Gestiunea Trezoreriei Si Activitatea Interbancar Contemporana

CUPRINS

CAPITOLUL .I. Conceptul de gestiunea trezoreriei și activitatea interbancar contemporană………………………………………………………………2

1.1. Servicii bancare practicate de societățile comerciale bancare……………………..2

1.2. Lichiditatea – prioritate a activității bancare …………………………………………….5

1.3. Satisfacerea nevoilor de lichiditate bancare……………………………………………….7

1.4. Indicatorii lichidității bancare …………………………………………………………………..8

CAPITOLUL .II. Politica băncilor privind creditele și dobânzile, acordarea și monitorizarea creditelor………………………………………………………………….13

2.1. Dobânda în lumina teoriilor………………………………………………………………………13

2.2. Nivelul dobânzii și facturării care-l determină……………………………………………14

2.3. Calculul dobânzii bancare…………………………………………………………………………15

2.4. Gestiunea riscului de variație a dobânzii…………………………………………………….19

2.5. Gestiunea bancară…………………………………………………………………………………….20

2.6. Tipuri de credite……………………………………………………………………………………….22

2.6.1. Credite pentru activitatea curentă……………………………………………………..22

2.6.2. Credite pentru investiții……………………………………………………………………..31

2.7. Grantarea creditelor………………………………………………………………………………….33

2.8. Reglementarea creditului……………………………………………………………………………35

2.9. Urmărirea, controlul și rambursarea creditelor………………………………………….36

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE GESTIUNEA TREZORERIEI ȘI ACTIVITATEA INTERBANCARĂ CONTEMPORANĂ

1.1 Servicii bancare practicate de societățile comerciale bancare

Relațiile unei bănci cu clientela sa, într-o oarecare măsură, scapă oricărei previziuni. Nimeni nu poate ști care va fi volumul retragerilor de numerar, transferurile dintre conturi (intrări și iesiri de fonduri) către alte bănci. Dacă o bancă , inregistrează într-o zi retrageri mari de numerar și transferuri de fonduri în conturi la alte bănci, ea va proceda în felul urmator. Pentru a face față retragerilor de numerar, ea va fi nevoită să cumpere bilete de bancă de la BNR sau altă bancă comercială cu excedent de numerar și să le plătească prin debitarea propriului său cont la BNR.

Soldurile de compensație negative vor trebui de asemenea să fie reflectate în contul său deschis la BNR. Cum soldul acestui cont nu trebuie să scadă în mod durabil sub un anumit prag, banca va fi obligată să-l crească prin procurarea de capitaluri pe calea împrumuturilor, pe timp de câteva zile sau câteva săptămâni. Alte bănci se vor găsi într-o poziție inversă, ceea ce va favoriza instaurarea unei veritabile piețe interbancare, care este piața creată de bănci prin relațiile stabilite intre ele pentru ca băncile să se împrumute reciproc.

Băncile trebuie să țină cont de situația de dezechilibru mai mult sau mai putin structural. Anumite bănci acordă mai multe credite decât colectează ele depozite, ele sunt deci determinate să împrumute continuu capitaluri, cel mai adesea la vedere sau pe termen scurt, pentru a suplini lipsa de surse. Alte bănci, dispunând de o rețea vastă de unități teritoriale, colectează mai multe depozite decât acordă credite, unele dintre ele plasând o parte a depozitelor excedentare pe piața monetară sau pe cea de capital. Toate băncile sunt dispuse să acorde împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung.

Trezoreria este un element esențial dar în același timp și principala restricție a gestiunii financiare a oricărui agent economic, inclusiv a băncii. În ea se reflectă atât rezultatele pozitive, cât și cele negative ale activitații agenților economici, precum și deciziile legate de echilibrul financiar. În general aceasta este constituită din totalitatea mijloacelor de plată de care dispune un agent economic (familie, firmă, administrație) pentru a face față cheltuielilor și datoriilor sale, altfel spus, totalitatea mijloacelor de plată care îi permit egentului economic să-și desfașoare activitatea în pofida decalajelor între încasări și cheltuieli (plăți), între intrările și ieșirile de fonduri.

Obiectivele trezoreriei băncii sunt derivate din obiectivul general al acestuia, creșterea valorii sale. În acest context, se pot enumera 3 (trei) obiective ale trezoreriei băncii:

asigurarea lichidității, finanțând nevoile cu costuri minime de așa manieră încât banca să-și atingă obiectivele sale;

protejarea activelor și pasivelor împotriva riscurilor, in special a riscurilor financiare, de lichiditate și capital;

asigurarea celei mai eficiente utilizări a resurselor financiare, obținând cele mai bune randamente ale fondurilor investite, reducând la minimum lichiditățile neutilizate și costurile de tranzacționare.

Gestiunea trezoreriei desemnează totalitatea deciziilor, regulilor, procedurilor care asigură menținerea echilibrului financiar cu costul cel mai redus. Ea necesită o supraveghere cotidiană a fluxurilor monetare pentru asigurarea lichidității bancare, ceea ce presupune o previzionare strictă pe termen scurt a acestei lichidități.

Operațiunile de trezorerie au loc atât în moneda națională, cât și în moneda altor țări. Clienții pot solicita operațiuni în moneda altei țări, băncile sunt preocupate de asigurarea trezoreriilor lor în valută solicitată.

Prin operațiunile de trezorerie, băncile nu urmăresc numai să echilibreze operațiunile clientelei, ci în cadrul acestor operațiuni se poate urmări și echilibrarea operațiunilor dintre diferite bănci. Când băncile dau cu împrumut bani pe termen scurt sau mediu pe piața interbancară, nu este necesar să folosească în acest scop excedentele de depozite, iar acest lucru se poate realiza prin luarea cu împrumut la vedere pe aceeași piață, obținând profit din diferența de rată a dobânzii.

Atunci când băncile cumpără sau vând valută în relația cu băncile străine corespondente, nu este necesar asigurarea de pe o zi pe alta a contrapartidei operațiilor de schimb ale clientelei lor, ci această operațiune poate să urmărească speculația asupra evenimentelor variații ale ratei de schimb sau ale ratei dobânzii, maximizând activele deținute în anumite valute și minimizând datoriile în alte valute. Există chiar bănci de trezorerie care se consacră acestui gen de operațiuni, fără contact direct cu clientela, persoane juridice sau fizice.

Una din sarcinile de primă importanță ale direcției trezoreriei dintr-o bancă este să asigure lichiditatea bancară , care exprimă capacitatea acelei bănci de a-și finanța operațiunile curente și este mai degrabă o problemă de gestiune a activelor și pasivelor bancare cu grade diferite de lichiditate.

Gestiunea lichidității bancare include gestiunea poziției monetare bancare și satisfacerea nevoilor de lichiditate bancară. Prima operațiune gestiunea poziției monetare bancare , presupune asigurarea incadrării în nivelul minim al rezervei minime obligatorii.

Piața monetară a unei bănci reprezintă valoarea la un moment dat a tuturor activelor sale lichide: numerar, disponibil în contul de rezerve la banca centrală, disponibilitați în conturi curente la alte bănci și sume de încasat de la alte bănci pentru instrumente de plată onorate de bancă.

Numerarul este format din bancnote și monede metalice aflate în posesia băncii la ghișee și în tezaur. Necesarul de numerar este estimat și planificat zilnic în funcție de volumul încasărilor și plăților zilnice în numerar pe baza graficului de încasări și plăți în numerar.

Disponibilul in contul de rezerve la BNR este format de moneda scripturală. Acest cont trebuie să aibă un sold creditor minim în funcție de rezerva minimă obligatorie, stabilită în funcție de rata rezervelor obligatorii și baza de calcul a acesteia.

Disponibilul în conturi curente la alte bănci este condtituit cel mai adesea sub forma disponibilului la vedere la băncile corespondente.

Sume de încasat de la alte bănci sunt sume în tranzit în sistem bancar și ele reprezintă valoarea instrumentelor de plată (cecuri) onorate de bancă, depuse spre încasare la băncile corespondente sau la banca centrală care însă nu au fost încă încasate. Marimea acestui element al poziției monetare depinde de talia băncii ( numărul de cecuri depuse spre încasare) și de trăsăturile sistemului de plăți (viteza transferului de fonduri).

Operațiunile ce constituie gestiunea monetară a unei bănci se pot grupa, in funcție de momentul efectuării lor, în operațiuni zilnice și operațiuni permanente.

Operațiunile zilnice se derulează la începutul fiecărei zile lucrătoare și urmăresc determinarea valorii excedentului/deficitului estimat al contului de rezerve.

Operațiunile permanente sunt operațiunile de actualizare care se derulează pe parcursul zilei. Tot acum se calculează efectele plătilor și încasărilor, după care se determină soldul anticipat al contului curent la banca centrală , iar în funcție de valoarea acestuia, trebuie luată rapid o decizie referitoare la operațiunile necesare pentru corectia abaterilor.

Majoritatea plăților și încasărilor care afectează poziția monetară a unei bănci rezultă din soldul net al participării la sistemul de decontare sau din tranzacțiile pe care le-a inițiat banca (tranzacți cu titlu de stat).

Principala cauză de incertitudine privitor la poziția monetară o reprezintă volatilitatea depozitelor bancare, îndeosebi a celor mari. Aceasta poate afecta nu doar poziția monetară a zilei, ci și baza de calcul a rezervei minime obligatorii viitoare.

Protecția împotriva incertitudinii în legătură cu poziția monetară se poate realiza prin:

rugarea clienților mari să anunțe în prealabil efectuarea unor operațiuni de incasări sau plăți de valoare mare;

întocmirea zilnică a listei operațiunilor de valoare mare (depozite ajunse la scadență, titluri în pensiune scadente, rate scadente la împrumuturile mari sau angajări semnificative de credite);

întocmirea listei cu sursele de fonduri disponibile imediat;

întocmirea listei cu depozitele la bănci corespondente plus instrumentele monetare lichide.

Trezorerierul băncii adună datele necesare și caută o soluție pentru aducerea poziției monetare efective la necesarul de rezerve ce trebuie asigurat. În funcție de mărimea abaterilor, trezorerierul băncii poate adopta fie o atitudine activă (împrumut de la bănci comerciale sau cumpărarea de fonduri de pe piață în avans), fie una pasivă (așteaptă până aproape de sfârșitul zilei pentru a avea toate datele de ultimă oră și eventual apelează la piață abia la sfârsitul zilei)

În mod periodic (săptămânal) trezorerierul trebuie să întocmească o prognoză brută a poziției monetare anticipate întocmind planul de încasări și plăți. Pe baza valorii medii anticipate a poziției monetare și a posibilelor abateri de la această medie se vor stabili apoi operațiunile de trezorerie corective.

În ceea ce privesc serviciile bancare, acestea pot fi puse în evidență prin operațiuni, accesorii prin care banca oferă o serie de servicii foarte importante atât pentru clientelă, cât și pentru bancă (prin câștigurile care le procură acesteia). Serviciile financiar-bancare cunosc o gamă sortimentală extrem de variată si ele se adresează persoanelor fizice,agenților economici nebancari, altor bănci, societăți financiare și statului. Aceste servicii se modifică și se adaptează permanent în vederea satisfacerii cerințelor imți cu titlu de stat).

Principala cauză de incertitudine privitor la poziția monetară o reprezintă volatilitatea depozitelor bancare, îndeosebi a celor mari. Aceasta poate afecta nu doar poziția monetară a zilei, ci și baza de calcul a rezervei minime obligatorii viitoare.

Protecția împotriva incertitudinii în legătură cu poziția monetară se poate realiza prin:

rugarea clienților mari să anunțe în prealabil efectuarea unor operațiuni de incasări sau plăți de valoare mare;

întocmirea zilnică a listei operațiunilor de valoare mare (depozite ajunse la scadență, titluri în pensiune scadente, rate scadente la împrumuturile mari sau angajări semnificative de credite);

întocmirea listei cu sursele de fonduri disponibile imediat;

întocmirea listei cu depozitele la bănci corespondente plus instrumentele monetare lichide.

Trezorerierul băncii adună datele necesare și caută o soluție pentru aducerea poziției monetare efective la necesarul de rezerve ce trebuie asigurat. În funcție de mărimea abaterilor, trezorerierul băncii poate adopta fie o atitudine activă (împrumut de la bănci comerciale sau cumpărarea de fonduri de pe piață în avans), fie una pasivă (așteaptă până aproape de sfârșitul zilei pentru a avea toate datele de ultimă oră și eventual apelează la piață abia la sfârsitul zilei)

În mod periodic (săptămânal) trezorerierul trebuie să întocmească o prognoză brută a poziției monetare anticipate întocmind planul de încasări și plăți. Pe baza valorii medii anticipate a poziției monetare și a posibilelor abateri de la această medie se vor stabili apoi operațiunile de trezorerie corective.

În ceea ce privesc serviciile bancare, acestea pot fi puse în evidență prin operațiuni, accesorii prin care banca oferă o serie de servicii foarte importante atât pentru clientelă, cât și pentru bancă (prin câștigurile care le procură acesteia). Serviciile financiar-bancare cunosc o gamă sortimentală extrem de variată si ele se adresează persoanelor fizice,agenților economici nebancari, altor bănci, societăți financiare și statului. Aceste servicii se modifică și se adaptează permanent în vederea satisfacerii cerințelor impuse de clientelă și de accentuarea concurenței pe piața bancară.

Unul din serviciile cele mai des întâlnite este deschiderea de conturi curente. Aceste conturi permit colectarea încasărilor titularilor lor, efectuarea de plăți prin virament sau prelevare, precum și retragerea de numerar direct de la ghișeele băncii sau prin carduri.

Conturile curente sunt purtătoare de dobândă, iar în unele cazuri li se permite să aibă și solduri debitoare, adică titularii pot efectua plăți peste nivelul disponibilului din contul curent. În acest caz este vorba de descoperire de cont (overdraft) care este o facilitate pentru acoperirea pe termen scurt a depășirii fondurilor disponibile ale clientului.

Cărțile de credit (cardurile) au fost introduse pentru a creste acceptabilitatea cecurilor și pentru a promova operațiunile din cont curent. Introducerea automatelor bancare (ATM) a permis folosirea cărților de credit pentru plata unor produse și servicii fără folosirea numerarului, retrageri de numerar din contul curent, depuneri bancare, etc.

Principalele societăți de carduri din Europa sunt: VISA, MasterCard, EuroCard, Europaz și Acces, iar din SUA sunt: VISA, MasterCard, Dinners Club, etc.

Activitatea bancară la domiciliu este un alt serviciu modern și se pare de viitor, acesta fiind promovat de marile bănci. Această activitate mai este cunoscută sub denumirea de electronic banking și este o facilitate automată de a solicita detalii despre contul bancar, dând instrucțiuni de a se efectua plăți și a utiliza și alte servicii prin intermediul calculatorului, modemului si liniei de4 telefon

În cazul în care la capătul liniei datelor între bancă și client este Internetul, atunci vorbim despre Internet banking.

Serviciile de încasări și plăți sunt efectuate de bănci prin punerea la dispoziția clienților a diferitelor mijloace de plată (cec, ordin de plată, etc.) și procesarea acestora prin intermediul sistemului bancar, mai precis a sistemului de plăți.

Plățile în numerar este un serviciu care prezintă interes din partea clienților, mai ales pentru plata salariilor, numerarul fiind pus la dispozitie de către bancă pe baza unui cec nebarat emis de agentul economic respectiv.

Acreditivele sunt alt serviciu pe care –l pun băncile la dispoziția mai ales a clienților cu activitate de export-import. Acreditivul este un ordin dat de către client băncii sale de a pune la dispoziția sa sau la dispoziția unui terț, de catre banca respectivă sau de către o altă instituție financiară, o anumită sumă de bani și de a i-o vărsa.

Acreditivul poate fi permanent când nu este necesar să aibă la bază o contraprestație și documentar, cel mai răspândit, fiind o modalitate de plată combinată cu o formă a creditului documentar. Acreditivul documentar reprezintă cadrul organizatoric prin care banca își asumă un angajament de a plăti o sumă de bani exportatorului (contra unor documente conform regulilor internaționale din care să rezulte expedierea mărfurilor), suma pusă la dispoziția de importator (din propriile disponibilități sau pe baza unui credit în valută), pe baza unui ordin de deschidere a contului de acreditiv dat de acesta din urmă.

Emiterea de garanții (scrisori de garanție) pe contul băncilor este un alt serviciu acordat de către bănci. Printr-o scrisoare de garanție se obligă să achite suma garantată în cazul în care clientul sau nu-si va îndeplini obligațiile garantate.

Principalele tipuri de scrisori de garanție ce pot fi emise de bănci se referă la garantarea: plății furnizorilor; bunei execuții a unor contracte comerciale; plății taxelor vamale; participării la licitație și pentru garantarea creditelor.

În unele cazuri, băncile sunt solicitate să dea informații despre situația economică a unor clienți ai acestora altor bănci care le furnizează, la rândul lor, clienților lor care au cerut acest gen de informații.

Băncile au un anumit numar de scrisori standard pe care le expediază ca răspuns la întrebările despre stabiliitatea financiară a clienților. Scrisorile sunt redactate cu grijă, iar o anumită scrisoare care este expediată ca răspuns reflectată punctul de vedere al bancherului despre credibilitatea firmei în cauză. Furnizarea acestui gen de informații nu constituie o încărcare a regulii păstrării secretului bancar, deoarece informațiile care se dau indică numai informații ce sunt publice, nu și informații concrete cu privire la afaceri efevtiv derulate, la parteneri sau la natura operațiunilor.

Un alt serviciu bancar este furnizat prin intermediul operațiunilor cu valori mobiliare. Prin valori mobiliare se ințelege documente sau titluri concretizând un drept privat și conferind, persoanelor în posesia cărora se află, facultatea de a revendica acest drept. Sunt numite mobiliare, deoarece reprezintă drepturi mobiliare, adică creanțe și participații care pot fi transmise cu ușurință prin negocierea lor pe o piață anume organizată.

În lume, băncile execută în modregulat operațiuni cu titluri atât în numele lor propriu, cât și în calitate de comisionar. În cazul operațiunilor cu titluri efectuate de bancă în calitate de comisionar, clientul și banca sunt legați printr-un contract de comision și un contract de vânzare.

În România, legea bancară autorizează băncile să efectueze astfel de operațiuni prin intermediul unor societăți de valori mobiliare distincte pe care le controlează în totalitate.

Operațiunile cu valori mobiliare includ atât punerea în vânzare pentru prima dată a valorilor mobiliare emise de firme, cât și tranzacționarea unor valori mobiliare deja emise.

Emisiunea de valori mobiliare înseamnă crearea de titluri de către o entitate emitentă, care le plasează la cumpărătoti (investitori). Acest concept înglobează,concomitent, procesul economic de creare a titlurilor și pe cel al plasării lor la ultimul investitor.

Majoritatea operațiunilor de emisiune nu este efectuată de o singură bancă,ci de mai multe instituții financiare care se grupează, dând astfel naștere sindicatelor de plasament. Existența acestora este justificată de amploarea anumitor operațiuni care cer capitaluri prea mari și preyentând un risc pe care o singură bancă nu și-l poate asuma. Sindicatul de plasament are rolul, deci de a subscrie emisiunea de acțiuni și de a le plasa pe piață.

Serviciile legate de valori mobiliare se referă și la consultanța acordată societăților pe acțiuni și la administrarea portofoliilor acestora.

Serviciul de consultanță se acordă investitorilor care vor să-și constituie un portofoliu de valiri mobiliare, precum și acelora care vor să cumpere sau să vândă anumite active.

Pentru a face administrarea portofoliului unei firme, banca trebuie să încheie cu aceasta anumite convenții care lărgesc prerogativele și oblibațiile băncii.

Păstrarea depozitelor este un alt serviciu de cre pot beneficia clienții unei bănci. Banca asigură, ca o operațiune accesorie, păstrarea titlurilor de credit a valorilor și a altor obiecte mobiliare.

În cadrul acestui serviciu sunt strict incluse depozitele deschise și depozite închise, iar în cadrul acestora din urmă, depozite în păstrare sinplă și depozite în păstrare și administrare.

Depozitele în păstrare simplă, banca își asumă obligația de a păstra și de a restitui aceleași titluri și aceleași valori care au fost remise. Pentru aceasta trebuie încheiat un contract obișnuit de depozit. În calitate de contract real, el se realizează prin remiterea efectivă către bancă a titlurilor și valorilor însoțite de un borderou conținând detalii care să poată permite individualizarea fiecărui titlu și a fiecărei valori.

Banca trebuie să asigure păstrarea titlurilor și a valorilor și ii este interzis să utilizeze titlurile lăsate în păstrare dacă deponentul nu i-a permis acest lucru în mod expres. Deponentul este obligat la plata drepturilor de păstrare și cheltuielile ocazionate de depozit.

Depozitele în păstrare și administrare, banca in plus față de asigurarea păstrării titlurilor care îi sunt încredințate , trebuie să asigure și gestionarea lor.

Depozitele inchise au ca obiect plicuri, scrisori, case de bani, valiye, etc. Inchise sau sigilate de către deponent, purtând semnătura sa, pe care banca le primeste în depozit cu obligația de a le păstra și de a le restitui la cererea deponentului. Obligația de păstrare asumată de către bancă se referă la garantarea integrității exterioare a obiectului depozitului. Deponentul se obligă să verse o redevență proporțională cu volumul și valoarea declarată a lucrurilor conținute în obiectul depozitat.

Serviciul bancar al caselor de bani constă în punerea la dispoziția clienților a unor case de bani din incinta băncii. Aceste doua compartimente care au uși prevăzute cu broaște care nu pot fi deschise sau inchise decat prin utilizarea succesivă sau simultantă a 2 (două) chei diferite, una care poate fi comună mai multor servicii (cheie de trecere) care este ținută de bancă, alta intr-un exemplar unic (sau dublu exemplar) care este păstrată de utilizator.

Printre serviciile oferite, multe bănci au departamente specializate ce oferă servicii fiscale care cuprind:

servicii fiscale personale care se ocupă de:

clarificarea și inventarierea tuturor detaliilor privind veniturile impozabile de orice natură ar fi;

declararea veniturilor și transmiterea declarațiilor la organele fiscale;

corespondența cu aceste organe fiscale, etc.

servicii de consultanță fiscală care, spre deosebire de primele care se plătesc pe baza unei taxe (speze) anuale, se percep pe bază de tarife orare.

Într-o lume bancară aflată într-o permanentă și ascuțită concurență în care fiecare bancă încearcă să atragă noi și noi clienți, este de așteptat ca serviciile bancare să se diversifice tot mai mult, dar mai ales să crească calitativ.

1.2. LICHIDITATEA- PRIORITATE A ACTIVITĂȚII BANCARE

Nevoile de lichiditate sunt obligații imediate cărora banca trebuie să le facă față pentru a fi recunoscută în continuare ca intermediar financiar. Estimarea acestei nevoi se face, de regulă în funcție de termenul exigibil al obligațiilor băncii respective. Există nevoi de lichiditate pe termen scurt, pe termen lung și nevoi ciclice.

Nevoile de lichiditate pe termen scurt acoperă un orizont de timp de până la un an și pot fi generate de o serie de factori, între care amintim factorii sezonieri, plățile și creditele de mare valoare și volatilitatea depozitelor și creditelor.

Factorii sezonieri pot afecta atât cererea de credite, cât și mărimea și frecvența depozitelor. Cererea de credite este afectată de factori sezonieri mai ales dacă banca respectivă furnizează finanțări importante unor clienți din sectoare de activitate precum: agricultură, construcții, etc. Alt factor sezonier se referă la întreruperile de activitate în perioada de vacanță care determină o activitate minimă dar cheltuieli curente ridicate ce trebuie finanțate.

Efectele negative ale factorilor sezonieri pot fi anticipate pe baza experienței anterioare prin analiza dinamică a seriilor de date. Acest lucru este însă dificil de făcut în cazul băncilor noi care nu au un istoric.

Plățile si creditele de mare valoare pot crea și ele probleme de gestiune a lichidității pe termen scurt. În măsura în care la unii clienți necesitățile de plăți și de apelare la credite nu sunt cunoscute din timp și cu certitudine, gestiunea lichidității bancare devine o chestiune riscantă. Estimarea acestui tip de lichiditate pe termen scurt este dependentă de cunoasterea nevoilor de finanțare și a intențiilor clienților mari privind transferurile de fonduri.

Volatilitatea depozitelor și creditelor este un alt factor perturbator al gestiuni lichidității. Acest factor este mai frecvent prezent atunci când economia cunoaște o instabilitate accentuată, așa cum este cazul economiei românesti din această perioadă.

Estimarea volatilității depozitelor și creditelor se poate face pe baza experienței anterioare și corelat cu faza ciclului economic, având ca bază de calcul valorile corespunzătoare lunii decembrie.

Nevoile de lichiditate pe termen lung sunt corelate cu așa numitele tendințe seculare care caracterizează comunitățile de clienți ai băncii și piețele pe care operează banca.

În zonele cu dezvoltare accentuată, ritmul de creștere a creditelor este mai mare decât ritmul de creștere a depozitelor, ceea ce imprimă presiuni suplimentare, de lingă durată, asupra lichidității băncii.

În zonele și perioadele cu stabilitate economică, depozitele tind să crească în mod constant, în timp ce creditele sunt stabile ca nivel. În acest caz apar presiuni generate de necesitatea asigurării unor plasamente rentabile pentru depozitele respective.

Nevoia de lichiditate pe termen lung se poate estima prin analiza poziției lichidității care se definește ca diferența dintre activele lichide și pasivele volatile.

Activele lichide sunt acele active din bilanțul contabil care sunt convertibile în fonduri ce se pot utiliza imediat într-un inerval de maxim 90 de zile și pierderi minime la tranzacționare.

Pasivele volatile cuprind depozitele pe termene scurte, precum și alte depozite pe termene mai lungi, dar la care deponenții pot renunța înainte de scadență.

Nevoile ciclice de lichiditate sunt determinate de evoluția ciclului economic și ele sunt greu de estimat datorită dificultății anticipării momentului apariției modificărilor în ciclul economic.

Pentru estimarea mărimii acestor nevoi se pot folosi urmatoarele metode de analiză și calcul:

analiza comportamentului liniilor de credit comparativ între momentele cu utilizare integrală și momentele când se face analiza pentru a estima cererea suplimentară de credite în caz de expansiune economică;

corelarea dinamicii depozitelor cu dinamica ratelor dobânzii folosind curba ratelor dobânzii care anticipează fazele ciclului economic pentru a anticipa evoluția depozitelor; pe baza unor serii de date proprii, banca poate stabili indicii de corelație între dinamica ratelor dobânzii și a depozitelor bancare, anticipând nivelul probabil al acestor depozite în funcție de evoluția dobânzilor pe piață;

pachete de programe de analiză statistică care sunt folosite mai ales pentru analiza sezonalității;

analiza retragerilor de depozite care dă o imagine a diversificării depozitelor constituite la banca respectivă și a apariției cererilor aleatoare de lichiditate.

În afara acestor nevoi cunoscute de lichiditate, banca poate înregistra și nevoi neprevăzute de lichiditate provocate de evenimente complet aleatoare, cum ar fi: zvonuri, suspendarea sau diminuarea accentuată a unor surse de finanțare.

Datorită faptului că ele nu pot fi anticipate, băncile trebuie să-și stabilească un plan de măsuri de urgență pentru asigurarea lichidității în astfel de situații deosebite. Prin acest plan sunt prevăzute surse de urgență care să acopere un anumit procent din valoarea totală a depozitelor volatile sau din valoarea totală a creditelor.

1.3. SATISFACEREA NEVOILOR DE LICHIDITATE BANCARĂ

Satisfacerea nevoilor de lichiditate bancară este a doua etapă a gestiunii lichidității bancare presupune identificarea surselor de lichiditate accesibile băncii respective și punerea de acord a acestor surse cu mărimea nevoilor de satisfăcut.

Sursele de lichiditate bancară cuprind sursele tradiționale și sursele noi de lichiditate. Din rândul surselor tradiționale fac parte:

activele lichide care cuprind rezervele primare ( numerarul din seifurile băncii, depozitele constituite la BNR și depozitele constituite la băncile corespondente), rezervele secundare (portofoliul de titluri de stat și alte titluri negociabile) și portofoliul de credite, constituit din ratele scadente la creditele acordate;

împrumuturile (emiterea de certificate de depozit, împrumuturi de la banca centrală, împrumuturi de la bănci corespondente).

Activele lichide includ, deci acele active bancare în care sunt plasate temporar fondurile băncii și care zor fi folosite pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate suplimentare, fie la scadența acestora, fie prin vânzarea înainte de scadență fără pierdere de valoare.

Împrumuturile desemnează totalitatea metodelor prin care băncile se pot împrumuta sau pot să obțină fonduri pentru care plătesc o remunerație corespunzătoare sub formă de dobândă.

Sursele noi de lichiditate sunt asigurate prin folosirea unor noi tehnici și instrumente financiare (prin folosirea pieței monetare și a celei de capital pentru emisiunea de catre bănci a propriilor titluri de valoare).

Acreditarea surselor la nevoile de lichiditate are la bază caracterul nevoii de lichiditate, el putând fi considerat factorul principal în luarea deciziei de alocare a anumitor surse de lichiditate pentru acoperirea nevoilor de lichiditate.

Nevoile imediate de lichiditate sunt rezervate în cazul gestionării trezoreriei prin echilibrarea poziției monetare.

Nevoile cu caracter sezonier, deoarece sunt previzibile și aproape certe sunt acoperite în modul cel mai eficient prin apelarea la finanțarea din împrumuturi, existând o posibilitate destul de mare de a exista capacitatea de rambursare ulterioară a acestor împrumuturi.

Nevoile ciclice, datorită faptului ca sunt mai greu de anticipat, sunt acoperite prin ajustarea structurii activelor bancare care presupune formarea unui portofoliu semnificativ de active în perioada de recesiune (cînd cererea de credite este oricum redusă) și lichiditatea acestora la începutul perioadei de avânt, când crește cererea de credite.

Nevoile pe termen lung, fiind și mai greu de anticipat, se asigură prin respectarea regulii de aur care susține că trebuie limitată creșterea creditelor din portofoliu la nivelul creșterii depozitelor. Trebuie estimată capacitatea băncii de a da credite în legatură directă cu mărimea depozitelor bancare, iar această capacitate nu trebuie niciodată epuizată în mod deliberat pentru a se putea face față unor crize de lichiditate. Aceasta, deoarece activele lichide nu pot fi folosite ca sursă permanentă de finanțare a creșterii cererii de credite, iar împrumuturile de pe piață, desi pot fi folosite la acoperirea nevoii de lichiditate pe termen lung, produc modificări în structura pasivelor bancare, sporește expunerea globală a băncii la riscul de lichiditate (epuizarea surselor de imprumut în condițiile de dependență pronunțată), micșorând gradul de flexibilitate al băncii.

Pentru activele lichide, costul deținerii lor este un cost de oportunitate pentru întreaga perioadă de păstrare a acestora în portofoliu ajustat în funcție de câștigul/pierderea de capital și de fiscalitate. Pentru fondurile împrumutate, cheltuielile pot fi fixe sau variabile, în funcție de regimul dobânzilor plătute.

1.4. INDICATORII LICHIDITĂȚII BANCARE

Lichiditatea unei bănci și modul în care sunt administrate resursele și plasamentele acesteia sunt evaluate în funcție de trendul și stabilitatea depozitelor, gradul și trendul utilizărilor acestor resurse ( ponderea surselor volatile în totalul surselor și modul în care ele sunt repartizate pentru activele pe termen scurt, mediu și lung), adecvarea surselor de lichiditate și capacitatea de a face față nevoilor de lichiditate, accesul la piețele monetare ți alte surse de finanțare,eficiența politicilor și practicilor de lichiditate în realizarea stratehiilor de administrare fondurilor, capacitatea conducerii de a identifica, măsura, monitoriza și controla lichiditatea și niovelul de diversificare al surselor de finanțare, etc.

Pentru a avea siguranță lichiditatea, banca trebuie să asigure echilibrul activelor cu pasivele nu numai pe total, ci și pentru fiecare moment, deoarece durata de mobilizare a surselor și angajarea a acestora este strâns legată de poziția lichidității băncii. Altfel spus:

A=P

sau

A1+A2+……….+An = P1+P2+……….+Pn

dar și:

A1 = P1; A2=P2;……….An = Pn

Lichiditatea bancară pate fi măsurată cu ajutorul unui sistem de indicatori care analizați împreună dau o imagine foarte bună despre gradul de lichiditate a băncii și despre calitatea gestiunii lichidității bancare.

Indicatorii de lichiditate cei mai utilizați sunt:

Rata lichidității curente (Lc) se calculează cu formula:

Lc = active curente/pasive curente

și ea trebuie să fie supraunitară pentru a sugera o lichiditate corespunzătoare.

2. Poziția lichidității este un indicator de fundamentare a modului de gestionare a trezoreriei și al acoperirii nevoii de lichiditate pe termen scurt. El se calculează ca diferență între activele lichide și pasive imediate și se determină pe zile (pentru săptămâna următoare), pe săptămâni (pentru luna următoare) și pe luni (pentru anul curent).

Un exemplu de calcul simplificat al poziției lichidității il putem urmari in tabelul 1.

Calculul poziției lichidității pentru luna mai 2007

Tabelul 1

Optimizarea poziției lichidității bancare presupune echilibrarea activelor lichide cu pasivele imediate și obtinerea astfel a unei poziții nule. Această cerință este impusă de gestiunea riscului și de maximizarea rentabilității bancare.

Dacă poziția lichiditații este negativă atunci activele lichide sunt intensificate pentru onoarea integrală a obligațiilor imediate. Este necesar să se retragă la surse de lichiditate pentru acoperirea acestui deficit(împrumut de pe piața interbancară, împrumut de la banca centrală, lichiditatea înainte de termen a unor active din portofoliu- in ordinea arătată).

Dacă poziția lichidității este pozitivă, atunci activele lichide de care dispune banca depășesc necesarul pentru onoarea obligațiilor pe perioada respectivă. Din punct de vedereal gestiunii riscului de lichiditate situația este bună, un excedent prea mare de lichiditate nu este profitabil, deoarece activele lichide sunt cel mai prost plasament bancar în termeni de rentabilitate și nivelul lor trebuie minimizat.

În aceste condiții, deși la limită poziția lichidității trebuie să fie nulă, să poată admite un excedent limitat de lichiditate justificat de un comportament prudent.

În cazul în care excedentul de lichiditate este superior mărimii absolute admisibile a acestuia, sumele disponibile trebuie plasate pe termen scurt, de preferat cu scadențe în perioadele cu poziția lichidității negativă.

3. Pasivele nete si indicele lichidității

Pentru determinarea pasivelor nete și calcularea indicelui lichidității este nevoie de clasificarea activelor și pasivelor existente la un moment dat în funcție de scadențe.

În următorul tabel se arata structura activelor si pasivelor ale unei bănci în funcție de scadențe.

Structura activelor și pasivelor băncii în funcție de scadențe

Tabelul 2

Pe baza acestei structuri se pot calcula atât pasivele nete simple, cât și pasivele nete cumulate.

Pasivele nete simple se calculează pentru fiecare perioadă, ca diferență între pasivele și activele simple cu aceeași scadență.

Pasivele nete cumulate se calculează ca diferență între pasivele și activele cumulate corespunzătoare fiecărei perioade.

Pe baza datelor din tabelul 2 se obțin urmatoarele rezultate din tabelul 3.

Pasivele nete simple și pasivele nete cumulate

Tabelul 3

Pasivele nete simple arată, pentru fiecare perioadă, măsura în care activele scadente acoperă obligațiile scadente. Problema gestionării lichidității apare mai ales acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive, deoarece pentru acoperirea lor banca trebuie să identifice resurse suplimentare.

Pasivele nete cumulate sunt folosite pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate, in exemplul dat, peste 1-3 luni deficitul de lichiditate va atinge 23 mld. lei.

Indicele lichidității (IL) se determină prin raportarea pasivelor ponderate la activele ponderate.

IL = ∑pasive moderate/ ∑active ponderate

Ponderea se poate face fie cu ponderea ce rezultă împarțind mijlocul perioadei la 360 de zile ( 1 an), fie numărul curent pentru fiecare perioadă (1,2,3,…). Deoarece ponderile sunt aceleași și pentru numărător și pentru numitor, sistemul de pondere nu va schimba valoarea supraunitară sau subunitară a raportului. Totuși rezultatul este mai precis dacă se folosește ponderea cu numărul mediu de zile corespunzător fiecărei scadente în totalul zilelor unui an.

În funcție de valoarea concretă a indicelui de lichiditate față de cifra 1 (unitate), el indică modul în care banca transferă global scadențele. Astfel pentru valoarea 1 sau valori foarte apropiate de 1, banca nu face practic transformare de scadențe. Pentru valori subunitare, transformarea se face din pasive pe termen scurt în active pe termen lung, iar mai rar, indicatorul poate avea și valoare supraunitară, caz în care transformarea se face din pasive pe termen lung în active pe termen scurt. În acest caz caz nu există practic risc de lichiditate deoarece activele ajung la scadență înaintea surselor care le-au finanțat.

Din punct de vedere al rentabilității plasamentelor, o astfel de structură a activelor și pasivelor nu este un avantaj decât pentru perioade scurte de timp când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung.

Transformarea medie a scadențelor (TMS) este indicatorul care exprimă,în număr de zile sau de luni, diferența dintre scadența medie ponderată a activelor bancare și cea a pasivelor bancare. Ponderea se face la fel ca în cazul indicelui de lichiditate.

TMS = TAP/TA-TPP/TP

unde:

TAP = total active ponderate;

TPP = total pasive ponderate;

TA = total active;

TP = total pasive.

Rata lichidității bancare exprimă, procentual evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară, în ansamblul său sau față de un segment al acestuia. Ea se calculează prin raportarea împrumuturilor noi contractate de bancă într-o anumită perioadă la împrumuturile scadente în aceeași perioadă.

Rata lichidității bancare se calculeaza după următoarea formulă:

Rt = împrumuturi noi contractate/ împrumuturi scadente

Devansarea valorii împrumuturilor noi contractate de către împrumuturile scadente, indică scăderea gradului de îndatorare, altfel spus, de dependență financiară a băncii față de piața monetară. Se poate aprecia, ca lichiditatea proprie a băncii este în crestere ca și capacitatea sa de a împrumuta ulterior de pe piață, atunci când este cazul.

O altă exprimare a lichidității bancare este făcută tot prin rata lichidității, dar calculată altfel:

Rt = active lichide/total depozite atrase

Valoarea optimă a acestui indicator astfel exprimat este cea care se situează la peste 35%.

Raportul credite acordate clientelei/depozite atrase de la clienți se obtine prin simpla împarțire a celor 2 (două)elemente. Valoarea acestui raport trebuie să fie subunitară, o tendință de descreștere în timp a acestui indicator putând fi interpretată ca pozitivă din punct de vedere al gestiunii riscului lichidității.

Raportul active foarte lichide/ depozite la vedere se calculează prin raportarea valorii activelor foarte lichide la depozitele la vedere ale clienților nebancari. Valoarea optimă a acestui indicator este de 15%, dar variază în funcție de gradul de dezvoltare a piețelor financiare secundare și de volatilitatea depozitelor la vedere.

Rata de acoperire a breței (RB) arată care trebuie să fie nivelul de dobândă maximă ce se poate renumera pentru acoperirea unui gol de surse.

Indicatorul se calculează ca raport între diferența dintre dobânzile încasate (DI) și dobânzile plătite (DP) și golul de surse (A-P).

Lichiditatea imediată (cach) se calculează prin raportarea activelor ce se pot transforma în 24 de ore în numerar (cach=, formate din numerar în casă, disponibil în bănci, rezerva minimă obligatorie, depozite la bănci și titluri de stat,la datorii curente (depozite la vedere și depozite la termen).

Acest indicator arată măsura în care are suficiente active lichide pentru a face față obligațiilor ăe termen scurt față de deponenți.

Pentru introducerea unei mai mari discipline privind lichiditatea ce trebuie să fie asigurată de fiecare bancă în cadrul sistemului bancar, Banca Națională a României a emis norme privind lichiditatea băncilor.

Aceste norme reglementează nivelul minim de lichiditate ce trebuie îndeplinit de băncile, persoanele juridice române, precum și de sucursalele din România ale băncilor persoane juridice străine.

Prin Normele privind lichiditatea băncilor nr.1-2001, BNR obligă băncile să determine lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară în funcție de care se calculează indicatorul de lichiditate care trebuie raportat, lunar, la BNR în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență a activelor bilanțiere și a angajamentelor primite evidențiate în afara bilanțului.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență a obligațiunilor și a angajamentelor în afara bilanțului.

Indicatorul de lichiditate se calculează între lichiditatea necesară, limita sa minimă admisă fiind 1, băncile trebuind să mențină în permanență acest indicator cel puțin la nivelul limitei minime admise.

Supravegherea riscului de lichiditate se realizează de către bănci și de către BNR.

Suprevegherea de către bănci se face prin instituția de către BNR a obligației ca băncile să dispună de:

o strategie în domeniul managementului (gestonării) lichidității, care reanalizează ori de câte ori modificarea condițiilor mediului de afaceri o impune;

o strategie a managementului lichidității în cazuri de criză,materializată printr-un plan alternativ care să prevadă soluții pentru depășirea în condiții optime a perioadei de criză;

proceduri de urmărire și limitare a riscului de lichiditate, în vederea realizării obiectivelor stabilite prin strategiile în domeniul lichidității;

proceduri administrative și de control intern adecvate care să permită supravegherea riscului de lichiditate.

Supravegherea de către Banca Națională a României se face pe baza indicatorului de lichiditate, calculat pe fiecare bandă (interval) de scadențe, ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea pe fiecare bandă (interval) de scadență, a activelor și a angajamentelor primite corespunzătoare fiecărui interval.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare interval de scadență, a obligațiilor bilanțiere și a angajamentelor date (acestea din urmă evidentiate în afara bilanțului) corespunzător fiecărui interval.

În afara înregistrării unui excedent/deficit de lichiditate în oricare din intervalele de scadență (cu excepția ultimului interval) acesta se va adăuga la nivelul lichidității efective aferent intervalului de scadență următor.

Capitolul II

POLITICA BĂNCII PRIVIND CREDITELE ȘI DOBÂNZILE ACORDAREA ȘI MONITORIZAREA CREDITELOR

2.1. Dobânda în lumina teoriilor

Atunci când Adam Smith, în lucrarea sa fundamentală, “Avuția națiunilor…” se ocupă de părțile care alcătuiesc prețul mărfurilor, el arată că “venitul scos din capital, de către persoana care nu îi întrebuințează ea însăși, ci îi dă cu împrumut alteia, se numește dobânda sau venitul băncilor. Acesta este compensația pe care împrumutatul are prilejul să-l realizeze prin întrebuințarea banilor”.

Cu toate că de-a lungul timpului s-au emis și alte definiții ale dobânzii, esența definiției lui Adam Smith a rămas. Astfel, Keynes definește dobânda ca “recompensă pentru renunțarea la lichiditatea capitalului pe o anumită perioadă de timp”, iar Irving Fisher ca “plată pentru nerăbdare” de a folosi bunurile imediat în loc de o folosire viitoare.

Într-o economie monetară în care nu există piețe ale creditului, veniturile obținute de către agenți pot fi orientate în două direcții: ei pot să schimbe venitul monetar pe bunuri și servicii (să-l consume) sau pot să economisească o parte din venitul lor și să păstreze banii ca o rezervă generalizata a puterii de cumpărare. Banii păstrați pot fi cheltuiți la o data ulterioară.

Dacă există piețe ale creditului într-o economie, venitul primit poate fi destinat unei a treia opțiuni: agenții respectivi pot să dea cu împrumut economiile realizate și să obțină un câștig din dobândă.

Privită prin prisma mecanismului de formare a veniturilor, dobânda reprezintă un mijioc de obținere de venituri din acumulări anterioare. În măsura în care acumulările cedate de creditor sub formă de împrumut debitorului sunt capital, dobânda constituie un venit adus de capital.

Dobânda este suma de bani pe care cei care dau cu împrumut o primesc pentru creditul acordat.

Rata dobânzii este indicele obținut din raportarea dobânzii la suma împrumutului.

În lumina legăturii pe care creditul o permite între consumul actual ( celui care primește creditul) și cel viitor (al celui care dă creditul), rata dobânzii poate fi văzută ca preț-exprimat în % pe an care face legătura între valoarea actuală și cea viitoare a unei sume de bani dată sau luată cu împrumut.

În lumina legăturii pe care creditul o permite între consumul actual (al celui care primește creditul) și cel viitor (al celui care dă creditul), rata dobânzii poate fi văzută ca preț-exprimat în % pe an care face legătura între valoarea actuală și cea viitoare a unei sume de bani dată sau luată cu împrumut.

Dintre teoriile care justifică dobânda enumerăm:

a) Teoria productivității, aparținând lui A.R.J.Turgot, se rezumă în expresia: “Acela care împrumută cedează nu numai posesia strictă a banului, ci îi răpește beneficiul sau venitul pe care și l-ar putea crea, iar dobânda ce-l compensează pentru aceasta nu poate fi considerată ca ceva injust.

b) Teoria utilității marginale are ca premisă ideea că “bunurile prezente sunt apreciate mai mult decât cele viitoare”. Ca urmare, dobânda reprezintă diferența ce se p1ătește pentru utilizarea prezentă comparativ cu cea viitoare a banilor. Printre susținătorii acestei teorii se numără Böhm Bawerk și Zeiter.

c) Teoria abstinenței se bazează pe efortul ce-l fac indivizii pentru realizarea de economii ce stau la baza capitalurilor împrumutate.

d) Teoria dinamică consideră dobânda ca efect al progresului economic.

e) Teoria mobilizării economiilor intuiește că lipsa unui stimulent duce la tezaurizarea banilor, respectiv la absența lor din circuitul economic, cu urmări nefaste asupra derulării acestuia.

f) Teoria riscului pleacă de la premisa că există un risc evident în legătură cu restituirea banilor împrumutați și a fost susținută de Galliani. Aceast teorie nu rezistă unei analize mai profunde deoarece se percep dobânzi și în condițiile în care împrumutul este lipsit de orice risc.

g) Teoria rarității decurge din conceptul lui Cassel potrivit căruia dobânda derivă din raritatea capitalurilor.

Așadar, diversele teorii prezentate justifică diferit perceperea dobânzii, fiecare din ele având partea ei de contribuție la justificarea perceperii dobânzii pentru împrumuturi.

2.2. Nivelul dobânzii și factorii care-l determină

Nivelul minim al ratei dobânzii plătite de bănci pentru fondurile atrase este condiționat de veniturile pe care acestea le pot obține prin plasarea sumelor atrase pe piață (împrumuturi acordate, investiții în valori mobiliare etc.).

Nivelul maxim al ratei dobânzii încasate de bănci de la debitori depinde, în principal, de rata dobânzii percepută de instituțiile financiare la credite acordate băncilor, de dobânzile achitate deponențior de capital, de dividendele acordate acționarilor, de concurență etc.

Dobânzile înalte la credite elimină activitățile economice care nu reușesc să creeze condițiile necesare reducerii costurilor, afectate de rata dobânzii, limita prețului de vânzare. Din contră, o rată scăzută a dobânzilor lărgește aria celor care au acces la credit, contribuind la creșterea masei creditului în economie dar nu întotdeauna cu urmări benefice asupra acesteia.

În primul caz, printr-o politică de dobânzi înalte se ajunge la reducere cererii și, implicit, a investițiilor și, deci, la creșterea șomajului. În al doilea caz prin reducerea dobânzilor are loc o creștere a cererii și, deci, a investițiilor,dar poate conduce și la inflație.

Nivelul dobânzii ce este acceptat într-o relație de credit este rezultatul negocierii dintre debitor și creditor, fiecare încercând să obțină condițiile cele mai avantajoase. Ca urmare, putem privi factorii care influențează nivelul dobânzii venind atât din partea creditorului, cât și a debitorului.

Astfel, un prim factor (ce vine dinspre debitor) îl reprezintă productivitatea capitalului, adică rata profitului ce o poate realiza utilizatorul creditului (debitorul). Se știe că pentru ca îndatorarea să aibă efect benefic asupra ratei rentabilității financiare a firmelor, trebuie ca firmele să fie capabile să realizeze o rată a rentabilității economice mai mare decât rata dobânzii la credit.

Deoarece structura capitalului utilizat de către firme este diferită de la o firmă la alta, am pus în evidență următoarea condiție ce trebuie respectată, astfel încât apelarea la credite să nu conducă la pierderi (cheltuielile financiare să nu anihileze profitul din exploatare):

re>i · h

re = rata rentabilității economice

i = rata anuală a dobânzii

h = raportul dintre împrumuturile angajate de firmă și pasivul total.

Înegalitatea arată că firma este nevoită să realizeze o rată a rentabilității economice cu atât mai mare cu cât sunt mai mari rata dobânzii și ponderea împrumuturilor în totalul pasivului.

Deoarece fondurile disponibile pentru a fi date cu împrumut provin de la deținătorii de capitaluri (investitori), aceștia, în calitate de creditori de prima instanță, trebuie să aprecieze în mod real productivitatea capitalului celor care folosesc creditul, atunci când își formează pretențiile cu privire la nivelul dobânzilor solicitate, astfel încât să creeze condiții ca debitorii (cei împrumutați de bănci) să continue să existe, iar ei (creditorii)să poată astfel sa-și fructifice și în viitor capitalurile deținute.

Al doilea factor care determină nivelul dobânzii este lichiditatea. Băncile acordă credite, dar, din motive de prudențialitate și apărare a intereselor lor pe termen lung, preferă formele de împrumut pe termen scurt care să le asigure lichiditatea. Orice angajare în credite pe termen mai îndelungat a resurselor disponibile conduce la diminuarea lichidității și la creșterea riscului ce-l implică și ca urmare, banca solicită o rată a dobânzii mai mare (o primă de risc).

Al treilea factor ce influențează nivelul dobânzii este riscul nerambursării.

Beneficiarii de credite se pot confrunta în activitatea lor cu situații deosebite (pierderea unor piețe, condiții economice generale nefavorabile, un slab management etc.) care pot avea în unele cazuri drept consecință starea de insolvabilitate. În astfel de situații, ei nu mai sunt capabili să ramburseze împrumutul.

Al patrulea factor, de departe cel mai important, care determină nivelul ratei dobânzii este raportul dintre oferta și cererea de credite.

Oferta de credite este determinată, la rândul ei, de mai mulți factori. Factorul esențial este nivelul economisirii care, deși poate fi stimulat de nivelul dobânzii, este condiționat de nivelul venitului individual, de numărul populației ocupate și de înclinația spre consum a populației.

Un alt factor important al formării capitalului îl constituie stabilitatea economică și politica. Orice fenomen de instabilitate politică și de dezechilibru economic diminuează nivelul economisirii și influențează negativ mărimea resurselor disponibile pentru credite.

Politica băncii centrale privind regimul rezervelor minime obligatorii este un alt factor, ce nu este de neglijat, care determină oferta de fonduri ce pot fi plasate sub formă de credite de către bănci.

Nivelul concret al dobânzii nominale se exprimă în diferitele segmente ale pieței creditului și în diferitele raporturi existente între debitori și creditori. Astfel există: rata dobânzii pentru titluri de stat ce se formează pe piața creditui acordat statului pe baza cererii și ofertei de fonduri, rate ale dobânzii pe piața monetară (interbancară) care se stabilesc zilnic pe baza cererii și ofertei de credite în urma negocierii dintre bănci și rate interne bancare ale dobânzii care se referă la ratele dobânzii pentru depozite și ratele dobânzii pentru credite acordate de bănci clienților nebancari.

2.3. Calculul dobânzii bancare

În afară de înaltă, moderată și redusă, dobânda la creditul bancar mai poate fi:

– dobândă simplă, adică prețul plătit de împrumutat pentru suma de bani împrumutată pe timpul împrumutului:

– dobândă compusă, adică prețul plătit de împrumutat pentru suma de bani reprezentând capitalul plus dobânda capitalizată pe o perioadă anumită;

– dobândă fixă, care este valabilă pe întreaga perioadă a împrumutului;

– dobândă variabilă, care se recalculează periodic în funcție de evoluția dobânzii pe piață;

– dobândă negativă, care se percepe depunătorului pentru serviciile primite;

– dobândă preferențială, percepută pentru creditele acordate celor mai solvabili clienți;

– dobândă legală, nivelul maxim al ratei dobânzii permis de lege;

– dobândă cămătărească, dobândă situată peste pragul dobânzii legale;

– dobândă real pozitivă, dobândă care ia în considerare nivelul inflației.

1. Calculul dobânzii pentru creditul acordat statului prin cumpărarea de titluri de către bănci privește, pe de o parte, determinarea ratei scontului la care se emit titlurile, iar pe de altă parte determinarea ratei dobânzii la care se valorifică capitalul investit de cumpărătorul de titluri de stat (bănci sau alți investitori).

Rata scontului titlurilor de stat se obține cu formula:

F – P 360

Rt = ——— x ———

F n

unde:

Rt = rata dobânzii titlurilor de stat;

F = valoarea nominală a titlului;

P = prețul la care se vând titlurile;

n = numărul de zile până la scadență.

Rata dobânzii la care se valorifică capitalul investit de cumpărătorii de titluri de stat (randamentul cuponului) se determină cu formula:

F – P 365

Rc = ——— x ———

P n

2. Calculul dobânzii, atunci când cel împrumutat (banca, în cazul depozitelor, și clienții acesteia, în cazul creditelor) primește valoarea nominală a creditului și rambursarea, la scadență, se face apelând la formula dobânzii simple:

P • r • t

D = ————

360

unde:

D = mărimea absolută a dobânzii; :

P = soldul capitalului (principalului);

r = rata anuală a dobânzii exprimată sub formă de coeficient;

t = perioada de acordare a împrumutului exprimată în zile.

În acest caz, calculul dobânzii se efectuează o singură dată la finele duratei de capitalizare (în cazul depozitelor) sau la scadență )în cazul creditelor), utilizând o singură rată a dobânzii pentru perioada precizată de timp.

Din formula dobânzii simple se pot determina și ceilalți factori ai formulei: suma împrumutatului, rata dobânzii și perioada de creditare.

3. Rate ale dobânzii proporționale și echivalente

Fie o perioadă de referință (să zicem anul) luată pentru unitatea de timp, și fie z durata unei alte perioade T (z este, în special, un număr rațional). Spunem că r și rz sunt ratele dobânzii pentru perioade de referință și, respectiv, pentru perioada T.

Fie V1 valoarea datorată pentru un capital C0 pe perioada t și capitalizată la o rată r pe perioada de referință; și fie Vz valoarea datorată pentru același capital pe perioada cu aceeași durată, t, și capitalizat la rata dobânzii rz pe perioada T.

Spunem că rz și r sunt ratele dobânzii corespondente dacă, și numai dacă, valorile datorate V1 și Vz sunt egale oricare ar fi datele C0 și t.

Primul caz — Capitalizarea la rate simple ale dobânzii

Prin definiție,

V0 = C0( 1 + r · t )

și

Egalitatea valorilor datorate este asigurată dacă, și numai dacă, există relația

rz = z · r

Cazul al doilea — Capitalizarea la rate compuse ale dobânzii

Plecând de la relația:

V1 = C0 ( 1 + r )t

Egalitatea lui V1 cu Vz este asigurată dacă:

Vz = C0 (1+ rz)z =C0[(1 + rz)z]t

Se spune că această valoare rz este echivalenta lui r.

4. Compararea ratei dobânzii proporționale cu rata dobânzii echivalente

a) dacă 0<z<1, rata dobânzii proporționale este mai mare decât rata dobânzii echivalente.

b) dacă z>1, rata dobânzii proporționa1e este mai mică decât rata dobânzii echivalente.

5. Rata efectivă a dobânzii și rata nominală a dobânzii (aparentă)

Rata efectivă a dobânzii ajustează rata nominală în funcție de frecvența folosită pentru compunere și numărul de zile presupuse a fi într-un an (360 sau 365 de zile). Ea este dată de formula:

unde:

Ref = rata anuală efectivă a dobânzii;

r = rata anuală nominală a dobânzii;

m = numărul intervalelor (perioadelor) de compunere dintr-un an.

Rata efectivă este întotdeauna mai mare decât rata nominală (aparentă) a dobânzii

6. Rata reală a dobânzii și rata nominală a dobânzii

Datorită efectului inflației, puterea de cumpărare a unei sume investite la o rată nominală a dobânzii va fi mai mică decât valoarea matematică calculată. Între rata nominală a dobânzii, r, rata reală a dobânzii, rr , și rata inflației, ie , există relația:

r = rr + ie + rr · ie

Pentru valori mici (sub 10%) ale lui rr și ie , expresia de mai sus se simplifica și se poate scrie:

r = rr + 1

rata nominală a = rata reală a + rata acteptată

dobânzii dobânzii a inflației

Rata reală a dobânzii este constantă, în timp ce rata inflației se modifică și că rată nominală a dobânzii se modifică pe măsură ce se modifică rata inflației, este cunoscută sub denumirea de efect Fisher, după numele celui care l-a pus în evidență, Irving Fisher.

7. Scont versus dobândă

Scontul (discontul) este valoarea cu care se reduce valoarea nominală a unei creanțe financiare, cum ar fi cambia sau titlul de stat, reprezentând dobânda datorată pentru creanță pe perioada de timp rămasă până la scadența acesteia. Diferența dintre scont și dobândă constă în faptul că dobânda se adaugă la capital, în timp ce scontul se scade din capital.

Rata scontului este rata dobânzii folosită la determinarea scontului la vânzarea unui instrument financiar.

Veniturile și cheltuielile aferente operațiunii de scontare sunt similare cu veniturile și cheltuielile care rezultă din calculul dobânzii. Diferența este că, în timp ce plata/încasarea dobânzii este realizată, de obicei, în timpul sau la sfârșitul perioadei tranzacției financiare, veniturile și cheltuielile aferente operațiunii de scontare apar, de regulă la începutul perioadei tranzacției.

8. Tipuri de scadențe și modul de calcul al dobânzii

În practica bancară modul de calcul al dobânzii este diferențiat în funcție de tipul scadențelor, care pot fi unice sau eșalonate în timp.

a) în cazul scadențelor unice, calculul dobânzii se poate face direct prin utilizarea tabelelor care cuprind coeficienții de capitalizare (factori de compunere) sau cu ajutorul formulei dobânzii simple.

b) în cazul scadențelor eșalonate în timp există următoarele metode de calcul al dobânzii:

– calculul regresiv al dobânzii (descrescătoare în timp);

– calculul progresiv al dobânzii (crescătoare în timp);

– dobânda egal distribuită în timp pe fiecare rată scadentă;

– amortizarea creditelor.

Calculul regresiv al dobânzii se caracterizează prin aceea că dobânda plătită în timp, pe toată perioada creditării, este mai mare în primii ani (sau luni) și mai mică în anii (lunile) din urmă, distribuită în timp pe ratele scadente. În acest caz, dobânda se calculează asupra valorii nerambursate a creditului.

Calculul progresiv al dobânzii se individualizează prin aceea că dobânda plătită în timp este mai mică la început și mai mare la sfârșitul ratelor scadente. Rata dobânzii se aplică la fiecare rată scadentă, luându-se în considerare întreaga perioada scursă de la acordarea creditului până la fiecare scadență și se calculează la valoarea rambursată a creditului.

Dobânda egal distribuită în timp pe fiecare rată scadentă se poate calcula prin două metode:

– metoda bazată pe perioada medie de creditare;

– metoda utilizând coeficientului de restituire a împrumutului.

Metoda bazată pe perioada medie de creditare presupune:

– calcularea perioadei medii de creditare cu ajutorul formulei:

unde:

Pm = perioada medie de creditare;

Pg = perioada de grație (vacantă);

Pr = perioada de rambursare;

Ir = intervalul dintre două rambursări consecutive.

– calcularea dobânzii pentru întreaga valoare a creditului (nu pentru fiecare rată ca în cazul celorlalte metode);

– repartizarea în mod egal a dobânzii pe ratele scadente.

Amortizarea împrumuturilor presupune rambursarea acestora în sume periodice egale (lunar, trimestrial etc.). Formula folosită este cea derivată din formula valorii prezente a unei anuități ordinare:

unde, A este anuitatea, iar r este rata dobânzii (rata de actualizare).

2.4. Gestiunea riscului de variație a dobânzii

Pe lângă faptul că băncile trebuie să-și gestioneze lichiditățile, ele trebuie să-și gestioneze și riscul ratei dobânzii, adică ele trebuie să fie sigure că veniturile din dobânzi sunt mai mari decât cheltuielile cu dobânda plătită, iar pentru aceasta ele trebuie să fie atente la schimbările ce se produc pe piață privind ratele dobânzii.

Elementele de activ sau de pasiv care sunt sensibile la rata dobânzii sunt cele care sunt legate de rata pieței și sunt numite elemente cu rată variabilă, sau elemente care au termen foarte scurt și vor trebui să fie reînnoite la rata pieței.

Elementele de activ și pasiv care nu sunt sensibile la schimbările ratei dobânzii de pe piață se numesc elemente cu rată fixă. Acestea tind să aibă scadente lungi ori răspund și la alte forțe ale pieței pe lângă rata dobânzii.

O parte din active, rezervele minime obligatorii, nu produc venit din dobânzi sau acest venit este reglementat (rata dobânzii la rezerve) de BNR. Ele fac parte din categoria activelor cu rata dobânzii fixă. Activele pe termen lung cum ar fi creditele, obligațiunile și alte active financiare au rata dobânzii fixă.

O parte din pasive, disponibilitățile din conturile curente, sunt considerate elemente cu rată fixă deoarece ele au venituri din dobânzi mici sau neînsemnate. Depozitele pe termen lung sunt de asemenea cu rate ale dobânzii fixe, în timp ce depozitele interbancare și depozitele bancare pe termen scurt intră în categoria elementelor cu rată a dobânzii sensibilă.

Modificările ratelor dobânzii vor afecta profiturile băncii, gradul de afectare depinzând de ponderile deținute de activele și pasivele cu rate ale dobânzii fixe și rate ale dobânzii sensibile în bilantul contabil.

Pentru măsurarea riscului dobânzii, băncile folosesc analizele gap-ului și duratei. Procentajul activelor cu rata dobânzii sensibilă trebuie să fie comparat cu procentajul pasivelor cu rată a dobânzii sensibilă.

Analiza gap presupune scăderea sumei pasivelor (obligaților) cu rate ale dobânzii sensibile din activele cu rate ale dobânzii sensibile. Acest gap (diferență) este înmulțit cu modificările ratelor dobânzii pentru a calcula expunerea băncii la riscul ratei dobânzii.

Activele și pasivele deținute de o bancă sunt clasificate în sensibile și insensibile, iar cele insensibile pentru fiecare grupă de scadențe (sub 1 lună, 1-3 luni, 3-6 luni, 6-12 luni). Gap-ul se calculează pentru fiecare grupă în parte.

Banca poate să calculeze durata pentru ansamblul activelor și pasivelor sensibile. Durata totală a activelor și respectiv pasivelor bancare, grupate în funcție de scadențe și valute, este egala cu media ponderată a fiecărei clase de active sau pasive și se obține prin însumarea valorilor pe clase de active (pasive) ponderate cu scadențele respective și împărțirea la valoarea totalului activului (pasivului).

Băncile, în mod obișnuit, iau cu împrumut pe termen scurt (cu rate ale dobânzii sensibile) și dau cu împrumut pe termen mai lung (la rată fixă a dobânzii), ca urmare, sunt supuse în mod inerent unor probleme de gap și durată.

Pentru a gestiona aceste probleme, băncile încearcă să crească instrumentele financiare cu rata a dobânzii variabilă, să participe din ce în ce mai mult pe piețele financiare de futures și opțiuni (este cazul băncilor mari și foarte mari) și să emită instrumente de swap-uri ale ratei dobânzii. Pe baza acestor instrumente, ele schimbă fluxuri de plăți cu alte bănci pentru o mai bună echilibrare a activelor și pasivelor cu rate sensibile ale dobânzii.

Unele din aceste instrumente de limitare a riscului ratei dobânzii sunt evidențiate “în afara bilanțului”, adicã, ele nu apar în lista activelor și pasivelor băncii, deoarece băncile tranzacționează instrumente financiare neurmărind cu tot dinadinsul obținerea de active și pasive.

Cele mai multe bănci nu își imunizează portofoliile față de riscul de variație a ratei dobânzii pe piață deoarece această variație se poate dovedi benefică pentru venitul net bancar în anumite condiții de structură a activelor și pasivelor sensibile. Cum cel mai adesea curba dobânzii este ascendentă (într-o economie stabilă), băncile au de regulă mai multe active sensibile decât pasive sensibile sau o durată a activelor mai mică decât cea a pasivelor. Strategiile de gestiune bancară trebuie să se plieze la schimbările ce au loc în mediul economic. Aceste strategii trebuie evaluate în funcție de profitabilitate și solvabilitate, elemente definitorii ale unei bune gestiuni bancare.

2.5. Gestiune bancară

Cele mai importante probleme cu care se confruntă băncile comerciale sunt provocate de dilema lichiditate-profitabilitate. 0 bancă se poate situa la cele două extreme:să păstreze în seifuri, într-o totală siguranță privind lichiditatea, toate sumele provenite din depozite și să folosească toate fondurile depozitate în plasamente foarte riscante, dar bine remunerate.

1. Teoria creditului comercial sau creditului care se autolichidează

Creditul care se autolichidează (self-liquidating loan) este creditul care se va rambursa din încasările obținute din activitatea finanțată cu creditul respectiv.

Este considerat un astfel de credit, acel credit care este garantat cu bunuri aflate în procesul de producție sau cu bunuri finite aflate în curs de livrare și vânzare, atunci când bunurile sunt vândute, creditul poate fi rambursat.

2. Teoria transferului susține că lichiditatea poate fi furnizată dacă o anumită proporție a depozitelor este utilizată pentru plasamente, cum ar fi credite și valori mobiliare pentru care există o piață secundară. Astfel, dacă o bancă are o lichiditate mai mare decât cea necesară acoperirii retragerilor de depozite, creșterii cererii de credite sau necesarului de rezerve minime obligatorii, diferența de lichiditate poate fi folosită pentru achiziția de titluri de stat, efecte de comert etc., adică în rezerve secundare.

3. Teoria rezervorului de fonduri începe cu stabilirea unui nivel total al lichidității dorite, determinat de conducerea superioară a băncii. În esență, această teorie consideră că sursele de fonduri ale băncilor provin de la un rezervor comun, care se consideră că este determinat de factori care nu se află sub controlul băncii, ci de activitatea economică generală, venitul comunității, populației etc.

Prima alocație din acest rezervor de fonduri este destinată rezervelor primare: numerar în seifurile băncii, rezerve minime obligatorii, disponibilități în conturi la alte bănci.

A doua alocație este destinată rezervelor secundare: valori mobiliare foarte lichide pe termen scurt (titluri de stat).

4. Teoria venitului anticipat consideră portofoliile de credite ca surse de lichiditate. Ea încurajează bancherii să trateze creditele pe termen lung ca surse potențiale de lichiditate deoarece portofoliul de credite furnizează băncii flux continuu de fonduri care se adaugă la lichiditatea băncii. În plus, se consideră că, chiar creditele pe termen lung, în cazul unor crize de lichiditate, banca poate să vândă pe piața secundară (acolo unde există o astfel de piață) creditele și să obțină numerarul necesar.

5. Teoria conversiei fondurilor tratează fiecare sursă de fonduri în mod individual. Depozitele (care necesită constituirea de rezerve minime obligatorii și au o volatilitate rapidă, mai ales cele la vedere și cele pe termen foarte scurt) sunt alocate destul de diferit de fondurile generate, de exemplu, prin emiterea de obligațiuni pe termen lung. Astfel, fiecare tip de sursă (pasiv) este combinată cu unanumit activ.

Principalul avantaj al acestei teorii este că pune accentul pe profitabilitate și nu pe lichiditate.

6. Teoria modernă a interacțiunii dintre active și pasive

Gestiunea active-pasive implică coordonarea tuturor elementelor bilanțului contabil într-un mod în care să maximizeze averea acționarilor. Ca atare, teoria gestiunii active-pasive se focalizează pe relația dintre activele cu rata variabilă (ARV) și pasivele cu rata variabilă (PRV). ARV și PRV sunt cele care trebuie să fie reînnoite și deci reevaluate pe întregul orizont de planificare al băncii. La rândul său, orizontul de planificare active-pasive poate varia de la câteva zile la un an și mai mult, în funcție de împrejurări.

a) Strategia cu gap-ul fondurilor zero

Potrivit acestei strategii, conducerea băncii încearcă să egalizeze proporția activelor totale ale băncii alocate ca active cu rată variabilă (active care-și modifică valoarea la schimbarea ratelor dobânzii pe piață) cu proporția pasivelor ale băncii alocate ca pasive cu rată variabilă.

Această strategie tinde să minimizeze riscul ratei dobânzii deoarece ratele dobânzii pentru fondurile luate cu împrumut tind să crească și să scadă concomitent cu ratele dobânzii pentru fondurile date cu împrumut.

b) Strategia cu gap-ul fondurilor pozitiv

Potrivit acestei strategii, conducerea băncii urmărește realizarea unul indice al ARV la total active care depășește indicele PRV la total pasive.

c) Strategia cu gap-ul fondurilor negativ presupune ca indicele ARV la total active să fie mai mic decât indicele PRV la total pasive. Această strategie este urmată dacă conducătorii băncii așteaptă ca economia să intre într-o recesiune și ratele dobânzii se așteaptă să scadă. Dacă așteptările lor se dovedesc a fi corecte, profiturile băncii vor crește ca și valoarea netă a acesteia.

Dobânda reprezintă un element important al costurilor și definitoriu al veniturilor și profiturilor bancare. Naționalitatea economică în cazul băncilor presupune ca suma dobânzii active încasate să întreacă suma dobânzii pasive plătită, astfel încât exercițiul financiar al băncii să fie pozitiv, adică să se încheie cu profit.

Costurile bancare au o structură bine definită determinată și de specificul activității bancare, anume de intermediere financiară. Deoarece băncile, în afara capitalului propriu, lucrează cu capitaluri mobilizate de pe piață, ele ocazionează costuri importante cu remunerarea resurselor.

Evoluția costului resurselor decurge din evoluția dobânzii determinată de condițiile pieței și orientările de politică a dobânzii imprimate de banca centrală. În cadrul aceleiași piețe, costul de obținere a resurselor este diferit de la o bancă la alta. În acest sens, sunt avantajate băncile care dispun de o rețea cât mai largă de sedii secundare care reușesc să atragă o mare parte din resursele lor sub forma depozitelor și, în special, a depozitelor la vedere. Cu cât ponderea surselor la vedere este mai mare cu atât sunt mai reduse costurile resurselor.

Diferența dintre veniturile bancare și cheltuielile bancare cu dobânzile dau ceea ce se numește venit bancar net, care după ce este corectat cu cheltuielile de funcționare formează profitul bancar (brut).

Un indicator principal de rentabilitate pentru bănci, ca și pentru orice alt intermediar financiar, îl reprezintă marja absolută a dobânzii bancare care se calculează ca diferența dintre suma veniturilor din dobânzi și suma cheltuielilor cu plata dobânzilor. 0 marjă adecvată a dobânzii bancare poate permite susținerea sarcinii bancare care reprezintă diferența dintre cheltuielile de funcționare și veniturile bancare, altele decât cele din dobânzi (în principal din comisioane).

În afara acestui indicator, în practică, se mai pot calcula și două variante de marjă procentuală:

marja procentuală brută a dobânzii bancare determinată prin raportarea marjei absolute a dobânzii la suma activelor investite (remunerate);

– marja procentuală netă a dobânzii bancare determinată ca diferență între nivelul mediu al ratei dobânzii active (percepută pentru plasamentele băncii și nivelul mediu al ratei dobânzii pasive (bonificată la sursele atrase)).

Profitul este un indicator sintetic, cel mai sintetic, care din această cauză este folosit pentru exprimarea performanței bancare sub forma următorilor indicatori:

1) Rata profitului = Profit net/Venituri;

2) Rata rentabilității economice = Profit net/Active totale;

3) Rata rentabilității financiare = Profit net/Capital propriu.

Alți indicatori ai performanței bancare sunt:

– Rata veniturilor din dobânzi = (dobânzi încasate-dobânzi plătite)/Active plasate;

– Rata utilizării activelor = Venituri/Active totale;

– Multiplicatorul datorat levierului financiar = Active totale/Capital propriu.

Între unii dintre acești indicatori există legături strânse, precum:

Rata rentabilității economice = Rata profitului x Rata utilizării activelor

Rata rentabilității financiare = Rata rentabilității economice x Multiplicatorul datorat levierului financiar.

Indicatorii de performanță bancară se calculează pe baza datelor din Contul de profit și pierderi și din bilanțul contabil, două documente financiar contabile de sinteză de o mare importanță pentru informațiile pe care le furnizează.

Contul de profit și pierderi este un document contabil care evidențiază recapitulativ, în sinteză, veniturile și cheltuielile pentru o anumită perioadă. Acest document pune accentul pe o porțiune componentă a bilanțului contabil, și anume pe modificările ce au avut loc datorită activității de exploatare și efectele lor asupra profiturilor reținute sau a profiturilor acumulate.

Importanța contului de profit și pierderi constă în aceea că el prezintă rezultatele activității și prezintă motivele pentru care banca este profitabilă sau nu. El este structurat pe identitatea:

Venituri-Cheltuieli = Profit (Pierderi)

Bilanțul contabil al băncilor comerciale este diferit de cel al băncilor centrale datorită faptului că ele sunt firme de afaceri. Posturile de activ din bilanțul contabil al acestora reflectă plasamentele mijloacelor financiare de care dispun (proprii, împrumutate și atrase), în timp ce posturile de pasiv reflectă sursele de proveniență a mijloacelor financiare respective. Natura activelor și pasivelor băncilor comerciale este, deci, diferită de cea a activelor și pasivelor băncilor centrale.

Bilanțul simplificat al unei bănci comerciale

2.6. TIPURI DE CREDIT

Cea mai răspândită disociere a creditelor este cea care delimitează credite pentru activitatea curentă (de exploatare) de creditele pentru investiții, în cazul firmelor și creditele pentru investiții, în cazul persoanelor fizice.

2.6.1. Creditele pentru activitatea curentă

Creditele pentru activitatea curentă a firmelor sunt creditele pe termen scurt și ele se acordă în urma semnării unui contract de credit de către firmă și bancă. Aceasta cuprinde: suma împrumutului, durata de acordare a creditului, rata procentuală a dobânzii, schema rambursării creditului (care cuprinde datele scadente și sumele aferente compuse din principal și dobânda), garanțiile aduse pentru obținerea creditului și alți termeni și condiții contractuale.

Cea mai mare parte a firmelor au nevoie de credite pentru a compensa decalajele de timp între ciclul de fabricație (ciclul de conversie a stocurilor) și ciclul vânzărilor (de conversie a clienților sau facturilor neîncasate), între plățile pentru cheltuieli și intrările de numerardin încasarea clienților. Cu alte cuvinte, este vorba de finanțarea activelor circulante (mai exact asigurarea capitalului de lucru net) care permite asigurarea unui ciclu normal al activității firmei.

Apelarea de către firme la un credit de exploatare care răspunde la problema globală a exploatării este o idee seducătoare, dar dificultățile apar atunci când se caută să se stabilească limitele acestei finanțări. Aceasta deoarece sumele necesare nu variază numai de la o firmă la alta, ci chiar în cadrul aceleiași firme,de la o zi la alta, în funcție de ritmicitatea producției, cifra de afaceri, terminele de plată, etc. Dacă se fixează o limită prea mare, se va da firmei o facolitate de trezorerie nejustificată, generatoare de relaxare, însă dacă limita se fixează prea jos, poate apărea riscul unei constrângeri inutile.

Vom examina în continuare cele mai răspândite forme de credite pentru activitatea de exploatare pe care le promovează băncile românești la cererea clienților acestora.

Creditul global de exploatare este o practică curentă în anumite țări, printre care și România. A cest tip de credit a apărut în perioada în care băncile căutau să materializeze relațiile lor cu clientela, fiind mai puțin preocupate de personalizarea acestor relații. Astăzi, băncile găsesc în acest credit o anumită securitate, datorită garanțiilor atașate acestui tip de credit. De cealaltă parte, firmele apreciază caracterul mai mult sau mai puțin automat a acestui gen de finanțare.

Practic, creditul global de exploatare funcționează după sistemul revolving, adică se poate reînoi mereu (se efectuează plăți și rambursări repetate, fără a depăși plafonul de credite aprobat) și se acordă în limita unui nivel global de finanțare. Acest nivel acoperă nevoile de capital de lucru net, constând în aprovizionări cu stocuri (materii prime, energie, combustibil, materiale) necesare realizării produselor și serviciilor și acoperirea cu fonduri a clienților neîncasați.

Din cazul tipului de activitate diferit, ciclul de conversie a numerarului, în general și cel de conversie a stocurilor, în special, sunt diferite de la firmă la firmă, ceea ce imprimă și nivele diferite ale capitalului de lucru și a nevoilor de finanțare a activelor circulante. Mărimea capitalului de lucru cât și a necesarului de finanțare depind și de politica de gestionare a capitolului de lucru (activelor circulante), care poate fi agresivă, intermediară sau conservatoare.

Determinarea volumului creditului global de exploatare de care poate beneficia o fimă se realizează pe baza analizei numerarului (cash flow-lui). Această analiză presupune existența unui buget al numerarului care prezintă impactul activitățiilor de exploatare, investiții și finanțare asupra fluxurilor de numerar ale unei firme într-o anumită perioadă contabilă.

Bugetul numerarului arată planificarea pe care o face o fimă în legătură cu intrările și ieșirile de numerar pe o anumită perioadă de timp, în final el indicând fie un surplus de numerar (lichiditate), fie un deficit de numerar. Evident, nivelul creditului global de exploatare este stabilit în funcție de deficitul de numerar preconizat a fi înregistrat de firmă din activitatea de exploatare (este exclus deci deficitul determinat de activitatea de investiții)și el poate fi egal sau mai mic decât acest deficit (pot fi prevăzute și alte tipuri de credite sau alte finanțări).

Creditul de exploatare se acordă, în general, pe o perioadă de 90 de zile cu posibilitatea prelungirii lui pe noi perioade de cel mult 90 de zile, fără a depăși un an de zile de la acordarea primului credit.

Rambursarea creditului global de exploatare se face și în sumele prevăzute în contractul de credite, din disponibilitățile existente în contul curent al firmei beneficiare a acestui gen de finanțare.

Linia de credit reprezintă modalitatea de creditare a agenților economici prin care se permite acestora să împrumute fonduri de la bancă până la o anumită limită maximă stabilită pentru o anumită perioadă de timp (de obicei trei luni, cu posibilitatea prelungirii până la maxim un an). În cadrul acestei limite, firma împrumutată poate face plăți pe baza sistemului revolving, adică efectuând trageri (angajând creditul) și rambursări pe perioada creditării cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească plafonul aprobat.

Determinarea plafonului liniei de credit se poate face pe baza fluxului numerarului pe perioada de creditare sau prin stabilirea necesarului de finanțat pe perioada necesară încasării clienților (finanțarea ciclului de conversie a clienților). Folosirea celei de-a doua metode se explică, pe de o parte, prin aceea că lipsa lichiditășilor pentru efectuarea plăților se datorează imobilizării în clienți neîncasți, iar pe de altă parte, prin aceea că încasările din clienții neîncasați constituie baza pentru rambursarea creditului.

Nivelul liniei de credit (Lc) necesar finanțării activității curente a unei firme se determină pe baza cifrei de afaceri ce urmează a fi realizată în perioada de creditare (CA), perioada medie de încasare a clienților (PMIC) și perioada de creditare (PC).

CA · PMIC

Lc = ——————

PC

Pentru partea zilnică de neutilizare a liniei de credit, băncile pot percepe un comision de neutilizare care are menirea, pe de o parte, aă determine firma la o mai mare rigozitate la stabilirea necesarului de finanțat pe calea liniei de credit, iar pe de altă parte, aceasta compensează banca pentru efortul său de a pune la dispoziția clientului solicitat al liniei de credit.

Creditele pentru finanțarea stocurilor. O firmă aflată în activitate normală dispune de un anumit volum de stocuri care pot fi considerate un instrument de producție. În cazul unei gestiuni bune, aceste stocuri trebuie să fie finanțate prin capitalurile proprii ale firmei și nu prin credit bancar.

Totuși pot exista diverse circumstanțe care pot provoca o creștere temporară a stocurilor (primirea de la furnizori a unor materii prime și materiale în avans față de termenele contractuale, greutăți în livrări către clienți a produselor contractate cu aceștia, etc). În acest caz firmele pot solicita de la bănci credite de trezorerie. Ele sunt credite pe termen scurt menite să acopere decalajele existente între părțile și încasăriledin exploatare determinate de caracterul ciclului de exploatare (lungimea sa, sezonalitatea, etc) și de unele "accidente" cu care se confruntă firma care conduc la constituirea de stocuri fără a putea fi finalizate în lipsa unei finanțări din pareta băncii (întreruperea producției din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăți în exploatarea produselor către clienți etc.)

Creditele pentru finanțarea stocurilor temporare se acordă cliantelei pentru finanțarea operațiunilor având caracter ciclic pe baza unei documentații prezentate de solicitanții din care să rezulte obiectul creditării și cauzelor care au determinat formarea stocurilor ce urmează să fie aprovizionate de firma creditată pe baza unor contracte ferme și destinate fabricării unor produse cu desfacere asigurată.

Tot în această categorie de credite se încadreză și creditele pentru finanțarea stocurilor sezoniere se acordă clienților care constituie astfel de stocuri (priduse agricole, agroalimentare de preveniență vegetală sau animală precum și orice alte stocuri care se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăși 12 luni de la constituire).

Garantarea creditelor pentru finanțarea stocurilor temporare se face prin gajarea stocurilor aparținând firmei care solicită împrumutul și fac obiectul creditării. Totuși, deși firma are controlul asupra stocurilor, valoarea garanției poate să scadă sub nivelul existent atunci când a fost acordat creditul. Ca urmare,banca poate avea o producție redusă împotriva riscului de nerambursare a creditului. Această situație impune băncilor obligația de a urmări și controla, fără încetare, evoluția prețurilor pentru a evita ca garanția primită prin stocuri să nu devină iluzorie. În plus, nu toate stocurile sunt acceptate în garantarea creditului, băncile preferând pe acelea care dispun de o piață extinsă, permițând astfel realizarea rapidă a creanței. Nu sunt deci acoperite stocurile supuse deteriorării și dificil de conservat și nici cele pentru care nu este posibil totdeauna să se verifice cu precizie prețurile lor curente.

O garantare mai solidă o primesc băncile atunci când finanțează stocuri depozitate de client în depozite generale (antrpozite) administrative de organisme politice sau de societăți private. În acest caz, administrația depozitelor generale eliberează depozitarilor un borderou de intrare sau un buletin de înmagazinare sau primire în depozitare care, la cererea depozitantului, poate fi înlocuit cu recipisa de depozit la care este anexat titlul de gaj sau warantul. Recipisa face proba existenței mărfii în depozit, iar warantul furnizează mijlocul de a obține împrumuturi pe valoarea mărfii rămase astfel gaj în favoarea creditorului (băncii) prin andosarea warantului.

Această modalitate de finanțare pe bază de warant este relativ mai costisitoare atât datorită cheltuielilor de depoziatre, cât și dobânzii de credit.

Pentru ca băncile să fie ferite de surpriza neplăcută a rămânerii fără garanții, ele pot solicita la acordarea creditelor pentru finanțarea stocurilor și alte garanții din gama celor preferate de ele.

4. Creditele de scont. Scontul este operațiunea de credit prin care banca pune la dispoziția unui client, care este deținătorul unei creanțe, o sumă de bani (valoarea efectului comercial) în schimbul acestui efect comercial (cambie sau bilet la ordin) înainte ca aceasta să ajungă la scadență, după deducerea unei dobânzi, a unor cheltuieli diverse și a unui comision.

În cazul în care posesorul legal al unei cambii sau bilet la ordin (beneficiaru1 sau ultimul ginatar într-un șir neîntrerupt de giruri) dorește încasarea sumei înscrise în titlul comercial sau de credit mai înainte de scadență, acesta poate gira titlul către o bancă, operațiunea purtând denumirea de scontare.

Scontarea este o operațiunea negociabilă, iar atunci când există cele mai mici dubii asupra certitudinii încasării sumei de bani înscrisă în titlu Iâla scadență, banca are dreptul să nu accepte operațiunea de scontare. Astfel, băncile primesc la scontare numai titlurile care, pe lângă respectarea tuturor cerințelor de formă și fond prevăzute de lege, îndeplinesc și următoarele condiții cumulative:

– posesorul titlului (beneficiarul) să fie client al băncii;

– titlul să fie acceptat legal la plată;

– intervalul de timp dintre momentul prezentării la scontare și scadența titlului să nu depășească un an.

Dacă trasul (acceptantul) este client al altei bănci, titlul poate fi admis de o anumită bancă numai dacă este avalizat de banca care-l deservește pe tras, aceasta este agreată de banca în cauză, iar expunerea acesteia față de banca trasului se încadreazã în limita de risc stabilită.

Suma dobânzii (scontul) percepută de banca care scontează un titlu de comerț (credit) se stabilește în funcție de valoarea titlului, rata dobânzii și timpul rămas între momentul scontării și scadența efectului, folosind formula:

VN · r · N2

S = ———————

360 · 100

unde,

r = dobânda cuvenită băncii (scontul);

VN = valoarea nominală a titlului înscrisă în rubrica special rezervată pe fața titlului;

R = rata anuală a dobânzii;

Nz = numărul de zile calendaristice dintre data scontării și ziua scadenței titlului.

Creditul de scont are avantajul că este mai puțin scump, deoarece efectele scontate reprezintã o garanție suficientă pentru bancă. Ca dezavantaj se reține faptul că apelarea la acest tip de credit de către firme nu este totdeauna posibilă din cauză că nevoile de lichidități nu coincid întotdeauna cu portofoliul de efecte deținut de firmă și sunt foarte multe firme care nici nu dețin astfel de titluri.

5. Creditele pe documente în curs de încasare. Acest tip de credit se acordă agenților economici pentru documente remise de aceștia pentru încasare (cecuri) sau pentru ordine de plată aflate pe circuit bancar. Solicitanții creditului trebuie să facă dovada remiterii cecurilor de plată pe circuitul bancar sau a depunerii cecurilor spre încasare de către beneficiari direct la băncile plătitorilor (prin anexarea la cererea de credit a exemplarelor 3 ale borderourilor în care sunt înscrise cecurile respective). În cazul ordinelor de plată aflate pe circuitul bancar se poate solicita confirmarea existenței acestora de către băncile plătitoare.

Termenul pentru care se acordă acest credit este foarte scurt, între 15 și 30 de zile, având la bază circuitul normal de încasare a documentelor respective.

Creditele pe documente în curs de încasare sunt garantate cu valoarea documentelor ce urmează a se încasa, valoare care trebuie să acopere nivelul creditului și dobânzii, iar această valoare este cesionată în favoarea băncii în baza contractului de credit.

6. Creditele de descoperit de cont și pentru facilități de cont. Odată epuizate toate posibilitățile de finanțare pe bază creanțelor financiare (credite de scont și credite în curs de încasare), anumite firme pot avea o nevoie suplimentară de credite deoarece ele traversează o perioadă dificilă sau pentru că, cunoscând o creștere de activitate, ele nu și-au adaptat capitalurile proprii la această creștere de activitate.

În aceste condiții, contul curent al acestor firme poate să rămână descoperit (existã documente de plată în bancă ce trebuie onorate, dar nu există disponibilități în cont). Creditul pentru descoperit de cont (overdraft) este o formă foarte flexibilă de creditare care, în limitele sumei și a duratei fixate de bancă, oferă firmelor posibilitatea să aibă conturi curente la bancă cu solduri debitoare pe anumite perioade.

Perioada de acordare a creditului de descoperit de cont poate fi de la un trimestru la un an. În intervalul stabilit, suma maximă aprobată nu poate fi depășită, iar clientul poate folosi acest gen de credit în sistem revolving (de mai multe ori în intervalul de timp afectat), cu condiția să efectueze rambursări parțiale sau totale.

În cazul acordării unui astfel de credit, băncile îi rezervă dreptul solicitării constituirii unor garanții reale sau personale, dacă le consideră necesare, ținând cont de situația financiară a clienților lor, de nivelul descoperirii și de modul de funcționare a creditului.

Creditul de descoperit de cont nu este o practică a băncilor comerciale românești (el este practicat în Anglia, Franța etc), în schimb la noi este utilizat creditul pentru facilități de cont ( facilitate de casă, la francezi).

Creditul pentru facilități de cont este un credit pe termen foarte scurt (15- 30 de zile) și se acordă, în general, clienților care dovedesc seriozitate în relație cu banca, au o situație economico-financiară foarte bună sau prezintă importanță pentru bancă și care nu au înregistrat credite sau dobânzi restante. Acest credit se acordă atunci când clienții, din anumite cauze, nu pot face față temporar plăților. E1 vine să acopere decalajul intervenit între încasări și plăți ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.

Volumul creditului se stabilește pe baza analizei încasărilor medii zilnice pe ultimele 3 luni dinainte de apariția nevoii de lichiditate, a posibilității eliminării cauzelor care au generat neîncasarea la termen a creanțelor, precum și previziunea încasării lor până la rambursarea creditului, în maximum 30 de zile de la data angajării, ținându-se seama, totodată, de volumul de plăți din perioada creditării sub aceasta formă.

Garantarea acestui gen de credit se poate face prin ipotecă, gaj sau prin cesiune de creanță.

7. Creditele pentru activitatea de export-import. Un vânzător și un cumpărător domiciliați în două țări diferite pot foarte bine să se comporte, unul față de altul, ca și când ei s-ar găsi în aceeași țară. Astfel, schimburile internaționale se decontează adesea în același fel ca și tranzacțiile interne (prin cec, prin virament, prin efecte de comerț etc.), cu excepția că cel puțin unul din cei doi contractanți operează pe baza unei monede care nu este propria sa monedă.

Cu toate că relațiile comerciale între țări diferite pun probleme delicate, nu există motive să se ajungă la proceduri lungi și complexe în caz de litigiu între partenerii comerciali.

Atâta timp cât importatorii și exportatorii nu sunt obișnuiți să lucreze (să facă afaceri) împreună, ei vor fi prudenți unul față de altul. Primii vor să plătească sau promit că vor plăti, dar nu înainte de a primi marfa; cei din urmă vor să expedieze marfa, dar nu înainte ca aceasta să fie plătită sau de a avea promisiune în acest sens. În acest caz, cea mai bună modalitate de a aplana suspiciunile unora față de ceilalți este să se recurgă la bănci, care le pot pune la dispoziție credit documentar.

În continuare vom prezenta principalele tipuri de credite de care pot beneficia clienții unei bănci cu activitate de export.

Creditele pentru activitatea de export sunt destinate să susțină, prin finanțarea furnizată, activitatea de export. Ele sunt menite să acopere nevoile de fonduri și trezorerie și pot fi acordate atât în lei, cât și în valută.

a) Creditele de prefinanțare a exportului sunt acele credite de trezorerie destinate să finanțeze nevoile curente sau excepționale provocate de activitatea de export a beneficiarului de credit.

În cadrul acestui tip de credite pot exista credite de prefinanțare specializate care au ca obiect finanțarea afacerilor importante care fac obiectul unui contract privind, în special, bunuri de echipament (linii tehnologice, utilaje importante etc.) sau executarea de lucrări în străinătate și cu termene lungi de fabricație.

Beneficiar al acestor credite poate fi orice firmă exportatoare semnatară a unui contract de export, precum și subantreprenorii săi având pondere importantă în afacerea respectivă.

Creditele pentru prefinanțarea exportului se pot acorda numai dacă se prezintă băncii finanțatoare comunicarea, de la o bancă din țară sau străinătate, agreată de banca care acordă creditul, deschiderii acreditivului de export irevocabil în favoarea beneficiarului de credit, sau a altor forme de plată garantate bancar (scrisoare de garanție bancară, efecte de comerț avalizate de bănci agreate de bancă finanțatoare etc.).

În general, acordarea creditelor pentru export este condiționată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată (cu excepția exporturilor în țările foarte dezvoltate) pe toată perioada de creditare la instituții specializate din țară. În plus, la acordarea acestor credite se solicită de bancă garantarea creditului cu garanții reale.

b) Creditele pentru finanțarea încasărilor din exporturi se acordă fie exportatorului, fie importatorului pe perioada cuprinsă între livrarea mărfii la export și încasarea acesteia de către exportator.

Atunci când împrumutul se acordă chiar exportatorului pentru a-i permite acestuia să acorde un răstimp de plată clientului străin, se vorbește de “credit-furnizor” și plasează exportatorul în centrul operațiunii comerciale și financiare cu toate consecințele ce decurg în planul riscurilor.

În cazul creditului acordat furnizorului (credit-furnizor), firma exportatoare cedează băncii finanțatoare creanțele născute din relația cu clientul străin. În schimbul lor, banca pune la dispoziția clientului său o sumă echivalentă cu valoarea totală a facturii, diminuată, dacă este cazul, cu suma deja angajată cu titlu de prefinanțare. Rambursarea creditului are loc pe măsură ce firma încasează ,contravaloarea facturii externe de la clientul său.

Acest credit poate fi acordat pe termen scurt, mediu sau lung, potrivit prevedenilor din contractul extern referitoare la încasarea exportului, dar, în general, băncile românești nu acordă decât credite-furnizor pe termen scurt.

Riscul de neplată a creanțelor poate fi asigurat la societățile de asigurare agreate de bancă finanțatoare și/sau poate fi anihilat și prin constituirea de garanții reale în beneficiul băncii.

Atunci când împrumutul se acorda importatorului pentru a-i permite acestuia să achite exportatorului contravaloarea mărfurilor cumpărate de la acesta, este vorba de “credit-cumpărător”.

Creditul-cumpărător este un credit pe care îl acordă o bancă din țara exportatorului unui cumpărător (importator străin pentru a-i permite acestuia să plătească obligația (creanța) fațaă de exportator la primirea mărfii.

În cadrul acestei forme de creditare, creditul poate fi angajat în funcție de înțelegerea convenită între cele două părți ale contractului comencial pe măsura executării producției pentru export și în limita strictă a cheltuielilor antrenate de această producție. Forma de finanțare expusă poartă numele de “plăți progresive” și poate fi întâlnită în cazul creditului-cumpărător pe termen scurt, mediu și lung.

Caracteristicile creditului-cumpărător sunt urmatoarele:

– furnizarea de fonduri care au ca unic obiect plata furnizorului (exportatorului) în baza instrucțiunilor irevocabile date de cumpărătorul străin;

– obligația cumpărătorului de a rambursa băncii fondurile, independent de raporturile comerciale care îl leagă de exportator.

Rezultă că banca plătește valoarea facturii externe exportatorului, diminuată, eventual, cu “plățile progresive” efectuate deja cu titlu de prefinanțare; dar ea face aceste plăți la ordinul cumpărătorului străin. 0 dată ce vărsămintele au fost efectuate, exportatorul rămâne indiferent, ne mai având nici de încasat nici de plătit în relația de export respectivă; singurul care rămâne să dea socoteală bancii este cumpărătorul care trebuie să ramburseze creditul la scadențele stabilite prin contractul de credit.

Procedura creditului-cumpărător este, în general, preferată celei a creditului-furnizor de fiecare dată când este vorba de finanțarea unui contract de export important pe termen mediu sau lung.

Acest tip de credit se acordă pe bază de garanții solide și cu asigurarea băncii la societăți puternice de asigurări pentru acoperirea riscului de credit.

c) Creditele în valută acordate exportatorilor sunt credite de trezorerie în valută acordate exportatorilor pentru anticiparea plăților pe care aceștia le așteaptă de la partenerii străini.

Acordarea creditelor în valută pentru activitatea de export respectă, în general, următoarele reguli:

– creditul poate fi acordat în valuta prevăzută în contractul comercial sau in orice altă valută;

– durata creditului este, în general, egală cu cea a creditului consimțit să-l acorde exportatorul cumpărătorului străin, majorată cu termenul de repatriere a fondurilor;

– valuta nu este pusă efectiv la dispoziția exportatorului, ci ea este schimbată pe piața monetară pe lei în ziua când firma exportatoare primește creditul în lei;

– creditul nu este acordat de bancă decât la prezentarea unui document vamal justificativ al exportului efectiv al mărfurilor sau a unui document de expediere.

d) Creditele de export garantate cu creanțe asupra străinătății se acordă exportatorilor pentru desfășurarea corespunzătoare a activității curente pe perioada cuprinsă între data livrării mărfurilor și cea a încasării contravalorii lor de la partenerii externi, fără a depăși 12 luni de la acordarea creditelor.

Creanțele în cauză trebuie să răspundă următoarelor cerințe, pentru a sta la baza creditelor de export:

– termenul de plată nu trebuie să depășească 12 luni începând de la data ,expedierii mărfurilor sau de la data realizării lucrărilor sau prestării de servicii care fac obiectul contractelor;

– creanțele trebuie să privească numai vânzări efective.

Mobilizarea creanțelor care se realizează prin scontarea efectelor de comerț purtând două semnături poate să se refere la:

– cambii (trate) trase de către exportator asupra băncii sale și acceptate de ea (mobilizare prin acceptare);

– bilete la ordin subscrise de exportator la ordinul băncii sale și avalizate de aceasta (mobilizare prin aval).

Garanțiile băncii care acordă credite pentru mobilizarea creanțelor asupra străinătății pot fi constituite prin:

– deschiderea unui subcont special în numele exportatorului destinat să colecteze plățile efectuate de către cumpărător și care va servi, la scadență, ca sursă pentru plata biletului la ordin subscris;

– scrisoare generală de garanții dată de exportator în favoarea băncii prevăzând folosirea amanetării creanțelor asupra străinătãții la rambursarea creditelor;

– crearea de cambii proforma asupra cumpărătorului străin; acestea deși neacceptate, vor permite materializarea existenței creanței exportatorului și stabilirea, în principiu, a validității amanetului față de terți;

– garanții reale.

Credite1e pentru activitatea de import pot lua forma creditelor de trezorerie în moneda națională, fixate în funcție de nevoile și situația financiară a importatorului, sau forma creditelor în valută pentru plata importurilor. Acestea din urma pot fi acordate în moneda prevăzută în contractele comerciale sau în orice altă valută, dar rambursarea lor trebuie să se facă în moneda în care a fost acordat împrumutul.

Creditul în valută pentru plata importurilor se acordă pe termen scurt și cu garantarea sa corespunzătoare.

Creditul documentar este prin natura sa mai mult un procedeu de plată, în schimbul documentelor, decât o operațiune de creditare, în care băncile servesc ca intermediari între un importator și un exportator, care, în general, nu se cunosc.

Creditul documentar (pe documente) este un angajament scris luat de o bancă (banca emitentă) ca la cererea și conform instrucțiunilor cumpărătorului (dătătorul ordinului) să opereze sau să facă posibilă operarea unei plăți în favoarea vânzătorului (benefaciarului) pe baza prezentării documentelor impuse. Angajamentul băncii emitente va fi, cel mai adesea, transmis beneficiarului prin grija unei alte bănci (banca notificatoare) instalată în țara vânzătorului.

Prezentăm mai jos momentele premergătoare acordării unui credit documentar:

Momentul 1: Încheierea contractului comercial.

Momentul 2: Importatorul dă ordin băncii sale să acorde un credit documentar în favoarea vânzătorului său; creditul poate fi revocabil sau irevocabil.

Momentul 3: Banca emitentă cere băncii sale corespondente, situată cel mai adesea în țara vânzătorului, să notifice sau să confirme creditul acordat de bancă importatorului.

Momentul 4: Banca notificatoare notifică deschiderea creditului în favoarea vânzătorului și adaugă, eventual, confirmarea sa.

Conform reglementărilor și uzanțelor bancare, un credit revocabil poate fi modificat sau revocat în orice moment fără avizarea prealabilă a beneficiarului. Pentru vânzător, creditul revocabil lasă să subziste un risc important: creditul poate fi modificat sau anulat în timp ce mărfurile sunt pe drum și când documentele nu au fost înca prezentate sau chiar dacă documentele au fost prezentate, dar nu s-a făcut încă plata. În această ipoteză, vânzătorul trebuie sa obțină prin stăruința sa plata de la cumpărător.

Creditul irevocabil, care este în mod obișnuit cel mai întrebuințat constituie pentru banca emitentă, și în cazul în care condițiile creditului sunt respectate, în angajament ferm de a executa clauzele de plată prevăzute la acordarea creditului. Acest mecanism oferă vânzătorului un grad mai mare de siguranță a plății deoarece angajamentul băncii emitente nu va putea fi anulat sau modificat decât cu acordul tuturor parților interesate. Totuși, plata exportatorului rămâne tributară angajamentului unei bănci străine (banca importatorului). Riscul nu poate fi eliminat în totalitate decât prin intervenția unei bănci din țara sa prin mecanismul confirmării.

Notificarea creditului, fie el revocabil sau irevocabil, în favoarea exportatorului necesită intervenția a două bănci corespondente sau sucursala băncii emitente instalată în țara beneficiarului (exportatorului). Notificarea se realizează prin două forme care duc la doua soluții diametral opuse: banca notificatoare se limitează să notifice creditul fără a-l și confirma, în acest caz ea neasumându-și nici o obligație proprie față de beneficiar și banca notificatoare confirmă creditul și atunci are aceleași obligații ca și banca emitentă.

Creditul documentar poate fi utilizat la fel de bine la import, cât și la export. La import, banca importatorului, în calitate de bancă emitentă, acceptă să se substituie importatorului pentru a plăti un exportator străin. La export, banca exportatorului, în calitate de bancă notificatoare, este determinată să participe la creditele documentare acordate în moneda națională sau în valută de către bănci străine, plătind exporturile.

În cele două cazuri, creditul documentar, în sens strict, trebuie să fie rambursat la remiterea documentelor la importator (sau la mandatarul său) cel mai târziu la sosirea mărfii (intrarea în vamă).

8. Creditul de factoring. Factoringul este operațiunea prin care clientul denumit aderent transferă proprietatea creanțelor sale izvorâte din facturile sale comerciale către un creditor (bancă sau altă firmă angajată în operațiuni de factoring), denumită factor, aceasta având obligația, conform contractului încheiat, de a încasa creanțele aderentului. Pentru această operațiune aderentul plătește factorului un comision sau o dobândă, după caz.

După modalitatea de efectuare a plății creanțelor de către factor, există două tipuri principale de factoring:

– factoringul la scadență, în cazul în care factorul cumpără toți clienții neîncasați (creanțe) și face plata aderentului o dată pe lună constând din valoarea creanțelor încasate în cursul lunii;

– factoringul în avans, în cazul în care factorul achită aderentului contravaloarea facturilor prezentate și acceptate de factor (acordă un credit).

În cadrul contractului de factoring, banca, în calitate de factor, asigură realizarea sarcinilor ce decurg din contract, asumându-și următoarele obligații:

– preluarea selectivă a facturilor pe baza documentelor justificative contacte de livrare; documente ce atestă expedierea mărfurilor sau prestarea serviciilor; confirmarea aderentului că facturile în cauză nu se află în litigiu cu debitorii etc.;

– plata facturilor acceptate;

– gestionarea creanțelor preluate;

– asigurarea încasării acestor creanțe.

La preluarea selectivă a creanțelor, banca se asigură că acestea se referă la operațiuni economice reale; dacă au termene de încasare mai mici de 180 de zile; să nu fi făcut obiectul unui alt gen de creditare (credit pe baza creanțelor neîncasate, de exemplu) și ca aderentul să prezinte garanție bancară valabil emisă de bancă debitorului.

Creditul de factoring se garantează cu însăși creanțele respective care prin operațiunea de factoring revin direct băncii care le-a preluat.

Agioul (diferența de valoare sau câștiguri) reținut de bancă (factor) în operațiunea de factoring reprezintă costul suportat de aderent pentru finanțarea primită și el include, practic, un comision oferit factorului și dobânda aferentă creditului.

Finanțarea furnizată de factor ce îmbunătățește lichiditatea firmei nu este ieftină și, deci, împrumutul bancar clasic este mai flexibil și mai putin costisitor. Ca urmare, finanțarea prin factoring constituie pentru firme o finanțare de ultimă instanță, când firma a epuizat posibilitățile apelării la creditul bancar și nici nu poate să-i crească propriul capital.

9. Creditele pentru investiții pe termen scurt. Aceste credite se acordă de bănci pentru acoperirea temporară a decalajului dintre resursele proprii și cheltuielile pentru finanțarea investițiilor productive ale clienților. Ele se pot acorda pentru finanțarea întregii activități de investiții, sau pe obiective ori acțiuni de investiții pe un termen de maxim 12 luni.

Principalele domenii acoperite prin finanțarea pe baza creditelor de investiții pe termen scurt sunt următoarele:

– decalajul dintre momentul constituirii resurselor proprii, conform bugetului de venituri și cheltuieli, și necesitățile de plăți rezultate din derularea contractelor cu furnizorii și antreprenorii pentru investiții;

– realizarea în devans a unor cheltuieli de investiții reprezentând lucrări și/sau achiziții de utilaje;

– acoperirea cheltuielilor pentru efectuarea probelor tehnologice;

– achiziționarea de către beneficiarii de investiții a unor materiale speciale, conform contractelor de execuție a lucrărilor de construcții-montaj, precum și de piese de schimb ca primă dotare la noile obiective de investiții;

– achiziționarea de mașini, utilaje, instalații și alte mijloace fixe;

– amenajarea, modernizarea, dezvoltarea spațiilor și capacităților de producție existente.

La acest gen de credite, banca impune clientului să aducă la finanțarea obiectivului creditat un aport propriu care poate atinge 25% din valoarea totală a

Contractul de împrumut pentru finanțarea investițiilor pe termen cuprinde și clauze specifice activității creditate. În ele sunt prevăzute și garanțiile care sunt aduse de client pentru primirea creditului.

10. Credite acordate clienților care vând mărfuri cu plata în rate. Acest tip de credite se acordă firmelor care vând mărfuri cu plata în rate, pentru acoperirea necesarului temporar de lichiditate pe perioada cuprinsă între momentul vânzării bunurilor de folosință îndelungată către populație și încasare integrală a contravalorii acestora de la cumpărători. În acest scop se încheie o convenție între bancă și cel împrumutat, în care se înserează termenii și condițiile creditării.

Volumul creditelor pentru mărfuri vândute cu plata în rate se stabilește ca diferență între prețul bunurilor de folosință îndelungată vândute sub această formă și avansul achitat de cumpărător (care variază, în general, între 25-30% din valoarea bunurilor respective).

Rambursarea creditului se face în rate lunare al căror cuantum este egal cu suma ratelor ce urmează a fi achitate de cumpărător în luna respectivă.

2.6.2. Creditele pentru investiții

1. Credite pentru finanțarea echipamentelor. Creditele pentru investiții sunt, în esență, credite pe termen mediu și lung, deși am văzut că ele se pot acorda și pe termen scurt pentru finanțarea decalajului între resursele proprii și cheltuielile de investiții din cursul unui an.

În cadrul creditelor pe termen mediu, cel mai răspândit credit este cel pentru finanțarea echipamentelor care este destinat să favorizeze dezvoltarea și modernizarea echipamentelor constând din:

– realizarea de obiective noi și/sau capacități de producție;

– dezvoltarea, modernizarea și/sau retehnologizarea unor obiective de investiții (capacități de producție) existente;

– procurarea de mașini, utilaje și mijioace de transport;

– achiziționarea de clădiri, construcții etc.;

– achiziționarea de imobilizări necorporale.

Valoarea maximă a creditului este cuprinsă, în cazul băncilor românești, între 70% și 85% din valoarea investiției, ceea ce înseamnă că diferența reprezentând 15-30% trebuie să fie formată din aportul propriu al clientului, constituit fie din lichidități aflate în contul curent, fie din realizarea efectivă a unei părți din investiția respectivă.

Pentru obținerea unui credit de investiții, solicitanții trebuie să prezinte și unele documente specifice, cum ar fi:

– documentația tehnico-economică aferentă obiectivului de investiții sau memorii justificative pentru listele de utilaje și alte dotări;

– studiu de fezabilitate elaborat pe baza analizei activității proprii, precum și a perspectivelor firmei utilizând metoda cost-beneficiu;

– proiecția sumelor și a utilizării acestora până la rambursarea integrală a creditului;

– proiecția fluxului numerarului determinat pentru activitatea de exploatare a firmei etc.

Rambursarea creditului trebuie corelată cu prevederile din bugetul de venituri și cheltuieli, iar în anumite situații, pentru a da posibilitatea creării surselor de rambursare din veniturile generate de obiectivul finanțat, banca poate acorda o perioadă de grație în rambursarea creditului (nu și a dobânzii).

Creditele pentru finanțarea pe termen lung a investițiilor productive, în aceeași țară, au ca obiect exclusiv finanțarea investițiilor propriu-zise. În cazul acestui tip de credite, statul poate interveni prin finanțarea parțială a dobânzii (mai ales în sectorul agricol și rural) sau prin crearea de instituții de finanțare speciale, prin participarea la capitalul societăților care acordă aceste credite sau prin ajutorul dat, prin intermediul acestor societăți, beneficiarilor de credit fie prin sprijin în plata dobânzilor, fie prin acordarea de bonificații speciale, fiscale sau de altă natură.

În țara noastră, creditul bancar pe termen lung este puțin susținut din mai multe cauze: capitalurile mici ale băncilor comerciale românești, riscurile mai mari existente în cazul unei astfel de finanțări și, cel mai important, nesusținerea de către stat a acestui tip de credit prin măsuri de genul celor existente în alte țări și expuse mai sus.

2. Creditele pentru activitatea de leasing. Creditele pentru susținerea activității de leasing se acordă societăților și instituțiilor financiare specializate în desfășurarea activității de leasing pentru achiziționarea activelor ce fac obiectul contractelor de leasing încheiate cu utilizatorii.

Leasingul este o procedură de finanțare a investițiilor pe care o societate sau o instituție financiară specializate achiziționează un bun (mobiliar sau imobiliar) pe care-l închiriază unei firme (sau unui particular), acesta din urmă având posibilitatea să-și exprime opțiunea cumpărării bunului la sfârșitul contractului la un preț convenit (în general, la valoarea reziduală). Leasingul mai poate fi privit și ca o convenție prin care locatorul (în calitate de proprietar) cedează locatarului (în calitate de chiriaș), pe o perioadă determinată, dreptul de utilizare a bunului respectiv, destinat activității de exploatare a locatarului, contra unei chirii (redevențe), cu opțiunea de cumpărare la scadenă la un preț convenit prin contractul de leasing.

În situația în care societatea sau instituția financiară specializată în activitatea de leasing nu au suficiente fonduri pentru finanțarea acestei activități, ele pot împrumuta bani de la o bancă. Acest tip de leasing se numește leasing pârghie, deoarece utilizează pârghia financiară (împrumutul).

Legislația română distinge două forme de leasing: financiar și operațional.

Leasingul financiar presupune îndeplinirea a cel puțin unuia din criteriile:

– riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;

– părțiile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;

– utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar prețul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare pe care acesta o are la data la care opțiunea poate fi exprimată;

– perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puțin 75% din durata normată de utilizare a bunului, chiar dacă, în final dreptul de proprietate nu este transferat.

Leasingul operațional presupune o închiriere pe o perioadă mai scurtă, iar la sfârșitul contractului părțile pot opta pentru:

– prelungirea duratei de închiriere, prin încheierea unui nou contract de leasing;

– încetarea contractului și returnarea bunului societății de leasing.

Leasingul prezintă două avantaje economice însemnate pentru utilizatori, deoarece:

(1) bunurile mobile care sunt importate în scopul utilizării în sistem de leasing se încadrează în regimul bunurilor admise temponar la import, fără plata taxelor vamale, deci cu un impact pozitiv asupra trezoreriei acestora, datorită faptului că taxele vamale se vor plăti, la intrarea în proprietatea utilizatorului, asupra valorii reziduale a bunului;

(2) facilitează introducerea tehnicii noi în procesul de producție al utilizatorului.

În vederea acordării creditelor pentru activitatea de leasing, banca urmărește:

– să fie inclusă în obiectul de activitate a solicitantului de credit de leasing;

– existența contractelor de leasing încheiate cu utilizatorii din care rezulte natura bunurilor, valoarea de achiziție a acestora, cota lunară de amortizare, perioada pentru care bunul va fi închiriat etc.;

– înscrierea în contractul de leasing a clauzei obligatorii pentru societatea de asigurări de a face dovada plății primelor de asigurare pe toată perioada de creditare;

– perioada de creditare să nu depășească durata contractului de leasing;

– contractul de leasing să nu prevadă clauza posibilității rezilierii înainte de termenul prevăzut;

– plata chiriei să se efectueze în contul societății de leasing deschis la banca finanțatoare.

La acordarea creditelor pentru activitatea de leasing, sunt acceptate, cu prioritate, în garanție bunurile ce fac obiectul contractului de leasing, cesiunea de creanțe asupra încasărilor din contractul de leasing, precum și alte garanții.

2.7. GARANTAREA CREDITELOR

Pentru asigurarea recuperării creditelor și în situația în care împrumutatul nu-și execută obligațiile contractuale de rambursare a ratelor scadente, plata dobânzii și comisioanelor, din cauze care nu pot fi prevăzute la acordarea creditelor, precum și pentru crearea unui privilegiu față de alți creditori, băncile soliciă la acordarea creditelor garanții asiguratorii care pot fi oferite atât de debitor, cât și de terțe persoane fizice sau juridice, numite garanți.

Valoarea garanției acceptate de bancă va fi, în toate cazurile, cel puțin egală cu datoria cea mai mare a debitorului față de bancă, formată din principal și dobânda pe o anumită perioadă, mergând până la a fi luată în calcul dobânda pe perioadă de creditare.

Politica de creditare a oricărei bănci comerciale se bazează pe principiul că toate creditele acordate clienților să fie justificate atât prin capacitatea împrumutaților de a genera flux de numerar pozitiv pentru acoperirea serviciului datoriei, cât și prin garantarea corespunzătoare a acestora.

Garanția este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de credit, pus la dispoziția sau emis în favoarea băncii. În virtutea contractului încheiat, garanția este în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea principalului și dobânzilor în cazul nerambursării acestora de către debitor.

Garanțiile pot fi definite ca find acele mijloace care, dincolo de limitele dreptului de gaj general și în plus față de acest drept, conferă creditorului garant anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate față de ceilalți creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului să urmărească pe o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligațiile ce reveneau debitorului.

Indifenent de natura obligațiilor garantate și instrumentele de garantare utilizate, garanția trebuie să răspundă următoarelor cerințe de bază:

– existența unui patimoniu, independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp pentru a acoperi obligațiile garantate;

– garanția să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

– beneficiarul garanției să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatelor executării garanției (transferul valutar al fondurilor, dreptul de proprietate etc).

Atunci când se solicită o garanție, în această relație pot interveni două sau trei persoane:

– ordonatorul garanției, care este debitorul principal; el poate da o garanție din propriul patrimoniu (gaj sau ipotecă) sau poate solicita unui terț-garant- să ofere o garanție în locul lui;

– beneficiarul garanției este cel în favoarea căruia s-a constituit garanția (în cazul nostru banca);

– garantul este debitorul secundar care, în anumite cazuri, poate fi însuși debitorul principal, când garantează că, în cazul neîndeplinirii obligația debitorului principal, va îndeplini obligația de plată sau de rambursare a sumelor.

Garanțiile acceptate de bănci pot fi de două categorii: garanții reale și garanții personale. Garanțiile reale sunt constituite în funcție de consistența bunurilor debitorului și sunt formate din garanții imobiliare (ipoteci) și garanții mobiliare (gajuri). Garanția reală este un drept real care are ca finalitate garantarea oricărei obligații. Ea acoperă în toată întinderea sa obligația garantată. Garanția reală încetează o dată cu îndeplinirea obligației garantate.

Ipoteca este o garanție imobiliară ce nu comportă deposedarea celui ce o constituie de bunul adus în garanție. Ea constă în afectarea de către debitor a unui imobil în asigurarea plății obligației sale față de creditor. Bunul rămâne în posesia debitorului, dar dacă acesta la scadență nu și-a plătit datoria, creditorul în favoarea căruia s-a constituit ipoteca poate cere vânzarea bunului la licitație, iar din suma obținută să-și acopere creanța.

Ipoteca poate decurge din lege (ipoteca legală), dintr-o acțiune în justiție (ipoteca judiciară) sau din voința debitorului (ipoteca voluntară) sau a unui terț. Ipoteca voluntară ia naștere dintr-un contract sau dintr-o declarație unilaterală de voință a concendentului (celui care o dă), cu excepția testamentului.

Pentru a fi acceptate în garanție, bunurile imobile trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie în proprietatea celui care constituie garanția (debitor sau terț) și să se afle în circuitul civil (să facă obiectul vânzării-cumpărării);

– să se afle situate într-o zonă de interes pentru o categorie largă de potențiali cumpărători;

– clădirile să permită amenajări și adaptări pentru utilizări multiple;

– bunurile ipotecate să fie asigurate la societăți de asigurare pe toată durata contractului de credit, iar drepturile cuvenite din despăgubiri să fie cesionate băncii;

– bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini.

În cazul garanției reale, cum este ipoteca, este important de știut dac nu mai există terț care are anumite drepturi asupra bunului respectiv. Privitor la ipotecă, proritatea rangului se determină prin prioritatea datei la care aceasta a fost legal înscrisă (există rangul I, II, III etc.). Acest lucru este foarte important deoarece, în caz de executare silită a debitorului, creditorii ipotecari sunt preferați (în funcție de prioritatea rangului) altor creditori. Ei își recuperează banii din vânzarea bunului în ordinea priorității rangului.

Garanțiile mobiliare sau gajul sunt un drept real pe care debitorul sau un terț îl concede creditorului asupra unui bun mobil (corporal sau necorporal).

Ca și în cazul ipotecii, prin efectul gajului bunului mobiliar, bunul rămâne angajat pentru satisfacerea viitoare a creditorului. În cazul neexecutării obligației, acesta se satisface cu prioritate față de alți creditori, chiar dacă între timp bunul a intrat în proprietatea terților.

Gajul presupune remiterea (fizică) a bunului mobil de către debitor către creditor.

Pentru ca bunurile mobile să poată fi luate în gaj, trebuie ca acestea să fie în circuitul civil, respectiv să facă obiectul vânzătii cumpărării.

Gajul poate îmbrăca două forme:

gajul cu deposedare (amanet) – presupune deposedarea de bunul mobil a celui care-l aduce în garanție și depunerea acestuia într-un depozit la dispoziția băncii.

gajul fără deposedare se înființează pentru bunuri mobiliare de natura: mașini, utilaje și echipamente, stocuri de materii prime și materiale, mijloace de transport, animale, etc., cu condiția ca ele să fie identificate, cuantificate, certificate, evaluate și să fie în proprietatea împrumutului.

Pentru ca un bun să fie acceptat drept gaj, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

bunul gajat trebuie să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu creanța gajată;

valoarea să fie constantă sau crescătoare în timp;

în cazul unui bun material, acesta trebuie să fie asigurat la o societate de asigurări, iar drepturile din despăgubiri să fie cesionate băncii (cazul gajului fără deposedare) sau deposedarea spre păstrare la instituții specializate.

Acceptarea titlurilor de credit drept gaj impune pentru a fi asiguratorii, avalizarea lor de către un garant , de preferință o bancă.

Gajul general reprezintă cea mai cuprinzătoare, fiind un gaj comun la dispoziția tuturor creditelor, aceștia având o poziție egală față de bunurile debitorului în cazul pornirii executării silite împotriva acestuia.

Gajul general cuprinde toate bunurile mobile și imobile din patrimoniul împrumutatului,el existând ca și garanție pentru bancă chiar dacă nu s-ar încheia un înscris.

Cash-colateral este o formă de garanție care constă în gajarea surselor în depozit la banca creditoare cu sumele deținute de clienți fie în cont la banca creditoare, fie în cont la alte bănci.

Cesiunea de creanțe este o conversie scrisă prin care un creditor transmite o cresnță a sa unei alte persoane.

Garanțiile personale sunt constituite în funcție de personalitatea debitorului. Ele constau dintr-un angajament pe care o altă persoană decât debitorul principal și-l asumă față de creditor de a executa obligațiile, în cazul în care debitorul principal nu o va face. Acest tip de garanție se mai numește cauțiune sau fidejusiune.

Obligația fidejusorului este o obligație accesorie (subsidiară). De aici decurge posibilitatea ca acesta să poată invoca unele excepii privind urmărirea inițiată de creditor. Este vorba, în primul rând, de beneficiul de discuție, care este dreptul conferit de lege fidejusorului de a cere creditorului, care s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi bunurile debitorului. În al doilea rând, este vorba de beneficiul de diviziune, prin care se recunoaște, în cazul existenței mai multor fidejusori, principiul că fiecare dintre fidejusori răspunde pentru datoria întreagă.

0 formă a garanției personale este scrisoarea de garanție bancară. Ea o modalitate specifică de materializare a unei garanții date de către o bancă la solicitarea unui client care contractează un credit sau un alt angajament.

Perfectarea contractului de garanție reprezintă un termen generic pentru a desemna ansamblul activităților și cerințelor impuse de lege și a căror respectare asigură băncii drepturile asupra garanției constituite. Acest aspect presupune:

– cunoașterea cadrului legal de folosire a garanției, atât în sensul respectării legilor specifice (cod comercial, cod civil), cât și a normelor bancare;

– îndeplinirea tuturor formalitățlor legale pentru ca banca, în calitate de beneficiar al garanției, să aibă asigurată posibilitatea utilizării rezultatelor executării garanției în cazul în care acest lucru se impune;

– documentele privitoare la garanție trebuie să fie astfel concepute astfel încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune;

– constituirea (emiterea) oricărei garanții presupune anumite costuri pe care banca trebuie să le evalueze și să stabilească cine le suportă.

Valoarea garanției trebuie cunoscută cu certitudine în momentul în care se atribuie împrumutul astfel încât să acopere riscul creditului și să fie constantă în timp, adică ea nu trebuie să scadă sub suma datorată (pe toată durata rambursării).

Executarea garanției este termenul utilizat pentru a desemna procedura în urma căreia garanția este transformată în bani.

2.8. REGLEMENTAREA CREDITULUI

Reglarea creditului răspunde la două obiective: prevenirea falimentelor bancare, împiedicând fiecare bancă să-și asume riscuri excesive, depășind anumite proporții față de fondurile proprii și resursele lor pe termen lung și combaterea inflației împiedicând băncile în ansamblul lor să creeze o cantitate excesivă de monedă scripturală

Indicii au ca obiectiv solvabilitatea băncilor (acoperirea riscurilor, divizarea riscurilor), resursele lor stabile (acoperirea nevoilor pe termen lung prin fonduri proprii și resurse la termen), lichiditatea acestora (acoperirea datoriilor exigibile prin active realizabile sau disponibile).

În privința acoperirii riscurilor, băncile românești calculează doi indici. Ei au fost adoptați pe baza raportului Băncii Reglementelor Internaționale (BRI) de la Basel și poartă numele de indicii Cooke 1 și respectiv Cooke 2 (după numele bancherului englez care a prezidat comitetul de lucru de pe lângă BRI).

La 31 decembrie 1992, respectarea normelor Cooke pentru marile bănci și solvabilitatea pentru instituțiile europene a devenit obligatorie. Aceste noi constrângeri au fost impuse în mod progresiv instituțiilor de credit de către autoritățile internaționale din două motive principale: să se evite falimentele răsunătoare și să armonizeze condițiile de concurență.

În România, indicatorul Cooke 1 se calculează ca raport între capitalu propriu al unei bănci și expunerea netă , iar aceasta trebuie să fie de cel puțin 8 %.

Acțiunea ratei dobânzii poate fi realizată pe calea anunțului, când BNR face cunoscută rata la care va refinanța băncile sub forma facilității de creditare sau creditului lombard.

România, ca și multe țări, preferă astăzi politica de open-market, care permite BNR să intervină pe piața monetară când dorește, fără să fie legată printr-un angajament prealabil.

Rata dobânzii pe care o aplică BNR atunci când intervine pe piața monetară, determină într-o anumită măsură celelalte rate pe care băncile le vor aplica creditorilor și debitorilor acestora, ceea ce influenează în mod evident volumul creditului.

Regimul rezervelor obligatorii are menirea să asigure fiecărei bănci o sumă minimă a rezervelor, în funcție de resursele sale.

2.9 URMĂRIREA, CONTROLUL ȘI RAMBURSAREA CREDITELOR

În vederea limitării riscului de credit, banca urmărește și verifică, pe întreaga perioada de derulare a creditării, condițiile de utilizare a creditelor probate și posibilitatea de rambursare a acestora. În acest sens, următoarele obiective sunt prioritare:

– urmărirea modului de desfășurare a activității creditate comparativ cu parametrii prevăzuți la aprobarea creditului și evaluarea consecințelor în cazul abaterilor de la parametrii inițiali;

– urmărirea respectării riguroase de către clienți a condițiilor impuse prin contractul de credit;

– respectarea derulării contractelor comerciale în condițiile și la termenele prevăzute la încheierea contractului de credit;

– verificarea, pentru creditele de investiții, a stadiului realizării obiectivelor conform graficelor de execuție și punere în funcțiune, în raport cu prognoza din studiul de fezabilitate și cu eșalonarea împrumutului;

– analiza evoluției situației economico-financiare a clientului pe baza documentelor financiar-contabile și a raportărilor vizate de organele fiscale, precum și a tuturor modificărilor survenite în situația juridică a firmei;

– urmărirea în permanență a respectării termenelor și ratelor de rambursat.

În acțiunea de urmărire și control al creditelor, se pot repera semnale care să arate posibilitatea transformării unor credite curente de calitate corespunzătoare în credite neperformante. Dintre aceste semnale amintim: evoluția nefavorabilă a rezultatelor economico-financiare, pierderea unor segmente de piață sau a unor piețe, vânzarea unor active importante care afectează continuitatea procesului de producție, abateri de la disciplina contractuală, utilizarea slabă a capacităților de producție, schimbări frecvente ale conducerii firmei, o slabă colaborare cu banca etc.

În privința monitorizării creditelor, banca se preocupă, în principal, de:

– respectarea destinației creditului acordat prin utilizarea acestuia numai în scopurile

pentru care a fost aprobat;

– plățile din credit să se facă sub control bancar, pe bază de documente legale;

– reflectarea corectă și la zi în evidența contabilă a beneficiarilor de credit a operațiunilor legate de utilizarea și rambursarea creditelor, achitarea dobânzii și comisioanelor;

– concordanța datelor din evidențe cu cele găsite efectiv pe teren;

– menținerea și consolidarea capacității de plată a împrumutatului, a bonității acestuia pe tot parcursul procesului de creditare;

– menținerea unui grad acceptabil de rentabilitate care să permită acoperirea cheltuielilor din veniturile realizate, inclusiv a cheltuielilor cu dobânzile și comisioanele bancare.

Verificarea garanției creditelor se efectuează atât faptic, cât și scriptic.

Valorificarea faptică presupune ca cel puțin o dată pe trimestru să se inspecteze la fața locului existența, integritatea și condițiile de păstrare și conservare a bunurilor aduse în garanție de cei creditate, precum și respectarea obligației de reînoire a contractelor de asigurare a acestora, în situația în care durata de creditare este mai mare decât cea de asigurare.

Verficarea scriptică a garanției se efectuează trimestrial o dată cu analiza efectuatä asupra situației contabile periodice prezentate băncii de către client.

La verificarea scriptică a garanției se urmărește:

– reflectarea corectă în evidența contabilă a bunurilor ce constituie garanția creditelor;

– concordanța soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont eliberate de bancă cu cele din evidența clienților;

– bunurile materiale ce figurează în situația garanției la o bancă să nu figureze în garanția altor credite acordate de alte bănci;

– analiza realizării prevederilor din fluxul de numerar și din bugetul de venituri și cheltuieli;

– respectarea graficilor de rambursare a creditelor, dobânzii și plata comisioanelor.

Deficentele care se constată cu ocazia verificării garanțiilor faptice și scriptice se consemnează în acte de verificare bilaterale încheiate de bancă cu agentul economic în cauză în care se stabilesc măsurile ce urmează a se întreprinde de clienți și de bancă.

Până în momentul rambursării, creditele parcurg următoarele perioade:

– perioada de tragere este perioada în care creditul se angajează, cuprinsă între data stabilită prin contract pentru punerea creditului la dispoziția împrumutatului și până la angajarea integrală a acestuia;

– perioada de utilizare este perioada cuprinsă între data angajării integrale a creditului și data primei rate de rambursare din graficul de rambursare;

– perioada de grație este perioada cuprinsă între data angajării integrale a creditului și data prevăzută pentru rambursarea primei rate de credit;

– perioada rambursării creditului este perioada de timp cuprinsă între data prevăzută în contract pentru rambursarea primei rate a creditului și data stabilită pentru rambursarea ultimei rate.

În situația în care creditul nu poate fi rambursat la scadență, intervine perioada de întârziere care cuprinde intervalul de timp de la scadența creditului până la rambursarea efectivă a acestuia prin mijloace legale.

Termenele de restituire a creditelor se stabilesc de comun acord la semnarea contractului de credit, în funcție de posibilitățile reale de plată ale clienților determinate de specificul activității, de perioada de realizare a veniturilor sau de constituire a surselor pentru investiții. Ele se înscriu în grafice de acordare și de rambursare a creditelor.

Modalitățile de stingere a obligațiilor de plată pentru fiecare rată scadentă pot fi:

– depunere directă de numerar (mai rar);

– înregistrarea directă, de către bancă, în contul de credite a încasărilor realizate de client până la acoperirea integrală a ratelor scadente;

– virări din conturile sau subconturile de disponibilități, pe bază de ordin de plată emis de clienți.

Creditele nerestituite la scadențele fixate din lipsa disponibilitaților proprii în conturile bancare ale clienților sunt înregistrate de băncile comerciale în cont separat de credite restante și se majorează concomitent dobânda (dobândă penalizatoare). Deosebit de aceasta, băncile procedează și la reducerea corespunzătoare a volumului de credite aprobate pentru perioada următoare, introducând în același timp și modificări în graficele de acordare a creditelor.

În cazuri excepționale, normele bancare prevăd posibilitatea, pe baza unor analize ample și detaliate din care să rezulte motivații bine justificate, de prelungire a termenelor de rambursare a unor rate și păstrarea mărimii dobânzii practicate pentru creditele curente.