în relațiile cu populația.
Începând cu anul 1970 C.E.C. a fost împuternicitã sã acorde credite populației pentru construcția și cumpãrarea de locuințe proprietate personalã, iar dupã 1990 și-a extins activitatea, intervenind activ pe piața financiar-bancarã prin acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung societãților bancare, cât și prin efectuarea de operațiuni cu titluri de stat, participând asfel la formarea și dezvoltarea capitalului autonom. C.E.C. are totodatã meritul de a fi contribuit la capitalizarea bãncilor comerciale în formare.
Prin încercarea de dupã anul 1990 de extindere a serviciilor bancare și de pregãtire a condițiilor pentru revenirea la statutul de bancã universalã, deținut pânã în 1948, a constituit-o adoptarea legii 66/1996, prin care C.E.C. devine societate bancarã pe acțiuni cu acționar unic statul român, având un capital social subscris și vãrsat integral în sumã de 220 miliarde lei.
Deși prezintã un progres fațã de decretul 371/1958 privind reglementarea, organizarea și funcționarea C.E.C., legea 66/1996 nu conține prevederi prin care sã se precizeze statutul și rolul bãncii în sitemul bancar românesc. C.E.C. a funcționat pânã a doua jumãtate a anului 1996 ilegal ca societate bancarã, nefiind reorganizatã ca atare decât dupã 3 iulie 1996, odatã cu aprobarea Legii 66/1996 privind reorganizarea C.E.C. în societatea bancarã pe acțiuni. Iatã de ce s-a elaborat un nou proiect de lege, aprobat de Senat la data de 21 octombrie și aflat în discuția Comisiei de Specialitate a Camerei Deputaților, prin care s-au dorit în principal :
valorificarea în mod pozitiv a tradiției dobândite de C.E.C. în perioada de funcționare ca bancã universalã;
menținerea garanției statului asurpa economiei populației depuse la C.E.C. ;
precizarea locului și rolului C.E.C. în sistemul financiar-bancar, precum și a operațiunilor și sreviciilor pe care urmezã a le derula, în vederea transformãrii instituției în bancã universalã;
alinierea C.E.C. la reglementãrile curpinse în Legea bancarã, precum și a celor emise de B.N.R., fiind subiect al supravegherii prudențiale a B.N.R.;
adaptarea activitãții C.E.C. în mai mare mãsurã, la standardele europene în domeniu.
Dintre principalele activitãți prevãzute în noul proiect, menționãm :
acordarea de credite persoanelor fizice pentru cumpãrarea, construirea, modernizarea sau reparea locuințelor proprietate personalã;
acordarea de credite agenților mici și mijlocii;
acordarea de credite statutului și administrației publice centrale și locale ;
realizarea de investiții în valori mobiliare emise de administrația publicã centralã și localã;
participații de capital la societãți comerciale și/sau financiare.
În prezent, noua lege privind reorganizarea C.E.C. din România, ca bancã de economii, aprobatã de Senat și aflatã în dezbatere la Camemra Deputaților conferã acestei instituții atribuții de bancã universalã care va efectua toatã gama de activitãți și servicii bancare care pot fi prestate în România și în strãinãtate, în conformitate cu legea bancarã.
În activitatea sa, C.E.C. se supune reglementãrilor cuprinse în legea 33/1991 privind activitatea bancarã, precum și a celor emise de B.N.R. în aplicarea politicii monetare, de credit, valutare, de plãți, de asigurarea prudenței bancare și este subiect al supravegherii prudențiale a B.N.R.
În concluzie, contrar pãrerilor care susțin cã C.E.C. trebuie sã fie un colector de disponibilitãți pe care sã le punã la dispoziția bãncilor în cadrul plasamentelor interbancare, instituția C.E.C. își propune sã devină complementară sistemului bancar comercial și, ca toate instituțiile similare din lume,de asemenea să se dezvolte pe baza activitãților proprii, efectuate atât în lei, cât și în valutã, punând accent pe plasamente și pe lãrgirea gamei creditelor acordate persoanelor fizice și juridice.
În condițiile permanentei dezvoltãri a sistemului bancar, instituția trebuie sã fie pregãtită pentru a face fațã competiției. Noua lege în raport cu cerințele economiei de piațã, este unul din factorii favorizanți în acest sens. În același context, trebuie sã menționãm cã :
instituția C.E.C. este membră a Institutului Mondial al Caselor de Economii;
instituția C.E.C a devenit membră a Organizațiilor internaționale VISA și EUROPAY;
în luna iulie 1997 s-a derulat proiectul de parteneriat dintre C.E.C. și
Fundația C.E.C. a Germaniei, care ne acordã sprijin în principal, în forma
personalului de specialitate și în dezvoltarea activitãților de creditare a
populației, și a agenților mici și mijlocii. Acest proiect se va desfãșura în
douã faze :
faza de orientare și de pregãtire în domeniile : strategia și politica de afaceri, creditarea, resursele umane, marketing și informatizare. Aceste module sunt realizate de cãtre experți ai Fundației C.E.C. a Germaniei, pe termen scurt și relativ pe termen lung, suplimentate cu deplasãri informative și strategii de instruire pentru salariații C.E.C. Un expert cu sediul în România, rãspunde de coordonarea întregului proiect. Acestã fazã s-a încheiat la 31 decembrie 1997;
faza a doua este faza de implementare a proiectului de restructurare și modernizare a C.E.C. Această fază se va materializa dupã o evaluare a rezultatelor fazei I și se va desfãșura pe o duratã de 2 ani. Întregul program de consultanțã al Fundației C.E.C. din Germania este finanțat de cãtre Guvernul German. Sunt în curs de derulare negocieri pentru dezvoltarea de noi relații de colaborare cu alte organisme bancare din strãinãtate.
Casa se Economii și Consemnațiuni urmărește extinderea sferei serviciilor oferite clienților. Ca rezultat al acestei evoluții, atât personalul bancar, cât și clientela vor trebui să se familiarizeze cu un număr tot mai mare de servicii, dar și de procese, instrumente și proceduri noi.
Clasificarea Creditelor
Elemente definitorii ale creditului
Creditul reprezintã schimbul unei valori monetare prezente cotra unei valori monetare viitoare.
Etimologic, cuvântul credit este de origine latinã – creditum – participiul trecut al verbului credere (a crede, a avea încredere ) înseamnã încrederea celui care dã unei persoane anumite bunuri, lucrãri sau servicii, cã va primi în schimb valori corespunzãtoare.
Credit înseamnã bani împrumutați de un creditor (bancã, instituție de finanțare) unui debitor (societate comercialã, persoane fizice). Aceastã origine a noțiunii scoate în evidențã douã elemente esențiale ale creditului :
1. subiecții raportului de creditare;
2. aspectul psihologic indispensabil operațiunii de creditare : încrederea.
Elementele creditului sunt :
subiecții raportului de credit : creditorul și debitorul
schimbul monedã – monedã în timp
promisiunea de rambursare
4. momentul rambursãrii creditului – scadențã
5. prețul creditului : dobânda .
Creditul bancar este operațiunea prin care banca acordã un împrumut unui agent economic (împrumutat) în schimbul unui angajament de rambursare viitoare, însoțit de plata unei anumite dobânzi.
Cu alte cuvinte, creditul este datoria realã sau potențialã. Datoria este realã, când debitorul folosește creditul (de exemplu, pentru a face plãți sau pentru a eșalona plãțile pe care, altfel ar trebui sã le facã).Datoria este potențialã atunci când s-a aprobat un credit, dar debitorul încã nu l-a folosit. Participã la procesul de creditare :
Întreprinderile;
Statul;
Populația.
Trãsãturile specifice ale creditului :
subiecții raportului de credit : creditorul ( banca);
– promisiunea de rambursare : este un element esențial al raportului de credit și
presupune angajarea unei garanții :
garanții reale (reținerea, gajul, ipoteca, privilegiul )
garanții personale (angajamentul unei terțe persoane de a plãti în cazul în care debitorul se aflã în incapacitate de platã).
Din această perspectivă, în cadrul raportului de credit pot apare următoarele riscuri :
riscul de rambursare (riscul de creditare) : probabilitatea întârzierii plãții sau a incapacitãții de platã – prevenira lui : garantarea împrumutului;
riscul de imobilizare : apare la bancã, ea nu este în stare sã satisfacã cererile titularilor de depozite din cauza unei gestiuni defectuoase a creditelor acordate. Este posibil a preveni acest risc prin administrarea judicioasã a depozitelor și creditelor cãtre bãnci, angajarea de cedite pe baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor la piața monetarã prin rescont, alte operațiuni.
termenul de rambursare : poate varia de la termene foarte scurte (24 ore, practicat pe piața interbancarã) pânã la termene de 30-50 ani (pentru construcții de locuințe). Acest termen poate fi:
scurt ( pânã la 3 ani);
mediu ( între 3 și 5 ani);
lung ( peste 5 ani).
dobânda : reprezintã prețul creditului și este una din modalitãțile prin care banca realizeazã profit. Se stabilește în convenția de credit și este negociabilã. În situația de stabilitate economicã dobânda este fixã, în situație de inflație, dobânda este variabilã;
acordarea creditului : în vederea încheierii trzacției banca trebuie sã-și asigure o informare și documentare corespunzãtoare pentru prevenirea riscului consemnarea și transferabilitatea : în marea lor majoritate acordurile de credit sunt consemnate prin înscrisuri. În practica bancarã transferabilitatea permite asigurarea folosirii fluxurilor firești de constituire și utilizare a capacitãților temporare disponibile.
Sursele creditãrii pot fi clasificate în:
I. surse proprii;
II. surse atrase.
Surse proprii.
Banca posedã ca orice societate comercialã, un capital propriu (fonduri proprii) constituit din capitalul subscris și vãrsat de acționari, precum și de o serie de fonduri (fond de rezervã, rezerva generalã pentru riscul de credit ) prelevate din profit. Rezervele sunt folosite în operațiuni, cu scopul de a fi sustrase pentru riscuri și de a fi ușor transformate în lichiditãți.
Majoritatea capitalului propriu se face prin emiterea de obligațiuni. Aceastã operațiune crește cheltuielile anuale prin achitarea dobânzilor aferente, reducând astfel suma de distribuit sub forma dividendelor.Trebuie avute în vedere costurile de lansare și dobânzile bancare cu implicații asupra profitului.
Surse atrase.
Una din funcțiile importante ale unei bãnci este aceea de a capta interesul persoanelor fizice și juridice prin atragerea de surse disponibile, în acest caz banca având titlul de împrumutat.
Atragerea de capital de cãtre bancã trebuie sã se facã în deplinã siguranțã și cu renumerarea corespunzãtoare (dimensiunea volumului plasamentelor la o bancã).
Alegerea fondurilor îmbracã forma :
depozitelor (la vedere, la termen ) ;
soldurilor creditoare ale conturilor societãților comerciale;
plasamentelor interbancare;
refinanțare solicitatã de B.N.R. (numai pe termen scurt, prin cele patru tipuri de cedite : structural, de licitație, special, lombard sau overdraft – peste noapte) ;
rescont la B.N.R. : constã pentru o bancã, în a negocia la o altã bancã efectele de comerț pe care le-a scontat deja clinților sãi, cu scopul de a obține disponibilitãțile de care are nevoie, înaintea de scadența efectelor comerciale;
linii de creditare externã. Colectarea de pe piațã a surplusului de disponibilitãți de cãtre bãncile comerciale este limitatã de costul pe acre le implicã, de bonificarea unei anumite dobânzi și de reglementãrile de prudențã bancarã, respectiv asigurarea unei lichiditãți minime și de rezervã minimã obligatorie;
Creditul poate lua mai multe forme :
obligațiuni (titlu de valoare care constã într-un angajament scris de a plãti o sumã fixã la sau pânã la o anume datã);
limite ale creditului impuse de societãțile emitente, magazine (o sumã indicatã de creditor, peste care debitorul nu poate face un împrumut. Limitele impuse împrumutului din cont descoperit sunt și ele limite ale creditului ) ;
linii de credit (valoarea unui credit aprobat unui creditor pentru utilizarea în viitor de cãtre un debitor. Cu toate cã planul de utilizare a creditului face parte din cererea de obținere a creditului, debitorul este cel care decide dacã și când va primi tranșele. Creditorul poate impune o limitã de timp în care poate fi folositã linia de credit. Linia de credit existã înainte de a apela la o datorie potențialã, dupã accea ea devine datorie );
un împrumut de la bãnci, de la instituții financiare pentru construcții sau de la uniuni de creditare (este una din multele forme de credit acordat de bancã. De obicei, un împrumut are o perioadã fixã de rambursare, iar debitorul trebuie sã plãteascã dobândã ) ;
ipoteci (termenul are douã înțelesuri : – o formã de garanție. Un debitor oferã în gaj teren sau clãdiri, drept garanție pentru împrumut. Ipoteca se ridicã atunci când se plãtește împrumutul sau dacã debitorul face înlocuirea cu altã garanție acceptabilã pentru cel care acordã împrumutul ; – o formã prescurtatã pentru “împrumut ipotecar”, adicã un împrumut asigurat cu o ipotecã în scopul cumpãrãrii terenului sau a clãdirilor; forma cea mai obișnuitã de finanțare a cumpãrãrii de case sau de apartamente );
împrumuturi din cont descoperit (overdraft) (dreptul de a face plãți dintr-un cont bancar care nu mai dispune de fonduri suficiente. Bãncile percep dobândã numai pentru suma și pentru perioada contului descoperit ) ;
împrumuturi contra efectelor de comerț sau bilete la ordin (îi dã dreptul debitorului sã amâne plata pentru achiziționarea de mãrfuri de la furnizor. Este solicitat de societãțile comerciale atunci când duc lipsã de disponibilitãți );
reeșalonarea plãților : o formã de credit (de obicei acceptul pãrții îndreptãțite la plata bunurilor și serviciilor – creditor- de a fi plãtit de debitor parțial sau în întregime, mai târziu, în general într-o tranșã sau mai multe, la anumite date ).
Tipuri de credite
Într-o economie de piațã raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor, și multiple, în varietatea lor. Clasificarea creditelor în forme distincte va apãrea în aceste condiții, discutabilã, prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere.
În funcție de perioada de acordare :
credite pe termen scurt (sub 3 ani), pentru suplimentarea mijloacelor circulante;
credite pe termen mediu (între 3 și 5 ani), pentru operașiunea de export sau investiții ;
credite pe termen lung (peste 5 ani)pentru investiții de amploare, retehnologizãri.
În funcție de debitorul bãncii (beneficiarul de credit) :
credite acordate persoanelor fizice:
pentru construirea de locuițe pe termen lung, cu garanții ipotecare;
credite pentru achizitionarea de autoturisme;
pentru cãrți de credit.
credite acordate persoanelor juridice :
avansuri în cont curent au credite de casã (trezorerie);
linia de credit;
credite pe stoc acordate în baza unei garanții explicite, respectiv stocul de marfã din depozit;
credite speciale pentru finanțarea subscrierii de titluri de credit și pentru finanțarea agenților de bursã.
În funcție de destinație :
credite productive:
pentru activitatea curentã;
credite pentru investiții.
credite de export : vizeazã activitatea de comerț exterior;
credite de consum;
credite de documentare : pentru import garantat prin remiterea de bãnci a documentului care atestã proprietatea asupra mãrfurilor împrumutate .
Din punct de vedere al scopului (obiectului) :
a) credite de trezorerie;
b) credite pentru locuințe;
c) credite pe obiect : presupun raporturi de credit în care obiectul creditãrii;
este foarte bine delimitat (ex. achiziționarea de material lemnos pentru fabricarea de mobilã, achiziționarea unui activ fix), rata dobânzii fiind determinatã de costul bursei atrase și este garantat de regula cu active fixe;
d) credite pentru stocuri : raporturi de creditare ce intervin mai ales în domeniul agriculturii.
În funcție de calitatea lor :
a) credite performante : angajamente de platã ale societãții comerciale onorate la scadențã;
b) credite neperformante : angajamente de platã ale societãților comerciale
care nu își achitã la (scadențã) timp obligațiile, generând credite restante și
dobânzi neachitate cu consecințe directe asupra activului, sovabilitãții și a
cheltuielilor bãncilor prin constituirea de provizioane într-un volum mai
mare.
Din punct de vedere al riscului (garanției aduse ) creditului :
a) credite garantate (cauțiuni, gajuri, ipoteci). În raport de garantiile rambursãrii creditele pot fi clasificate în :
credite cu garanții personale;
credite cu garanții reale, mobiliare sau imobiliare.
În raport de modalitatea acordãrii, creditul bancar poate fi realizat în
urmãtoarele forme :
a) creditul sau avansul pe titluri;
b) reportul ;
c) scontul ;
d) deschiderea de credit.
Din punct de vedere al mãrimii pot fi :
a) cu rata fixã (dobânda nu se modificã pe perioada perceperii sale);
b) cu ratã variabilã (dobânda se modificã pe perioada perceperii sale, la anumite intervale de timp în funcție de condițiile pieței).
Având în vedere calitatea debitorului se disting :
a) creditul privat (cel acordat pe efecte de comerț);
b) creditul public (se acordã în general pe abzã de bonuri de tezaur);
În ceea ce privește clauza care determinã creditul:
a) creditul de finanțare (acordat firmelor care nu au creanțe asupra altora);
b) creditul de refinanțare, la rândul lor se împart în:
creditul structural;
creditul de licitație;
creditul special;
creditul lombard (overdraft) peste noapte.
Alte tipuri de credite cum ar fi :
a) credite în lei;
b) credite în devize.
Se mai pot acorda :
a) credite mobilizabile ;
b) credite nemobilizabile.
În literatura de specialitate, luându-se în considerare natura și conținutul creditului, au fost delimitate cinci forme de credit :
creditul comercial;
creditul bancar;
creditul obligatar;
creditul ipotecar;
creditul de consum.
Mărimea creditelor depinde de măsura în care banca are suficient numerar (sau alte resurse lichide care pot fi transformate ușor în numerar). Depozitul inițial trebuie să aducă active lichide în sectorul bancar și, prin urmare, trebuie să fie un depozit nou. Noile depozite pot proveni din diferite resurse: depozite de la clienți, creșterea economiei populației, operațiunile Băncii Centrale(ca autoritate monetară).
Activitatea băncilor depinde de câștigarea și menținerea încrederii deponenților.
I. Creditul comercial
Creditul comercial este forma de credit consimțit de o întreprindere pentru un client al sãu. Este practicat între unitãți economice, persoane fizice sau juridice care au calitatea de comercianți.
Acordarea creditului între comercianți se poate realiza și sub formã unui termen, convertit în pãrți.
Scadența pentru un credit comercial este variabilã în funcție de profesiunea comercianților, dar, în general, corespunde ciclului de valorizare sau de vânzare a mãrfii cãtre client cel mai frecvent, durata sa este trei luni (90 zile).
Suportul juridic al creditului comercial îl constituie efectele de comerț, ele însele supuse altui gen de creditare: scontarea și rescontarea .
Prin scontare furnizorul (cedantul) își reconstituie disponibilitãțile bãnești necesare derulãrii ciclului de producție sau distribuției. Scontarea reprezintã cesiunea cambiei cãtre un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a cambiei, mai puțin dobânda (respectiv scontul pentru suma plătită). Dobânda, care revine bãncii sub forma scontului , se calculeazã astfel :
Sc = , (1.10)
VA = VN – Sc , (1.11)
Unde: Sc este scontul, adică prețul de cumpãrare al creanței
VN reprezintă valoarea nominală a cambiei
VA reprezintă valoarea actuală a cambiei
Creditul comercial este forma cea mai reprezentativã a creditului în economia de piațã, constând în acordarea reciprocã a unei amânãri a plãții, de cãtre agenții economici activi, cu prilejul vânzãrii mãrfurilor.El apare din faptul cã, în timp ce unii agenți economici dispun de mãrfuri deja fabricate, gata spre a fi vândute, alți agenți care au nevoie de aceste mãrfuri nu dispun “ o perioadã de timp “ de mijloace bãnești pentru a le cumpãra.
Rezultã cã prin intermediul creditului comercial este favorizat procesul de transformare a mãrfii în bani, punând în evidențã capacitatea acestei forme de credit de accelera circulația mãrfurilor.
Scopul acestui procedeu este finanțarea activitãții cumpãrãtorului de cãtre furnizor.
În prezent, în țãrile dezvoltate, creditele comerciale, creditele între întreprinderi, acoperã o importantã parte din resursele financiare ale întreprinderilor, implicând o gamã semnificativã de variații.
Prin actul de credit care acționeazã în sprijinul realizãrii mãrfurilor se îmbinã, pe de o parte, interesul comerciantului lipsit de capital, care se învoia, de fapt, sã plãteascã marfa dupã vânzarea ei (mãrfurile primite pe credit comercial reprezintã, pentru beneficiar, datorii exigibile și împiedicã o amânare, mai scurtã sau mai lungã a termenului de platã ), iar pe de altã parte, permite unui agent economic sã acorde, la rândul sãu, credite distribuitorului mãrfii sale, fãrã ca aceasta din urmã sã angajeze resurse proprii sau credite bancare. În ansamblu, creditul comercial favorizeazã un transfer reciproc de resurse, avantajând pe fiecare întreprinzãtor .
În economia de piațã instrumentul specific creditului comercial îl constituie cambia (sau biletul la ordin).
Cambia este un instrument de plată sau un titlu de credit prin care o persoană, denumită trăgător (creditorul), dă ordin altei persoane, denumită tras (debitorul), de a plăti, la vedere sau la termen, o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, respectiv unei alte persoane indicate de beneficiar. Cambiile sunt titluri de credit emise sub semnătură.
Înscrisurile de credit (cambia și alte efecte), facilitând acordarea creditelor permit, totodatã, transferabilitatea creanțelor, cedarea unui alt beneficiar, de regulã bãnci sau societãți financiare, aceasta însemnând modificarea calitativã a creditului, creditul comercial transformându-se în credit bancar. În aceastã situație banca își angajeazã resursele sale într-un plasament de credit de la preluare (de regulã prin scontare) pânã la scadențã, operațiune similarã cu acordarea unui credit pe termen scurt. Recurgându-se la scontare, valoarea actualã este de fapt prețul de cumpãrare a creanței de cãtre bancã. Dobânda încasatã pentru aceastã perioadã revine bãncii sub forma scontului. Deci, valoarea actualã este valoarea nominalã a creanțelor din care se deduce scontul.
Durata și dimensiunile creditului comercial sunt determinate de trei factori intercondiționat cu acțiune convergentã și anume :
1. fatorul economic, decurgând din interesele comune ale pãrților în creșterea fluiditãții schimburilor și diminuarea costurilor de organizare. Elasticitatea doveditã de furnizori, prin creditul comercial, servește intereselor ambelor pãrți și faciliteazã circulația mãrfurilor
2. factorul comercial, implicã utilizarea creditului ca formã de promovare a vânzãrilor, practicatã de cãtre furnizor în condiții concrete, generând o varietate de termene de platã și de dimensiuni ale creditului. Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de platã, preia efectul pozitiv, care acționeazã pentru el ca o reducere de preț, scutindu-l de eventualele costuri privind procurarea mijloacelor de platã;
3. factorul financiar implicã punerea la dispoziția clientului, de cãtre furnizor, pentru o perioadã datã, a unei pãrți din capitalul sãu, sub formã de marfã, a cãrei platã este amânatã. Acest factor are o importanțã crescândã, atât în activitatea cumpãrãtorului cât și în cea a furnizorului.
Practica creditului comercial oferã avantaje ambelor pãrți :
furnizorul dispune de un mijloc suplimentar pentru atragerea clientelei;
beneficiarul își diminuazã costurile, disponibilizînd resurse financiare pentru realizarea altor obiective : modernizare, publicitate, etc.
Desigur, creditul comercial nu se confundã cu blocajul financiar .
Prin blocaj financiar se înțelege încetinirea sau chiar încetarea unui agent economic, sau perturbarea proceselor economice cauzate de întârzierea încasãrii creanțelor.
Cu alte cuvinte,creditul comercial este suma plãților restante a cãror aglomerare anormalã poate perturbă fluxul financiar monetar încetinând viteza circulației monetare și creând o lipsã acutã de lichidiãți financiare precum și stagnarea activitãții economice.
În întreaga economie o importantã parte a fluxurilor de valori naturale sunt acoperite de creditul comercial. Creditul comercial suplinește fluxuri financiare într-o sferã largã a economiei naționale și astfel întreprinderile, societãțile comerciale și altele, prin natura lor întreprinderi nonfinaciare (nonbancare) de fapt, asigurã circuitul, repartizarea și redistribuirea de fonduri financiare în economie.
II. Creditul bancar
Elementele definitorii ale creditul bancar sunt subiecții creditării și anume: unul dintre subiecți fiind banca (în calitate de creditor), iar celãlalt subiect fiind persoana fizicã sau juridicã (în calitate de debitor) . Creditului bancar își exprimã notele esențiale în doi termeni : timp și încredere bazatã pe promisiunea de rambursare însoțitã de garanții.
“Creditul este timp sau bani; bani care se dau așteptând un timp”.
Creditul bancar constituie o formã de suplinire și completare a creditului comercial, având însã o sferã mai largã, fiind mai elastic și mai eficient. Creditul bancar se deosebește de celelalte forme de împrumut prin sursã, risc și destinație (scop).
Sursa creditului bancar sunt depozitele încredințate spre pãstrare și fructificare (devenite temporar libere în urma rotației de ansamblu a fondurilor participante la procesele economice), iar destinația creditului bancar, este extinderea și modernizarea producției și a distribuției mãrfurilor în scopul dezvoltãrii economice și progresului social. În aprecierea riscului rolul principal îl deține analiza bilanțului și a rezultatelor obținute.
Se mai au în vedere :
perspectivele (reflectate în buget, planul de finanțare și alte programe de dezvoltare);
atenuarea riscului sectorial (se vor constitui garanții);
competența echipei conducãtoare;
calitatea gestiunii.
Operațiunile de credit bancar, în sensul aporturilor bancã- întreprindere, se realizeazã într-o diversitate de modalitãți, putând fi grupate, în funcție de criterii determinante, în tipuri de credite :
conform ratei dobânzii se pot distinge :
a. credite cu ratã a dobânzii formatã pe piațã (în mod liber);
b. credite bancare cu ratã a dobânzii privilegiatã (credite cu dobânzi reduse, stimulative, unor sectoare economice considerate prioritare ).
Conform perioadei de acordare a creditului :
a. credite pe termen scurt (2 ani);
b. credite pe termen mediu (2-7 ani);
c. credite pe termen lung (peste 7 ani).
Creditele pe termen scurt oferã posibilitatea de împrumuturi, ale cãror titluri reprezentative sunt cedate Bãncii Centrale sau unui organism financiar, în contraparte obținându-se moneda centralã, aceste credite mobilizabile afirmându-se ca un mijloc de refinanțare, în condițiile asigurãrii unui coeficient de trezorerie la nivelul instituțiilor care distribuie acest tip de împrumuturi.
Creditele pe termen mediu și lung sunt destinate finanțãrii investițiilor în funcție de nevoile cãrora le sunt afectate, și de duratele pentru care sunt acordate, generând riscuri diferite.
Prin refinanțare Banca Naționalã furnizeazã lichiditãți societãților bancare solicitante în condițiile pe care le considerã necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare, ținând seama de situația specificã a pieței. Creditele de refinanțare pot fi clasificate astfel :
creditul structural;
creditul de licitație;
creditul special ;
creditul lombard (overdraft), peste noapte.
Creditul structural este o formã de refinanțare prin care societatea bancarã autorizatã sã preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis la BNR pânã la un anumit nivel și în cadrul unui interval de timp (scadențã) prestabilite, garantarea se va face cu efecte de comerț și alte hârtii de valoare acceptate de BNR. Creditul structural se acordã numai în cadrul unui plafon stabilit de conducerea executivã a Băncii Naționale a României, pentru fiecare bancã în parte și pe tipuri de garanții, în cadrul politicii de credite a Bãncii Centrale.Nivelul ratei dobânzii pentru creditele structurale se stabilește de cãtre Consiliul de Administrație al B.N.R. și reprezintã rata (taxa) oficialã a scontului. Taxa oficialã a scontului poate fi modificatã fãrã preaviz și este aplicabilã inclusiv creditelor în derulare.
Pentru creditele structurale aprobate, B.N.R. poate percepe un comision proporțional cu volumul total al creditului aprobat și cu scadența acestuia.
Creditul de licitație reprezintã principala formã de finanțare acordatã de B.N.R. societãții bancare. Creditul se acordã pe o duratã de maximum 15 zile calendaristice și este garantat cu titlu de stat și alte hârtii de valoare acceptate de B.N.R. Creditul de licitație se acordã în cadrul unui plafon maxim pentru ansamblul societãții bancare și pe o duratã fixã stabilitã de conducerea executivã a B.N.R. pentru fiecare ședințã de licitație în parte în cadrul politicii de credit a Bãncii Centrale. Creditele de licitație se acordã societãților bancare declarate câștigãtoare ale ședinței de licitației în ziua lucrãtoare imediat urmãtoare acesteia și nu pot fi modificate pânã la scadențã.
Dobânda aferentã se calculeazã proporțional cu suma obținutã și termenul de rambursare și se plãtește la scadențã, dacã la comunicarea sumei și ratei dobânzii la care a fost adjudecatã nu se prevede altfel.
Creditul special este o formã excepționalã de refinanțare acordatã de B.N.R. societãții bancare, aflate în crizã de lichiditate. Creditul se acordã pe o duratã de maxim 30 zile calendaristice și se garanteazã cu titluri de stat sau alte hârtii de valoare acceptate de B.N.R. În mod excepțional creditul poate fi garantat cu active reale din patrimoniul societãții bancare. Nivelul ratei dobânzii pentru aceste credite se stbilește de conducerea executivã a B.N.R. Dobânda se calculeazã la soldul angajamentelor zilnice efective și se plãtește la scadențã, dacã la acordare nu se prevede altfel.
Creditul lombard (overdraft) este o formã de refinanțare specialã, acordat peste noapte societãții bancare pentru asigurarea plãților zilnice ale acestora. Acest credit se acordã în limita unui plafon egal cu 75% din nivelul fondurilor proprii ale societãții bancare calculate conform normelor în vigoare emise de B.N.R. Dobânda aferentã creditului lombard se calculeazã zilnic și se plãtește lunar în ultima zi lucrãtoare a lunii, pentru toate creditele lombard trase pânã în penultima zi lucrãtoare a lunii.
În situația în care în cursul unei zile soldul debitor depãșește plafonul prevãzut, B.N.R. va adopta, în ordine, una sau mai multe din urmãtoarele mãsuri :
încetarea oricãrei plãți;
executarea imediatã a garanțiilor depuse de societatea bancarã pentru creditul lombard;
execuatrea oricãror alte garanții depuse de societatea bancarã în cauzã
pentru alte categorii de credite în derulare;
trecerea la mãsuri speciale de supraveghere și restabilire a lichiditãții
societãții bancare în cauzã, conform prevederilor legii pentru activitatea
bancarã nr. 33/1991 și emit retragerea definitivã a autorizației și ecuperarea
debitului, în cursul acțiunii de lichidare a societãții bancare.
Conform Normelor 3/1994 ale B.N.R. privind clasificarea creditelor și constituirea lor pe specific de risc :
societãțile bancare sunt obligate ca în scopul protajãrii depozitelor persoanelor fizice și juridice sã limiteze riscul de credit și sã depunã toate eforturile pentru a-și încasa debitorii;
în scopul determiãrii riscului de credit și limitãrii acestuia, creditele acordate de societãțile bancare trebuie sã se clasifice în una din urmãtoarele cinci categorii :
credite standard;
credite în observație;
credite substandard;
credite îndoielnice;
credite în pierdere.
clasificarea creditelor se va face ținând cont de evaluarea informațiilor financiare ale clientului și de capacitatea acestuia de a-și onora datoria la scadențã;
în urma evaluãrii performanțelor financiare ale clienților creditele vor fi incluse în una din urmãtoarele categorii :
categoria A performanțele financiare sunt bune și permit achitarea la scadențã a dobânilor și a ratei . Totodatã se preferã menținerea în perspectivã a performanțelor financiare la un nivel ridicat;
categoria B performanțele financiare sunt bune sau foarte bune în prezent, dar ele nu pot menține acest nivel în perspectivã mai îndelungatã;
categoria C performanțele financiare sunt satisfãcãtoare în prezent, dar au o tendințã de înrãutãțire ;
categoria D performanța financiarã este scãzutã (indicatori inferiori) oscilând între o situație satisfãcãtoare și una nesatisfãcãtoare la intervale scurte de timp;
categoria E performanța financiarã aratã pierderi și existã perspective clare cã nu pot fi plãtite nici ratele, nici dobânzile.
Conform beneficiarilor creditelor, se disting trei tipuri de credite :
acordarea de credite particularilor (creditul și împrumutul civil). Deosebirea esențialã între creditul bancar și cel civil constã în accea cã în timp ce banca împrumutã banii depunãtorilor, împrumutatorul civil împrumutã proprii sãi bani;
acordarea de credite întreprinderilor ;
acordarea de împrumuturi statului.
Un rol important în acordarea de credite particularilor îl dețin creditele de trezorerie care îmbracã mai multe forme :
avansuri pe titluri , plãți amânate prin cãrți de credit;
împrumuturi personale ;
cumpãrãri în rate;
leasingul;
cauțiunile.
Creditele pentu cumpãrarea și construcția locuințelor dețin, de asemenea, o pondere semnificativã în volumul creditelor bancare și nonbancare. Acestea îmbracã diverse forme în funcție de necesitãți și obiective implicând intervenția unor verigi sub forma unor instituții de credit ipotecar, care efectuazã recreditare și care-și procurã resursele de pe o piațã specialã de capital.
III. Creditul obligatar
Creditul obligatar reprezintã un mijloc de finanțare externã a societãții comerciale, uitlizabil în situațiile în care nu se poate recurge nici la majorarea capitalului, nici la creditul bancar. Prin emisiunea de obligațiuni, societãțile comerciale obțin un împrumut pe termen lung.
Obligațiunile sunt titluri de valoare primite în urma acordãrii de împrumuturi pe termen mediu și lung, titluri negociabile ce conțin drepturi de creanțã asupra firmelor emițãtoare. Ele se emite în condiții reglementate de lege, pe piața financiarã primarã și se revând pe piața financiarã secundarã.
Obligațiunea este un mijloc de finanțare care nu permite obligatarilor (deținător de obligațiuni) sã intervinã în gestiunea societãții emitente. Aceștia se pot organiza însã pentru a-și realiza interesele.
Dobânda pe care o aduce obligațiunea poate fi :
exprimatã printr-o ratã invariabilã, progresivã sau care se indexeazã pe diferite baze;
însoțitã de o primã de subscriere care se determinã ca diferențã între valoarea nominalã a obligațiunii și prețul de subscriere;
cu primã de rambursare, ce se calculeazã ca diferențã între suma rambursatã (mai mare) și valoarea nominalã (mai micã) ;
mãritã cu câștiguri prin tragere la sorți. Plata dobânzii și restituirea împrumutului cãtre cei ce au subscris este garantatã.
Clasificarea obligațiunilor
Dupã modul în care circulã :
la purtãtor care se transmit prin simpla tradiție materialã;
nominativã care se transmit prin transfer.
Dupã drepturile conferite creditorului obligatar :
ordinare, care dau dreptul la restituirea împumutului și la plata dobânzii aferente;
cu primã de emisiune, care sunt cumpãrate de subscriitor la preț sub valoarea nominalã, diferența fiind prima;
cu primã de rambursare, la care prima se plãtește subscriitorului în momentul rambursãrii împrumutului;
cu loturi, care pot fi rambursate la scadențã sau înainte de scadențã prin tragere la sorți, la o sumã superioarã valorii nominale, stabilitã anticipat de societate și anunțatã în public.
În concluzie, obligațiunile reprezintã fondul material al unor ample operațiuni bancare active și genereazã numeroase și diverse operațiuni de credit bancar.
Obligațiunea este un titlu de credit ce reprezintă o datorie pentru emitent și o creanță pentru subsciitor. Ea este prevăzută cu o obândă fixă sau variabilă și sunt prestabilite scadența și modaliattea de amortizare.
În schimbul sumei împrumutate, obligatarii primesc un certificat, prin care se atestă participarea lor la împrumut. Obligațiunile pot aduce profit sub două forme: ca dobândă plătită de emitent, sau ca o creștere valorică .
IV. Creditul ipotecar
IV. Creditul ipotecar
Creditul ipotecar este creditul destinat activitãții imobiliare. El consituie una dintre cele mai importante forme de credit în cadrul unei economii care cultivã, dezvoltã, sprijinã și susține proprietatea individualã.
Creditul ipotecar presupune o convenție între împrumutant și împrumutat, în care se prevede în general :
obiectul (proprietatea) ca garanție a rambursãrii împrumutului;
condițiile de renumerare și scadențele de rambursare;
penalitãțile în caz de rambursare anticipatã, parțialã sau completã a împrumutului ;
circumstanțele în care, prin nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.
Creditul ipotecar poate fi de mai multe tipuri :
împrumut pe ipotecã cu dobânzi variabile. Presupune variația acestora în funcție de un indicator precis al pieței financiare;
împrumut pe ipotecã cu rambursare progresivã. El satisface cerințele crescânde ale familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activitãții, care au perspectiva ameliolãrii veniturilor lor ;
împrumut pe ipotecã inversat, purtãtor de anuitãți. El urmãrește sã valorifice capitalul imobilizat în locuințe proprietate personalã, fãrã a renunța la dreptul de proprietate și la uzufruct.
Ipoteca este garanție realã imobiliarã care constã într-un drept real, accesoriu al creditorului , constituit asupra bunurilor imobile aparținând debitorului , care are obligația unei plãți la scadențã. Ipoteca nu conferã creditorului nici posesia, nici folosința și nici dispoziția asupra bunului ipotecat. Ipoteca poate fi :
ipotecã legalã, care ia naștere în temeiul legii indiferent de voința pãrților;
ipotecã convenționalã, care ia naștere din acordul de voințã al pãrților.
Întrucât o serie de instituții de credit și financiare constituie asemenea resurse pe termen lung care în mod necesar implicã valorificare și garanții sigure de rambursare, s-a creat în toate țãrile o piațã ipotecarã fireascã. Între bãncile și instituțiile ce constituie asemenea resurse, se afirmã primordial : C.E.C., respectiv bãncile mutuale de economii, companiile de asigurãri pe viațã, bãncile și societãțile ipotecare și chiar bãncile comerciale.
V. Creditul de consum
Creditul de consum este o formã de credit acordat de societãțile comerciale nefinanciare, îndeosebi persoane fizice, menajelor pentru a-și cumpãra cu plata în rate bunuri de folosințã îndelungatã și în general, bunuri de consum. Este condiționat de plata în bani a unui avans minim și uneori de prezentarea unei documentații privind capacitatea de platã a cumpãrãtorului. Este garantat, de regulã, cu bunul vândut. Altfel spus, creditul de consum reprezintã un credit pe termen mijlociu sau scurt, acordat persoanelor individuale și destinat acoperirii costului bunurilor și serviciilor de care beneficiazã, prin rețeaua de comercializare și de servicii sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.
Elemente caracteristice ale acestui credit sunt :
se acordã în cadrul unei convenții stabilite între pãrți;
permite consumatorului sã efectueze cumpãrãrile sau sã obținã împrumuturi, fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cãrțile de credit, la momentul oportun pentru el;
consumatorul are posibilitatea sã efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin plãți parțiale, periodice, dupã posibilitãți.
Termenii creditãrii sunt: scadența și cuantumul ratelor.
Producția în masã de bunuri de folosințã îndelungatã și necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea al cumpãrãtorului, a determinat, statuarea unor norme precise de creditare, precum și a unei rețele ample și diversificate de instituții de credit, în mare parte legate de întreprinderile producãtoare.
Pe plan general, creditul de consum a contribuit direct la creșterea în ritmuri rapide a nivelului de trai al populației, stimulând, totodatã, producția de bunuri de consum de nivel tehnic și oportunitate ridicate.
Dacã creditul comercial și cel obligatar presupun raporturi directe între creditor și debitor, celelalte trei forme bancar, ipotecar, de consum presupun desfãșurarea unor raporturi de credit complementar, intermediate prin bãnci.
Raporturile de credit se desfãșoarã pe douã planuri:
procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile, în situația în care creditorul este deținãtorul de disponibilitãți iar depozitar, banca. Acest raport este în mod necesar prealabil;
procesul de distribuire a capitalurilor disponibile în care utilizatorii în calitate de debitori, recurgând în mod necesar la bãnci comerciale sau specializate.
Între bãncile și instituțiile care constituie asemenea resurse pe termen lung, implicând în mod necesar valorificarea și garanțiile sigure de rambursare, se afirmã:
C.E.C., respectiv Bãncile Mutuale de Economii, Companiile de Asigurãri pe viațã, Bãncile și Societãțile Ipotecare și chiar Bãncile Comerciale.
Creditele acordate întreprinderilor reprezintã 35-50% din creditele bancare totale, și se împart în credite pe termen scurt, mediu și lung. Creditele pe termen scurt se împart în douã categorii :
Credite de mobilizare a creanțelor comerciale concretizat sub forma scontului;
Credite de trezorerie îmbracã douã forme:
avansul în cont curent;
credite specializate.
Avansul în cont curent reprezintã o formã predominantã a creditelor în Anglia și SUA,el se concretizeazã prin “ acoperirea de gol de trezorerie “.
Creditele specializate sunt destinate a acoperi o serie de necesitãți legate de desfãșurarea producției cum ar fi:
creditele de campanie pentru acoperirea cheltuielilor de fabricã
credite pentru stocuri pentru acoperirea mãrfurilor susceptibile a fi gajate și în general depozitate în docuri sau aflate în curs de transport (garantate prin warant). Warantul este documentul care atestã existența mãrfurilor într-un depozit general (porturi, vãmi, etc.) și care permite transmiterea proprietãții prin mențiunile fãcute pe documente.
Acordarea de împrumuturi statului care pot fi : interne sau externe.
Statul sau organismele sale sunt debitori, iar creditori pot fi persoane fizice sau juridice care dispun de mijloace bãnești temporar disponibile și acceptã sã le dea ca împrumut.
Reguli de bazã privind acordarea creditului bancar:
În acordarea creditelor, societãțile bancare vor urmãri ca solicitanții sã prezinte credibilitate pentru rambursarea lor la scadențã. În acest scop acestea pot cere solicitanților garantarea împrumutului cu bunuri mobile și imobile;
Dupã aprobarea unui credit, banca nu poate anula sau reduce cuantumul acesteia decât în cazuri justificate, determinate de furnizarea de cãtre debitor a unor date nereale și numai dupã exprimarea unui termen de preaviz de minim 5 zile, care va fi comunicat în scris debitorului;
3. Toate operațiunile de credit ale societãții bancare vor tebui consemnate în documente contractuale din care sã rezulte doar toți termenii și toate condițiile tranzacțiilor. Copiile acestor documente, pãstrate de societãțile bancare, pot fi justificate de B.N.R. ;
Creditele acordate de bancã unui singur debitor nu pot depãși cumulate, 20% din
capitalul și rezervele societãții bancare respective.
Serviciul datoriei va fi apreciat ca :
bun în situația în care artele și dobânzile sunt plãtite la scadențã, sau cu o întârziere maximã de 7 zile,
slab în siuația în care ratele și dobânzile sunt plãtite cu o întârziere de pânã la 30 de zile
necorespunzãtor în situația în care ratele și dobânzile sunt plãtite cu o întârziere de peste 30 de zile.
La determinarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi micșoratã doar cu valoarea angajamentelor apãrute din :
garanții necondiționate de la Guvernul României sau B.N.R. ;
garanții necondiționate de la bãncile încorporate în una din țãrile din categoria A: (Australia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandã, Olanda, Portugalia, Anglia, Spania, SUA, Sueia, Turcia ).
Societãțile bancare sunt obligate sã-și constituie urmãtoarele provizioane specifice dupã cum urmeazã :
credit standard 0 %
credit în observație 5 %
credit substandard 20 %
credit îndoielnic 50 %
credit pierdere 100 %
Sumele aferente provizioanelor specifice de risc se vor include în cheltuieli.
Principii de creditare
Principii generale:
Evidența contabilã și gestiunea conturilor ;
Întrega activitate de creditare inclusiv asumarea unor riscuri se evidențiazã în contabilitate.
În acest sens banca își structureazã și organizeazã evidența contabilã și gestiunea conturilor astfel: pe tipuri de credite, pe termene de acordare, credite curente și restante în lei și valutã, pe agenți economici , ținând seama de structura Capitalului astfel încât sã se asigure analiza și controlul rapid al operațiunilor pe care se bazeazã deciziile bãncii;
Prudența bancarã, respectiv asumarea unor angajamente în strânsã corelare cu:
încadrarea în strategia generalã a bãncii
respectarea reglementãrilor în materie de creditare ale B.N.R.
respectarea normelor proprii de creditare
gestionarea cât mai eficientã a resurselor de credit
evaluarea și stabilirea expunerii la risc
alocarea de sume pentru constituirea de provizioane specifice de risc
obținerea unei marje de profit
În general, bãncile au în vedere taxa oficialã a scontului Bãncii Centrale ca ratã de referințã în stabilirea nivelului ratei dobânzii utilizate de ea în raporturile cu clienții. La taxa oficialã a scontului se adaugã o marjã. Aceastã marjã reprezintã diferența dintre rata dobânzii perceputã la creditele acordate și cea acodatã pentru depozitele constituite de clienții bãncii.
Confidențialitatea operațiunilor de creditare : reprezintã o cerințã majorã
de care sã se bucure clienții sãi .
Principii de creditare la nivelul bãncii. Pentru reducerea gradului de incertitudine și deci a riscului pe care îl implicã acordarea creditelor se au în vedere :
credibilitatea de care dã dovadã solicitantul creditului ;
forma contractualã conform prevederilor art. 21 din legea 33/91 privind activitatea bancarã din România “ toate operațiunile de credit și garanții ale societãților bancare vor trebui consemnate în documente contractuale din care sã rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții “;
cererea de creditare. La analiza cererii de creditare trebuie luate în considerare o serie de aspecte :
– domeniul de activitate al firmei;
– situația financiarã a firmei;
– calitatea managerului firmei și a principalilor colaboratori și
asociați;
– reputația prin prisma performanțelor viitoare ale firmei.
rambursarea la termen a creditelor . Se impune un echilibru între fondurile de care dispune clientul în timp și deducerea perioadei de eșalonare a ratelor . Perioada de rambursare a creditului este legatã de durata de viațã a obiectului creditului;
dobânzi și comisioane bancare constituie prețul creditului utilizat. Banca trebuie sã se asigure cã dobânda pe care o percepe pentru creditele acordate, asigurã profitabilitatea fiecãrei acțiuni de creditare, iar dobânzile și costurile percepute sunt competitive comparativ cu cele practicate de alte bãnci și instituții financiare de pe piațã. O bancã poate percepe o ratã mai mare a dobânzii dacã considerã cã un anumit credit prezintã un risc mai mare, sau poate percepe o ratã mai micã a datoriilor pentru împrumuturile garantate prin firme asiguratorii cerute, neriscante. Banca trebuie sã-i permitã clientului sã dispunã de suficient numerar pentru a putea sã-și desfãșoare activitatea în mod normal, deoarece stabilirea unei rate de dobândã prea mare poate determina un risc de credit sporit;
Garanția. Banca trebuie sã ia în considerare în mod redus valoarea transformatã în numerar în caz cã apare necesitatea executãrii ei (valorificare). Garanțiile admise de bãnci sunt : gajul propriu-zis (gaj cu deposedare, gaj fãrã deposedare), ipoteca de rang I, cesiunea de creanțã, scrisoarea de garanție bancarã, stocurile de materii prime, materiale, mãrfuri, dreptul de gaj general a bunurilor prezente și viitoare.
cumstanțele în care, prin nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.
Cele cinci forme de credit cu tipurile și categoriile lor, dispun de o serie de caracterizãri care le reunesc și le deosebesc în același timp (vezi fig. 1.4).
Figura 1.4 Raporturile de credit ale celor cinci forme de credit
Raporturi de credit
I
II
Distribuire Depozitare
CAPITOLUL 2
MANAGEMENTUL ACTIVITĂȚII DE CREDITARE
2.1. Metodologia de creditare bancară
Creditarea este o activitate de bază într-o bancă.
Creditarea este o activitate care poate genera profituri importante pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce și la pierderi. Prin urmare, trebuie abordată într-o manieră structurată și logică. În cazul în care o bancă acordă un credit unui client persoană fizică sau persoană juridică, iar acesta, din anumite motive, nu va putea să-și achite obligațiile față de bancă (restituirea creditului plus dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le suporte din profit. Pentru a reduce la minim pierderile rezultate din credite neperformante, lucrătorii bancari implicați în acivitatea de creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea riscurilor pe care le presupune acordarea împrumuturilor. Creditarea nu este o “știință exactă” ; nu este posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Aplicarea principiilor generale de creditare permit reducerea gradului de incertitudine și, deci, a riscului implicat în creditare. Aceste principii se referă la:
solicitantul creditului (debitorul);
cererea de creditare (obiectivele urmărite);
rambursarea (ratele și termenele de rambursare);
dobânzi și comisioane bancare (remunerarea creditului);
garantarea (modalități de asigurare și recuperare).
În metodologia de creditare bancară se parcurg mai multe etape:
Etapa preliminară presupune o informare, documentare, bancă-agent
economic. Problemele cheie în analiza situației unui credit solicitat se pot
împărți în patru grupe (pentru o persoană juridică):
1. domeniul de activitate al firmei;
2. situația financiară a firmei;
3. calitatea managemantului firmei;
4. performanțele viitoare ale firmei.
Fiecare dintre aceste probleme cheie presupune răspunsul la anumite întrebări:
1. Domeniul de activitate al firmei
Domeniul de activitate respectiv este în creștere sau în declin?
Care sunt concurenții principali ai firmei?
Există pe piață bunuri alternative celor produse de împrumutat?
Activitatea firmei are caracter sezonier?
2. Situația financiară
Activitatea este profitabilă ?
Cifra de afaceri este în creștere?
Firma are mai multe împrumuturi în derulare?
Firma are în mod constant, datorii restante?
Care este capitalul investit în afacere, comparativ cu debitele de orice tip ale firmei?
Disponibilitățile în numerar sunt controlate satisfăcător?
Firma își achită creditorii la timp și își urmărește riguros încasarea, la scadență, a debitorilor?
3. Managementul
Conducerea firmei prezintă încredere?
Care este experiența conducerii în derularea acestui tip de afacere?
Cât de bine este controlată afcerea?
Succesul afacerii depinde de o singură persoană sau conducerea este asigurată de o echipă managerială?
Managerii sunt conștienți de capacitățile reale de producție ale firmei?
4. Viitorul
Va fi profitabilă afacerea în viitor?
Funcționarea în viitor a afacerii va genera suficient profit disponibil pentru a rambursa împrumuturile solicitate?
Conducerea are în vedere, pe viitor, vreo schimbare majoră care ar putea afecta disponibilitățile firmei și/sau profitul?
Etapa depunerii dosarului cuprinde două tipuri de documente: unele de ordin juridic și altele de natură economică.
Documentele de ordin juridic:
statutul, contractul de societate;
dovada înregistrată la Registrul Comerțului ;
autorizația de funcționare ;
angajarea legală a creditului;
Documente de natură economică
– prezentarea situației economico-financiară (bilanț, situația contului de profit și pierdere, situația fluxului de numerar, balanța de verificare a lunii precedente, planul de afaceri, contracte, situația obligațiilor de plată).
Pentru fundamentarea creditelor de investiții agentul economic trebuie să prezinte:
studiu de fezabilitate;
autorizația de construcție;
devizul general al lucrării;
planul de amplasare;
contractul încheiat cu constructorul;
graficul lucrărilor investiției;
alte autorizații prevăzute de lege.
III. Etapa analizei documentației depuse.
Pe baza documentelor prezentate de client se efectuează analiza și pregătirea documentației în vederea acordării creditului.
Inspectorul de credite verifică dosarul juridic, documentația prezentată referitoare la evoluția situației financiare a firmei în timp (credite, evoluția disponibilităților în conturile deschise la alte bănci, raportul creanțe de încasat / obligații de plată, evoluția profit / prevedere, cifra de afaceri etc).
De asemenea, se va analiza cererea de creditare urmărindu-se rambursarea creditului și obiectul creditului sau destinația.
Cererea de creditare
Întrebările determinante care vor fi luate în considerare atunci când se analizează cererea de creditare sunt referitoare la :
competența legală a solicitantului ;
destinația creditului (sau obiectul creditului);
suma necesară clientului (valoarea creditului);
timpul necesar pentru derularea creditului (durata creditării);
modalitatea de rambursare propusă pentru a rambursa creditul (eșalonarea ratelor scadente);
garantarea creditului solicitat;
marja din profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda percepută pentru creditul acordat, în corelație cu politica dobânzilor la depozite, practicată de bancă).
Destinația creditului
Destinația creditului (sau obiectul creditului) trebuie clar definită și înțeleasă, atât de client cât și de bancă, ceea ce implică răspunsul la întrebările:
Obiectul creditării este legal?
Dacă acordați un credit unei persoane juridice pentru o afacere ilegală, documentația creditului și orice garanție în sprijinul ei sunt lovite de nulitate?
Corespunde destinația creditului cu activitățile curente ale clientului (trecute în statutul firmei)?
Dacă nu , un astfel de împrumut constituie un risc de creditare important și trebuie să explicați clientului de ce i s-a refuzat creditul.
Ce sumă solicită
Este esențial ca banca (și clientul ) să cunoască valoarea creditului. Nu trebuie uitat faptul că riscul de nerambursare a unui credit există atât în situația în care solicită un credit prea mic, cât și atunci când un client împrumută prea mulți bani.
Uneori clienții solicită cea mai mare sumă pe care consideră că o poate împrumuta o bancă, chiar dacă această sumă este mai mică decât cea de care au nevoie pentru scopul propus. Trebuie să se țină seama însă, că noul echipament va presupune cheltuieli suplimentare pentru service, consumuri specifice, salarii, capital circulant pentru procurarea materiilor prime.
La analiza sumei solicitate de client, banca trebuie să compare suma creditului cu valoarea afacerii și în mod special, cu sumele investite de client în afacere.
IV. Etapa determinării indicatorilor de apreciere
În urma analizei bilanțului a contului de profit și pierdere se calculează o serie de indicatori care reflectă starea economico-financiară a acesteia, indicatori pe baza cărora se ia decizia finală de creditare. Principala funcție a acestor indicatori este redarea dinamică evoluției societății de-a lungul timpului. Indicatorii nu se analizează în mod izolat, ci grupați și intercorelați. Deosebim două tipuri de indicatori:
a) financiari
b) ai activității curente
Rambursarea
Prognoza fluxului de fonduri disponibile (cash flow- flux de numerar) indică durata de rambursare a creditului. Pentru ca o afacere să aibă succes, ea trebuie să aibă suficiente lichidități.
Dacă persoana juridică încearcă să ramburseze creditul prea repede, s-ar putea ca creditorul (banca) să rămână fără lichidități și să nu poată să-și desfășoare corespunzător activitatea în continuare sau chiar să dea faliment. Nu are rost să se întocmească un grafic de rambursare cu rate mari pe lună, în cazul în care clientul nu își poate permite să rambuseze aceste rate. Este preferabil ca rambursarea creditului să se realizeze în rate mai mici valoric, eșalonate pe o perioadă mai mare, dar pe care afacerea le poate acoperi într-un mod realist, decât să fie efectuată într-o perioadă mai scurtă, în rate mari.
Însăși banca va constasta că este dificil să câștige suficient din alte activități bancare încât să acopere costul unui credit neperformant fiind preferabilă rambursarea în rate mai mici, decât forțarea rambursării rapide cu riscul de a nu se mai putea rambursa creditul.
Banca nu va dori ca împrumutul să rămână nerambursat pentru o perioadă mai mare decât consideră necesar sau prudent, deoarece cu cât crește durata rambursării, cu atât crește și posibilitatea apariției situațiilor care pot împiedica rambursarea creditului.
În ceea ce privește perioada de rambursare a creditului, se impune asigurarea unui echilibru între fondurile de care dispune clientul în timp și reducerea perioadei de eșlonare a ratelor.
Perioada de rambursare a creditului este, de asemenea, legată de durata de viață a obiectului creditului. Dacă, de exemplu, un echipament cu o durată de funcționare de cinci ani este achiziționat pe bază de credit, durata rambursării împrumutului nu trebuie să depășească cinci ani. În mod similar, creditele pe termen scurt nu trebuie utilizate pentru achiziționarea de active cu o durată de funcționare mare. Timpul de finanțare trebuie să fie adecvat destinației creditului.
Dobânzi și comisioane bancare (remunerarea creditului)
Remunerarea creditului este foarte importantă deoarece constituie una dintre modalitățile principale prin care banca realizează profit.
În unele țări se obișnuiește ca băncile să perceapă clienților un comision de negociere pentru acoperirea costurilor. În practica românească, aceste costuri se acoperă prin rata dobânzii.
Băncile trebuie să se asigure că percep o rată a dobânzii (sau impun un comision) care să asigure profitabilitatea fiecărei acțiuni de creditare. De asemenea, ele trebuie să se asigure că dobânda și comisioanele percepute sunt competitive, comparativ cu cele practicate de alte bănci și instituții financiare de pe piață; în caz contrar, clienții vor solicita credite în altă parte.
Riscul asumat prin acordarea unui împrumut trebuie reflectat în “recompensa” pe care o primește banca. Este normal ca o bancă să perceapă o rată mai mare a dobânzii, dacă ea consideră că un anumit credit implică un risc mai mare. În mod similar este posibil ca o bancă să perceapă o rată mai mică a dobânzii, pentru împrumuturile garantate prin forme asiguratorii certe, neriscante sau cu un risc minim.
Cu toate acestea, banca trebuie să-i permită clientului să dispună de suficient numerar pentru a putea să-și desfășoare activitatea nestingherit; în caz contrar, stabilirea unei rate a dobânzii prea mare poate determina un risc de credit sporit.
Banca mai trebuie să țină seama și de cheltuielile pe care le presupune procesul analizei cererii de creditare (inclusiv personalul implicat în acest proces) care trebuiesc recuperate.
Indicatorii financiari sunt instrumente utile pentru compararea performanțelor firmelor concurente din cadrul aceleiași industrii. Acești indicatori îi ajută pe analiștii de credite să aprecieze solvabilitatea clientului.
Indicatorii financiari măsoară structura financiară și lichiditățile unei firme indicând modul de desfășurare a activității financiare. Sunt patru tipuri de indicatori financiari:
1. Rentabilitatea adică, măsura în care o societate comercială a realizat vânzări care depășesc costul activității respective.
2. Eficiența adică, administrarea resurselor și conducerea activităților
în mod eficient.
3. Îndatorarea adică, măsura în care fondurile folosite de o societate comercială provin de la creditori și nu de la proprietarii săi. Îndatorarea reprezintă un indicator principal al capacității societății comerciale de a face față unor situații dificile și de a absolvi pierderile.
Lichiditate adică, numerarul și alte active la dispoziția societății comerciale pentru a-și îndeplini obligațiile sale incluse pentru dobânzi și a creanței pentru împrumuturile acordate de creditori.
Indicatorii sunt siguri numai dacă situațiile financiare din care sunt preluați sunt sigure.
V. Etapa constituirii garanțiilor.
Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă și viitoare a clientului de a rambursa creditul din surse proprii.
Garanția este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziția sau emis în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora de către debitor.
Atunci când se solicită o garanție, de regulă, se disting trei părți implicate:
ordonatorul garanției, care este debitorul principal: el este cel căruia partenerul de contract (banca) îi solicită o garanție. În consecință, ordonatorul fie oferă o garanție din propriul său patrimoniu(sub formă de gaj sau de ipotecă), fie solicită unui terț (garant) să ofere o garanție, în locul lui.
beneficiarul garanției este cel în favoarea căruia s-a constituit garanția (banca). Beneficiarul execută garanția, respectiv încasează banii care rezultă din vânzarea bunului, dacă debitorul principal nu și-a îndeplinit obligația asumată de a rambursa banii.
garantul este debitorul secundar, care, în anumite cazuri, poate fi însuși debitorul principal, când garantează cu bunurile sale, sau poate fi un terț (o altă bancă, o altă firmă sau instituție) care garantează că, în cazul neîndeplinirii obligațiilor debitorului principal, va îndeplini obligația de plată sau de rambursare a sumelor.
În relația de garantare pot fi:
Două persoane, beneficiarul garanției (banca) și debitorul (clientul băncii), când debitorul garantează cu propriul său patrimoniu (ipotecă, gaj);
Trei persoane , debitorul apelează la o terță persoană, garantul , care să garanteze obligația lui de plată.
Pentru a diminua riscul de nerambursare și de a preveni pierderile, băncile solicită garanții reale și personale solicitanților de credite, precum și cesionarea efectelor de comerț sub forma cesiunii de creanțe.
Garanția reală este constituită sub formă de: bunuri materiale, imobile, terenuri sau active financiare, pe care debitorul la pune la dispoziția băncii sub formă de ipotecă, gaj sau depozit bancar, pentru a garanta împrumutul primit.
Cerințele pe care trebuie să le îndeplinească o garanție, pentru a fi asiguratorie pentru bancă, sunt:
valoarea garanției să fie suficient de mare pentru a acoperi datoria și să fie certă în timp; aceasta înseamnă, pe de o parte, să nu se deterioreze sau să nu fie distrusă în timp (incendii, inundații) iar, pe de altă parte, să nu își modifice valoarea;
să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a putea executa garanția, fără ca debitorul să se poată opune;
să aibă un grad de lichiditate ridicat, respectiv să poată fi transformată rapid și fără pierderi în bani lichizi.
Dezavantajele ce decurg din acest tip de garanție se concretizează în riscurile asumate de creditor (banca):
primul dezavantaj, riscul derivă din dreptul de gaj de care se bucură toți creditorii unui debitor; astfel, în cazul în care obligațiile de plată asumate de debitori sunt de valori mari și față de mai mulți creditori, patrimoniul poate deveni insuficient pentru a acoperi toate sumele datorate;
al doilea dezavantaj, riscul derivă din faptul că debitorul poate, oricând, înstrăina o parte sau întregul său patrimoniu, iar banca (creditorul) nu mai poate să-și recupereze creanțele.
La aceste dezavantaje se mai poate adăuga și faptul că, în cazul în care debitorul refuză să plătească, este necesară acționarea sa în judecată. Acest demers poate presupune cheltuieli însemnate și perioadă îndelungată până la recuperarea banilor de către bancă.
Riscurile insolvabilității debitorului pot fi evitate prin sistemul garanțiilor, care cuprinde: depozitul bancar, ipoteca, gajul etc.
Depozitul bancar îndeplinește cele mai multe cerințe ale unei garanții:
este accesibil oricând;
se constituie sub forma unei sume fixe, cunoscută de bancă;
în cazul în care depozitul este constituit în altă monedă decât cea în care s-a dat împrumutul, la stabilirea nivelului depozitului drept garanție banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate in fluctuațiile cursului de schimb al celor două monede (moneda depozitului și moneda în care s-a acordat împrumutul).
Avantaje
În cazul în care depozitul se constituie la o altă bancă, în vederea emiterii de către aceasta a unui angajament de plată în favoarea băncii creditoare, sunt utilizate de fapt două garanții:
garanția reală, depozitul bancar constituit la o terță bancă în vederea asumării angajamentului de plată față de banca creditoare;
garanția personală, respectiv garanția de plată, documentul prin care banca depozitară se angajează să plătească băncii creditoare, în cazul în care debitorul respectiv nu va rambursa creditul. Această garanție de plată se regăsește sub forma scrisorii de garanție bancară de rambursare a creditului.
Dezavantaje
În evaluarea cheltuielilor bancare asociate constituirii depozitului și emiterii garanției, pot apare dificultăți care conduc la creșterea costurilor creditului.
Ipoteca este una din formele de garantare cele mai utilizate. Ipoteca servește la garantarea obligațiilor debitorului față de creditorul său printr-un bun imobil din patrimoniul său, anume desemnat pe cale legală în acest scop.
Ipoteca se materializează printr-un contract de ipotecă, care este un contract accesoriu la contractul de creditare. Garantarea plății prin ipotecă constă în aceea că, dacă la scadență debitorul nu rambursează ratele și obligațiile aferente , banca creditoare în favoarea căreia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obținută să-și acopere creanța.
În timp ce preluarea unei proprietăți, derivată din garanția principală a creditorului, este un proces lent, procedura pe care o presupune executarea ipotecii este relativ simplă și directă.
Pentru a se evita pierderile care ar rezulta din producerea unor evenimente neprevăzute (calamități, incedii etc.), bunurile ipotecate se asigură la o societate de asigurare, iar polița de asigurare este andosată la ordinul băncii creditoare.
Avantaje
Procesul preluării în garanție este bine cunoscut; banca este protejată; proprietatea ipotecată în favoarea băncii nu poate fi vândută; garanția este ușor de identificat.
Dezavantaje
Pot exista dificultăți în evaluarea garanției și întârzieri în executarea ipotecii (vânzarea și încasarea banilor). Repunerea în posesie a proprietății poate implica responsabilități și costuri substanțiale pentru bancă.
O altă categorie de garanție este garanția personală (dreptul la gaj general) dobândit automat de creditor la acordarea creditului.
Contractele de garanție conferă băncii un grad mai mare de siguranță, eliminând riscul asumat de bancă la acordarea creditelor.
Gajul, spre deosebire de ipotecă, presupune înstrăinarea bunului și constă în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vândut și, din banii obținuți se va acoperi datoria debitorului.
Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru că implică o obligație principală pe care o garantează, el urmând soarta acesteia în ceea ce privește existența și stingerea sa. Totodată este un contract unilateral, deoarece creează obligații numai în sarcina creditorului gajist, respectiv de a păstra bunul și de a-l restitui după ce a fost plătit efectiv.
Alături de gajul cu deposedare, legislația din țara noastră permite gajul fără deposedare. În cazul gajului fără deposedare bunurile rămân în posesia debitorului.
Contractul de gaj fară deposedare este un contract consensual, remiterea bunului nemaiconstituind o condiție a existenței contractului.
În principiu, orice bun poate fi utilizat drept gaj pentru a accepta un bun drept gaj, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții:
bunul gajat să aibă o valoare destul de mare în raport cu creanța garantată;
valoarea să fie constantă sau crescătoare în timp;
în cazul unui bun material, acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau depozitat spre păstrare la instituții specializate.
Ca și în cazul ipotecii, bunurile gajate își pot modifica valoarea în timp. Din acest motiv, la preluarea unui bun drept gaj se stabilește un anumit procent din valoarea sa pentru acoperirea garanției (10% – 60%) și se procedează la verificarea și evaluarea lunară a garanției, mai ales în cazul gajului fără deposedare (care poate fi constituit din stocuri de materii prime, semifabricate sau produse finite).
Avantaje
Acest tip de garanție este ușor de preluat de către bancă; are un cadru legislativ stabilit și cunoscut de părțile implicate; clienții îl pot folosi drept garanție a împrumutului prin gajarea bunurilor investite în afacere.
Dezavantaje
Evaluarea bunurilor constituite drept gaj este uneori dificilă, mai ales din punctul de vedere al evoluției viitoare; bunurile pot “dispărea”; dificultatea vânzării lor pe piață (datorită evoluției prețurilor, a lipsei cumpărătorilor interesați etc.)
Gajul asupra titlurilor de credit (cambii, biletele la ordin) se face prin gir sau andosare, cu clauza “valoare în garanție“ sau o altă cauză din care să rezulte clar că transmiterea înscrisului respectiv s-a făcut cu titlu de gaj și nu în scopul transmiterii titlului de credit noului deținător.
Titlurile de credit pot fi gajate și prin redactarea unui înscris separat, însoțit de remiterea titlurilor, procedura transmiterii prin gir nefiind obligatorie.
Acceptarea titlurilor de credit drept gaj, pentru a fi asiguratorii, impune avalizarea lor de către un garant (de preferință altă bancă). Astfel, în cazul în care debitorul (trasul) nu plătește, avalistul (banca ce a avalizat) va plăti în locul primului. În cazul avalului, o garanție reală, gajul, este dublată de o garanție personală, adică avalul dat de un terț.
Gajul asupra creanțelor și drepturilor corporale și drepturilor necorporale
Adesea debitorii dețin înscrisuri care evidențiază dreptul lor de a încasa o sumă, documente care însă nu pot fi transmise prin gir (de exemplu, acreditivele documentare irevocabile deschise în favoarea lor). Utilizarea acestora drept gaj presupune transmiterea dreptului de încasare prin cesiune.
Cesiunea se face în favoarea băncii creditoare, cu mențiunea că a fost făcută cu titlu de gaj: dacă debitorul nu plătește la scadență, banca, în baza titlului cesionat (acreditiv), este în măsură să încaseze contravaloarea acestuia în baza documentelor depuse de vânzător (exportator) pentru marfa livrată.
Gajul asupra titlurilor de valoare
Atât obligațiunile cât și acțiunile deținute de client pot fi gajate. Procedura gajului este diferită în funcție de tipul acestora:
acțiunile și obligațiunile nominative ale firmelor pot fi gajate prin transfer, înscrise în registrele firmei respective cu mențiunea “pentru clauză de garanție”;
titlurile de valoare la purtător se pot gaja prin simpla lor remitere de la debitor la creditor.
Problema gajului asupra titlurilor de valoare este legată de păstrarea valorii în timp, care este determinată de cursul lor pe piața financiară.
Gajul asupra bunurilor mobile
Bunurile debitorului pot fi gajate direct, în sensul gajării efective a acestora în favoarea creditorului (sau a unui terț indicat de acesta), sau gajarea lor se poate face prin transmiterea de către debitor a titlului ce reprezintă marfa (de exemplu, conosamentul, recipisa warant sau un alt titlu de depozit). În cazul conosamentului, care este un titlu de proprietate asupra mărfii, andosarea lui în alb sau la ordinul băncii dă dreptul acesteia (băncii) ca, la scadența creditului, dacă debitorul nu plătește, să vândă marfa la care conosamentul face referire.
Indiferent de tipul garanției (reală sau personală), aceasta trebuie să răspundă anumitor cerințe de bază:
existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp, pentru a acoperi obligația garantată;
garanția să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;
banca în calitate de beneficiar al garanției, să aibă asigurată posibilitatea de a transforma garanția în bani, rapid și fără pierderi. Altfel spus, garanția să aibă un grad ridicat de lichiditate, dacă trebuie executată în cazul în care clientul nu își rambursează datoria.
Înainte de a accepta o garanție, indiferent de natura obligațiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, banca trebuie să țină seama de atributele garanției:
dreptul de proprietate;
perfectarea contractului de garanție;
valoarea garanției.
Înainte ca un client să acorde drepturi asupra unui bun pe care banca îl acceptă drept garanție, aceasta trebuie să aibă drept de proprietate asupra bunului respectiv. În cazul ipotecii, prioritatea rangului se determină prin prioritatea datei la care aceasta sa fost legal înscrisă.
Pefectarea contractului de garanție reprezintă un termen generic pentru a desemna ansamblul activităților și cerințelor impuse de lege și a căror respectare asigură băncii drepturile asupra garanției constituite. Se disting mai multe aspecte ale perfectării unei garanții:
cunoașterea cadrului legal de folosire a garanțiilor, atât în sensul respectătii legilor specifice (codul comercial, codul civil), cât și a normelor bancare;
îndeplinirea tuturor formalităților legale pentru ca banca, în calitate de beneficiar al garanției, să aibă asigurată posibilitatea utilizării rezultatelor executării garanției (prin vânzare) în cazul că banii trebuie recuperați;
documentele privitoare la garanție trebuie să fie astfel concepute asfel încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune;
constituirea (emiterea) oricărei garanții presupune anumite costuri; banca trebuie să le evalueze și să stabilască cine le suportă.
Este important ca banca să cunoască, cu certitudine valoarea atribuită garanției în momentul în care aprobă împrumutul. Mai mult decât atât, este necesar ca valoarea garanției să fie connstantă în timp, astfel încât aceasta să nu scadă sub suma datorată (pe toată durata rambursării).
Dacă apar situații în care clientul nu poate plăti suma luată cu împrumut, banca, prin executarea garanției, poate să-și recupereze în întregime banii dați cu împrumut.
VI. Etapa aprobării creditelor
În funcție de nivelul de competență, deciziile privind acordarea creditului revin Sucursalelor sau Centralei băncii.
VII. Etapa încheierii contractului
Este etapa finală; pe baza încheierii contractului, societatea va primi împrumutul. Contractul este semnat de persoanele autorizate (din partea băncii și din partea societății). Contractul de credit stipulează condițiile în care a fost aprobat creditul (suma, obiectul, durata, graficul de rambursare, rata dobânzii, comisioane), obligațiile și drepturile părților, garanțiile materiale.
Evaluarea creditului prin punctaj (scoring) Este un mijloc statistic de evaluare a clienților pentru a determina bonitatea acestora. Pentru a putea acorda un credit este necesar ca solicitantul să realizeze un număr de puncte sau un scor minim prestabilit.
Pentru a evalua creditul prin punctaj este necesar cât mai multe referințe asupra clienților: pregătirea, vechimea, vârsta, starea civilă, experiența în domeniu, modul de colaborare cu banca.
Fiecărei referințe i se atribuie un număr de puncte după care acestea sunt totalizate.
Deși evaluarea creditului prin punctaj poate părea arbitrară, experiența a dovedit că este o cale rapidă și credibilă de luare a deciziilor în procesul de creditare. Pentru ca evaluarea creditului prin punctaj să fie eficientă, banca trebuie, în mod continuu să-și actualizeze și evalueze sistemele de acordare a punctelor în concordanță cu circumstanțele economice și sociale în schimbare.
Pentru a spori acuratețea unei evaluări de credit prin punctaj, este necesar a se dezvolta agenții pentru referințe de creditare, care să dețină informații despre comportamentul financiar al diferiților clienți care urmează a lua credit. Aceste agenții sunt deosebit de utile, deoarece informațiile pe care le furnizează pot împiedica persoanele fizice, care datorează deja sume substanțiale, să împrumute și
mai mult de la alți creditori. Deoarece o parte importantă a informațiilor pe care le dețin aceste agenții despre diferite persoane sunt secrete, există o legislație strictă care controlează atât utilizarea acestor informații, cât și accesul la ele. În încercarea de a uniformiza aceste legi se încearcă să se formuleze norme uniforme asupra utilizării și stocării datelor personale.
Sursa principală de venit, a unei bănci, este dobânda percepută pentru creditele acordate, ca urmare a fondurilor existente, în principal rezultate din depozitele constituite de clienți. Ratele dobânzii percepute pentru credite sunt, în mod normal, mai mari decât cele plătite pentru depozite; dar această marjă nu este suficientă pentru asigurarea profitabilității operațiunilor bancare.
Pentru bănci o sursă importantă de venituri o constituie comisioanele și spezele pentru serviciile oferite clienților, acestea “adăugând valoare”.
Piața bancară primară este principala piață bancară și include operațiunile de constituire a depozitelor bancare și de acordare a creditelor.
2.2 Sistemul de gestionare și analiză a creditelor bancare
Dacă creditul este unul dintre “produsele” principale ale instituției financiare, atunci structura organizatorică și sistemele de gestionare a tuturor elementelor produsului trebuie să reflecte acest lucru.
O bancă poate deveni rapid neprofitabilă sau chiar insolvabilă, ca urmare a unor decizii necorespunzătoare privind creditele, care au ca rezultat active neperformante. O bună strategie de creditare vizează, în principal, trei obiective majore:
plasarea resurselor băncii în investiții profitabile;
acordarea de credite rambursabile la scadență;
încurajarea extinderii creditelor ce satisfac nevoile de performanță bancară.
Sistemul de gestionare a creditelor unei instituții financiare are trei funcții principale:
Conducerea sectorului pentru portofoliu, adică decidenții la nivel superior care stabilesc valoarea activelor instituției care vor fi supuse riscului în cazul stabilirii creditului, incluzând:
– limite de risc, prudențe;
– politici de aprobare a creditelor care vor fi folosite de analiștii de credite;
– prețurile care vor fi percepute de la clienții care primesc împrumutul.
Conducerea sectorului de relații, adică funcționarii care se ocupă cu administrarea împrumutului și a creditelor și care sunt activi în domeniul relațiilor cu clienții care primesc credite:
găsirea clienților;
analiza cererilor și determinarea solvabilității;
supravegherea modului de respectare a termenelor pentru credite de către aceștia;
rezolvarea problemelor legate de credite.
Conducerea sectorului de control, adică persoanele atât din cadrul instituției pentru a se asigura că politicile de creditare și standardele profesionale sunt respectate.
Scopul analizei creditelor este evitarea pierderilor din profit sau în afaceri din cauza datoriilor nerecuperabile, adică din cauza acordării de credite unor clienți care nu rambursează datoria sau din cauza neacordării de credite unor clienți potențiali buni. Analistul de credite va analiza și va aprecia:
caracterul solicitantului și a reputației sale: încrederea (credibilitatea);
calitățile sale de om de afaceri sau de manager: acordarea creditului;
scopul și modul de utilizare a creditului: destinația creditului;
fluxul de numerar viitor al societății comerciale precum și a riscului creditului: rambursarea creditului;
garanția: garantarea creditului (riscul de insolvabilitate).
Instituțiile financiare cele mai eficiente și-au creat sisteme proprii de gestionare a creditelor. Datorită nivelului înalt al îndatorării raportate la capitolul instituțiilor financiare, constituirea creditului nu admite erori. Întregul personal din sistemul de gestionare al creditelor, inclusiv analiștii de credite, trebuie să acționeze conform celor mai înalte standarde.
Printre multiplele criterii în raport de care o bancă acordă credite, cele mai importante sunt legate de bonitatea agenților economici, exprimată pe baza unor indicatori financiari.
Bonitatea unui agent economic reprezintă capacitatea de plată a obligațiilor pe care le are precum și cele care urmează să și le asume.
Indicatorii de bonitate stabiliți pe baza diferitelor elemente ale bilanțului anual sau situațiilor trimestriale ale patrimoniului sunt:
Lichiditatea;
Solvabilitatea;
Rentabilitatea.
Lichiditatea patrimonială reprezintă capacitatea agentului economic de a-și acoperi obligațiile de plată pe termen scurt cu elemente patrimoniale active, transformate în disponibilități monetare:
Lp = , (2.1)
Unde: Lp este lichiditate patrimonială;
A1 sunt disponibilități bănești + sume de încasat + titluri de credit + alte elemente de activ: imobilizări de elemente patrimoniale;
Dts sunt credite și datorii pe termen scurt (curente și restante).
Cu cât coeficientul este mai ridicat, cu atât lichiditatea patrimonială este mai mare. Când acest coeficient este peste 100%, agentul economic are o activitate bună deoarece activele lichide depășesc datoriile, iar când coeficientul este subunitar, agentul economic se află într-o situație nesatisfăcătoare.
Lipsa de lichiditate se reflectă prin plăți restante față de furnizori, credite restante față de bancă. Dacă agentul economic are un coeficient de lichiditate subunitar și un volum ridicat de credite restante, este riscant să se mai acorde credite. Cei mai utilizați indicatori de lichiditate sunt:
Raport curent ;
Raport de lichiditate sau raport cu efect imediat.
a) Raport curent indică măsura în care activele curente ale unei societăți comerciale sunt disponibile pentru plata obligațiilor curente:
Active curente
Raport curent = ,
Pasive curente (2.2)
Acest raport poate duce la erori, de exemplu, dacă: calitatea activelor curente nu este corespunzătoare.
b) Raport de lichiditate indică mai precis măsura în care activele curente ale unei societăți comerciale sunt disponibile pentru plata obligațiilor curente:
Raport cu efect imediat = Active lichide Pasive curente , (2.3)
Numerar + titluri negociabile + pasive curente
Raport cu efect = , (2.4)
mediat Pasive curente
Contează calitatea titlurilor negociabile: numai cele care pot fi transformate rapid; la valorile anticipate vor contribui la creșterea capacității societății comerciale de a face față obligațiilor.
Fluxul de lichidități al unei societăți comerciale indică rulajul numerarului înspre și dinspre societățile comerciale pe o perioadă dată (săptămână, lună, an).
Analiza fluxului de lichidități este singurul instrument pentru proiecția intrărilor și ieșirilor actuale de fonduri și a capacității societății comerciale de a se achita de datorii.
Fluxul de lichidități calculat pe baza metodei directe:
MBL = Lv – CBv , (2.5)
LE = MBL – CEn , (2.6)
LNE = LE + Avn – I/V , (2.7)
I(E)NL = LNE + IF , (2.8)
I(E)NLn = I(E)NL – ADTL , (2.9)
E(N)L = I(E)NL – CNC , (2.10)
unde:
MBL este marfa brută a lichidităților;
Lv sunt lichidități din vânzări;
CBv este costul bunurilor vândute;
LE sunt lichidități din exploatare;
CEn sunt cheltuieli de exploatare în numerar;
LNE sunt lichidități nete din exploatare;
Avn sunt alte venituri în numerar;
I/V sunt impozite pe venit;
I(E)NL sunt intrări (ieșiri) nete de lichidități;
IF sunt alte ieșiri financiare;
I(E)NLn sunt intrări (ieșiri) nete de lichidități după amortizarea datoriei;
ADTL este amortizarea datoriei pe termen lung;
E(N)L este excedent (necesar) de lichidități;
CNC sunt cheltuieli nete de capital.
Proiecțiile fluxului de lichidități ajută la stabilirea celei mai bune structuri a împrumutului sau a creditului, în special suma și termenele de rambursare. Acestea trebuie să se bazeze pe ipoteze realiste. O proiecție credibilă a fluxului de lichidități necesită o analiză corectă privind:
– strategiile din industria respectivă;
– strategiile societății comerciale;
– deciziile luate de conducerea societății comerciale;
– ceilalți factori care influențează situația financiară a societății comerciale.
Cele patru etape ale proiecției fluxului de lichidități:
Stabilirea ipotezelor. Există două moduri de abordare în stabilirea ipotezelor: directă și sintetică. Abordare directă este acceptabilă:
– dacă activitățile societății comerciale rămân constante în cursul anilor;
– dacă piața este stabilă și previzibilă.
Abordare sintetică este preferabilă:
– dacă intreprinderea suferă schimbări și/sau se extinde în mod constant;
– dacă intreprinderea acoperă mai multe piețe.
2. Proiecția “cazului de bază” pentru fluxurile viitoare de lichidități;
3. Proiecția unor “scenarii”;
4. Determinarea solvabilității clientului pe baza proiecțiilor.
Majoritatea societăților comerciale mari se încadrează într-una dintre aceste categorii sau în ambele.
Un alt indicator de bonitate este solvabilitatea:
Sume împrumutate
a) Gradul de îndatorare = , (2.11)
Fonduri proprii
Profit din exploatare
b) Serviciul datoriei minime = , (2.12)
Dobândă + Împrumut
Ponderea activelor fixe (At) în total active:
Active fixe
At = x 100 , (2.13)
Total active
În analiza solvabilității parcurgem patru etape:
1. Culegerea și verificarea datelor ;
2. Evaluarea riscurilor;
3. Stabilirea volumului și a termenelor pentru credite;
4. Elaborarea recomandării de acordare a creditelor pentru conducerea
superioară.
Culegerea și verificarea nu este posibilă în absența datelor. Datele trebuie să fie:
a) detaliate, suficiente pentru a oferi o imagine clară a performanțelor financiare și a stării financiare a solicitantului;
b) comprehensive, datele parțiale pot duce la erori
c) exacte, oneste și fără greșeli; dacă este posibil, cererea va fi însoțită de evidențele expertizate contabil;
actualizate, destul de recente pentru a indica punctele slabe ale solicitantului în prezent.
Patru grupe de date formează baza analizei solvabilității:
Calitatea conducerii; competența, integritatea și reputația (încrederea de care se bucură pe piață) persoanelor care conduc întreprinderea care solicită credite. Punctele slabe ale acestei fundamentări pot afecta nu numai capacitatea solicitantului de a rambursa un împrumut, ci și perspectivele creditorului de a încasa garanția;
2. Dinamica industriei; mediul în care evoluează industria căreia îi aprține solicitantul, precum și poziția societății comerciale (solicitantului) în cadrul acestui sector industrial. O industrie cu probleme poate crea dificultăți solicitantului, chiar dacă în prezent este prosper și mai ales dacă competitivitatea este deja slabă;
3. Starea financiară; capacitatea solicitantului de a plăti datoria prin crearea unor lichidități suficiente și/sau recurgerea la resursele existente pentru a obține lichidități. Capacitatea clientului de a plăti dobânzi este reflectată de: lichiditate, îndatorare, rentabilitate.
Lichiditatea arată capacitatea societății comerciale de a-și respecta obligațiile de plată.
Rentabilitatea indică succesul societății comerciale în ceea ce privește funcționarea, potențialul de dezvoltare și succesul în lupta cu concurența. Cifrele de raportare ar putea fi indexate sau manipulate.
Îndatorarea indică gradul în care societatea comercială poate compensa lipsurile și totuși să își respecte obligațiile financiare. Ea reflectă implicarea proprietarilor în afacere (îndatorarea mare înseamnă că, față de creditori, proprietarii nu riscă prea mult). Îndatorarea excesivă este deseori cauza principală a eșecului afacerilor.
4. Garanția, respectiv valoarea netă de lichidități a garanției debitorului și în ce măsură aceasta se află sub controlul creditorului. Perspectivele reduse de încasare a garanției în numerar pentru a încasa valoarea datoriei.
Solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care fiecare agent economic asigură cu capitalul social acoperirea creditelor pe termen scurt, mediu și lung. Poate fi redată sub forma unui coeficient, calculat astfel:
Capital social
Sp = , (2.14)
Total pasiv (capital social+credit pe termen scurt, mediu și lung)
Solvabilitatea poate fi apreciată pozitiv dacă coeficientul este peste 50% (limita considerată minimă fiind 30%). Solavbilitatea reprezintă capacitatea societății de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamente naterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii.
În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii societății de a fi solvabilă, de a acționa în condiții de risc minim ocupă un loc central.solvabilitatea constituie condiția financiară a societății de supraviețuire.
Culegerea datelor este urmată de verificarea lor. Anumite fapte se verifică direct, prin întâlniri, vizite la fața locului sau cu ajutorul unor specialiști independenți. Anumite informații care stau la baza aprecierii se verifică indirect, adică cu ajutorul celor care dețin informațiile despre solicitant sau care au făcut afaceri cu el (exemplu, alte instituții, furnizori de bunuri și sevicii către solicitant, clienții societății).
Constatarea analistului de credite că solicitantul este solvabil, deci creditorul este gata să accepte ca societatea comercială să-i devină client. Necesarul de credite depinde de suma necesară clientului, termenul de acordare și capacitatea solicitantului de a plăti creditul.
Structura creditului: suma, prețul, programul de rambursare, garanția, prezentarea de rapoarte, documentația și clauze speciale.
Suma este stabilită prin proiecțiile făcute de analistul creditului pentru necesarul de credite și poate fi diferită de suma inițială a solicitantului.
Prețul (costul unui credit) constă din dobânzi și taxe. Dobânzile se plătesc la intervale de timp stabilite (lunar, trimestrial, anual).rata dobânzii este exprimată prin rata de bază plus o primă de risc. În general, dobânda acoperă (în cazul creditorului) costurilor legate de creditare (riscul creditului și marja de profit).
Programul de rambursare. Proiecțiile fluxului de lichidități arată capacitatea debitorului de a armbursa creditul. Programul de rambursare trebuie să arate în ce scop va fi folosit creditul (achiziționare sau consituirea unui activ fix necesită, de obicei, o perioadă mi lungă de rambursare).
Garanția, sau “siguranța” creditorului în cazul în care debitorul nu poate să își plătească datoria în întregime și la timp. Există două tipuri de garanții: garanția reală constituită printr-un drept legal (ipoteca), garanția personală (sau gajul) din partea unui terț (garant) în favoarea debitorulu, adică obligația legală din partea garantului de a achita datoria creditorului, dacă debitorul nu achită datoria.
Prezentarea de rapoarte. Creditorii solicită din partea debitorilor rapoarte periodice pentru supravegherea situației, pentru siguranța proprie. Exemplu de rapoarte:
– transmiterea la timp a situației financiare (trimestriale, fără verificare contabilă, și anual, cu verificarea contabilă) ;
– rapoarte prompte privind acțiunile și evenimentele care ar putea afecta performanțele creditului stabilite prin clauzele acordului de creditare, cum ar fi menținerea sau realizarea unor indicatori de lchiditate minimă sau de îndatorare maximă, acțiunile legale împotriva societății comerciale, incapacitatea de a atinge obiectivele specifice.
Documentația. Majorarea creditelor au la bază un acord sau mai multe:
Acordul de acordare a creditelor este principalul document care conține toate termenele și condițiile acceptate de debitor sau de un creditor;
Acordul pentru garanție dintre garant și creditor stabilește garanția legală pentru obligația debitorului.
Acordul pentru rate, un acord suplimentar privind chestiunile specifice, fără de care creditul nu ar deveni efectiv un acord de garantare a unei licențe fără de car nu s-ar putea realiza fluxul de lichidități din proiecții.
Clauze speciale . Mai multe acorduri pentru acordarea de credite impun debitorului anumite obligații sau restricții. Acestea reduc riscul pentru creditor.
De exemplu: debitorul trebuie să respecte condițiile legale de lichidare minimă, de indicatori privind acoperirea dobânzilor pentru împrumuturi și/sau îndatorare maximă, atât timp cât mai rămâne o parte din credit; plata dividentului poate fi condiționată de verificarea lichidității sau poate fi interzisă atât timp cât mai rămâne o parte din credit; debitorul nu poate acorda drepturi preferențiale altor creditori sau nu are dreptul să angajeze credite fără acordul creditorului.
Evaluarea riscurilor se face astfel:
* prezentarea sumară a riscurilor la fiecare fundamentare a solvabilității;
* evaluarea riscului general și identificarea riscurilor specifice importante.
Riscul economic reprezintă incapacitatea societății comerciale de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului. Mai exact, el expimă volatilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare. Evaluarea riscului de exploatare se face cu ajutorul unui așa-zis “indicator de poziție” față de pragul de rentabilitate(Rl). Acest indicator de poziție se poate determina:
Rl = CAl – CAPR (mărimi absolute), (2.15)
Unde: CAl reprezintă vânzările de mărfuri;
CAPR reprezintă cifra de afaceri critică a producției.
Rl reprezintă “indicatorul de poziție” denumit și “flexibilitate” absolută, și exprimă capacitatea firmei de a-și modifica producția și de a se adapta la cerințele pieței. Cu cât flexibilitatea firmei este mai mare, cu atât flexibilitatea firmei este mai ridicată, respectiv riscul de exploatare e mai redus.
Rl = CAl – CAPR / CAPR (mărimi relative), (2.16)
Gradul de flexibilitate este dependent de potențialul tehnic al firmei, de potențialul uman și de structura ei organizatorică.
Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidența structurii financiare a firmei.
Îndatorarea mărește variabilitatea rezultatelor și deci riscul financiar.
Necesarul de credite, suma recomandată și terenii de acordare. Se va prezenta structura creditului (programul de rambursare, supraevaluarea, garanția, documentele, prețul) și principalele argumente în sprijinul aprobării cererii.
Elaborarea recomandării de acordare a creditelor pentru condiții superioare.
Analistul de credite a evaluat solvabilitatea solicitantului a stabilit necesarul de credite și a negociat termenii de acordare a creditului. Ultima etapă este pregătirea dosarului pentru aprobarea creditului, sau, în cazul creditelor mari, comitetului de aprobare a creditelor.
Analiza rentabilității constituie, fără îndoială, un aspect esențial al diagnosticului financiar. Dar, concluziile sunt adesea incomplete dacă nu se ia în considerare celălalt aspect al analizei financiare- riscul. Într-o accepțiune sintetică, riscul, inerent oricărei activități, semnifică varietatea rezultatului sub presiunea mediului. Rentabilitatea nu poate fi apreciată decât în funcție riscul suportat și invers. În teoria economică, noțiunea de risc este substituită de alte noțiuni, cel mai adesea de noțiunea de “flexibilitate”. Indiferent de valențele preponderent economice sau financiare ce i se atribuie, flexibilitatea este definită prin capacitatea întreprinderii de a se adapta și de a răspunde eficient la schimbările de mediu.
Rata rentabilității financiare este rezultatul eficienței întregii activități comerciale, de exloatare și financiare a firmei, așa cum rezultă din relația:
Rf = Re / CPR , (2.16)
Unde: Rf este rentabilitatea financiară;
Re este rentabilitatea economică a firmei;
CPR este capitalul permanent.
Toate aceste informații pot fi înregistrate și sistematizate, în așa fel încât banca să aibă elemente de referință cu privire la clienții săi.
Informații reciproc utile pot fi obținute în timpul întâlnirilor dintre persoanele autorizate din partea băncii și client pentru efectuarea unor operațiuni bancare sau în timpul conversației neoficiale la ghișeu, atunci când clientul trece pe la bancă. Care sunt semnele că un client (persoană fizică sau juridică) are dificultăți financiare? De exemplu, soldurile medii pentru o perioadă de timp au scăzut sau, în mod constant, intră mai puțini bani în cont deci, un prim semn ar fi operațiunile prin contul de disponibilități al clientului.
Banca trebuie să aibă informații precise referitoare la situația financiară privind starea firmei, analizând bilanțul contabil, contul de rezultate (profit și pierderi), fluxul fondurilor (fluxul de numerar- cash flow).
Necesitatea raportării creditelor de valori mari, acordate unui client, are ca scop evitarea situației în care incapacitatea clientului de a-și rambursa datoriile, rezultate din acordarea unui credit mare, poate să ducă la falimentul băncii, care altfel, nu va mai fi capabilă să-și plătească deponenții.
2.3. Riscurile bancare în procesul creditării. Definiție. Clasificare.
Riscul este probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru subiect.
Prin expunere la risc vom înțelege valoarea actuală tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar suporta instituția financiară în cauză (instituția financiară care acordă creditul).Din această definiție rezultă că expunerea la risc poate fi efectivă sau potențială.
Riscul macroeconomic se prezintă ca un eveniment sau proces nesigur sau probabil care poate cauza o pagubă, o pierdere sau acțiune economică. Spre deosebire de incertitudine, riscul economic se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi (reguli) de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca și prin cunoașterea acestei legi de către cei interesați.
Riscul economic este atât obiectiv, cât și subiectiv.
Riscul economic obiectiv, este inerent oricărei activități caracterizate prin variația rezultatelor probabile și reprezintă o variabilă independentă de individ.
Riscul economic subiectiv constituie o estimare a celui obiectiv și depinde de individ, de informația sa, de temperamentul și atitudinea sa.
Expunerea la risc a unei bănci (sau instituții financiare) poate fi privită din două puncte de vedere și anume :
în funcție de expunerea la risc :
riscuri pure (accidentale și asigurabile), în acest caz, expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a produce evenimente care să se soldeze cu pierderi;
riscuri speculative (sau lucrative), caz în care, expunerea este generată de încercarea de a obține profit mai mare. Această expunere poate genera și cheltuieli suplimentare și pierderi
riscul de neplată, reprezintă insolvabilitatea unor firme aflate în pragul falimentului.
riscul de inovație este acel risc al întreprinzătorului de a inova și de a investi, care îl recompensează pe acesta cu profitul inovațional.
Riscurile pure se împart în:
riscuri fizice , se pot manifesta ca distrugere a clădirilor, avariere a clădirilor în curs de constituire, distrugere a liniilor de telecomunicații, avariere a mașinilor și materialelor diverse, distrugere a materialului în cursul transportului, accidente de circulație;
riscuri financiare, pot apare ca pierderi complete de date, pierderi de cecuri în curs de încasare, pierderi de efecte (inclusiv informatice), distrugere a arhivelor, nerecuperare a pierderilor;
riscuri criminale și frauduloase, pătrunderi în fișierele informatice, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, duplicarea și contrafacerea cărților și a cecurilor, utilizarea frauduloasă a unei operații de către un salariat, utilizarea frauduloasă a unei operații de către terți, întocmirea dosarului de credit pe bază de falsuri, toate tipurile de deturnări de fonduri (inclusiv informatice), furt, bacnote false, atac armat, răpiri de persoane (în timpul transportului), furt în urma luării de ostatici la domiciliul unui salariat, tâlhării (furt din seifuri), cereri de răscumpărare, furt de valori pe parcursul transportului, furt de valori la alți prestatori;
riscuri de răspundere, nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clienților, activității proprii filialelor, punerea în discuții a mijloacelor folosite, răspunderea cenzorilor, erori de gestiune a conturilor a conturilorși serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operațiile cu titluri, pierderi de cecuri returnere de agenții, acordări abuzive de credite, suspendări abuzive de credite, greșeli de consultanță în ingineria financiară.
clasificarea riscurilor bancare în funcție de caracteristica bancară (cauza și forma) în:
riscuri financiare asumate în gestiunea bilanțului (operații bilanțiere), ele por fi considerate drept cel mai important grup de riscuri bancare, dat fiind faptul că proasta gestiune produce cele mai multe falimente bancare;
riscuri de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare;
riscuri ambientale care sunt generate de operarea băncii într-un mediu concurențial strict reglementat de autoritatea bancară și într-un spațiu economic caracterizat de propria sa dinamică (cadrul de activitate).
În grupul de riscuri financiare se includ:
riscul de creditare (denumit și risc de insolvabilitate a debitorilor sau risc al deteriorării calității activelor bancare).
Riscul de creditare exprimă probabilitatea încasării efective, la scadență, a fluxului de venituri anticipt (capital avansat plus dobânzi). El este asumat de toate băncile și poate genera probleme serioase dacă expunerea la risc este substanțială.
riscul de lichiditate (sau riscul de finanțare).
Riscul de lichiditate exprimă probabilitatea finanțării efective a operațiilor bancare. Pentru cei care au împrumutat banca poate apare ca risc de creditare, dar acesta este doar o componentă a sa.
riscul de faliment (riscul de capital sau riscul de îndatorare).
Riscul de faliment exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentă și ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ profitul bancar
riscul de piață (sau de variație a activelor financiare).
Riscul de piață apare ca risc de variație a ratei dobânzii, risc valutar și risc de variație a cursului activelor financiare. Exprimă probabilitatea ca o variație a condițiilor de piață să afecteze negativ profitul bancar .
În categoria riscurilor de prestare se includ:
riscul operațional (sau riscul de sarcină).
Riscul operațional exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure servirea clienților într-un mod rentabil. În acest context, sunt importante atât oferta de servicii, cât și capacitatea conducerii de a evalua și controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii.
riscul tehnologic este asociat calității și structurii ofertei de produse financiare care au și ele un ciclu de viață propriu și tind să fie înlocuite de produse mai performante.
Alegerea incorectă a momentului scoaterii de pe piață a unui produs sau a momentului introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative și există riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat din punct de vedere al maximizării profitului bancar.
riscul al produselor noi este asociat inovărilor în sfera produselor financiare.
Riscul produselor noi exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente adverse precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depășirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale;
riscul strategic exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condițiile date.
Riscul strategic este inerent oricărei selecții de piețe, produse și zone geografice pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex.
grupa riscurilor ambietale cuprinde o clasă de riscuri cu un puternic potențial de impact asupra performanței bancare. Exprimă probabilitatea ca o schimbare adversă de mediu să afecteze negativ profitul băncii, cuprind:
riscul de fraudă este un risc de ordin intern și exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor băncii de către angajații acesteia.
Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea băncii, atunci când nu pot fi detectate din vreme și recuperate.
riscul economic este asociat evoluției mediului economic în care acționează banca și clienții acesteia.
Riscul economic exprimă probabilitatea diminuării performanțelor băncii ca urmare a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu. Acestea influiențează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor și potențialul de risc;
riscul concurențial exprimă probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii;
riscul legal reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare, chiar dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare concurente.
Clasificarea riscurilor în funcție de alocarea lor în cadrul sistemului financiar:
riscurile diversificabile, acele riscuri care ajung să fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziții (bilanțiere) pentru ca legea numerelor mari să fie activată. Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, o protecție specifică se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile;
riscurile nediversificabile sunt cele care rămân relativ semnificative ca expunere, chiar și după ce toate posibilitățile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate.
Exemplul riscul de nerambursare a unui împrumut contractat de către un client la bancă are o componentă nediversificabilă, cea generată de riscul economic, de incertitudinea intrării în următoarea fază a ciclului economic, și o componentă diversificabilă, specifică fiecărui client.
Riscuri nediversificabile au puțini factori determinanți, în esență variabile de preț: rate ale dobânzii, cursuri valutare, prețuri ale materiilor prime, indicatori macroeconomici (variabile endogene).
O gestiune globală adecvată a riscurilor trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica și aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le elimina sau de a le evita, și de a le finanța.
Etapele procesului de gestiune globală a riscurilor bancare sunt următoarele:
identificarea și evaluarea riscurilor;
controlul riscurilor ;
eliminarea /evitarea riscurilor;
finanțarea riscurilor.
Identificarea și evaluarea riscurilor. Procesul de gestiune a riscurilor începe prin descifrarea profilului risc al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activități bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al băncii. Dacă profilul risc al băncii este mai puțin îndrăzneț decât suma profilurilor risc identificate, atunci banca, are o valoare sinergetică, pozitivă pentru acționari.
Pentru a identifica și evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activități bancare, managerii trebuie să identifice toate situațiile semnificative care pot genera o pierdere financiară.
Obiectivul controlului riscurilor este de a minimiza cheltuielile asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu evitate sau eliminate. Pentru a controla riscul de piață, o bancă poate avea în vedere mai multe tehnici de gestiune a bilanțului sau de diversificare a portofoliului.
Între modalitățile de a gestiona riscul de lichiditate se înscriu titularizarea unor credite sau creșterea frecvenței negocierilor.
Riscul poate fi eliminat prin îndepărtarea cauzei care îl produce. Eliminarea și evitarea riscurilor poate avea efect asupra reducerii costurilor totale ale băncii. Astfel, s-ar putea ca managementul să reducă valoarea acțiunilor prin eliminarea unor activități care ar fi putut produce în timp venituri favorabile ajustate în funcție de risc. Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, finanțarea riscurilor bancare presupune atât acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice) cât și prin transferul riscurilor (prin asigurare sau garanții cu instrumente derivate) Transferul riscurilor este dificil dacă nu există piețe de asigurări convenționale.
Riscul poate fi acoperit atât printr-un program formal de finanțare elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, cât și prin prelevări pentru fondurile de rezervă pentru pierderi din creditare. În plus, băncile pot acoperi riscuri în afara unor programe de finanțare, dacă trec pierderile pe cheltuieli sau le acoperă din capital , în măsura în care aceste pierderi se produc. Transferarea riscului este eficace atunci când frecvența și gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale și atunci când riscurile nu pot fi identificate și evaluate precis. Deși transferarea riscurilor poate fi eficientă, ea trebuie să fie ultimul dintre elementele luate în considerare de paradigma gestiunii riscurilor bancare.
Riscul economic definește acea stare în care agenții de pe o piață nu dispun de informație completă în ce privește fenomenul sau procesul asupra căruia trebuie să ia o decizie, însă ei pot acumula sau determina această informație cu o anumită probabilitate, utilizând informații legate de evoluția acelor fenomene în trecut.
În esență, starea de risc din punct de vedere al decidentului ce acționează pe o anumită piață poate fi caracterizată astfel: decidentul cunoaște o serie dată de informație relativ la care știe că se vor produce sau vor apare cu o anumită probabilitate.
Incertitudinea este acea stare a fenomenului pe o anumită piață, la care agenții pieței nu dispun de informație relativ la posibila evoluție și nici nu o pot determina obiectiv în baza evoluțiilor anterioare. Starea de incertitudine poate fi redusă la o stare de risc în cazul în care decidentul este capabil să estimeze subiectiv probabilitățile de apariție a diferitelor fenomene, în baza propriei intuiții și a experienței pe care o are în domeniu.
Riscul este o categorie socială, economică, politică sau anturală a cărei origine se află în incertitudinea care poate sau nu să genereze o pagubă datorită ezitărilor și inconsistenței în luarea deciziei.
Riscul devine o frână în desfășurarea activității economice și implicit a expansiunii ei, acest impact necontrolat ducând la îngeunarea procesului de decizie prin:
reducerea volumului de afaceri;
suportarea unor pagube materiale de mică sau mai mare amploare.
Pentru a întelege noțiunea de risc se pornește de la termenul de incertitudine, termen ce exprimă o stare de nesiguranță cu privire la viitor. Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate indicând posibilitatea cunoașterii acestei legi de către agenții economici.
Riscul și incertitudinea se întâlnesc combinate în diferite proporții, în realitate incertitudinea nu poate fi eliminată.
Majoritatea agenților economici consideră esențiale metodele de măsurare a riscului cu ajutorul teoriei probabilităților.
Probabilitatea ne indică în ce măsură este posibilă producerea unui anumit evenument în condiții bine determinate. Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuții de probabilități.
O bancă își va dezvolta un portofoliu de credite, pentru a realiza un echilibru rațional între risc și profit. Un credit nerecuperabil reduce profitul băncii, deoarece rambursarea așteptată a fondurilor nu este realizată și trebuie înlocuită cu bani din rezervele băncii sau cu noi depozite, care implică costuri suplimentare, respectiv dobânzi adiționale.
O bancă bine condusă va încerca să asigure o dispersie echilibrată a riscului, atât pentru depozite, cât și pentru credite.
Băncile, ca instituții, au o “aversiune” față de risc și, drept urmare, caută să-și minimizeze expunerea plasamentelor la pierderi.
Există două categorii principale de risc pe care o bancă le poate întâlni în plasarea fondurilor:
1. riscul de credit;
2. riscul de dobândă.
Riscul de credit reprezintă pierderea rezultată din recuperarea, totală sau parțială, de către bancă, a fondurilor investite și/sau a dobânzii aferente acestora. Cele mai multe investiții comportă un anumit grad al riscului de credit, iar băncile, sunt preocupate să minimizeze riscul în portofoliul lor de investiții.
Riscul de credit este mai mare pentru unele investiții decât pentru altele, iar această diferență este reflectată în nivelul diferit al ratei dobânzii. Cu cât perioada pentru care sunt plasați banii este mai mare, cu atât există o probabilitate mai mare să apară evenimente nedorite. Pentru a compensa riscul mai mare pe care îl incubă, rata dobânzii pentru fondurile plasate pe termen lung sunt, în general, mai mari decât pentru cele plasate pe termen scurt.
Riscul de dobândă este pierderea rezultată din evoluția, contrar așteptărilor, a ratei dobânzii, pierdere care afectează profitul sau costurile băncii. În funcție de tipul plasamentului (investiției) atât creșterea, cât și scăderea ratei dobânzii, pot afecta negativ activitatea bancară. De exemplu, scăderea nivelului general al dobânzilor are efecte diferite asupra plasamenetlor cu rate fixe, comparativ cu cele cu rate variabile. De aceea, bănicile vor căuta să mențină un raport echilibrat între fondurile plasate în aceste două tipuri de investiții.
Modalități de exprimare a riscului unei decizii de creditare
Deciziile de investiții în mediu cert
Criteriile decizionale reprezintă acele puncte de vedere în raport cu care decidentul analizează starea decizională. Ele pot fi exprimate numeric, în cifre absolute sau în termeni de utilitate,și măsoară ,de regulă, gradul de satisfacție a decidentului în raport cu aplicarea unei sau altei variante decizionale.
Din punct de vedere al criteriilor sunt criterii unicriteriale și criterii multicriteriale.
În primul rând, într-un mediu economic-social determinist se presupune cunoașterea apriori și certă a ratei dobânzii și a fluxurilor monetare viitoare ale proiectelor de investiții. Variațiile posibile a ratei dobânzii și riscul de activitate defectuoasă, respectiv de atingere a pragului de rentabilitate (a punctului mort) și/sau de a deveni insolvabilă și de a intra în faliment, nu sunt luate în calculul de fundamentare a eficienței investițiilor.
Fundamenatrea deciziei de investiții în mod cert are mai mult un caracter teoretic, de înțelegere a instrumentelor esențiale de analiză a proiectelor de investiții. În fapt este vorba de utilizarea calculului actuarial în a selecționa proiectele de investiții, sau portofoliile de proiecte care maximizează averea investitorilor de capital (acționari și creditori) și deci maximizează valoarea întreprinderii. Conceptele de rată a dobânzii, ca rată de rentabilitate fără risc (Rf) și de valoarea actuală netă (VAN) sunt deci în centrul analizei în mediul cert.
În al doilea rând, investitorii de capital operează pe o piață financiară perfectă, respectiv pe o piață perfect concurențială și fără impozit. Fiscalitatea nu influiențează proveniența capitalurilor și deci nu există economie de impozit. De asemenea, nu se percep costuri de tranzacție, iar rata dobânzii la plasamentele bancare este egală cu cea a creditelor acoradte.
Decizia de investiții este independentă de decizia de finanțare întrucât toate sursele de capital sunt oferite la prețul lor de echilibru dintre cerere și ofertă, anticipate omogen.
În al treilea rând, dacă ipoteza pieței perfecte este nerealistă în privința multor condiții “ideale”, totuși ipoteza pieței financiare eficiente are mai multe șanse de confirmare. În formula de eficiență slabă sau semi-forte se pot face calcule de fundamentare a deciziei de investiții pe piețele financiare active. Transparența informațiilor susținută de organismele de supraveghere a pieței financiare și lichiditatea tranzacțiilor cu titluri emise de întreprinderi, intermediată de bursa de valori, asigură integrarea oricărei informații noi (privind emitentul și piața în ansamblul ei), în prețul de piață a titlurilor.
În sfârșit, chiar dacă, în realitate, piața financiară este departe de a fi perfectă și eficientă, criteriul VAN rămâne totuși cel mai bine fundamentat din punct de vedere teoretic.
Pentru aproprierea de realitate, se elimină ipoteza existenței unui mediu cert, determinist, prin integrarea în procesul analizei a unui mediu probabilistic.
Criteriile de decizie în condiții de risc și incertitudine sunt materializate în următoarele cazuri:
determinarea valorii medii așteptate a unei strategii decizionale;
decizii în condiții de incertitudine (absența probabilităților) .
Teoria luării deciziei într-un mediu incert și riscant cunoaște trei situații:
deciziile luate în condiții de risc în care fiecare acțiune conduce la o serie de rezultate posibile, fiecare rezultat apărând cu o probabilitate care este cunoscută sau poate fi estimată;
deciziile luate în condiții de incertitudine privind rezulattele unui anumit curs al acțiunii, probabilitățile acestor acțiuni fiind necunoscute;
deciziile luate în condiții de certitudine , situație în care problemele nu apar decât în legătură cu numărul mare al căilor de acțiune, fiind necesare unele metode matematice pentru a identifica alternativa cea mai bună.
Analiza problemelor decizionale în condiții de risc implică o evaluare a alternativelor de decizie, a consecințelor lor considerând că efectele deciziilor nu sunt cunoscute cu siguranță.
În aceste cazuri, cursul optim de acțiune este acela care maximizează anticiparea, respectiv relevă valoarea probabilă sau anticipată a rezultatului.
Prin valoarea anticipată a unei variabile aleatoare sau altfel spus, a rezultatului unui proces întâmplător se înțelege media poonderată a tuturor valorilor variabilei, fiecare dintre acestea fiind în același timp caracterizat printr-o probabilitate definită de apariție.
Decizii luate în condiții de incertitudine sunt legate de categoria cea mai importantă de situații și de probleme reale, care, în același timp, prezintă și dificultățile cele mai mari pentru specificarea criteriilor de alegere a acțiunii ce trebuie întreprinsă.
Decidentul se află într-o stare de incertitudine atunci când nu dispune de informații necesare stabilirii probabilităților de manifestare a stărilor condițiilor obiective iar variabilele sunt parțial necontrolabile.
Dacă un proces întâmplător poate fi descris printr-o distribuție de probabilități, adică prin mai multe evenimente și dacă fiecare dintre acestea are sau poate căpăta o valoare numerică, fiind în același timp caracterizat printr-o probabilitate definită de apariție, adică valoarea anticipată este suma produselor valorii fiecărui eveniment multiplicată cu probabilitatea asociată, atunci:
Va = p1 * x1 + p2 * x2 + . . . + pn * xn , (2.17)
Va = pi * xj , (2.18)
Unde:
Va = valoare anticipată ;
Pi = probabilități;
x j = valorile rezultatelor evenimentelor .
În aceste situații decizionale, alegerea variantei optime se afce considerându-se următoarele criterii:
criteriul decizional al lui Wald, sau regula pesimistă de decizie max(min), presupune că varianta optimă este aceea pentru care se obțin cele mai nefavorabile și același criteriu decizional, sau regula optimistă de decizie max(max);
= Mi + (1-)mi; sk = max , ( 2.19)
criteriul optimalității, criteriul decizional ““ sau criteriul lui L. Hurwicz, este preferat de managerii care manifestă o dorință pentu risc (0 1);
criteriul decizional al minimalizării regretelor formulat de Leonard Savage, sau regula regretului min(max) este înrudit cu criteriul lui Wald și operează cu diferența dintre eficiența maximă care poate fi obținută cu o strategie oarecare, dată fiind o anumită stare a naturii și eficiența rezultată din strategia adoptată. Drept consecință va rezulta un regret egal cu această diferență. Regretul exprimă diferența unei variante oarecare față de varianta optimă.
criteriul decizional al proporționalității Bayes – Laplace, recomandă transferul deciziilor în condiții de incertitudine în decizii în condiții de risc prin atribuirea unei probabilități de apariție subiectivă. Acest criteriu decizional caracterizează managerul echilibrat, rațional, pentru care incertitudinea maximă și minimă conferă stărilor de natură aceeași șansă de realizare fiind considerate echiprobabile.
Acest criteriu presupune parcurgerea următoarelor etape:
I. trecerea de la matricea plăților la o matrice a regretelor ;
Rij = , (2.20)
II. determinarea regretului maxim provocat de alegerea strategiei indiferent de starea naturii ;
ri = max (rij) , (2.21)
III. în baza elementelor determinate în etapa II se determină strategia optimală căreia îi corespunde cel mai mic regret;
Sk rk = min (ri ) , (2.22)
criteriul optimist constă în faptul că varianta optimă este accea pentru care se obțin cele mai mari avantaje în cea mai favorabilă stare a condițiilor obiective.
În comportamentul rațional al agenților economici s-a observat că cele mai importante decizii sunt cea de consum și cea de economisire – investire. Cum piața financiară nu este perfectă, decizia de investiții trebuie fundamentată împreună cu decizia de finanțare.
Dezvoltarea piețelor de capital a reprezentat șansa investitorilor de capital pentru diversificarea portofoliului de investiții. Ei au nu numai libertatea, dar și posibilitatea să admită numai proiectele de investiții cele mai rentabile ce apar în fiecare etapă pe piața de capitaluri. Societatea comercială este mai încorsetată în această flexibilitate a deciziei de investiții. În primul rând, ea nu poate adopta decât integral sau deloc un proiect de investiții. Ea nu are posibilitatea să-l fracționeze, așa cum fac investitorii de capitaluri în procesul diversificării.
Piața finaniară poate asigura suficiente capitaluri, dar conducerea întreprinderii limitează accesul la aceste capitaluri din considerente interne sau externe:
nevoia de temperare a tendinței diferitelor compartimente de a solicita bugete cât mai ridicate;
intenția de a selecta cele mai performante proiecte de investiții pentru maximizarea valorii întreprinderii;
atingerea unui plafon maxim al îndatoririi și deci nevoia de a se limita numai la fondurile proprii;
conservarea structurii de putere decizională etc.
Decizia de investiții, în condițiile unui raționament de capital (limitat), nu exclude ipoteza pieței financiare eficiente. Limitarea accesului la capitalurile disponibile este administrativă și nu economică. Deci, rata de actualizare rămâne aceeași, respectiv rata de dobândă fără risc.
Decizia de investiții, în condiții de raționament de capital, va reține deci numai proiectele care se încadrează în restricțiile de finanțare și care maximizează VAN a portofoliului.
În mediu probabilistic, decizia de investiții se analizează în funcție de speranța E(CF) de a obține un flux de trezorerie sau altul, acestea fiind aleatoare. O asemenea speranță se construiește pe structura probabilităților de apariție, în viitor, a fluxurilor de trezorerie. Fluxul, cu cea mai mare probabilitate de apariție, este chiar media ponderată a acestora( ) calculată în fiecare an de exploatare (t).
E(CFt) = t = CFit * Xit , (2.23)
Unde: it este numărul de stări estimate ale fluxurilor de trezorerie (i), în anul de
exploatare (t).
Xit sunt probabilitățile de apariție ale fluxurilor “i” în anul “t”.
Conform legii normale, speranța fluxurilor de trezorerie, E(CFt), prezintă probabilități foarte mari de a lua valori în prejma mediei.
În condiții aleatoare, investitorul de capital evaluează proiectul de investiții în raport cu speranța medie, dar și în raport cu mărimea abaterilor față de medie.
Având aversiune față de risc, interesul său este de a ști dacă riscul asumării acestor abateri (acestei variabilități a fluxurilor de trezorerie) este bine renumerat de către rentabilitatea medie a proiectului.
Se pune problema măsurării riscului și a calculării primei de risc în vederea determinării ratei de actualizare. Mărimea riscului este dată de este dată de mărimea dispersiei și de rădăcina pătrată a acesteia, respectiv abaterea medie pătratică:
t2 = (CFit – t )2 * Xit , (2.24)
Managerii se confruntă cu lipsa unor informații precise legate de estimările privind viitoarele vânzări, costuri și profituri legate de produsele prin care se valorifică o investiție.
Simularea profitului riscului presupune obținerea distribuțiilor de probabilitate ale vânzărilor prin formalizarea incertitudinilor create pentru fiecare variantă : preț, cost, investiții, cantități vândute, sub forma unor estimări pesimiste, optimiste, sau cele mai probabile.
O rentabilitate mare este însoțită de un risc mare, și invers.
Investirea de capital în cumpărarea unor acțiuni cu divident variabil și care a înregistrat valori superioare celei de 4% este însoțită de un risc mai mare:
de realizare în viitor a unei valori mai mici de 4 %;
de faliment;
de pierdere 100% a capitalului investit.
Rentabilitatea unei acțiuni este deterninată de două componente ale câștigului într-o astfel de investiție:
dividendul;
creșterea valorii pe piață.
Rentabilitatea unei acțiuni cuprinde dividendul net (D1) și diferența de curs dintre prețul de piață (P1) și prețul de achiziție al respectivei acțiuni (P0).
R1 = , (2.24)
Similar este rentabilitatea unei obligațiuni.
Obligațiunea este un titlu de credit ce reprezintă o datorie pentru emitent și o creanță pentru subscriitor. Este prevăzută o dobândă fixă sau variabilă și sunt prestabilite scadența și modalitatea de amortizare.
În schimbul sumei împrumutate, obligatarii primesc un certificat, prin care se atestă participarea lor la împrumut. Obligațiunile pot aduce profit sub două forme: ca dobândă plătită de emitent sau ca o creștere valorică (diferența între prețul de cumpărare/preț de emisiune și prețul de vânzare/preț de rambursare).
Drepturile obligatarilor sunt:
Dreptul la o dobândă care poate fi fixă sau indexată și este plătibilă în fiecare an la o dată precisă;
Dreptul la rambursarea sumei subscrise, aceasta făcându-se prin tragere la sorți sau răscumpărare la bursă;
Dreptul la cesiune a titlurilor, cesiunea având loc la bursă la cursul pieței.
Rentabilitatea depinde de riscul încorporat,cu cât riscul este mai ridicat, cu atât mai ridicat este și nivelul ratei rentabilității, riscul fiind apreciat ca ecartul tip al ratelor de rentabilitate.
Caracterizarea celor două variabile aleatoare care sunt rentabilitatea și riscul valorilor mobiliare se calculează conform teoriei probabilităților:
1) valoarea medie () a rentabilităților (rj) ponderate cu probabilitățile de apariție (pi);
= pi * rj , (2.25)
2) dispersia rentabilităților față de valoarea medie () calculată ca sumă a pătratelor diferențelor ponderate cu probabilitățile de apariție;
= (rj – )2 * pi , (2.26)
3) abaterea medie pătratică (t) sau abaterea standard;
= , (2.27)
Valoarea medie se poate asimila cu rentabilitatea scontată pentru perioada viitoare, respectiv rentabilitatea care are cea mai mare probabilitate de a se realiza;
Dispersia se poate asimila cu riscul ca rentabilitatea efectivă să se abată d al valoarea medie;
Măsurarea dispersiei este abaterea medie pătratică; prin simetria abaterilor posibile în raport cu media se admite că riscul este măsurabil prin valorile negative ale abaterilor, iar rentabilitatea prin valorile pozitive ale abaterilor.
Fluctuațiile de curs a valorilor mobiliare sunt influiențate de:
Modificarea indicelui general al bursei de valori;
Modificarea în condiții specifice ale titlurilor.
Un investitor poate acționa asupra rentabilității și riscului unui portofoliului său, schimbând poziția titlurilor pe care le deține, așadar diversificându-și portofoliul, riscul unui portofoliu depinzând în principal de:
Numărul de titluri;
Riscul atașat fiecărui titlu și exprimat prin variața Sij a ratei de rentabilitate;
Corelația există între variațiile ratelor de rentabilitate a diferitelor titluri și măsurată prin convenția Sij .
Dar diversificarea portofoliului nu permite decât eliminarea unei părți a riscurilor. Pentru eliminarea totală a riscului unui portofoliu ar trebui deci să avem deci covarianță nulă, ceea ce ar însemna că valoarea unui titlu să fluctueze independent, ori această ipoteză nu poate fi luată în considerare deoarece fluctuația valorii titlurilor este în mare parte determinată de factori economici comuni care stau la originea riscului macroeconomic numit de asemenea și riscul pieței.
Este posibilă o descompunere a riscului total în :
Un risc al pieței nediversificabil, care depinde de ansamblul factorilor economici, având o influiență asupra titlurilor;
Un risc specific fiecărui titlu, diversificabil, care nu se explică prin factori generali existenți pe piața financiară ci prin factori specifici fiecărui titlu.
Această descompunere a fost realizată în cadrul unei regresii liniare a ratelor de rentabilitate obervate pentru o acțiune (variabilă explicată ) și pentru un indicator (variabilă explicativă), indicator reprezentativ pentru piața financiară.
Ecuația acestei regresii a pus în evidență un coeficient de sensibilitate a tilului “i”, coeficient care exprimă sensibilitatea fluctuațiilor unui titlu “i” relativ la variația
indicelui pieței. Indicatorul “” reprezintă covarianța relativă a titlului “i“și a pieței:
= , (2.28)
acest coeficient fiind frecvent calculat de specialiști și de către gestionarii portofoliilor; unei piețe (portofoliul tuturor titlurilor) este egal cu 1, deoarece el măsoară reacția pieței la o modificare a sa, (atunci când: , este mai sensibil decât piața, iar când , senibilitatea titlului este mai mică decât a pieței).
Un portofoliu eficient este acela care pentru un anumit nivel al riscului procură rentabilitatea sperată cea mai ridicată. În concluzie, diagnosticarea riscurilor firmei implică analizare aptitudinilor firmei e a fi rentabilă, și evaluarea riscurilor care presează asupra viitorului acestei rentabilități.
CAPITOLUL 3
PARTICULARITĂȚILE CREDITĂRII LA C.E.C.
3.1. Categorii de credite acordate de C.E.C. persoanelor fizice
Casa de Economii și Consemnațiuni, în baza Legii nr. 66/1996 acordă persoanelor fizice următoarele tipuri de credite:
1. credite pentru locuințe;
2. credite pentru bunuri de consum.
Beneficiarii
Pot beneficia de credite persoanele fizice, cetățeni români, cu domiciliul stabil în
România și anume:
salariații – persoane majore, cu contract de muncă pe durată nedeterminată;
producătorii individuali;
micii meseriași;
liber profesioniștii;
pensionarii (numai pentru bunuri de consum, modernizări, consolidări și reparații de locuințe).
Casa de Economii și Consemnațiuni acordă următoarele tipuri de credite:
1. Credite pentru locuințe
cumpărarea de locuințe de la antreprenori autorizați, de la persoane fizice sau juridice;
construirea de locuințe prin antreprenori autorizați sau în regie proprie;
modernizarea, consolidarea sau repararea locuințelor aflate în proprietatea solicitanților, prin antreprenori autorizați sau în regie proprie.
2. Credite pentru bunuri de consum
cumpărarea de bunuri de valoare mare și folosință îndelungată (mobilă, obiecte de uz casnic, etc.) din producția internă și din import;
cumpărarea de autoturisme din producția internă și/sau din import, de la distribuitorii autorizați sau de la persoane fizice.
3.2. Durata de creditare și condițiile de acordare a creditelor
Durata de creditare se stabilește prin contract și începe de la data punerii la dispoziție a creditului, până la rambursarea integrală a acestuia.
Durata de acordare a creditului se stabilește în funcție de tipul de credit astfel:
pentru cumpărarea de locuințe: până la 20 ani;
pentru construirea de locuințe: până la 20 ani;
Durata de acordare a creditului (sau linia de credit) pentru acest tip de credit cuprinde și perioada de utilizare fără a depăși termenele prevăzute de lege.
pentru modernizarea, consolidarea și repararea locuințelor: până la 3 ani;
pentru autoturisme: până la 5 ani.
Condițiile de acordarea creditelor
Pentru obținerea creditului, solicitantul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să aibă domiciliul stabil în județul în care funcționează unitatea C.E.C. care acordă creditul. Pentru cetățenii domiciliați în municipiul București și Sectorul Agricol Ilfov, creditele se vor acorda prin Sucursala de Credite a Municipiului București și/sau alte unități autorizate în acest scop;
să facă dovada cu acte emise de organele în drept că realizează venituri permanente. Veniturile suplimentare care nu pot fi dovedite cu acte nu se iau în considerare;
rata creditului și dobânda lunară să nu depășească 1/2 din veniturile nete ale soțului, soției și ale celorlalte persoane fizice care se obligă să plătească împreună cu solicitantul;
soțul și soția să nu aibă alte credite în curs de rambursare prin virament sau în numerar sau mărfuri pe credit leasing (conform declarației date pe cererea de credit);
să prezinte, când este cazul, un număr corespunzător de persoane plătitoare și giranți care să garanteze rambursarea la scadență a creditului;
să prezinte garanții reale asiguratorii (pentru creditele de peste un milion lei);
să depună la C.E.C., indiferent de destinația creditului, până la 30% din creditul solicitat care se va constitui într-un cont de depozit cu dobânda egală cu dobânda creditului.
3.3. Componentele unui dosar de creditare
Un dosar de creditare (Anexa 1) cuprinde:
Fișa precontractuală;
Cerere de credit;
Angajament (pentru creditele de locuințe și auto);
Referat de acordare a creditului întocmit în urma aprobării cererii de credit;
Declarație autentificată la notariat (pentru creditele de locuințe și auto);
Copie acte de identitate (Buletin de identitate, contract de căsătorie);
Copie actul proprietății aduse în garanție (extras de Carte Funciară);
Copie contract de închiriere;
Adeverințe de venit (ale solicitantului și giranților);
Precontract de vânzare-cumpărare (acordul încheiat între vânzător și cumpărător);
Expertizele: a locuinței care urmează a fi cumpărată și cea a locuinței adusă în garanție (locuința cu care se girează);
Asigurare, încheiată cu persoane juridice asiguratorii acceptate de C.E.C. pentru toată perioada rambursării creditului (în cazul creditelor pentru cumpărare auto se va aduce și asigurarea CASCO);
Contract de împrumut;
Copie chitanță depozit (dacă este cazul) sau extras de cont;
Contract de vânzare-cumpărare și contract de garanție imobiliară;
Extras de carte funciară;
Plan de rambursare;
Referat de evaluare a imobilelor aduse în garanție;
Planul locuinței unde locuiește solicitantul creditului (proiect);
Alte acte (titluri de valoare oferite în garanție pentru care se va încheia un contract de concesiune etc.);
Pentru construcții de locuințe mai este necesar:
actul de proprietate asupra terenului;
actul de proprietate asupra locuinței care se modernizează (extras de carte funciară);
devizul lucrării;
autorizarea pentru construire eliberată de Primărie;
contractul (antecontractul) de execuție încheiat cu antreprenorul;
expertiza tehnică în cazul consolidării locuințelor.
3.4. Garantarea creditelor
Garanțiile se împart în două mari grupe: garanții reale și garanții personale.
Pentru asigurarea executării obligațiilor contractuale de rambursare a ratelor și plata dobânzilor, C.E.C. solicită împrumutatului următoarele garanții (personale):
veniturile nete lunare în lei realizate de solicitant (soț, soție), alte persoane fizice plătitoare și giranți;
depozitul în lei reprezentând până la 30% din valoarea creditului solicitat, constituit într-un cont deschis la C.E.C., cu destinație specială de garantare a creditului;
ipoteca reală de rangul I constituită asupra imobilului (locuinței) pentru care se solicită creditul sau după caz a altei locuințe;
gajul asupra titlurilor de valoare (obligațiuni, certificate de depozit, certificate de economii, certificate de depunere, etc.);
cesionarea în favoarea C.E.C. a drepturilor de despăgubire cuvenite din contractele de asigurare încheiate cu o societate de asigurări agreată de C.E.C. pe bază de convenție, pentru bunurile imobile luate în garanție și autoturismele cumpărate cu credit;
asigurarea pentru riscul de insolvabilitate a creditului;
garantarea rambursării creditului și dobânzii de către societatea (persoana juridică) unde are locul de muncă împrumutatul, care se angajează să execute obligația împrumutatului în cazul în care acesta nu o îndeplinește (girant solidar).
Pentru creditele în valoare de până la 10 milioane lei, nu se vor solicita garanții imobiliare și titluri de valoare. În aceste cazuri, se vor prezenta adeverințe de venit ale persoanelor plătitoare și giranților, care să asigure rambursarea creditului și a dobânzii.
Valoarea minimă a garanțiilor acceptate de C.E.C. va fi în toate cazurile cel puțin egală cu datoria cea mai mare a împrumutului, formată din creditul acordat plus dobânda până la rambursarea primei rate din împrumut.
Garantarea cu venituri
În vederea rambursării ratelor și achitării dobânzilor lunare, se solicită adeverințe cu veniturile nete lunare realizate, completate la locurile de muncă ale solicitantului, soț/soție, ale altor persoane plătitoare și ale giranților.
Salariații asociațiilor familiale și S.R.L.-urilor vor prezenta adeverințe de venit vizate de Camera de Muncă.
Persoanele plătitoare care se obligă prin semnarea contractului de împrumut alături de titular să achite ratele și dobânzile aferente creditelor, pot fi persoane fizice, inclusiv soțul/soția. Persoanele plătitoare nu au nici un drept asupra împrumutului.
Când persoana plătitoare devine insolvabilă, împrumutatul este obligat să o înlocuiască. Persoana plătitoare nu poate avea calitatea de beneficiar sau de girant în alt contract de împrumut.
Girantul, persoană fizică, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie o altă persoană în afara soțului (soției);
să fie o persoană cu deplină capacitate de exercițiu;
să facă dovada cu acte că realizează venituri permanente;
să nu aibă calitatea de beneficiar sau girant într-un alt contract de împrumut (prin semnarea contractului de împrumut își asumă această responsabilitate).
Giranții, persoane fizice, semnează contractul de împrumut odată cu împrumutatul. În locul girantului devenit insolvabil, împrumutatul este obligat să aducă alt girant.
Girantul, persoană juridică, poate fi societatea la care are locul de muncă solicitantul, care se obligă, printr-un contract de cauțiune (fidejusiune), să execute obligația împrumutatului în cazul în care solicitantul reditului nu o poate îndeplini. Persoana juridică constituită ca girant trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie legal constituită;
patrimoniul să nu fie afectat de alte obligații;
să fie solvabilă;
să prezinte o adresă din care să rezulte că este de acord să garanteze rambursarea creditului.
În locul girantului persoană juridică devenită insolvabilă, împrumutatul este obligat să aducă alt girant (persoană fizică sau juridică).
Garantarea cu bunuri imobile
Garanția sub forma ipotecii reale de rangul I constituită asupra unor imobile (locuințe) este obligatorie în cazul creditelor pentru locuințe și pentru cumpărare de autoturisme, indiferent de celelalte garanții constituite.
Ipoteca de rangul I se va constitui astfel:
la creditele pentru cumpărarea de locuințe: ipoteca asupra locuinței cumpărată cu credit;
la creditele pentru construcția de locuințe: ipoteca asupra unor locuințe, altele decât cele pentru care se solicită creditul, aflate în proprietatea giranților sau oricărei alte persoane fizice care devine girant cu ipoteca, urmând ca după terminarea lucrărilor să se ipotecheze locuința construită cu credit, eliberându-se de sub garanție ipoteca inițială;
la creditele pentru modernizarea, consolidarea sau repararea locuințelor aflate în proprietatea solicitanților: ipoteca asupra locuinței pentru care se solicită credit sau dacă starea fizică a acesteia nu permite, ipoteca asupra unei alte locuințe aflată în proprietatea solicitantului, a giranților sau a oricărei alte persoane fizice, care devine girant cu ipoteca;
la creditele pentru bunuri de consum: ipoteca asupra unei locuinței aflată în proprietatea solicitantului, a giranților sau a oricărei alte persoane fizice care devine girant cu ipoteca.
Pentru a fi admise în garanție, bunurile imobile propuse trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie proprietatea împrumutatului, a giranților sau a oricărei alte persoane fizice care devine girant cu ipoteca;
să se afle în circuitul civil (să poată face obiectul vânzării-cumpărării);
să fie libere de sarcini;
să poată fi asigurate la o societate de asigurări.
Pentru stabilirea valorii actuale a imobilului luate în garanția creditului, specialiștii Sucursalei C.E.C., pe baza verificării prealabile pe teren, vor efectua evaluarea acestuia contra unui comision de lei/oră, întocmind un referat de evaluare a imobilelor aduse în garanție. Evaluarea se poate face și de o firmă specializată agreată de C.E.C. Valoarea imobilelor admisă în garanția creditului este de regulă valoarea de circulație diminuată cu o cotă de risc de 20-40%. Valoarea de circulație reprezintă valoarea la care sunt vândute (cumpărate) imobile de același fel, în zona respectivă, în perioada de referință. Dacă nu există date suficiente pentru a stabili valoarea de circulație, se vor avea în vedere:
valoarea de achiziție, rezultată din actele de proprietate, de regulă pentru bunurile recent dobândite (în ultimii 2-3 ani), când se apreciază că valoarea de achiziție este apropiată de valoarea de circulație;
valoarea de expertiză, stabilită de unități specializate, autorizate pentru a efectua operațiuni de evaluare, însușită de personalul de specialitate al C.E.C.
Cota de risc de 20-40% cu care se diminuează valoarea de circulație, de achiziție sau de expertiză, este diferențiată în funcție de :
importanța localității în care se află situat imobilul (reședință de județ, municipiu, oraș, comună);
situarea zonei în cadrul localității (ultracentrală, centrală, semicentrală, periferică);
data realizării construcției, starea structurii de rezistență, materiale utilizate, grad de dotare, finisaje, etc.
Imobilele aduse în garanție vor fi ipotecate în favoarea C.E.C., după semnarea contractului de împrumut, prin încheierea unui contract de ipotecă.
Garantarea cu titluri de valoare
Titlurile de valoare (obligațiuni, certificate de depozit, de economii, de depunere, etc.) pot fi luate gaj, în competarea ipotecii de rangul I, dacă aceasta este insuficientă sau în cazul creditelor pentru bunuri de folosință îndelungată.
Pentru a fi admise în garanție, titlurile de valoare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie în proprietatea împrumutatului sau a giranților;
scadența titlurilor de valoare să fie ulterioară scadenței creditului solicitat;
în cazul creditelor pentru locuințe, titlurile de valoare a căror scadență a expirat, vor fi înlocuite de către împrumutat;
să nu facă parte din categoria celor cu parolă.
Titlurile de valoare se iau în gaj după semnarea contractului de împrumut, prin încheierea unui contract de cesiune (Anexa 2). Valoarea titlurilor admisă în garanția creditului este valoarea acestora la data prezentării, diminuată cu o cotă de risc de 10%.
Dacă titlurile de valoare constituite în gaj pierd 20% din valoarea luată în garanție, creditul devine exigibil. El se poate menține numai dacă împrumutatul completează gajul în termen de 5 zile, restabilind raporturile inițiale de gaj și de creanță.
Titlurile de valoare admise în garanție se păstrează la C.E.C. în perfectă stare, luându-se toate măsurile de securitate de către unitățile C.E.C. pe întreaga perioadă de rambursare a crerditului acordat. Acestea se restituie împrumutatului după achitarea integrală a creditului și a dobânzii datorate.
Garantarea cu depozite în lei
Este o formă obligatorie de garantare pentru toate tipurile de credite.
Solicitantul va depune într-un cont deschis la C.E.C. o garanție în lei, reprezentând până la 30% din valoarea creditului. Acesta se deschide pe numele împrumutatului conform metodologiei practicate pentru contul curent deschis persoanelor fizice.
La soldul depozitului se va practica o dobândă egală cu dobânda creditului. Depozitul creat în scopul garantării creditului se poate constitui numai de solicitant și se realizează pe baza unui contract de garanție (Anexa 3).
Dacă documentația este incompletă, ori nu se îndeplinesc condițiile pentru acordarea creditului, întreaga documentație se restituie solicitantului, comunicândui-se în scris motivele respingerii.
În cazul neprezentării documentelor justificative care se referă la utilizarea creditului sau a folosirii creditului în alte scopuri, se va retrage creditul acordat, urmărindu-se restituirea sumelor eliberate, C.E.C. fiind în drept să ceară rezilierea contractului și să procedeze la executarea silită, calculându-se o dobândă de penalizare de 20% pe an la creditul acordat, peste dobânda practicată de B.N.R. (BUBOR) la data rezilierii (calculată de la data utilizării creditului până la restituirea integrală a acestuia).
După aprobarea cererii de credit se întocmește scadențarul ratelor și dobânzilor (un exemplar al acestui scadențar i se va da împrumutatului).
Termenul de utilizare al creditului începe de la data punerii la dispoziția solicitantului și este valabil cel mult:
10 de zile pentru creditele destinate cumpărării de locuințe și bunuri de consum;
90 de zile pentru creditele destinate modernizării;
360 de zile pentru creditele destinate construirii de locuințe.
În contractul de împrumut se înscrie termenul, limita de valabilitate pentru utilizarea împrumutului, calculat în funcție de termenul de utilizare.
Pentru neutilizarea creditului de la data și în suma stabilită în contract, se va încasa un comision asupra sumei neutilizate, pe perioada de la data menționată pentru utilizare și până la utilizarea efectivă a creditului, cu excepția cazurilor în care se solicită diminuarea creditului (în situația construcțiilor de locuințe).
În cazul creditelor pentru construirea, modernizarea, consolidarea și repararea locuințelor, depășirea termenului de utilizare stabilit prin contract cu mai mult de 60 de zile, atrage după sine rezilierea contractului și executarea silită, conform normelor C.E.C.
Este interzisă eliberarea de sume în numerar din creditele acordate.
3.5. Păstrarea și arhivarea documentației necesare acordării creditului
Documentele sunt acte scrise în care se consemnează litric și cifric, în etalon natural, bănesc sau de muncă, de regulă în momentul și la locul înfăptuirii lor, operațiile economico-financiare precum și evenimentele determinate de necesitățile organizatorice și administrative (de exemplu: actele care se cer pentru încadrarea salariaților, contracte etc.).
Documentele de evidență reprezintă unul din elementele componente ale metodei contabilității, în sensul că înregistrarea operațiilor economice în conturi nu este posibilă decât după consemnarea prealabilă a acestora în documente, corespunzător naturii operațiilor respective. Pentru că documentele cuprinse în sfera metodei contabilității fundamentează înregistrările contabile, ele sunt denumite documente justificative. Caracterul lor de acte justificative conferă documentelor de evidență o funcție juridică pentru stabilirea adevărului.
Documentele componente ale dosarului de creditare sunt acte justificative ale operațiunii de creditare.
După întocmirea și perfectarea tuturor contractelor de constituire și asigurare, a garanțiilor, întreaga documentație privind acordarea creditelor se păstrează de inspector într-un dosar de credit întocmit pentru fiecare împrumutat, în condiții de securitate, până la achitarea integrală a creditului și dobânzilor aferente.
Dosarul se completează pe perioada de creditare cu toate documentele care stau la baza modificărilor ce intervin.
Documentele necesare creditării se sortează, se îndosariază, se arhivează și se păstrează în condiții de siguranță conform termenelor stabilite de C.E.C.
Un exemplar al contractului de împrumut și al scadențarului (plan de rambursare) se predă de către inspector compartimentului contabilitate în vederea deschiderii contului de împrumut, după care se restituie și se clasează la dosarul de credit.
Arhiva unde vor fi păstrate documentele trebuie să fie amplasată cât mai aproape de serviciul contabil și să îndeplinească condițiile de păstrare a dosarelor.
Dosarele se vor păstra în perfectă stare pentru a se putea apela în orice moment la datele necesare.
3.6. Modalități de efectuare a plăților și de rambursarea creditului și plata dobânzilor.
Creditul se eliberează astfel:
pentru cumpărarea de bunuri de consum: prin virament în contul unității vânzătoare sau distribuitorului autorizat, pe bază de ordin de plată. În cazul în care împrumutatul cumpără bunuri de folosință îndelungată de la unități diferite, ordinele de plată se vor întocmi în aceeași zi, folosindu-se tot creditul;
pentru cumpărarea de locuințe de la persoane fizice prin depunerea integrală a creditului într-un cont curent deschis la C.E.C. pe numele vânzătorului (persoană fizică), indicat de împrumutat;
pentru cumpărarea de locuințe de la antreprenori autorizați și de la alte persoane juridice: prin virarea integrală a creditului în contul indicat de antreprenor sau de persoana juridică, pe bază de ordin de plată;
pentru construirea, modernizarea, consolidarea și repararea de locuințe prin antreprenori autorizați: se deschide linie de credit până la nivelul creditului aprobat, din care se efectuează plăți prin virament în contul indicat de antreprenor, folosindu-se ordinul de plată, pe măsura executării construcției pe baza documentelor prezentate;
pentru construirea, modernizarea,consolidarea și repararea de locuințe în regie proprie: se deschide linie de credit până la nivelul creditului aprobat din care se efectuează plăți pe bază de ordin de plată pentru achitarea facturilor emise de furnizorii de materiale și a prestatorilor de servicii autorizați care vor prezenta: certificatul de înmatriculare la Registrul Comerțului sau autorizația de funcționare eliberată de primărie, după caz și certificatul de înregistrare fiscală la Direcția Generală a Finanțelor Publice Județene sau a Municipiului București.
La efectuarea plăților din credite, inspectorul C.E.C. verifică:
încadrarea plăților în devizul general, precum și în volumul creditelor aprobate;
dacă documentele prezentate sunt întocmite de antreprenor și au fost acceptate de beneficiar prin semnătură;
dacă s-au folosit prestatori de servicii autorizați, în cazul creditelor pentru construirea, modernizarea, consolidarea și repararea locuințelor în regie proprie.
Modalitățile de efectuare a plăților din creditele acordate sunt:
prin virament pe bază de ordin de plată întocmit de către societățile la care plătitorii de rate sunt angajați (regii autonome, societăți comerciale cu capital de stat, mixt sau privat, etc.);
prin depunere în numerar la casieria C.E.C. în cazul celor care nu au obținut acordul unității la care lucrează, de a li se face reținerile și virările din salariu sau a celor care nu realizează venituri lunare (liberi profesioniștii, micii meseriași, etc.) și în perioada de utilizare a creditului;
prin nota contabilă din contul curent personal deschis la C.E.C. la cererea titularului;
prin virament pe bază de ordin de plată din contul curent deschis la altă bancă;
prin contul de depozit conform normelor C.E.C.
Creditul poate fi rambursat de către împrumutat și înainte de scadență, integral sau parțial, numai cu acceptul C.E.C.
Plățile parțiale din credit se pot efectua prin două modalități, și anume:
cu reducerea termenului de rambursare;
cu modificarea valorii ratei de rambursat.
La cererea beneficiarului, când soldul creditului este egal cu soldul depozitului, se poate accepta lichidarea creditului prin transferarea soldului depozitului constituit, pe baza documentelor întocmite de acesta. La data plății integrale se calculează dobânda reală, împrumutatul achitând diferențele de dobândă.
Asupra ratelor din credit și dobândă neachitată la scadență se vor calcula majorări cu 10 puncte procentuale peste dobânda stabilită prin contract, acționându-se pentru încasarea datoriei de la soț/soție, de la persoanele fizice plătitoare și de la giranți.
În caz de neplată la termen a trei rate sau a contravalorii a șase rate din credit, C.E.C. poate cere executarea silită prin vânzarea la licitație a bunului sau a locuinței creditate, sau a garanției constituite, indiferent de natura acestora.
Odată cu achitarea restanței, se vor încasa și cheltuielile de urmărire aferente.
Dacă pe parcursul rambursării se constată că declarațiile date pe cerere sunt nesincere, se va aplica sancțiunea prevăzută de normele C.E.C. și stipulată în contractul de împrumut.
Rambursarea creditelor
Creditele se restituie în rate lunare egale pe întreaga perioadă de rambursare stabilită prin contractul de împrumut.
Rambursarea creditului începe în luna următoare utilizării integrale a acestuia, iar în cazul liniei de credit în luna următoare utilizării parțiale.
Plata dobânzilor
Dobânda reprezintă prețul creditului pe care împrumutatul îl plătește pe întreaga perioadă de creditare.
Pentru creditele pentru bunuri de consum, dobânda se stabilește la nivelul ratei dobânzii practicat pe piața financiar-bancară (BUBOR) la data acordării acestora.
Nivelul ratei dobânzii la creditele pentru locuințe se stabilește de Consiliul de Administrație al C.E.C. și include dobânda de refinanțare la termen (12 luni) pentru persoane fizice și cheltuieli C.E.C. (cca. 7%).
Dobânda se calculează de la data începerii utilizării creditului și până la rambursarea integrală a acestuia.
Pe perioada de rambursare, dobânda se calculează după formula dobânzii medii lunare pe an și se plătește lunar, conform scadențarului anexat la contractul de împrumut.
Dobânda aferentă perioadei de utilizare se calculează la soldul creditului utilizat și se plătește de împrumutat până la sfârșitul fiecărei luni. Plata se efectuează în numerar la ghișeul unității C.E.C. care a acordat creditul pe baza comunicării transmise de inspectorul C.E.C.
Dobânda este calculată după formula de calcul “ pro-rata temporis “ :
D = , (3.1)
Rata anuală a dobânzii care se plătește de împrumutat este fluctuantă, fiind supusă modificării (majprării, micșorării) pe toată durata de creditare, în funcție de costul resurselor de creditare și de tipul de credite. Noul procent de dobândă se aplică la soldul creditului existent la data modificării dobânzii și se comunică în scris împrumutatului și societății (societăților) care virează ratele în termen de 3 zile. La adresă se anexează noul scadențar. Pentru ratele restante rămân valabile dobânzile practicate la data scadenței acestora (dobânzi restante și penalizatoare).
Dobânzile penalizatoare se plătesc cu o majorare de 10 puncte procentuale peste rata dobânzii practicată de la data restanței și până la data plății.
Dobânda lunară cuvenită la contul de depozit, este aceeași cu dobânda creditului, și se transferă din oficiu cu nota contabilă, la sfârșitul fiecărei luni, în contul de împrumut, pentru acoperirea unei părți din dobânda lunară datorată de împrumutat. Diferența de dobândă rămasă neacoperită se achită de împrumutat odată cu rata lunară.
În cazuri excepționale, la cererea titularului, pe baza documentelor întocmite de acesta, pentru plata ratei de credit și a diferenței de dobândă se poate apela la garanția depusă în contul de depozit cu condiția ca soldul depozitului să fie în permanență la același procent stabilit la începutul creditării calculat la soldul creditului rămas de rambursat. C.E.C. poate accepta efectuarea acestei operațiuni cel mult de două ori pe an.
Urmărirea rambursării la scadență a ratelor de împrumut și plata dobânzilor
La nivelul serviciului (biroului) credite, se organizează urmărirea rambursării creditelor și a plății dobânzilor aferente. Fiecare inspector care a semnat referatul de acordare a creditului va urmări personal și rambursarea fiecărui credit.
Beneficiarii de credite care înregistrează întârzieri în rambursarea ratelor și dobânzilor vor fi atenționați în scris asupra datoriei (rate, dobânzi, dobânzi penalizatoare, cheltuieli de urmărire) precum și asupra măsurii de executare silită a garanțiilor constituite și a bunului creditat, în caz de neplată la termen a trei rate din credit sau a contravalorii a trei rate.
Această adresă se trimite la apariția primei rate restante, atât împrumutatului, persoanelor fizice plătitoare, cât și giranților.
Competențele de aprobare a creditelor sunt următoarele:
VALOARE
Credite pentru bunuri de consum: (mil. Lei/cerere)
pentru bunuri de folosință îndelungată
Directorul Sucursalei C.E.C. până la 20
Comitetul de Direcție al Sucursalei C.E.C. peste 20
pentru autoturisme
Directorul Sucursalei C.E.C. până la 50
Comitetul de Direcție al Sucursalei C.E.C. peste 50
Credite pentru locuințe :
pentru modernizări, consolidări și reparații
Directorul Sucursalei C.E.C. până la 100
Comitetul de Direcție al Sucursalei C.E.C. peste 100
pentru construire și cumpărare
Directorul Sucursalei C.E.C. până la 150
Comitetul de Direcție al Sucursalei C.E.C. până la 500
Comitetul de Direcție al Centralei C.E.C. peste 500
=== Lucrare licenta 2 ===
CAPITOLUL 4
ANALIZA ACORDĂRII DE CREDITE LA C.E.C.
Prezentarea Sucursalei Județene C.E.C.
Primul proiect de lege prin care s-a înființat instituția Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost dat de către domnitorul Al. I. Cuza la 24 noiembrie 1864.
În primii 12 ani de existență, deci până în 1876, Casa de Depuneri și Consemnațiuni a înregistrat fluctuații datorită crizelor sau unor evenimente politice interne și externe, plasamentele ei limitându-se la împrumuturi acordate statului, județelor și comunelor.
Scopul Casei de Economie era acela de a promova, a păstra, a face producătoare și a strânge economiile cele mai neînsemnate ale claselor muncitoare.
Datorită creșterii încrederii populației în Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C), acțiunea de economisire a căpătat în țara noastră un caracter de masă, devoltându-se an de an și cuprinzând un număr tot mai mare de depunători consecvenți.
Până la finele anului 1990, începutul anului 1991, C.E.C. deținea monopolul operațiunilor bancare cu populația. Colectarea disponibilităților bănești ale populației în vederea păstrării și fructificării lor, se datora creșterii încrederii populației în C.E.C., acțiunea de economisire căpătând un caracter de masă, dezvoltându-se an de an și cuprinzând un număr tot mai mare de depunători consecvenți.
În conformitate cu legea nr. 66/1996, privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni din România în societate bancară pe acțiuni:
“ C.E.C. –ul se reorganizează în societate bancară pe acțiuni cu acționar unic statul român “.
C.E.C. este persoană juridică română, având forma juridică de societate bancară pe acțiuni, cu acționar unic statul român. Calitatea de acționar unic dă dreptul statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, de a beneficia de toate drepturile și de a executa toate obligațiile stipulate de legislația în vigoare.
Obiectivul principal al C.E.C. îl constituie asigurarea servirii optime a populației. Servirea populației constituie principalul indicator de calitate al activității instituției în domeniul atragerii economiilor bănești ale populației, al creditării populației și al celorlalte activități bancare pe care le desfășoară unitățile.
Atragerea economiilor bănești ale populației la dispoziția C.E.C. prezintă o deosebită importanță fiind organizate astfel încât să asigure împletirea intereselor personale cu interesele generale ale dezvoltării economico-sociale a țării.
Economisirea reprezintă, în aceste condiții, pe de o parte o întrajutorare a populației la nivelul întregii țări, iar pe de altă parte, o participare temporară a fiecăruia la finanțarea economiei naționale.
Atragerea economiilor bănești ale populației are o deosebită importanță și pentru menținerea unei juste corelații între masa de monedă în circulație și cantitatea de mărfuri aflată pe piață și a serviciilor prestate populației.
Sub acest aspect, economiile depuse la C.E.C. contribuie la menținerea unei circulații bănești echilibrate și la întărirea puterii de cumpărare a leului .
Activitățile Casei de Economii și Consemnațiuni desfășurate în prezent includ:
Atragerea, păstrarea și fructificarea disponibilităților bănești în lei și/sau în valută ale populației și ale persoanelor juridice, pe care le gestionează în numele clienților, efectuând pentru aceștia operațiuni de încasări și plăți și/sau decontări;
Primirea de sume spre consemnare;
Acordarea de credite persoanelor fizice pentru cumpărarea, construirea, modernizarea, consolidarea sau repararea locuințelor proprietate personală și/sau pentru cumpărarea de bunuri de consum în condiții de garantare de către împrumutat și dobândă negociate, individualizate și particularizate potrivit normelor proprii C.E.C.
Acordarea de credite agenților economici mici și mijlocii în condiții de garantare de către împrumutat și dobândă negociate,individualizate și particularizate potrivit normelor proprii C.E.C., emiterea și acceptarea de credite documentare, garanții și efectuarea de operațiuni cu incasso;
Plasamente de titluri de stat, constituirea de depozite la societățile bancare, precum și acordarea de credite societăților bancare;
Primirea și acordarea de credite în valută, încheind în acest scop convenții și aranjamente potrivit reglementărilor în materie cu societăți bancare și financiare străine și române;
Efectuarea, în limita mandatului primit, de încasări pentru bugetul de stat, pentru bugetul asigurărilor sociale de stat și pentru bugetele locale, vânzarea în mandat de titluri de stat în lei și în valută;
Efectuarea de operațiuni de mandat pentru agenți economici pe bază de convenții;
Participarea la credite consorțiale;
Cumpărarea, deținerea, vânzarea, schimbul și/sau efectuarea de comerț cu monedă națională sau străină convertibilă; înființarea ,în acest sens, organizarea și exploatarea de case de schimb valutar, stabilind cotații proprii, cu respectarea reglementărilor în vigoare;
Cumpărarea, deținerea, vânzarea , schimbarea, negocierea oricăror tipuri de instrumente financiare, efecte de comerț, produse financiare derivate, titluri de stat sau alte titluri de valoare, acțiuni, ipoteci și derularea de tranzacții financiare și monetare;
Emiterea de titluri de valoare ș.a., operațiuni cu titluri de stat, prin care se urmărește alinierea activității C.E.C. la standerdele bancare internaționale;
Emiterea de efecte de comerț în favoarea agenților economici mici și mijlocii, acceptarea, avalizarea, forfetarea, scontarea și girarea efectelor de comerț emise de aceștia și/sau de terți, primirea, emiterea și negocierea de garanții pentru aranjamente de plată, în țară și/sau în străinătate, proprii, ale terților și/sau în favoarea acestora;
Participarea la operațiuni pe piața financiară primară și/sau secundară, realizând, în nume propriu și/sau la ordin, operațiuni în monedă efectivă;
Efectuarea de servicii de consultanță și management pentru clienții săi, pentru alte persoane fizice și juridice, în probleme financiare și/sau bancare cum ar fi: planificări și/sau realizări de investiții, brokeraj, asigurări, cărți de credit, cecuri de călătorie, operațiuni în leasing, factoring, emiteri și/sau lansări de acțiuni și/sau de obligațiuni;
Organizarea și punerea la dispoziția clienților de servicii pentru depozitarea și păstrarea de valori mobiliare și/sau orice alte documente și de servicii de depozitare, compensare multilaterală și decontare în tranzacții cu valori mobiliare și alte titluri de credit;
Coordonarea, finanțarea, și conducerea, în totalitate și/sau în parte, a afacerilor și a operațiunilor oricărei alte societăți subsidiare și/sau trecute sub controlul său direct și/sau indirect;
Efectuarea de tranzacții cu imobile, necesare desfășurării activității C.E.C., și de tranzacții cu bunuri mobile și imobile în executarea creanțelor;
Intrarea în raporturi de asociere și/sau în orice alt aranjament de participare la profituri cu alte societăți bancare, financiare, de asigurări, de valori mobiliare etc., potrivit legii, depozitarea de active ale societăților de intermediere de valori mobiliare și ale organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare, cu operațiunile conexe și accesorii aferente calității de depozitar și distribuția și răscumpărarea de titluri de participare la organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, prin contracte încheiate cu societățile de investiții financiare, de administrare de organisme de plasament colectiv în valori mobiliare și de intermediere de valori mobiliare;
Încheierea de acorduri de corespondent bancar și operarea de conturi de corespondent cu societăți bancare din România și din străinătate;
Încheierea de acorduri și de convenții specific bancare cu organizații și/sau instituții române, străine și/sau internaționale cu caracter financiar și/sau bancar; afilierea la astfel de organisme, participarea la activitatea acestora și editarea de publicații proprii;
Mandatarea unor persoane fizice și/sau juridice de a desfășura operațiuni specifice C.E.C.
Efectuarea altor plasamente stabilite de Consiliul de Administrație;
Realizarea altor operațiuni bancare și financiare, potrivit relementărilor legale.
Avantajele ce decurg din activitatea C.E.C. sunt:
Confidențialitatea (secretul) operațiunilor. Operațiunile efectuate de C.E.C. numele depunătorilor și ale titularilor depunerilor, sumele depuse și orice alte date în legătură cu operațiunile efectuate pe numele acestora sunt confidențiale;
Siguranța depunerilor. Sumele depuse de populație la C.E.C. pe instrumente de economisire, precum și dobânzile și câștigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat. Acestea se restituie oricând, la cererea titularilor sau a reprezentanților legali ai acestora;
Imprescriptibilitate. Drepturile de creanță asupra sumelor depuse, dobânzilor și câștigurilor sunt imprescriptibile;
Principiul liberului consimțământ. Depunerile populației la C.E.C. au caracter voluntar și se primesc cu respectarea strictă a principiul liberului consimțământ al depunătorilor;
Depunerile C.E.C. se primesc în sume nelimitate, în lei sau în valută, pe numele persoanei care le-a efectuat, pe numele altei persoane sau la purtător, conform reglementărilor C.E.C.;
Depunerile populației la C.E.C. pe instrumente de economisire pot îmbrăca atât formă materializată (librete de economii, obligațiuni, certificate de economii, de depunere și altele similare), cât și dematerializată (conturi curente personale,conturi de depozit);
Dobânzi. Câștigurile, perioada la care se acordă și structura acestora se stabilesc de către C.E.C. în limita fondului constituit din dobânzile totale sau parțiale ce se acordă la depunerile pe fiecare instrument de economisire;
Clauza de împuternicire (sau dispoziția testamentară).Titularul depunerii poate să dispună de depunerile sale atât personal, cât și prin împuternicitul său desemnat expres într-o clauză de împuternicire în forma convenită de C.E.C. Clauza de împuternicire este valabilă doar pe timpul vieții titularului, iar dispoziția testamentară este valabilă doar după decesul titularului;
Scutirea de impozite și alte taxe. Sunt scutite de impozite, taxe de timbru și de orice alte taxe:
depunerile de economii precum și dobânzile și câștigurile
acordate populației;
sumele reprezentând depunerile trecute pe numele
moștenitorilor;
acțiunile judiciare sau arbitrale, precum și orice alte acte în
legătură cu activitatea C.E.C. în relațiile sale cu populația.
Statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, este unicul acționar al C.E.C.
În această calitate, Ministerul Finanțelor:
Aprobă programul strategic al activiății anuale;
Aprobă proiectul bugetului anual de venituri și cheltuieli, inclusiv nivelul de salarizare a președintelui și vicepreședinților;
Aprobă bilanțul contabil după primirea raportului Consiliului de administrație și al cenzorilor, repartizază profitul și fixează dividendele;
Aprobă modul de administrare și descarcă de gestiune Consiliul de administrație;
Numește pe membrii și membrii supleanți ai comisiei de cenzori și le stabilește renumerația.
Conducerea, administrarea și controlul Centralei C.E.C. sunt asigurate de:
Consiliu de Administrație;
Comitetul de Direcție al Centralei;
Președinte, vicepreședinți și membri;
Comisia de cenzori;
Consiliu de Administrație.
Conducerea și administrarea C.E.C. –ului este realizată de Consiliul de Administrație.
Aceasta este compus din președinte , 3 vicepreședinți și 7 membri . Președintele și vicepreședinții C.E.C. sunt numiți de primul ministru. Ceilalți membrii sunt numiți de ministrul finanțelor. Președintele C.E.C. îndeplinește și funcția de președinte al consiliului de administrație. Membrii Consiliului de Administrație sunt numiți pe o perioadă de 4 ani.
Comitetul de direcție
Conducerea operativă a băncii se realizează de către Comitetul de direcție, numit de Consiliul de administrație. Comitetul de direcție aduce la îndeplinire hotărârile acestui consiliu, fiindu-i încredințate, în acest sens, o parte din competențe. Comitetul de direcție este format din președinte, vicepreședinte și membri. Președintele Consiliului de Administrație conduce și Comitetul de direcție.
În general, Comitetul de direcție examinează și ia hotărâri în limita competențelor acordate și răspunde în fața Consiliului de administrație.
Conducerea curentă
Conducerea curentă a băncii este asigurată de către președinte, vicepreședinți și directorii direcțiilor / departamentelor din Centrala C.E.C.
Președintele răspunde de desfășurarea, în condiții optime și cât mai profitabile, a întregii activități a băncii.
Vicepreședinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de președinte, coordonează și controlează Direcțiile din Centrală și Sucursale, Filiale sau Agenții care le-au fost repartizate, iau măsuri și răspund de activitatea acestora.
Directorii direcțiilor din Centrală organizează și răspund de întreaga activitate a direcției pe care o conduc, în conformitate cu normele, regulamentele, ordinele, instrucțiunile și hotărârile organelor de conducere ale băncii. Răspund de folosirea rațională a forței de muncă, de calitatea muncii, de disciplina și comportamentul salariaților direcției.
Comisia de cenzori se constituie la nivelul conducerii C.E.C. și are ca atribuție principală controlul asupra modului cum se efectuază operațiunile C.E.C., în cadrul legal existent, și informează Consiliul de Administrație și Adunarea Generlă asupra celor constatate.
Casa de Economii și Consemnațiuni, persoană juridică, este organizată (figura 4.1) astfel:
Centrala C.E.C. ;
Sucursale Județene și Sucursala municipiului București;
Filiale (subordonate organizatoric și funcțional sucursalelor) în unele orașe ale țării și, în unele cazuri, la nivelul sectoatelor municipiului București.
Agenții, subordonate filialelor sau, în unele cazuri, chiar sucursalelor.
C.E.C., prin centrala sa, îndeplinește funcția de coordonare pentru toate activitățile ce se desfășoară în Sucursale, Filiale și Agenții, asigurând aplicarea corectă a legilor, hotărârilor și a tuturor actelor nominative ce guvernează activitatea bancară. În acest sens Centrala C.E.C. elaborează norme specifice ce trebuie respectate de unitățile din subordine.
Activitatea, în cadrul Centralei C.E.C. se desfășoară pe direcții, departamente, servicii, birouri, oficii specializate. Departamentele din Centrala C.E.C., indiferent de activitatea specifică pe care o derulează, au o serie de atribuții ce derivă din rolul lor de coordonare a activității în domeniile respective, la nivelul unităților din subordine. Cele mai importante din aceste atribuții sunt:
Elaborarea și avizarea normelor metodologice ce reglementează obiectul de activitate al direcției/ departamentului respective, precum și a celorlalte instrucțiuni, circulare, reglementări emise de bancă pe probleme specifice;
Îndrumarea, controlul unităților teritoriale, în legătură cu activitatea desfășurată, cu modul de aplicare a legislației bancare, precum și a normelor metodologice și reglementărilor interne emise de bancă, pentru diversele domenii de activitate;
Efectuarea de studii și analize, în legătură cu activitățile specifice desfășurate pe fiecare departament, în vederea luării deciziilor privind perfecționarea activității.
Figura 4.1 Structura Organizatorică C.E.C.
Sucursalele, filialele și agențiile sunt unități cu sarcini operative, ele neavând personalitate juridică. În calitatea lor de unități operative, Sucursalele, Filialele și Agențiile execută operațiuni bancare specifice societăților bancare reglementate de lege, în limita competențelor stabilite de Centrala C.E.C. și funcționează pe baza aprobării Consiliului de Administrație a Centralei C.E.C.
Pentru buna desfășurare a activității, la nivelul fiecărei unități C.E.C. se stabilesc organe de conducere, care să asigure procesul de coordonare, conducere și decizie. Sucursalele se constituie în nuclee ale activității desfășurate de societățile bancare la nivel județean.
Rolul Sucursalelor C.E.C. constă în coordonarea, îndrumarea și controlul activității operative desfășurate în unitățile din subordine (filiale, agenții).
Structura organizatorică a unei Sucursale ( redată în figura 4.2) se prezintă astfel:
Comitetul Director
Director Sucursală
Director adjunct
Director economic
Activitățile derulate în cadrul principalelor compartimente/departamente ale C.E.C. :
Compartimente/Departamente de coordonare
Ele răspund de activitatea de ansamblu privind creditarea și decontările. În principal, acest tip de Compartimente/Departamente:
Întocmesc periodic planurile de credit și le supun aprobării conducerii;
În funcție de nivelul resurselor de refinanțare, repartizează, pe sucursale, nivelurile de credite, stabilesc și repartizează plafoanele;
Întocmesc, periodic, rapoarte referitoare la executarea programelor de creditare, precum și la principalele aspecte legate de acordarea și rambursarea acestora;
Formulează, pe baza analizelor efectuate, propunerile privind politica dobânzilor.
Compartimente/Departamente de trezorerie
Dintre principalele atribuții ale acestor Compartimente/Departamente menționăm:
Analizează și prospectează posibilitățile și condițiile de asigurare a resurselor de creditare ale instituției C.E.C.;
În stânsă colaborare cu departamentele contabilității generale, negociază și propun contractarea de credite pe piața interbancară și participă la licitațiile organizate de Banca Națională a României, pentru obținerea de credite de refinanțare;
Stabilesc prognozele de trezorerie, pe diferite perioade;
Realizează proiectele de emisiune de hârtii de valoare și coordonează evidența și plasarea acestora;
Urmăresc și informează conducerea asupra situației și nivelului activelor și pasivelor băncii.
Fig. 4.2 Organigrama Sucursalelor C.E.C.
Ele răspund de activitatea de ansamblu privind creditarea și decontările.
În principal, acest tip de Compartimente/Departamente:
Întocmesc periodic planurile de credit și le supun aprobării conducerii;
În funcție de nivelul resurselor de refinanțare, repartizează, pe Sucursale, nivelurile de credite, stabilesc și repartizează plafoanele;
Întocmesc, periodic, rapoarte referitoare la executarea programelor de creditare, precum și la principalele aspecte legate de acordarea și rambursarea acestora;
Formulează, pe baza analizelor efectuate, propunerile privind politica dobânzilor.
Compartimente/Departamente de trezorerie
Dintre principalele atribuții ale acestor Compartimente/Departamente menționăm:
Analizează și prospectează posibilitățile și condițiile de asigurare a resurselor de creditare ale băncii;
În stânsă colaborare cu departamentele contabilității generale, negociază și propun contractarea de credite pe piața interbancară și participă la licitațiile organizate de Banca Națională a României, pentru obținerea de credite de refinanțare;
Stabilesc prognozele de trezorerie, pe diferite perioade;
Realizează proiectele de emisiune de hârtii de valoare și coordonează evidența și plasarea acestora;
Urmăresc și informează conducerea asupra situației și nivelului activelor și pasivelor băncii.
Compartimente/Departamente de creditare
Fiecare bancă, în funcție de domeniile specifice în care acționează cu prioritate, și-a organizat activitatea de creditare pe anumite criterii (termene de rambursare, destinație, sectorul de care agentul economic aparține, respectiv de stat sau privat) creând, în consecință, departamente diferite. Din acest punct de vedere, pot fi întâlnite, în cadrul Centralelor societăților bancare, mai multe Compartimente/Departamente de creditare.
Compartimente/Departamente de creditare asigură și răspund de activitatea de creditare, cu tot ceea ce implică aceasta.
În funcție de destinația, termenul și beneficiarul de credite, Compartimente/Departamente de creditare participă la:
Programarea, dimensionarea și dirijarea masei monetare și a creditului pe termen scurt, mediu și lung pentru sectorul de stat și privat;
Analizează cererile de creditare ce depășesc competența unităților teritoriale din subordine;
Întocmesc documentațiile de creditare;
Aprobă creditele din competența lor și fac propuneri, organelor de conducereale băncii, pentru aprobarea celor ce depășesc competența lor;
Urmăresc evoluția creditelor pe termen scurt, mediu și lung;
Urmăresc, îndrumă și controlează activitatea de creditare a unităților teritoriale din subordine;
Analizează evoluția indicatorilor bancari, în strânsă corelație cu analiza indicatorilor economici și financiari ai agenților economici pe care îi creditează, pe baza acestor analize efectuând propuneri pentru îmbunătățirea activității de creditare, finanțare și decontare.
În cazul beneficiarilor de credit care se află în incapacitate de plată aceste Compartimente/Departamente de creditare:
Propun măsuri de recuperare a fondurilor;
Urmăresc rambursarea creditelor și încadrarea în plafoanele stabilite;
Urmăresc creditele acordate pe diverse categorii de agenți economici;
Urmăresc creditele nerambursate la scadență, intervenind prin unitățile din
teritoriu pentru lichidarea sau prevenirea acestora.
Compartimente/Departamente de operațiuni valutare
Principalele atribuții ale acestora sunt:
Administrarea portofoliului în valută al băncilor, prin operațiunile de arbitraj valutar;
Efectuarea analizelor conjucturale și de perspectivă pe piețele monetare internaționale;
Analizarea, negocierea și angajarea liniilor de credit bancare externe;
Evaluarea cererilor de credite bancare, în valută, solicitate de diverși clienți și propunerea de acordare a acestora.
Compartimente/Departamente de caserie
Acestea se regăsesc în cadrul oricărei societăți bancare;ele asigură și răspund coordonarea și urmărirea efectuării operațiunilor cu numerar și alte valori, în strânsă concordanță cu interesele clienților.
Ele pot îndeplini și următoarele atribuții:
Colaborează cu Compartimentele/Departamentele de coordonare și trezorerie, în vederea urmăririi și analizării fenomenelor și tendințelor conjucturale din sfera circulației numerarului;
Colaborează cu Banca Națională a României, participând la elaborarea prognozelor privind operațiunile de încasări și plăți, a fluxului de numerar din economie ș.a.;
Asigură organizarea și efectuarea tuturor operațiunilor de caserie prin intermediul unităților operative din subordine;
Efectuază, potrivit dispozițiilor legale, operațiuni cu numerar;
Țin evidența numerarului și asigură păstrarea acestuia.
Compartimente/Departamente de contabilitate
Activitatea de contabilitate, datorită operațiunilor în lei și valută, poate fi structurată pe Compartimente/Departamente diferite.
Compartimentele/Departamentele contabilității, în lei, ale societăților bancare asigură și răspund de:
Organizarea și conducerea activității contabile;
Execuția de casă a bugetului public național;
Exercitarea controlului bancar asupra operațiilor contabile privind creditarea;
Finanțarea și plățile efectuate de unitățile operative ale băncilor pentru clienții lor.
În acest scop:
Organizează și răspund de exercitarea controlului financiar asupra operațiunilor din care derivă drepturi și obligații patrimoniale pentru bancă;
Asigură întocmirea bilanțurilor, a situațiilor lunare și a bilanțului contabil anual al băncii;
Organizează și exercită controlul asupra decontărilor reciproce între unitățile teritoriale ale băncilor;
Întocmește proiectele bugetelor de venituri și cheltuieli și urmărește, ulterior aprobării lor, execuția acestora;
Organizează efectuarea și controlul decontărilor atât între unitățile băncii, prin sistemul decontărilor intrabancare, cât și între banca respectivă și alte societăți bancare.
Compartimente/Departamente de organizare și resurse umane
Aceste direcții răspund de probleme legate de:
Structura organizatorică a băncii;
Extinderea rețelei de unități;
Organizarea, normarea și asigurarea condițiilor de muncă ale salariaților.
În același timp, Compartimente/Departamente de organizare și resurse umane din cadrul societăților bancare asigură:
Selecționarea, încadrarea și utilizarea forței de muncă;
Urmărirea sarcinilor ce revin băncii, din diferite acte cu caracter normativ;
Elaborarea, în colaborare cu celelalte departamente din cadrul băncii, a proiecelor și prognozelor trimestriale și anuale privind activfitatea băncii, în vederea supunerii acestora aprobării Consiliului de Administrație.
Compartimente/Departamente de informatică
Aceste direcții răspund de activitatea de informatică pe ansambliul băncii. Activitatea lor vizează:
Informatizarea activității decizionale, de analiză, proiectare, implementare și întreținere a subsistemelor informatice în legătură cu toate operațiunile derulate de bănci;
Exploatarea lucrărilor respective;
Dezvoltarea rețelei de calculatoare;
Service-ul pentru echipamentul respectiv;
Telecomunicații interbancare.
Compartimente/Departamente de control
Acestea asigură și răspund de exercitarea controlului asupra activității de ansamblu, desfășurată de unitățile din teritoriu ale societăților bancare, precum și de efectuarea periodică a controlului patrimonial asupra gospodăririi valorilor materiale și bănești din Centralele C.E.C. și de la nivelul unităților teritoriale.
Compartimente/Departamente juridice
Activitatea acestora se referă, în principal, la asigurarea legalității în desfășurarea activității băncii și la apărarea intereselor patrimoniale și nepatrimoniale proprii activității bancare.
Structura organizatorică a Sucursalei Județene C.E.C. pe funcții se prezintă:
TABEL 4.1.
Din total personal: 18% personal masculin și 82% personal feminin. Încadrarea cu personal a structurii organizatorice a Sucursalei Județene C.E.C. la nivelul compartimentelor după vârstă și sex:
Tabel 4.2
Unde :
PERSONAL;
VÂRSTA;
STUDII.
VÂRSTA CUPRINSĂ ÎNTRE 18-25 ANI;
VÂRSTA CUPRINSĂ ÎNTRE 26-35 ANI;
VÂRSTA CUPRINSĂ ÎNTRE 36-45 ANI;
VÂRSTA PESTE 45 ANI.
Din total salariați 32% sunt persoane cu studii superioare de specialitate, iar 68% persoane cu studii medii.
Analizând din punctul de vedere al categoriei de vârstă se constată:
27% persoane cuprinse în categoria de vârstă 18-25 ani;
30% persoane cuprinse în categoria de vârstă 26-35 ani ;
22% persoane cuprinse în categoria de vârstă 36-45 ani;
21% persoane cuprinse în categoria de vârstă peste 45 a.ni
4.2. Gestiunea creditării la sucursala CEC Brașov
Scopul și condițiile generate de creditare
CEC acordă persoanelor fizice credite cu dobândă subvenționată în baza legii 114/96 pentru:
Cu mpărare de locuințe;
Construcție de locuințe.
În categoria “construcții” se includ și lucrările pentru terminarea sau extinderea construcției unei locuințe.
Creditele pentru cumpărarea de locuințe se pot acorda oricărei persoane care are domiciliul stabil în județul unde funcționează sucursala care acordă creditul. Numărul de persoane pe locuință nu constituie o condiție pentru acordarea de credite cu dobândă subvenționată.
Creditele pentru construirea sau cumpărarea de locuințe se acordă o singură dată persoanelor fizice care îndeplinesc următoarele condiții:
solicitantul nu a deținut și nu are în proprietate o locuință ;
solicitantul nu a deținut și nu are în proprietate o locuință , dar se gospodărește împreună cu familia într-o locuință aflată în proprietatea unui alt membru din familie , care nu satisface exigențele minimale de suprafață construită, corespunzător numărului de persoane din familie , prevăzut de lege;
În acest caz, suprafața construită a locuinței care se dobândește cu credit se va aprecia pe baza suprafețelor însumate ale celor două locuințe , dacă locuința aflată în proprietate nu va fi vândută.
solicitantul are în proprietate o locuință care nu satisface exigențele minimale de suprafață construită corespunzătoare numărului de persoane;
În acest caz , dacă locuința va fi vândută , valoarea creditului se va determina ca diferența dintre valoarea noii locuințe și valoarea de circulație a locuinței aflate în proprietatea solicitantului, dar nu va fi mai mare decât valoarea maximă prevăzută de lege.
În cazul în care locuința aflată în proprietatea solicitantului nu va fi vândută , suprafațele în metri pătrați construite însumate ale celor două locuințe trebuie să se încadreze în suprafața construită maximă prevăzută de lege, corespunzător numărului de camere care compun locuințele.
Nu este obligatorie vânzarea locuinței aflate în proprietate personală.
solicitantul a deținut în proprietate o locuință care nu satisfăcea exigențele minimale de suprafață construită la data înstrăinării , iar în prezent se gospodărește împreună cu familia într-o locuință proprietatea unui alt membru din familie, care nu satisface exigențele minimale de suprafață construită , corespunzătoare numărului de persoane din familie , sau gospodărește împreună cu familia într-o locuință aflată în proprietatea unei alte persoane. În acest caz , valoarea de creditului se va determina ca diferența între valoarea noii locuințe și valoarea de circulație actualizată a locuinței care a fost în proprietatea solicitantului;
solicitantul deține cotă parte dintr-o locuință în care au locuit sau locuiește și nu gospodărește cu ceilalți coproprietari cu care nu formează o familie în sensul definiției din lege;
persoanele divorțate ce au deținut o locuință care, în urma partajului a rămas în proprietatea fostului (ei) soț / soție , iar în prezent gospodărește împreună cu familia într-o locuință proprietatea unui alt membru de familie , care nu satisface exigențele minimale de suprafață construită , corespunzător numărului de persoane din familie , prevăzut de lege , sau gospodărește împreună cu familia într-o locuință aflată în proprietatea unei alte persoane;
persoanele calificate din agricultură , învățământ , sănătate , administrație publică și care își stabilesc domiciliul în mediul rural , chiar dacă au deținut sau dețin o locuință în mediul urban. Prin familie , în sensul Legii locuințelor, se înțelege soțul , soția , copiii și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună.
Durata de acordare și valoarea creditelor cu dobândă subvenționată și competențele de aprobare. Pentru toate tipurile de credite , dobânda va fi stabilită de către inspectorul de credite în funcție de capacitatea de piață a ratelor de către împrumut și persoanele plătitoare și nu va fi mai mare de 20 ani. Valoarea maximă a unui credit cu dobândă subvenționată va fi:
50 milioane lei pentru reabilitarea sau reparații capitale ale unei locuițe;
130 milioane lei pentru cumpărarea unei locuințe;
160 milioane lei pentru terminarea sau extinderea construcției locuinței;
200 milioane lei pentru construcția unei locuințe.
Garantarea creditelor
Garantarea creditelor pentru cumpărare sau construcție de locuințe cu dobândă subvenționată se va face în conformitate cu normele metodologice privind acordarea de credite persoanelor fizice cu următoarele preczări:
rata creditului și dobânda lunară nu trebuie să depășească ½ din venitul net al împrumutului și persoanelor fizice plătitoare. Se vor admite cel mult 2 persoane fizice plătitoare. Se vor admite cel mult 2 persoane fizice plătitoare în afara soțului / soției, părinților și socrilor acestuia;
valoarea depozitului în numerar constituit la CEC va reprezenta echivalentul a 2 rate lunare, inclusiv dobânda aferentă , calculată pentru 60 de zile , dar nu mai mult de 10% din valoarea creditului;
valoarea imobilelor aduse în garanție în caziul în care ipoteca asupra locuinței și depozitul nu acoperă valoarea minimă a garanției;
în situația în care ipoteca asupra locuinței și a terenului aferent (valoarea confirmată în documentul sau raportul de expertiză de specialistul tehnic al sucursalei) , dacă este cazul , împreună cu depozitul constituit nu acoperă valoarea minimă a garanțiilor.
Dispoziții finale
Nu se acceptă suplimentarea creditului aprobat inițial.
Pentru creditele cu dobândă subvenționată nu se va percepe nici un comision.
Asupra ratelor din credit neachitate la scadență se cor calcula majorări cu 10 puncte procentuale peste dobânda practicată de CEC la creditele cu dobândă fluctuantă acordată persoanelor fizice la data scadenței.
În caz de neplată la scadență , consecutiv , a trei rate sau a contravalorii a trei rate din credit CEC va proceda la executare silită a imobilului creditat sau a garanției constituite indiferent de natura acestora.
Gestionarea plafoanelor repartizate
Creditele cu dobândă subvenționată se vor acorda în limita unui plafon stabilit în funcție de cuantumul subvențiiolor de prevăzute anual în bugetul de stat , care se aprobă de Comitetul de Direcție al CEC și se repartizează de către aceasta Sucursalelor pe destinațiile stabilite de comun acord cu Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului.
În limitele plafonului disponibil se pot face suplimentări , cu aprobarea vicepreședintelui care coordonează activitatea de creditare.
Serviciul (biroul) credite din cadrul Sucursalei va organiza evidența plafoanelor repartizate , astfel încât orice nou împrumut acordat împreună cu soldul creditelor existent la zi trebuie să se încadreze în valoarea plafonului aprobat pentru județul respectiv .
La nivelul Sucursalei fondurile de creditare se formează din:
Plafonul trimis de centrală;
Sumele rambursate în cursul anului din creditele acordate ;
Plafoanele de credite transpuse pe județe se gestionează la nivelul Sucursalei lunar până la data de 5 ale fiecărei luni Sucursalele CEC vor transmite în scris situația statistică a creditelor acordate pe categorii de credite , pe total județ .
Analiza cererii de credit
Solicitantul unui credit cu dobândă subvenționată pentru cumpărarea unei locuințe va depune o cerere de intenție care se va înscrie în Registrul de evidență a cererilor de credit (Anexa 8) întocmit la nivelul Sucursalelor.
Cererile de credite cu dobândă subvenționată pentru cumpărarea unei locuințe , ale persoanelor calificate în agricultură , învățământ , sănatate , administrație publică și cele care își stabilesc domiciliul în mediul rural se vor înscrie într-un registru special.
Cererile de credite pentru construirea , reabilitarea și repararea capitală a locuințelor se vor înscrie într-un Registru special.
Cererile de intenție se vor analiza în ordinea înscrierii lor în Registrele menționate mai sus , cu excepția cazurilor prioritare:
Comitetele de Direcție ale Sucursalei CEC vor analiza cererile în următoarele cazuri:
pentru repararea capitală sau reconstruirea locuințelor proprietate personală distruse total sau parțial , de inundație , alunecări de teren sau incendii;
pentru acordarea de credite persoanelor handicapate sau în familia cărora există persoane cu handicap dovedit cu acte medicale conform prevederilor legale și care locuiesc în spații închiriate sau locuiesc împreună cu părinții în altă localitate decât cea cea în care își cumpără locuința și la care vin periodic pentru tratamente speciale.
În vederea analizei cererilor de intenție înscrise în registre , solicitanții vor fi informați în limita plafonului repartizat și a capacității lunare de lucru , prin masmedia , afișare la sediul Sucursalei și invitație scrisă (Anexa 10 ) cu confirmare de primire , să se prezinte la sediul CEC.
Inspectorul de credite va purta o discuție cu solicitantul informându-se asupra situației patrimoniale , familiale , și profesionale a acestuia , pentru a aprecia dacă există posibilități de garantare și rambursare a creditului. Informațiile se referă la locul de muncă și funcția ocupată , veniturile nete lunare realizate , numărul persoanelor de întreținut , garanțiile ce se oferă , alte elemente ce pot fi avute în vedere. Aceleași date se solicită și pentru situația giranților și persoanelor fizice plătitoare.
Totodată , inspectorul va stabili rata și dobânda lunară de rambursat la creditul solicitat și va verifica dacă se încadrează în 1/2 din veniturile nete lunare luate în calcul.
Dacă se apreciază că nu există posibilități de garantare și rambursare a creditului , se propune reducerea volumului creditului sau renumerarea la acesta. În cazul în care solicitantul nu mai dorește obținerea creditului , va da în acest sens o declarație pe cererea de intenție, urmând ca cererea să fie scoasă în evidență.
În cadrul discuțiilor inspectorului de credite cu solicitantul, pentru stabilirea încadrării în reglementările legale și pentru bonificarea bonității acesteia, se vor aduce la cunoștința solicitantului condițiile de acordare a creditului prevăzute de Normele metodologice C.E.C. privind acordarea de credite persoanelor fizice, după care solicitantul dă următoarea declarație pe cererea de intenție: “ Mă angajez ca în termen de 15 zile calendaristice de la data prezentei declarații să depun documentația necesară acordării creditului. În caz contrar, am luat la cunoștință de faptul că voi putea beneficia de credit numai dacă plafonul de creditare nu s-a consumat.”
Termenul până la care se va depune documentația, se va stabili de fiecare Sucursală, conform Hotărârii Comitetului de Direcție al acesteia. Inspectorul va pune la dispoziția solicitantului:
Cererea de credit (Anexa 1);
Adeverința de venit pentru solicitant (soț, soție, persoane plătitoare, giranți,) sau ultimul talon de pensie pentru pensionari (anexa 2)
Adeverința de stare materială eliberată de Primăria locală în cazul producătorilor individuali;
Fișa precontractuală (anexa 11), acordul încheiat între vânzător și cumpărător din care să rezulte identificarea locuinței și valoarea acesteia;
Declarația autentificată la notariat a solicitantului dată pe propria răspundere din care să rezulte că îndeplinește condițiile prevăzute în Legea locuinței 114/1996 (Anexa 3);
La care solicitantul va mai completa:
Planul locuinței în care solicitantul gospodărește împreună cu familia, anexă la contractul de vânzare- cumpărare sau întocmit de un proiectant autorizat, sau copia după CF / Biroul de Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare (B.T.I.I.), după caz, precum și copia buletinelor de identitate,a certificatelor de naștere ale persoanelor din familie, în cazul persoanelor care gospodăresc împreună cu familia în locuințe care nu satisfac exigențele minimale de suprafață construită, corespunzător numărului de persoane din familie;
Planul locuinței care a fost în proprietatea solicitantului, anexă la contractul de vânzare – cumpărare sau înocmit de un proiectant autorizat sau copia după CF/ B.T.I.I. , după caz, locuință care nu satisfăcea exigențele minimale de suprafață construită, corespunzător numărului de persoane din familie la data întrăinării, precum și copia buletinului de identitate, certificatul de naștere ale persoanelor care compuneau familia la data respectivă, în cazul solicitantilor care au deținut în proprietate o locuință;
Planul locuinței care se cumpără, anexă la contractul de vânzare – cumpărare sau întocmit de un proiectant autorizat, sau copia după CF, din care să rezulte numărul de camere care compun locuința și suprafața construită a acesteia;
Pentru fiecare set de imprimante se va încasa suma de 25000 lei.
După prezentarea documentației, inspectorul va verifica dacă documentele sunt întocmite și semnate de persoanele abilitate, cu respectarea cerințelor formulate de C.E.C. În cazul în care documentația este incompletă, ori din actele prezente rezultă că nu se îndeplinesc condițiile pentru acordarea creditului, întreaga documentație se restituie solicitantului, comunicându-i în scris motivele respingerii.
Dacă sunt îndeplinite condițiile de acordare a creditului, cererea de credit se înregistreză în Registrul de intrare – ieșire al unității C.E.C., se repartizează de către director, după caz, compartimentului credite și se înregistrează în Registrul de evidențe al cererilor de credite (anexa 8) care se ține la nivelul serviciului /biroului de credite.
După primirea cererii, inspectorul verifică dacă veniturile au caracter permanent și sunt dovedite cu acte.
Pe baza discuțiilor purtate cu solicitantul, a rezultatelor verificării documentațieiși a referatului de evaluare, inspectorul av întocmi și semna Referatul de acordare a creditului (anexa 4).
Referatul de acordare a creditului și cererea de credit însoțită de întreaga documentație se supune analizei Comisiei de creditare formată din: șeful serviciului (biroului) credite, juristul și specialistul tehnic al Sucursalei, care verifică respectarea condițiilor prevăzute în Norme și semnează referatul. La analiză poate participa și inspectorul de credit care a întocmit referatul.
În termen de 10 zile de la înergistrarea cererii , documentația completă se pezintă Comitetului de Direcție al Sucursalei (C.D.S.) / Directorului Sucursalei pentru aprobare, conform competențelor stabilite în norme.
Pentru creditele aflate în competența de aprobare a Centralei, documentația completă împreună cu cererea avizată de C.D.S. se remite în termen de 10 zile Direcției de specialitate din Centrala C.E.C.
În situația respingerii cererii de credit, documentația depusă de solicitant va fi restituită, comunicându-se în scris motivul respingerii.
Încheierea contractelor de împrumut , de garanție și de asigurare
După aprobarea cererii de credit, inspectorul întocmește contractul de împrumut într-un număr corespunzător de exemplare, care să asigure: 2 exemplare pentru C.E.C.,1 exemplar pentru împrumutat, 1exemplar pentru dosar.
Odată cu contractul de împrumut se întocmește și scadențarul (planul de rambursare)al ratelor și dobânzilor, în același număr de exemplare ca și contractul de împrumut.
Contractul de împrumut însoțit de toată documentația se prezintă spre avizare juristului și se supune vizei Control Financiar Preventiv (CFP), după care se semnează de conducerea Sucursalei.
După aprobare și semnare de persoanele autorizate, contractul de împrumut se semnează de beneficiar, de persoanele plătitoare și de giranți și se înregistreză în Registrul de evidență al creditelor acordate (anexa 7). Se completează un singur registru pentru toate tipurile de credite, pe secțiuni separate.
Numerotarea contractelor în cadrul fiecărei unități C.E.C. , se va face începând de la unu, în ordine crescătoare, numărul din Registru constituind și numărul contractului de împrumut.
După înregistrare, inspectorul înscrie pe toate exemplarele contractului simbolul și numărul contractului de împrumut. Eliberarea unui exemplar de contract beneficiarului împreună cu scadențarul se face sub semnătură de primire, numai după perfectarea contractelor privind garanțiile admise și prezentarea la C.E.C. a contractului de asigurare.
Contractul de ipotecă garanția sub forma ipotecii reale de rangul I, constituită asupra unor imobile (locuințe) este obligatorie în cazul creditelor pentru locuințe, indiferent de celelalte garanții. Ipoteca reală de rangul I se va constitui astfel:
La creditele pentru cumpărare de locuințe: ipoteca asupra locuinței cumpărate cu credit, sau dacă situația juridică a acesteia nu permite acest lucru, se va lua ipoteca asupra altei locuințe aflate în proprietatea solicitantului, a giranților, sau a oricărei alte persoane fizice, care devine girant cu ipotecă.
Pentru stabilirea valorii actuale a imobilelor luate în garanția creditului, specialiștii Sucursalei, pe baza verificării prealabile pe teren, vor efectua evaluarea contra unui comision, întocmind un referat în acest sens.
Evaluarea se poate face și de o firmă specializată agreată de C.E.C. valoarea imobilelor admisă în garanția creditului este, de regulă, valoarea de circulație diminuată cu o cotă de risc de 20-40%.
Valoarea de circulație reprezintă valoarea la care sunt vândute (cumpărate) imobile de același fel, în zona respectivă, în perioada de referință. Dacă nu există date suficiente pentru a stabili valoarea de circulație, se vor avea în vedere:
Valoarea de achiziție, rezultată din actele de proprietate, când se apreciază că valoarea de achiziție este apropiată de valoarea de circulație;
Valoarea de expertiză, stabilită de unități specializate autorizate pentru a efectua operațiuni de evaluare, însușită de personalul de specialiate C.E.C.
Cota de risc de 20-40% cu care se diminuează valoarea de circulație, de achiziție sau de expertiză, este diferită în funcție de :
Importanța localității în care se află imobilul (reședința de județ, municipiu, oraș, comună);
Situarea zonei în cadrul localității (ultracentrală, centrală, semicentrale, periferice);
Data realizării construcției, starea structurii de rezistență, grad de dotare, finisaje, etc.;
Imobilele aduse în garanție vor fi ipotecate în favoarea C.E.C. , după semnarea contractului de împrumut, prin încheierea unui contract de ipotecă, pe baza actului de proprietate asupra imobilului luat în garanție.Se completează cu datele necesare în 4 exemplare(unul pentru împrumutat, unul pentru notar, unul pentru dosarul de credit și unul pentru judecătorie).
Semnarea și autentificarea contractului de ipotecă se realizează la un notar public prin prezentarea ambelor părți (împuternicitul C.E.C. pe baza delegației și proprietarul imobilului în persoana sau prin mandatar cu procură autentică) , cu următoarele acte:
Certificatul de sarcini emis de judecătoria în a cărei rază teritorială se află imobilul ipotecat (care se obține de împrumutat în baza unei adeverințe fiscale eliberate de Circumscripția Financiară sau a unui extras de CF, după caz);
Un exemplar din contractul de împrumut;
4 exemplare ale contractului de ipotecă;
Actul de proprietate asupra imobilului adus în garanție, în original.
Împuternicitul C.E.C. poate fi juristul Sucursalei, o altă persoană din cadrul compartimentului juridic sau un alt delegat C.E.C.
Dacă bunul imobil care este obiect al ipotecii se află în proprieattea indiviză a mai multor persoane (soț, soție, coproprietari, moștenitori ai defunctului) acesta se ipotechează cu acordul tuturor coproprietarilor, care vor fi trecuți toți în contractul de ipotecă.
După autentificare, se va solicita transcrierea contractului de ipotecă în Registrul special de transcripțiuni și inscripțiuni sau în Cartea Funciară (CF) după caz, la judecătoria din localitatea unde se află imobilul ipotecat, pe baza unei adrese întocmite de C.E.C. care se înmânează împrumutatului. Numărul respectiv din registru (CF) se înscrie pe toate exemplarele contractului de ipotecă.
Obligația transcrierii revine împrumutatului care suportă și toate taxele necesare perfectării contractului de ipotecă.
Contractele de ipotecă transcrise la judecătorie se înscriu în Registrul de evidență a contractelor de ipotecă, care se completează și se ține de jurist. Numărul curent din registru se înscrie pe contractul de ipotecă și reprezintă numărul acestuia.
Numerotarea se face începând cu cifra 1, în ordine crescătoare. Eliberarea unui exemplar de contract beneficiarului se face de către inspectorul C.E.C., sub semnătură de primire.
Contractul de cesiune de titluri de valoare aduse în gaj
Titlurile de valoare (obligațiuni, certificate de depozit, de economii, de depuneri etc.) pot fi luate în gaj, în completarea ipotecii de rang I, dacă aceasta nu este suficientă sau în cazul creditelor pentru bunuri de folosință îndelungată.
Pentru a fi aduse în garanție, titlurile de valoare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Să fie în proprietatea împrumutatului sau a giranților;
Scadența titlurilor de valoare să fie ulterioară scadenței creditului solicitat;
În cazul creditelor pentru locuințe titlurile de valoare a căror scadență a expirat, vor fi înlocuite de către împrumutat;
Să nu facă parte din categoria celor cu parolă.
Titlurile de valoare se iau în gaj după semnarea contractului de împrumut, prin încheierea unui contract de cesiune. Valoarea titlurilor admisă în garanția creditului este valoarea acestora la data prezentării, diminuată cu o cotă de risc de 10%. Dacă titlurile de valoare constituite în gaj pierd 20% din valoarea luată în garanție, creditul devine exigibil. El se poate menține numai dacă împrumutatul completează gajul în termen de 5 zile, restabilind raporturile inițiale de gaj și creanța.
Titlurile de valoare admise în garanție se păstrează la C.E.C. în perfectă stare, luându-se toate măsurile de securitate de către unitățile C.E.C. pe întreaga perioadă de rambursare a creditului acordat. Acestea se restituie împrumutatului după achitarea integrală a creditului și a dobânzii datorate.
Contractul de cesiune se întocmește de persoana mandatată în acest scop, în trei exemplare (unul pentru dosarul de credit, unul pentru împrumutat și unul însoțește titlurile de valoare luate în gaj). Contractul se vizează de jurist și se semnează de Director și Directorul Economic al Sucursalei, apoi de proprietarul titlurilor de valoare (împrumutant sau girant).
Contractele de cesiune încheiate se înscriu în Registrul de evidență al contractului de cesiune care se completează și se ține de jurist. Numărul curent din Registru se înscrie și pe contractul de cesiune și reprezintă numărul acestuia. Numerotarea se face începând cu cifra 1, în ordine crescătoare. Eliberarea unui exemplar de contract beneficiarului, se face de către inspectorul C.E.C. , sub semnătură de primire.
Contractul de garanție
Pe baza extrasului de cont care confirmă deschiderea de către solicitantul creditului a unei depuneri cu destinație specială de garantare a creditului, C.E.C. încheie un contract de garanție prin constituirea unui cont de depozit.
Fiind o formă specifică a gajului cu deposedare, contractul de garanție se întocmește de persoana mandatată în acest scop, în două exemplare (unul pentru C.E.C. și altul pentru împrumutat). Contractul se vizează de jurist și se semnează de către conducerea Sucursalei și apoi de împrumutat.
Contractele de garanție se înscriu într-un Registru de evidență a contractelor de garanție prin constituirea unui depozit care se completează și se ține de jurist, numărul curent din Registru consitituind și numărul contractului. Numerotarea se face începând cu cifra 1 în ordine crescătoare. Eliberarea unui exemplar beneficiarului se face de către inspectorul C.E.C. sub semnătură de primire.
Garantarea cu depozite în lei este o formă obligatorie de garantare pentru toate tipurile de credite.
Solicitantul va depune într-un cont deschis la C.E.C. o garanție în lei reprezentând dublul ratei și a dobânzii, dar nu mai mult de 10% din valoarea creditului. Acesta se deschide pe numele împrumutatului conform metodologiei practicate pentru contul curent deschis persoanelor fizice. La soldul depozitului se va practica o dobândă egală cu cea a creditului. Depozitul creat în scopul garantării creditului se poate constitui numai de solicitant și se realizează pe baza unui contract de garanție.
Contractul de asigurare
Pentru diminuarea riscurilor în recuperarea creditelor acordate, împrumutații sunt obligați să asigure bunurile imobile aduse în garanție la o societate românească de asigurări agreată de C.E.C. prin convenție încheiată în acest sens de Centrala C.E.C., bunurile imobile aduse în garanție. Bunurile respective vor fi asigurate pe toată perioada de creditare pentru incendii, calamități etc.
Contractele de asigurări vor fi încheiate numai după semnarea contractelor de împrumut. Din contractele de asigurare trebuie să rezulte cu claritate riscurile asigurate, valoarea asigurată și durata asigurării.
Este interzis a se solicita încheierea contractelor de asigurare înaintea aprobării împrumutului.
Toate drepturile cu titlu de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate, vor fi cesionate în favoarea C.E.C., în care scop societatea de asigurări va aplica o ștampilă pe contractul de asigurare cu mențiunea: “ cesionat în favoarea C.E.C. “
Asigurarea imobilelor se va încheia cel puțin la valoarea cu care acestea au fost luate în calculul garanției creditului pe baza unei adrese a unității C.E.C., către societatea de asigurări.
Pentru garantarea creditului, împrumutatul poate prezenta și asigurarea pentru riscul de insolvabilitate a creditului, care se poate realiza :
Prin încheierea unui contract de asigurare între solicitant și o societate de asigurări agreată de C.E.C.;
Prin asigurarea de către C.E.C. a creditului, cu recuperarea primei de asigurare odată cu rata și dobânda lunară, prin adăugarea unui coeficient de dobândă majorat;
Contractele de asigurare se vor păstra la C.E.C. pe toată durata rambursării creditului;
Verificarea garanțiilor
Inspectorul de credite este obligat să verifice pe teren, înaintea acordării împrumutului realitatea și starea fizică a bunului adus în garanție.
Plata dobânzilor
Dobânda reprezintă prețul creditului pe care împrumutatul îl plătește pe întreaga perioadă de creditare. Pentru a evita eventualele pierderi pentru C.E.C., cauzate de creșterea inflației pe perioada de rambursare a creditului. Nivelul ratei dobânzii la creditele pentru cumpărare de locuință cu dobândă subvenționată se stabilește de Consiliul de Administrație C.E.C. și include dobânda la termen pentru persoanele fizice (75%) și cheltuieli C.E.C. (5%).
Dobânda se calculează după formula dobânzii medii lunare și se plătește lunar, conform scadențarului:
Dsbv = , (4.1)
unde:Dsbv reprezintă dobândă subvenționată;
SML este soldul mediu lunar al creditelor acordate pentru luna de raportare;
D reprezintă durata (termenul) pentru care se calculează dobânda lunară ;
DM reprezintă dobânda medie stabilită de MLPAT (Ministerul Lucrărilor
Publice și Amenajărilor Teritoriale) și MF (Ministerul Finanțelor).
S1 +S2 +. . . +S30
SML = , (4.2)
30
unde: S1 este soldul creditelor la începutul lunii de reportare;
S30 este soldul creditelor la sfârșitul zilei de 30 a lunii de reportare .
D1 * D + D2 * D +. . . + Dn* D
DM = , (4.3)
30
Unde: D1, D2, Dn sunt procente de dobândă în cazul în care aceasta se modifică în
cursul lunii.
La toate calculele privind dobânda sau rata dobâzii se va considera luna de 30 zile calendaristice.
Dobânda se calculează de la data începerii utilizării creditului și până la rambursarea integrală a acestuia. Dobânda aferentă perioadei de utilizare a creditului se calculează la soldul mediu lunar al creditului acordat pentru luna de raportare și se plătește de împrumutat până la data de 25 ale lunii. Ea se calculează astfel:
SML * % subv * D
Dcr = , (4.4) 360*100
unde:
SML este soldul mediu lunar;
D reprezintă termenul pentru care se calculează dobânda.
Procentul dobânzii subvenționate % Dm + 5 – 15 , (4.5)
unde:
% Dm este procentul de dobândă practicat pentru depozitele la termen
Rata anuală a dobânzii plătită de solicitant la creditele pentru cumpărarea de locuință subvenționate de stat este fixă pe toată durata de creditare și se stabilește printr-o convenție încheiată între C.E.C. și Ministerul Finanțelor. În cazul prezentat se consideră o rată anuală de 15%.
Modalități de rambursare
Plata se efectuază în numerar la ghișeul unității C.E.C. care a acordat creditul pe baza comunicării transmise de inspectorul C.E.C.
Dobânda lunară cuvenită la contul de depozit este aceeași cu rata anuală a dobânzii plătită de la creditul subvenționat, pentru exemplul considerat 15%.
Dobânda la contul de depozit are aceeași valoare cu cea a ratei anuale a dobânzii plătită de împrumutat la creditul subvenționat, pentru exemplul considerat 15%. Dobânda la depozit se calculează astfel:
Sdep * % * (D – 1)
Ddep = , (4.6)
360 * 100
unde: Ddep este dobânda cuvenită la contul de depozit constituit pentru garantarea
creditului;
Sdep este soldul depozitului constituit.
Ea se transferă din oficiu cu notă contabilă, la sfârșitul fiecărei luni, în contul de împrumut, pentru a acoperirea unei părți din dobânda datorată de împrumutat.
Diferența de dobândă rămasă neacoperită împreună cu rata lunară calculată conform scadențarului se plătește de împrumutat.
Pentru ratele restante rămân valabile dobânzile practicate la data scadenței acestora (dobânzi restante) și se calculează dobânda penalizatoare. Dobânda penalizatoare se calculează după formula:
Val.ratei restante * % + 10 * D
Dpen = , (4.7)
360 * 100
Planul de conturi utilizat în operațiunea de creditare a unui împrumut acordat pentru cumpărarea de locuințe cu dobândă subvenționată, și funcțiile acestor conturi se prezintă astfel:
2051.0101 “ Credite cu dobândă subvenționată pentru cumpărare de locuință de la persoane fizice sau juridice acordate în baza legii locuințelor 114/1996 ” (cont de activ,A);
Se debitează
cu valoarea creditului acordat pentru cumpărarea de locuințe cu dobândă subvenționată prin creditul contului curent personal deschis de persoana fizică sau juridică care vinde locuința.
Se creditează
cu valoarea ratei din creditul împrumutat respectiv cu valoarea ratei cuvenite pentru luna respectivă și nerambursată la scadență.
Soldul final
este debitor și reprezintă datoria rămasă de rambursat.
2057.0101 “ Dobânzi de încasat pentru creditele acordate pentru cumpărarea de locuințe de la persoane fizice sau juridice , cu dobândă subvenționată, acordată în baza legii 114/1996 “ (A);
Se debitează
cu veniturile obținute din dobânzi la creditul acordat .
Se creditează
cu valoarea dobânzii aferente soldului mediu lunar calculat pentru luna de raportare, respectiv costul creditului calculat pentru luna de raportare și nerambursat la scadență .
Soldul final
la sfârșitul lunii trebuie să fie zero.
2511.0201 “ Cont curent personal deschis la C.E.C.” (P)
Se creditează
cu valoarea depusă în contul curent deschis la bancă și valoarea dobânzii cuvenită depozitului constituit, capitalizată lunar .
Se debitează
cu sumele restituite din contul curent personal.
Soldul final
este creditor și reprezintă valoarea depozitului la sfârșitul lunii.
2532.020308 “ Depuneri ale persoanelor fizice reprezentând depozite privind garantarea creditelor pentru cumpărare de locuințe cu dobândă subvenționată “ (P);
Se creditează
cu valoarea depozitului constituit pentru garantarea creditului acordat, deschis la C.E.C.
Se debitează
cu valoarea dobânzii capitalizată lunar și transferată, cu notă contabilă la sfârșitul lunii, în contul de dobândă aferente creditului acordat .
Soldul final
la sfârșitul fiecărei luni trebuie să fie zero.
2811.050101 “ Credite cu dobândă subvenționată pentru cumpărare de
locuință de la persoane fizice sau juridice, neachitate la scadență “ (A);
Se debitează
cu valoarea ratei restante din credit nerambursată la scadență.
Se creditează
cu valoarea ratei restante plătite după scadență.
Soldul final
al contului este sold debitor și reprezintă valoarea ratelor restante nearmbursate la scadență.
2812.050101 “ Dobânzi de încasat pentru ratele și dobânzile nerambursate la scadență la creditele acordate pentru cumpărarea de locuințe cu dobândă subvenționată “ (A)
Se debitează
cu valoarea dobânzilor datorate la cereditul acordat nerambursat la scadență.
Se creditează
cu valoarea efectivă a dobânzilor nerambursate la scadență.
Soldul final
este sold debitor și reprezintă valoarea datoriei din dobânda neachitată la scadență.
2817.050101 “ Dobânzi penalizatoare de încasat pentru ratele și dobânzile nerambursate la scadență la creditele acordate pentru cumpărare de locuințe cu dobândă subvenționată “ (A);
Se debitează
cu valoarea dobânzii penalizatoare calculată la valoarea creditului respectiv , a costului acestuia.
se creditează
cu valoarea efectivă a dobânzii penalizatoare .
soldul final
este zero.
“ Decontări cu Centrala C.E.C. și între unitățile C.E.C. din alte județe privind garantarea creditelor “ (BF);
3534 “ Subvenții de încasat de la MLPAT conform legii 144/96 “ (A );
se debitează
cu valoarea dobânzii subveționate calculată la soldul mediu lunar al creditului acordat pentru luna de raportare .
se creditează
cu valoarea efectivă a dobânzii subvenționată primită de la MLPAT.
soldul final
este zero.
60252.0203 “ Dobânzi la depozite la termen “ (A);
70216.01 “ Venituri din dobânzi “ (P);
7493 “ Venituri din subvenții “ (P);
Monografie privind înregistrarea în contabilitate a principalelor operațiuni efectuate la un împrumut pentru cumpărarea de locuințe cu dobândă subenționată.
Constituirea (deschiderea unui cont) depozitului de garanție în favoarea C.E.C., reprezentând garanția creditului solicitat:
101 = 2532.020308 , (4.8)
Deschiderea unui cont curent personal la C.E.C. pe numele persoanei fizice care a vândut locuința:
101 = 2511.0201 , (4.9)
Acordarea creditelor pentru cumpărarea de locuință cu dobândă subvenționată:
2051.0101 = 2511.0201, (4.10)
Rambursarea din credit, respectiv costul creditului (dobânda ) la scadență:
101 = 2051.0101 , (4.11)
101 = 2057.0101 , (4.12)
La sfârșitul lunii
Preliminare dobândă datorată la soldul mediu lunar calculat pentru luna de raportare:
70216.01 = 2057.0101, (4.13)
Transfer dobândă capitalizată cuvenită la depozitul de garantare constituit:
Capitalizare dobândă la contul de depozit:
60252.0203 = 2532.020308 , (4.14)
Transfer dobândă capitalizată din contul depozitului, în contul de dobândă al creditului:
2532.020308 = 2057.0101 , (4.15)
Trecerea la restanță a ratelor, respectiv dobânzilor nerambursate la scadență:
2811.050101 = 2051.0101 , (4.16)
2812.050101 = 2057.0101 , (4.17)
Preliminare dobândă penalizatoare cuvenită restanței:
2817.050101 = 708.01 , (4.18)
Preliminare dobândă subvenționată calculată la soldul mediu lunar al creditelor
acordate pentru luna de raportare :
3534 = 7493 , (4.19)
Înregistrarea efectivă a dobânzii subvenționate primită de la MLPAT :
341.02 = 3534 , (4.20)
Plata efectivă a ratelor și a dobânzilor neachitate la scadență:
101 = 2811.050101 , (4.21)
101 = 2812.050101 , (4.22)
Studiu de caz
privind gestionarea unui credit pentru cumpărarea unei locuințe proprietate personală cu dobândă subvenționată.
Se consideră un credit (C) acordat în valoare de 76 000 000 lei. La acest credit s-a constituit un depozit de 10% , respectiv 7 600 000. Termenul de utilizare al acestui credit este la 16.10.1998. Durata de rambursare (d) este de 20 ani (respectiv 240 de luni). Rata dobânzii subvenționată (i) este 15%.
Rata din credit este aceeași pe toată perioada de rambursare și se calculează astfel:
R = , (4.23)
R = = 316 667 , (4.24)
Calcul pentru perioada:
16.10.1998 – 31.10.1998
Dcr = , (4.25)
SML = , (4.26)
SML = = 76 000 000, (4.27)
Dcr = = 475 000, (4.28)
Ddep = , (4.29)
Ddep = = 47 500 , (4.30)
D î = Dcr – Ddep – Dimpozit = 475 000 – 47 500 – 475 = 427 975 , (4.31)
Rata = 0 , (4.32)
TOTAL PLATĂ = 427 975
1.11.1998 – 30.11.1998
SML= = 76 000 000, (4.33)
Dcr = = 950 000 , (4.34)
Ddep = = 95 000 , (4.35)
Dî = 950 000 – 95 000 – 950 = 855 950 , (4.36)
R = 316 667 , (4.37)
TOTAL PLATĂ = 1 172 617
Rata și dobânda datorată lunar la creditul obținut pentru cumpărarea de bunuri de folosință îndelungată, conform planului de rambursare, se achită până cel târziu în ziua de 25 ale lunii.
Rata creditului este aceeași pe toată perioada de rambursare a creditului, iar dobânda se calculează lunar la soldul mediu rămas de rambursat. Dobânda subvenționată de stat de la începutul perioadei de creditare și până la achitarea integrală a acestuia este fixă, stabilită de Ministerul Finanțelor la 15% pe an. Diferența dintre rata anuală de 15% a dobânzii și dobânda cea mai mare practicată la depunerile pe termen ale populației este virată cu dispoziție de plată, lunar, de MLPAT.
La depozitul creat în scopul garantării creditului se acordă o dobândă egală cu rata dobânzii plătită la creditul acordat. Această dobândă se capitalizează și se scade din totalul dobânzii datorate, transferul făcându-se cu notă contabilă la sfârșitul fiecărei luni.
Plata ratelor și a dobânzilor din credit se face de către titularul de credit la caseria Sucursalei care a făcut creditarea.
Creditarea se face numai la nivel de Sucursală, agențiile și filialele neputând acorda credite.
Metodologia activității de creditare este elaborată de compartimentul de creditare din Centrală.
La nivelul creditării nu există un sistem de observare a pieței și a concurenței instituționalizat.
Volumul de credite este plafonat, dobânzile nu variază în funcție de risc. De asemenea, creditele sunt supragarantate. La solicitarea unui credit se cer garanții reale și / sau personale (venituri, ipotecă, titluri de valoare, polițe de asigurare, etc.) în funcție de destinația creditului.
Situația comparativă a creditelor acordate de C.E.C. este următoarea:
33 % credite pentru bunuri de consum nesubvenționate
54 % credite subvenționate
13 % credite pentru locuințe nesubvenționate
și este prezentată în diagrama anexă.
Se constsată că portofoliul de credite al C.E.C. este “ocupat” în mare parte de creditele subvenționate. Aceste credite pot deveni nerentabile datorită virării întârziate a subvențiilor de la Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului. La aceasta se adaugă posibilitatea creării unei imagini negative determinată atât de fluxul greoi al activității de acordare a creditelor subvenționate cât și de volumul insuficient al subvențiilor.
Suma alocată pentru aceste credite este stabilită în raport cu subvenția alocată de la buget, pentru anul 1997 aceasta fiind de 585 mld. lei, iar în 1998 este de 1468 mld. lei.
Credite pentru locuințe cu dobândă subvenționată nu s-au mai acordat până în prezent.
Din paleta de produse în domeniul creditării fac parte creditele cu dobândă nesubvenționată (credite pentru bunuri de folosință îndelungată, autoturisme, cumpărare, construcție, modernizări, reparări și consolidări de locuințe). Pentru anul 1997 C.E.C. a alocat pentru acordarea de credite cu dobândă nesubvenționată 200 mld. lei, respectiv 1998 suma de 1200 mld. lei.
Cu toate că dobânzile sunt foarte mari, totuși pe piață există cerințe pentru creditare, după cum rezultă din studiul de piață:
patru din zece clienți ar utiliza credite pentru cumpărarea de locuințe sau autoturisme, dacă acestea ar fi atractive;
trei din zece clienți ar utiliza credite pentru cumpărarea de bunuri de consum;
trei din zece clienți ar utiliza credite pentru modernizări, consolidări sau repararea locuinței.
Categoriile de populație interesate de aceste credite într-un procent mai mare sunt cele cuprinse între 18 și 34 de ani, de ocupație funcționari cu studii medii, specialiști, manageri.
Soldul creditelor acordate de C.E.C. în baza reglementărilor legale, însuma la sfârșitul anului 1996 – 7,6 mld. lei, la sfârșitul anului 1998 – 32 mld. lei, la sfârșitul anului 1999 – 51 mld. lei.
În legătură cu activitatea de creditare a persoanelor juridice, legea 66/1996 permite creditarea întreprinderilor mici și mijlocii în condițiile în care ponderea este de 20% din active, iar fondurile utilizare nu vor proveni din depunerile la vedere ale populației.
Activitatea de creditare a întreprinderilor mici și mijlocii poate beneficia de experiența FRGC (Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privați). În acest sens se poate încheia o convenție prin care FRGC să asigure creditele acordate întreprinzătorilor în proporție de până la 70%.
Garantarea creditelor este asigurată și prin intermediul Societății de Asigurare-Reasigurare ASIBAN S.A., C.E.C. fiind acționar fondator cu o participare de 20%, respectiv 2 mld. lei, încheindu-se o convenție privind încheierea polițelor de asigurare.
Politicile privind un management al riscului eficien cere o conducere informată, un management capabil și un personal adecvat. O componentă cheie a direcției strategice adoptată de conducerea băncii este aprobarea unei marje de risc a instituției.
Întrucât condițiile de piață și obiectul de activitate al societăților variază, nu există un singur sistem de management al riscului valabil pentru toate companiile. Fiecare instituție trebuie să-și dezvolte programul său propriu de management al riscului, după nevoile și circumstanțele sale.
Indiferent de structura programului de management al riscului, orice program trebuie să cuprindă:
identificarea riscului: identificarea adecvată a riscului se concentrează în recunoașterea și înțelegerea riscurilor existente sau a acelora care pot surveni în urma unor inițiative de afaceri. Identificarea riscului trebuie să fie un proces continuu atât la nivel de tranzacție cât și la nivel de portofoliu;
măsurarea riscului: măsurarea clară și la timp a riscurilor este o componentă esențială a sistemelor eficiente de management al riscului. O bancă care nu are un sistem de măsurare al riscului are o capacitate mai redusă de a controla sau monitoriza nivelurile de risc. Mai mult, caracterul sofisticat al mijloacelor de măsurare a riscului ar putea reflecta complexitatea și nivelurile de risc asumat. Banca trebuie să facă teste periodice pentru a valida integritatea mijloacelor de măsurare pe care la folosește. O măsurare bună a riscului evaluează atât tranzacțiile individuale, cât și portofoliile;
controlul riscului: banca trebuie să stabilească și să comunice întinderea politicii, a procedurilor care definesc responsabilitatea și autoritatea. Aceste limitări de control ar trebui să fie unelte semnificative de management care pot fi adaptate dacă condițiile sau marjele de risc se modifică;
monitorizarea riscului: băncile monitorizează nivelurile de risc pentru a asigura o revizuire la timp a situațiilor de risc și a excepțiilor. Rapoartele rezultate în urma analizelor de monitorizare necesită o anumită regularitate în timp, claritate și apoi sunt distribuite conducerii pentru decizii.
Riscul de credit este întâlnit în operațiunile bancare, în care performanțele debitorului au tendința de deteriorare, fondurile băncii, fiind deja angajate, investite.
Riscul de credit este riscul nerealizării veniturilor scontate, determinate de incapacitatea debitorului de a acționa în termenii și condițiile contractului încheiat cu banca.
Pentru o bancă putem afirma că riscul reprezintă expunerea directă sau indirectă pe o scară cu o variație largă la pierdere cu impact nefavorabil asupra venitului, capitalului și rezervei sale.
Gestiunea unei bănci se consolidează pe echilibrele financiare ale bilanțului și în consecință, se realizează prin reglementări de prudențialitate.
Din punct de vedere metodologic, evaluarea riscurilor se face separat, în scopul unei analize pertinente.
Pentru a aprecia valoarea unui credit de bunuri de folosință îndelungată se au în vedere următoarele elemente: perioada de recuperare, rata medie de rentabilitate, fluxurile de venituri ale persoanelor creditate.
Gradul de risc pe care îl prezintă clienții persoane fizice, raportat la o anumită perioadă calendaristică este reprezentat comparativ în tabelele următoare:
Tabel de restanțieri la 30 septembrie 1999
Situația creditelor acordate în octombrie 1999
Mil. lei
Analizând riscul cu ajutorul informațiilor privind nerambursarea la scadență a ratelor și dobânzilor creditelor acordate de C.E.C. raportat la volumul creditelor acordate conform plafoanelor stabilite, se constată o situație stabilă, coeficientul de risc fiind foarte mic.
BIBLIOGRAFIE
=== CONCLUZII ===
CONCLUZII
Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.) din România a împlinit 133 de ani. Ea a fost înființată cu scopul de a atrage și administra economiile populației. Până în prezent, aceasta este principala ei funcție. Trecerea României la un sistem politic democratic și procesul de transformare a economiei românești într-o economie de piață impun reorientarea Casei de Economii și Consemnațiuni spre noile oportunități și cerințe ale pieței concurențiale.
În anul 1991 Casa de Economii și Consemnațiuni și Asociația Caselor de Economii din Germania, reprezentată prin fundația Caselor de Economii pentru Cooperare Internațională au stabilit un prim contact. Acesta s-a fructificat după 5 ani, în primăvara anului 1996 când s-a reluat cooperarea cu Asociația Caselor de Economii din Germania și cu Fundația Caselor de Economii pentru Cooperare Internațională.
S-a convenit să se apeleze la guvernul German și la alte organizații în vederea sponsorizării acestui proiect.
Proiectul „Reorientarea C.E.C. din România” cuprinde reorientarea acesteia în domeniile strategiei de afaceri, marketing, creditare și personal – calificare.
În scopul determinării poziției C.E.C. pe piața bancară românească s-a procedat la elaborarea unor studii de specialitate care s-au finalizat cu studiul de marketing efectuat de Institutul Român de Sondarea Opiniei Publice (IRSOP) în august 1997. Au existat 102 puncte de eșantionare aflate în 60 de localități urbane și rurale, pe toată suprafața țării. Pentru a ilustra profilul depunătorului C.E.C. au fost cumulate anumite aspecte pozitive și negative rezultate din interviuri.
Situația macroeconomică, cerințele populației privind un sistem financiar performant, servicii și produse bancare de calitate, noile tehnologii, pătrunderea pe piața românească a băncilor cu tradiție, situația internă a C.E.C. precum și noua Lege privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni într-o bancă de economii impun stabilirea unor obiective strategice clar conturate, capabile să facă din C.E.C. într-un timp adecvat o bancă modernă care să răspundă concurenței, să situeze C.E.C. pe o poziție fruntașă în sistemul bancar românesc și să-l alinieze la standardele bancare internaționale.
Obiectivele strategice stabilite pentru C.E.C. în funcție de importanța lor, sunt:
orientarea spre profit / cultul performanței;
orientarea spre client;
rentabilizarea și automatizarea C.E.C.;
ridicarea calității;
menținerea și întărirea solidității C.E.C.;
Fig. 1 Sistemul obiectivelor strategice
Orientarea spre profit
Rezultatul financiar este cel mai important obiectiv pentru o bancă. Atingerea lui asigură un nivel ridicat de satisfacere a clienților, a calității, asigură miljoacele necesare pentru investițiile în tehnica informatică și în automatizarea și menținerea solidității băncii. Orientarea spre profit este un factor decisiv în realizarea „best practice”. Factorul decisiv la nivel superior este un management puternic, care vizează foarte clar cultul performanței la toate nivelurile.
2. Orientarea spre client
Satisfacerea necesităților pieței cu produse bancare de înaltă calitate, fac necesară o cunoaștere foarte bună a clientului pe de o parte și orientarea activităților bancare în funcție de necesitățile clienților, pe de altă parte. În cadrul sistemului bancar românesc, orientarea C.E.C. spre client asigură acestei instituții o poziție distinctă pe piața bancară și un avantaj față de concurență. Orientarea spre client este de asemenea un factor strategic decisiv.
3. Rentabilizarea și automatizarea
Noile tehnologii sunt factori strategici importanți în domeniul bancar. Pentru rentabilizarea proceselor bancare, în special la nivelul segmentului de clienți cu venituri mici și mijlocii, noile tehnologii oferă prin standardizarea produselor posibilități de rentabilizare foarte mari. Rentabilizarea și automatizarea proceselor este un factor necesar pentru atingerea celorlalte obiective.
Ridicarea calității la toate nivelurile băncii
Produsele bancare se aseamănă între ele și sunt copiate de concurență imediat ce apar pe piața bancară. Percepția calității produselor și a serviciilor se face prin intermediul personalului bancar. El este purtătorul principal de calitate. De competența lui profesională depinde succesul sau insuccesul contactului cu clientul. O calificare bancară la un nivel ridicat asigură percepția calității la nivelul clientului. Calitatea este un factor decisiv pentru succesul C.E.C. și delimitarea lui de concurență și un factor necesar pentru evitarea riscului.
Menținerea și întărirea solidității C.E.C.
Soliditatea C.E.C. și evitarea riscului este un factor important pentru clienții sistemului bancar din România. Într-o situație economică instabilă, acest factor joacă un rol important în alegerea băncii. De asemenea, este obligația fiecărei bănci de a urma o politică adecvată riscurilor în domeniul creditării și a plasamentelor pentru a evita pierderi.
Planificarea strategică și operațională asigură orientarea băncii spre obiectivele strategice propuse.
În domeniul bancar, un număr relativ mic de clienți (de obicei cu un volum mare de tranzacții, depuneri, credite) aduce cea mai mare parte din profit. Primul pas pentru calcularea profitabilității conturilor și a clienților este introducerea noțiunii de client în sistemul organizatoric și informațional al C.E.C. și corelarea cu produsele bancare.
Măsurile operaționale care trebuie luate pentru a se asigura orientarea spre piață / spre client sunt următoarele:
Instalarea unui departament de controlling;
Elaborarea sistemului de indicatori și ai altor instrumente de controlling, elaborarea sistemului de informare al managementului;
Constituirea centrelor de profit / cost, introducerea sistemului de calcul al profitului pe produs / client;
Elaborarea și instalarea unui sistem de prognoză și planificare a bilanțului, a profitului;
Planificarea strategică și operațională.
Orientarea spre piață / client presupune orientarea politicii de afaceri a C.E.C. și a tuturor activităților bancare spre piață / client, plecând de la necesitățile, așteptările și atitudinile clienților proprii sau potențiali. Aceasta presupune o atitudine activă a întregului sistem C.E.C. față de piață, o atitudine de preîntâmpinare a necesităților clientului. Ea oferă C.E.C.-ului un avantaj substanțial față de celelalte bănci prin renunțarea la imitarea sau copierea activităților altor bănci. Din experiența practică a altor bănci se știe că imitarea / copierea unei strategii de la o bancă la alta duce, pe termen lung, la pierderea profilului și imaginii și, în consecință, la pierderea ponderii pe piață.
Pentru a cunoaște și satisface în timp scurt necesitățile clienților este necesară o organizare a băncii orientată cât mai aproape de client și nu de produs. Cea mai mare importanță le revine acelor unități organizatorice care sunt în contact direct cu clienții: agențiile, sucursalele, direcțiile legate de clientela din centrală.
Agențiile, sucursalele, direcțiile din centrală sunt acele locuri unde obiectivul orientării spre client devine vizibil. Spațiile trebuie organizate și planificate încât să permită o deservire rapidă a clientului.
În funcție de segmentul de clienți se va stabili o paletă de produse.
Instalarea marketingului bancar este, din punct de vedere al orientării spre client, o necesitate de prim rang pentru îndeplinirea obiectivului strategic și formarea activă și calificată a imaginii C.E.C. ca o bancă performantă pe piața bancară.
Calitatea activității bancare este percepută de client prin intermediul personalului bancar. Deci, orientarea spre calitate se referă la calitatea personalului bancar, factorul decisiv în realizarea obiectivelor băncii. Selecționarea personalului bancar se va face pe criterii de competență și de potențial profesional.
Cadrele de conducere sunt o pârghie importantă în realizarea strategiei și în realizarea performanței. De o conducere și o colaborare deschisă, eficientă depind în mare parte rezultatele muncii în domeniul serviciilor, deci în domeniul bancar.
În stabilirea punctelor tari și a punctelor slabe, precum și a oportunităților și amenințărilor echipa de strategie a considerat relevante următoarele domenii: domeniul tehnico-organizatoric, domeniul resurselor umane, domeniul economico-financiar, piața economico-financiară și orientarea spre client.
Calitatea unei strategii de reorientare depinde în mare parte de gradul transpunerii ei în practică pentru a stimula răspunderea activă a fiecărui membru din echipa de strategi și pentru a obține un grad cât mai înalt de înțelegere și însușire a punctelor de vedere din interiorul și din exteriorul instituției este necesară o comunicare deschisă între toți participanții.
Elaborarea unei strategii de reorientare este un proces complex. Se dorește ca „Strategia de afaceri C.E.C. 2000” să fie o bază bună pentru dezvoltarea viitoare a acestei instituții, pentru stabilirea măsurilor privind transformarea C.E.C. într-o bancă universală modernă.
Proiectul „Strategia de reorientare C.E.C. 2000” își propune stabilirea sistemului de obiective strategice ale Casei de Economii și Consemnațiuni din România pentru următorii ani precum și elaborarea și planificarea generală a măsurilor necesare pentru atingerea acestora. Ea este baza planificării și a activităților anuale, precum și a deciziilor operaționale la toate nivelurile. În afară de acestea, strategia trebuie să îndeplinească următoarele funcții:
să pună bazele unui sistem de reducere a deciziilor eronate și a riscurilor;
să asigure spațiul necesar acțiunilor viitoare, reducând cheltuielile ineficiente și consumul de timp și resurse;
să reducă complexitatea proceselor de decizie, respectiv multitudinea deciziilor singulare.
Proiectul cuprinde domeniile de importanță strategică și anume mediul economic în care C.E.C. își desfășoară activitatea (piața bancară, produse, clienți, etc.), domeniul monetar-financiar și domeniul tehnico-organizatoric inclusiv domeniul resurselor umane.
Calitatea unei strategii de reorientare depinde în mare parte de gradul transpunerii ei în practică. Pentru a obține un grad cât mai înalt de înțelegere și însușire a punctelor de vedere din interiorul și exteriorul instituției este necesară o comunicare deschisă între toți participanții. S-a recurs la metode general recunoscute în managementul proiectului, metode de lucru care stimulează o comunicare deschisă și dezvoltarea personală și profesională a fiecărui membru în parte.
Pentru a asigura derularea eficientă a proiectului, s-a avut în vedere pregătirea membrilor echipei în vederea participării active la elaborarea strategiei și implementarea ei ulterioară în interiorul C.E.C.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Creditarea Agentilor Economici de C.e.c (ID: 133440)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.