. Pretul Ca Sursa de Informare In Economie

CAPITOLUL1

MECANISMUL PREțURILOR

Importanța cunoașterii mecanimelor pieți, respectiv a relațiilor dintre preț și celelalte variabil economice, este recunoscută atât la nivel microeconomic, cât și la nivelul macroeconomic. In acest sens, se reflectă, pe de o parte preocuparea firmelor de a elabora strategii avantajoase de preț, chiar în situația în care puterea lor de influiențare a prețului pieți este limitată iar, pe de altă parte, elaborarea cadrului legislativ în domeniul pretului și concurenței. Aceasta face ca cercetarea preurilor, departe de a i considerată incheiată, să fie în centrul multor preocupări, studii și dezbateri.

In prezent, în economia românască aflată într-un amplu proces de restructurare, se iau diferite măsuri cu implicții profunde asupra activității agenților economici, multe dintre acestea vizând prețul, respectiv sistemul de prețuri. In contextul recunoașteriirolului prețului de reglator al pieței, al vieței economice în general și al abordării diferențiate a prețurilor ca preturi libere,accentul cade pe funcționarea mecanismului prețurilor libere. Astfel,formarea liberă a prețurilor a devenit o cerințăîn etapa tranziției economiei românești la economia de piață impusă de necesitatea eliminării unor aspecte negative, din viața economică și socială a țării, cum ar fi existența monopolului producătorului, rigiditatea prețurilor pe perioade mari de timp, abaterea prețuriloe interne față de cele externe.

1.1. Autonomia sistemului de constituire a prețurilor

1.1.1. Conținutul prețurilor

La nivel microeconomic, de întreprindere, grup de întreprinderi, de ramură, economia poate avea, în condițiile de libertate (autonomia deplină) a producătorilor, atât caracteristici de piață, cât și de plan, previziune. Fiecare întreprindere își elaborează planul (programul) propriu, își fundamentează deciziile prețurilor de vânzare și ale prețurilor de cumpărare, își gestionează liber capitalul, ia decizii cu privire la utilizarea creditelor și cu privire laschimburile interne și internaționale.

Legătura cu statul este realizată prin impozite și taxe sau prin subvenții, sau alocații bugetare, întreprinderile publice (de stat) au autonomie financiară. Prețurile se stabilesc, de asemenea, în mod liber de către întreprinderi,în contextul libertǎții de acțiune. Pentru regiile autonome,, societǎțile și companiile naționale, care reprezinta monopolul statului în economie, prețurile se stabilesc în cadrul politicii Guvernului, prin auturitațile de reglementare și cu avizul autoritații privind concurența.¹

În economia exclusiv planificată,autonomia limitată a întreprinderilor, integrate și subordonată cerințelor planului unic, conduce la rigiditate, lipsind întreprinderile de libertate în manifestarea voinței acestora privind volumul și structura producției, relațiile directe cu furnizorii și beneficiarii interni sau externi, folosirea creditului, investițiile, cointeresarea lucrătorilor.

Dar, lipsa de libertate a schimburilor și a gestiunii fondurilor slăbește cointeresarea producătorilor, aceștia încercând, în mod abuziv, să dicteze prețuri ridicate, având asigurată vânzarea prin reparație centralizată. Modul formal de înfăptuire a descentralizării stabilirii prețurilor generează diminuarea responsabilității necesare a celor competenți în materie de prețuri privitoare la eficiență prin economisire și calitate. Rigiditatea mecanismului este cu atât mai periculoasă cu cât, prin organisme centralizate, li se impune producătorilor, indirect, prin normative, un preț neacoperitor, iar statul nu folosește subvențiile decât în mod limitat. Economia devine falimentară.

Conform teoriei obiective², valoarea este dată atât de munca incorporată în marfă, cît și pe utilitatea mărfii. Utilitatea reprezintă gradul de satisfacție pe care îl poate obține consumatorul, având în vedere atât însușirile produsului,ca valoare de întrebuințare, necesare pentru a asigura satisfacția, cât și cantitatea necesară a valorii, deși ea nu constituie măsura ei.

Conform teoriei subiective³ a valorii, se apelează la valoarea estimativă pe care consumatorul o atribuie diferitelor bunuri dorite, în funcție de aptitudinile acestora de a satisface nevoile de consum, de calitatea și raritatea lor, de dificultățile de procurare de către consumator, în procesul schimbului, unul din cei doi parteneri așteaptă mai puțin actul de vânzare-cumpărare și-1 constrânge pe celălalt să se apropie de prețul său, realizându-se, la un anumit nivel valoric, egalizarea valorii muncii lor pentru o unitate din produsul în cauză. Valoarea estimativă medie se transformă în valoarea de schimb, ca mărime apreciată, dar exprimată în mărime fixă, în prețul pieței sau condiția schimbului.

Se poate reține că susținătorii teoriei obiective a valorii se situează pe poziția ofertanților, a celor care doresc să-și acopere prin preț cheltuielile și să-și asigure obținerea profitului, având ca pretext recuperarea muncii încorporate, iar susținătorii teoriei subiective a valorii se situează pe poziția cumpărătorilor, a celor care apreciază valoarea de schimb, prin utilitatea, urgența consumului, raritatea produsului, dar și prin solvabilitatea cererii lor.

Prețurile se formează ca rezultat al comportamentului specific al agenților economici, al modului în care aceștia reușesc să cunoască mai bine piața, și folosesc aceste cunoștințe în activitatea proprie pentru a-și asigura câștigurile.

În abordarea problemei conținutului prețurilor trebuie avută în vedere complexitatea fenomenelor economice pe cae le reflectă, interdependențele dintre ramuri, subramuri, produse, servicii, activități. Din acest punct de vedere, se poate spune, fără ezitare, că prețul fiecărui bun sau serviciu este totodata și prețul celorlalte.

Raportul dintre prețul natural și prețul pieței este influențat de jocul pieței, de raportul cerere-ofertă, în special de concurență („mâna invizibilă" a pieței). Sub această influență, prețul pieței, ca preț actual (al momentului) cu care se vinde (cumpără) marfa, poate fi mai mare sau mai mic decât nivelul prețului natural. Din punctul de vedere al raportului cerere-ofertă, când cele două laturi sunt egale, prețul pieței este la nivelul prețului natural (real); când oferta este excedentară, prețul pieței coboară sub nivelul prețului natural; când oferta este deficitară, prețul pieței urcă peste nivelul prețului natural. Oscilațiile prețului pieței în sus sau în jos determină rezultatele de sens contrar, cu amplitudini diferite și, ca urmare, determină orientări corespunzătoare în utilizarea resurselor materiale, financiare și umane din partea producătorilor, a consumatorilor, a statului.

Restabilirea echilibrului presupune cunoașterea cererii effective și adaptarea ofertei la nivelul și structura acesteia.

Nivelul prețurilor piței este influențat și de cantitatea de bani existentă în circulație. Deși moneda nu intervine în determinarea raporturilor de schimb, a nivelului nominal al preturilor.

1.1.2.Abordarea sistemica a prețurilor

Abordarea sistemică a prețurilor permite identificarea conexiunilor și interconexiunilor dintre sistemul prețurilor și celelalte componente ale macrosistemului economiei naționale: procesul producerii bunurilor materiale, consumul productiv și neproductiv, exportul, importul, sistemul financiar, de credit, valutar etc. Piața este integrată mecanismului prețurilor.

Funcționarea mecanismului autonom al prețurilor se caracterizează deci prin următoarele aspecte:

reflectarea reală, prin prețuri, a cheltuielilor de producere și desfacere ale produselor și serviciilor, recunoscute în cadrul procesului de formare a prețurilor la piață;

estimarea valorii mărfurilor diferă în fiecare moment sau etapă, chiar dacă confruntarea acesteia cu prețuri deja stabilite nu conduce imediat, ci într-o etapă următoare, la modificarea deciziilor de preț;

nivelul și structura prețurilor bunurilor economice se fundamentează în mod necesar pe baza proporțiilor reflectate la piață, ca segmente ale raportului dintre ofertă și cerere;

limitele deciziilor de fixare liberă a prețurilor sunt determinate de elementele subiective, dar și de cele obiective, care n-au putut fi identificate prin calculul estimativ al raportului ofertă-cerere; abaterile sunt sesizate prin legăturile de conexiune inversă, care asigură autoreglarea continuă a sistemului de prețuri.

Raporturile de cauzalitate între prețuri și componentele activității economice și rezultatele acestora

PREȚURILE →MARILE COMPONENTE ALE

←ACTIVITĂȚII

Consumul

Investițiile

Prețurile resurselor energetice și ale 3) Consumul de materii prime
materiilor prime de bază și energie

Prețurile de gros 4) Masa monetară

Prețurile de consum 5) Rata dobânzii

Prețurile P.'I.B. 6) Utilizarea capacităților

7) Salariul real

8)P.I.B.

9)Stocurile de materiale prime și petrol

1.2.Rolul prețului în echilibrarea pieței

O economie modernă este o economie de piață, adică o economie a schimburilor libere. De aceea, la baza înțelegerii mecanismelor specifice ale acesteia stă problema fixării prețului, care reprezintă puterea mărfii de a se schimba pe piață. De fapt, întrebarea pe care și-o pune orice investitor, înainte de a-și plasa capitalul într-o activitate, este: cât sunt acum și cât vor putea fi, în viitor

prețul și profitul obtenabil al bunului sau serviciului pe care îl va produce obiectivul investiției?

Dar formarea prețului nu depinde numai de punctele de vedere ale vânzătorilor manifestate prin ofertă, ci și de cele ale cumpărătorilor manifestate prin cerere, în aceste condiții, prețul se formează prin negociere și consens, tinzând către un preț de echilibru al celor două mărimi complexe care se confruntă permanent pe piață: oferta și cererea.

Intreprinderile care produc bunuri sau servicii, pentru a putea decide asupra prețurilor și asupra cantităților pe care urmează să le producă, trebuie să fie preocupate în permanență pentru cunoașterea costurilor, a cererii și a concurenței.

Pentru a studia cererea, este necesar să se determine cantitatea unei mărfi pentru care cumpărătorii acceptă prețul fixat și comunicat.

De regulă, cantitatea cumpărată variază invers proporțional cu prețul – ea crește când prețul este mic și scade când prețul este mare, în cadrul resurselor bănești disponibile pentru a plăti asemenea prețuri. Deci, cererea nu este o cantitate fixă. Ea reprezintă relația dintre diferitele prețuri posibile ale produsului și cantitățile care ar putea fi cumpărate pentru fiecare preț

Pe grafic, cererea este curba care leagă punctele definite de cantitatea cumpărată de către consumatori și prețul minim practicat de către producători, conform graficului

Similar, oferta este curba care leagă punctele definite de cantitatea oferită de către producător la prețul maximum plătit de cumpărători.

Oferta exprimă relația dintre diferitele prețuri posibile ale produsului, care ar fi vândute pentru fiecare preț. Prețul de echilibru presupune, pentru nu a sa obține pierderi în economie, egalitatea valorică dintre ofertă și cerere.

Deplasarea curbei ofertei spre stânga semnifică reducerea cantității de produse vândute și, respectiv, absorbite de cerere, cărora le corespund prețuri diferite, invers proporționale cu reducerea cantităților vândute . Invers, deplasarea curbei ofertei spre dreapta, de la producția vândută în cantități mici, la producția vândută în cantități mari, are ca rezultat reducerea prețurilor.

Datorită acestei influențe a ofertei asupra prețurilor, este necesar ca întreprinderile producătoare să se informeze asupra cererii fiecărui produs și asupra orientării consumatorilor în privința cantității și a prețurilor produselor.

Mecanismul economiei de piață funALE

←ACTIVITĂȚII

Consumul

Investițiile

Prețurile resurselor energetice și ale 3) Consumul de materii prime
materiilor prime de bază și energie

Prețurile de gros 4) Masa monetară

Prețurile de consum 5) Rata dobânzii

Prețurile P.'I.B. 6) Utilizarea capacităților

7) Salariul real

8)P.I.B.

9)Stocurile de materiale prime și petrol

1.2.Rolul prețului în echilibrarea pieței

O economie modernă este o economie de piață, adică o economie a schimburilor libere. De aceea, la baza înțelegerii mecanismelor specifice ale acesteia stă problema fixării prețului, care reprezintă puterea mărfii de a se schimba pe piață. De fapt, întrebarea pe care și-o pune orice investitor, înainte de a-și plasa capitalul într-o activitate, este: cât sunt acum și cât vor putea fi, în viitor

prețul și profitul obtenabil al bunului sau serviciului pe care îl va produce obiectivul investiției?

Dar formarea prețului nu depinde numai de punctele de vedere ale vânzătorilor manifestate prin ofertă, ci și de cele ale cumpărătorilor manifestate prin cerere, în aceste condiții, prețul se formează prin negociere și consens, tinzând către un preț de echilibru al celor două mărimi complexe care se confruntă permanent pe piață: oferta și cererea.

Intreprinderile care produc bunuri sau servicii, pentru a putea decide asupra prețurilor și asupra cantităților pe care urmează să le producă, trebuie să fie preocupate în permanență pentru cunoașterea costurilor, a cererii și a concurenței.

Pentru a studia cererea, este necesar să se determine cantitatea unei mărfi pentru care cumpărătorii acceptă prețul fixat și comunicat.

De regulă, cantitatea cumpărată variază invers proporțional cu prețul – ea crește când prețul este mic și scade când prețul este mare, în cadrul resurselor bănești disponibile pentru a plăti asemenea prețuri. Deci, cererea nu este o cantitate fixă. Ea reprezintă relația dintre diferitele prețuri posibile ale produsului și cantitățile care ar putea fi cumpărate pentru fiecare preț

Pe grafic, cererea este curba care leagă punctele definite de cantitatea cumpărată de către consumatori și prețul minim practicat de către producători, conform graficului

Similar, oferta este curba care leagă punctele definite de cantitatea oferită de către producător la prețul maximum plătit de cumpărători.

Oferta exprimă relația dintre diferitele prețuri posibile ale produsului, care ar fi vândute pentru fiecare preț. Prețul de echilibru presupune, pentru nu a sa obține pierderi în economie, egalitatea valorică dintre ofertă și cerere.

Deplasarea curbei ofertei spre stânga semnifică reducerea cantității de produse vândute și, respectiv, absorbite de cerere, cărora le corespund prețuri diferite, invers proporționale cu reducerea cantităților vândute . Invers, deplasarea curbei ofertei spre dreapta, de la producția vândută în cantități mici, la producția vândută în cantități mari, are ca rezultat reducerea prețurilor.

Datorită acestei influențe a ofertei asupra prețurilor, este necesar ca întreprinderile producătoare să se informeze asupra cererii fiecărui produs și asupra orientării consumatorilor în privința cantității și a prețurilor produselor.

Mecanismul economiei de piață funcționează pe baza legii cererii și ofertei, având ca ax central, prețul, care asigură autoreglarea echilibrului pieței. Dar, pentru ca prețul să-și poată îndeplini misiunea „supremă" de regulator al pieței, formarea lui trebuie să aibă loc în condițiile mediului concurențial normal.

Aceasta este definită prin câteva coordonate:

existența mai multor producători și, respectiv, cumpărători, condiție
care elimină posibilitatea existenței monopolului sau monopsonului și a altor
forme ale pozițiilor dominante pe piața unor bunuri sau servicii;

existența diversificării sortimentale a unui bun omogen considerat, condiție care dă posibilitatea multiplelor opțiuni posibile din partea potențialilor operatori economici din amonte sau din aval, cu care producătorii sau distribuitorii presupuși intră în raporturi economice pe piață;

întreprinderile să se comporte ca entități raționale, fiind preocupate, fiecare la rândul său, de alegerea celor mai bune variante în combinarea factorilor de producție, în scopul atingerii obiectivului fundamental;

decizia prețului să aparțină exclusiv agenților economici, neexistând imixtiuni din partea Guvernului în fixarea prețurilor ca nivel nominal;

raționamentele de fundamentare a deciziei să fie definite de cerințele dezvoltării durabile a întreprinderii, care implică obiective prezente și viitoare ale întreprinderii, obiective interne și externe, în mediul concurential.

rolul statului să se manifeste în special pentru reglarea comporta mentelor, în sensul legiferării disciplinei pe piață a operatorilor economici și al supravegherii respectării acesteia, pentru eliminarea manifestărilor anticoncurențiale;

intervenția statului în economie să se facă, de regulă, prin alte instrumente decât prețul (prin fixarea autoritară a acestuia ca preț de vânzare), iar, dacă este necesar, statul să opereze prin pârghiile de elasticizare a prețurilor controlate. De exemplu, limitarea nivelului maxim al prețului lasă agenților economici libertatea de a putea stabili prețuri mai mici, în condițiile permisive ale pieței;

organizarea piețelor de desfacere ale bunurilor și serviciilor să aibă ca obiectiv îmbunătățirea calității prestațiilor către consumatori, fiind totodată bazată pe criterii de eficiență și comportamente loiale față de concurenți;

manifestarea tendinței de stabilizare a prețurilor, fenomen care demonstrează că există și se manifestă cele două laturi ale pieței: oferta și cererea, și condiția concurenței, care permit echilibrarea lor prin intermediul al însăși prețului liber, care se manifestă în acest caz, ca preț de echilibru;

bunăstarea consumatorilor finali, asigurată de existența cantitativă, calitativă și structurală a bunurilor pe piață, în concordanță cu maximizarea utilității de către consumatori, ale căror prețuri pot fi absorbite de către veniturile acestora.

Așadar, în economia de piață deschisă, vorbim de un preț de concurență, ca preț de vânzare minim al pieței. Acționând asupra reducerii prețurilor, concurența contribuie la lărgirea pieței prin creșterea cantității cerute, devenind din ce în ce mai puternică atunci când prețurile sunt mai mici. Desigur, concurența dusă la absurd poate deveni și periculoasă pentru vânzători și cumpărători, degenerând în infracțiuni ca: alegerea preferențială a clienților, atragerea unor intermediari pentru vânzare, reclamă falsă.

Prețul de concurență nu trebuie să fie un preț de ruinare a celorlalți producători și să acționeze ca barieră la intrarea în ramură a altor producători. El trebuie să fie un preț acoperitor al costului.

Efectele concurenței asupra nivelului prețurilor, consumului și câștigurilor

In deciziile cumpărătorilor, prețul joacă un rol foarte important. De aceea, în funcție de felul în care se folosește prețul, se consideră că piața se echilibrează pentru acea mărime a prețului care permite egalitatea cantității cerute de către consumatori și cantitatea oferită de către producători. Prețul care

stabilește continuu această stare este deci un preț de echilibru.

Prețul de echilibru nu este fix. El se modifică în timp, manifestându-se ca tendință și ca o componentă esențială a jocului de formare și de continuă schimbare eprttmgăya echilibrului pieței prin tendința de urcare sau coborâre a prețului liber. Prețul de echilibru pe este format la intersecția curbelor ofertei și cererii. Fiind rezultatul acțiunii pieței libere, prețul influențează permanent restabilirea echilibrului, revenirea la starea de egalitate C = O, chiar dacă qe și pe se modifîcă.

Dacă mișcarea prețului în sus sau în jos ar fi un efect al unor măsuri luate de :at prin intervenția sa asupra prețurilor libere cu ajutorul limitelor, asemenea mâsuri trebuie însoțite și de altele, pentru a asigura funcționarea normală a pieței.

Dacă prețul de vânzare scade, dar nu sub presiunea pieței, ci sub presiunea unor măsuri luate de către stat de blocare a prețurilor, cantitatea cerută pe piață va fi mai mare, dar oferta nu va mai putea fi la nivelul cererii, deoarece scade interesul producătorului (O < C), în acest caz, oferta este deficitară, cantitățile produse sunt insuficiente, consumul se restrânge în mod forțat, unii consumatori nu mai pot cumpăra mărfurile, datorită volumului lor insuficient pe piață și al prețurilor ridicate. Apare specula. Statul poate interveni cu limite maxime de prețuri sau cu raționalizarea consumului.

Dacă prețul de vânzare este maf ridicat decât prețul de echilibru, crește canmatea de produse oferite pe piață, dar, cantitatea cerută de către consumatori este mai mică și poate pune în pericol absorbirea în întregime a producției totale (O > C), în astfel de situații, pentru a sprijini menținerea nivelului ridicat al prețurilor de către stat, se pot cumpăra surplusurile de produse, adică partea de ofertă care depășește cererea solvabilă, de către unități publice de intervenție. Astfel, oferta se echilibrează valoric cu cererea, iar surplusul de produse pe seama căruia a fost posibilă echilibrarea (O – C) se poate folosi la export, ca rezervă pentru prelucrări industriale, valorificarea în alte momente ale funcționării pieței, când oferta tinde să scadă. Dar, pentru a nu afecta direct raportul cerere-ofertă, statul poate folosi subvențiile în preț sau poate finanța restrângerea producției de către întreprinderi.

Rezultă că interventia statului se adaugă jocului liber al concurenței pentru a dirija nivelul producției, al prețurilor și pentru a ajuta la restabilirea echilibrului pieței cu ajutorul prețului, al impozitului indirect sau al subvenției.

In condițiile economiei de piață, în care proprietatea și inițiativa particulară dețin ponderi predominante, statul trebuie să folosească metode economice simple și elastice, astfel ca acestea să nu frâneze, ci, dimpotrivă, să încurajeze dezvoltarea activităților libere și diversificarea lor.

1.3.Oferta și cererea. Incidența comportamentului agențilr pieții asupra calculului economic

1.3.1. Oferta și preț. Elasticitatea ofertei în funcție depreț

Problemele legate de oferta de mărfuri privind nivelul, structura și eficiența economică fac obiect al calcului economic al producătorilor, întreprinderea autonomă decide asupra combinațiilor necesare ale factorilor de producție -capacitatea de producție, resursele de materii prime, resursele umane, resursele financiare – pentru a obține un volum al producției pentru care s-a informat asupra cererii pe piață. Dacă cererea poate absorbi producția întreprinderii considerate, atunci producătorul se preocupă pentru determinarea acelui nivel al producției pentru care va obține profitul maxim, pragul rentabilității, elasticitatea ofertei în raport cu prețul pentru cea mai bună piață de desfacere. In acest context, în legătură cu oferta trebuie cunoscute următoarele aspecte ale calcului economic al producătorului:

-determinarea nivelului producției pentru care se poate obține profitul

maxim;

-funcția ofertei și forma de prezentare a curbei acesteia;

-pragul rentabilității;

-dimensionarea elasticității ofertei.

a) determinarea nivelului producției pentru care profitul total este maxim. Pentru a ajunge la relația de cauzalitate dintre preț și profitul maxim, pornim de la relația care exprimă profitul.

Se calculează derivata profitului raportată la volumul producției, ca expresie a modificării profitului în raport cu modificarea volumului producției.

In concluzie profitul este maxim pentru acel volum al producției, pentru care costul marginal al produsului este egal cu prețul de vanare, ca preț al pieței.

Cantitatea oferită de producător depinde de, pe de o parte, de condițiile sale de producție, reflectate în costul mediu, de costul marginal, și, pe de altă parte, de prețul de vânzare stabilit la piață.

b) funcția ofertei și forma generală de prezentare a curbei acesteia.

Pentru analiza ofertei trebuie făcută distincție între curba ofertei și cantitatea

ferită. Curba ofertei separă combinațiile preț-cantitate care sunt compatibile cu

condițiile ofertei, de cele care nu sunt. Curba ofertei se definește în general ca

reprezentând prețul minim la care se va oferi o cantitate dată.

Pentru fiecare nivel al producției, la niveluri diferite ale prețului, se te obține maximizarea profitului. Reacția întreprinderilor prin oferta de mărfuri este definită de variația costului marginal. Pentru producător prezintă interes acea porțiune de pe curba costului marginal, de la punctul de intersecție cu punctul minim de pe curba costului mediu, spre dreapta, pentru un preț mai mare sau cel puțin egal cu costul mediu.

Curba ofertei leagă punctele în care oferta depinde de prețul minim la care easta reacționează favorabil.

Deoarece prețul de vânzare este determinat de factori exogeni, curba ofertei întreprinderii este reprezentată prin porțiunea de pe curba costului marginal situată deasupra curbei costului mediu.

Forma generală a curbei are aceeași alură cu curba costului marginal.

Ea reacționează în același sens cu variația prețului: la o creștere a prețului,

oferta crește, pentru a aduce venituri totale mai mari producătorului; la o reducere a prețului, oferta scade, pentru a diminua veniturile producătorilor, pe seama reducerii prețurilor.

Există și forme particulare ale curbei ofertei:

a) deși prețul scade, oferta crește (țările sau întreprinderile foarte îndatorate sunt nevoite să vândă în cantități mai mari pentru a obține, pe seama volumului producției desfăcute, încasările mari necesare);

b) oferta este constantă, indiferent de modificarea prețului.

c) pragul rentabilității produsului unei întreprinderi reprezintă punctul marcat pe curba costului mediu, în care pentru un anumit nivel al producției (cifrei de afaceri), prețul este egal cu costul mediu, și deci profitul este nul. Pe total, încasările sunt egale cu cheltuielile. El poate avea ca semnificație fie momentul și condițiile din care întreprinderea începe să devină rentabilă, fie momentul și condițiile în care întreprinderea încetează de a mai fi rentabilă.

In condițiile concurenței, producătorii trebuie să fie preocupați de delimitarea pragului rentabilității, ca punct critic al activității.

d) elasticitatea ofertei în raport cu prețul. Elasticitatea ofertei măsoară amploarea reacției ofertei la variațiile eventuale ale prețului de vânzare. Altfel spus, elasticitatea ofertei măsoară raportul dintre variația relativă a cantităților oferite și variația relativă dată a prețului.: Elasticitatea ofertei este totdeauna pozitivă.

Elasticitatea ofertei se poate folosi în studiile piețelor, pentru alegerea celei mai bune piețe. Producătorii vor trebui să se orienteze spre piața pe care oferta are elasticitatea cea mai mare, deoarece, pe baza prețurilor mai ridicate, încasările și, deci, și profitul, vor fi maxime. Cumpărătorii vor trebui să se orienteze spre piața pe care oferta are elasticitatea cea mai mică, fiind posibilă cumpărarea unor cantități mai mari cu prețuri relativ mai mici.

1.3.2. Cerere și preț. Elasticitatea cererii în funcție de preț

Prin cererea de bunuri și servicii se înțelege cantitatea bunurilor și

serviciilor de care au nevoie consumatorii. Cererea poate fi delimitată în raport cu

obiectivitatea și oportunitatea consumului (cerere globală) sau în raport cu

abilitatea ei (cerere solvabilă), în funcție de puterea financiară a

cumpărătorilor de a plăti prețurile bunurilor și serviciilor achiziționate.

Curba cererii consumatorului pentru un bun dat exprimă cantitatea cumpărată a bunului este funcția descrescătoare a prețului acestui bun. Această curbă a cererii derivă din comportamentul general al consumatorului care maximizează utilitatea sa, constrângerea veniturilor, pe de o parte, a prețului bunului altor bunuri, pe de altă parte.

Pentru demonstrație, presupunem consumatorul j pentru bunul i. Notăm cu r-ncția cererii bunului dat; pi,2…n sunt prețurile altor bunuri; U este utilitatea pe urmărește consumatorul, în sensul maximizării acesteia, pe seama ; lor de bunuri necesare.

Funcția cererii consumatorului j considerat pentru un bun dat, este o funcție a mai multor variabile: prețul bunului respectiv; prețurile ansamblului bunurilor procurate; resursele bănești ale consumatorului; condițiile de credit; publicitate.

De fapt, funcția cererii reflectă relația dintre prețul bunului și cantitatea cerută, adică cantitatea maximă care poate fi cumpărată la prețul pieței.

Altfel spus, singurele variabile ale funcției sunt cantitățile și prețurile bunului sau ale bunurilor pentru care se dimensionează relația de dependentă.

O altă condiție se referă la maximizarea utilității bunului sau a bunurilor considerate. Curba cererii este construită sub ipoteza maximizării utilității sale, ținând cont de un nivel dat al resurselor și de prețurile bunurilor de consum.

Pentru un nivel dat de resurse , cantitatea cerută a bunului x este o funcție descrescătoare a prețului bunului x. Când prețul tinde către +∞, cererea scade, tinzând către zero, curba se apropie de axa rdonatelor, având pe abscisă coordonata cantității de produse cumpărate foarte aproape de 0; când prețul p tinde către O, curba se depărtează de axa ordonatelor, tinzând către +∞.

Modificările în nivelul prețului generează modificări (deplasări) în situarea unui punct de pe curbă, ale cărui coordonate sunt prețul p și cantitatea x , dacă resursele sânt constante. Dimpotrivă, modificările în nivelul resurselor provoacă deplasarea în plan a curbei spre dreapta sau spre stânga, în mod consecutiv, la fiecare schimbare a acestora, în acest caz, la un nivel de preț determinat (neschimbat), ca urmare a modificării resurselor , cererea se schimbă, multiplicându-se sau micșorându-se de același număr de ori cu resursele.

In realitate, au loc modificări simultane atât ale resurselor, cât și ale prețurilor. Practica demonstrează că este necesară o modificare a resurselor în același sens cu cea a prețurilor, pentru a asigura restabilirea echilibrului consumatorului, în acest fel, pe lângă justificarea obiectivitătii măsurilor de adaptare a resurselor la cerințele de plată a prețurilor bunurilor și serviciilor de consum în creștere, poate să se explice și „iluzia monetară", conform căreia, dacă ai bani mai mulți, ești mai bogat.

In funcție de raportul dintre veniturile consumatorilor și nivelul prețurilor bunurilor și serviciilor, curba cererii se poate afla în spațiul celor două axe rectangulare: mai aproape de origine când consumatorii sunt mai săraci, cu venituri mai mici, pot cumpăra, la aceleași prețuri, cantități mai mici; mai departe de origine, către dreapta, când consumatorii sunt mai bogați, cu venituri mai mari pot cumpăra, la aceleași prețuri, cantități mai mari.

Poziția pe care o are curba cererii se poate afla în spațiul celor două axe și depinde deci de posibilitățile pe care le au cumpărătorii de a-și procura diferite cantități de bunuri la diferite prețuri, în funcție de mărimea resurselor bănești disponibile pentru asemenea plăți. Deci, curba cererii marchează linia de graniță între ceea ce este posibil pentru combinațiile prețuri-cantități și ceea ce nu este posibil, dincolo de linia curbei, către dreapta.

In spațiul definit al posibilităților variabile, asupra cererii acționează, pe lângă efectul prețului și al venitului, și acela al substituției bunurilor.

Efectul substituției exprimă rata la care consumatorul substituie bunul X cu alte produse, dacă prețul lui X se modifică.

Efectul venitului exprimă reacția cumpărătorului în ceea ce privește consumul bunului X, atunci când venitul său se modifică, prețurile rămânând constante. Suma celor două efecte exprimă reacția de ansamblu a consumatorului in ceea ce privește cumpărările bunului X, atunci când prețul și veniturile se schimbă.

Toate variațiile prețurilor produselor consumate și variațiile venitului consumatorului modifică structura cheltuielilor individului rațional, care caută să obțină maximum de satisfacție.

Presupunem că, consumatorul nu utilizează decât două produse substituibile) X și Y, ale căror cantități sunt notate cu x și y, iar prețurile lor, cu px și py. Presupunem, de asemenea, că, consumatorul cheltuiește totalitatea venitului său pentru cumpărarea acestor două bunuri. Admitem că prețul px scade. Consumatorul va fi încântat să cumpere o cantitate mai mare din X, pentru motivele: pe de o parte, el va substitui consumul de X celui de Y, deoarece X a devenit relativ mai puțin scump decât Y; această substituție se exprimă printr-o deplasare a punctului de echilibru (a combinației X,Y) de-a lungul aceleiași curbe a cererii; pe de altă parte, consumatorul va deveni mai bogat, deoarece reducerea prețului px echivalează pentru el cu o creștere a venitului real: pentru aceeași cheltuială, el va putea să-și procure mai multe produse, iar nivelul de viață va fi ridicat, ca efect al substituției.

Dacă venitul crește, curba cererii se va situa în spațiul rectangular mai spre dreapta, iar punctul de echilibru al combinației X, Y va avea alte coordonate, indicând o creștere a nivelului de viață, ca efect al creșterii venitului.

Elasticitatea cererii. Modificarea celor doi factori în funcție de care se află _cererea – resursele sau veniturile consumatorilor și prețurile bunurilor și ale serviciilor – provoacă reacții în comportamentul agenților cumpărători privind

modificarea consumului și adaptarea acestuia la noile condiții de procurare a
mărfurilor de pe piață. Pentru unele produse, asemenea reacții sunt atent urmărite

și dirijate de către consumatori, deoarece cererea lor este cuantificată mai întâi cantitativ,iar pentru altele, reacțiile definesc un comportament mai larg și mai lejer, individualizat mai mult sau mai puțin în legătură cu frecvențași importanța bunurilor de consum.Elasticitatea cererii măsoară amploarea variației cererii rezultată la variația venitului sau la variația prețului unui bun considerat, sau la variația prețului unui alt bun. Se calculează prin indicatori distincți:

elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul

elasticitatea cererii unui bun în raport cu prețul bunului

elasticitatea cererii unui bun în raport cu prețul altui bun

a) Elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul consumatorului

Creșterea veniturilor provoacă modificări în structura consumului. Dacă se studiază statistic structura consumului în cadrul bugetului familial mediu într-o țară, într-o perioadă de timp, se poate observa că, de la o perioadă la alta, ponderea diferitelor categorii de bunuri sau servicii se schimbă. Aceasta este rezultatul celor două tendințe pe de o parte, creșterea veniturilor, pe de altă parte, schimbarea atitudinii față de anumite categorii de bunuri în raport cu veniturile disponibile pentru a fi cheltuite pentru bunuri care satisfac la un nivel mai ridicat obiectivul maximizării utilității.

In funcție de mărimea elasticității cererii în raport cu venitul, bunurile se grupează în:

1) bunuri normale, al căror consum crește o dată cu creșterea venitului, dar creșterea consumului este proporțional mai slabă decât creșterea venitului.

2) bunuri inferioare, al căror consum scade în mărime relativă când venitul crește, adică creșterea consumului nu se realizează.

3) bunuri superioare, al căror consum crește relativ mai repede decât venitul.

4) bunuri al căror consum crește proporțional cu venitul

Principalele determinante ale elasticității cererii în funcție de venit sunt:

– tipul de nevoi la care produsul considerat face față: de exemplu, partea de venit cheltuită la cumpărăturile de produse alimentare scade când venitul crește;această observație cunoscută sub numele de „legea lui Engel" a fost uneori utilizată ca drept criteriu al bunăstării sau al gradului de dezvoltare a unei economii;

– nivelul mediu al venitului țării: de exemplu, un automobil este un prdus de lux într-o țară slab dezvoltată și un produs cvasiindispensabil într-o țară dezvoltată;

– perioada de analiză considerată: deoarece structura consumului indivizilor sau al familiilor se adaptează la modificările venitului cu o întârziere mai mult sau mai puțin lungă.

Studiul elasticității cererii bunurilor în funcție de venit permite corelarea veniturilor cu prețurile bunurilor respective pentru a nu deteriora comportamentul firesc al bunurilor „normale", pentru care este mai importantă cantitatea relativ constantă a consumului și nu cheltuirea veniturilor, proporțional mai mari.

b) Elasticitatea cererii unui bun în raport cu prețul .

Nivelui consumului unui bun este totodată funcție de prețul acelui bun, dar altor bunuri. Această dependență este cu atât mai evidentă cu cât este bunuri substituibile și bunuri complementare.

Elasticitatea cererii în funcție de preț măsoară variația cererii unui bun determinată de variația prețului bunului considerat sau de cea a prețului altui bun. Din acest punct de vedere, elasticitatea în funcție de preț poate fi: elasticitatea directă (față de prețul aceluiași bun) și elasticitatea încrucișată

(față de prețul altui bun).

Elasticitatea directă xprimă variația relativă a consumului bunului X față de variația relativa a prețului aceluiași bun.

Elasticitatea directă evaluează reacția cererii față de o modificare a prețului produsului. Ca urmare, o variație a prețului antrenează o variație a consumului aceluiași produs în sens opus.

Elasticitatea cererii în raport cu prețul este negativă, deoarece cererea este o funcție descrescătoare a prețului.

Bunurile se comportă diferit față de modificarea prețurilor, prin riitudinea variabilă a reacției cererii, pe categorii de bunuri:

1) bunuri cu cerere in elastică sau slab elastică, adică reacția cererii este mică sau lipsește în raport cu variația relativă a prețului, care exercită o influență slabă asupra nivelului cererii.

2) bunuri cu cerere elastică, al căror consum reacționează la modificarea prețului în sensul normal: creșterea prețului conduce la o retragere a cererii, cădere a consumului, și, ca urmare, raportul dintre cele două componente este negativ și mai mic decât -1.

Elasticitatea încrucișată se calculează pentru bunurile substituibile sau interșanjabile și pentru bunurile asociabile sau complementare.

Elasticitatea încrucișată măsoară variația relativă a consumului bunului X considerat, consecutivă la variația relativă a prețului bunului Y(substituibil sau complementar).

Se disting cele două cazuri, astfel:

pentru bunurile substituibile, dacă prețurile bunurilor substituibile Y cresc, crește consumul bunurilor X, renunțându-se, cel puțin parțial, la consumul bunurilor Y.

pentru bunurile complementare, care se asociază în consum, fiind dependente unele de altele, ceea ce înseamnă că majorarea prețurilor bunurilor Y determină o reducere a consumului bunurilor X.

Elasticitatea cererii este folosită de către ofertanți pentru studierea pieței în vederea folosirii strategiilor de preț în raport cu cantitățile.

CAPITOLUL2

SRTATEGII DE ADAPTARE A PREȚURILOR LA CERINȚELE PIEȚEI

2.1. Strategii de adaptare a prețurilor la cerințele pieței, pe tipuri de concurență

Comportamentul agenților economici implicați în procesul formării prețurilor diferă în ceea ce privește strategia de adaptare la cerințele concrete ale netei cu cantitatea, cu un cuplu preț-cantitate sau cu produse diferențiate, de marcă.In economia de piață se pot întâlni situații diferite din punct de vedere al concurenței: concurența perfectă; monopolul; concurența monopolistică; concurenta duo și oligopolistică.

A. Formarea prețului de echilibru în cadrul concurenței perfecte.

In cadrul concurenței perfecte, piața este pe deplin suverană. Prețul este exogen agenților economici. Adaptarea prețurilor la cerințele pieței se face numai prin cantități sau numai prin prețuri, fără ca fiecare agent economic să poată acționa asupra prețului.

Formarea prețului de echilibru este influențată de acea cantitate de mărfuri pentru care există compatibilitatea cumpărătorilor și a vânzătorilor în raport cu nivelul prețului fixat.

Echilibrul pieței este stabil, atunci când o perturbare este urmată de o revenire la o nouă stare de echilibru și este instabil, atunci când perturbarea nu este urmată de o revenire la o nouă stare de echilibru.Revenirea la o nouă stare de echilibru se realizează pe baza a patru tipuri de perturbații:

1) Cererea crește; oferta este fixă. Adaptarea pieței și restabilirea :r:-.brului se realizează pe două căi:

Prin prețuri, dacă C(p) > O(p) și deci C(p) – O(p) >0. Creșterea prețului, în care: p reprezintă prețul de vânzare fixat în momentul de echilibru al pieței; C(p) – cantitatea solicitată evaluată la prețul p; O(p) – cantitatea oferită evaluată la prețul p. Creșterea prețului determină o retragere a cererii și aceasta se efectuează Hfci la restabilirea echilibrului.

Prin cantități, dacă p(C) > p(O) și deci p(C) – p(O) > 0. Sporește oferta,deoarece prețul de cerere este mai mare decât prețul de ofertă, în care: p(C) reprezintă prețul de cerere și p(O) – prețul de ofertă. Creșterea ofertei se va efectua până la echilibrarea prețului de cerere cu cel de ofertă.

2) Cererea scade; oferta este fixă. Adaptarea pieței se poate înfăptui, de asemenea, pe două căi:

Prin prețuri, dacă C(p) < O(p) și deci C(p) – O(p) <0. Prețul scade până la nivelul pentru care creșterea cererii asigură echilibrarea acesteia cu oferta.

Prin cantități, dacă p(C) < p(O) și deci p(C) – p(O) < 0. Prețul scade până la nivelul pentru care creșterea cererii asigură echilibrarea acesteia cu oferta.

Prin cantități, dacă p(C) < p(O) și deci p(C) – p(O) < 0. Oferta scade până când nivelul prețului de cerere se reduce, astfel încât nivelul acestuia asigură echilibrarea cererii, care va crește din nou.

3) Oferta crește; cererea este fixă. Adaptarea se va înfăptui:

Prin prețuri, dacă O(p) > C(p). Prețul scade până la restabilirea echilibrului;

Prin cantități, dacă p(O) < p(C). Crește cererea până la atingerea punctului de echilibru.

4) Oferta scade; cererea este fixă. Adaptarea se va înfăptui:

Prin prețuri, dacă O(p)<C(p). Cresc prețurile.

Prin cantități, daca p(O)<p(O). Scade cererea.

Decizia întreprinderii asupra volumului de ofertă pe care îl poate produce este legată de egalizarea prețului pieței cu costul marginal unitar. In funcție de aceasta, fiecare întreprindere decide cât produce pentru a obține profitul total maxim. Asemenea concluzie este valabilă pentru fiecare întreprindere în parte și pentru perioade scurte.

B. Formarea prețurilor pe perioade lungi. Existența unei întreprinderi marginale, în condițiile concurenței perfecte

La nivelul ramurii, echilibrul pieței pe perioade lungi presupune egalitatea între cererea totală și oferta totală, iar profiturile să fie nule. Apariția noilor concurenți pe piață duce la creșterea ofertei și scăderea prețurilor pe piață. Apariția noilor întreprinderi continuă atât cât întreprinderile existente vor realiza profituri, până în momentul în care ecartul dintre preț și costul mediu se reduce la zero.

Determinarea echilibrului pe o perioadă lungă influențează și asupra mărului de întreprinderi supraviețuitoare. Astfel, dacă prețul pieței este același ntru toți, costurile de producție nu sunt, ele depind de modul în care fiecare reprindere este condusă, de costul factorilor de producție, de performanța utilajelor, de distanța față de sursele de aprovizionare etc. In condițiile formării prețului de echilibru, întreprinderea care are costurile medii cele mai mari, nu va înregistra nici profit și nici pierdere, deoarece punctul de intersecție a costului mediu minim cu costul marginal este același cu nivelul prețului pieței. O asenea întreprindere este denumită întreprindere marginală.

In economia modernă, concurența perfectă reprezintă un model de referință, realitatea confirmă existența unor modele mai complexe, ale concurenței imperfecte, bazate pe strategii de adaptare concomitentă a prețului și a cantităților la cerințele variabile ale pieței. Asemenea modele presupun, pe lângă restabilirea echilibrului, în mod obiectiv, sub incidența comportamentului agenților ici, și intervenția autoritară a statului fie prin instituirea unor măsuri de luptă împotriva înțelegerilor între producători, fie prin stabilirea nivelului prețurilor sau dirijarea acestora de către autoritatea publică.

C. Formarea prețului în situația de monopol

Spre deosebire de situația concurenței perfecte, când prețul este exogen întreprinderii, în situația de monopol sau monopson, fixarea prețurilor depinde de acțiunea acestora, iar strategiile principale constau în stabilirea simultană a prețurilor și a cantităților.

Trecerea de la concurența perfectă la monopol poate avea ca efecte fie creșterea producției, reducerea costului și a prețului de vânzare în condiții de eficiență economică, de obținerea profiturilor ridicate, fie de antrenare a risipei, reducerii eficienței economice, ceea ce provoacă ridicarea prețului, concomitent cu diminuarea producției.

Echilibrul producătorului se obține, atunci când el nu mai este interesat să modifice prețul și cantitatea bunului produs. Obiectivul fundamental al maximizării profitului se înfăptuiește prin strategiile alternative posibile de aplicat de întreprinderea monopolistă.

1) Strategia stabilirii prețului pentru acel nivel al încasării medii obținute la un nivel al producției pentru care încasarea marginală medie este egală cu costul marginal mediu, profitul unitar fiind maxim.

2) Incidența prețurilor în regulile alternative de gestionare folosite de monopol. Se cunosc trei reguli importante care pot fi aplicate în scopul echilibrului producătorului, bazate pe cuplul cantitate-preț (PQ):

a) Maximizarea cifrei de afaceri, în cadrul cuplului PQ. Această metodă se aplică atunci când monopolistul urmărește evitarea apariției concurenților, preferând să aibă profituri imediate mai puțin ridicate, chiar să riște pierderi uneori, pentru a-și proteja situația de monopol.

b) Gestiunea la echilibru, în cadrul cuplului PQ. Această metodă se aplică atunci când producătorul este preocupat pentru sporirea producției sale împotriva eventualilor concurenți, fără a se expune la pierderi. Prețul și costul se află la nivelul pragului de rentabilitate, fiind egale. Strategia vizează vânzarea ultimelor cantități pentru evitarea creării stocurilor de mărfuri nevândute și deci a unor pierderi mai mari. Prețul are cel mai mic nivel posibil, iar profitul este zero, rezultă din diferența dintre preț și cost. La nivelul volumului total de activitate, anularea profitului este dată de egalitatea dintre încasările total și costurile totale.

Această metodă se poate aplica și atunci când monopolul este administrat de către stat, care urmărește suprimarea profiturilor și evitarea pierderilor.

c) Stabilirea prețului la nivelul costului marginal, în cadrul cuplului PQ. In cadrul acestei metode prețul este egal cu costul marginal. Se aplică atunci când gestiunea la echilibru nu dă rezultatele dorite sau în situația de administrare a monopolului de către stat. în acest fel, se înlătură supraprofiturile, dar scad și sarcinile asupra finanțelor publice de a acoperi pierderile. Aplicarea acestei metode determină mai ales pe utilizatori să economisească resursele, deoarece prin prețul produselor se asigură acoperirea costului real al obținerii ansamblului bunurilor. De asemenea, metoda oferă și posibilitatea de diferențiere a prețurilor sau tarifelor acelorași produse sau servicii în funcție de factorii care influențează nivelul costului marginal.

3) Strategia discriminării în stabilirea prețului de către monopoluri. Aceasta se manifestă atunci când întreprinderea vinde aceleași produse la prețuri diferite, pe piețe diferite, în scopul sporirii vânzărilor. Astfel, se procedează la vânzarea ultimelor cantități mai ieftin decât a primelor cantități. Strategia, fiind avantajoasă, se poate aplica numai pe piețe diferite, care nu comunică între ele.Separarea piețelor poate fi temporală, geografică, sociologică.

Prețurile aplicate prin discriminare au elasticități diferite. Profitul total este . – atât mai ridicat, cu cât se pot distinge piețele diferite pe care se practică prețuri icosebite.

Discriminarea cunoaște și cazuri limită, de discriminare perfectă, în care "ețul este ajustat exact la cât este dispus clientul să plătească (bunuri și cantități i; cumpărături foarte reduse și puține la număr, care atrag interesul discriminării).

O condiție a discriminării este ca elasticitatea cererii să fie diferită de la o piță (segment de piață) la alta. La elasticitățile identice, prețurile trebuie să fie aceleași.

Obiectivul vizat de întreprinderea care practică discriminarea prin preț este obținerea de cât mai mult profit, în nici un caz, nu se pot accepta argumente altruiste privind acordarea posibilității unor indivizi, aflați la strâmtoare, să consume un produs al cărui preț este mai mare, ci numai prin realizarea unui profit cât mai mare.

Există trei tipuri de discriminare prin preț: discriminarea de gradul întâi sau perfectă; discriminarea de gradul doi; discriminarea de gradul trei.

Discriminarea de gradul întâi sau perfectă. Modelul discriminării de gradul întâi sau perfectă presupune că întreprinderea aflată în situația de monopol cunoaște curba cererii a fiecărui consumator pentru bunul pe care îl produce.Ținând seama de această informație, întreprinderea încearcă să determine consumatorii să plătească prețul maxim și să atragă totalitatea consumatorilor.

Discriminarea perfectă este un caz limită în care întreprinderea monopolistă stabilește un preț pentru fiecare consumator, în scopul de a-și maximiza profitul. Cu toate acestea, o astfel de discriminare nu este posibilă, decât dacă consumatorii nu pot avea legătură între ei.

Discriminarea de gradul doi. In scopul de a crește veniturile și, în consecință, profitul, întreprinderea monopolistă fixează prețuri diferite pentru cantități diferite de bunuri cerute. Această practică este denumită discriminare de gradul doi. Prin acest tip de discriminare, monopolul încearcă să obțină o parte din „surplusul consumatorului”.

Practicând o discriminare de gradul doi, întreprinderea în situație de monopol poate crește venitul și deci profitul obținut, acaparând o parte din surplusul consumatorului.

Discriminarea de gradul trei. O întreprindere în situație de monopol producând un bun, poate să-și crească venitul și deci profitul, vânzându-și producția pentru fiecare piață în condițiile mențineriiseparate a piețelor.

Intreprinderea monopolistă, practicând o discriminare de gradul trei, va căuta, pentru a-și maximiza profitul, să egalizeze încasarea marginală pe fiecare piață și costul marginal al producției totale respectând și condițiile de ordinul doi.

Prețurile stabilite pentru membrii și nemembrii unei organizații, diferențiate străini și cetățenii naționali, pentru adulți și copii, sunt exemple de discriminare de gradul trei.

D. Formarea prețurilor în situația monopsonulu. In raport cu piața, pe poziția perfect opusă monopolului se află monopsonul. Un agent economic devine monopson când pe piața unui bun omogen, este cumpărătorul unic în confruntare cu un numarmare număr de vânzători.

Concentrând întreaga cerere, prin decizia sa va influența direct nivelul prețului produsului: ca beneficiar unic al produsului, cu cât cantitatea solicitată pe piață va fi mai mare, cu atât prețul de cumpărare va fi mai mare. Astfel, prețul produsului în cazul monopsonului este o funcție crescătoare de cantitatea cerută (opus situației monopolului, unde prețul este funcție descrescătoare de cantitatea vândută), devenind exogen pentru producătorii lui și endogen pentru consumator.

Pentru a obține profit maxim monopsonul trebuie să se aprovizioneze cu acea cantitate de produs pentru care încasarea marginală a vânzării propriilor sale produse să fie egală cu costul marginal al producției sale.

E. Formarea prețului în concurența monopolistică. Concurența monopolistică presupune două forme de piață: concurența și monopolul, presupunând în paralel existența unui număr mare de vânzători și o mare diferențiere a produselor. Cumpărătorii nu mai suportă pur și simplu prețul la piață, ca în cazul monopolului, ei au o anumită latitudine pentru a alege cuplul preț-cantitate. Totodată, fiecare întreprindere suportă și concurența substitutelor produselor fabricate de alte întreprinderi.

Existența unui număr mare de producători permite fiecăruia dintre ei să ia decizii fără ca acestea să vizeze nemijlocit situația individuală a concurenților, chiar dacă au efecte asupra vânzărilor și profitul concurenților.

Fiecare concurent în parte este preocupat pentru stabilirea prețului și a cantităților de produse. Obținerea de supraprofit incită alte întreprinderi să intre în ramură (fenomen exclus în situația de monopol), antrenând o scădere a cifrei deafaceri a întreprinderii considerate. Cererea produsului întreprinderii scade, scade prețul, scade profitul. Fenomenul se repetă, se accentuează. Deci, pe intervale lungi, întreprinderea nu mai realizează profit: prețul scade atingând costul Jiu, apoi scade sub acesta, generând pierderi.

In strategia adaptării cantităților de produse la cerințele pieței, producția de echilibru în cazul concurenței monopolistice este la nivel inferior decât în cazul concurenței perfecte. Creșterea numărului de întreprinderi face ca fiecare iin ele să nu-și poată utiliza optim capacitatea de producție; apare capacitatea de rroducție excedentară, în mod necesar, apare opțiunea pentru strategia cuplului preț-cantitate aplicată prin diferențierea sortimentală a produsului, care poate fi corelată cu clientela, în acest fel, se pot stabili simultan prețul și cantitatea produsului pentru care întreprinderea deține „monopolul". Concurența prin produse înlocuiește concurența prin prețuri, fiind trăsătura -indamentală a concurenței monpolistice.

Diferențierea produselor este folosită și în cazul oligopolurilor, fiind o cupare actuală generală, o cale de înlăturare a concurenței directe prin prețul aceluiași produs.

F. Formarea prețului în strategia înțelegerii sau combaterii în cadrulconcurenței duo- și oligopolistice. Caracteristica fundamentală a structurilor economice de tip oligopolistic este interdependența acțiunilor diferiților vânzători pe piață. Prețurile, cantitatea vândută și profitul unui producător depind de reacțiile altora. Un anumit prodcator poate fixa cantitatea pe care o vinde pe piață, dar prețul și deci profitul de acțiunea celorlalți agenți economiei din cadrul oligopolului.

Piața oligopolistică are două trăsături importante: interdependența și incertitudinea. Ca urmare, se impune reconsiderarea formării prețurilor. Pe acest tiop de piață prețurile sunt în general rigide, fixate de întreprinderi, fiind denumite prețuri administrate". Ele pot face obiectul deciziilor cartelurilor, al înțelegerii dintre producători. Agenții economici oscilează între comportamentul „max imizării profitului unit” și cel al confruntării individuale deschise, al „războiului prețurilor” sau al „concurenței prin produse". Se pot manifestadiferite forme de împărțire a influenței asupra pieței, legate de maximizarea profitului sau de politica diferențierii produselor. Ceea ce domină împărțirea pieței este accentul pus pe cerere, știut fiind faptul că aceasta este funcție descrescătoare de preț. De aceea, punerea în aplicare a obstacolelor la intrarea noilor concurenți constituie un mijloc de intervenție esențială. O altă strategie o constituie raporturile de colaborare cu puterea politică.

Maximizarea profitului unit se bazează pe două ipoteze:

a) omogenitatea lui care permite concurența prin preț pentru un produs identic

b) perea bunului și concurența în afara prețului.

In condițiile omogenității produsului, tendința de maximizare a profitului este mai puternică, atunci când numărul producătorilor este mai restrâns. In acest caz, inderdependența deciziilor și a politicilor prețului este evidentă, fiind facilitată coordonarea între producători. Trebuie adăugat faptul că o influență importantă o poate avea și conjunctura. Astfel, maximizarea profitului unit este mai puternică într-o ramură pentru un produs în expansiune, decât într-o ramură pentru un produs în care activitatea se reduce. Ea se manifestă mai ales sub forma rigidității prețurilor, în cazul războiului prețurilor, întreprinderile nu „sparg" prețurile decât dacă avantajul scontat este mai mare decât costul modificării.

In condițiile diferențierii bunului și ale concurenței în afara prețului, jocul producătorilor devine personal. Produsele sunt concurate nu prin preț, ci prin anumite performanțe, parametri tehnici, constructivi și funcționali ai produselor, care privesc confortul în utilizare și economie la întreținere. Strategia diversificării produselor sau concurența prin produse poate fi adoptată atunci când nu numai că oferta globală echilibrează cererea totală, dar apar și situații de suprasaturare a cererii la anumite bunuri fie pentru motivul că s-au produs cantități mari, fie pentru motivul că unele sunt demodate, iar reacția consumatorilor la nou este foarte puternică.

In timp ce strategia diversificării produselor presupune înnoirea continuă, modernizarea produselor și înlocuirea celor vechi antrenând și costuri mai mari la început, strategia concurenței produselor omogene se bazează pe creșterea productivității muncii, pe costurile cele mai reduse.

Aparent, un preț mic – concurențial – creează impresia că producătorii nu ar fi în avantaj, ci numai cumpărătorii, în realitate, prețurile mici au în spate costuri reduse și pot asigura producătorilor atât la nivelul unității de produs, dar, cu certitudine, la nivelul producției totale, tot ca rezultat al productivității înalte, profituri ridicate.

G. Concurența potențială și barierele la intrare în ramură

Concurența potențială determină practicarea unui preț maxim sau preț limită, care nu poate fi depășit de prețul pieței decât prin implantarea unor noi intreprinderi și prin distrugerea echilibrului pe perioada lungă. Acest preț rămâne superior prețului concurenței, ori de câte ori intrarea în ramură nu poate fi perfect liberă.

Barierele la intrare cele mai folosite se manifestă prin acordarea unei prime în cadrul unui preț mai ridicat decât prețul concurenței, primă care definește condiția de intrare E, astfel:

E= (Pl- Pc)/Pc

Pl – prețul impus fără riscul de a atrage concurenți;

Pc – prețul concurenței.

Intrucât prețul concurenței ar fi pe perioadă lungă egal cu costul mediu al întrprinderii marginale, E nu este altceva decât o marjă beneficiară netă maximală compatibilă cu echilibrul pe perioadă lungă. Permanența acestei marje este condiționată de existența barierelor la intrare pe piețele imperfect occurențiale. Cele mai importante bariere sunt:

1) Diferențierea produselor, care dă firmei un control sigur asupra prețului produsului său, deoarece, atrăgând consumatorii la marca sa, ea își atribuie un element de monopol, exercitând o influență asupra concurenței întreprinderilor și structurii ramurii de activitate. Greutățile pe care le provoacă pătrunderea noilor întreprinderi se referă la faptul că acestea trebuie fie să ofere produsul la un preț mai scăzut decât prețul pieței, fie să suporte greul cheltuielilor de publicitate sau de comercializare.

2) Avantajul superiorității în materie de costuri de producție pe care îl au firmele stabilite în raport cu concurenții potențiali. Cauzele: superioritatea tehnică, pe seama experienței, a calificării forței de muncă; controlul ofertei de muncă; controlul ofertei de materii prime, de produse semiprelucrate sau avantajul unui preț mai scăzut pe baza acordurilor încheiate cu furnizorii etc. în aceste condiții, costul mediu al noilor firme va fi, pe termen lung, mai mare, pentru orice nivel al producției, întreprinderile instalate pe piață fixează prețul lor sub nivelul costului mediu al concurenților potențiali.Efectele barierei pot fi nule, dacă noile întreprinderi dispun de elemente de superioritate privind tehnicile moderne ale producție sau apropierea de sursele de materii prime, sau de piețele în expansiune.

3) Economiile de scară provenite din tehnică, din organizare sau din avantajul prețurilor factorilor de producție. Obstacolul rezultă din dimensiunea investiției inițiale a necesarului de capital, de nivelul căruia depinde costul mediu și încadrarea acestuia în dimensiunea optimă a costului mediu a economiei de scară.

4) Politica prețului a firmelor instalate sau a fîrmelor-pilot. Deoarece principala lor preocupare este aceea de a împiedica accesul pe piață unui concurent, prețul limită se determină indirect, plecând de la volumul total al producției oferite prin ansamblul întreprinderilor instalate.

Prețul limită este cu atât mai ridicat cu cât numărul întreprinderilor independente pe piață este mai mare, de unde concluzia că, prezența unui număr de producători nu este în mod necesar sinonimă cu prețul cel mai scăzut. Acest număr poate constitui un factor de barieră la intrarea în ramură.

2.2. Intervenția statului în fixarea nivelului prețurilor

In economia de piață, de regulă, prețurile se formează liber, prin negociere între agenții producători și agenții consumatori. Libertatea formării prețurilor este o condiție fundamentală a funcționării mecanismului economiei de piață. Prețul liber, fiind preț de echilibru al ofertei cu cererea.

Vitalitatea economiei în ansamblul ei, puterea de a da satisfacție tuturor categoriilor de consumatori, inclusiv celor neproductivi, mai ales populației, nu poate fi perfect asigurată dacă nu sunt resurse suficiente, dacă nu există o concurență reală, dacă sistemul de interese nu se armonizează. In economia modernă, rolul statului ca autoritate publică a crescut, acestuia recunoscându-i-se complexitatea sarcinilor ce-i revin în administrarea activității economico-sociale. Prețul este una din pârghiile pe care o poate folosi autoritatea statului pentru orientarea dezvoltării economice și sociale și restabilirea echilibrului.

Intervenția statului în fixarea și urmărirea evoluției prețurilor este justificată prin multiplele cerințe ale restabilirii echilibrului: penuria de resurse de materii prime și energie; oferta deficitară la unele produse prelucrate; creșterea excesivă a prețurilor la unele bunuri de consum și influența negativă a acestora asupra satisfacerii cererii și asupra nivelului de viață al consumatorilor; necesitatea acordării protecției financiare anumitor produse; ruinarea unor producători indigeni de concurența străină și necesitatea protecției acestor

Prin nivelul prețurilor statul intervine direct, dar el poate interveni și indirect asupra determinării prețului, a ofertei sau a cererii. Astfel, dacă se creează pe piață o ofertă excedentară, statul poate recurge la politica stocării surplusului de produse pe care îl achiziționează direct de la producători, la blocarea importurilor, distribuirea gratuită a excedentelor sau poate efectua campanii de publicitate pentru creștere consumului de produse excedentare. Dacă se manifestă o penurie de produse, ce mai radicală soluție la care poate recurge Guvernul este raționalizare consumului, dar el poate proceda la mărirea importurilor, reducerea tarifului vamal la import.

In aplicarea măsurilor de intervenție asupra nivelului prețurilor și evoluției acestora în economia de piață, un loc aparte îl ocupă stabilizarea și susținera prețurilor produselor agricole, ale materiilor prime de bază, energiei, combustibililor și ale bunurilor de consum. Printre metodele aplicate, doua reprezintă adevărate mecanisme: fixarea prețurilor maxime și a prețurilor minim

• Fixarea prețurilor maxime. Acțiunea puterii publice în acest sens se aplică în funcție de nivelul prețului de echilibru, în acest fel, se stimulează creșterea consumului și deci a ofertei, se asigură satisfacerea cât mai deplină a cererii în limitele solvabilității ei.

Introducerea prețului maxim, în scopul asigurării protecției consumatorilor, are efecte negative asupra ofertei, care reacționează, în mod natural, în sensul scăderii, nefiind stimulată de preț. Este posibil ca în urma introducerii acestui preț maxim să apară penuria de produse, iar cumpărătorii să nu reușească să-și procure bunurile în cauză, cantitatea oferită la prețul maxim fiind inferioară celei de echilibru acțiunea de protejare a cumpărătorilor se împlinește atunci când aceștia reușesc să-și procure bunul dorit. Deci, reducerea prețului prin plafonarea lui provoacă reacții opuse ale agenților economici: reducerea ofertei și creșterea cererii, formarea cereri excedentare sau nesatifacute.

Revenirea la situația creată, aceea de apariție a penuriei de produse, ajustarea liberă pentru restabilirea echilibrului este posibilă prin următoarele tendințe care pot fi controlate.

Tendințe cu efecte negative asupra consumatorilor: așteptarea la rând care implică pierderi de timp pentru consumatori și riscul de a nu putea cumpăr produsele necesare, deoarece acestea se epuizează, cantitățile expuse vânzări fiind mai mici decât cele solicitate; vânzarea preferențială pentru anumiți clienți pe baza relațiilor personale sprijinite de prestații pretinse de către vânzători cumpărătorilor. Formarea pieței negre de vânzare ilegală a bunurilor la prețui superioare prețului stabilit prin reglementări.

b) Tendințele cu efecte pozitive se referă la reacțiile spontane care pot fi provocate pe seama unor pârghii economice asupra producătorilor, pentru a fi determinați să-și sporească producția; sprijinul acordat de către stat la aprovizionarea cu materii prime, înzestrarea cu utilaje corespunzătoare, acordarea de subvenții de la buget, reducerea impozitelor. Cu cât piața reală este mai îndepărtată de concurență cu atât necesitatea și eficacitatea controlului de către stat, a intervenției lui asupra prețurilor este mai mare. Uneori și rigiditatea excesivă a prețurilor, introdusă temporar în economie, este necesară

• Fixarea prețului minim. Sunt situații în care statul folosește prețul pentru a stimula dezvoltarea, creșterea producției și menținerea echilibrului pieței unor bunuri la un anumit nivel de preț, prin a nu permite scăderea prețurilor, care ar determina, în mod automat, o diminuare a interesului investitorilor pentru ramura sau domeniul respectiv, o reducere a ofertei, un dezechilibru nedorit în economie.

Statul fixează un preț minim, interzicând, de exemplu, vânzarea bunurilor și serviciilor la un preț mai mic de un anumit preț prag. Se înțelege că acțiunea Guvernului, prin scopul urmărit, nu poate avea eficiență decât dacă nivelul prețului minim este mai mare.

Stabilirea prețului minim deasupra prețului de echilibru, provoacă modiificări atât în cantitatea cerută de echilibru, cât și în cantitatea oferită, care crește față de cea de echilibru. Aceste modificări suntreacțiile firești care se produc la nivelul agenților pieței, pe seama nivelului prețului minim stabilit de către stat. In acest caz, apare excedentul de ofertă în raport cu cererea, de aceea statul, aplicând o asemenea măsură cu nivelul minim al prețului, urmărește stimularea creșterii producției și trebuie să prelungească folosirea metodei, prin asigurarea debușeelor producătorilor.

Statul însuși poate fi un cumpărător sigur al unor asemenea produse, când prețul minim este garantat prin certitudinea cumpărări acestor bunuri de la producători. De asemenea, statul poate acorda o serie de facilități fiscale, de credit producătorilor sau cumpărătorilor pentru a asigura viabilitatea nivelului minim al prețurilor.

2.3. Prețurile în ciclul de viață al produselor

Durata vieții unui produs, de la apariția lui ca produs nou, până la declinul sau dispariția lui, în urma înlăturării de către altul nou, se poate fragmenta în cel puțin trei etape:

1) cercetarea, proiectarea și asimilarea în fabricație

2) matuizarea produsului, normalizarea și maximizarea producției, creșterea cererii, a consumului real.

3) declinul produsului, creșterea costurilor de producție, reducerea prețului, munca cheltuită se devalorizează în raport cu nevoile de consum.

O dată cu lansarea unui produs nou, pentru care utilizatorii manifestă interes, acționează tendința de maximizare a consumului prin maximizarea producției, ceea ce conduce la obținerea de prețuri mari, de profituri mari încă de la începutul desfacerii, asigurând creșterea acestuia peste media profitului la alte produse. Ca urmare are loc o polarizare a consumului de resurse în sectorul de prelucrare a bunului cerut, care se menține pe măsura prelungirii efectelor maximizării consumului.

Paralel cu tendința de maximizare a consumului, de la începutul ciclului de la începutul ciclului de viață al fiecărui produs, se declanșează și cerința minimizării cheltuielilor de producție. Ca urmare a polarizării factorilor de producție pentru anumite produse solicitate pe piață, pe seama creșterii producției, scade costul pe unitatea de produs, creându-se premise pentru reducerea prețurilor. Această tendință minimizării cheltuielilor pune sub control, în primul rând, costurile și profitul, imprimându-le treptat tendința de reducere.

Solvabilitatea cumpărătorilor este dată de veniturile populației, de veniturile întreprinderilor, de veniturile statului. Prețurile nu sunt influențate, așa după cum s-ar părea, numai de solvabilitatea beneficiarilor, a fiecăruia în parte, în mod ci și de solvabilitatea generală a economiei naționale, care se manifestă sub acțiunea unor factori multipli, cum ar fi: creditele și costul lor, impozitele directe, impozitele indirecte, care fac producția mai costisitoare, importurile și exporturile mai scumpe.

Legitățile consumului sunt influențate și de factorii care acționează în domeniul producției, cum ar fi: creația, inovația tehnică.

In toate fazele ciclului de viață al produselor este necesar să se păstreze un echilibru relativ între tendințele: maximizarea consumului, minimizarea cheltuielilor și legitățile consumului, chiar dacă una din ele devine dominantă, fiecare trebuie să-și păstreze acțiunea la nivelul condițiilor date, adică nici să nu iasă din competiție, nici să nu dețină un rol mai mare decât este necesar. Un astfel de preț exprimă consumuri optime de resurse de muncă în fiecare moment al ciclului vital al fiecărui produs.

Ieșirea din această regulă a uneia din forțe, prin inerția mersului lor sau prin autonomizarea uneia în raport cu cealaltă, poate genera dezechilibre, pierderi: uneori însă poate reprezenta chiar regula de desfășurare a procesului de formare a prețurilor:

Inerția maximizării consumului se modifică prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „producție pentru producție". Abundența de produse devin singurul scop al activității economice, generând stocuri. Prețul scade.

Inerția minimizării cheltuielilor, localizată în etapa de saturație a consumului și reflectată de nivelul mai redus al prețurilor, determină manifestări de lăcomie a consumatorilor, care cumpără masiv, împiedicând adaptarea producției la consum, imobilizând fonduri. Manifestările rezultate: cumpărarea de utilaje depășite tehnic și economic; menținerea de mijloace fixe în funcție după ce au fost amortizate și neefectuarea reparațiilor acestora. Acestea conduc la frânarea modernizării producției și a progresului tehnic.

Inerția în mișcarea nivelului prețurilor. Prețurile, în mișcarea lor, oglindesc schimbările intervenite în structura consumului de resurse pe ansamblul economiei cu o oarecare întârziere. De exemplu, realizarea ratei rnedii a rentabilității și după atingerea punctului de saturație, uneori chiai unei rate de rentabilitate ridicate când produsul intră în declin.

CAPITOLUL 3

FORMAREA PREȚURILOR

3.1.Metode generale de constituire a prețurilor

Politica prețului este prin excelență linia de acțiune situată la cel mai înalt nivel al ierarhiei deciziilor economice și concretizează previziunea pe termen lung. Ea dă un sens tuturor deciziilor prețului cu caracter mai mult sau mai puțin secundar, care vor putea decurge din aceasta. Este vorba de exemplu de o politică a prețului pentru toate produsele noi sau în faza de expansiune, în vederea obținerii celor mai importante marje. Este vorba, de asemenea, de o politică de prudență, de limitare a concurenței în timpul mai multor ani, în scopul de a se crea o intrare și de a se instala în mod progresiv pe piață.

Politicile, strategiile și tacticile prețurilor sunt trei tipuri de decizii constituind adesea cele trei arme ale managerului âintreprinderii:

a) Fixarea prețului pe baza costului, în cadrul teoriei „full cost" pornind de la costurile de cumpărare, putându-se aplica fie același coeficient multiplicator pentru toate produsele, fie coeficienți diferiți.

b) Fixarea prețului pe baza cererii fiind vorba de stabilirea prețului psihologic

c) Fixarea prețului în condițiile concurenței. Prețul este determinat de caracterul agresiv al concurenței și nivelul quasistandard al costurilor unei hiperpiețe.

Se pot stabili obiective și utiliza mijloace multiple ale strategiilor de prețuri în condițiile concurenței:

vânzarea mai puțin scumpă;

asigurarea unui minimum de profit;

apărarea imaginii mărcii produsului, a reputației acestuia;

preocuparea de a fi cel mai bine informat privind prețurile practicate la concurenți;

preocuparea de a fi cel mai rapid, prin suplețea deciziilor și eficacitatea responsabililor în materie de prețuri, care au multe idei de a atrage clienții și de a pune în aplicare mijloacele interesante de promovare a mărfii;

alegerea celor mai eficace mijloace pentru înlăturarea rivalilor.

In economia de piață, relația dintre cost și preț își dezvăluie caracteristica dominantă de legătură indirectă, deoarece costul influențează indirect asupra prețului format la piață, prin intermediul costului de ofertă, în prețul de fundamentat și propus de către producător pentru negocierea lui cu cumpărătorii, în funcție de raportul cerere-ofertă, ale cărui dimensiuni sociale sunt recunoscute prin mecanismul pieței costul fiecărui producător poate fi mai mic, egal sau mai mare decât prețul, astfel:

c < p, când prețul acoperă integral costul și asigură profit;

c = p, când prețul este egal cu costul, deci acoperă integral cheltuielile, dar nu asigură profit;

c > p, când prețul este mai mic decât costul, nu acoperă în întregime cheltuielile și generează pierderi.

Așadar, fiind o rezultantă a echilibrării cererii cu oferta la piață, prețul nu se formează în funcție de cost, ci în funcție de posibilitatea de echilibru, la un anumit nivel al său, a celor două componente ale pieței.Nivelul costului de producție este în exclusivitate problema producătorului. Cunoașterea caracteristicilor de legătură indirectă între cost și preț determină preocupări constante ale producătorilor de a-și optimiza costul, acționând asupra reducerii lui, pentru a-și asigura profitul cât mai ridicat. Concurența directă prin preț antrenează, indirect, o concurență prin cost. La același nivel de preț, câștigă mai mult acei producători al căror cost este mai redus.

Absolutizarea caracterului de relație directă între cost și preț bazată pe planificare, a însemnat stabilirea prețurilor prin metode administrative și greu de adaptat la schimbările survenite în mărimea reală a valorii de schimb a produselor și serviciilor, creând anomalii de preț, menținute perioade îndelungate de timp.

Orice producător trebuie să-și realizeze o fundamentare a costului și a marjei profitului, pentru a putea aprecia, mai înainte ca legitățile pieței să acționeze asupra nivelului prețului, dacă se poate opta sau nu pentru fabricarea produsului respectiv. Mai mult chiar, elaborarea calculelor previzionale de cost și de preț este necesară în mai multe variante, pentru a se putea alege varianta cea mai bună.

Definirea costului presupune mai întâi definirea finalității sale și a obiectivului său, deoarece toate procedeele de elaborare a costului decurg din acești doi vectori fundamentali.

Finalitatea costului poate fi determinată contabil, prin însumarea cheltuielilor angajate cu ajutorul contabilității analitice pentru cunoașterea nivelului costului efectiv al unui anumit produs și economic, când întreprinderea vrea să meargă mai departe cu investigațiile sale.

Obiectivul sau vectorul obiect. Obiectul costului nu este nimic altceva decât asieta calculului, pentru a folosi un termen fiscal, adică ansamblul elementelor având în vedere costul; aceste elemente pot fi produsele, investițiile, funcțiile. In calcul intervin costuri programate și chiar neprogramate, ca în cazul confecționării unor noi produse, pentru care consumurile de materiale sau manoperă diferă de la cele existente.

In termeni monetari, costul exprimă însumarea resurselor utilizate pentru obiectul său.

Din punct de vedere al timpului, costurile se stabilesc pe perioade scurte sau lungi.In limbajul și metodologia fundamentării și stabilirii prețurilor, costul de producție prezintă sensuri multiple:

a) Costul, ca măsură a efortului producătorului cuprinde elementele de cheltuieli cunoscute: materii prime și materiale, combustibili, energie, apă, salarii, contribuțiile pentru asigurări sociale și ajutorul de șomaj, amortismentul fondurilor fixe; cheltuieli pentru tehnica nouă; dobânzi și alte cheltuieli bănești. Costul complet de producție, ca totalitate a cheltuielilor de producție, analizate critic și prospectiv, exprimă doar efortul de fabricare a produsului, în timp ce prețul exprimă efortul recunoscut la piață al producției și vânzării-cumpărării produsului, adică efortul social-economic și financiar depus de către producător, dar recunoscut, ca atare, prin tranzacțiile comerciale și de către cumpărători.

b) Costul, în raport cu timpul, se folosește în fundamentarea prețului prospectiv, de regulă, ca mărime antecalculată și numai în mod excepțional ca mărime post-calculată. Fundamentarea prețurilor pe baza costurilor antecalculate este regula generală a formării prețurilor și totodată, condiția asigurării valabilității lor pe un interval de timp. Astfel, costul determinat reprezintă un cost prospectiv al perioadei de producere și comercializare a produselor. Folosirea antecalculațiilor de costuri și stabilirea prețurilor noilor produse este legată și de necesitatea utilizării produselor etalon, prin costurile și prețurile lor recunoscute deja în relațiile de schimb pe piața internă și mondială. Pentru produsele la care nu se pot găsi etaloane, având caracter de unicat sau comenzi ocazionale, în stabilirea prețurilor se folosesc costuri postcalculate, analizate critic.

c) Costurile individuale (Ci) și costurile concurențiale (Ce), costurile de echilibru (CE). în condițiile economiei de piață, costurile de producție servesc la fundamentarea prețurilor de ofertă în următoarele ipostaze: cost individual, cost de echilibru, cost concurențial, cost marginal.

– Costul individual (Ci) al fiecărui producător este folosit în calculele economice privind fundamentarea prețului de ofertă deoarece, ca orice vânzător, unitatea producătoare nu poate, principial să conceapă desfacerea pro dusului obținut cu pierderi.

Fiecare producător propune prețul de ofertă asigurându-și remunerarea costului pe baza relației:

Ppo=Ci+πi

ppQ – prețul de ofertă propus de producător;

Ci-costul individual al producătorului;

πi – marja profitului individual al producătorului, luând în considerare și obligația de plată a impozitului pe cifra de afaceri, aplicând procedeul de calcul al acestuia în preț, conform reglementărilor fiscale.

– Costul de echilibru între producătorii din ramură (CE), a cărui dimensiune este determinată prin formarea liberă a prețului la piață. Se poate vorbi decide un cost recunoscut de piață pe baza raportului cerere-ofertă prin preț.

Costul concurențial (Cc) este costul individual cu nivelul cel mai scăzut. El acționează prin imprimarea tendinței de reducere a costurilor individuale, creând premizele reducerii prețurilor. Concurența directă prin preț are în spate concurența indirectă prin costuri.

Costul marginal (Cm) este costul creșterii producției peste nivelul optimal acesteia, producția obținută cu cel mai coborât cost mediu.

De regulă, costul marginal poate fi folosit pentru stabilirea prețului. O asemenea ipostază a costului în funcția prețului apare fie în situația de monopol, fie în situații dictate de autoritatea publică, urmărindu-se economisirea resurselor deficitare sau reflectarea diferențierilor marginale ale consumului acestora în diferite momente ale producției.

– Costul comparabil pe piața mondială (Cpm) stă la baza apropierii prețurilor interne de cele internaționale, a competitivității produselor prin preț.

Aici intervin următorii factori: competitivitatea performanțelor tehnice, productivitatea muncii, determinată de înzestrarea tehnică, performanțele utilajelor, pregătirea forței de muncă și gradul de cointeresare a ei, factorul monetar, disciplina comercială.

Costul, ca bază de calcul al profitului. Pe lângă calitatea de a fi element structural distinct, ca punct de sprijin al prețului, costul mai are și calitatea de a fi baza de calcul al profitului în momentul fundamentării prețului de ofertă, cândvenitul net se apreciază în raport cu efortul total de producție sau elemente im
portante de efort.

– Costul, ca element de corelare a prețurilor, în această ipostază, costul servește la analiza, prin comparare, a costului unui produs (de regulă nou) cu costul unui produs reprezentativ (sau chiar a mai multor produse) ales ca etalon, din economia internă sau mondial. Principalele tehnici ale fixării prețului se rezumă la două:

a) Metoda costului „plus" (full cost princing)

prețul=costul complet(real sau previzional)+profitul

b) Metoda calculului contribuției (contribuție marginală)

Prețul = costul parțial (în general + contribuția sau aportul previzional)

Costurile parțiale cele mai utilizate sunt: costul direct; costul variabil; costul marginal; costul diferențial.

Cât despre contribuție, ea reprezintă, de fapt, o marjă care contribuie la acoperirea cheltuielilor indirecte și, în același timp, a unei părți a profitului global realizat de firmă.

1) Metoda fixării tradiționale a prețului pornind de la costul complet.

P = costul complet + marjă

a) Metoda fixării directe a prețului pornind de la costul complet

Cel mai simplu calcul se efectuează:

Prețul = cost complet + procentajul la costul complet, sau

Prețul = cost complet *coeficientul multiplicator

b) Metoda fixării prețului pornind de la costul complet și rata randamentului capitalului. Fixarea prețului se realizează în funcție de un obiectiv stabilit, de exemplu: nivelul randamentului capitalului (rate of return princing). Acesta este un rafinament al metodei costului complet și presupune două etape de lucru:

în primul rând, managerul fixează, ca obiectiv, rata randamentului capitalului utilizat;

în al doilea rând el convertește această rată într-un procentaj „mark up" pe care îl aplică costului complet previzional pentru a obține prețul de vânzare corespunzător.

Ecuația de conversie este următoarea:

rata marjei profitului = capital utilizat/cost complet anual*rata randamentului capitalului utilizat

2) Tehnicile fixării prețului pornind de Ia costul parțial sau abordarea prin contribuție. Metoda se rezumă esențialmente la calculul costului parțial și al unui preț pertinent permițând a degaja, prin diferență și în formă previzională,marja sau contribuția dorită.

– cazul unui singur produs:

cifra de afaceri/(costul parțial+contribuția sau aportul global)

– cazul multiproducției: metodă de calcul bazată, de exemplu, pe un cost parțial egal cu costul variabil se aplică pentru fiecare fel de produs în parte.

3) Tehnica de fixare a prețului în funcție de parametrii: cost/profit.

a) Pragul de rentabilitate și prețul. Punctul mort este situația în care întreprinderea nu realizează nici profit, nici pierdere, sau, situația în care marja asupra costurilor variabile acoperă exact costurile fixe.

In această analiză, ipoteza fundamentală este aceea a proporționalității cheltuielilor în raport cu volumul produsului, deci cifra de afaceri și, în complementaritate, proporționalitatea marjei asupra costurilor variabile în raport cu cifra de afaceri.

b) Interacțiunea prag de rentabilitate/preț. Pragul de rentabilitate se poate utiliza și ca instrument pentru a măsura mai bine repercutarea variațiilor prețului de vânzare asupra cifrei de afaceri.

Se utilizează două instrumente echivalente, derivate ale punctului mort:

1 Marja de securitate=excedentul volumului vânzărilor previzionate în funcție de punctul mort/volumul produs la punctul mort

2 Rata profitului previzional =contribuția netă la profit/costuri fixe

Cele mai utilizate marje ale profitului sunt:

rata marjei pe baza cheltuielilor totale (m);

rata marjei pe baza cifrei de afaceri (m1);

coeficientul multiplicator (k).

Calculul se efectuează atât pentru activitatea totală, cât și pentru unitatea de produs;

a) Marja în valoare absolută:

marja unitară = prețul vânzare – costul unitar;

marja globală = cifra de afaceri – costul global.
Este vorba deci de marja comercială sau marja brută.

b) Marja în valoare relativă (m; m’; k):

Practica curentă a fixării prețurilor se bazează pe utilizarea următoarelor metode de stabilire a prețurilor în cadrul obiectivelor strategice ale politicii prețurilor întreprinderilor:

1) Metoda „Mark-up-Pricing". Prețul rezultă din aplicarea la costul mediu actual a unei marje de profit, care să procure o remunerație rezonabilă cu capitalul investit și să acopere riscurile particulare ale producției considerate.

Caracteristica marjei rezonabile este aceea că ea nu trebuie să atragă noi concurenți pe piață. Ea se înscrie astfel într-o perspectivă de lungă durată, deoarece apariția noilor întreprinderi și crearea noilor capacități de producție constituie un fenomen de termen lung.

2) Metoda „Target rate of Return Pricing" se aplică de către întreprinderile care ocupă o poziție dominantă pe piață și pot fi în măsură de a impune un preț concurenților lor, calculând marja lor în funcție de randamentul dorit al capitalurilor utilizate.

Metoda este apreciată și ca metodă a profiturilor administrate sau a prețurilor administrate.

3) Metoda aplicării marjei asupra costului variabil sau „direct cos ting". Determinarea prețului de vânzare se efectuează adăugând la acest cost marjă asupra costului variabil, care este de fapt o marjă brută, deoarece ea trebuie simultan să contribuie la acoperirea costurilor fixe ale întreprinderii și procure un profit. Marja poate varia de la un produs la altul în funcție de cheia de repartiție a cheltuielilor fixe și de strategia prețului aplicată de întreprindere.

4) Metode de aplicare la costul variabil mediu constant, prin estimarea elasticității cererii. Asemenea metode conduc la o soluție a echilibrului comparabil cu cea a teoriei marginaliste, comportând implicit și estimarea elasticității cererii.

Dacă întreprinderea este în situația de monopol și urmărește maximizarea profitului său, puterea sa de monopol se măsoară prin inversul coeficientului elasticității cererii în funcție de preț.

5) Metoda maximizării vânzărilor sub constrângerea unui profit minim. Condiția unei informări perfecte asupra pieței permite întreprinderii evaluarea elasticității cererii în funcție de preț. In acest fel, calculul marjei devine optim, în conformitate cu teoria marginal istă.

Maximizarea vânzărilor sub constrângerea unui profit minim poate constitui un compromis rezonabil între interesele conducătorilor și satisfacția acționarilor proprietari.

Pentru a se asigura, cel puțin periodic, caracterul satisfăcător al prețului și al marjelor și de a suporta cheltuielile de prospectare a pieței, este de ajuns ca, din pornire, să se fixeze un preț mai ridicat și apoi să se reducă pentru a crește volumul vânzărilor, până la nivelul la care constrângerea profitului este satisfăcută (respectată), într-o asemenea procedură, nu este necesar să se estimeze curba cererii.

3.2.Elemente care stau la bazaestimării și previziunii prețurilor

Dacă prețul ar fi perfect previzibil pentru agenții economici, activitatea acestora s-ar dovedi simplificată, iar strategiile concurențiale s-ar baza pe elemente non-preț. Firmele ar urmări atingerea profitului maxim prin fluctuații ale cantității oferite, respectiv ale producției și prin îmbunătățirea condițiilor de distribuire și promovare a produselor.

Cunoașterea prețului și dominarea mișcării sale în scopul controlării pieței și al afirmării activității firmei au fost și sunt însă parțiale, la nivelul fiecărui agent economic. Aceasta înseamnă că anticiparea prețului si a dinamicii sale suportă o aproximare, probabilitatea de manifestare a evoluției anticipate obligând agentul economic să adopte numeroase decizii în condiții de incertitudine și chiar de risc, situații în care existența unei strategii de rezervă este o necesitate.

Pornindu-se de la premisa că formarea prețurilor este o consecință a raportului dintre cerere și ofertă, rezultă că anticiparea prețurilor devine riguroasă prin estimarea cererii, pe de o parte, si a costurilor, pe de altă parte.

3.2.1. Estimarea costurilor de producție

Pentru orice producător, punctul de plecare în determinarea prețului bunului realizat îl constituie cheltuielile de producție. In situația necesității luării unei decizii de modificare a dimensiunilor producției, estimarea acestora este prioritară.

Mai exact, pe termen scurt, anticiparea costurilor este impusă de adoptarea deciziilor de creștere a volumului ofertei până la capacitatea maximă a producției, ceea ce presupune o bună cunoaștere a structurii costului pe elemente de cheltuieli fixe și variabile. Pe termen lung, estimarea costurilor este justificată de decizii privind extinderea sau restrângerea dimensiunilor firmei, în sensul confirmării unei producții optime corespunzătoare mărimii firmei, în plus, previziunile de cost sunt dependente de fenomenul "învățării" tehnice, în baza căruia costurile unitare scad când volumul producției creste, datorită majorării productivității factorilor variabili care se obișnuiesc cu procesul de producție.

A. Estimarea costurilor pe termen scurt

1. Extrapolare simplă

Extrapolarea este o metodă statistică frecvent utilizată pentru aprecierea mărimilor viitoare ale diferiților indicatori.

In domeniul estimării costului, cel mai simplu procedeu este extrapolarea nivelului prezent al costului marginal sau mediu, la niveluri de producție care depășesc seria de date. La baza ei stă aprecierea că atât costul marginal, cât și cel variabil mediu sunt relativ constante în domeniul din jurul nivelului de producție curentă, respectiv există randamente constante și nu crescătoare sau descrescătoare într-un interval de timp scurt In absența datelor statistice, considerarea randamentelor constante reprezintă o bună aproximare a costurilor prin metoda extrapolării:

CT1

CT2

Q1 Q2

CM,CV

Q1 Q2

Dacă CT = costul tota; CM = costul marginal;C V = costul variabil mediu, rezultă că la creșterea producției de la Q1 la Q2 datorită constanței costului marginal, nivelul costului total se majorează de la CT1 la CT2.

2. Analiza prin gradient

Rata modificării costului total ΔCT într-un interval de producție ΔQ exprimă gradientul G, respectiv panta curbei costului total, adică: G= ΔCT/ΔQ. Acesta nu trebuie să se confunde cu costul marginal care exprimă variația costului total la modificarea cu o unitate a producției.

In practică, de multe ori, producția se modifică în salturi de la un nivel la altul, ceea ce face ca mărimea gradientului să fie determinată pentru intervale de producție mai mari decât unitatea. In acest fel, gradientul devine o estimare a costului marginal în domeniul intervalului respectiv de producție.

Punctul costului marginal se află la mijlocul intervalului de producție deoarece gradientul reprezintă o estimare a unei variații de cost total într-un domeniu de producție. Elementul care determină costul marginal la mijlocul unui interval de producție este rata medie de variație în acest domeniu.

3. Analiza regresiei

Analiza regresiei este o metodă statistică extrem de utilizată în condițiile unei serii de date bogate, pentru estimarea dependenței costurilor de volumul producției și deci a costului marginal. Dacă pe perioada de observare se modifică anumiți factori, rezultatul analizei regresiei este afectat; de aceea, când prețul variază datorită procesului inflaționist sau forțelor de piață, sau când eficiența într-o activitate se modifică datorită schimbărilor tehnologice sau a productivității muncii, datele privind costurile ajustate cu indici de preț corespunzători, iar timpul se impune a fi considerat o variabilă independentă în ecuația regresiei.

4. Tehnica inginerească

Tehnica inginerească constă în determinarea unei funcții de producție fizică ce exprimă corelația dintre factorii de producție și rezultatele procesului de combinare, pe de o parte, si corelarea prețurilor factorilor utilizați cu costurile variabile pentru fiecare nivel de producție, pe de altă parte. In acest fel, se identifică costul variabil mediu și cel marginal pentru fiecare nivel de producție.

B. Estimarea costurilor pe termen lung

Dintre metodele utilizate pentru estimarea costurilor pe termen scurt, ultimele două se regăsesc între tehnicile de apreciere a dinamicii cesturilor pe termen lung.

Astfel, evoluția costurilor prin analiza regresiei în funcție de dimensiunile producției se poate studia cu ușurință dacă structuri diferite de cost specifice numai societății comerciale sunt considerate ca fiind structuri corespunzătoare mai multor agenți economici în același interval de timp. Cu alte cuvinte, momente diferite caracterizând aceeași firmă sunt considerate a fi același moment pentru firme diferite.

Luându-se în considerare datele care corespund nivelurilor de producție până la care cheltuielile individuale scad si după care acestea corespund unor dezeconomii de scară, se poate pune în evidență costul mediu pe termen lung prin nivelurile minime de costuri individuale care se înscriu, mai întâi, într-o etapă de economii de scară, urmată de dezeconomii de scară.

De asemenea, tehnica inginerească aplicată de mai multe ori contribuie la depistarea evoluției costurilor medii corespunzătoare firmelor a căror înfăsurătoare reflectă dinamica costului mediu pe termen lung, ca și în cazul estimării anterioare.

C. Estimarea curbei "învățării"

In orice activitate, costul mediu tinde să descrească în timp, pe măsură ce factorii de producție "învață" procesul de producție si devin mai eficienți.

Curba învățării, numită adesea curba experienței, evidențiază dinamica costului mediu în funcție de volumul cumulativ al producției; mai exact, la fiecare dublare a producției, costul unitar scade cu relativ același procent.

In termeni de producție și de teoria costului, curba învățării poate fi explicată pe seama îmbunătățirilor continue în productivitatea factorilor de producție variabili, la prețuri constante ale acestora.

Pe seama studiilor practice s-a constatat că rata tipică a învățării procesului de producție este de aproximativ 20 puncte procentuale, ceea ce înseamnă că scăderea costului unitar este de 20% la fiecare creștere a producției de un factor 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128 ș.a.m.d.

Efectul învățării este mai ridicat la începutul procesului de producție si se reduce pe măsura timpului prin maturizarea acestuia, devenind neglijabil, în plus, în situația realizării unui nou produs sau a utilizării unui nou procedeu de fabricație a unui produs existent, efectul învățării generează o reducere a costului mediu de la o lună la alta, până la nivelul cumulativ al producției la care curba învățării devine relativ plată:

Așadar, anticiparea mișcării costurilor determinată de evoluția volumului producției își găsește utilitatea în elaborarea unei strategii de preț, respectiv de piață, fundamentată și adeseori concretizată într-un plan. Planificarea este prima fază a secvenței manageriale pe care se bazează tot restul. Ar trebui să existe planuri pentru fiecare lucru pe care îl face un manager. Cunoașterea evoluției viitoare a costurilor, deși indiferent de tehnica statistică folosită prezintă un grad de incertitudine în ceea ce privește regăsirea în practică, contribuie în mare măsură la conferirea încrederii producătorilor în activitatea viitoare pe care, estimând-o sub forma diverșilor indicatori, o pot ajuta si adopta mai bine la cerințele pieței. Pe lângă costuri, producătorii sunt preocupați de dinamica cererii pentru produsele proprii.

3.2.2.Estimarea cererii

Dacă costul de producție este o variabilă endogenă pentru un agent economic, cererea reprezintă un factor exogen activității sale, ceea ce îi conferă un caracter mai mare de imprevizibilitate. Recunoscută fiind însemnătatea cunoașterii nivelului cererii pentru orientarea producției, estimarea acesteia și determinarea elasticității sale fac obiectul multor analize de piață.

Astfel, punctul de plecare în aprecierea cererii de piață este identificarea variabilelor independente ale funcției cererii. Există trei determinanți ai cererii totale a unui produs, pe care este definit prin volumul total ce ar fi cumpărat de un grup definit de consumatori într-o arie geografică dată si într-o perioadă de timp precizată de un mediu de marketing cunoscut, respectiv: Q = n * q * p,

unde Q este cererea de piață, n este numărul de cumpărători, q reprezintă cantitatea cumpărată în medie, de un cumpărător/an, iar P este prețul mediu al unei unități. Aceasta însă, poate avea 90 de dimensiuni în funcție de spațiul (client, teritoriu, regiune, țară, plan internațional), produsul (articol, clasă de produse, linie de produse, vânzările firmei, vânzările din industrie, toate vânzările) și timpul (termen scurt, mediu, lung) la care se referă.

Există și o alta metodă de determinare a cererii care este mai cuprinzătoare și se realezează prin considerarea mai multor influențe:

Q=f(Px, Ax, Dx, Ox, Ic, Tc, Ec, Py, Ay, Dy, Oy, G, N, W…)

Unde Q = cantitatea cerută din produsul x, într-o perioadă de timp;

Px = prețul produsului x;

Ax = promovarea produsului x;

Dx = design sau calitatea produsului x;

Ox = distribuția produsului x;

Ic = venitul consumatorilor;

Tc = gustul, preferințele clienților;

Ec = așteptările consumatorilor privind evoluția prețului;

Py = prețurile bunurilor substituente și complementare;

Ay = promovarea bunurilor substituente și complementare

Dy = design sau calitatea bunurilor substituente și complementare;

Oy = distribuția bunurilor substituente si complementare;

G = politica guvernamentală, strategia industrială;

N — numărul potențialilor cumpărători în economie;

W — condițiile naturale.

Aceasta conduce la o funcție multifactorială a cererii. Pentru determinarea curbei cererii se consideră că toate influențele în afara celei de preț sunt constante asupra cantității cerute, într-o perioadă de timp, ceea ce face ca efectul variabilelor nonpreț să fie reflectate într-un termen unic.

Adeseori, formarea prețului în funcție de raportul dintre cerere si ofertă se desfășoară pe baza criteriului de profit maxim, principiu căruia îi corespunde egalitatea dintre costul marginal și venitul marginal; de aceea, estimarea cererii trebuie să fie completată cu cea a venitului marginal.

Din punct de vedere grafic, curbele cererii și venitului marginal au un punct comun pe axa verticală a sistemului de coordonate, iar panta venitul marginal este exact de două ori panta curbei cererii.

Modelele de estimare a cererii pot fi considerate directe, dacă cercetarea acționează asupra cumpărătorului prin tehnica interviului sau anchetei și chiar prin simularea unor situații de piață, și indirecte, atunci când cercetarea se desfășoară pe seama datelor statistice deja culese, urmărindu-se asociațiile dintre variabilele independente si cele dependente, în special prin tehnica simplei corelații sau analizei regresiei.

Formarea prețurilor reprezintă un proces complex, aflat într-o permanentă evoluție datorită caracterului dinamic, atât al condițiilor ofertei, respectiv al structurii costurilor și numărului agenților producători, cât mai ales al condițiilor cererii. Mecanismul formării prețurilor capătă o importanță deosebită, atât la nivelul microeconomic la care agenții economici sunt preocupați de determinarea nivelului de preț maximizator de profit, care, reflectând raportul dintre cerere si ofertă, ajunge să fie suportat de piață, cât și la nivelul macroeconomic la care se elaborează un cadru legislativ de reglementare și orientare a prețurilor și pieței. Dinamismul economico-social își pune amprenta asupra formării prețurilor, în sensul inexistenței unor principii unice, universal valabile de determinare a acestora. Cu alte cuvinte, prețul, ca variabilă necontrolabilă, prezintă condiții diferite de manifestare în funcție de caracteristicile pieței, respectiv de numărul agenților economici și obiectivele acestora, strategiile adoptate, raportul de forțe dintre cumpărători și vânzători. Cu toate acestea, el rămâne un instrument, de a cărui formare depinde succesul agenților economici și pentru a cărui cunoaștere mulți apelează la tehnicile de estimare a ofertei și cererii, iar cei care nu își orientează activitatea în funcție de dinamica prețurilor pieței ar trebui să înceapă prin elaborarea unor strategii de preț, în conformitate cu piața pe rere produsele lor se adresează.

3.3. Prețul și practicile anticoncurențiale

3.3.1.Concertarea prețurilor – o formă de încălcare a principiilor

concurenței corecte

Scopul practicilor de fixare a prețurilor este în general acela de a mări prețurile, prin distrugerea concurenței, atunci când formatorii prețurilor se află în poziție dominantă pe piață. Ca rezultat, prețurile sunt mai mari decât ar trebui, daca ele ar fi determinate în cadrul concurenței normale, iar entitățile care participă la fixarea prețului sunt amenințate să devină mai puțin eficiente, în aceste condiții, contribuția prețului de a crește concurența este departe de a se înfăptui. Afectarea cumpărătorilor se regăsește în suferința acestora, deoarece ei sunt restricționați la alegerea ofertei și vor plăti prețuri ridicate.

Comportamentele ilegale interzise circumscrise practicilor comerciale anti-concurențiale, care comportă fixarea concertată a prețurilor, sunt următoarele:

înțelegerile privind fixarea prețurilor maxime, dacă acestea nu menționează interdicția depășirii acestor prețuri; înțelegerea se interzice și în cazul fixării comisionului maxim.

înțelegerile care fixează prețuri minime sunt interzise, deoarece acestea au ca scop eliminarea concurenților care nu pot face față unui astfel de nivel.

introducerea creșterii uniforme a prețurilor, ca expresie a înțelegerilor între competitori, de a încărca uniform nivelele de discount sau de a anunța simultan creșterile de preț;

înțelegerile prin liste de prețuri, care comportă respectarea strictă a listei de prețuri convenită, chiar dacă entitățile participante la înțelegere sunt capabile să acorde discounturi sau rabaturi;

înțelegeri privind prețul impus de întreprinderea dominantă, denumit „preț leader". O înțelegere în care o firmă devine dominantă, iar prețurile concurenților o vor urma este interzisă, deoarece aceasta va ucide libertatea de acțiune a concurenților care pot de altfel să practice prețuri mai mici în beneficiul consumatorilor, înțelegerea prețului dominant poate fi aplicată în diferite teritorii comerciale din România.

înțelegerile cu privire la marjele profitului sau creșterea procentuală a prețurilor se interzic, chiar dacă părțile participante nu vor vinde la prețuri uniforme. Aceasta este o importantă parte a prețurilor de concurență a participanților care stabilesc liber profitul sau momentul când va avea loc creșterea prețului;

g) înțelegeri privind interzicerile cu privire la introducerea prețurilor. O înțelegere de nevânzare la contract sau folosirea introducerii prețurilor este interzisă, pentru încercarea de a-și mări segmentul de piață prin prețuri temporar mai mici.

h) înțelegerile referitoare la menținerea prețului de revânzare. O înțelegere în care un vânzător și un client cad de acord asupra prețului de revânzare a unui produs relevant sau prin care ofertantul înțelege să impună prețuri de revânzare a produselor sale clientului, sau înțelegere cu clienții săi ca prețul de revânzare să fie mai mare va fi interzisă prin lege.

i) înțelegeri privind rabaturile agregate. O înțelegere în care un grup de ofertanți agreează faptul de a nu acorda rabaturi, discounturi sau bonificații bazate pe totalul cumpărăturilor făcute de consumator de la toți membrii grupului este interzisă.

j) schimburile de informații cu privire la prețuri. Schimburile de informații între concurenți poate fi un element adițional care să conducă Consiliul Concurenței la combaterea fixării prețului. Dintre elementele de informații ale prețurilor care nu pot fi schimabate sunt: lista de prețuri, avantaje și termeni ai pieței, rate și date ale acestor schimburi și tratamentul special al anumitor clienți.

k) recomandările cu privire la prețuri. O recomandare de preț făcută, de exemplu, de o asociație având ca țintă prețurile sau creșterile de prețuri poate avea efect o încălcare a legii, chiar dacă este expres non-intenționată. Aceasta este deoarece recomandările vor fi în general neavizate și neacceptate de politică de prețuri a competitorilor, care pot conduce pe concurenți la un comportament uniform;

1) forme de contracte standard. Interzicerea de fixare a prețului nu va genera acoperirea folosirii contractului standard stabilit de către asociație pentru folosul membrilor săi, furnizarea acestora nu înseamnă prețuri regulate, rabaturi sau alte condiții ale vânzării, ori o renegociere a fixării prețului stabilit între membri.

Pe o piață oligopolistă și în care produsele relevante sunt substituibile, poate fi cazul că orice modificare de preț creață de către una din entitățile pieței să ducă la o luptă între concurenții săi, în special unde oferta excede cererea, iar în consecință marjele să fie scăzute. De fapt, aceste modificări de prețuri sunt o mișcare simultană normală și nu sunt ele însele suficient de puternice să stăpânească procesele fixării prețurilor.

Intre factorii care pot fi luați în considerare pentru a concluziona dacă prețurile sunt sau nu sunt paralele sunt următorii:

Existența factorilor care pot încuraja operatorii economici din sectoarele particulare să opereze în cartel, și anume o recesiune sau un exces de ofertă în acel sector, în recesiune, concurenții pot fi tentați să intre în aranjamente de prețuri paralele, adesea combinate cu piața și cu alte practici restrictive, în sensul de a se proteja poziția tuturor participanților pe piața relevantă. Dacă o industrie are exces de producție și stocurile sunt mari, concurenții pot finerăbdători să aibă prețuri competitive în așteptarea de a-și lichida stocurile.

– Cracteristicile particularităților pieței: de exemplu adevărata comparare a prețurilor poate fi făcută mai mult într-o piață matură.

Schimbarea simultană a prețurilor, ca o creștere făcută în același timp sau aceeași dimensiune, limitarea creșterii prețurilor, schimbări făcute să reducă nivelurile sau structurile pot fi atribuite transparenței în particularitatea pieței, creată prin practicile de cumpărare.

Folosirea aceleeași fraze de către concurenți în anunțarea schimbărilor de prețuri;

Comunicarea între concurenți a elementelor de preț comercial, care le consideră secrete de afaceri;

înțelegere între concurenți cu privire la nivelul profiturilor, dacă acestea sunt excepțional de mari, luând în considerare producția și costurile de distribuție și alte particularități ale ramurii;

Găsirea altor tipuri de practici restrictive, cum este împărțirea pieței și limitarea capacității de producție, care este o formă de înțelegere în fixarea prețului;

Anunțarea schimbării prețurilor înaintea introducerii lor, cu suficient timp, pentru ca celelalte entități să ridice prețurile, în mod concertat:

Prezența unui singur factor nu îndreptățește autoritatea concurenței să concluzioneze că există un comportament conspirativ. Trebuie examinată piața relevantă și contextul real, pentru a determina dacă schimbul de informații privind prețurile poate fi exceptat în circumstanțele normale ale pieței. Schimbul de prețuri poate fi interpretat ca un comportament conspirativ numai dacă acest comportament este dovedit, în baza unor informații certe.

3.3.2.Stabilirea prețurilor de revânzare

Principalele forme în care apar prețurile ca instrumente ale unor practici comerciale interzise în cadrul acordurilor verticale sunt: prețurile impuse; prețurile de revânzare recomandate; revânzarea în pierdere. Principiul libertății stabilirii prețurilor presupune că nici un preț nominal nu poate fi impus pentru vânzarea bunurilor sau pentru remunerarea serviciilor prestate.

Prețul de vânzare impus este prețul de vânzare de gros sau de detaliu pe care fabricantul îl fixează dinainte pentru un produs determinat, oricare ar fi canalele de distribuție ale acelui produs.

Unii operatori economici eludează reglementările, substituind noțiunea de preț impus cu cea de preț recomandat. Dar, deseori, prețul recomandat funcționează ca preț impus.

Prețurile recomandate trebuie să aibă caracter orientativ. Nerespectarea lor de către distribuitor nu trebuie să atragă, prin contract, sancțiuni din partea furnizorului. Prețurile impuse sunt categoric interzise.

Revânzarea în pierdere este definită ca fiind vânzarea oricărui produs la un preț inferior prețuiui său de cumpărare efectiv, majorat cu impozitele asupra cifrei de afaceri aferente acestei revânzări. Revânzarea în pierdere este asimilată cu practicarea prețurilor ilicite.

Izolată de contextul său anticoncurențial, practica vânzării în pierdere favorizează scăderea prețurilor, ea poate fi acceptată, în practică, întreprinderile comerciale o aplică în scopuri strict personale care se rezumă în celebra expresie „o insulă de pierderi într-un ocean de profit", într-adevăr, utilizată corect și bine dozată, vânzarea în pierdere constă în atragerea clienților prin prețuri excepțional de scăzute la unele produse, sperând că aceștia din urmă vor cumpăra în același timp alte produse vândute cu marje mult mai mari. Pierderea asupra câtorva articole nu este decât un argument publicitar, care se traduce de fapt printr-o creștere a vânzărilor în plan general.

Trebuie remarcat că atribuirea gratuită a unuia sau a mai multor articole suplimentare identice cu acela sau cu cele care fac obiectul vânzării se analizează ca o vânzare cu reducere a prețului, și nu trebuie să fie un mijloc de deturnare de la interdicția vânzării în pierdere. Dacă prețul mediu pe unitate, ținând cont de unitățile gratuite, scade sub minimul eventual definit de lege, există vânzare în pierdere.

Vânzarea în pierdere nu este sancționată decât dacă ea procură sau poate să procure un câștig suplimentar și anormal comerciantului. Insă, dacă ea nu este inspirată decât printr-un motiv legat de buna gestionare, de exemplu, dacă ea permite evitarea unei pierderi și mai mari, o asemenea vânzare se justifică.

Interdicția vânzării în pierdere nu se aplică următoarelor situații: produselor perisabile, începând din momentul în care sunt amenințate de o alterare rapidă; vânzărilor voluntare sau forțate motivate de încetarea sau schimbarea activității comerciale; produselor la care vânzarea prezintă un caracter sezonier marcat, în timpul perioadei terminale a sezonului vânzărilor șr în intervalul cuprins între două sezoane de vânzare; produselor care nu mai corespund,datorită evoluției modei sau apariției perfecționărilor tehnice, fiind uzate moral: produselor la care reaprovizionarea s-a efectuat sau ar putea să se efectueze în scădere.

Abordarea noțiunii de preț de ruinare, cunoscut în literatură și ca preț distrugător, face obiectul preocupărilor autorităților privind concurența. Analiza costului întreprinderii dominante poate fi utilă în aprecierea caracterului normal sau anormal al comportamentului producătorului dominant, în raport cu potențialii săi concurenți.

Chiar întreprinderile susțin folosirea costurilor drept criteriu obiectiv în aprecierea corectitudinii nivelului de preț determinat, care, totodată, nu poate fi disociat de situația concretă a pieței pe care se fixează prețul. Astfel, în optica întreprinderii, nu poate fi vorba de abuz, dacă aceasta este preocupată de un preț de vânzare optim, cu o marjă de acoperire a costurilor pozitivă.

Marja pozitivă rezultă din diferența dintre valoarea încasărilor unei comenzi și suma costurilor variabile aferente acesteia:

m = p — v,

în care:

m = marja contribuției la acoperirea costurilor fixe și a profitului, prin preț:

p = prețul de vânzare;

v = costul variabil medi

Interpretarea acestei marje, denumită în literatură „contribuție", este diferită, având în vedere subiecți diferiți: întreprinderea în cauză; organele justiției. Astfel, întreprinderea optează pentru prețul optim, având în vedere efectele pe termen scurt, punându-se astfel la adăpost de apariția pierderilor. Pe termen lung, întreprinderea ia măsuri pentru suprimarea pierderilor sau pentru ieșirea din ramură. Pentru justiție, se consideră ca abuzive prețurile al căror nivel este situat sub costurile variabile, deoarece, aceste prețuri sunt folosite, evident, în scopul eliminării unui concurent. Pierderile obținute prin absența marjei asupra costurilor variabile sau ineficienta ei, urmează a fi acoperite din profitul de monopol obtenabil în perioada următoare în care întreprinderea rămâne singură în ramură.

Așadar, prețul distrugător se formează printr-o reducere masivă și prelungită a prețului într-un sector determinant. Nivelul său este inferior costului variabil mediu, ceea ce înseamnă fixarea lui cu pierdere pentru vânzător.

Interdicția practicării prețului de ruinare face parte din dreptul concurenței. Această interdicție este introdusă și în Legea Concurenței din România, și funcționează începând cu intrarea acesteia în vigoare, la l februarie 1997.

Prețul de ruinare există atunci când o întreprindere aflată în poziție dominantă pe piață stabilește, în cadrul unei perioade de timp suficient de lungă, nivelul prețului atât de coborât, încât unul sau mai mulți dintre concurenții săi sunt nevoiți să părăsească piața și/sau potențialii noi intrați pe această piață să-și abandoneze proiectul de intrare.

Prețul de ruinare este considerat un preț nerezonabil de scăzut.

Funcționarea prețului de ruinare vizează nu numai aceste efecte, ci și reacțiile următoare ale întreprinderii ruinătoare după producerea acestor efecte, manifestate prin ridicarea prețurilor în mod semnificativ în scopul recuperării profiturilor care ar fi fost realizate sau al recuperării pierderilor obținute în cursul perioadei de practicare a nivelului foarte coborât al prețului.

Un asemenea comportament trebuie identificat referitor la situațiile care se semnalează prin plângeri autorităților privind concurența și se examinează în virtutea prevederilor Legii Concurenței și ale legislației secundare acesteia.

Abordarea atât teoretică, cât și practică, a prețului de ruinare comportă, în mod esențial, definirea categoriei de preț nerezonabil de scăzut. Așadar, chestiunea crucială este de a ști dacă, da sau nu, prețurile care fac obiectul unei plângeri pot fi calificate nerezonabil de scăzute

Pentru a asigura certitudinea încadrării pieței prețului în preț de ruinare, în primul rând se definesc caracteristicile pieței relevante, gradul de concentrare a vânzătorului și condițiile de acces pe piață, ca și indicatorii existenței unei puteri de piață sau posibilitatea de a-și construi una.

In al doilea rând, trebuie să se confirme că prețurile sunt într-adevăr „nerezonabil de scăzute”, evaluând legătura între prețurile și costurile presupusului ruinător.

3.3.3. Strategia prețurilor de vânzare

Legislația concurenței interzice orice politică de preț nerezonabil de scăzut care are ca efect sau tendință de a reduce sensibil concurența sau de a elimina un concurent sau este destinată să aibă un asemenea efect.Discriminarea este un termen controversat în materie de concurență. In dreptul american, practicile discriminatorii nu sunt considerate ilegale, decât dacă au efect anticoncurențial asupra comerțului dintre statele federației. In legătură cu aceasta, jurisprudența consideră că această condiție este îndeplinită din clipa în care discriminarea are o importanță foarte mare, dată de diferența considerabilă între prețurile consimțite, ceea ce are în mod automat un efect anticoncurențial impus.

Discriminarea prin prețuri constă în aplicarea unei concesii Ia preț consimțite de vânzător unui cumpărător, utilizată la vânzări ale unui bun omogen distribuit, în aceleași condiții de vânzare.

Conform prevederilor reglementărilor legale formele de aplicare se manifestă atunci când o întreprindere este parte interesată sau contribuie la o vânzare care este, cu cunoștința sa, direct sau indirect, discriminatorie față de concurenții unui cumpărător al produselor acestei întreprinderi, cu un discount, un rabat, o remiză, o concesie de preț sau un alt avantaj creat cumpărătorului peste nivelul oricărui rabat, remiză, concesie de preț sau alt avantaj accesibil acestor concurenți, în momentul în care produsele sunt vândute acestui cumpărător, la aceeași calitate și în cantități similare cu cele vândute concurenților respectivi.

Pentru încadrarea unei fapte în categoria celor incriminabile, legislația trebuie să prevadă anumite criterii, pe care aceasta trebuie să le îndeplinească:

în primul rând, trebuie să fie vorba de o vânzare de produse de către o persoană consacrată ca o întreprindere;

discountul, rabatul, remiza, concesia de preț sau un alt avantaj trebuie să fie acordate, în cadrul vânzării, unui cumpărător, „în plus" față de ceea ce este „accesibil" concurenților cumpărătorului în aceleași condiții de vânzare, de calitate și cantitate, în aceste împrejurări, este necesar a se ține seama de prețurile accesibile concurenților în momentul în care aceste produse sunt vândute cumpărătorului preferat;

discriminarea se produce cu cunoștința vânzătorului;

în sfârșit, vânzarea trebuie să intervină în cadrul unei strategii de discriminare.

Analiza unei strategii de discriminare prin preț începe cu examinarea retrospectivă a condițiilor de vânzare care se referăcumpărătorii concurenți, în negocierea cu același vânzător, în vederea achiziționării unor produse de la acesta. Se urmărește dacă a avut loc producerea reducerii concurenței, tară nici o îndoială.

Pentru aceasta, se urmărește un anumit număr de elemente care trebuie să fie toate reunite pentru ca să se poată trage concluzia că s-a produs o încălcare a ieșii.

în centrul analizei se află examinarea nivelului prețului, incluzând concesiile, inaccesibil concurentului care se apreciază defavorizat în momentul vânzării produsului cumpărătorului favorizat.

Discriminarea are loc numai atunci când vânzarea defavorizează o întreprindere, în ceea ce privește costul achiziției, în raport cu unul sau mai mulți dintre concurenții săi. In plus, ea se presupune în condițiile aceleiași calități și cantități similare, fiind vorba de operații încheiate sau negociate în aceeași perioadă.

în fond, discriminarea constă în a acorda un discount, un rabat, o concesie de preț sau un alt avantaj, față de și în plus de orice avantaj „accesibil" concurenților unui cumpărător.

A. Discountul condițional

Este o formă curentă a concesiei de preț care nu ar trebui să ridice nici o dificultate, în termenii dispoziției, în măsura în care el este accesibil cumpărătorilor concurenți ai produsului de cantitate și calitate similare. Este acordat cumpărătorului care respectă o condiție dată, privitoare la un obiectiv de vânzare sau de prestare a unui serviciu al vânzătorului.

Pentru a evita efectuarea unei examinări pe baza dispozițiilor legii, vânzătorul trebuie să ia anumite precauții.

In primul rând, condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru a obține dis-countul nu trebuie să fie concepute în maniera de a favoriza sau defavoriza nerezonabil anumiți clienți. Ridică pentru vânzător întrebarea de a ști dacă avantajul este cu adevărat accesibil cumpărătorilor concurenți ai produselor de aceeași calitate și cantitate, sau dacă condiția vizează să împiedice unul sau mai mulți cumpărători pentru a obține avantajul. Aceasta se poate produce atunci când vânzătorul știe că cumpărătorul în cauză nu dispune de facilitățile dorite și că el nu le poate obține pe piață cu condiții comerciale uzuale.

In al doilea rând, este necesară determinarea că în acel moment condiția a fost îndeplinită, și vânzătorul trebuie să acorde totdeauna concesia prețului, dacă condiția este respectată.

B.Discountul de volum

Dacă se consideră oportun, se poate stabili un preț uniform care nu ține seama de volumul cumpărărilor. Chiar dacă îi este permis să opteze pentru un preț uniform, cumpărătorul așteaptă adesea ca vânzătorul să ofere'un discount sau un rabat fondat pe volum, astfel ca prețul net să scadă, pe măsură ce volumul cumpărărilor sporește.

Vânzătorul care consimte un discount de volum poate acorda în avans o concesie de preț fondată pe o estimare a volumului de cumpărare sau pe operații anterioare, în măsura în care el redresează prețul vărsat de către cumpărător, atunci când cumpărările efectiv făcute de acesta din urmă nu sunt suficiente pentru a obține concesia.

Unele concesii de preț sunt legate de creșterea volumului de cumpărare comparativ cu o perioadă anterioară. Vânzătorul poate, de exemplu, să acorde o concesie de preț clientului ale cărui cumpărări cresc cu un anumit procentaj în comparație cu anul precedent.

C.Remiza profesională

Remizele profesionale acordate de către vânzători ridică un mare număr de întrebări. Este vorba de concesia de preț acordată în schimbul execuției, de către cumpărător, a unui seviciu pe care vânzătorul i-ar fi dat, astfel, executării cheltuielilor sale, ca, de exemplu, furnitura localurilor de antrepozit sau transportul mărfurilor. Dacă, în loc de a obține un serviciu în contrapartida unei remize profesionale, vânzătorul conchide în mod simplu o înțelegere distinctă pentru obținerea unui seviciu.

Faptul că o întreprindere nu poate beneficia de o remiză, decât dacă ea acceptă să execute un serviciu pe care ea nu-1 oferă imediat, nu semnifică în mod necesar că avantajul nu este accesibil.

D. Discountul de exclusivitate

Vânzătorul oferă unui client o concesie de preț distinctă, în schimbul angajamentului clientului de a face comerț exclusiv cu articolele vânzătorului. Această formă scapă de aplicarea dispozițiilor dacă aceasta este accesibilă tuturor cumpărătorilor concurenți ai articolelor de aceeași calitate și cantitate. Clientul căruia este oferită concesia trebuie, fără îndoială, să țină seama de numeroșii factori, înainte de a accepta oferta unui discount de exclusivitate, între care menționăm evaluarea avantajelor relativ pierdute renunțând la gamele concurente ale produselor.

3.3.4.Prețurile în strategia dumpingului

Prin dumping se înțelege actul de a vinde produse pe o piață străină la un preț scăzut, inferior celui practicat la vânzarea aceluiași bun pe piața internă. Dumpingul implică în mod tipic discriminarea internațională prin

preț, având ca scop distrugerea concurenților străini pe piața mondială considerată a bunului în cauză și câștigarea unei poziții puternice de către vânzător, ca autor al acestui comportament pe o asemenea piață.

Prețurile de dumping presupun de multe ori nivele sub costul național al producției și distribuției bunului, ceea ce implică stabilirea de prețuri de vânzare ridicate pe piața internă, în dezavantajul consumatorilor naționali. Astfel, eventualele pierderi obținute din tranzacțiile comerciale externe la prețuri de dumping, se acoperă pe seama cheltuielilor consumatorilor interni, care plătesc prețuri prea mari, față de cele normale.

Conștientizarea practicilor de dumping, care au ca efect distorsionarea concurenței internaționale, împiedicând totodată desfășurarea liberă a comerțului, a dat naștere la preocupările majore pe linia remediilor antidumping.

Contrar presupunerilor unor economiști, regulile antidumping nu sunt intenționate ca un remediu pentru prețurile de ruinare practicate de firme sau ca un remediu pentru alte câteva practici particulare anticoncurențiale tipic condamnate de legile concurenței. Mai degrabă, regulile antidumping sunt un remediu pe care membri OMC i-au agreat că este necesar pentru menținerea sistemului multilateral al comerțului.

Ca un remediu al comerțului, regulile antidumping sunt declanșate numai ca răspuns la practica de dumping, de exemplu, o situație în care un exportator vinde produsul său în străinătate la prețuri mai mici decât o face în țară sau la prețuri care sunt sub cost, care cauzează pagube materiale producătorilor produsului în țara importatoare. Odată ce aceste fapte sunt stabilite, autoritățile concurenței care efectuează investigația pot impune obligații pentru compensare, în perspectiva dumpingului păgubitor.

Deși dumpingul se datorează unor afaceri avantajoase și segmentării pieței care apare ca răspuns la forțele comerciale, uneori este determinat de anumite politici industriale guvernamentale sau de aspecte cheie ale sistemului economic național creat de un guvern care promovează sau tolerează practici inadecvate, ca dumpingul.

Dumpingul implică în mod tipic discriminarea internațională prin preț. Și anume, cazul în care un producător își vinde produsele la un preț mai mic pe piața internațională decât pe piața națională, dar dumpingul poate însenina și vânzarea la un preț sub costul de producție.

Regulile antidumping promovează un comerț liber, dar „cinstit" și în aceeași măsură un remediu pentru producătorii interni și pentru lucrători împotriva dezavantajelor create de dumpingul producătorilor străini.

In context internațional, unde sunt aplicate regulile antidumping se menține un nivel de fair play, prin care producătorii situați pe poziții similare sunt tratați în mod egal. Cu alte cuvinte, comerțul „cinstit"' se referă la faptul că producătorii vor folosi numai avantajele comparative naturale, ca resursele naturale, un climat favorabil, tehnologie avansată, muncitori calificați, eficiență mare, costuri scăzute ale forței de muncă și nu orice altfel de avantaje artificiale.

In mod normal, dispoziția de a se angaja în practici de dumping poate fi determinată de avantaje rezultate de fiecare dintre situațiile următoare: politici guvernamentale care distorsionează piața și/sau diferențe cu sistemul economic național. In mod specific, aceste politici dau posibilitatea producătorilor să ridice prețul mai sus decât prețul con-curențial pe piața națională și ca rezultat să realizeze profituri mărite. Dacă politicile guvernamentale ar avea efectul de a scădea costurile de producție ale firmelor, atunci producătorii ar avea beneficii chiar dacă ar menține același preț pe piața internă. De exemplu, costurile de producție ar putea fi scăzute doar prin capacitatea producătorilor de a crește vânzările produselor lor pe o piață internă captivă, sau poate fi ca un rezultat al unor măsurători mult mai directe. Astfel, producătorii pot realiza profituri mărite urmărind să nu treacă la reducerea costurilor pe piața consumatorilor interni. Producătorii pot realiza de asemenea beneficii similare ca simplu rezultat al unui suport financiar guvernamental.

Asemenea practici de dumping pot apărea într-o manieră mai puțin directă, când un producător care are mai multe linii de producție beneficiază de o politică guvernamentală care duce la distorsionarea pieței. Astfel, producătorul poate folosi avantajul artificial al unui profit ridicat, realizat din activitatea care este ținta unei politici guvernamentale, prin care poate finanța un preț scăzut de export pentru un alt produs al său. Această practică este numită „subvenționare încrucișată”.

Mai jos sunt descrise patru tipuri de politici industriale guvernamentale care duc la distorsionarea pieței:

Politici industriale guvernamentale care combină limitarea concurenței interne cu bararea accesului pe piață a producătorilor străini.

Posibilitatea unui producător dintr-o țară de a se angaja în practici de dumping poate decurge din combinarea a două tipuri de politici industriale. Mai întâi, guvernul poate promova măsuri destinate a limita (sau nu) concurența internă pentru acești producători. Apoi, poate adopta măsuri care îi protejează în mod substanțial pe acești producători de concurență externă, prin bariere tarifare sau prin oricare dintre posibilele bariere netarifare.

Existența unei concurențe interne limitate poate fi datorată mai multor tipuri de politici guvernamentale care intenționează să influențeze structura pieței interne cu scopul de a afecta numărul sau tipul producătorilor. Exemple ale acestei politici includ:

-Politici guvernamentale care limitează numărul producătorilor într-o anumită industrie, prin acordarea restrictivă de licențe.

-Monopoluri de stat.

-Politici guvernamentale care favorizează un producător „campion național" în cadrul unei ramuri industriale.

-Politici guvernamentale care împart și stabilesc părțile de piață.

-Orice altă variantă de politică guvernamentală care reglementează comerțul prin crearea, promovarea sau tolerarea monopolurilor sau oligopolu-rilor sau prin favorizarea anumitor producători interni în comparație cu alți producători interni sau străini.

-Protecția împotriva concurenților străini se poate realiza prin taxe ridicate sau printr-un număr mare de bariere netarifare. Exemple de astfel de bariere:

restricții cantitative;

licențe de import;

bariere impuse de tradiții în consum, manifestate prin atitudinile specifice ale clienților;

impunerea unor norme restrictive sanitare și fitosanitare mai puțin necesare și refuzul guvernului de a accepta certificatele de producători ale străinilor ca fiind în concordanță cu standardele pieței interne;

bariere investiționale, ca: limitarea participării capitalului străin și limitarea accesului la programe de cercetare fundamentate și dezvoltate de guvern, cerințe ale unor performanțe de export și restricții privind transferarea câștigurilor și capitalului;

drepturile comerciale ale statului;

bariere ale serviciilor, cum ar fi: limitarea razei de acțiune a serviciilor financiare oferite de instituțiile pieței financiare naționale;

h) reglementări privind fluxurile internaționale de date și restricții în folosirea unor date procesate în străinătate;

i) lipsa protecției asupra proprietății intelectuale, incluzând regimul inadec-vat al mărcilor de comerț, brevetelor, drepturilor de autor;

j) practici guvernamentale pentru licitațiile închise;

k) mita și corupția.

Disponibilitatea unui producător intern de a se angaja în practici de dumping poate fi rezultatul lipsei sau al aplicării inadecvate al legilor privind concurența pe plan național, în aceste circumstanțe, inacțiunea guvernului sau toleranța lui conduc la comportamentele anticoncurențiale care limitează atât concurența existentă internă, cât și pe potențialii noi intrați. De asemenea, simultan, pot împiedica accesul competitorilor pe piața statului autorilor de dumping. Exemple de un asemenea comportament pot include următoarele: falsificarea licitațiilor, împărțirea pieței și alte aranjamente orizontale între comercianți; restricții verticale, ca distribuții condiționate, practici monopoliste sau alte practici ruinătoare, carteluri și fuziuni anticoncurențiale.

Când politicile guvernamentale au ca rezultat limitarea concurenței pe piața internă și bariere care exclud concurenții străini, producători care beneficiază de aceste politici, în momentul în care exportă, se bucură de un avantaj asupra producătorilor de pe piața importatoare, avantaj care nu se datorează unei eficiente mai mari sau oricărui alt avantaj comparativ natural. Mai degrabă, ei se bucură de creșterea profitului în operațiile lor pe piața internă, pentru că guvernul a redus substanțial concurența din partea producătorilor interni și internaționali, în aceste cazuri este posibil dumpingul.

2. Controlul intern al prețurilor

O altă categorie de politici industriale guvernamentale, care conduc la practici de dumping privesc controlul intern al prețurilor pe care guvernele îl pot folosi pentru a susține industria internă.

Un scenariu care are mai multe variante este acela în care un guvern stabilește prețul intern al unui produs la un nivel ridicat în mod artificial, în timp ce utilizează taxe vamale prohibitive pentru a împiedica producătorii străini săpătrundă pe piață cu prețuri ieftine. Astfel, chiar dacă producătorii interni ar fi ineficienți și ar avea costuri relativ ridicate, prețul intern este adesea stabilit la un nivel suficient de ridicat pentru ca ei să obțină profituri supercompetitive. Producătorii interni pot folosi acest avantaj artificial pentru a exporta la prețuri joase.

Chiar dacă taxele vamale preferențiale sunt stabilite la un nivel încât să se ajungă la un preț aproximativ egal cu prețul pe piața internă, efectul este adesea același, în cazul în care calitatea nu este un criteriu, poate fi foarte dificil pentru producătorii localizați în alte țări să pătrundă pe piața internă, date fiind modelele istorice, absența unui nume recunoscut și incapacitatea de a concura pentru o parte din piață, în termeni de preț. Consecvent, acești producători străini adesea nu sunt la fel de capabili să obțină profituri la fel de super competitive cum sunt cele obținute prin politica de control a prețurilor. Se desprinde aceeași concluzie, că producătorii interni pot folosi acest avantaj pentru a exporta la prețuri scăzute.

c) Un scenariu similar se poate dezvolta când prețul intern poate fi stabilit în mod artificial la nivel scăzut, pentru un produs care este o materie primă utilizată pentru unul sau mai multe produse finite. Astfel, producătorii interni ai produsului finit beneficiază de avantajul artificial de a plăti un preț situat sub nivelul prețului de piață, pentru o materie primă. Același avantaj nu este valabil pentru producătorii aceluiași produs finit localizați în alte țări pentru că producătorii de materii prime, în momentul în care o exportă, nu se confruntă cu nici un fel de control al prețurilor și de aceea o pot vinde la preț competitiv. Astfel, producătorii interni ai produsului finit pot utiliza acest avantaj asupra producătorilor localizați în alte țări pentru a exporta la un preț scăzut.

Subvențiile guvernamentale

Practicile de dumping pot apărea ca rezultat al subvențiilor guvernamentale, acordate în mod special în cazurile în care forțele pieței nu conduc ca rezervele de subvenții să se transforme în beneficii ale consumatorilor și totodată fără să influențeze negativ concurența pe piața internă. Subvențiile guvernamentale creează un avantaj artificial pentru producătorii interni care le primesc, avantaj de care nu se bucură producătorii localizați în alte țări, deoarece nu primesc subvenții similare de la guvernele lor. în aceste condiții, subvențiile guvernamentale determină posibilitatea ca producătorii interni care beneficiază de ele să exporte la prețuri scăzute, ceea ce constituie dumping.

Sunt situații în care producătorii subvenționați nu devin mai eficienți în comparație cu producătorii nesubvenționați din alte țări, dar este creată totuși o capacitate de producție în exces în industria internă, ceea ce are ca rezultat, deseori, dumpingul.

Acordurile comerciale între state

Acordurile comerciale între state privesc bunurile de consum, precum cele agricole, și de asemenea pot duce în mod direct la practicarea dumpingului. Mult mai des întâlnite în economiile planificate, înțelegerile comerciale între state pot fi găsite de asemenea și în economiile de piață.

Un scenariu obișnuit implică producători interni care nu sunt competitivi pe plan internațional datorită faptului că au costuri de producție mai ridicate decât prețurile mondiale ale bunurilor produse de ei. Astfel, producătorii interni pot vinde bunurile lor unei companii comerciale a statului, la prețuri egale cu costurile lor, și apoi, compania respectivă vinde bunurile în afară la orice preț pe care îl poate obține. Normal, acest preț va fi cel mai scăzut preț de pe piața internațională și, în timp, acest preț poate scădea dacă acordurile comerciale între aate conduc la vânzarea de cantități excesive pe piața internațională.

Alt scenariu privește producătorii interni competitivi pe plan internațional care produc bunuri al căror preț mondial poate fluctua semnificativ de la an la an. Astfel, în scopul de a-i proteja de scăderea periculoasă a prețurilor, producătorilor interni li se permite să-și vândă bunurile unei companii de stat la un rreț prestabilit, care într-un anumit an poate fi mai mare sau mai mic decât rrețul pieței. Dumpingul se produce în anul în care prețul prestabilit este mai are decât prețul pieței, dacă compania de stat vinde la rândul ei bunurile la șrețul de pe piața internațională.

Un alt tip de dumping poate apărea în legătură cu sau independent de dumpingul care rezultă din politicile guvernamentale care au ca efect distorsionarea pieței. Acest tip se manifestă prin prețuri de export scăzute, adesea sub costul de producție, datorate diferențelor de mediu economic din țările exportatoare și importatoare, în multe situații, diferențele între două sisteme economice naționale rezultă nu doar din climatul de afaceri existent sau din cultură. De fapt, aceste diferențe se datorează în mare măsură rolului pe care guvernul consideră să-i joace în conducerea economiei.

Alt exemplu este cazul în care există relații de afaceri între țara exportatoare și cea importatoare tolerate la nivel guvernamental. Aceasta se poate întâmpla, în special, când există grupuri de afaceri într-o țară cu relații ramificate în mod substanțial orizontal și vertical, care conduc la o competiție lărgită, care inhibă comportamentele individuale. Acțiunea economică a acestor grupuri de afaceri poate fi extrem de dăunătoare și efectele negative sunt simțite nu doar de potențialii noi intrați pe piața internă care nu aparțin unuia din aceste grupuri, dar și de către concurenții străini cărora li se refuză accesul pe piață. Ca rezultat, aceste grupuri de afaceri pot beneficia de profituri ridicate legate și de operațiile pe piața lor internă.

Un alt exemplu poate fi întâlnit în țările în care guvernul are o practică standard de adoptare a măsurilor de stabilizare a pieței și tolerează comportamente potențial anticoncurențiale din partea producătorilor interni, din moment ce produsul a ajuns la maturitate, având ca rezultat faptul că nivelul cotelor de piață ale produselor rămâne constant și este eliminată concurența prețurilor. Astfel, rivalitatea între producătorii interni în sensul de concurență a prețurilor, este intensă când un nou produs este dezvoltat, având ca rezultat tipic o activitate de cercetare și dezvoltare sponsorizată de guvern. Aceste firme care participă la eforturi de cercetare-dezvoltare în mod obișnuit membri ai unor conglomerate prestabilite – se întrec în a construi capacități masive de producție care pot sau nu să ducă la anumite corelări cu cererea pieței și, astfel, urmează o perioadă de concurență aprigă a prețurilor în care aceste firme se luptă pentru o cotă cât mai mare pe piața internă înainte ca guvernul să ia măsuri de stabilizare a pieței. O semnificație pentru produsul acestui tip de activitate este un mare număr de exporturi, adesea la prețuri scăzute, de dumping, prin care producătorii noii linii de produse caută desfacere pentru capacitățile lor de producție în afară.

CAPITOLUL 4

FUNDAMENTAREA ȘI ACTUALIZAREA PREȚURILOR DE OFERTĂ

4.1. Analiza costului de producție în vederea fundamentării prețului

In economia de piață, producătorul este interesat să obțină produsul cu un cost mai mic încă din momentul proiectării unui nou produs sau al refundamen-tării prețului în vederea negocierii lui, când se stabilesc normele consumurilor materiale și ale consumurilor de manoperă. De aceea, este necesar, să se apeleze la analiza costurilor proiectate, care are ca obiectiv eliminarea costurilor nereale, exagerate și risipitoare, respectarea normelor consumurtlotmateriale, de muncă și financiare, pe baza cărora se elaborează calculele de fundamentare a costului în documentația tehnică și economică specifică stabilirii prețului.

Principalele obiective ale analizei costurilor sunt: folosirea normelor de consum pentru materii prime, materiale, combustibil, energie, revizuite periodic, în concordanță cu gradul de prelucrare; calculul scăzămintelor de materii prime și materiale în limitele cotelor normate de pierderi tehnologice, de depozitare, transport. respectarea indicilor de utilizare a materiilor prime și materialelor luați în calcul la elaborarea documentațiilor de preț; regăsirea materialelor recuperabile și refolosibile; determinarea manoperei pe baza normelor de muncă reale, în vederea asigurării creșterii productivității muncii.

Prețurile de ofertă trebuie fundamentate și corelate prin calcule economice detaliate, pe variante, în cadrul unei documentații de preț, care să servească agentului economic în opțiunile sale privind prețul în procesul negocierii, în strategiile elaborate pentru comportamentul intern și extern specific economiei de piață.

Pentru perioadele de criză, în care oferta este deficitară, când prețurile pot influența mai mult ca de obicei asupra inflației sunt necesare reglementări juridice privitoare la controlul realității prețurilor stabilite de către producători, la respectarea cerințelor privind concurența și loialitatea ei, utilizarea eficientă a resurselor materiale, financiare și umane de către agenții economici autonomi, asigurarea transparenței pieței.

Pentru fiecare perioadă de contractare a vânzării unui produs către beneficiari se fundamentează prețul de ofertă, prin luarea în considerare a influențelor provocate de către factorii specifici costului în interiorul prețului.

Principalii factori care determină modificări ale costului sunt:

prețurile materiilor prime, ale combustibililor și energiei;

modificarea consumurilor de materiale și de energie;

indicii de utilizare a materiilor prime;

proporția recuperării materialelor refolosibile;

salariile și alte drepturi de personal;

cotele procentuale ale contribuțiilor pentru asigurări sociale și cele privind ajutorul de șomaj;

indicele productivității muncii;

cotele cheltuielilor indirecte.

Operațiunile de recalculare au la bază metodele de calculație a costului, în cadrul calculației pe articole de cheltuieli, costul total pe produs se stabilește după relația:

Ct = (Mp – Mr) + (Sb + CAS + AS) + CIFU + CCS +SDV + AC + CG

în care:

Ct reprezintă costul total pe unitatea de produs;

Mp -materiile prime și materialele directe;

Mr -materialele recuperabile obținute în procesul de fabricare aprodusului;

Sb -salarii directe, brute;

CAS -contribuțiile pentru asigurări sociale;

AS -contribuțiile privind ajutorul de șomaj;

CIFU -cota pentru cheltuielile de întreținere și funcționarea utilajelor;

CCS -cota pentru cheltuielile comune ale secțiilor de producție;

SDV -scule, dispozitive, verificatoare;

AC -alte cheltuieli;

CG -cheltuieli generale ale întreprinderii.

Asupra acestor componente, cuprinse în calculul costului unitar al produsului, pot influența următorii factori:

1) Modificarea prețurilor materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor. Această influență se ia în calculul de actualizare a costului prin indicele de modificare a prețurilor acestora (Ip) în perioada de actualizare (1) față de perioada în care s-a efectuat ultimul calcul (0).

Actualizarea se face pentru fiecare reper (/') de materie primă, materiale, subansamble, combustibil, energie, conform relației:

Mpia=Mpio*Ipi

în care:

Mpia – reprezintă valoarea materiilor prime, pe repere, actualizate în funcție de modificarea prețurilor;
Mpio -valoarea materiilor prime, pe repere, din documentația anterioară a prețului;
Ipi – indicele de modificare a prețului materiei prime, în perioada în care se efectuează actualizarea față de perioada în care s-a efectuat ultima calculație.

2) Modificarea indicilor de utilizare a materiilor prime (lUa) față de indicii anteriori (IUo).

Actualizarea se efectuează pe baza relației:

M’pia= Mpio + (IUia – IUio)Mpia

în care:

M’pia – valoarea materiilor prime actualizate, influențate de indicele de utilizare actualizat;

lUio, lUia – indicii de utilizare a materiilor prime, înainte de actualizare (0) și în momentul actualizării (a).

3) Proporția recuperării materialelor:

Mria = Mpia * cota actualizată

4) Modificarea salariilor brute directe:

Sba= Sbo+ ΔS

în care:

Sba – salariile brute directe actualizate, pe produs;

Sbo – salariile brute directe înainte de actualizare;

ΔSb – adaosuri la salariile brute (majorări, reașezări de salarii, revendicări ale sindicatelor, sporuri).

Drepturile de personal și cheltuielile aferente se recalculează ori de câte ori se modifică acestea, cât și cele privind contribuțiile pentru asigurări sociale și pentru ajutorul de șomaj, astfel:

CASa= Sba * cota CASa

ASa = Sba* cota ASa

în care:

CASa – contribuțiile pentru asigurări sociale actualizate;

ASa – ajutorul de șomaj actualizat.

Modificarea productivității muncii conduce la recalcularea salariilor astfel:

S’ba= Sba*(100±ΔIW)/100

în care:

S’ba – salariile brute directe actualizate, corectate cu influența productivității muncii;

±ΔIW – abaterea indicelui productivității muncii de la 100%.

Modificarea cotelor de cheltuieli indirecte (CIFU, CCS, CGI). Recal
cularea cotelor de cheltuieli indirecte se efectuează după relația:

Cota de cheltuieli indirecte=Cheltuieli indirecte totale actualizate *100

Baza de repartizare totala actualizata

Celelalte operațiuni se desfășoară conform metodologiei și conform condițiilor concrete în care se efectuează cheltuielile și se recuperează din cost sau direct din venituri.

Cta = Mpia – Mria + S'ha + CASa +ASa + CIFUa + CCSa + CGia +ACa

7) Actualizarea prețului de ofertă (negociabil):

PPa= Cta+ πa

în care:

PPa- reprezintă prețul producătorului actualizat;

πa- profitul actualizat.

In funcție de utilizarea factorilor de producție se deosebesc următoarele modele de calcul economic ale producătorului în raport cu costul.

A. Definirea condițiilor în care se efectuează modelarea

Orice producător dispune, la un moment dat, sau într-o perspectivă apropiată, de un volum de resurse financiare, iar în funcție de producția pe care urmează să o obțină și de prețurile factorilor de producție necesari, el va putea realiza combinarea acestor elemente componente ale activității sale economico-fmanciare, pentru a obține: maximizarea producției la un nivel dat a cheltuielilor; minimizarea costurilor de producție pentru un nivel dat al producției; maximizarea profitului; echilibrul producătorului în funcție de modificările în structura factorilor de producție.

B. Soluționarea problemelor pentru care poate opta producătorul

1) Maximizarea producției pentru un cost dat. Intreprinderea urmărește să producă cât mai mult posibil pentru un cost determinat. Situația de optim se va atinge atunci când producătorul nu mai poate spori producția ținând cont de constrângerile sale (nivelul resurselor și prețurile factorilor de producție).

In situația optimului producătorului, definit de producția maximă posibilă de obținut, se poate defini următoarea regulă de gestiune: la echilibru (optim). raportul productivităților marginale ale factorilor este egal cu raportul prețurilor factorilor.

Se poate deduce și un enunț alternativ: la optim există egalitatea productivităților marginale divizate prin prețuri.

La echilibru, raportul dintre productivitățile marginale este egal cu raportul dintre prețuri sau, la echilibru, există egalitatea dintre productivitățile marginale divizate prin prețurile factorilor respectivi.

2) Minimizarea costului pentru o producție determinată. Producătorul urmărește minimizarea costului printr-un nivel de producție dată, adică optimul dat de raportul producției la costul minim.

Se utilizează metoda multiplicatorului lui Lagrange care măsoară costul marginal unde suplimentul costului decurge (în condițiile producției optimale) din producerea unei unități suplimentare de produs.

3) Maximizarea profitului pe seama utilizării factorilor, în condițiile constrângerii resurselor. Dacă producătorul poate să opteze simultan pentru nivelul producției și pentru cel al resurselor de care dispune, maximizarea profitului său poate fi analizată direct.

Deci, pentru ca producătorul să-și maximizeze profitul său, trebuie ca productivitatea marginală valorică a fiecărui factor să fie egală cu prețul său. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul are avantaj prin creșterea utilizării unui factor determinat în așa măsură, încât suplimentul încasării obținute din utilizarea unei unități suplimentare a acestui factor este superior prețului acestui factor, adică costului utilizării unei unități suplimentare a acestui factor.

Se trage concluzia conform căreia condițiile necesare maximizării profitului reprezintă un caz particular al condițiilor găsite anterior pentru maximizarea producției sub constrângere bugetară.

4) Echilibrul producătorului sub influența modificărilor în structura prețurilor factorilor de producție. Aceasta este structura prețurilor relative sau a costurilor relative. O modificare simultană și proporțională a prețurilor celor doi factori va antrena o relaxare sau o restrângere a constrângerii bugetare, fără modificarea pantei dreptei.

Scumpirea unui factor (energie, muncă) antrenează o substituire de factori, în măsura în care există o schimbare în structura prețurilor relative a factorilor.

Amploarea în care un factor poate fi substituit cu altul este exprimată în elasticitatea substituției factorilor care reprezintă variația în procente a intensității utilizării factorilor de producție, în urma unei variații în procentajul dat al nivelului marginal al substituției sau ceea ce este echivalent cu prețurile lor relative.

4.2. Fundamentarea prețurilor pe baza valorii de întrebuințare a produselor

Mecanismul formării prețurilor reprezintă modalitatea de comparare și verificare socială atât a cheltuielilor de producție, cât și a valorii de întrebuințare. Valoarea de întrebuințare constă în proprietatea unui produs de a avea utilitate, adică de a satisface una sau mai multe necesități ale consumatorului.

Prin urmare, necesitatea luării în considerare a valorii de întrebuințare la stabilirea și corelarea prețurilor nu este o problemă care să fie pusă la îndoială. Până la confirmarea liberă de către piață a acestei dimensiuni, prin preț, se mențin unele aspecte care trebuie să ne preocupe distinct în activitatea de fundamentare a prețului și corelarea acestuia pe baza valorii de întrebuințare.

Valoarea de întrebuințare, ca expresie a utilității produsului, este dată de o serie de însușiri tehnice și economice, estetice și psihosenzoriale ale mărfurilor, în funcție de caracterul utilității, toate însușirile de întrebuințare ale produselor pot fi împărțite în două grupe: însușiri funcționale și însușiri estetico-ergonomice.

Cele două grupe de însușiri au o importanță diferită în aprecierea valorilor de întrebuințare ale bunurilor economice și ale bunurilor de consum. Pentru mijloacele de producție, gradul de utilitate a produsului se determină practic de către însușirile ergonomice, ca de exemplu, comoditatea și siguranța în folosire. Pentru bunurile de consum, la aprecierea valorii de întrebuințare, sporesc cerințele acesteia pentru însușirile estetice și ergonomice ale bunurilor respective.

Reflectarea valorii de întrebuințare în prețul produsului se poate realiza prin următoarele căi:

fundamentarea prețurilor noilor produse pe baza raportului optim dintre costuri și parametrii valorii de întrebuințare, în funcție și de importanța parametrilor în totalul funcționalității produsului, pe baza metodelor specifice ale analizei (ingineriei) valorii;

corelarea prețului noului produs cu prețul produsului etalon, prin compararea parametrilor tehnici, funcționali și constructivi ai valorii de întrebuințare și pe calități în cadrul aceleiași valori de întrebuințare;

fundamentarea prețurilor în cadrul grupelor omogene de produse, în care unul sau mai mulți parametri variază uniform de la o tipodimensiune la alta, cu ajutorul costogramelor, al baremelor de preț și al coeficienților de calcul.

Una dintre metodele care a cunoscut o mare extindere în lume în ultimele decenii și cu ajutorul căreia se poate obține reducerea costurilor, concomitent cu o îmbunătățire funcțional-calitativă a produselor, este „ingineria valorii" sau „analiza valorii", cum a fost denumită de inițiatorul și autorul ei, americanul L. D. Miles.

Aplicată pentru prima dată în S.U.A., începând cu anii de după cel de-al doilea război mondial, această metodă s-a răspândit surprinzător de repede, mai întâi în economia americană, apoi în majoritatea statelor Europei.

Ingineria valorii are ca obiectiv fundamental orientarea procedeelor și tehnicilor de lucru spre identificarea soluțiilor tehnice și economice pentru reducerea cheltuielilor de producție și eliminarea celor nejustificate din cost, fără a fi afectate valoarea de întrebuințare și prețul produselor.

Analiza valorii își propune să cuprindă toate fazele prin care trece un produs, începând cu cercetarea și proiectarea lui și până la desfacere, urmărind maximizarea raportului dintre valoarea de întrebuințare și costurile de producție, astfel ca ridicarea calității produselor să nu fie însoțită de majorarea prețurilor.

Utilizarea metodei presupune noi sarcini și eforturi și reclamă conlucrarea diferitelor compartimente din întreprinderi sau categorii de specialiști în realizarea unor cercetări complexe și sistematice a produselor prin care să se scoată în evidență rezerve de reducere a consumurilor materiale și energetice, de raționalizare a muncii, de îmbunătățire a parametrilor constructivi și, mai ales, funcționali, asigurând astfel premisele reducerii relative a prețurilor produselor respective.

Valoarea, în concepția analizei valorii, reprezintă suma efectelor sau a avantajelor tehnice și economice, care pot fi obținute de un produs, atât la producător cât și la beneficiar, prin următoarele aspecte:

ca valoare de întrebuințare, dată de capacitatea produsului de a-și manifesta funcțiile;

ca valoare estetică, dată de aspectul frumos și plăcut al formei exterioare de prezentare;

ca valoare de schimb, exprimată prin prețul ce poate fi obținut de producător, plătibil de către beneficiar;

ca valoare economică, măsurată prin costul de producție.

Pe baza acestor dimensiuni, producătorul și beneficiarul urmăresc să obțină maximum de efecte sau avantaje de la fiecare produs.

Analiza valorii se desfășoară de către echipe de lucru formate din ingineri, economiști, matematicieni, psihologi, sociologi ș.a., care reprezintă proiectantul, producătorul și beneficiarul produselor. Aceste echipe trebuie să activeze în cadrul compartimentului cercetare-dezvoltare din întreprinderi, precum și în institutele de proiectare ale ramurei producătoare.

Pentru necesitățile activității de fundamentare a prețurilor se pot folosi unele tehnici ale analizei valorii, astfel:

tehnici de determinare a coeficienților de importanță a parametrilor valorii de întrebuințare, care sunt utilizați în corelarea prețurilor noilor produse în raport cu produsul etalon, pe baza comparării parametrilor
tehnici-constructivi și funcționali. Acestui scop îi servesc matricele de interacțiune a parametrilor și matricea costului funcțiilor;

tehnici de optimizare a variantelor proiectate și propuse pentru analiză tehnico-economică. Acestui scop îi servește matricea combinex;

– tehnici de analiză a valorii de întrebuințare și a costurilor acesteia în vederea minimizării costurilor și eliminarea celor nejustificate, cu ajutorul matricei costurilor funcțiilor și a diagramei de distribuție ABC.

A. Matricele de interacțiune a parametrilor. Cu ajutorul acestora se poate evalua importanța sau locul fiecărui parametru al valorii de întrebuințare în totalul funcției produsului, exprimată într-un coeficient de ierarhizare a funcțiilor sau ponderea fiecărui parametru în totalul valorii de întrebuințare.

Aplicarea acestei metode presupune trei etape distincte:

a) enumerarea, listarea parametrilor și descrierea lor în ansamblul valorii de întrebuințare;

b) analiza combinatorie a parametrilor, ca importanță și interdependență;

c) evaluarea soluțiilor de dimensionare a coeficienților de ierarhizare.

Matricele de interacțiune pot fi pătratice, în care se compară pe fând fiecare parametru cu toți ceilalți și dreptunghiulare, în care se compară o serie de parametri, pe rând, cu o altă serie de parametri, diferiți ca număr. Cele mai utilizate sunt matricele pătratice.

Este necesar ca locul fiecărui parametru să fie stabilit pe baza unor metode științifice, și nu în mod arbitrar, orientat tendențios spre obținerea de prețuri mai mari, ci pe seama sporului efectiv al valorii de întrebuințare.

De asemenea, este necesar ca valoarea de întrebuințare să crească pe seama parametrilor celor mai importanți, dar care să poată fi obținuți, din punct de vedere economic, cu costurile cele mai mici.

B. Matricea combinex. Metoda matricei combinex4 poate fi folosită la fundamentarea prețurilor noilor produse proiectate în mai multe variante posibile din punct de vedere tehnic, supuse opțiunilor pe seama raportului tehnic-economic.

Etapele pe care trebuie să le parcurgă aplicarea metodei sunt: a) analiza obiectivului pentru stabilirea condițiilor cerute; b) evaluarea pe variante a parametrilor și a cheltuielilor cu care se pot obține, pe baza principiului resurselor limitate; c) o scară de intervale a opțiunilor, care exclude mărimile neadecvate cât și pe cele excesive, folosite pentru evaluarea variațiilor raportului de dependență costuri-parametri; d) un ansamblu de factori de ierarhizare măsurabilă, care să reprezinte contribuția adusă de fiecare din variabilele de opțiune la condițiile cerute; e) tabelul combinex.

Aplicarea acestei tehnici de calcul presupune notarea pe baza unei scări apreciative a funcțiilor parametrice în raport cu costul, pe diferitele variante de opțiune.

Scara apreciativă, cea mai utilizată este liniară sau proporțională, datorită ușurinței folosirii ei. Scara apreciativă cuprinde, din cele 100 de subdiviziuni, intervalul optim între cifrele 70 și 90.

Cifra 70 este folosită pentru notarea punctului limită minimă al intervalului optim, respectiv cea mai puțin favorabilă, dar corespunzătoare (cea mai slabă valoare de întrebuințare, dar realizabilă cu cel mai mic cost). Cifra 90 indică condiția foarte bună, optimă, ce poate exista în practică (valoare de întrebuințare superioară, cost mare, ca limită maximă ce poate fi acceptată în economie). Cifrele de sub 70 semnifică mărimi minime ale costurilor, dar valori de întrebuințare inacceptabile. Cifrele peste 90 semnifică performanțe tehnico-calitative foarte bune, obtenabile cu costuri prea mari, care depășesc posibilitățile de acoperire și nu corespund cerinței economisirii resurselor. Deci, dacă cifra 91 indică excesivul, cifra 90 indică optimul practic.

C. Matricea costurilor funcțiilor reprezintă un tabel în care se înscriu pe linii toate părțile (reperele) componente ale unui produs, iar pe coloane mărimea costurilor acestora, repartizate pe funcții ale produsului și procentul costurilor fiecărui reper în costul total al produsului. Se recomandă elaborarea unei asemenea matrici pentru costurile materiale, deoarece, resursele materiale, în general, sunt epuizabile. Matricea costurilor servește la delimitarea costurilor funcțiilor realizate pe fiecare reper, component fizic al unui produs, operându-se cu o semnificație de cost, care interesează pe proiectant și pe producător în aceeași măsură, cu parametrii tehnici-funcționali ai produselor. Elaborarea matricei costurilor funcțiilor presupune următoarele operații:

delimitarea funcțiilor valorii de întrebuințare și gruparea acestora în funcții utile, din care: principale și secundare; funcții auxiliare;

descompunerea produsului în repere fizice componente și repartizarea lor pe funcții;

repartizarea costurilor directe ale secțiilor de stabilirea coeficienților, reprezentând proporțiile funcțiilor în totalul valorii de întrebuințare, iar în cadrul acestora, a proporțiilor de participare a
reperelor fizice la îndeplinirea unei funcții;

calcularea și înscrierea în matrice a costului direct al fiecărui reper pe funcții, precum și a costului direct total pe repere și pe funcții.
Pentru coloana și rândul de total se calculează și procentele.

In analiză, se identifică care sunt reperele cele mai importante prin proporția lor în totalul valorii de întrebuințare, care sunt reperele cele mai costisitoare și asupra cărora vor trebui orientate cercetările pentru a delimita varianta optimă.

Astfel, după elaborarea matricei costurilor funcțiilor se va efectua o analiză orientată spre reducerea costurilor la acele repere care s-au proiectat în variante scumpe, insistându-se pe reducerea proporției costurilor cu care se cuprind reperele aparținând funcțiilor secundare, alegându-se varianta optimă atât din punct de vedere tehnic, cât și economic.

In acest fel, se vor proiecta și se vor obține, din punct de vedere al costurilor, produse care au valori de întrebuințare competitive, dar care se fabrică cu costuri minime.

Pe baza costului de producție minimizat se procedează în continuare la fundamentarea prețului, prin aplicarea metodelor specifice de corelare.

Matricea costurilor funcțiilor se recomandă în mod deosebit ca o tehnică de inginerie a valorii, întrucât este utilizabilă în etapa de proiectare a noilor produse, când se caută varianta optimă.

D. Diagrama de distribuție A.B.C. O altă tehnică, care poate fi abordată atât în ingineria valorii cât și în analiza valorii pentru produse în curs de fabricație și care este orientată tot în scopul reducerii costurilor nejustificate, fără a se diminua valoarea de întrebuințare, este diagrama de distribuție A.B.C. Aceasta se elaborează împreună și pe baza matricei costurilor funcțiilor, ori de câte ori este nevoie, până la soluția finală, aplicabilă.

Presupunând că această metodă se aplică în faze de proiectare a noilor produse, după cum se și recomandă, prețul produsului nou va fi și el optimizat ca nivel, influențând favorabil desfacerea, prin interesul sporit al utilizatorilor.

4.3. Includerea profitului în prețuri.

Acumulările bănești reprezintă partea din încasările bănești cu care prețul depășește cheltuielile bănești aferente producției, prestărilor de servicii sau de lucrări, comercializării acestora, stabilite pe unitatea de produs sau serviciu.

Formele de manifestare, individualizate distinct în structura prețurilor, ale acumulărilor bănești sunt: profitul producătorului; profitul comerciantului.

Dimensionarea acumulărilor bănești în prețurile negociabile încheie activitatea decizională privind prețurile de ofertă. Intre acumulările bănești și preț se manifestă și se realizează în mod concret o legătură directă. Spre deosebire de relația dintre cost și preț, în care costul poate exista în afara prețului, în relația dintre acumulările bănești și preț, legătura este directă. Cele două mărimi -prețul și acumulările bănești – se presupun reciproc. Acumulările bănești fac parte din preț. Prețul unui produs destinat schimbului se stabilește concomitent cu delimitarea profitului și a impozitului indirect. Prețul de vânzare este baza de calcul a impozitului indirect, în timp ce costul se cunoaște în afara pieței, înainte de a ajunge produsul la piață, ca fiind o mărime în exclusivitate a producției, prețul poate fi cunoscut numai la piață, cu ocazia stabilirii nivelului acestuia în procesul complex al schimbului, sub acțiunea legităților proprii ale mecanismului pieței.

Dimensionarea profitului și a impozitului indirect odată cu prețul este de fapt rezultatul conjugării intereselor individuale ale fiecărui agent economic, cu cele generale ale societății, reprezentate prin stat, ca autoritate publică. Raporturile economice prin care prețurile își definitivează mărimea nu se limitează la producție și, deci, nu se prezintă numai ca forme ale funcției de producție, cum este cazul costului.

Raporturile funcționale care exprimă cantitativ efectele intercon-diționării dintre o anumită marfă și celelalte, în fazele producției, circulației, consumului și repartiției, determină nivelul diferit al acumulărilor bănești cuprinse în prețurile produselor și tarifelor serviciilor.

Justificarea cuprinderii acumulărilor bănești în preț constă în acoperirea prin preț a cheltuielilor de producție și obținerea veniturilor pentru constituirea unor fonduri necesare agenților economici pentru dezvoltarea, creșterea și diversificarea producției, pentru stimularea materială a personalului și pentru achitarea obligațiilor cu caracter fiscal față de stat sub forma unor prelevări, impozite, taxe. Toate acestea se așează în preț pe baza unui model schematic: fiecare element structural având o poziție definită, în raport de cost și în afara lui, în funcție de preț, până la nivelul prețului de vânzare.

Prezentând lucrurile așa cum se găsesc ele în sistemul nostru de prețuri în etapa de tranziție către economia de piață, trebuie să precizăm că unele forme de manifestare ale acumulărilor bănești mai sunt încă incluse în costuri, dar profitul este așezat în partea de preț care revine producătorului, iar taxa pe valoarea adăugată se află în prețul de facturare. In prețul cu amănuntul, o parte a adaosului comercial reprezintă profitul unității comerciale, iar cealaltă, acoperirea cheltuielilor.

In fundamentarea prețurilor libere, agenții economici pun accentul pe profit, asigurându-i cu prioritate fundamentarea în prețurile de ofertă și numai după aceea trec la negocierea cu cumpărătorii a nivelului prețurilor pe seama cărora se plătește și impozitul indirect la bugetul statului.

Profitul ce se include în prețurile produselor se determină, în general, pe baza ratei de rentabilitate a produsului, ca rată medie a grupei de produse sau a întreprinderii, calculată ca raport între profitul și costurile totale ale produsului sau între profitul total și costurile de producție totale ale întreprinderii, întreprinderea producătoare urmărește ca fiecare produs din sortimentul de fabricație să aducă profit, să fie rentabil.

Determinarea concretă a mărimii profitului, ca și a celorlalte elemente de acumulări în preț care se includ în prețurile produselor, depinde de principiile, criteriile strategiilor economice și metodele reglementate legal, precum și de mecanismul de funcționare a pieței libere.

Cuprinderea profitului în preț este o reacție subiectiv-obiectivă, generată, pe de o parte, de scopul inițial al investitorului, acela de a-și recupera capitalul avansat și totodată de a câștiga cât se poate de mult, ca profit, peste acest nivel, iar pe de altă parte este un rezultat al funcționării pieței, care confirmă nivelul prețului format. Pentru produsele noi, în general, prețul rezultat prin includerea acumulărilor bănești trebuie să asigure unităților producătoare un profit stimulativ, o eficiență sporită față de produsele vechi, iar beneficiarilor, la efect util egal, cheltuieli relativ mai mici sau cel mult la același nivel cu cheltuielile ocazionate de achiziționarea și utilizarea produselor existente, în toate cazurile, determinarea profitului ce se va cuprinde în prețurile noilor produse trebuie să fie precedată de analiza productivității muncii și a rezultatelor financiare, la nivel de întreprindere și pe produse, obtenabile prin îmbunătățirea condițiilor de exploatare.

Profitul cuprins în prețul de vânzare al producătorului, ca mărime relativă, nu este uniform față de baza de determinare (costul) în prețurile tuturor produselor aceleiași întreprinderi și nici chiar în prețul aceluiași produs în intervale de timp diferite sau pe destinații (piețe) diferite. Descifrarea factorilor care influențează nivelul profitului și al ratei rentabilității impune interpretarea următoarelor aspecte vizând gradul de liberalizare a formării prețurilor: prețuri absolut libere, care se negociază nemijlocit și exclusiv între producători și cumpărători; prețuri negociate prin intermediul guvernului sau al unor organe ale administrației statului; prețuri stabilite de către stat.

I) Problema se analizează la nivelul prețurilor libere negociate direct între agenții economici.

– Nivelul și tendințele prețurilor libere pe piața internă și externă sub incidența legităților specifice economiei de piață:

când prețurile tind să crească (oferta mai mică decât cererea), profitul și rata rentabilității pot fi mari;

când prețurile tind să scadă (oferta mai mare decât cererea) există concurență, profitul și rata rentabilității scad;

când oferta este la nivelul cererii, concurența influențează reducerea prețurilor și deci și profitul și rata rentabilității;

când nu există concurență, prețurile pot fi relativ mari.

– Orientarea subiectivă a producătorului (a vânzătorului) spre o diferențiere a profitului și ratei rentabilității în funcție de strategiile sau metodele de gestiune aplicate pentru produse diferite, piețe diferite, intervale de timp diferite. Practicarea prețurilor concurențiale.

– Promovarea unor produse noi – stimularea producției acestora prin profituri mai mari decât ale celor învechite, demodate, a căror dispariție trebuie declanșată la producător prin cointeresare și nu de către piață prin respingerea lor de către consumatori, ceea ce ar conduce la pierderi mari din partea producătorilor.

Recunoașterea nivelului rentabilității diferențiate în raport cu dimensiunile parametrilor tehnico-funcționali ai valorilor de întrebuințare ale produselor. Corelarea prețurilor cu calitatea produselor.

Gradul de integrare a activității de producție în unități sau secții proprii ale aceleiași întreprinderi, distribuirea ratei rentabilității în prețurile cu care circulă în interior produsele, semifabricatele.

Presiunea exercitată de impozitele indirecte.

Posibilitățile reale de economisire a resurselor prin costurile de producție ce revin pe unitate de produs.

Presiunea exercitată de impozitele directe (impozitul pe profit, taxe pe teren, impozit pe salarii etc.), prin costuri sau direct asupra profitului.

II) La nivelul prețurilor stabilite prin negociere, dar avizate de către Guvern, prin Oficiul Concurenței. Aceasta, fiind o situație specifică tranziției către economia de piață, prilejuiește o justificare a prețurilor de ofertă, în cadrul căreia se acceptă aplicarea unei rentabilități normale.

4.4.Inflația – factor de influență în fundamentarea nivelului și structurii prețurilor

Inflația, ca fenomen monetar, înseamnă exces de masă monetară, în raport cu cantitatea de bunuri și servicii care îi asigură acoperirea. In timp ce masa monetară crește, volumul de bunuri și servicii create pentru a fi vândute scade, rămâne neschimbat, sau crește mai lent. Acest raport este exprimat prin prețuri

Indicatorii care măsoară inflația sunt: indicele general al prețurilor, gradul de erodare a monedei naționale în raport cu valutele liber convertibile și raportul dintre masa monetară și produsul intern brut.

Inflația, exprimată în indicele general al prețurilor este rezultatul creșterii rapide a prețurilor, fenomen cu atât mai elocvent, cu cât calculul se efectuează prin ponderarea cu cantități constante de produse (cele ale perioadei de bază). Deteriorarea monedei naționale în circulația bănească internațională se reflectă în scăderea puterii leului în raport cu valutele liber convertibile. Relațiile de import și export, raportul cerere-ofertă pe piața valutară fac ca acest factor să se propage puternic în fenomenul monetar intern și al prețurilor inflaționiste.

Rata inflației, prin indicele general al prețurilor sau prin modificarea cursului de schimb valutar al leului constituie un factor care trebuie luat în considerare la fundamentarea prețurilor și în programele antiinflaționiste, cele de protecție socială etc.

Este evident că fenomenul inflaționist este însoțit de creșterea prețurilor. Analiza acestui impact ne conduce la întrebarea: Care este locul prețurilor în relația cauză-efect a inflației? La ce nivel abordăm analiza acestor influențe: la producători, la consumatori, pe ansamblul economiei? Ce măsuri pot fi luate pentru contracararea influențelor nefavorabile ale fenomenului inflaționist?

La nivelul producătorilor, factorii de creștere a prețurilor exercită, în primul rând, presiuni asupra costurilor prin creșterea prețurilor materiilor prime, creșterea impozitelor și taxelor, creșterea salariilor în urma revendicărilor solicitate, creșterea costului creditului ș.a.; în al doilea rând, ca urmare a creșterii costurilor, crește nevoia de resurse financiare ale întreprinderii, producătorii fiind siliți să procedeze la creșterea prețurilor de vânzare.

La nivelul pieței, deci al tuturor producătorilor vis-a-vis de cumpărători, concurența contracarează tendința de creștere a prețurilor, provocând reducerea acestora, obligând producătorii să-și comprime costurile și profitul. Dar, concurența poate acționa în acest mod numai dacă producția poate satisface cererea. Altfel, lipsa de ofertă anulează concurenta.

In funcție de cererea produselor față de ofertă, se pot manifesta două tendințe în mișcarea prețurilor: una de menținere a prețului prin creșterea profitului urmată de vânzarea unor cantități stabile sau mai mici. Dacă cererea este în creștere, nefiind acoperită de ofertă, aceasta favorizează creșterea prețurilor, deci inflația.

Nevoia de resurse financiare ale statului poate conduce la creșterea cantității de bani prin emisiune bancară, peste nevoile reale ale circulației monetare, care atrage după sine creșterea prețurilor.

Cum se explică, așadar, influența generală a prețurilor tuturor bunurilor din economia națională asupra inflației?

Indicele nivelului general al prețurilor, care măsoară în cele din urmă și inflația, nu se poate rezuma numai la prețul unui produs, ci el trebuie să fie rezultatul acțiunii combinate a mai multor mecanisme de preț din economie. Prețurile pot să crească în special la unele produse, efectul inflaționist fiind sesizat și cuantificat imediat și localizat. Dar, în alte situații, creșterea prețurilor se poate manifesta la mai multe produse provocând influența asupra celorlalte, lărgindu-și efectul prin generalizarea în economie.

Interpretarea acestor efecte are mai multe fațete:

creșterea veniturilor contracarează tendințele inflaționiste ale creșterii
prețurilor;

evoluția diferită a prețurilor (unele cresc mai mult, altele mai puțin, altele scad) determină o dispersare a prețurilor relative ale bunurilor;

creșterile prețurilor prezintă intensități diferite de la o țară la alta. Unele țări cunosc o creștere slabă a nivelului general al prețurilor, altele au o tendință continuă de menținere a inflației specifice, iar altele trăiesc într-o amenințare permanentă de hiperinflație cu creșteri anuale;

creșterile inflaționiste ale prețurilor sunt schimbătoare de la o perioadă la alta, cu accentuări irezistibile și perioade de stagnare.

Pentru a explica mecanismul inflației nu este, așadar, suficient să cunoaștem, în mod izolat, mecanismul formării unui preț al unei mărfi oarecare. Creșterea generală a prețurilor este rezultatul ansamblului deciziilor individuale care urmează fiecare acest mecanism.

Pentru a sesiza implicațiile prețurilor în fenomenul inflaționist tre'buie analizate atât deciziile individuale ale prețurilor, dar și interdependențele Ia scară națională sau internațională a acestora, deoarece cauza generală independentă a fiecărui sector economic acționează asupra tuturor celorlalte.

Analiza pe termen scurt a inflației implică sesizarea diferenței fundamentale între piața unui singur bun și funcționarea de ansamblu a economiei. Este suficient ca un singur factor să acționeze asupra creșterii prețurilor dintr-un anumit sector pentru ca apoi să se transmită în ansamblul economiei, deoarece prețurile unor produse sunt costuri pentru altele.

Intrebarea care se ridică în mod firesc, este următoarea: este posibil ca, după creșterea progresivă a prețurilor în ansamblul economiei, să se poată reveni la stabilitate printr-un retur al acestora la acalmie, după încetarea stării de agitație care a generat creșterea?

In economie, transpunerea dintr-o stare în alta nu poate fi interpretată ca un fenomen fizic, perfect echilibrabil. Mecanismele inflației nu se comportă doar pentru a înregistra sau a transmite creșterile prețurilor, ci ele se întrețin și se relansează în variate feluri. Dacă pornim de la structura prețului – costurile, marja profitului și impozitele indirecte – observăm că acestea reprezintă venituri pentru unii agenți economici, iar pentru alții cheltuieli, astfel:

salariile sunt veniturile populației în calitate de personal angajat;

cotizațiile pentru asigurări sociale, vărsate la bugetele asigurărilor sociale, reprezintă în final indemnizații acordate salariaților, șomerilor, pensionarilor, persoanelor asistate social etc.;

impozitele plătite de întreprinderi alimentează bugetul statului pentru ca să poată fi plătiți funcționarii publici de toate categoriile, să se cumpere furniturile necesare sau să acorde subvenții.

– profitul este venitul net al producătorului și poate îmbrăca forma profitului rămas la societatea comercială, a dividendelor cuvenite acționarilor sau a prelevărilor la fondurile necesare investițiilor sau altor destinații.

Pe ansamblul economiei se obține egalitatea:

Valoarea națională a producției și serviciilor=Suma veniturilor obținute și distribuite prin prețuri și tarife

Matematic, aceasta se scrie:

Σqipi =ΣVj

în care:

qi = cantitățile de bunuri și servicii obținute (vândute și cumpărate) într-o anumită perioadă;

pi = prețurile și tarifele bunurilor și serviciilor respective;

Vj = veniturile care se formează la diferitele categorii de persoane fizice și juridice.

Așadar, în inflație se poate asista la o creștere a prețurilor, a veniturilor și, respectiv, a cheltuielilor, fără ca nivelul fizic de activități economice și, deci, a cantităților cumpărate să crească. Din acest punct de vedere creșterea prețurilor și a veniturilor sunt inutile. In relația de mai sus dacă crește pi, se modifică, adică se majorează Σqipi și, respectiv, ΣVj, chiar dacă qi rămâne același.

Această înlănțuire dintre prețuri și venituri, pe de o parte, dintre venituri și prețuri pe de altă parte, poartă denumirea de spirală inflaționistă.

Amorsarea sau întreținerea inflației prin factori de preț sunt posibile prin intermediul costurilor și al cererii. Acești factori acționează și exercită presiuni asupra prețurilor la nivelul fiecărei întreprinderi, transmițându-se apoi asupra ansamblului economiei, activând sau dezactivând bucla spiralei inflației. Se pot reține ca fiind semnificative următoarele situații:

o creștere a obligațiilor sociale sau fiscale asupra întreprinderilor determină imediat creșterea costurilor, care provoacă creșterea prețurilor și activează spirala inflaționistă;

creșterea prețurilor materiilor prime din import sporește, de asemenea,costurile, lansează creșterea prețurilor produselor prelucrate, activând spirala inflaționistă;

creșterea excesivă de monedă ca urmare a deficitului bugetar sau a excesului de credit în economie solicitate de cererea mare de bani. exercită presiuniasupra creșterii prețurilor amorsând spirala buclei inflaționiste.

Oprirea spiralei inflaționiste și stabilizarea prețurilor sunt dificil sau chiar imposibil de efectuat concomitent pentru toate produsele. Soluțiile nu se pot găsi prin înțelegeri izolate între producători și consumatori. In economie există numeroși producători, milioane de consumatori și intermediari, ca: administrații, bănci, parteneri străini etc. Fiecare dintre ei au impresia că se află într-un dezechilibru permanent și creează creșteri în amonte, profitând de o situație favorabilă pe care o speculează în aval. Statul însuși nu poate fi neutru, procedând la majorarea impozitelor. Toate aceste decizii în ansamblu fac să urce presiunea inflației, pe care o întrețin în permanență. Oprirea inflației ar presupune o acțiune de intervenție administrativă din partea autorității publice asupra multitudinii de agenți implicați în economie.

Inflația este întreținută și prin factori previzionali. Agenții economici așteptându-se la o creștere a prețurilor, integrează aceste creșteri în previziunile lor, în revendicările lor, în calculele lor, anticipându-și realizările supraevaluate. Prin ancorarea ei în memoria agenților economici, inflația trecută apasă asupra inflației viitoare.

în lupta împotriva inflației se pot folosi patru strategii: blocajul prețurilor; blocajul monedei; blocajul cheltuielilor publice; blocajul veniturilor și cheltuielilor.

în ceea ce privește blocajul prețurilor, acesta este cel mai tentant. Prin el se suprimă manifestarea vizibilă a inflației și se poate rupe lanțul fenomenului inflaționist, prin indexarea veniturilor.

De fapt, într-o economie de piață descentralizată este aproape imposibil de controlat toate prețurile și toate tranzacțiile în aceeași manieră. Punerea în aplicare a unui blocaj generalizat apare ca o operațiune foarte delicată, coordonată de către stat, prin Ministerul Finanțelor.

Unele prețuri se fixează direct, altele sunt rezultatul aplicării marjelor de distribuție a veniturilor. Exercitarea presiunii asupra prețurilor prin impozite indirecte sau directe nu poate fi aplicată izolat, ci urmărind circuitul produselor în economie, până la desfacerea lor, ca bunuri de consum către populație.

Totodată, trebuie avute în vedere efectele nefavorabile ascunse ale blocajului prețurilor. Menținerea sau scăderea prețurilor la unele produse vor determina pe producători să se orienteze pentru a produce bunuri ale căror prețuri pot să crească. Această tendință se manifestă ca formă particulară, ce poate fi sprijinită de către stat, în domeniul introducerii tehnicii noi. în mod paradoxal, blocajul prețurilor conduce la schimbarea prețurilor prin înnoire sortimentală pentru asigurarea creșterii câștigurilor, prin mișcarea indirectă a prețurilor. Blocajul prețurilor nu poate fi un proces de durată, pentru că ar risca oricum să ducă la provocarea unor ajustări brutale ale prețurilor care relansează inflația.

Presiunile inflaționiste se manifestă nu numai în economia de piață, ci și în aceea în care prețurile și tarifele se stabilesc prin metode administrative de planificare centralizată.

Blocajul veniturilor și al cheltuielilor poate îmbrăca forma măsurilor de înghețare a salariilor și a prețurilor, cu condiția ca acestea să nu degenereze în conflicte sociale.

Pentru a avea efecte favorabile și durabile în lupta contra fenomenului inflaționist trebuie abordate cauzele profunde ale creșterii prețurilor, forțând productivitatea muncii și concurența.

Mecanismul productivității muncii exercită presiuni puternice asupra prețurilor, prin costuri. Prețurile sunt formate din costuri, denumite și prețuri de revenire, și marja unitară a profitului. Dacă prețul de revenire (costul) scade, este posibilă creșterea marjei profitului sau coborârea nivelului prețului.

Efectul creșterii productivității se transmite direct asupra profitului, dacă prețul nu se schimbă. Atunci când prețurile cresc devenind inflaționiste, efectul constă în câștigul redus asigurat de productivitatea muncii slabă. Creșterea productivității muncii compensează creșterea salariilor ca elemente în cost. Aceasta este optica ofertei. Nivelul prețului depinde de raportul dintre salarii și productivitatea muncii. Dacă costurile cresc, iar productivitatea muncii nu crește, prețurile vor crește, cel puțin în același ritm cu creșterea costurilor. Dacă costurile cresc și crește și productivitatea muncii, creșterea prețurilor se va manifesta într-un ritm mai lent, reprezentând diferența dintre creșterea mai accelerată a costurilor decât cea a productivității muncii.

Concurența prin lărgirea pieței exercită presiuni asupra reducerii prețurilor și prin aceasta asupra reducerii costurilor, având efecte deflaționiste.

Evitarea creșterii prețurilor ca urmare a impozitelor și cotizațiilor sociale implică reducerea veniturilor publice însoțită de reducerea cheltuielilor publice.

BIBLIOGRAFIE

N.Dobrotă “Economie politică” Editura Economică București 1996

D.Ciucur, I.Gavrilă, C.Popescu “Economie Manual universitar” Editura Economică 1999

P.Samuelson, William Nordhaus “Economie politică” Teora 2000

Lipsey, Christal, Richard G, Alec K “Principiile economiei” Editura Economică București 2002

T.Moșteanu “Prețuri și concurență” Editura didactică și pedagogică București 2000

T.Moșteanu “Prețuri,echilibru concurențial și bunăstare socială” Editura Economică București 2001

Magdalena Platis “Prețul și formarea lui” Editura Economică București 1997

M.Băcescu, A. Băcescu-Cărbunaru “Compendiu de macroeconomie” Editura Economică București 1997

Jacques Genereux “Economie politică – Macroeconomie în economia deschisă” All Bech 2000

Campbell R. McConnell, Stanley L. Brue “Economics principles, problems, and policies” Thirteenth EditionMc Graw Hill 1996