. Privatizarea In Tarile din Europa Centrala Si de Est

………………………………………………………………………54.

I. Experiența mondială în privatizarea întreprinderilor de stat

§ 1.Aspecte socio-politice ale privatizării

1.1.Eficiența activităților economice

Orice întreprindere, publică sau particulară, este eficientă din punct de vedere economic în măsura în care își maximizează profiturile nete prin penetrarea celor mai competitive elemente de piață. Capacitatea managerilor, autonomia întreprinderii și motivația lucrătorilor sunt cele care determină eficiența economică a oricărei activități, a oricărei unități, indiferent de forma de proprietate și de profilul unității.

1.2.Forma de proprietate și procesul privatizării

Forma de proprietate s-a dovedit importantă prin două consecințe ale acesteia: modul de adoptare a deciziilor, respectiv de aplicare a acestora, și fenomenul cunoscut sub numele de tezaurizare. Indiferent de forma de proprietate, activitatea economică implică două faze distincte, respectiv procesul de realizare a veniturilor și modul de dirijare a acestora. Dacă prima faza urmărește eficiența, fiind o activitate practică prin care se obțin venituri cât mai mari cu costuri cât mai mici, cea de-a doua fază este mult mai complexă și implică o serie de factori psiho-sociali.

Problema formei de proprietate, de care este strâns legat procesul privatizării, trebuie înțeleasa în dinamica sa. Privatizarea are în vedere schimbarea formei de proprietate asupra unor bunuri și activități existente, realizate deja, și anume a proprietăților statului. Evident că privatizarea se poate referi și la concesionarea de către stat a realizării unor obiective unuia sau mai multor întreprinzători particulari, prin aceasta apărând noi activități sau bunuri materiale.

Forma de proprietate este decisă, nu numai de conținutul economic al acesteia, ci și de activitatea politică, de rolul ideologiei, de puterea de influența a grupurilor care joacă la un moment dat un rol preponderent în societate.

Din punct de vedere socio-politic privatizarea necesită realizarea unor aranjamente care să permită asimilarea fără probleme a perioadei de tranziție.

1.3.Privatizarea și asigurarea locurilor de muncă

Privatizarea nu implică întotdeauna probleme în ceea ce privește locurile de muncă. Dacă , spre exemplu, în cazul privatizării companiei de transport „Japanese National Railways” a fost necesară concedierea a 92.000 de salariați (circa o treime din totalul forței de muncă), prin privatizarea companiei de autoturisme „Jaguar” din Anglia au fost create 2000 de noi locuri de muncă. Aceste situații depind de rapiditatea necesară a schimbărilor tehnologice, de cuantumul investițiilor necesare, de gradul de implementare a noilor activități în cele deja existente.

1.4.Metode de evitare a șocurilor sociale

In ceea ce privește remediile posibile există o serie de soluții, dar acestea depind la rândul lor de condițiile concrete, de circumstanțele fiecărui caz în parte. O metodă ar fi aceea a dialogului constructiv cu muncitorii și reprezentanții acestora. O alta metodă poate fi aceea a participării la privatizare a tuturor salariaților, care devin astfel proprietari.

Problemele sociale mai pot fi soluționate și prin alte metode, care de regulă sunt costisitoare, cum ar fi preluarea forței de muncă în sectorul administrației de stat și ulterior dirijarea acesteia spre firme particulare sau plata unor sume fixe celor care în mod voluntar eliberează locul de muncă.

§ 2.Strategii de privatizare în economie

2.1.Lichidarea întreprinderilor de stat

Organizarea procesului de privatizare începe cu destrămarea într-un fel sau altul a vechilor structuri ale unităților economice de stat. Aceasta se va putea realiza fie prin lichidarea pur și simplu a unităților respective, fie prin diverse forme de conservare formală, care practic suspendă activitatea de bază.

Lichidarea, la rândul său, se poate face prin privatizarea drepturilor de proprietate în baza unor contracte de vânzare a patrimoniului sau prin privatizarea manageriala, respectiv pe baza unor contracte de leasing.

Privatizarea întreprinderilor de stat nu trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc de creștere a eficienței economice în folosul indivizilor, al societății și al guvernelor.

În lipsa unor condiții general valabile (capital suficient disponibil, nivel tehnologic), este recomandat ca privatizarea să se facă lent și pe etape care vizează anumite sectoare de activitate.

Lichidarea întreprinderilor de stat, în vederea organizării procesului de privatizare este grenată și de faptul că pe termen scurt apar costuri sociale mari și greu de înțeles pentru marea masă a salariaților.

În unele țări au apărut broșuri intitulate „Ghid al privatizării”, manuale tehnice de inițiere a potențialilor investitori, dar și de liniștire a celor derutați de noua lor perspectivă.

2.2.Publicitatea în legătură cu intenția de privatizare

Etapa de popularizare a procesului de privatizare, indiferent dacă aceasta se face global sau accidental, se impune oricare ar fi metoda de privatizare preconizată, dar mai ales atunci când se are în vedere privatizarea prin ofertă publică. După cum rezultă din experiența unor țări ca Franța și Anglia, publicitatea realizată cu suficient timp înainte a avut efecte benefice în educarea publicului și în pregătirea tranzacțiilor.

2.3.Selecționarea întreprinderilor care urmează a fi privatizate

În cadrul etapei de organizare a procesului de privatizare, foarte importantă apare selecția întreprinderilor de stat care urmează a fi privatizate și a celor cu care va fi începută această acțiune. Importanța selecției rezultă, din faptul că succesul sau insuccesul primelor acțiuni de privatizare determină evoluția în continuare a întregului program gândit de guvern. Se recomandă, ca atunci când se organizează procesul de privatizare să fie selecționate prioritar întreprinderi solide și dotate cu cadre de înalt profesionalism. Astfel unitățile bine organizate pot să treacă mai ușor de la o situație la alta, să se adapteze din mers noilor condiții, astfel încât performanțele nu numai să se mențină, dar și să crească în continuare cu multă operativitate. Se poate remarca și tendința manifestată de unele guverne de a începe procesul privatizării prin ofertarea unor întreprinderi mai puțin eficiente, dacă nu falimentare. Privatizarea unor întreprinderi falimentare comportă riscul ca aducerea lor în stare de întreprinderi performante să se facă mai greu, să întâmpine unele dificultăți și să se constituie în exemple negative, al căror efect poate merge chiar până la blocarea procesului.

2.4.Coordonarea și organizarea procesului de privatizare

Selecționarea întreprinderilor cu care se va începe privatizarea ridică și alte probleme decât cea de optare pentru întreprinderi performante sau falimentare. Astfel, se pune problema priorităților între ramuri și domeniul de activitate: să se înceapă cu întreprinderi din domeniul producției sau al circulației bunurilor; cu serviciile, cu comerțul interior sau cu cel exterior. Fiecare guvern proiectează și înfăptuiește privatizarea în funcție de posibilitățile reale din fiecare țară, precum și de ritmul în care urmează să se înfăptuiască acest proces (mai lent sau cu caracter de șoc). Tot în etapa de organizare va fi necesară selectarea întreprinderilor propuse pentru privatizare prin prisma efectului acestui proces asupra populației.

Există și alte forme de organizare a procesului de privatizare:

organizarea departamentală, respectiv preluarea responsabilităților de către ministerul sau departamentul care coordonează activitatea întreprinderii de stat ce va fi privatizată;

privatizarea ad-hoc, constă în realizarea unor acțiuni individuale fără a exista un plan global și o politică națională de privatizare;

alte opțiuni, include metode de organizare care nu pot fi asimilate celor de mai sus.

Un rol deosebit de important pentru succesul organizării revine modului de colaborare între reprezentanții organului investit cu decizia privatizării și cadrele de conducere ale întreprinderii ce urmează a fi privatizată.

Indiferent de metoda de privatizare preconizată, se recomandă folosirea unor specialiști naționali și de peste hotare, care au acumulat experiențe îndelungate în domeniul privatizării.

2.5.Salvgardarea intereselor publice în procesul privatizării

In etapa de organizare a procesului de privatizare trebuie avută în vedere în mod distinct salvgardarea intereselor publice. Tranzacțiile individuale trebuie să fie foarte bine precizate și să asigure un profit maxim atât pentru agenții economici particulari cât și pentru stat. De asemenea, trebuie avut în vedere ca întreprinzătorul particular să fie calificat din punct de vedere profesional și să aibă o conduită morala corespunzătoare în activitatea pe care o presupune noua întreprindere privatizată.

2.6.Selectarea investitorilor

Multe guverne au avut în vedere, la elaborarea strategiei și la organizarea privatizării, anumite proceduri de selectare a investitorilor pe baza mai multor criterii, inclusiv plata unor cauțiuni importante menite să garanteze soliditatea financiară a acestora. în unele țări au fost stabilite sume minime importante, care să fie depuse efectiv în bănci pentru a garanta realizarea programului propus prin statutul de privatizare.

2.7.Evaluarea patrimoniului

O cerință particulară în țările care intenționează să privatizeze un număr mare de întreprinderi este aceea a elaborării unor reguli stricte referitoare la modul de evaluare a patrimoniului, reguli care trebuie să fie uniforme. Această uniformitate se referă la metodele de ofertare, condițiile de creditare și finanțare, criteriile de funcționare. Evaluarea corectă a patrimoniului unităților care urmează a fi privatizate constituie o problemă cu largi semnificații, ce depășesc prin importanța lor cadrul strict al privatizării. Această cerința este importantă atunci când privatizarea presupune atragerea capitalului străin. O subevaluare a acestui patrimoniu conferă partenerului străin avantaje garantate, care reprezintă tot atâtea pierderi pentru economia națională. în cazul privatizării numai prin agenții economici interni, o subevaluare a patrimoniului conferă mari avantaje unei minorități, cu efecte negative asupra bugetului statului.

2.8.Scenarii de privatizare elaborate în diferite țări

În Franța, privatizarea este descrisă de legea nr. 86-912 din 6 august 1986, lege care se referă la privatizarea a 65 de întreprinderi de stat. Privatizarea acestor întreprinderi, în care majoritatea capitalului aparținea statului, s-a făcut pe baza unei evaluări a ,,Comisiei de privatizare’’. La cererea Ministerului Economiei, comisia stabilește valoarea întreprinderii sau, după caz valoarea patrimoniului ce urmează a face obiectul privatizării; publicarea evaluărilor este obligatorie. Prețurile finale propuse de comisie trebuie să aibă aprobarea Ministerului Economiei, care are dreptul să le majoreze când consideră necesar.

În Orientul Îndepărtat, procesul de privatizare are un caracter mercantil. Astfel în Filipine a fost înființat prin proclamația nr. 50 din 8 decembrie 1986 ,,Comitetul pentru privatizare’’, însărcinat să se ocupe de organizarea acestei activități. Comitetul are menirea de a identifica întreprinderile de stat pentru a fi privatizate. în această țară se folosesc formule standard de evaluare a patrimoniului și se organizează tendere pentru fiecare întreprindere în parte. Se preferă plățile cash și funcționează sistemul bid-bond . Există obligația publicării din timp a tuturor condițiilor de participare la tender.

În Africa, procesul privatizării este mai rigid datorită unor limitări ale drepturilor de proprietate. În Senegal, prin legea nr. 8723 din 18 august 1987 a fost instituită „Comisia specială de urmărire a dezetatizărilor”, care asistă ministerul însărcinat cu portofoliul de stat în realizarea privatizării. Legea prevede ca acțiunile să fie oferite în cadrul unor licitații publice, plata făcânunile să fie oferite în cadrul unor licitații publice, plata făcându-se în cash, în momentul transferării. Această lege face referiri la concentrarea acțiunilor la dispoziția unui număr restrâns de proprietari, precum și la unele facilități pentru procurarea acțiunilor de către salariați sau localnici. Guvernul păstrează un anumit grad de control asupra societății ce urmează a fi privatizată.

În unele țări, în care guvernele au decis să păstreze controlul activităților economice, au apărut în organizare unele metode caracteristice. Cu excepția metodei clasice de păstrare a controlului prin reținerea majorității acțiunilor, se mai pot întâlni metode care asigură guvernului puterea de decizie în problemele majore ale unei întreprinderi, chiar dacă statul deține o minoritate a acțiunilor sau chiar după o completă privatizare.

Una dintre metode este emiterea unor acțiuni speciale numite ,,de aur’’; aceste acțiuni dau drepturi speciale deținătorului. Acțiunile speciale sunt des întâlnite în procesele de privatizare din Marea Britanie. Acțiunea specială poate fi păstrată sau transferată secretariatului de stat, altor ministere sau oricărei persoane care acționează în numele Coroanei. Deținătorul poate primi contravaloarea ei nominală, este îndreptățit să participe la adunarea generală a acționarilor fără drept de vot sau participare la profit.

În Franța, întâlnim așa numitele acțiuni specifice. Ele au fost emise în cazul privatizării unor întreprinderi din domeniul petrolier, al informațiilor, electronicii. în general, emiterea unor astfel de acțiuni cu ocazia organizării privatizării nu urmărește realizarea de profituri și nu are caracter economic. Rolul lor este de ordin strategic și vizează probleme legate de preluarea controlului în cadrul uneia sau mai multor societăți.

O altă metodă folosită pentru păstrarea controlului de către stat este aceea a înființării societăților mixte. În cadrul acestor societăți, consiliile de administrație pot avea un ,,comisar al guvernului’’ care, fără drept de vot, are totuși un drept de veto asupra acelor decizii ale consiliului de administrație pe care le consideră contrare intereselor statului.

Pe plan internațional, în organizarea procesului de privatizare mai întâlnim o metodă de menținere a controlului de către stat, și anume emiterea de „acțiuni diferite”, care conferă drepturi diferite. Esența acestei metode constă în faptul că în faza de organizare, guvernul fiind acela care stabilește condițiile de vânzare a patrimoniului sau de constituire a societăților mixte, poate acorda unele facilitați în schimbul unor acțiuni speciale în cadrul noilor entități privatizate. Avem însă de-a face cu o mixtură între procesele de organizare și de pregătire pentru privatizare și procesul de negociere dintre stat și întreprinzătorii particulari. Aceste ,,acțiuni diferite’’ pot să confere statului drepturi de participare la dividende, la patrimoniu, la vot, la actul decizional-managerial.

§ 3.Metode de privatizare în economie

3.1.Oferta publică de acțiuni

Această metodă de privatizare constă în vânzarea de către stat a unei parți din acțiuni. În faza de pregătire a privatizării, societățile de stat sunt transformate în societăți pe acțiuni, pentru asigurarea cadrului legal de transferare a dreptului de proprietate. Ca procedură, se editează prospecte care cuprind condițiile de ofertare a acțiunilor și date asupra întreprinderii ce urmează a fi privatizată. Ofertarea se poate face la preț fix sau la preț variabil, decis în cadrul unor licitații publice. Licitațiile, la rândul lor, pot fi naționale sau internaționale și se desfășoară în baza unor reguli prestabilite.

Realizarea privatizării prin metoda ofertei publice presupune îndeplinirea unor condiții: întreprinderea să fie de sine stătătoare, cu un potențial rezonabil și cu o evidența clară a realizărilor din etapa anterioară; să existe un raport asupra conducerii întreprinderii și rezultatelor sale financiare care să poată fi prezentat în fata publicului; să existe pe piață suficiente lichidități pentru achiziționarea acțiunilor; să existe mecanisme care să cerceteze și să informeze publicul în scopul atragerii pentru a investi.

Avantajele ofertei publice constau în realizarea unei largi distribuiri a acțiunilor și promovarea unei libere concurente în achiziționarea lor. Metoda ofertei publice este recomandata în cazul vânzării unor întreprinderi mari sau foarte mari.

În legătură cu implementarea acestei metode trebuie avută în vedere situația întreprinderilor de stat ce urmează a fi privatizate, respectiv daca ele sunt pregătite pentru acest proces. Guvernul aplică această metoda în două etape. Prima etapă constă în vânzarea unei părți a activului (sub 50%) și păstrarea controlului. A doua etapă reprezintă oferta publică pentru restul acțiunilor deținute de stat. Această variantă în două etape a metodei ofertei publice mai prezintă avantajul câștigării încrederii investitorilor.

Un alt aspect important al metodei ofertei publice se referă la evaluarea și fixarea prețului acțiunilor.

În țările în care nu există piețe organizate pentru comercializarea acțiunilor apar dificultăți în aplicarea metodei ofertei publice.

În practica acestei metode se recomandă ca să funcționeze și o comisie garantă, care prin componența sa să fie mai obiectivă în analiza și evaluarea activului supus privatizării.

Folosirea pe scară largă a ofertei publice s-ar putea să afecteze disponibilitățile și economiile investitorilor astfel încât sectoare întregi să fie afectate de o lipsă de finanțatori, existând pericolul unui dezechilibru economic la nivel național.

3.2.Vânzarea directă de acțiuni către particulari

Această metodă constă în vânzarea totală sau parțială de către guvern a acțiunilor pe care le deține într-o întreprindere de stat unui anume cumpărător sau unui grup de cumpărători desemnați anterior.

Vânzarea prin metoda directă a acțiunilor aparținând guvernului se poate face prin tehnica tenderului sau prin tehnica ad-hoc. În prima variantă tehnica este recomandată atunci când pentru obiectul privatizării raportul cerere-ofertă este net în favoarea cererii. Vânzările ad-hoc au loc normal tot în baza unui studiu comparativ al ofertelor existente la un moment dat.

În practica internațională procesul începe prin lansarea cererilor de ofertă, continuă cu colectarea ofertelor și se termină cu luarea unor decizii asupra modului de vânzare: prin tender sau ad-hoc. Când ofertele sunt puține la număr sau unice se preferă vânzarea ad-hoc.

Metoda vânzării directe către particulari este mai flexibilă decât metoda ofertei publice; această metodă fiind preferată și de întreprinderile de stat cu performanțe scăzute.

3.3.Vânzarea efectivă a activului

Această metodă constă în vânzarea materială a bunurilor statului. Această vânzare se poate realiza sub forma unor tranzacții individuale vizând părți din activ sau sub forma vânzării integrale a activului. Pot exista situații în care guvernul să cumpere activul unei întreprinderi de stat pentru ca ulterior să procedeze la privatizare.

Vânzarea activului se poate face după mai multe scheme:

Dacă se dorește privatizarea unei anumite părți dintr-o întreprindere de stat se procedează efectiv la vânzare, avându-se însa grijă ca ansamblul de funcționare al întreprinderii să nu fie afectat.

Dacă se intenționează vânzarea în întregime a unei întreprinderi de stat dar aceasta nu este posibilă deoarece întreprinderea nu este organizată din punctul de vedere al formei de funcționare, se poate proceda la dizolvarea și lichidarea întreprinderii respective, urmată de vânzarea activului său către sectorul particular.

Există situații când vânzarea poate fi realizată din punct de vedere legal prin comercializarea acțiunilor, dar din motive financiare (taxe) sau de altă natură se preferă vânzarea efectivă a activului.

În general, această metodă este aplicată atunci când se urmărește vânzarea bunurilor ce fac parte din active, respectiv a așa-numitului „activ-fizic”.

Pentru întreprinderile de stat care nu sunt organizate pe acțiuni, această metodă este singura alternativă directă și rapidă de privatizare.

3.4.Reorganizarea întreprinderii prin divizare

Această metodă de privatizare constă în segmentarea prin reorganizare a unei societăți de stat. În fond aceasta conduce la înființarea mai multor societăți independente.

Această metodă este recunoscută ca având cea mai mare aderență la salariați deoarece evită temerile sociale. Metoda este recomandată și atunci când statul dorește spargerea unor monopoluri în paralel cu menținerea controlului asupra activității. În cadrul acestei metode avem de-a face cu două etape distincte. În prima etapă se elaborează și se pune în aplicare planul de fragmentare, după care se trece la privatizare prin aplicarea uneia dintre metodele de privatizare. Relațiile cu terții vor fi reglementate în etapa a doua, când se desfășoară de fapt procesul privatizării.

3.5.Atragerea de noi investiții private în întreprinderile de stat

Această metodă se aplică atunci când guvernul urmărește creșterea capitalului unei societăți de stat prin implicarea interesului particular. Avem de-a face cu o creștere a resurselor deoarece statul nu procedează la vânzarea bunurilor sale, activul fiind neafectat, fapt ce implică o diluare a drepturilor de proprietate. Aplicarea acestei metode conduce la înființarea și funcționarea unei societăți mixte cu capitalul privat și de stat.

Această metodă este consacrată atunci când economia unei țări trece printr-o perioadă de tranziție.

Metoda mai este aplicată atunci când, datorită unor motive politice sau sociale, guvernul nu poate autoriza privatizarea anumitor întreprinderi. Metoda este folosita și în cazurile în care guvernul intenționează să păstreze dreptul de proprietate asupra unei întreprinderi care, are nevoie de infuzie de capital.

3.6.Achiziționarea unei întreprinderi de stat de către propria conducere și masa de salariați

Aceasta este o metodă de privatizare distinctă și se referă la achiziționarea unei întreprinderi prin trecerea ei sub controlul unui grup format din conducătorii întreprinderii respective. Metoda implică angajamente financiare speciale. O caracteristică specială a metodei constă în faptul că finanțatorii disponibilizează majoritatea fondurilor necesare achiziționării, primind în schimb o mică parte din dividende.

Metoda presupune un program de informare și educare a muncitorilor și celorlalți salariați. Literatura de specialitate consideră această metodă ca fiind o tehnică de finanțare a cumpărării acțiunilor de către salariați, care ulterior sunt direct interesați în eficientizarea activității prin prisma acțiunilor pe care le posedă. Prin această metodă se realizează transferarea drepturilor de proprietate către conducerea întreprinderii și salariații acesteia fără eforturi financiare considerabile din partea noilor proprietari. Metoda este folosită de regulă în cazul întreprinderilor care nu prezintă interes pentru investitori și nu ar avea alte șanse de eficientizare prin privatizare.

Metoda constituie în același timp un puternic stimulent pentru creșterea productivității. Pentru a putea fi aplicată metoda necesită o conducere experimentată și o forță de muncă stabilă și dornică de realizări. Aplicabilitatea metodei este condiționată de posibilitatea obținerii și utilizării de credite.

O altă caracteristică a acestei metode este aceea că prin aplicarea ei se poate realiza o afacere deosebit de profitabilă existând însă în același timp un risc enorm legat de recuperarea parțială sau totală a investiției.

3.7.Metoda contractelor de închiriere sau de management

Deoarece aceste contracte nu presupun transferuri de proprietate, nu se întâlnesc situații în care activele sunt înstrăinate, ele rămânând în proprietatea statului, afectat fiind doar dreptul de management și operare a acestora.

În cazul unui contract de leasing operatorul particular închiriază bunuri și utilități aflate în proprietatea statului și le folosește după bunul său plac, în numele și pe contul său, cu singura condiție de a nu pierde sau transforma proprietățile de bază. Contractul de leasing cuprinde condițiile în care se face închirierea, modul de operare, prețul de plată și obligațiile părților contractante. Problema cheie la acest fel de contract constă în faptul că operatorul privat își asumă toate riscurile comerciale legate de funcționarea bunurilor. Metoda de privatizare prin contractul de leasing nu include cazul în care operator este statul, iar proprietar este un particular.

O deosebire importantă este aceea că în cazul contractului de leasing operatorul deține un control deplin asupra procesului de producție propriu-zis iar în cadrul contractului de management controlul este obturat și autoritatea limitata conform prevederilor contractuale. În altă ordine de idei, dacă în cazul contractului de leasing salvgardarea bunurilor intră în obligațiile operatorului, în cazul contractului de management proprietarul rămâne responsabil pentru starea acestora. De asemenea, operatorul poate folosi bunurile drept garanții, fiind însa obligat ca la expirarea contractului de leasing să le predea conform înțelegerii; în cazul contractului de management acest lucru nu este posibil, deoarece managerii nu pot dispune pe perioada contractului de dreptul de proprietate.

Contractul de management se referă la asumarea unor responsabilități referitoare la conducerea unei întreprinderi de stat, contra unui preț. Conform acestui contract, grupul managerial este investit cu drepturi de control și cu activitatea de a conduce. În timp ce un operator plătește statului pentru folosirea capacităților de producție, în cazul contractului de leasing, un manager angajat prin contract de management este plătit pentru folosirea acelorași capacități. Un manager care preia puteri manageriale extensive și controlul operațiilor nu-și asuma responsabilități financiare, dar primește în schimb pe perioada contractului și conform acestuia prețul stabilit indiferent de rezultatele activității. În cadrul contractului de management întregul risc comercial și răspunderea pentru întregul capital rămâne în sarcina întreprinderii de stat. Avantajul acestui contract constă în faptul că statul păstrează dreptul de proprietate și un anume grad de control, în condițiile în care o echipă manageriala poate mări considerabil profitabilitatea întreprinderii respective.

Această metodă, indiferent dacă se referă la contractul de închiriere sau la cel de management, nu implică o procedură strictă, tipizată. Contractele diferă de la caz la caz și de regulă ele sunt adevărate emanații ale unor serii de negocieri. De remarcat este faptul că în ambele cazuri pasivele întreprinderilor de stat rămân în sarcina statului. Contractele de management, ca și cele de leasing sunt considerate pe plan mondial ca principala metodă de privatizare a activităților economice în situația în care privatizarea proprietăților nu este posibilă.

In același timp, ele prezintă pe ansamblu o serie de avantaje, fapt ce le recomandă în perioadele de tranziție, în locul altor metode clasice de privatizare. Sunt multe situații în care statul nu poate sau nu vrea să cedeze dreptul de proprietate din motive de suveranitate sau pentru că nimeni nu plătește prețul cerut.

§ 4.Pregătirea privatizării întreprinderilor

4.1.Fazele privatizării

Privatizarea constituie o problemă complexă cu profunde implicații social-economice și tehnice, astfel încât, de regulă, necesită o pregătire foarte atentă. În majoritatea țărilor pregătirea privatizării include o serie de măsuri, pornind de la reprofilarea completă a unei întreprinderi (în cazul celor mai puțin rentabile) până la reorganizarea de manieră să atragă investițiile de capital.

Pregătirea privatizării începe prin elaborarea de către specialiști, pe domenii, a unor studii de fezabilitate. În baza acestor studii se elaborează rapoarte către ministerele coordonatoare a activității întreprinderilor de stat, prin care se arată condițiile și se fac recomandările. Urmează decizia ministerială sau guvernamentală de privatizare și stabilirea metodei de urmat. Decizia odată luată se ajunge în prima fază a privatizării. Această fază se referă la alegerea consilierilor în trei domenii: pregătirea afacerilor (cu rolul de a recomanda echipe manageriale puternice, capabile să implementeze atitudini și tehnici proprii economiei de piață), pregătirea legislației, modificarea prevederilor anterioare contrare politicii de privatizare. Activitatea de pregătire a afacerilor urmărește atât ameliorarea rezultatelor economice ale întreprinderii privatizate, cât și aplanarea oricăror conflicte sociale. În faza a doua se trece la elaborarea bilanțului (eventual corectarea celui existent) și transferarea puterii de decizie referitor la privatizare asupra colectivului managerial. În faza a treia se trece la reselectarea consilierilor pentru operația de vânzare propriu-zisă a acțiunilor. În această fază se stabilesc prețurile acțiunilor și se realizează actul comercial. Faza a patra și ultima se referă la transferul proprietății de la sectorul public la sectorul particular.

După alți specialiști etapele de bază în pregătirea privatizării ar fi: asigurarea cadrului legal-constituțional; transformarea întreprinderii dintr-una bugetară în una comercială; vânzarea efectivă.

4.2.Expertiză și diagnosticare

Expertiza-diagnostic este primul pas necesar în pregătirea unei privatizări. Este vorba de examinarea atentă a situației financiare și operaționale a întreprinderii de stat. Urmare a unei examinări atente a întreprinderii se pot stabili valoarea patrimoniului și condițiile pe baza cărora se va adopta metoda de privatizare cea mai adecvată.

4.3.Compensări legal

Această etapă constă în stabilirea drepturilor „proprietarilor” existenți în momentul trecerii la privatizare. De regulă, creditele și contractele conțin clauze speciale care interzic vânzarea sau cedarea controlului asupra activității unei întreprinderi debitoare fără acordul creditorilor. În cazul întreprinderilor de stat, din punct de vedere economico-financiar creditorul este statul; în același timp aspecte de ordin socio-politic situează masa salariaților tot în postura de creditori.

Existența acestor creditori potențiali impune realizarea unui cadru legal prin care fie că se rambursează creditele în deplin acord cu toate părțile interesate, fie că aceste credite rămân să funcționeze parțial sau total, situație în care statul sau după caz foștii salariați (care devin proprietari) intră în posesia unor „acțiuni de aur” ce le conferă drepturi cel puțin egale cu cele pe care le aveau înaintea privatizării prin calitatea lor de creditori.

4.4.Legalizarea transferului proprietății și cadrului de desfășurare a activității

Cu excepția întreprinderilor mixte, unde statul are drept partener o societate particulară, întreprinderile de stat nu pot fi privatizate în forma legală în care ele există.

Transferarea societății, este însoțita de o serie de măsuri, cum ar fi: revizuirea unor privilegii (ca lichidarea monopolului), introducerea unor sisteme de echilibru economic. Aceste măsuri pot fi considerate drept obiective, chiar dacă sunt rezultatul unor interese. Caracterul lor obiectiv este dat de faptul că investitorul așteaptă preluarea unor responsabilități și acordarea unor garanții din partea fostului proprietar, respectiv a statului, iar acesta la rândul său caută să fie sigur de dezvoltarea întreprinderii cedate, vizând cumularea unor beneficii cât mai mari.

4.5.Restructurări financiare

Conținutul și amploarea restructurării variază de la o întreprindere la alta, funcție de modul în care unitatea respectivă a fost administrată.

Restructurarea financiară urmărește eliminarea cazurilor de supraevaluare sau subevaluare a patrimoniului prin realizarea unui inventar detaliat, la valoarea reala respectiv valoarea de comercializare ipotetică la un moment dat. De asemenea, acțiunea de restructurare financiară mai cuprinde programul de măsuri referitor la relația dintre cuantumul debitelor și valoarea de vânzare a întreprinderii.

4.6.Imbunătățirea stării fizice a patrimoniului

Problema care se pune este dacă guvernul, în calitate de proprietar al bunurilor, este interesat, are posibilitatea financiar materială și specialiștii necesari pentru a pune la punct starea fizică de funcționare, tehnologia sau lasă acestea în seama noilor cumpărători acceptând afectarea corespunzătoare a valorii tranzacției. De regulă se preferă varianta minimei rezistențe, în care guvernul nu mai intervine asupra stării tehnice a bunurilor ce urmează a face obiectul privatizării. Modernizările se fac de regulă de către investitori, după preluarea patrimoniului.

4.7. Aspecte de ordin social

Avem în vedere schimbările ce se impun ca urmare a privatizării în domeniul personalului salariat. În cazul lichidării sau preluării unei societăți apar reduceri masive ale forței de muncă în vederea rentabilizării acestor societăți. În acest sens guvernul trebuie să aibă o perspectivă largă și împreună cu întreprinzătorii să identifice domenii de absorbție a forței de muncă, proces destul de greoi, necesitând readaptări, recalificări.

4.8.Cooperarea dintre noii proprietari și conducerea întreprinderii

În mod normal fostele conduceri sunt acelea care cunosc cel mai bine punctele forte, dar și pe cele vulnerabile ale activității, fiind cele mai în măsură să pregătească și să ducă la îndeplinire planul de privatizare. În măsura în care vechea conducere manifestă o evidentă lipsă de colaborare, sunt necesare măsuri de schimbare a acesteia, pentru a se elimina riscul frânării procesului. În Anglia, Franța, Japonia, Turcia, schimbarea fostelor conduceri a fost o măsură frecventă pentru realizarea cu succes a privatizării.

§ 5.Interacțiunea dintre evaluarea situației întreprinderii, metoda de privatizare și interesele salariaților

5.1.Cauzele care determină insuccesul unei politici de privatizare

Dintr-un studiu efectuat de Banca Mondială au rezultat ca principale cauze ale insuccesului: managementul defectuos în faza productivă; o structură neadecvată a capitalului; o politică greșită de investiții (sub sau supracapacități, echipamente necorespunzătoare); o intervenție neadmisibilă a guvernului în procesul operațional și de decizii; o selectare de manageri și directori necorespunzători pentru sectorul de activitate respectiv; o schimbare frecventă a factorilor de decizie, cu implicații atât asupra continuității proceselor, cât și asupra încrederii terților; schimbări conjuncturale; evoluții contradictorii ale rezervelor de materii prime.

5.2.Strategia guvernamentală-punct de referință în realizarea procesului de privatizare

În cadrul acesta se decid mărimea și rolul sectorului de stat în noile structuri economice; motivațiile implicării guvernului în proces; clasificarea întreprinderilor funcție de natura lor (comerciale și necomerciale) sau de gradul lor de independență economică; măsurile legate de folosirea forței de muncă în sectorul particular; metodele de anihilare și anulare a barierelor care stau în calea liberei concurențe dintre sectorul de stat și cel particular.

Procesul privatizării este influențat de rolul ministerelor, organizațiilor guvernamentale, parlamentului; de modul în care și de către cine sunt luate deciziile majore; de schema de transmitere a informațiilor către factorii decizionali. Cu alte cuvinte, privatizarea este influențată de cadrul instituțional, cadru care poate fi perfecționat prin stabilirea unor obiective și a unor scopuri clar definite, prin transferarea eficientă a responsabilităților și elaborarea unor planuri perfecte de coordonare; prin perfecționarea sistemului financiar.

5.3.Analiza obiectivelor fundamentale ale întreprinderii și clasificarea acestora din punct de vedere strategic

În etapa de evaluare, guvernele trebuie să analizeze obiectivele fundamentale pentru care o anumită întreprindere de stat a fost creată și dacă ea mai poate realiza aceste obiective. Această analiză odată efectuată, va trebui să se decidă care întreprinderi vor rămâne de stat, care vor fi restructurate, care vor fi privatizate și care vor fi lichidate. În general, guvernele clasifică întreprinderile în strategice (esențiale) și nestrategice (neesențiale), în timp ce băncile le împart în rentabile și nerentabile.

În principiu, se consideră drept strategice întreprinderile care pot influenta echilibrul de forțe politice pe plan intern sau internațional. Din punct de vedere strict al privatizării, strategice pot fi întreprinderile ce implică costuri politice care depășesc avantajele economice.

5.4.Dificultatea și implicațiile proceselor de evaluare

Procesul de evaluare și rezultatul acestuia, respectiv contravaloarea stabilită ca urmare a evaluării sunt activități deosebit de sensibile și dificile.

Așa cum este definită în Anglia, operația de evaluare reprezintă „o dificilă analiză decizională” efectuată atunci când se oferă spre vânzare o companie de stat ale cărei acțiuni nu au mai fost comercializate și mai ales, atunci când nu există acțiuni comparabile.

În Franța, evaluarea și fixarea prețurilor în procesul privatizării se fac de către ,,Comisia de Privatizare”, care este compusă dintr-un număr de membri independenți din diferite sectoare de activitate, plus reprezentanți ai guvernului și ai întreprinderii propuse spre privatizare. Comisia are obligația să publice studiul evaluării și să țină cont în elaborarea acestuia de valoarea reală de pe piață, situația exactă concretă a activelor, evoluția și perspectiva profiturilor. Prețul final de ofertare este determinat de Ministerul Economiei, Finanțelor și Privatizării și nu poate fi mai mic decât cel propus de comisie.

5.5.Mecanismul de fixare a prețurilor, funcție de metoda de privatizare și factorii care îl influențează

Pe plan mondial, mecanismul de fixare a prețurilor este funcție de metoda de privatizare. În cazul ofertei publice sunt cunoscute două metode. Prima este aceea de a se oferi acțiunile la prețuri fixe, stabilite înainte de începerea operației de ofertare. A doua este ofertarea prin tender, caz în care prețurile fluctuează funcție de raportul cerere-oferta pe perioada vânzării acțiunilor. Dacă prima metodă are ca dezavantaj faptul că opinia publică poate acuza guvernul că a vândut proprietăți publice la prețuri prea scăzute, cea de-a doua are un alt mare dezavantaj și anume acela că oferta poate să nu fie atractivă pentru investitori. Metoda tenderului este mai rapidă și prin faptul că nu permite achiziționarea de acțiuni de către salariați în condiții speciale; ca avantaj, această metodă poate conduce la obținerea unui preț superior ca urmare a concurenței investitorilor.

În cazul vânzării directe de acțiuni, se întâlnesc metoda studiilor comparative de oferte și metoda licitațiilor.

Fixarea prețurilor în cadrul procesului de privatizare este influențată de o serie de factori. Un prim factor este reacția pieței, factor cheie care răspunde la două întrebări esențiale: numărul de investitori, respectiv interesul acestora și existența resurselor financiare necesare realizării procesului. Un alt factor se referă la analiza situației profiturilor realizate în perioada anterioară. Al treilea factor este cel referitor la obiectivele și interesele guvernamentale în raport cu procesul privatizării. Un alt factor de influențare a prețului se referă la unele aranjamente exclusive, favorizante, întâlnite de obicei în țările mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic. Sunt cunoscute cazuri când acțiunile au fost efectiv cedate fără preț, pentru a evita eșecul procesului de privatizare.

Prețul mai este influențat și de climatul general al afacerilor, de așa-numita conjunctură economică mondială.

5.6.Tehnici de determinare a gradului de privatizare preconizat

Activitățile de evaluare și stabilire a prețurilor sunt dependente și de modul în care este dorită privatizarea (parțială sau totală).

Privatizarea prin transferarea dreptului de proprietate poate fi efectuată, funcție de obiectivele urmărite de guvern sau funcție de condițiile concrete în care se află economia țării în care se produce procesul. De regulă, guvernele urmăresc reținerea parțială a dreptului de proprietate pentru a-și putea exercita dreptul de participare la decizii și, în acest fel, dreptul de control.

Raportul dintre forma de proprietate și controlul activității constituie problema cheie a procesului de privatizare. În multe țări se manifestă tendința de a se proceda la atragerea de capital prin privatizare, dar în același timp și de a se menține controlul activității. Atunci când sunt analizate tehnicile de determinare a gradului de privatizare preconizat, în afara aspectului referitor la raportul dintre dreptul de proprietate și control trebuie avută în vedere problema centrală, respectiv cea a eficienței economice.

Privatizarea parțială are, pe lângă efectul de control în vederea recuperării creanțelor, și un efect paralel de creștere a eficienței prin implementarea unei mari autonomii, care poate anihila intervenția excesivă a guvernului. Privatizarea parțială mai intervine și atunci când scopul efectiv al guvernului este acela de a atrage capital proaspăt.

De regulă, privatizarea parțială conduce la realizarea unor companii mixte, unde proprietatea de stat coexistă cu proprietatea privată. Aceste companii sunt numite în literatura de specialitate și ,,companii hibrid”. Acestea prezintă ca dezavantaj, mai ales în țările fără experiență în economia de piață, posibilitatea de intervenție a guvernului în treburile societății.

În majoritatea cazurilor privatizarea parțială, respectiv păstrarea de către guvern a unei cote-părți din dreptul de proprietate, este privită cu rezerve. Cu toate acestea, mulți investitori folosesc sistemul de privatizare parțială și salută cu bucurie păstrarea unor interese guvernamentale în noile companii, urmărind în fapt favoruri și facilități guvernamentale în cadrul companiei respective.

Atunci când trebuie determinată viitoarea formă de proprietate a unui obiectiv odată evaluat, va trebui să se mai aibă în vedere tehnica distribuirii largi a dreptului de proprietate. Promovarea acestei tehnici, prin care dreptul de proprietate este divizat între salariații proprii și publicul larg, este comună multor țări, printre care și unora dezvoltate industrial și cu tradiție. Programele de privatizare aplicate în Anglia au dus la o creștere considerabilă a numărului ,,patronilor”. Astfel, numai în primii cinci ani ai deceniului recent încheiat trei milioane de cetățeni au devenit investitori particulari. Larga distribuire a acțiunilor mai are un scop, și anume acela al evitării concentrării economice. Pentru acest scop guvernele au găsit o serie de tehnici. Una dintre ele ar fi aceea a ,,fazelor succesive”; prin această tehnică se înțelege privatizarea în trepte. Această tehnică reglementează și problemele legate de loialitatea investitorilor, respectiv restricțiile și penalizările care intervin în cazul comercializării acțiunilor obținute în condiții speciale (preț extraordinar, împrumut).

5.7.Limitarea participării individuale în procesul privatizării

Limitarea participării individuale urmărește eliminarea riscului instituirii unui control al activității, exercitat de un grup restrâns de investitori naționali sau străini.

Este absolut necesară delimitarea vânzărilor publice de cele individuale. În cazul vânzării unor acțiuni unei persoane sau unui anumit grup de cumpărători, guvernul selectează cumpărătorii și decide dacă le vinde sau nu, funcție de rezultatul negocierilor cu partenerii preselectați, precum și aplicarea unor restricții diferite de la caz la caz. Atunci când se aplică metoda ofertei publice, cumpărătorii nu sunt cunoscuți în prealabil, oferta este unică și nu au loc negocieri sau preselecții.

Legea franceză a privatizării prevede ca în cazul ofertei publice, Ministerul Economiei să se organizeze astfel încât nimeni să nu achiziționeze mai mult de 5% dintre acțiunile oferite spre vânzare; dacă este necesar ministerul poate însa aproba achiziționări superioare limitei amintite.

Restricțiile referitoare la dreptul de proprietate pot fi evitate din legislație, ele fiind în schimb strecurate în statutul de funcționare al societății ce urmează a fi privatizată.

În practica internațională se consideră că cel mai mare dezavantaj al limitării participării acționarilor individuali sau a grupărilor de investitori este faptul că prin aceasta nu se permite o concentrare a puterii în mâna unor acționari, care să permită acestora să determine perfecționarea activității managementului.

5.8.Participarea la privatizare a capitalului străin

În ceea ce privește participarea capitalului străin, majoritatea guvernelor acceptă în cadrul proceselor de privatizare achiziționarea acțiunilor de către cetățenii străini. De regulă, participările sunt limitate prin prevederile legilor referitoare la investiții sau chiar prin legea privatizării.

În majoritatea țărilor, limitarea participării străine face parte din politica generală a țărilor respective. Spre exemplu, în Brazilia legea privatizării exclude chiar participarea străină dacă vânzarea acțiunilor implică și transferarea controlului voturilor. În alte țări, cum ar fi Jamaica sau Senegal, legile asigură o prioritate generală investitorilor locali, permițând sub control participarea străină. Guineea a reușit privatizarea în proporție de circa 80% pe baza investitorilor particulari, chiar dacă aceștia au folosit capitaluri externe.

Legea privatizării din Franța (1986) limitează participarea străină în cazul în care interesul național o cere, fără a preciza felul limitărilor și condițiile acestora. În alte țări, S.U.A., Spania, Italia, prin declarații guvernamentale sunt preferați investitorii autohtoni capabili să asigure viabilitate pe termen lung a întreprinderii (declarați fără bază legislativă, fapt fiind că în aceste țări investițiile străine sunt deosebit de mari și chiar necontrolabile).

Politica în domeniul investițiilor străine în procesele de privatizare depinde în mare măsură de obiectivele de bază ale guvernului cu privire la privatizare. În multe țări nu există resurse financiare și expertize tehnologice care să permită realizarea fără capital străin a privatizării. De aceea, multe guverne doresc să asigure expertiza tehnologică și capacitatea managerială prin parteneri și investitori externi, fără a ceda însă posibilitatea controlului activității. Excluderea participării străine reprezintă o piedică în creșterea productivității și eficienței, dar și participarea străină necontrolată poate să coste enorm.

Literatura de specialitate apreciază că limitarea participării străine este o problemă cu un conținut profund politic, chiar dacă din punct de vedere al conținutului economic anumite procese de privatizare reclamă cale liberă capitalului străin. Din punct de vedere al modului de aplicare a restricțiilor asupra capitalului străin, se pot observa tehnici diferite funcție de tehnica de privatizare folosită. Ca o concluzie generală, putem afirma că toate guvernele limitează investițiile străine. Această concluzie se aplică și acolo unde procesul de limitare funcționează cu mare dificultate datorită oligarhiei financiare (în S.U.A., Japonia, Germania).

Limitări ale investițiilor străine sunt întâlnite și în țările dezvoltate din punct de vedere economic. Un exemplu în această direcție este oferit de Franța, unde legea privatizării stabilește 20% ca limită pentru investitorii străini.

5.9.Șomajul ca rezultat al privatizării

Restructurările care se impun ca urmare a procesului de privatizare includ și probleme de personal. Noile conduceri pot, prin măsurile organizatorice luate, să asigure eficientizarea activității dar în același timp să conducă la șomaj. În legătură cu șomajul, un rol important revine tehnicii aplicate. În cazul vânzării directe de acțiuni contractele de muncă nu sunt în mod obligatoriu schimbate, deoarece activitatea întreprinderii continuă în forma veche sau se dezvoltă prin atragerea noilor capitaluri. În cazul însă al vânzării unor active, apar modificări importante ale activității care merg de la lichidarea contractelor până la înghețarea activităților și începerea altora, în condiții noi și cu contracte de muncă noi.

Aceasta nu înseamnă că privatizarea în sine implică în mod obligatoriu șomaj și alte probleme cu forța de muncă. În multe cazuri privatizarea a dus la creșterea numărului de salariați. Este cazul privatizării unor societăți constructoare de avioane din Canada și Anglia, care odată cu privatizarea și-au dublat numărul de salariați.

Pentru diminuarea efectelor negative în domeniul forței de muncă, experiența mondială a evidențiat câteva metode: dialogul constructiv cu salariații (metodă care trebuie să prezinte avantajele privatizării și pericolul în timp al continuării unei activități nerentabile); oferta de participare adresată salariaților.

§ 6. Costul privatizării

6.1. Costul efectiv al tranzacției de privatizare

Atunci când este abordată problema privatizării unei întreprinderi este bine să se accepte ideea că aceasta este o alternativă la desființarea întreprinderii; în acest sens este necesar să se analizeze atent care sunt costurile unui astfel de proces.

Costul efectiv al tranzacției de privatizare cuprinde costuri administrative, de restructurare și de readaptare socială. Costurile administrative includ plata experților și comisioanele de brokerage. Costurile de restructurare se referă la plata unor credite în curs ipotecate sau la transformarea unor credite guvernamentale. Costurile de readaptare, atunci când apar, pot fi foarte mari; de regulă acestea sunt lăsate de guvern în sarcina cumpărătorului investitor; tot aici sunt incluse și micile cheltuieli de întreținere. Costurile sociale sunt cele legate de satisfacerea cererilor legitime ale salariaților (pensii, asigurări sociale, locuințe, școlarizare). Tot în grupa costurilor efective ale tranzacției mai sunt cuprinse reducerile de prețuri intervenite în cazul ofertelor publice sau acordarea de facilități de plată în cazul vânzărilor directe.

6.2.Costurile reziduale

Vânzarea de acțiuni presupune preluarea de către noul proprietar a activelor și a pasivelor, în timp ce vânzarea unor bunuri nu presupune transferarea pasivelor din patrimoniu. În cazul păstrării pasivelor fără a exista posibilitatea acoperirii lor, apar așa-numitele costuri reziduale de privatizare. Tranzacția trebuie făcută chiar în cazul unor costuri reziduale importante, fiind mai puțin costisitor ca întreprinderea de stat să fie vândută decât să fie păstrată.

6.3.Mobilizarea resurselor financiare necesare privatizării

În multe țări procesele de privatizare s-au blocat datorită lipsei resurselor particulare necesare a fi investite în privatizare. Pentru compensarea slăbiciunii unor piețe financiare locale exista metode clasice numite plata la termen și credite bancare.

Nivelul de dezvoltare economică și situația lichidităților financiare determină metoda de privatizare aplicabilă. Oferta publică va fi dificil de realizat în absența unei piețe organizate a capitalului sau acolo unde capitalul financiar de intermediere nu există.

În domeniul finanțării privatizării, se practica acceptarea de către unele guverne a plaților la termen. De exemplu, în Canada, Anglia, Chile, majoritatea vânzărilor de întreprinderi de stat s-a făcut cu plata la diferite termene.

În cazul vânzărilor directe, plata la termen este rară și oricum este acceptată numai pe baza unor garanții. De multe ori, finanțarea prin plata la termen face parte din politica financiară a guvernului, care urmărește păstrarea controlului până la plata integrală a ratelor.

§ 7.Politici de privatizare aplicate în diferite țări

7.1.Esența unor politici de privatizare

În Brazilia guvernul a decis, pentru o perioadă de tranziție, reorganizarea managementului întreprinderilor de stat pe baza planurilor elaborate de fiecare întreprindere în parte și a permis creșterea tarifelor și a prețurilor fără intervenția sa; a asigurat prin garanții guvernamentale obținerea de credite externe, aranjamente financiare care să permită întreprinderilor să-și ducă la îndeplinire propriul plan.

În Ghana procesul s-a bazat pe raționalizare: au fost înghețate activitățile întreprinderilor de stat, în paralel cu un proces rapid de identificare a acelor întreprinderi care pot fi privatizate, s-au luat măsuri pentru o autonomie totala a prețurilor și tarifelor.

În Chile privatizarea s-a realizat în etape și pe sectoare diferite. Într-o primă etapă au fost coordonate planurile de investiții ale întreprinderilor de stat și a fost stabilită o politică macroeconomică de eficientizare a producției; guvernul a elaborat un program de pregătire a privatizării și un studiu care să asigure lichiditățile financiare necesare în etapele următoare.

În Pakistan a fost elaborat un sistem eficace de evaluare a performanțelor întreprinderilor de stat; au fost puse bazele unui sistem informațional corect și eficient, care să urmărească realizările.

În Coreea de Sud s-a dezvoltat un sistem de evaluare corectă a realizărilor; unele întreprinderi de stat au fost privatizate; au fost eliminate subvențiile guvernamentale și s-a permis creșterea prețurilor.

În Jamaica au existat trei programe de privatizare. În primul dintre acestea guvernul a liberalizat prețurile; a desființat întreprinderile de stat ineficiente; a schimbat managementul celor eficiente și a elaborat planuri individuale pentru fiecare întreprindere de stat rămasă în funcțiune. Al doilea program a continuat cu jocul liber al prețurilor; punerea în aplicare a planurilor individuale elaborate în primul program; privatizarea întreprinderilor de stat selectate; restructurarea personalului din restul întreprinderilor de stat și limitarea activității acestora. în cadrul celui de-al treilea program a continuat creșterea prețurilor; reducerea numărului întreprinderilor de stat și revizuirea planurilor economico-financiare.

În Turcia programul de privatizare a fost eșalonat pe cinci etape. În prima etapă a fost eliminat controlul prețurilor de către guvern; au fost lansate metode de creștere a eficienței și productivității întreprinderilor de stat. Ulterior prețurile au fost liberalizate; au intervenit reduceri substanțiale de personal; au fost acordate managementului puteri depline de decizie. În faza a treia au fost restructurate legi care să permită liberalizarea mișcărilor de personal și plata acestuia; au crescut preocupările pentru creșterea fluxului de informații și s-a introdus obligativitatea bilanțurilor verificate. În penultima etapă au fost puse bazele noii legislații, pentru ca în ultima etapă să se treacă la revizuirea patrimoniului întreprinderilor de stat și la liberalizarea totală a prețurilor și a importurilor.

7.2.Unele experiențe în privatizare

În cazul Argentinei, printr-o lege din 4 martie 1980 s-a acordat puterii legislative dreptul de privatizare totală sau parțială a sectorului de stat; aceeași lege a împuternicit guvernul să desființeze și să lichideze întreprinderile de stat. Punerea în aplicare a procesului de privatizare a revenit ministerului tutelar al întreprinderii de stat respective.

În cazul Braziliei, guvernul a lansat în anul 1980 un program de desființare a întreprinderilor de stat. În 1981 a fost numită o Comisie de dezetatizare, care a elaborat unele restricții referitoare la privatizare. Rezultatele fiind foarte lente, în 1985 a fost schimbat cadrul legal prin înființarea unui Consiliu interministerial pentru privatizare. Procedura de privatizare este condusă de ministrul care are în subordine întreprinderea de stat supusă procesului. În vederea privatizării se fac anumite precalificări, care au în vedere următoarele criterii: experiența în domeniu a viitorului proprietar; capacitatea financiară a acestuia de a cumpăra și de a dezvolta activitatea de bază. Persoanele precalificate au dreptul să investigheze rezultatele financiare ale întreprinderii, patrimoniul. Consiliul poate alege ca metodă fie oferta individuală (plic închis conținând oferta), fie oferta publică (licitație organizată de case specializate), fie negocierile directe (în cazul în care există un singur ofertant). Dacă prețul maxim obținut este mai mic decât cel original de pornire, consiliul supune problema președintelui țării care hotărăște vânzarea sau reluarea operațiilor de ofertare.

În cazul Franței, privatizarea întreprinderilor în care majoritatea capitalului aparține statului se poate face numai după efectuarea unei evaluări de către Comisia pentru Privatizare. La cererea Ministerului Economiei, comisia stabilește valoarea întreprinderii sau a bunurilor ce urmează a fi privatizate; această evaluare este dată publicității. Metoda de privatizare cea mai folosită este oferta publică.

II. Privatizarea în țările în tranziție și în curs de dezvoltare

§ 8.Privatizarea în economiile de tranziție

O componentă esențială a tranziției țărilor ex-comuniste din Europa Centrală și de Est la economia de piață o constituie transferul proprietății asupra activelor deținute de stat către sectorul particular, adică privatizarea.

8.1.Strategia de privatizare

Rațiunea principală a privatizării, indiferent de tipul de societate în care se realizează, ține de eficiența activității economice sociale. Tranziția la economia de piața este definita în abordările specialiștilor prin două componente fundamentale: crearea sectorului privat în economie și formarea și dezvoltarea pieței, ca instrument de coordonare economică.

Obiective.

În țările cu economie de tranziție privatizarea este un proces la scară națională care are profunde implicații asupra întregii vieți economico-sociale. Dacă în cazul țărilor occidentale privatizările reprezintă un mijloc de redimensionare a proporțiilor sectorului particular fată de sectorul public, în țările ex-comuniste este vorba de recrearea sectorului privat într-o economie dominată anterior în mod autoritar de proprietatea de stat.

Privatizarea la scară națională reprezintă una din condițiile de bază ale realizării tranziției la economia de piață. Privatizarea nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de consacrare a unei structuri a producției naționale care să asigure utilizarea eficientă a resurselor materiale și umane ale societății și să ducă la o creștere economică susținută. Aceasta înseamnă că privatizarea trebuie privită în strânsă legătură cu restructurarea economică sau cu ajustarea structurală. Corelația privatizare – restructurare se manifestă în egală măsură pe termen scurt și pe termen lung.

Obiectivul principal de politică economică pe termen scurt este stabilizarea macroeconomică, ansamblu de măsuri vizând restabilirea echilibrelor globale în economie și funcționarea corectă a mecanismelor monetare și financiare. Pe termen lung, ajustarea structurală urmărește realizarea unei structuri a producției care să reflecte dotarea cu factori a economiei naționale și să valorifice oportunitățile de investiții oferite de piața internă și internațională. După estimările specialiștilor, ajustarea structurală va lua cel puțin un deceniu, în timp ce privatizarea poate fi făcuta imediat.

Principii.

Importanța obiectivelor și consecințelor determină respectarea unor principii de bază în realizarea acestui proces.

Rolul statului. Statul este chemat să întreprindă măsuri menite să ducă la slăbirea propriei poziții în economie; este cazul transferului de active din sectorul de stat în sectorul privat. Statul devine un factor de coordonare generală a economiei. În procesul privatizării statul joacă un rol central atât prin funcția sa de coordonare economică, cât și prin calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra activelor care au aparținut sectorului de stat în perioada comunistă.

În literatură se vorbește de două tipuri de privatizare: privatizarea „de sus” pleacă de la supoziția ca statul reprezintă proprietarul legal și ca atare el trebuie sa centralizeze temporar toate activele; urmând apoi să le transfere sectorului privat prin vânzare sau distribuire; privatizarea „de jos” consideră că întreprinderea (deci conducerea și personalul) reprezintă adevăratul proprietar și că aceasta trebuie sa realizeze transferul de active înspre particulari.

Concurența. Sensul privatizării nu este transformarea monopolului de stat în monopolul economic al unor societăți private, deoarece, intr-o astfel de situație, funcționarea mecanismelor pieței ar fi subordonata strategiei autoritare a monopolurilor. Un principiu strategic important este demonopolizarea economiei în paralel cu procesul de privatizare, pe fondul liberalizării relațiilor de schimb, pentru asigurarea concurentei libere.

Investitorii strategici. Crearea condițiilor de concurență trebuie să se realizeze cu respectarea cerințelor de eficiență a gestiunii, cu asigurarea unui control adecvat din partea investitorilor activi, cei interesați în performanțele pe termen lung ale firmei. Aceasta înseamnă stimularea acelor investitori care dețin o cotă semnificativă de capital și care sunt interesați în restructurarea firmei.

Principiul investitorilor strategici este aplicat și în privatizările din tarile occidentale. Astfel, noul program de privatizare din Franța prevede favorizarea grupului acționarilor de bază; ca și în cazul privatizării din Marea Britanie statul urmează să rețină o cotă semnificativă în firmele care prezintă importanță națională.

Ținând seama de specificul economiei de tranziție, în multe țări (Cehia, Slovacia, Polonia, România) s-a preconizat crearea de societăți financiare de tipul băncilor/fondurilor de investiții, care să preia cote ,,strategice” din capitalul întreprinderilor de stat aflate în privatizare.

Echitatea. Principiul echității în privatizare se întemeiază pe ideea că activele care fac obiectul proprietății de stat sunt rezultatul activității desfășurate de populația activa de-a lungul deceniilor, astfel încât marea majoritate a cetățenilor sunt egali îndreptățiți să beneficieze de rezultatele privatizării.

În multe din țările în tranziție s-au adoptat scheme de distribuție a acțiunilor în masa populației, rostul acestor scheme fiind acela de a crea egale oportunități de afaceri pentru cetățeni.

Echitatea înseamnă și asigurarea unui preț corect, realist pentru activele care fac obiectul privatizării.

Facilități pentru angajați. Ideea acordării de avantaje speciale conducerii și personalului întreprinderilor care sunt transferate către sectorul privat pleacă de la concepția privatizării „de jos”: salariații și-au adus o contribuție directă la crearea activelor din întreprinderile în care lucrează si, în unele cazuri, ei exercită o serie de atribuții specifice acționarilor (numirea și destituirea managementului, supravegherea gestiunii, participarea la profit/pierdere). Pe de alta parte, în lipsa unor stimulări, personalul poate sa se opună masurilor de privatizare.

Principalele tehnici utilizate în practica tarilor în tranziție pentru facilitarea angajaților sunt: vânzarea sau alocarea preferențiala de active reale; rabaturi de preț la cumpărarea de acțiuni și metoda MEBO.

Urgența măsurilor. Una din chestiunile asupra cărora s-a concentrat dezbaterea privind privatizarea o constituie ritmul acestui proces, delimitându-se două abordări. Concepția evoluționistă recomandă un anumit gradualism în adoptarea măsurilor, luându-se în considerare un orizont de timp mai îndelungat. Concepția radicală consideră că important este să se pună rapid în funcțiune mecanismele economiei de piață.

Experiența recentă a țarilor în tranziție arată că în lipsa unei strategii coerente și a unui cadru legal adecvat, amânarea măsurilor nu face decât să favorizeze o privatizare de facto, cu consecințe negative în plan economic și social.

Strategii de privatizare.

Întreprinderile de stat pot fi privatizate prin trei strategii generale: deposedarea, delegarea și dislocarea.

Deposedarea înseamnă renunțarea la o întreprindere sau la un activ. Aceasta presupune un act voluntar, pozitiv, direct al guvernului și este în general o opțiune care se desfășoară integral, în același timp. Întreprinderile (sau activele) sunt fie vândute sau încredințate unor agenți privați ca o afacere viabila, fie lichidate (întreprinderile sunt închise, iar activele rămase-vândute).

Deposedarea prin vânzare poate fi efectuată în cinci moduri:

prin plasament privat, adică vânzarea întreprinderii (sau activului) unui singur cumpărător prin negocierea vânzării;

vânzare publică ce presupune emiterea și vânzarea de acțiuni;

vânzarea întreprinderii către conducerea ei;

vânzarea către salariați;

vânzarea întreprinderii sau activului către utilizatorii sau clienții săi;

Vânzarea unei întreprinderi de stat poate fi parțiala sau în etape, atunci când statul vinde la un moment dat numai o parte din acțiunile sale.

Deposedarea prin donație. Deposedarea nu impune neapărat vânzarea unei întreprinderi: se poate renunța la aceasta în favoarea salariaților, utilizatorilor sau clienților, ori chiar a publicului larg.

Deposedarea prin lichidare. Deposedarea se poate desfășura și prin lichidarea unei întreprinderi slab performante, adică prin vânzarea activelor sale, daca nu se găsește un cumpărător pentru a o prelua ca activitate în desfășurare și daca perspectivele sale de eficientizare sunt neclare.

Cea de a doua mare strategie de privatizare este delegarea, care, ca și deposedarea, impune adoptarea de către guvern a unui rol activ. Spre deosebire de deposedare, care este în general o acțiune înfăptuita în întregime la un moment dat, delegarea presupune un rol activ continuu al guvernului. Atunci când privatizarea se realizează prin delegare, guvernul încredințează prerogativele sale sectorului privat pentru o parte sau pentru întreaga activitate de producere de bunuri sau servicii, dar, ca și în cazul oricărei delegări de autoritate, guvernul continuă să-și asume responsabilitatea de a supraveghea rezultatul operațiunii si, prin urmare, exercită un rol permanent în desfășurarea acesteia. Delegarea se realizează prin contract, franciză, alocații, voucher sau mandat.

Delegarea prin contract. Statul poate privatiza o activitate încheind un contract cu o organizație privata pentru derularea respectivei activități. Autoritățile locale contractează serviciile directe, cum ar fi: salubrizarea, reparația carosabilului, curățenia străzilor. Agențiile guvernamentale de stat și federale contractează frecvent anumite servicii auxiliare cum ar fi: perfecționarea personalului, servicii audiovizuale, servicii alimentare, servicii de poștă și îndosariere, biblioteci, servicii de spălătorie. Tehnicile de privatizare a serviciilor prin contractarea în condiții de concurență sunt bine stabilite.

Delegarea prin franciză. Franciza reprezintă o altă metodă de privatizare. În condiții de privatizare prin franciză, statul acorda unei organizații private dreptul de a vinde un serviciu sau un produs. Firma privata plătește de obicei statului un comision.

Există două forme de franciză. Una implică utilizarea domeniului public. Posturile radio sau TV, companiile de taxi și transportul în comun utilizează domeniul public în derularea activităților lor comerciale. Acest aranjament este denumit frecvent concesionare.

Cea de a doua formă este leasingul, în care bunurile tangibile de stat sunt utilizate de către un chiriaș intr-o activitate comerciala.

Delegarea prin alocații. Delegarea se realizează și prin acordarea de alocații. În loc ca statul să deruleze o anumită activitate, face aranjamentele necesare ca o entitate privată să o deruleze și acordă o subvenție. Subvențiile diferă de contracte prin aceea ca subvențiile de obicei presupun cerințe mai generale, pe când contractele detaliază de obicei în amănunt un anumit serviciu.

Delegarea prin voucher. Statul poate utiliza delegarea și prin emiterea de voucher-e (cupoane) în favoarea unor beneficiari eligibili. Voucher-ele sunt utilizate pentru alimente, locuința, învățământ, sănătate. Beneficiarii își utilizează voucher-ele pentru a achiziționa aceste servicii. În loc să subvenționeze producătorii, cum fac alocațiile, voucher-ele subvenționează consumatorii eligibili.

Delegarea prin mandat. Cea de-a cincea și ultima formă de privatizare prin delegare este un mandat al guvernului care impune unei agenții private să ofere servicii pe costurile sale. Ajutorul de șomaj este exemplul cel mai concludent. Angajatorii privați suportă pe costurile lor acest ajutor pentru salariații lor.

Trebuie menționat faptul că privatizarea presupune direcționalitate și, prin urmare, mandatul, ca și alocațiile, voucher-ele, francizele și contractele, poate fi considerat o forma de privatizare numai atunci când conduce la diminuarea și nu la accentuarea rolului statului.

În afară de deposedare și delegare, privatizarea mai poate fi realizată și prin dislocare. Spre deosebire de primele două metode, care impun eforturi active din partea guvernului, dislocarea este un proces comportând o dimensiune pasivă, care are ca rezultat dislocarea mai mult sau mai puțin graduală a proprietății de stat de către proprietatea privata. Dislocarea se produce prin ineficiență, retragere și dereglementare.

Dislocarea prin ineficiență. Atunci când publicul consideră că serviciile oferite de stat sunt necorespunzătoare, iar sectorul privat identifică cererea și intervine pentru satisfacerea ei, această situație poate fi definită ca dislocare prin ineficiență. Treptat, publicul începe să caute sectorul privat pentru serviciile de care are nevoie, iar dacă serviciile se diversifică și se prezintă calitativ superior în raport cu așteptările populației, în vreme ce serviciile de stat continua sa fie ignorate sau își diminuează ponderea, atunci sectorul privat joacă un rol tot mai mare, spre deosebire de cel al statului care este în descreștere.

Dislocarea prin retragere. Dacă ineficiența este involuntară, există și situația în care statul se poate elibera în mod intenționat de povară, retrăgându-se. La o extremă, statul poate pur și simplu închide întreprinderile nerentabile sau poate încuraja expansiunea sectorului privatizat într-un anumit domeniu.

Dislocarea prin dereglementare. Dereglementarea este o metodă de privatizare dacă permite sectorului privat să provoace monopolul și chiar să-l înlocuiască. Rezultatul final al dereglementarii este apariția aranjamentelor determinate de cerere și încheiate de către societăți comerciale, organizații voluntare sau non-profit, vizând rezolvarea necesităților nesatisfăcute.

8.2.Metode de privatizare

Metodele și tehnicile de privatizare cunoscute în literatura și practica actuala pot fi grupate în raport cu mai multe criterii. Din punct de vedere al gradului de reglementare, se disting privatizarea spontană și cea organizată. După beneficiari, putem vorbi de privatizare externă și internă. În raport cu mecanismul de transfer al proprietății, avem privatizare directă și indirectă. După modalitatea utilizată, se cunosc două mari categorii: transferul de active și transferul de acțiuni.

Privatizarea spontană. Această metodă de privatizare a apărut, pe fondul lacunelor și imperfecțiunilor legislative din primii ani ai tranziției, în aproape toate țările din Europa Centrală și de Est, manifestându-se deosebit de acut în Polonia și Ungaria. Privatizarea este inițiată de conducerea și personalul firmei implicate, transferul de proprietate fiind făcut fără publicitate și fără respectarea condițiilor de concurentă.

Privatizarea spontană se poate realiza pe mai multe căi:

Transformarea întreprinderilor de stat în ,,societăți pe acțiuni”, consiliul de administrație căpătând dreptul sa dispună, cu unele restricții, de întreg patrimoniul întreprinderilor.

Încheierea sau cumpărarea de active de la întreprinderile de stat de către privați.

Funcționarea întreprinderilor de stat ca societăți comerciale cu largi puteri acordate conducerii acestora. În acest caz nu este vorba de privatizare, ci doar de „corporatizare” formală, controlul asupra firmei fiind deținut de un grup restrâns format în jurul conducerii.

Privatizarea organizată. În țările cu economie de tranziție s-au adoptat programe naționale de privatizare și au fost promulgate legi pentru promovarea și reglementarea procesului privatizării. Această concepție a privatizării organizate s-a impus fără insă ca fenomenele de privatizare spontană să poată fi contracarate în întregime.

Privatizarea externă. Această metodă se adresează tuturor investitorilor potențiali; accesul la activele privatizate este deschis atât investitorilor naționali cât și celor străini.

Metoda este specifică pentru întreprinderile mijlocii și mari și implică o diversitate de forme și tehnici: vânzare de active; vânzare/distribuire de acțiuni; lichidare; ,,reconvertire”.

Reconvertirea presupune crearea unei firme noi, deținute de managementul și salariații unei firme terțe, activele firmei respective constituindu-se prin cumpărare sau închiriere de la vechea firma.

Privatizarea internă. În acest caz activele sunt oferite exclusiv angajaților firmei privatizate. Este o metodă utilizată în principal în cazul întreprinderilor mici, când se practica în mare măsură tehnica MEBO.

Privatizarea directă. Metoda se caracterizează prin vânzarea/distribuirea de active de către întreprinderea aflată în privatizare direct publicului, investitorilor.

Privatizarea indirectă. Această metodă se utilizează în cazul întreprinderilor mijlocii și mari și se caracterizează prin implicarea în procesul privatizării a unor societăți financiare sau fonduri de investiții, care preiau activele firmelor privatizate, putând acționa în două moduri: asigură vânzarea/distribuirea acțiunilor preluate de la firmele respective în rândul publicului; gestionează acțiunile firmelor privatizate și emit propriile titluri către public.

În practică, privatizarea indirectă este precedată de corporatizare, respectiv de procesul de transformare a fostelor ,,întreprinderi socialiste” în societăți comerciale pe acțiuni, deținute integral de stat. În faza următoare, acțiunile acestor societăți sunt transferate societăților financiare care urmează să pregătească firmele respective pentru privatizare.

O variantă a acestei metode este privatizarea de masă, care presupune distribuirea de către societăți financiare de titluri către toți cetățenii eligibili ai țării, gratuit sau contra unei sume simbolice. Metoda a fost aplicată pentru prima dată în fosta Cehoslovacie sub denumirea de privatizare prin cupoane și cunoaște în prezent o largă utilizare în țările din Europa Centrală și de Est.

Transferul de active reale. Vânzarea sau închirierea de active reale permite un transfer direct al bunurilor patrimoniale ale întreprinderilor de stat către un terț privat. Forma cea mai cunoscută în primii ani ai tranziției a reprezentat-o leasing-ul, respectiv închirierea de elemente de activ din patrimoniul unei întreprinderi de către un terț, cu posibilitatea ca acesta să cumpere bunurile respective la terminarea perioadei de închiriere.

Concesiunea, este o modalitate de transfer de active pentru o perioadă determinată: pe baza unui contract de concesiune, bunuri aflate în proprietatea statului sunt temporar cedate, în vederea administrării și exploatării rentabile, unor persoane fizice sau juridice, contra plății unor sume.

Reprivatizarea, adică restituirea proprietăților confiscate de către statul comunist de la cetățeni sau unele instituii, presupune restituirea în natură a bunurilor către foștii proprietari.

Transferul de titluri financiare (acțiuni). Este vorba de transformarea, într-o primă fază, a întreprinderilor de stat în societăți pe acțiuni (,,corporatizare”), pentru ca în faza următoare acțiunile să fie transferate investitorilor privați.

În ceea ce privește modalitatea de transfer a acțiunilor, se pot utiliza mai multe variante:

Vânzarea în bloc, respectiv comercializarea unui volum important de acțiuni, unor investitori strategici, în afara pieței financiare.

Achiziția internă, se poate realiza și pe datorie, caz în care creditul este garantat cu activele firmei privatizate și se rambursează din profit.

Oferta publică de vânzare destinată masei investitorilor.

8.3.Privatizarea prin distribuirea de cupoane (vouchers)

Importanța acestei metode decurge din mai multe considerente: ea se aplică la marile întreprinderi de stat; permite menținerea unui raport judicios între principiile eficienței, echității și operativității.

Metoda se practică pe baza unor programe naționale specifice.

Într-o primă etapă are loc transferul drepturilor de proprietate asupra întreprinderilor aparținând statului către una sau mai multe instituții nou create. Acestea din urmă joacă un dublu rol: de agenții de restructurare și privatizare și de instituții de emisiune și distribuire a cupoanelor (certificatelor de proprietate).

Agenția de privatizare, urmărește două mari obiective:

Elaborează programul de privatizare, procedând la luarea unor măsuri de restructurare și rentabilizare a firmelor care urmează să facă obiectul transferului către sectorul privat.

Realizează distribuirea certificatelor de proprietate în mod egal și gratuit către toți cetățenii eligibili ai țării.

În a doua etapă are loc valorificarea cupoanelor distribuite populației. În acest sens, există mai multe posibilități:

preschimbarea cupoanelor în acțiuni ale societăților comerciale formate din vechile întreprinderi de stat.

predarea cupoanelor la societățile financiare înființate. Rolul acestor societăți financiare este de a concentra certificatele existente pe piață și de a le utiliza în bloc pentru plasamente în acțiunile societăților comerciale aflate în privatizare.

utilizarea cupoanelor ca titluri financiare.

În cazul preschimbării cupoanelor în acțiuni ale societăților financiare, rolul acestor titluri depinde de tipul fondurilor mutuale.

Atunci când este vorba de un fond deschis, valoarea acțiunilor la fond depinde direct de rezultatele nete ale acestuia, fondul asigurând cumpărarea acțiunilor de la cei care doresc sa își recupereze banii la valoarea actuală (minus un comision) și vânzarea acțiunilor către cei care vor să facă plasamente în fond, de asemenea la valoarea actuală (plus un comision). Acțiunile fondului deschis nu sunt negociate pe piața bursieră, investitorii câștigând diferența dintre valoarea acestora în momentul vânzării lor câtre fond și valoarea la care le-au cumpărat în momentul investirii.

Dacă este vorba de un fond închis, investitorii nu își pot retrage plasamentul prin revânzarea acțiunilor la fond. În schimb ei primesc dividende, reprezentând cote din profiturile înregistrate de fond și pot să-și lichideze acțiunile pe piața secundară. Acțiunile acestor fonduri pot fi cotate la bursa de valori.

În a treia etapă, are loc transferul de proprietate dinspre vechile firme de stat către noile societăți comerciale. Când procesul privatizării se încheie, cupoanele ies din circuitul economic, transformându-se fie în acțiuni la societățile comerciale, fie în titluri la fondurile mutuale.

§ 9.Bazele conceptuale ale privatizării

9.1.Privatizarea ca reformă centrală publică

Teoreticienii și practicienii nu au reușit să se pună de acord asupra unei definiții exacte a privatizării. În general, prin privatizare se înțelege orice transfer al unor activități ale statului către sectorul privat. Delimitările mai stricte definesc privatizarea ca fiind schimbarea formală a formei juridice a întreprinderilor publice în întreprinderi private.

Prin privatizare se înțelege, deci, nu numai schimbarea formei juridice a întreprinderilor publice, ci în general dezetatizarea economiei. Aceasta reprezintă o separare a sferei statului de cea a întreprinderilor și introducerea unor mecanisme de stimulare care nu produc doar efecte economice pozitive în întreprinderi, ci asigura ,de asemenea, controale eficiente ale managerilor, salariaților și proprietarilor.

Privatizarea este o sarcina multipla și complexa. În cadrul programelor de privatizare are loc mai întâi transformarea întreprinderilor publice în forme juridice de drept privat. Apoi are loc transmiterea drepturilor de proprietate asupra întreprinderilor către persoane particulare interesate. A treia sarcină este transferarea integrală a riscului către proprietari, obligându-i în felul acesta pe aceștia la o conducere eficientă. Privatizarea se poate desfășura și prin dezvoltarea unor întreprinderi private, deja existente sau abia înființate (,,privatizarea de jos”). Programele de privatizare nu trebuie, privite în mod izolat, ci dimpotrivă ca o componentă a unei reforme ample a sectorului public.

Programele de privatizare nu constituie un scop în sine. Din punct de vedere al strategiei de dezvoltare obiectivul urmărit prin privatizare este de a obține un efect global pozitiv pentru populația unei tari prin realizarea de circuite economice eficiente și competitive. Programele de privatizare pot urmări diferite scopuri:

realizarea unor creșteri de eficienta prin crearea unor relații de proprietate clare ca scop suprem. Privatizarea poate conduce la sporirea eficientei pornind de la superioritatea producției private față de cea publică. În acest caz, se diferențiază trei forme ale unor astfel de creșteri:

creșteri prin eficiența alocărilor

creșteri prin eficiența producției

creșteri prin coordonarea de către piață a activităților economice

acceptarea socială și participarea largă a populației.

În numeroase țări privatizarea se asociază cu o amplă distribuire a drepturilor de proprietate și a celor patrimoniale, populația locală nu dispune, însă, decât de lichidități și economii restrânse. Astfel, există pericolul de a se ,,scoate la vânzare” întreaga economie națională. Ar trebui, deci, să se tindă către o privatizare cât se poate de egalitară, așa încât fiecare cetățean să primească o șansă egală de pornire.

obiective fiscale

Încasările rezultate din procesul de privatizare pot conduce la îmbunătățirea situației fiscale a unei țări (reducerea deficitelor bugetare).

În multe țări în curs de dezvoltare sau în cele aflate în proces de tranziție către economia de piață guvernele speră să realizeze venituri mari în urma privatizărilor. Adesea insă veniturile obținute prin vânzare sunt mici din cauza numărului mare de întreprinderi publice ineficiente. Deoarece întreprinderile private produc mai eficient decât cele publice și se ajunge astfel la efecte de creștere pozitive, se poate conta și pe încasări suplimentare ale statului, rezultate din impozite și taxe.

Mulți oameni de știință și politicieni solicită o privatizare cât mai rapidă pentru a asigura, în timp scurt, realizarea unui spor de eficiență rezultat din activitățile economiei private.

Există pericolul ca, în cazul unei privatizări și al unei restructurări trenante a economiei, sa nu se contureze efectele pozitive ale prosperității, ceea ce duce la nemulțumiri sociale în rândul populației, mai ales odată cu apariția șomajului. Pentru a evita de la început pericolele unei posibile capcane a reformei economice, trebuie să se tindă spre o privatizare cât mai rapidă.

Pe de altă parte însă, o privatizare rapidă și nechibzuită poate avea și ea numeroase efecte negative, efecte care pot produce tulburări sociale și pot pune sub semnul întrebării continuarea reformei.

9.2.Diferențe fundamentale în cadrul privatizărilor din țările în curs de dezvoltare și din cele în curs de reformă din Est

Între țările în curs de dezvoltare și țările în curs de tranziție din Europa Centrală și de Est există diferențe fundamentale care trebuie luate în considerare în conceperea și implementarea programelor de privatizare.

Cota de participare a sectorului privat la produsul național brut releva diferențe clare: în timp ce contribuția sectorului public în țările în curs de dezvoltare reprezintă 20-40%, în economiile centralizate din țările Europei de Est sectorul public avea o cota de participare foarte ridicată.

Dar privatizarea nu este doar o chestiune de volum. În țările în curs de dezvoltare privatizarea înseamnă redefinirea rolurilor pe care le dețin statul și sectorul privat. În aceste țări, o mare parte din activitățile economice sunt deja în mâini private și există structuri ale economiei de piață, astfel încât sunt asigurate, cel puțin parțial, condițiile funcționării unui sistem economic orientat spre piață. Populația din aceste țări dispune deja de experiență în ceea ce privește modul de funcționare al mecanismelor economiei de piață. Dar nivelul mediu de pregătire al populației este mult mai scăzut decât cel al populației țărilor în curs de tranziție, iar lipsa competentei tehnologice și administrative este, de asemenea, mai mare.

În Europa Centrală și de Est se pune problema introducerii unor sisteme economice cu totul noi bazate pe principiile economiei de piață, deci a transformării unor sisteme economice în ansamblu. În aceste țări privatizarea este parte integranta a schimbării radicale a societății. Mulți factori de răspundere din țările Europei de Est nu dispun nici de cunoștințe despre politica economică orientată spre piață sau despre conducerea întreprinderilor și nici de o experiență practică în aceste domenii.

Privatizarea este o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, ea este o condiție pentru trecerea la economia de piață. Pe de altă parte, un progres eficient în domeniul privatizării presupune tocmai structuri ale economiei de piață ca: formarea prețurilor prin mecanismele pieței, înființarea unor instituții financiare sau asigurarea unor condiții (asigurarea dreptului de proprietate, sisteme de protecție a șomerilor). Astfel de structuri și instituții au fost până acum aproape inexistente în Europa de Est, în timp ce în țările în curs de dezvoltare au fost puse cel puțin bazele unei viitoare dezvoltări.

Având în vedere această situație specială din Europa de Est, se pune întrebarea dacă este bine să se ia mai întâi măsurile de privatizare și apoi să urmeze celelalte etape de transformare (liberalizarea piețelor, liberalizarea prețurilor, deschiderea spre exterior) sau invers.

O altă particularitate a țărilor în curs de tranziție este înlănțuirea pe verticală a economiei lor. Adesea întreprinderile au un singur furnizor și un singur beneficiar. Prin această interdependență există pericolul ca în cazul închiderii unei întreprinderi să se prăbușească întreaga rețea. În plus, această înlănțuire aduce după sine probleme de evaluare suplimentare: adeseori este greu de stabilit apartenența diferitelor active. În multe cazuri, nu există o contabilitate serioasă.

În ciuda stadiilor de pornire diferite între țările în curs de dezvoltare și țările în curs de tranziție pot exista asemănări și, deci, puncte de plecare comune în elaborarea unor strategii reușite de privatizare. În afara de aceasta, în toate țările sunt valabile aceleași premise pentru dezvoltarea unui sector privat dinamic și eficient.

9.3.Model de desfășurare a unui program ideal de privatizare

Procesul de privatizare ideal se poate desfășura în cinci etape:

Dacă asupra privatizării există, în general, consens, nu același lucru e valabil în ceea ce privește elaborarea strategiilor de privatizare. Într-o primă etapă se dezvoltă un program de privatizare acceptat de toate părțile implicate. În această etapă a elaborării trebuie atrase toate grupurile sociale.

Ar trebui să se tindă spre consens mai ales în ceea ce privește obiectivele și elementele fundamentale ale programului. Grupurile implicate trebuie să fie conștiente de faptul că pot exista conflicte între diferitele obiective ale privatizării și trebuie, deci, să stabilească prioritățile. În afară de aceasta trebuie să fie cunoscute toate avantajele și dezavantajele posibile pe care le implică privatizarea.

În cea de-a doua etapă se creează bazele legislative ale privatizării. Acestea includ examinarea legislației în vigoare. Pe lângă aceasta trebuie înființată o instituție care să-și asume responsabilitatea privatizării întreprinderilor publice. În acest context, se recomandă o agenție de privatizare independentă. În această a doua etapă se elaborează strategii de privatizare, se fixează ramurile și întreprinderile care trebuie privatizate, durata, demersurile și metodele.

În general, elaborarea unor asemenea strategii este deja de competența instituției de privatizare. Demersurile propuse de aceasta se discută și se decid în etapa a treia, la nivel guvernamental. În acest proces decizional trebuie din nou implicați factorii economici și sociali importanți.

În etapa a patra are loc pregătirea pentru privatizare a întreprinderilor publice selectate, după care se desfășoară privatizarea. În acest scop se efectuează mai întâi o analiză amănunțită a situației întreprinderii, analiză care se încheie prin determinarea valorii întreprinderii. În funcție de strategia de privatizare aleasă, întreprinderea publică va fi transformată într-o formă juridică adecvată, se vor elabora prospecte de vânzare, se va negocia cu potențiali investitori și, în cele din urmă, întreprinderea va fi vândută.

Multe contracte de vânzare a întreprinderilor publice conțin anumite prevederi referitoare la valoarea investițiilor la care se obligă cumpărătorul sau menținerea unui anumit număr de locuri de muncă. În etapa a cincea se urmărește respectarea clauzelor de acest fel. Pe lângă aceasta trebuie asigurată prin măsuri corespunzătoare eficacitatea în timp a privatizării. Trebuie aplicate măsuri adecvate în vederea ridicării nivelului competitivității întreprinderilor privatizate.

Deosebit de importante în cadrul desfășurării întregului proces de privatizare sunt măsurile însoțitoare în domeniul politicii economice și sociale. De exemplu: crearea unor condiții juridice și instituționale, introducerea unei politici concurențiale adecvate, precum și măsuri corespunzătoare în vederea amortizării efectelor negative ale privatizării. În afară de aceste măsuri, înaintea și în timpul întregului proces de privatizare trebuie impulsionată crearea și consolidarea instituțiilor din mediul întreprinderii, care să le sprijine și promoveze.

9.4.Selecția întreprinderilor ce urmează a fi privatizate

La începutul procesului de privatizare se va stabili care sunt întreprinderile publice ce vor fi privatizate și când se va produce aceasta.

Există o serie de instrumente de clasificare în vederea selecției întreprinderilor publice ce urmează a fi privatizate. Cele mai importante sisteme de clasificare sunt:

Clasificarea după importanța strategică și după gradul de competitivitate a întreprinderii.

Evaluarea competitivității trebuie să se facă în funcție de piața ce prezintă interes pentru întreprindere. În funcție de sector și de situație, aceste piețe pot fi regionale, naționale sau internaționale. În cazul întreprinderilor care nu sunt supuse în prezent, concurenței, trebuie verificat în ce măsura acestea pot supraviețui într-un mediu competitiv.

Clasificarea după mărimea întreprinderii.

Gruparea întreprinderilor ce urmează a fi privatizate după mărimea lor (de exemplu: pe baza numărului de angajați sau după cifra de afaceri) constituie un sprijin judicios mai ales în vederea planificării etapelor de privatizare și în vederea stabilirii formei de privatizare utilizate cu precădere.

Clasificarea după sectoare.

Întreprinderile publice pot fi grupate și apoi privatizate după apartenența lor la diferite sectoare. Întreprinderile mai puțin importante din punct de vedere strategic sunt privatizate mai întâi. Unul din avantajele acestei metode constă în șansa potențialilor investitori de a cumpăra concomitent mai multe întreprinderi dintr-o ramură. Pot fi atrași astfel mari investitori străini. Vânzarea mai multor întreprinderi către un singur investitor are avantajul reducerii costurilor pentru tranzacții (de exemplu: costuri de negociere mai mici). Trebuie să se țină totuși seama că în acest sector nu va mai exista competiție.

Nu se poate generaliza care dintre aceste metode de clasificare poate fi aplicată și nici când. În selecția întreprinderilor ce urmează a fi privatizate trebuie să se pornească de la structura economică specifică, precum și de la situația politică și socio-economică a respectivei țări.

9.5.Metode de privatizare

În principiu, exista doua aspecte ale privatizării: privatizarea materială și privatizarea managementului. Dacă în cel de-al doilea caz întreprinderea rămâne în proprietatea statului, în cazul privatizării materiale se modifică raporturile de proprietate, adică întreprinderea devine proprietate privată. Deseori, atunci când din anumite motive nu este posibilă o privatizare materială, dar trebuie realizată cel puțin o creștere a eficienței, privatizarea managementului constituie primul pas în vederea unei privatizări totale. În cadrul deciziei asupra formei de privatizare adecvate trebuie clarificate mai întâi următoarele puncte:

Privatizarea întregii întreprinderi sau numai a anumitor părți? În favoarea rămânerii anumitor părți ale întreprinderii în proprietatea statului pledează, în special, posibilitatea ca statul să controleze în continuare respectiva întreprindere. De aceea se practică adesea o privatizare parțială în cazul întreprinderilor importante din punct de vedere strategic. Experiența a demonstrat că privatizarea parțială a întreprinderilor publice aduce cu sine numeroase probleme.

Vânzarea către investitori din țară sau din străinătate? Pornind de la temerile cu privire la vânzarea întregii economii naționale către străini sau către minorități etnice există în multe țări restricții privind participarea străinilor la privatizare. Unele guverne se autoprotejează de prezența prea mare a străinilor fie vânzând doar părți ale întreprinderilor, fie reținându-și așa numitele „golden shares” („părți ale leului”) care asigură guvernului dreptul de a participa la luarea deciziilor. Acestea ridică însă aceleași probleme ca și vânzările parțiale.

În general, investitorii străini nu trebuie prea tare descurajați deoarece investițiile lor nu aduc numai capital necesar în țară, ci facilitează și accesul la tehnologii și piețe noi. Adesea investițiile străine aduc impulsuri de modernizare absolut necesare. Nu este de mirare că în special țările cu guverne relativ ,,puternice” preferă atragerea investitorilor străini decât vânzarea către public.

9.5.1.Privatizarea materială

Privatizarea materială cuprinde diferite metode de privatizare:

Vânzarea de acțiuni către public

În cadrul acestei metode se emit acțiuni pentru întreprinderea ce urmează fi privatizată-întreprinderea trebuie să fie, din punct de vedere juridic, o societate pe acțiuni, iar apoi acestea sunt vândute publicului larg. Există diferite posibilități în acest sens, de exemplu, emisiuni de acțiuni naționale sau internaționale, precum și prevederi calitative sau cantitative (ca numărul de acțiuni pe persoană sau grup de persoane).

Privatizarea sub forma vânzării de acțiuni către public nu funcționează decât în măsura în care respectiva întreprindere este rentabilă sau cel puțin se poate spera într-un oarecare profit, astfel încât să existe interes pentru deținerea respectivelor acțiuni. În afară de aceasta, trebuie să existe piețe de capital suficient de mari și de bine dezvoltate care să pună la dispoziție mijloacele financiare necesare.

Vânzarea publică a acțiunilor prezintă, în primul rând, avantajul că se împiedică o concentrare a acțiunilor la un proprietar sau grup de proprietari. Pe această cale pot participa la privatizare și micii investitori. Această metodă de vânzare asigura un mare grad de transparență a procesului de privatizare.

În cazul unei dispersări prea mari a acțiunilor există pericolul unui control ineficient al managerilor de către proprietari. În felul acesta controlul ineficient al întreprinderilor de către stat nu este înlocuit printr-un control eficient al acționarilor. Acționarul individual nu are de fapt nici o putere în fața deținătorilor marilor pachete de acțiuni (de exemplu: băncile) și în fața managementului întreprinderii.

Vânzarea de acțiuni către investitori particulari

În cadrul acestei metode de privatizare acțiuniile se transferă unui anumit investitor.

Alegerea acestui investitor se poate efectua prin diferite tipuri de licitație sau prin negocieri cu investitorii selectați.

Un caz aparte al vânzărilor către investitori particulari îl constituie așa numitul ,,management buy-in” (MBI), în cadrul căreia managerii cumpără participațiuni la o întreprindere, devenind, astfel, întreprinzători. Această metodă prezintă un avantaj deosebit atunci când întreprinderea respectivă are nevoie nu numai de capital, ci și de cunoștințe solide despre anumite metode în domeniul desfacerii și al marketingului sau al planificării eficiente a costurilor.

Management și Employee Buy-Out

Prin așa numitul management și employee buy-out (MBO sau EBO) fie conducerea, fie întregul personal cumpără întreprinderea ce urmează a fi privatizată. Această metodă este aplicată mai ales atunci când întreprinderea publică prezintă o situație financiar economică dificilă, dar dispune de o conducere calificată, care poate îndepărta cauzele acestei situații, sau dacă există speranța justificată că întreprinderea va avea șanse bune pe piață, după efectuarea restructurării.

Pe lângă argumentul asigurării locurilor de muncă și al menținerii în viată a respectivelor întreprinderi, această metodă pledează spre asumarea de responsabilități a personalului și/sau a conducerii. În plus, în cazul EBO, poate fi eliminată neîncrederea care există adesea în rândul salariaților față de conducere. Și, în sfârșit, această metodă poate asigura și o participare a populației locale.

Vânzarea de active individuale

În cazul vânzării directe de bunuri patrimoniale poate fi vorba de active individuale ale unei întreprinderi, fără legătură între ele, sau de active cu legătură între ele (în cazul întreprinderilor în stare de funcționare). De obicei, vânzarea bunurilor patrimoniale individuale se efectuează odată cu lichidarea, deci atunci când privatizarea materială a întreprinderilor cu legătură între ele, respectiv a întreprinderilor în stare de funcționare, nu mai poate fi realizată deoarece criterii financiare și economice nu permit acest lucru. În cazuri rare, sunt vândute numai părți izolate, nucleul întreprinderii rămânând intact. Vânzarea poate avea loc prin licitații, acțiuni sau negocieri directe cu persoanele particulare interesate.

Restituirea către foștii proprietari

Restituirea către foștii proprietari este legată de dificultăți, deoarece adesea se ajunge la conflicte de natură juridică în vederea identificării și departajării foștilor proprietari, ceea ce necesită mult timp și eforturi mari.

Privatizarea prin cupoane (privatizarea Voucher)

Deoarece vânzările directe ca mijloc de privatizare în special în Europa de Est sunt limitate, s-au dezvoltat în aceste țări diferite forme de donație pentru a se asigura un transfer rapid al dreptului de proprietate. Toate sistemele de privatizare prin cupoane au în comun faptul că fiecare cetățean major al respectivei țări primește gratuit sau la prețuri foarte mici un număr egal de cupoane/certificate pe care mai târziu le poate schimba la libera sa alegere pe titluri de proprietate asupra unei întreprinderi publice sau asupra unor terenuri.

Pe de o parte, această metodă prezintă avantajul unei privatizări rapide, cu costuri de tranzacție scăzute.

Pe de altă parte, în felul acesta este compensată lipsa mijloacelor financiare interne.

Există însă și aspecte negative ale acestei metode de privatizare, cum ar fi faptul că în acest fel statul nu beneficiază de încasări importante din vânzări, nici întreprinderile nu dobândesc mijloacele necesare aplicării măsurilor de restructurare. În afară de aceasta, se ajunge la o dispersare relativ mare a drepturilor de proprietate, ceea ce face aproape imposibil controlul eficient asupra întreprinderilor de către deținătorii de acțiuni.

Având în vedere aceste dezavantaje, privatizarea prin cupoane nu ar trebui să constituie metoda centrală a unui concept de privatizare. Distribuirea de cupoane este mai indicată în cazul vânzării altor părți ale patrimoniului public deoarece majoritatea cetățenilor pot mai bine estima valoarea acestor bunuri, iar în acest caz nu există pericolul unei dispersări prea mari a proprietății.

9.5.2.Privatizarea managementului

În situația privatizării managementului raporturile de proprietate din întreprinderile publice nu se modifică. Această formă de privatizare reprezintă, adesea, o etapă ce precede privatizarea materială; ea implică cele mai puține nemulțumiri politice. De multe ori, această metodă de privatizare este aplicată în domeniile în care este dificilă atragerea investitorilor particulari. Un alt avantaj îl constituie implementarea rapidă a acestui tip de privatizare și, deci, posibilitatea realizării, în scurt timp, a creșterilor de eficiență.

Contracte de management.

În cadrul acestei metode de privatizare statul, în calitate de proprietar al întreprinderii, angajează unul sau mai mulți manageri pentru o anumită perioadă de timp. Managerul obține o anumită retribuție pentru conducerea întreprinderii, riscul afacerilor va fi în continuare al proprietarului. În special în domeniul serviciilor se obișnuiește aplicarea de contracte de management.

Prin contracte de management se așteaptă o creștere a eficienței și a performanțelor întregii întreprinderi și mai ales o îmbunătățire a principalelor funcțiuni procesuale, structurale și de personal ale managementului. Managerul nu preia riscuri financiare. Pierderile apărute trebuie preluate public, deși acesta nu are nici o influență asupra activităților curente. De aceea se recomandă includerea în contractele de management a unor elemente de stimulare a creșterii eficienței, cum ar fi retribuirea în funcție de realizări.

Leasing (locație de gestiune)

În cadrul acestei metode de privatizare statul, ca proprietar, încheie un contract cu un beneficiar particular, privind folosirea unei întreprinderi publice pentru o anumită perioadă de timp. Statul încasează pentru aceasta o taxă. Riscul în afaceri aparține beneficiarului de leasing. În funcție de precizările contractuale, beneficiarul de leasing are diferite obligații și drepturi, cum ar fi obligațiile privind întreținerea bunurilor patrimoniale sau obligația preluării unei anumite părți a personalului. În multe contracte, taxele de leasing sunt legate de rentabilitatea întreprinderii, astfel încât managementul să fie stimulat în a diminua costurile.

Contractele de leasing elimină numeroase dezavantaje ale contractelor de management. Astfel, beneficiarul leasingului are un control mai mare asupra întreprinderii și preia, de asemenea, și riscuri financiare. Totuși există pericolul ca aceste contracte de leasing să nu constituie decât o soluție provizorie, deoarece autoritățile politice revendică adesea o influență mai mare, atunci când întreprinderea a devenit din nou rentabilă. În afară de aceasta, în întreprinderi pentru care au fost încheiate contracte de leasing investițiile necesare sunt adesea neglijate.

Figura 1.

Metode de privatizare

9.6 Achiziții manageriale

Dezvoltarea afacerilor cu achiziții și fuziuni de firme a fost posibilă datorită perfecționării tehnicilor de tranzacții, a metodelor și instrumentelor utilizate pe piața financiară, îndeosebi începând cu anii ’80. În acest context au apărut o serie de modalități de realizare a operațiunilor M&A, care pot fi grupate sub denumirea de achiziții manageriale. Este vorba de implicarea directă a cadrelor de conducere, și, uneori, a angajaților, în procesul de achiziții și fuziuni de firme, cu alte cuvinte de tranzacții corporaționale la care iau parte în mod activ managementul companiei vizate sau manageri din afara acesteia.

Termenul de achiziție managerială se referă la mai multe modalități de preluare de firme: achiziția “internă” , achiziția “externă”, achiziția de către angajați, achiziția pe datorie.

Achiziția managerială internă(MBO) constă în cumpărarea unei companii de către membrii conducerii firmei respective cu sprijinul financiar al unor terți. Managerii contribuie cu o sumă relativ redusă din totalul finanțării, dar obțin, de regulă , o cotă superioară de participare la capitalul companiei. Finanțarea externă este asigurată de bănci sau/și societăți nonbancare , creditele fiind garantate cu activele firmei cumpărate.

Forma tipică a MBO-urilor se întâlnește pe piața Marii Britanii, dar metoda s-a dezvoltat și în țările cu economie de tranziție.

Achiziția managerială externă (MBI) înseamnă cumpărarea unei firme de către manageri aparținând unor companii terțe, cu sprijin financiar extern. Această achiziție prezintă un grad de risc mai ridicat, deoarece implică manageri care nu cunosc din interior firma vizată. În practică se utilizează însă achiziționarea unei firme de către managerii acesteia, împreună cu manageri terți.

Achiziția internă a angajaților (EBO) este o preluare în care nu sunt implicați numai membrii echipei de conducere, ci și un mare număr de angajați cu funcții operative din firma vizată.

Achiziția managerială pe datorie (LMBO) este similară cu MBO ,dar se caracterizează prin faptul că acțiunea de preluare se bazează în mare parte pe finanțare externă, aceasta fiind obținută prin instrumente de datorie cu grad ridicat de risc.

În ultimele decenii această formulă s-a extins și perfecționat foarte mult pe piața americană, astfel că în SUA termenul MBO practic a dispărut.

O achiziție pe datorie(LBO) reprezintă cumpărarea unui pachet de control la o firmă pe bază de fonduri împrumutate.

O achiziție managerială poate fi inițiată din mai multe motive. Când firma vizată înregistrează rezultate financiare slabe, un grup de manageri, care consideră că prin restructurare firma are șanse să devină performantă, poate să elaboreze o schemă de preluare, ce va duce la lansarea unei oferte publice de cumpărare (OPC).

O altă motivație pentru achizițiile manageriale o reprezintă ofertele ostile de preluare. Când firma este ținta unor astfel de oferte, apare un interes comun al managementului, al principalilor acționari, și, uneori, a angajaților de preluare. Lupta împotriva unei preluări presupune și asocierea în operațiune a unor terți care contribuie la mobilizarea mijloacelor necesare pentru reușita rezistenței la preluarea ostilă.

Pe de altă parte, implicarea salariaților în tranzacții vizează cointeresarea personalului în viitorul firmei, atenuarea conflictelor de muncă și îmbunătățirea sistemului de conducere.

De multe ori achizițiile manageriale, reprezintă metode utilizate în procesul privatizării firmelor de stat .

Achizițiile manageriale pot însă constitui și un mijloc de a transforma o companie cu caracter public, care cotează la bursă, într-o firmă cu caracter privat (ale cărei acțiuni sunt deținute de un număr relativ redus de persoane), controlată de cei care organizează MBO-ul.

Una din motivațiile importante ale achizițiilor manageriale este profitabilitatea financiară, adică posibilitatea obținerii, într-o perioadă relativ redusă, de câștiguri bănești, de către inițiatori. Este cazul achizițiilor pe datorie (LBO), care au cunoscut o puternică dezvoltare pe piața americană în anii ’80, dar au intrat în declin din 1990.

9.6.1.Tehnica achizițiilor interne (MBO)

Realizarea unei achiziții manageriale de tipul MBO sau MBI presupune parcurgerea mai multor etape.

Mai întâi are loc constituirea grupului de persoane care inițiază oferta de achiziție a firmei. Se recomandă ca grupul să nu cuprindă mai mult de 4-5 membri, iar discuțiile să se desfășoare cu păstrarea unei stricte confidențialități, din cel puțin două motive: acționarii care controlează firma trebuie să fie convinși cu argumente temeinice în legătură cu oportunitatea operațiunii; estimările de câștig asociate MBO-urilor pot atrage oferte concurente. Concurența care apare în legătură cu un MBO poate să ducă la creșterea importantă a prețului de achiziție, cu consecințe imediate în planul finanțării și rentabilității operațiunii.

De regulă operațiunea de preluare de tip MBO este realizată prin intermediul unei companii nou create în acest scop, numită în jargonul financiar newco.

În al doilea rând, grupul de inițiere și coordonare trebuie să elaboreze un plan detaliat al operațiunii, plan care are o dublă menire: să convingă marii acționari în legătură cu necesitatea MBO-ului; să fundamenteze solicitările de finanțare a operațiunii. Planul MBO-ului va cuprinde: prezentarea membrilor grupului inițiator (experiența, referințe, capacitate); analiza situației economico financiare și prezentarea structurii manageriale a firmei care urmează sa fie achiziționată; evidențierea modului de finanțare a operațiunii; indicarea orientărilor strategice și a măsurilor ce urmează a fi întreprinse la firma vizată în cazul reușitei MBO-ului; precum și a rezultatelor previzibile pe termen scurt și lung.

În al treilea rând, este necesară elaborarea unei scheme viabile de finanțare, de suportul financiar depinzând reușita întregii operațiuni. Finanțarea se poate face prin trei modalități:

finanțare din capital propriu, atunci când părțile implicate furnizează fondurile proprii pentru realizarea operațiunii, devenind acționari ai firmei cumpărate;

credite garantate, ce reprezintă datoria principala a debitorului, plătibila înaintea oricăror alte obligații în cazul unei defecțiuni financiare a debitorului (faliment);

finanțarea mezanină, este subordonată la plată în raport cu datoriile principale, dar este prioritară în raport cu capitalul propriu.

Raportul dintre finanțarea din capital propriu și finanțarea din credite se stabilește în funcție de interesele participanților la MBO.

Fondurile mezanine au apărut pentru a asigura o concordanță între cerințele de profit și garanție ale investitorilor, pe de o parte, și capacitatea companiei de a genera venituri în viitor, pe de altă parte. Finanțarea mezanină este o formă adecvată pentru investitorii care nu își pot asuma riscul acționarului, dar sunt gata să preia un risc mai mare decât cel al creditului bancar clasic.

Întreaga perioadă dintre momentul formării grupului de inițiativă și coordonare și lansarea ofertei publice de cumpărare este faza de negociere a operațiunii. În afară de negocierea finanțării, această perioadă include obținerea acordului acționarilor firmei și, nu de puține ori, implicarea în operațiune a angajaților.

După încheierea negocierii are loc lansarea OPC, daca este vorba de o companie cu caracter public, sau se precedează la încheierea contractului cu firma vizată, dacă aceasta are un caracter privat. Oferta publica de cumpărare se consideră reușită atunci când se ajunge la dobândirea controlului asupra firmei vizate.

În majoritatea MBO-urilor se are în vedere și o posibilitate de ieșire din tranzacție dacă, după un OPC reușit, organizatorii intenționează să-și recupereze într-o perioadă scurtă fondurile avansate sau apar probleme legate de finanțare. Principalele metode utilizate în acest scop sunt următoarele:

reintroducerea pe piața secundară a firmei care a făcut obiectul unui MBO, respectiv flotarea acesteia. Este vorba de retransformarea firmei care a făcut obiectul unei preluări, devenită astfel firmă cu caracter privat, în companie cu caracter public.

vânzarea totală sau parțială a firmei către un cumpărător corporațional, respectiv o companie cu suficiente resurse financiare.

refinanțarea este o altă metodă de ieșire; se practică atunci când operațiunea s-a întemeiat pe un interes pe termen lung al celor care au achiziționat firma, pe dorința lor de a restructura și rentabiliza compania respectivă.

O formulă alternativă, aplicabilă în cazul în care firma intră în dificultăți financiare, este punerea sub supraveghere. Compania este pusă sub autoritatea unui administrator, care se preocupă de restructurarea companiei în vederea readucerii acesteia la o stare financiara sănătoasă sau procedează la lichidarea acesteia.

9.6.2.Tehnica achizițiilor pe datorie (LBO)

Un LBO presupune cumpărarea unei firme de către manageri și/sau un grup restrâns de investitori, pe bază de fonduri împrumutate de la bănci, împrumuturile fiind garantate cu activele firmei care urmează să fie achiziționată.

Prima etapă a operațiunii este pregătirea și lansarea ofertei de cumpărare; În cazul companiilor cu caracter public aceasta înseamnă inițierea unei OPC.

În unele cazuri pot să apară și oferte concurente, făcute fie de terți interesați în achiziție, fie de un ,,cavaler alb” (ofertant) care vine în ajutorul unei firme vizate de o ofertă de preluare ostilă.

Achiziția managerială pe datorie (LMBO) este o schemă de răscumpărare de către o firmă a propriilor acțiuni: managerii, sprijiniți, de regulă, de instituții financiare specializate, cumpără acțiunile firmei de la deținătorii acestora, pe bază de fonduri proprii, dar mai ales împrumutate, obținând controlul asupra unor companii puternic îndatorate.

A doua etapă este regularizarea financiară a tranzacției.

Ultima etapă o constituie valorificarea investiției făcute în LBO. Imediat după realizarea OPC-ului, noii acționari procedează la vânzarea unora din activele firmei pentru a-și procura fonduri cu care să plătească împrumuturile contractate. Apoi, după o perioadă de restructurare și reorganizare, când firma respectivă ajunge la o poziție mai bună pe piață, poate avea loc revânzarea acesteia cu profit. Există două modalități în acest sens:

vânzarea firmei ,,pe bucăți”, astfel ca suma valorii componentelor revândute(filiale, sucursale) să fie mai mare decât valoarea de achiziție a întregii firme

„punerea pe picioare” a companiei cumpărate, ridicarea valorii sale de piață și revânzarea în întregime.

Dezvoltarea LBO-urilor a fost impulsionată de interesele aflate în joc. Pentru băncile care acordă credite, operațiunile reprezintă o sursă importantă de profituri din doua direcții: pe de o parte, dobânzile ridicate la credite, pe de altă parte comisioanele mari acumulate pentru o serie de servicii prestate de bănci- avansuri de fonduri, asistență financiară. Investitorii în obligațiuni obțin profituri din diferența de dobândă față de nivelul pieței.

Inițiatorii OPC-urilor beneficiază de efectul de levier pe care aceste operațiuni îl au asupra acțiunilor societății vizate.

Dar și vechii acționari pot să obțină beneficii în urma operațiunii; ei pot să vândă titlurile pe care le dețin, la cursuri net superioare după anunțarea OPC-ului, aceste prețuri crescând și mai mult dacă apare o concurență între mai mulți ofertanți.

LBO-urile au și efecte negative. Mai întâi asupra managementului firmei vizate, care poate face obiectul unei restructurări radicale.

Dezavantajat este și personalul firmei din două motive principale. De regulă, aceste tranzacții sunt urmate de reorganizări drastice în firmă, ceea ce înseamnă ,,disponibilizarea” unui mare număr de angajați. Apoi, salariații care rămân în firmă trebuie să facă eforturi suplimentare pentru a rambursa datoriile nou apărute în pasivul societății.

Unul din principalele scopuri ale LBO-urilor este obținerea de profit din acțiuni speculative, în speță speculații cu firme.

9.6.3.Achizițiile salariaților (ESOP, MEBO)

Achizițiile manageriale (MBO) implica uneori participarea, în afara echipei de conducere și a personalului operativ, a salariaților la realizarea acțiunii de preluare a firmei (MEBO), practica respectiva marcând o deosebita dezvoltare în ultimii ani în țările Europei Centrale și de Est.

Modelul provine din țările occidentale. Una din sursele sale o reprezintă programele de asociere la proprietate a salariaților, denumită pe scurt ESOP.

ESOP, este un program de încurajare a deținerii de acțiuni de către angajați, aceștia fiind astfel asociați la gestiunea companiei și putând obține controlul asupra unor secții ale firmei respective. Schema se realizează prin crearea unei entități care cumpără acțiuni ale firmei vizate, urmând să le aloce angajaților într-un anumit număr de ani. Este vorba de un trust de participare a salariaților la beneficii (EBT) care achiziționează acțiunile companiei de la deținătorii acestora, pe bază de împrumut garantat de către compania respectiva; acțiunile sunt, ulterior distribuite salariaților, fie prin vânzare, fie gratuit. Trustul poate răscumpăra acțiunile de la salariați creând astfel o piață de titluri în cadrul companiei, în beneficiul angajaților acesteia.

Deși se poate realiza independent, formulele ESOP sunt de multe ori asociate cu MBO-urile; în acest caz rațiunea realizării achizițiilor manageriale se extinde și asupra angajaților operativi, aceștia fiind implicați în procesul de rentabilizare a firmei vândute; în plus, pe această cale se extind asupra salariaților avantajele deținerii de poziții de control asupra gestiunii firmei în care aceștia lucrează.

ESOP-urile pot fi utilizate și prin transferarea integrală a unei companii către salariații săi. Specialiștii britanici apreciază că aceste programe sunt foarte eficiente pentru micile privatizări.

Metoda MEBO este intens utilizată în ultimii ani în țările Europei Centrale și de Est în contextul procesului de privatizare, îndeosebi în cazul firmelor mici și mijlocii, ori atunci când se privatizează părți din marile întreprinderi.

9.7.Obstacole în calea privatizării

Printre principalele obstacole și dificultăți de ordin general și specific care au afectat dinamica procesului de privatizare, și, desigur, scopul și finalitățile acestui proces, se numără:

insuficienta pregătire a programului de privatizare și neasigurarea măsurilor care să asigure realizarea sa;

insuficienta claritate și coerență între scopul și obiectivele prioritare urmărite a fi realizate prin privatizarea de masă;

blocajul financiar și volumul ridicat al arieratelor din economie care au afectat și afectează capacitatea investițională a agenților economici, și, în același timp, determină o anumită reticență a potențialilor investitori în aprecierea gradului de atractivitate a societăților comerciale;

politica fiscală, care având drept caracteristică esențială menținerea unor rate medii de impozitare a salariilor și profiturilor relativ mari, s-a dovedit a fi nestimulativă pentru economisire și investiții;

insuficiența capitalului autohton și interesul relativ scăzut al investitorilor străini pentru economia romanească, respectiv față de cumpărarea unor întreprinderi supraîncărcate de datorii sau la care participă un număr mare de acționari, rezultați în urma procesului de privatizare în masă;

dificultățile întâmpinate în evaluarea societăților comerciale și controversele privind prețul de vânzare al acțiunilor acestora;

angajații, se tem de diminuarea salariilor și de pierderea locului lor de muncă;

angajații ce dețin funcții de conducere, în întreprindere se tem de pierderea puterii lor în întreprindere;

funcționarii guvernamentali, doresc să evite limitarea sferei lor de competență și susțin că întreprinderile publice conduse de persoane particulare nu pot sluji interesele generale. Acest fenomen apare nu numai în țările în curs de dezvoltare/tranziție, ci poate fi observat și în țările industrializate din occident, unde politicienii și funcționarii încearcă adesea să amâne vânzarea proprietății publice de teama pierderii poziției și a influentei;

opoziția politică poate exploata procesele de privatizare pentru a-și îmbunătăți propria poziție, criticând modul de a acționa al guvernului. Reproșuri curent întâlnite sunt: vânzarea la preturi foarte mici sau către persoane privilegiate, vânzarea către străini sau nerespectarea intereselor populației muncitoare;

armata este adesea implicată în managementul și controlul întreprinderilor publice. În unele țări regimurile militare au fondat întreprinderi proprii care acoperă necesitățile lor în ceea ce privește bunurile și serviciile și care asigură locuri de muncă în special pentru foștii soldați. Aceste obiective sunt, acum periclitate;

în afară de aceasta se ridică mereu voci izolate împotriva privatizării. Ele sunt de părere că privatizarea ii favorizează pe cei bogați, promovând dezechilibre în privința veniturilor populației.

În fiecare etapă a reformei trebuie luată în considerare importanța tuturor obstacolelor în calea privatizării și trebuie să se tindă spre o înțelegere cu oponenții privatizării pentru a se concepe o reformă capabilă să realizeze consens social.

Premisele pentru reușita măsurilor de reformă sunt:

O acceptare clară și univocă a privatizării de către membrii guvernului

Privatizarea nu trebuie considerată ca un simplu transfer al drepturilor de proprietate, ci ca o amplă reformă socială și de politică economică

Consens asupra viitoarei repartizări a sarcinilor publice și private

Transparența procesului de privatizare și baze juridice clare, accesibile tuturor

Promovarea participării active a tuturor categoriilor sociale la procesul privatizării

Cooperare între sectorul privat și cel public în constituirea infrastructurii economiei de piață pentru întreprinderile particulare, precum și la instaurarea unui sistem viabil de protecție socială

9.8.Conceperea globală a unui sistem de privatizare

Premisa pentru reușita programelor de privatizare este luarea în considerare a structurii interdependente a procesului de reformă. De aceea, Societatea de Cooperare Tehnica-S.C.T. a elaborat așa-numitul concept de sistem de privatizare.

Elementul caracteristic al concepției este acela de a aborda privatizarea în care sunt implicați diferiți factori din sectorul public, cel mixt și cel privat, printr-o consultanță cuprinzătoare și unitară, care să țină cont de întreaga complexitate a sistemului.

Această consultanță tinde să coreleze factorii din domeniul politic și de la nivel macroeconomic, care joacă un rol important în procesul de privatizare, cu cei de la nivelul intermediar și cel microeconomic. Prin corelarea acestor niveluri se creează consensul necesar privatizării, ceea ce contribuie la asigurarea durabilității privatizărilor.

În cadrul programelor de privatizare la nivel macroeconomic este necesară, în primul rând, aplicarea măsurilor în vederea instaurării unui sistem economic orientat spre economia de piață. Deoarece în cadrul programului de reformă se poate ajunge la instabilități ale întregii economii, sunt necesare și măsuri de stabilizare.

Un element important al conceptului S.C.T. consta în a acționa nu numai în vederea îmbunătățirii condițiilor de partea ofertei, ci de a contribui, în aceeași măsură, la creșterea șanselor oamenilor printr-o participare mai activă la procesul economic.

O componentă importantă a sistemului conceput de S.C.T. o reprezintă ponderea acordată nivelului intermediar în cadrul procesului privatizării. O privatizare reușită nu se obține decât prin îmbinarea efectelor de sinergie dintre politica la nivel macroeconomic și cel intermediar, pe de o parte, și sfera întreprinderilor. Astfel, nivelul intermediar reprezintă un punct de plecare central în concepția S.C.T. Acest nivel cuprinde instituții și organizații care nu aparțin exclusiv nivelului macroeconomic (guvernul), și nici nivelului microeconomic (întreprinderile) și care realizează sarcini intermediare. Exemple pentru astfel de organizații sunt: instituții de privatizare, camere de comerț, instituții financiare, precum și organizații de promovare a exportului și investițiilor. Aceste instituții servesc, în multe cazuri, drept curele de transmisie intre nivelul macroeconomic și cel microeconomic. Consolidarea instituțiilor la nivel intermediar poate contribui astfel în mare măsură la atingerea obiectivelor programelor de reformă.

La nivel microeconomic se află în prim plan problemele privatizării în sens restrâns. În cadrul elaborării unor studii referitoare la privatizare, se efectuează o evaluare a întreprinderilor. Având în vedere rezultatele obținute, se verifică avantajele și dezavantajele diferitelor opțiuni de privatizare. Alte măsuri sunt: căutarea și selecția potențialilor investitori, desfășurarea negocierilor în vederea vânzărilor, precum și implementarea programelor de restructurare premergătoare privatizării.

Conceptul de privatizare al S.C.T. este atât de cuprinzător, încât el vine și în sprijinul privatizărilor în etape și al celor parțiale, de exemplu, al celor prin contracte de management sau de leasing (locație de gestiune).

§ 10.Măsuri la nivel de întreprindere

10.1.Legătura dintre privatizare și restructurare

Restructurarea și privatizarea se află în strânsă legătură una cu cealaltă. Succesiunea lor în timp constituie întotdeauna un subiect de discuție: privatizarea înaintea restructurării sau restructurarea înaintea privatizării? Pe de o parte, privatizarea este considerată a fi calea care deschide perspectiva către restructurare, pe de altă parte, întreprinderilor care urmează a fi privatizate trebuie sa li se ofere cel puțin posibilitatea de restructurare si, deci, supraviețuire, în condițiile economiei de piața, concurențiale.

În contextul privatizării, prin restructurare nu trebuie înțeleasă numai anularea datoriilor sau modernizarea tehnică a instalațiilor. Dimpotrivă, este necesar un concept global, bazat pe o privire de ansamblu asupra întregii întreprinderi, care să ajute întreprinderea să-și redobândească competitivitatea. Premisa pentru restructurare este elaborarea unui concept de întreprindere credibil , care să demonstreze că, în viitor, întreprinderea se poate afirma independentă pe piață cu programul său de produse. Conceptul trebuie să cuprindă aspecte privind rentabilitatea economică, aspecte financiare și juridico-organizatorice.

Restructurarea premergătoare privatizării este criticată adesea, deoarece există temerea că se va recurge la subvenții neeconomice de menținere.

Unul din argumentele principale împotriva restructurării premergătoare privatizării este acela că viitorul investitor particular va restructura întreprinderea după propriile concepții. Numai o restructurare orientată spre scopurile viitoare ale întreprinderii este eficientă din punct de vedere economic.

În concluzie, se poate spune că , în general, din punct de vedere microeconomic vânzarea întreprinderii ar trebui să aibă loc înaintea restructurării. Totuși, trebuie studiat fiecare caz în parte, trebuie hotărât dacă privatizarea și restructurarea au suficiente șanse de reușită și dacă merită ca puținele mijloace aflate la dispoziție să fie folosite pentru întreținerea temporară și finanțarea unor proiecte de restructurare premergătoare privatizării. În cadrul deciziei trebuie avute în vedere, de asemenea, mijloacele de investiții limitate și concurența din ce în ce mai puternică pe plan mondial dintre întreprinderile în căutare de investitori.

În principiu există patru alternative privind privatizarea:

privatizarea totală sau parțială a întreprinderii;

restructurarea întreprinderii în regia statului;

comercializarea întreprinderii în regia statului;

lichidarea întreprinderii

În general, prima prioritate o reprezintă privatizarea totală sau parțială a întreprinderii. Modificarea structurii de prioritate contribuie la îmbunătățirea situației problematice a multor întreprinderi de stat.

Restructurarea întreprinderii în regia statului este greu de efectuat. Cu toate acestea este posibil ca analiza întreprinderii să arate că această cale este cea mai bună în atingerea scopului propus. Comercializarea este indicată atunci când întreprinderile de stat urmează să rămână în proprietatea statului, de exemplu, întreprinderile de importanță strategică sau de aprovizionare. Comercializarea trebuie să determine, prin măsuri adecvate în interiorul întreprinderii, creșterea profitabilității acestor unități, pentru a diminua deficitele bugetare.

Pentru societățile care nu pot fi restructurate și, din această cauză, nu pot fi nici privatizate nu rămâne, decât soluția lichidării.

10.2.Principalele etape în desfășurarea privatizării

Punctul de plecare în procesul de privatizare la nivel microeconomic este selecția întreprinderilor ce urmează a fi privatizate. Aceasta se efectuează de obicei de către guvern sau agenția de privatizare (subordonată) competentă. Aceste instanțe decid și asupra procedurilor și stabilesc desfășurarea în timp a privatizării.

Vânzarea presupune clarificarea raporturilor de proprietate, precum și a altor condiții-cadru juridice.

Altă condiție pentru vânzarea către un investitor particular este transformarea proprietăților de stat în forme juridice de drept privat.

După clarificarea condițiilor-cadru juridice trebuie efectuată o analiză a obiectului privatizării, deci a întreprinderii, pentru a se putea elabora o strategie de privatizare adecvată. Evaluarea întreprinderii trebuie să dea vânzătorilor puncte de reper pentru prețurile ce pot fi obținute. În funcție de gradul de atractivitate al țării (climat investițional) și al obiectivului privatizării trebuie concepute și aplicate activități de marketing mai mult sau mai puțin intense pentru a putea atrage investitorii.

După negocieri și încheierea contractului urmează etapa de urmărire a obligațiilor contractuale, în care se verifică în ce măsură angajamentele investitorilor sunt respectate.

10.3.Măsuri pentru asigurarea eficacității în timp a privatizărilor

Privatizarea, nu garantează că întreprinderile vor rezista pe piață. După cum s-a arătat mai sus, privatizarea este mai curând o condiție necesară pentru restructurare, dar nu și suficientă. Trebuie mai întâi văzut ce vor face noii proprietari cu bunul dobândit și ce succese obțin.

Problemele specifice care apar după privatizare sunt legate de procurarea capitalului necesar pentru investiții și pentru finanțarea mijloacelor circulante.

Înființarea unor fonduri de privatizare ar putea soluționa această problemă și ar putea constitui un sprijin pentru întreprinderile mai mici și mijlocii în cadrul MBO și MBI. Aceste fonduri ar putea pune la dispoziție credite și ar putea participa cu capital la întreprinderile care urmează să fie privatizate. În afară de aceasta, în multe țări în curs de dezvoltare/tranziție ele ar constitui o compensare a lipsei piețelor financiare.

Un alt neajuns specific este calitatea managementului. În majoritatea țărilor în curs de dezvoltare/tranziție există prea puține cadre de conducere competente și cu experiență într-un sistem al economiei de piață. O reorientare reușită a întreprinderilor presupune, însă, tocmai un astfel de management.

Treuhand a sesizat și ea această problemă și a găsit o soluție interesantă. Modelul patronărilor prevede asistența gratuită a întreprinderilor de către persoane calificate, cu experiență în domeniul managementului, provenind din landurile vestice. În acest caz, unul sau mai mulți experți, se ocupă de o întreprindere și acordă asistență directă la fața locului. Consultanța constă, în principal, din transmiterea de recomandări în politica de afaceri, și în stabilirea de contacte și relații cu potențiali furnizori și beneficiari sau deschiderea spre alte legături de afaceri.

Acestea sunt posibile puncte de pornire în vederea sprijinirii fazei postprivatizare. Altele constau, de exemplu, în promovarea activă a exportului sau în înființarea unor asocieri. Toate măsurile au ca scop dobândirea competitivității și deci, asigurarea viitorului întreprinderilor care urmează să fie privatizate.

III Procesul privatizării în România

§ 11.Mecanismul privatizării în România

Procesul privatizării a fost inițiat în România încă din 1990, prin adoptarea succesivă a unor legi și acte normative menite să creeze cadrul legislativ și instituțional pentru realizarea transferului proprietății dinspre întreprinderile de stat înspre sectorul privat.

Strategia privatizării cuprinde două mari etape: privatizarea imediată, prin vânzarea de active și respectiv de acțiuni, și privatizarea de masă, prin distribuirea de certificate de proprietate.

11.1.Sistemul instituțional al privatizării

In conformitate cu Legea 15/1990 a fost creată Agenția Națională de Privatizare (ANP) ca organism guvernamental cu sarcini de coordonare, supraveghere și control al procesului privatizării; rolul său este de a transpune în practică programul de privatizare a societăților comerciale cu capital de stat și de a încuraja crearea și dezvoltarea firmelor private mici și mijlocii.

Fondul Proprietarii de Stat (FPS) a fost înființat prin Legea 58/1991, ca instituție publică cu personalitate juridică, ce deține 70% din capitalul social al societăților comerciale incluse în programul de privatizare în masă.

FPS are următoarele obligații principale: să ia măsuri pentru restructurarea și reabilitarea societăților comerciale sau, după caz, pentru lichidarea celor nerentabile; să participe la înfăptuirea măsurilor luate de FPP pentru accelerarea procesului de privatizare.

FPS își încetează activitatea odată cu privatizarea integrală a societăților comerciale cu capital de stat, activul deținut în acel moment făcându-se venit la bugetul administrației centrale de stat.

În baza legii privatizării, au fost constituite, cinci Fonduri ale Proprietarii Private (FPP), ca societăți comerciale pe acțiuni, ce dețin 30% din capitalul societăților incluse în programul de privatizare de masa. FPP emite certificate de proprietate, câte un certificat pentru fiecare fond, care sunt distribuite tuturor cetățenilor eligibili ai țării.

Principalele obiective ale FPP sunt următoarele: urmăresc maximizarea profiturilor ce revin deținătorilor certificatelor de proprietate, acționari la FPP; desfășoară activități de gestiune de portofoliu, în vederea maximizării valorii de piață a certificatelor de proprietate; ia măsuri de accelerare a privatizării societăților comerciale arendate fiecărui fond.

11.2.Programul de privatizare

Programul de privatizare se aplică la societăți comerciale cu capital de stat; el prevede ca în șapte ani aceste societăți să fie trecute în proprietate privată.

În acest sens se au în vedere două orientări strategice: privatizarea imediată, practicată în perioada 1991-1993, și marea privatizare (privatizarea de masă), care urma să devină operațională la mijlocul anului 1993. Privatizarea imediată include două forme de realizare: vânzarea de active și vânzarea de acțiuni înainte de organizarea FPP și FPS.

Vânzarea de active, respectiv trecerea în sectorul privat a unor active reale, reprezintă nu numai o formă de privatizare în sine, ci și o componentă a altor metode de transfer de proprietate. Activele care urmează să fie vândute trebuie să răspundă unor criterii: să fie bunuri fizice separabile din punct de vedere al procesului productiv; valoarea lor totală să nu depășească 75% din capitalul social; fiecare activ individual trebuie să aibă o valoare de cel mult un milion lei. Veniturile din vânzare nu pot fi utilizate decât pentru noi investiții sau pentru plata datoriilor pe termen lung angajate pentru investiții.

Metoda de vânzare pentru activele de stat este cea a licitațiilor deschise. Se acordă facilități de cumpărare salariaților.

Vânzarea de acțiuni înainte de marea privatizare, se referă la transferul de acțiuni înainte de organizarea FPP și FPS, intr-un proces aflat sub coordonarea ANP. În acest scop s-a elaborat un program pilot în care au fost preconizate două metode principale de privatizare: vânzarea de acțiuni prin oferta publică și vânzarea negociată, în două variante: vânzarea unui pachet de acțiuni către un investitor strategic și vânzarea acțiunilor către salariați și conducere. Sumele rezultate din vânzări, revin în proporție de 70% FPS și respectiv 30% FPP.

Prima societate comercială privatizată în această formulă a fost firma URSUS SA din Cluj-Napoca, producătoare de bere. 51% din acțiuni au fost vândute prin ofertă publică, restul fiind alocate prin negociere directă unui investitor strategic.

Marea privatizare sau privatizarea de masă a fost preconizată să devină operaționala în cursul anului 1993. În programul de privatizare din 1992 societățile comerciale cu capital de stat au fost împărțite, după mărimea capitalului social, în trei categorii:

întreprinderi mici, respectiv cele cu un capital sub 50 milioane de lei. Aceste societăți urmau sa fie privatizate în 1993 sub coordonarea unor comisii regionale compuse din ANP; FPS; FPP. Metoda prioritară de privatizare pentru întreprinderile mici este MEBO. În cazul în care această metodă nu reușește, se procedează la licitații.

Întreprinderi mijlocii, cele cu un capital între 50 și 500 milioane lei. Responsabilitatea privatizării acestor societăți revine FPP la care ele sunt arondate.

Întreprinderi mari, cele cu peste 500 milioane lei capital social. Privatizarea acestor societăți a fost încredințată FPS.

11.3.Schema privatizării de masă

Marea privatizare sau privatizarea de masă se bazează pe o schemă elaborată în 1991, aceasta reprezentând o concretizare a modelului general al privatizării prin distribuire de cupoane.

Mecanismul privatizării de masă cuprinde mai multe faze.

În primul rând, s-a procedat la transferul acțiunilor societăților cu capital de stat către FPS (in proporție de 70%) și cele cinci FPP-uri (in proporție de 30%). Repartizarea societăților comerciale pe FPP-uri s-a făcut după principiul cotei egale și al asigurării unor condiții echivalente în ceea ce privește gradul de rentabilitate, mărimea capitalului și numărul de salariați ai societăților arondate.

A doua fază a constat în distribuirea certificatelor de proprietate. Fiecare certificat de proprietate cuprinde cinci cupoane, câte unul pentru fiecare din Fondurile Proprietății Private.

A treia fază constă în punerea în aplicare a mecanismului marii privatizări. Aceasta înseamnă crearea posibilităților de valorificare a funcțiilor certificatelor de proprietate de către cetățenii eligibili, pe de o parte, și de către investitorii privați, pe de alta parte.

11.4.Certificatul de proprietate

Certificatul de proprietate este instrumentul principal utilizat în procesul privatizării de masă. Certificatele de proprietate sunt acțiuni la societățile comerciale de natură financiară -FPP- care dau o serie de drepturi deținătorilor lor.

Mijloc de schimb contra acțiuni. Certificatele pot fi preschimbate în acțiuni la orice societate care se privatizează. Cu alte cuvinte, o prima funcție a certificatelor este de a fi transformate în părți la societățile comerciale și anume în acele acțiuni care reprezintă cota de 30% aparținând FPP. Numărul maxim de acțiuni care se schimba pe certificate de proprietate este limitat la 30% din capitalul social al fiecărei societăți comerciale.

Problema principală este cea a raportului de schimb certificate/acțiuni și se calculează în funcție de prețul acțiunilor puse în vânzare și de valoarea certificatelor.

Procedura schimbului contra acțiuni se aplică diferit în cazul întreprinderilor mari și mijlocii și respectiv al întreprinderilor mici.

Pentru întreprinderile mari, schimbul este deschis tuturor persoanelor care dețin certificatele de proprietate. Punerea acțiunilor în vânzare contra certificate se poate face în doua moduri: prin oferta publica și prin licitații. În cazul întreprinderilor mici, utilizarea certificatelor de proprietate este deschisă numai salariaților societății privatizate, care doresc să cumpere integral firma privatizată. În acest sens, se utilizează metoda MEBO, cu negociere directă.

Drept de subscripție de acțiuni. Deținătorii certificatelor pot să cumpere, într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Legii privatizării, acțiuni ale societăților comerciale care sunt puse în vânzare de FPS. Salariaților firmei privatizate li se pot oferi avantaje suplimentare, în schimb, aceștia pot cumpăra maximum 10% din oferta pusă în vânzare.

Acțiuni la FPP. La sfârșitul perioadei de cinci ani de la intrarea în vigoare a Legii privatizării, Fondurile Proprietății Private devin societăți pe acțiuni de tipul fondurilor mutuale, iar certificatele de proprietate se transformă în acțiuni la aceste societăți, deținătorii lor beneficiind de toate drepturile investitorilor în astfel de societăți (dividende, drept de vot).

Instrument negociabil. Certificatul de proprietate poate fi negociat în mod liber, cu excepția tranzacțiilor cu persoane fizice și juridice străine. Acestea vor fi vândute/cumpărate la valoarea lor de piața, care, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, poate fi diferită de valoarea stabilită de FPP.

IV Stadiul privatizării și evoluția sectorului privat în economia românească în perioada 1989-2000

§ 12. Ponderea sectorului privat în produsul intern brut și în valoarea adăugată brută

Indicatorii economici care au caracterizat activitatea economică din sectorul privat s-au menținut în anul 2000, aproximativ la nivelul parametrilor valorici înregistrați în anul precedent, ponderea activității economice a sectorului privat în produsul intern brut fiind de 64,5% față de 63,3% în anul 1999. Pe principalele ramuri, formarea produsului intern brut a fost susținută în proporție de 46,6% de servicii, 27,6% de industrie, 11,4% de agricultură, silvicultură, exploatare forestieră și economia vânatului și în proporție de 4,8% de construcții.

Sectorul privat din sfera serviciilor a avut în anul 2000 o contribuție importantă la formarea valorii adăugate brute (53,9%), fiind alături de cel din industrie (care contribuie cu 23,6% la valoarea adăugată brută a sectorului privat) singurele domenii unde această valoare a înregistrat o creștere față de anul 1999.

§ 13.Înmatriculări de societăți comerciale

Din totalul celor 710.612 societăți comerciale înmatriculate înregistrate la Oficiul Național al Registrului Comerțului la sfârșitul anului 2000, numai 2155 aveau capital majoritar de stat (0,3%).

Figura 2

Agenții economici pe forme de proprietate

(la sfârșitul perioadei)

Spre deosebire de societățile comerciale micro și mici concentrate în proporție însemnată în sectorul terțiar (îndeosebi în comerț), societățile de dimensiuni mijlocii au desfășurat preponderent, activități în domeniul industriei (44,4%) și al construcțiilor (15,7%), dar și activități de comerț, agricultură, transport și depozitare. Societățile comerciale cu capital majoritar privat de dimensiuni mari s-au concentrat în proporție de 71,3% în industrie.

Figura 3

Structura societăților comerciale active cu capital integral privat,

pe grupe de mărime, după numărul mediu de salariați și cifra de afaceri

Micro: 0-9 salariați.

Mici: 10-14 salariați.

Mijlocii: 15-249 salariați.

Mari: peste 250 salariați.

§ 14.Agricultura

Agricultura este ramura economiei în care sectorul privat deține cea mai însemnată pondere.

Aceasta participa în anul 2000 cu 11,4% la crearea produsului intern brut, proporție în scădere cu 2,0 puncte procentuale față de anul precedent. Aportul agriculturii în total valoare adăugată brută creată în sectorul privat a fost de 16,7% (19,8% în 1999). În anul 2000 populația ocupată în sectorul majoritar privat din agricultură reprezenta 40,1% din populația ocupată pe total economic; 98,3% din totalul populației ocupate în această ramură (3463 mii persoane) a lucrat în sectorul majoritar privat.

§ 15.Industrie

În industrie, comparativ cu alte sectoare, înființarea agenților economici cu capital privat a avut o evoluție foarte lentă. Comparativ cu anul precedent, în anul 2000 s-a înregistrat o ușoară creștere a ponderii industriei la crearea produsului intern brut, de la 27,1% la 27,6%. Aportul industriei în totalul valorii adăugate brute create în sectorul privat al economiei a fost de 23,6% (21,8% în anul 1999). Sectorul privat din industrie a contribuit cu 56,5% la crearea valorii adăugate brute aferente acestei ramuri, în creștere cu 3,7 puncte procentuale față de anul anterior. La finele anului 2000, populația ocupată în industrie în sectorul majoritar privat însuma 1333 mii persoane, reprezentând 66,5% din totalul populației ocupate în această ramură.

§ 16.Investiții

Valoarea investițiilor realizate în sectorul majoritar privat în anul 2000 a fost de 72866 miliarde lei prețuri curente, cu 20,2% mai mare decât în anul anterior. Ponderea sectorului majoritar privat în totalul investițiilor realizate a crescut de la 50,5% în anul 1999 la 58,3% în anul 2000, în condițiile în care, în termeni reali , valoarea totală a investițiilor realizate în economie în anul 2000, comparativ cu anul 1999, a fost cu 3,5% mai mare.

Figura 4

Evoluția investițiilor

§ 17.Construcții

În anul 2000, contribuția activității de construcții la crearea produsului intern brut a fost în ușoară scădere comparativ cu anul precedent. Agenții economici privați din construcții au contribuit cu 80,9% la crearea valorii adăugate brute aferente ramurii. În totalul valorii adăugate brute create în sectorul privat din economie, construcțiile au avut un aport redus (5,8%), în scădere față de anul anterior (60%). La finele anului 2000, populația ocupată în sectorul majoritar privat însuma 300 mii persoane, reprezentând 85,1% din totalul populației ocupate în această ramură.

§ 18.Comerț exterior

În anul 2000 activitatea de comerț exterior desfășurată de sectorul privat a fost mai dinamică decât în anul precedent, volumul operațiunilor comerciale crescând atât la importuri cât și la exporturi.

Figura 5

Export de mărfuri

§ 19.Servicii

În sfera serviciilor, sectorul privat a cunoscut cea mai rapidă evoluție. Contribuția serviciilor la crearea produsului intern brut în anul 2000 a fost de 46,6%, în creștere față de anul precedent. În totalul valorii adăugate brute create în economie în sectorul privat, aportul activității de servicii a fost de 53,9% (52,4% în anul 1999). Contribuția sectorului privat în totalul valorii adăugate brute create în servicii în anul 2000 a fost de 76,6%, în creștere față de anul precedent. Populația ocupată în sfera serviciilor, din sectorul majoritar privat, la finele anului 2000, a totalizat 1254 mii persoane, reprezentând 49,3% din totalul populației ocupate în acest sector.

Figura 6.

Servicii de piață prestate populației

Bibliografie:

1.Ciurileanu Radu; -Evaluarea eficienței privatizării, Tribuna economică, nr. 31;2000

2.Cocioc Paul; -Restructurarea prin lichidare: o soluție? – Tribuna economică, nr. 24;1999

3.Dănilă Nicolae; -Privatizarea băncilor, Editura Economică

4.Ghilic-Micu Bogdan; -Bursa de valori, Editura Economică

5.Ghișoiu Magdalena; -Privatizarea, un proces contradictoriu, Tribuna Economică, nr 48; 1999

6.Moșteanu Tatiana; -Instituții de privatizare – întreprinderi – management, Tribuna Economică, nr.47;1999

7.Naneș Marcela; -Privatizarea, un parcurs contradictoriu, Tribuna Economică, nr. 19; 1999

8.Philipp Christine, Schmitz Norbertz, Jurgen Klenk; -Privatizarea în țările în tranziție și în curs de dezvoltare, Editura Economică

9.Popa Ioan; -Bursa, vol.2, colecția Bursa

10.Sandu Ghe.; -Eșecurile privatizării în capitalizarea firmelor românești, Tribuna Economică, nr. 7;2000

11. Sandu Ghe.; -Privatizarea, o evaluare neconvențională, Tribuna Economică, nr.8 ; 2000

12.Voiculescu Dan; -Din experiența mondială în privatizarea întreprinderilor de stat, Editura Tehnică

13.Voinea Liviu; -Privatizare cu facilități, Tribuna Economică, nr. 35;2000.