. Arhitectura Financiara Internationala

Cuprins

Introducere pag. 2

Cap.I

ARHITECTURA FINANCIARĂ INTERNAȚIONALĂ

l.LAspecte generale privind încercarea

instituirii unei ordini financiare internaționale pag.4

1.2. Instituții financiar-monetare internaționale pag. 5

1.2.1. Fondul Monetar Internațional

Istoric.Organizare.Funcții pag. 6

Mecanismele de finanțare

și condiționalitatea. Asistența tehnică pag.9

1.2.1.3. Strategia datoriei publice și situația

drepturilor speciale de tragere pag. 12

1.2.1.4. F.M.I. – instituție cu vocație universală.

Perspectivele activității pag.13

Grupul Băncii Mondiale pag.15

Banca Reglementelor Internaționale pag.19

1.3. Instituții financiar-monetare regionale pag.21

Cap.II

ILUSTRAREA ROLULUI ORGANISMELOR FINANCIAR-MONETARE

INTERNAȚIONALE ȘI REGIONALE ÎN CAZUL RELAȚIILOR CU ROMÂNIA

2.1. România și Fondul Monetar Internațional pag.29

Acordul stand-by august 1999-februarie 2001 pag.30

Acordul stand-by octombrie2001-octombrie 2003 pag.30

România și Grupul Băncii Mondiale pag.32

România și Banca Reglementelor Internaționale pag.35

România și Banca Europeană pentru Reconstrucție

și Dezvoltare (B.E.R.D.) pag.36

2.5. România și Banca Europeană de Investiții pag.42

Cap.III

CONTROVERSE ASUPRA OPORTUNITĂȚII REFORMĂRII

SISTEMULUI FINANCIAR GLOBAL

3.1. Criticile aduse instituțiilor financiar-monetare internaționale

și regionale pag.44

3.2. Perspectivele sistemului financiar internaționl pag.48

Concluzii pag.51

ANEXA 1: Strategia F.M.I. pentru crizele financiare pag.54

ANEXA 2: Portofoliul de proiecte pag.56

Bibliografie pag.58

Introducere

Instituțiile care guvernează economia mondială sunt conduse de două forțe: evenimentele politice copleșitoare de la mijlocul secolului al XX-lea și amintirea vie a marii crize din 1929-1933.Combinația dezastrului economic cu cel politic a oferit experților și diplomaților care s-au întâlnit la Bretton Woods, New Hampshire, 1944, un cadru neobișnuit de stabil în care să-și schițeze planurile. Războiul Rece a înghețat relațiile politice internaționale pentru următorii patruzeci și cinci de ani, contribuind la stabilitatea respectivului cadru. Politica administrării economiei mondiale a devenit, totuși, mult mai delicată și mai complicată din 1990 încoace. Pe de altă parte, nu au existat dificultăți economice suficient de mari pentru a generea un consens pentru schimbare în ceea ce a devenit cunoscut ca fiind arhitectura financiară internațională, sau pentru un consens în ceea ce privește schimbările necesare1.

In prezent, paradoxal, Washingtonul, care mai mult ca niciodată este puterea economică guvernatoare, în același timp, este într-o poziție mai slabă pentru a dicta instituțiile care să conducă economia mondială.Acest lucru se reflectă în lipsa tot mai mare de dorință din partea Congresului american de a-și plăti partea sa la bugetul acestor organizații, o reacție politică somatică după care," dacă nu pot da tonul, de ce să-i mai plătească pe lăutari"2.

Șirul de instituții este copleșitor, existând o multitudine de organizații. Un scurt rezumat al celor mai importante cuprinde: Fondul Monetar Internațional, Grupul Băncii Mondiale, Banca Reglementelor Internaționale și „europenele" Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Europeană de Investiții.

Fondul Monetar Internațional este brațul executiv al G7, ai cărui membrii au cea mai mare putere de vot și cea mai mare influență neoficială asupra comitetului său executiv. Grupul celor Șapte(G7) cuprinde cele mai puternice șapte națiuni : S.U.A., Japonia, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie și Canada. Conducătorii lor țin un summit anual din 1975 încoace, când președintele francez Valery Giscard d'Estaing a cerut o întrunire neoficială „ la foc de tabără " la Rambouillet. Ea a devenit tot mai oficială, cu întruniri bianuale ale miniștrilor de finanțe și ale guvernatorilor băncilor centrale. Revenind la F.M.I., acesta are propriile sale structuri de autoritate formală care pot deveni importante, în special Comitetul Interimar, o comisie de administrare cu rol politic. în plus F.M.I.-ul este forumul în care țările în curs de dezvoltare se angajează cu cele dezvoltate pe chestiuni privind marea problemă a guvernării economiei globale. Chiar și țările G7 par acum conștiente de faptul că Fondul trebuie să permită țărilor în curs de dezvoltare să-și spună și ele cuvântul în operațiunile sale. Prin convenție, F.M.I. este condus de către un european.

Organizația-soră condusă de S.U.A., altă instituție creată la Bretton Woods, legată oficial de O.N.U., este Banca Mondială. Banca este un grup format din câteva organisme care sunt acum interesate de dezvoltare și de țările mai sărace, deși și-au început viața cu scopul de a reconstrui Europa distrusă de război. Printre ele se află Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, care oferă împrumuturi cu dobândă scăzută țărilor în curs de dezvoltare; Agenția Internațională pentru Dezvoltare, pentru ajutorare;sectorul privat orientat pe finanțe, International Finance Corporation.

Atât F.M.I., cât și Banca Mondială își au sediul la Washington și au , în mod necesar, o relație strânsă cu Departamentul de trezorerie al S.U.A., care a jucat un rol major în soluționarea crizelor din anii '90.

Europa își revendică celelalte organizații internaționale cheie. Cea mai veche, Banca Reglementelor Internaționale(B.R.I./B.I.S.) din Basel, este o bancă pentru băncile centrale.

1 Daniel Dăianu, România și Uniunea Europeană.Inflație, balanță de plăți,creștere economică, Editura Polirom,

Iași,2002,pag.210

" Diane Coyle, Guvernarea economiei mondiale, Editura Antet,Prahova,2000,pag.74

In 1998 unele din cele mai mari și mai bogate țări în curs de dezvoltare au fost invitate să i se alăture, dar a fost în principal un vehicul pentru țările G7, care cereau o parte mai mare din sistemul bancar mondial.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.E.R.D.), este o instituție financiară cu sediul la Londra, înființată în 1989 din inițiativa Franței, deschisă tuturor celor care vor să contribuie la stabilizarea economică și politică a noilor democrații est-europene, apărute datorită schimbărilor politice și economice inițiate de Gorbaciov, schimbări ce au deschis cale liberă transformărilor radicale. în cursul anului 1989 sistemul comunist a fost abandonat, rând pe rând, de țările Europei Răsăritene putându-se trece la construirea unor instituții financiare regionale. Altfel spus, B.E.R.D. îmbină rolul de organism financiar internațional cu activitatea unei bănci de afaceri.

Banca Europeană de Investiții (B.E.I.) este o instituție a țărilor membre ale U.E., cu sediul în Luxemburg, înființată în anul 1958, cu participarea a 6 țări, în baza articolului numărul 129 al Tratatului de la Roma. Scopul acestui Organism financiar a fost cel al sprijinirii finanțării regiunilor mai puțin dezvoltate ale țărilor membre, precum și pentru promovarea dezvoltării echilibrate a U.E. fără să urmărească un scop lucrativ. B.E.I. trebuie văzută ca un compromis între italieni, care voiau un fond pentru ajutorarea sudului Italiei( Mezzogiorno) și ministrul german al afacerilor economice, care n-a văzut nimic de câștigat decât "o altă instituție controlată de la centru"1.

În concluzie, o mână de personaj e-cheie, câțiva politicieni, câțiva conducători ai acestor organizații mari și câțiva conducători ai băncilor centrale și ai ministerelor de finanțe, conduc, efectiv, economia mondială, alături de directorii și de capii comerțului din cele mai mari bănci și fonduri de investiții2. în rândul opiniei publice există un sentiment clar că economia globală este condusă în beneficiul celor puțini pe cheltuiala celor mulți. Această percepție a ajutat la alimentarea suspiciunilor privind rolul și influența organismelor financiar-monetare regionale și internaționale.

Cereri de reformă există dinaintea crizei asiatice. în 1994, a cincizecea aniversare a F.M.I. și a Băncii Mondiale a dus la apariția campaniei "Cincizeci de ani sunt de-ajuns", purtată de o coaliție de critici externi din organizațiile nonguvernamentale și chiar de academicieni americani. Totuși, mulți dintre cei care se opun F.M.I.-ului sau celorlalte organizații, li se opun lor ca simboluri, fără să aibă o agendă politică alternativă credibilă.

Dar, singurul mod de a-i da putere celui sărac este de a-1 ajuta să devină mai puțin sărac. Țările în curs de dezvoltare trebuie să crească. Chiar dacă există încă dezbateri încinse printre economiști despre ce generează sau despre ce impulsionează creșterea economică, este clar că aceasta implică o economie în principal de piață, care protejează dreptul la proprietate, care oferă un cadru macroeconomic stabil și care permite liberul schimb, inclusiv dincolo de granițele naționale.Dincolo de acestea nu este clar ce promovează creșterea – ce tip de instituții ale pieței de muncă, ce sistem de impozitare, ce cadru financiar internațional. Ideologia nu are răspunsuri, însă pragmatismul are .

1 A.F.P. Bakker, Instituții financiare Internaționale, Editura Antet, Oradea,1997, pag. 110

2 Diane Coyle, Guvernarea economiei mondiale, Editura Antet,Prahova,2000,pag.77

3 Daniel Dăianu, România și Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași,2002,pag. 183

Capitolul I

ARHITECTURA FINANCIARĂ INTERNAȚIONALĂ

1.1. Aspecte generale privind încercarea instituirii unei ordini financiare internaționale

In ultimele două decenii, sistemele bancare ale țărilor dezvoltate au fost supuse unui puternic proces de schimbare, proces care s-a manifestat pe mai multe planuri.

In primul rând, avem în vedere faptul că, a avut loc un puternic proces de concentrare a activității bancare. Acest aspect a fost consecința mai multor factori, printre care enumerăm: amploarea operațiunilor derulate; fondurile tot mai mari solicitate de clienți; riscurile de insolvabilitate a debitorilor vis-â-vis de dorința de a-și mări câștigurile și puterea de penetrare pe alte piețe și, în consecință ocuparea unui loc dominant în viața financiar-monetară internațională, factori care au determinat accentuarea procesului de concentrare a băncilor în monopoluri, consorții sau sindicate bancare. Ca o consecință directă a tuturor acestor aspecte, în fiecare țară dezvoltată regăsim câteva grupuri bancare care, practic, domină și controlează întreaga activitate în domeniu.

In al doilea rând, un al alt aspect este reprezentat de puternicul proces de internaționalizare a sistemelor bancare din țările dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste bănci consideră extinderea lor pe alte piețe ca făcând parte integrantă din politica lor de dezvoltare. Această atitudine, în definitiv deloc condamnabilă și în deplină concordanță cu tendințele actuale în plan economic, este determinată de o serie de factori cum ar fi: resticțiile impuse pe plan național privind beneficiile sau dezvoltarea activității lor; posibilitatea, prin expansiunea în alte țări, de a-și diversifica sursele active și de împrumut; atitudinea defensivă sau, după caz, ofensivă, ca răsuns la interesele clienților sau concurența băncilor străine, etc1.

A apărut binomul "concentrare-internaționalizare" care a avut ca efect crearea în țările dezvoltate, exponente ale forței economice și financiare, a unor sisteme monetare și financiare care să răspundă cerințelor determinate de schimburile internaționale, iar monedele lor să ocupe un loc important în plățile internaționale. Acest proces s-a caracterizat prin formarea centrelor valutar-financiar-bancare internaționale care s-au dezvoltat în marile orașe ale acestor țări, cum ar fi: Londra, Paris, New York, Zurich, Frankfurt, Tokyo, centre care s-au transformat în poli de convertire, atragere și plasare a fondurilor la nivel internațional, deservind atât firmele naționale, cât și pe cele internaționale.

Dar dorința de obținere a unor profituri tot mai mari, fuga de reglementările bancare naționale, considerate uneori prea severeezentat de puternicul proces de internaționalizare a sistemelor bancare din țările dezvoltate. Practicând o politică agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste bănci consideră extinderea lor pe alte piețe ca făcând parte integrantă din politica lor de dezvoltare. Această atitudine, în definitiv deloc condamnabilă și în deplină concordanță cu tendințele actuale în plan economic, este determinată de o serie de factori cum ar fi: resticțiile impuse pe plan național privind beneficiile sau dezvoltarea activității lor; posibilitatea, prin expansiunea în alte țări, de a-și diversifica sursele active și de împrumut; atitudinea defensivă sau, după caz, ofensivă, ca răsuns la interesele clienților sau concurența băncilor străine, etc1.

A apărut binomul "concentrare-internaționalizare" care a avut ca efect crearea în țările dezvoltate, exponente ale forței economice și financiare, a unor sisteme monetare și financiare care să răspundă cerințelor determinate de schimburile internaționale, iar monedele lor să ocupe un loc important în plățile internaționale. Acest proces s-a caracterizat prin formarea centrelor valutar-financiar-bancare internaționale care s-au dezvoltat în marile orașe ale acestor țări, cum ar fi: Londra, Paris, New York, Zurich, Frankfurt, Tokyo, centre care s-au transformat în poli de convertire, atragere și plasare a fondurilor la nivel internațional, deservind atât firmele naționale, cât și pe cele internaționale.

Dar dorința de obținere a unor profituri tot mai mari, fuga de reglementările bancare naționale, considerate uneori prea severe, a condus la amplasarea de agenții și sucursale,de către tot mai multe bănci, în țări cu legislații bancare permisive, cum ar fi, spre exemplu: insulele Cayman și Bermude, Manhattan-New York etc. Acest aspect a condus la constituirea unor noi centre financiare denumite "offshore" și care nu sunt situate întotdeauna în afara țării de origine.

Din dorința de a-și asigura venituri certe și sporite, s-a desprins o a treia tendință care a determinat dispariția treptată a deosebirilor dintre operațiunile diferitelor instituții bancare de tip clasic și a celor nebancare, toate fiind preocupate de diversificarea serviciilor oferite clienților lor și evoluând astfel spre bănci globale, multifuncționale. Marile grupuri bancare ce s-au constituit oferă clienților, indiferent de proveniența acestora (rezidenți sau nerezidenți) o întreagă gamă de servicii bancare, începând de la simple convertiri valutare până la acordarea unor împrumuturi uriașe.

In domeniul metodelor de administrare a angajamentelor a crescut preocuparea băncilor privind plasarea propriilor instrumente de credit, hârtii de valoare pe piața internațională, ceea ce a condus la o modificare radicală a resurselor băncilor, la o segmentare a pieței prin apariția de noi tipuri de titluri de valoare și, în final, la sporirea considerabilă a posibilităților lor de a pune la dispoziția eventualilor solicitanți noi credite.

1 Ioan Bari,Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1997, pag.205

La toate aceste tendințe trebuie să adăugăm și inovațiile de ordin tehnic,apariția de noi tipuri de operațiuni flexibile și rapide, cum ar fi apelul la electronică și la legătura în timp real între centrele financiare cu ajutorul sateliților. In acest context se înscrie și perfecționarea mesajelor bancare, prin crearea în anul 1973 a Societății de Telecomunicații Financiare Interbancare Internaționale(SWIFT) – Society for Worldwide Interbank Financial Telecomunication.*

1.2. Instituții financiar-monetare internaționale

In secolul XIX, țara care domina sistemul valutar și de credite era Marea Britanie,lira sterlină fiind valuta cheie. în perioada interbelică, sistemul monetar a creat probleme deosebite pentru majoritatea țărilor. Aceste probleme au fost ulterior analizate în vederea construirii unui alt sistem care să nu mai repete erorile perioadei interbelice2. Pentru prima dată, după cel de al doilea război mondial, s-a pus problema reglementării relațiilor monetare la nivelul întregii comunități internaționale.

Problema care se punea viza găsirea, pe cât posibil, a unui etalon valutar solid sau a unei valute internaționale, precum și a unui organism internațional care să o emită. In acest scop era nevoie de o largă cooperare monetară între toate țările, aspect care implica cedarea unei părți din suveranitatea acestora într-un moment în care acestea doreau să fie cât mai libere. Acest deziderat a fost respectat în anumite limite posibile, căutându-se ca noile organisme financiar-monetare internaționale să permită exercitarea atributelor de suveranitate și independență țărilor interesate, astfel că, hotărârile organismelor internaționale, deși adoptate în mod democratic, prin consens general, la început au avut mai mult un caracter de recomandare.

La constatările de mai sus se adaugă un motiv suplimentar serios, și anume nevoia acută de refacere a economiei, de reconstrucție după un război care se dovedise a fi devastator pentru beligeranți.3Lecțiile erau clare și totuși punctele de vedere între cele două delegații nu ereau identice. Americanii, mai ales prin vocea reprezentantului Departamentului Trezoreriei, Harry Dexter White, pledau pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de schimb și fluxuri comerciale și de capital libere. In schimb , britanicii, aflați sub influența intelectuală a marelui economist John Maynard Keynes gândeau prin prisma unei viziuni puternic influențate de realitatea unui continent distrus de război. Planul Keynes accentua nevoia de stabilitate a cursurilor de schimb și de dezvoltare a relațiilor comerciale, dar prevedea "cursuri ajustabile" și posibilitatea de a impune restricții comerciale și controale asupra mișcărilor de capital, în anumite circumstanțe. Se poate afirma că întâlnirea dintre cele două poziții exprimă, pe de o parte, viziuni analitice diferite, poziția americană, mai liberală și cea britanică profund keynesistă, iar pe de altă parte, interese în multe privințe divergente. Din acest punct de vedere merită menționată dorința firmelor americane de a înlătura poziția privilegiată a celor britanice în interiorul Commonwealth, ceea ce ar fi presupus un comerț neîngrădit de "preferințe imperiale". Dar comerțul liber era văzut de americani și ca o modalitate de a mări interdependențele dintre state care astfel, ar fi căpătat interese mai statornice de a evita conflicte armate între ele; comerțul internțional era privit ca un instrument de pacificare.

In final , s-a ajuns la un compromis, care a încercat să concilieze cele două poziții fiind puse bazele noului sistem monetar internațional la Conferința de la Bretton-Woods, în anul 1944, organizată sub egida O.N.U. și care a constat în schimbarea radicală a concepției de până atunci în domeniul relațiilor financiar-valutare, prin introducerea spiritului înțelegerii mutuale și al cooperării cât mai largi1.

1 Ștefan Bratu, Relații financiare și valutare internaționale,Editura Universitaria, Craiova, 2002, pag. 256

2 Eugen Ștefan Pecican,Piața valutară, bănci și econometrie, Editura Economică, București,2000,pag.255

3 Daniel Dăianu,România și U.E.. Inflație, balanță de plăți, creștere economică,Editura Polirom,Iași,2002,pag,214

Această conferință marchează trecerea de la relațiile pur bilaterale la relații financiar-valutare multilaterale bazate pe consens între țările participante.

In vederea realizării acestor obiective s-au creat de asemenea câteva instituții cu rol de coordonare și reglare internațională pentru activitatea financiar-monetară, în prezent funcționând:

o Fondul Monetar Internațional;

o Grupul Băncii Mondiale;

o Banca Reglementelor Internaționale, precum și alte instituții care au parțial atribuții financiare și monetare sau care, prin deciziile lor, determină fluxuri financiar-monetare internaționale.

Aranjamentele de la Bretton Woods statuau ca "reguli ale jocului" cursuri fixe, dar ajustabile în condiții speciale, și posibilitatea de a aplica restricții comerciale în anumite circumstanțe, din perspectiva ajustării balanței de plăți. Totodată, se acceptau controale asupra mișcărilor de capital. Trebuie remarcat că ajustarea cursului de schimb prezuma existența unui "dezechilibru fundamental al balanței de plăți" și un acord din partea FMI, această condiție dorind să prevină o cursă a devalorizărilor. Deci FMI și Banca Mondială urmau să se ocupe de problematica financiară pe termen scurt, (ajustare de balanță de plăți), și lung, (dezvoltare economică).

1.2.1. Fondul Monetar Internațional 1.2.1.1. Istoric. Organizare. Funcții

Fondul Monetar Internațional își are originea în recesiunea economică din perioada anilor 1930. In acei ani țările se aflau sub presiunea cotei aurului care fusese reintrodusă după primul război mondial, cu rate de schimb care s-au dovedit a fi nerealiste. De asemenea, mai multe țări au luat măsuri protecționiste pentru a-și proteja industria națională. Ca rezultat al acestor acțiuni, s-a produs prăbușirea comerțului, între anii 1929-1932, valoarea comerțului mondial scăzând cu peste 60%.

La începutul anilor 1940, în timpul celui de-al doilea război mondial, John Maynard Keynes, "superior celorlalți muritori prin intelectul său excepțional"2, de la Trezoreria Marii Britanii și Harry Dexter White de la Trezoreria Statelor Unite au conceput aproape simultan , planul pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou. Deși varianta americană a predominat, aceasta și din cauza poziției de lider a Statelor Unite, forma finală adoptată poate fi considerată drept un hibrid.

Devenise evident faptul că "în lumea postbelică este necesară o mai mare voință de a accepta acordurile supranaționale"așa cum spunea J.M. Keynes, și de aceea negocierile finale au avut loc la Bretton -Woods, în statul New Hampshire, între 1-22 iulie 1944, și acest loc a dat numele său FMI-ului și Băncii Mondiale care a fost concepută tot aici. FMI finalizează împrumuturile către țările membre, apelând la rezervele oficiale ale celorlalte țări membre. In acest timp, banii împrumutați de la țările cu rezerve, pot fi restituiți în caz de necesitate. Astfel, crearea de masă monetară invocată de Keynes a fost integrată cu sistemul de cooperare promovat de White, creându-se astfel fondurile unei instituții monetare, care oferă membrilor săi ajutor temporar în redresarea balanței de plăți prin crearea de lichidități internaționale3.

FMI și-a început activitatea în 1946 , având 39 de țări membre și sediul la Washington. în cele din urmă, Uniunea Sovietică nu a putut face față obligațiilor ce-i reveneau în calitatea de membru al Fondului și a părăsit această instituție. La început, țări din blocul estic precum Polonia și Cehoslovacia au aderat la Fond, dar au fost nevoite să renunțe, prin anii 1950, ca urmare a războiului rece.

1 Constantin Fota, Economie Internațională,EdituraUniversitaria,Craiova,2001,pag.216

2 J.W. Beyen Ministrul de Externe al Olandei.preluat A.F.P. Bekker. Instituții financiare
internaționale,EdituraAntet, Oradea, 1997,pag.21.

3 A.F.P. BAKER, Instituțiile financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997,pag.25

Japonia și Germania s-au alăturat FMI și Băncii Mondiale la 1 ianuarie 1953. In anii '60 , numărul membrilor a crescut rapid prin aderarea noilor țări independente în curs de dezvoltare. România (1972) și Ungaria (1982) au aderat la FMI, iar la sfârșitul anilor '80 le-au urmat alte țări Est-Europene , ca urmare a destinderii între Est și Vest. în 1992 a existat o nouă creștere bruscă a numărului membrilor FMI datorită aderării a 15 republici din fosta Uniune Sovietică. După organizarea unui referendum în care majoritatea populației a votat în favoarea aderării, Elveția a fost printre ultimele țări industrializate care s-a alăturat Fondului.

Condițiile în care FMI își desfășoară activitatea sunt legate de reconstrucția postbelică, dar și de fluctuația capitalurilor. Accesul țărilor în FMI se face pe baza unor rezoluții de apartenență privind :

obligativitatea participării cu o cotă bănească(25% valută convertibilă,75%
monedă națională) revizuită periodic.

stabilitatea parității în raport cu aurul și cu dolarul(ulterior aurul nu a mai fost
avut în vedere);

modificarea cursului de schimb numai cu acordul FMI și numai atunci când se
argumentează că balanța de plăți este puternic dezechilibrată ;

acceptarea rolului care revine Consiliului Guvernatorilor, precum și deciziilor
luate prin vot ponderal, corespunzător cotei de participare1.

FMI are două categorii de membrii: membrii originari și alți membrii. Membrii originari(fondatori) sunt considerate acele țări care au ratificat acordul de creare a FMI până la intrarea lui în vigoare(27 decembrie 1945). Alți membrii sunt socotite toate celelalte țări care au aderat la FMI după intrarea în vigoare a acordului . FMI numără în prezent 180 de țări membre, ceea ce înseamnă că aproape în totalitate, comunitatea mondială se regăsește în FMI, excepție făcând Cuba și Coreea de Nord. FMI este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor, guvernatorii fiind, de obicei, miniștrii de finanțe sau guvernatori ai unor bănci centrale, ce vorbesc în numele guvernului țării din care provin. Motivația pentru această alegere a fost caracterul monetar al FMI, care implică crearea de masă monetară, în vederea finanțării creditelor pe care Fondul le acordă. Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi creșterea capitalului Fondului, aderarea de noi membri sau acordarea drepturilor speciale de tragere. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc într-o ședință anuală, care se ține împreună cu cea a Băncii Mondiale. Deciziile, care trebuie luate în afara ședinței anuale, se iau în urma unor rapoarte scrise3.

Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puțin de 3 ori pe săptămână, ei primind rapoartele de la nivel guvernamental.Cele 5 țări cu cea mai mare cotă de participare- Statele Unite, Marea Britanie, Germania,Franța și Japonia-au dreptul la câte un director permanent fiecare. De asemenea, din 1978, Arabia Saudită are un loc în Consiliul Exectutiv conform regulii prin care, primele două țări creditoare au dreptul să-și numească propriul director. Celelalte țări își combină voturile, de obicei pe grupuri regionale, cu excepția Chinei și a Rusiei, care își numesc, fiecare, propriul director.

Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul Interimar,compus din miniștrii acelorași 24 de țări care au un loc în Comitetul Executiv, aleși în mod egal din țările industrializate și cele în curs de dezvoltare. Acest Comitet, care a luat ființă în 1974, se întâlnește de două ori pe an, cu puțin înainte de ședința anuală și în cursul primăverii. Numele de "interimar" face referire la posibilitatea, conform prevederilor statutului, de a transforma Comitetul într-un consiliu cu putere de decizie.

Eugen Ștefan Pecican, Piața valutară, bănci și econometrie, Editura Economică, București,2000, pag. 257

2 Ioan Bari,Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1997, pag.249

3 A.F.P. Bakker, Instituțiile financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997,pag.26

De fapt, nu se manifestă această necesitate, atât timp cât influența politică a Comitetului e atât de mare, încât practic, el determină politica FMI.

Deciziile FMI sunt luate prin vot proporțional. Fiecare țară membră are un număr mic de voturi de bază, care se multiplică proporțional cu mărimea cotei de participare. Astfel, puterea de votare este semnificativ determinată de contribuția financiară în cadrul FMI, care la rândul ei este stabilită în funcție de indicatorii economici și financiari ai fiecărei țări. Mărimea majorității necesare luării unei decizii depinde de importanța subiectului, dar în practică, rareori se votează în cadrul Consiliului Executiv: de obicei, deciziile sunt luate prin consens. Pe de altă parte, deciziile sunt votate în mod oficial de către guvernatori. Cu 18% din voturi, Statele Unite au drept de veto asupra celor mai importante decizii , cum ar fi suplimentările de capital, amendamentele la Prevederile Acordului de înființare, pentru care este nevoie de 85% din voturi1.

Conform Prevederilor Acordului de înființare, principala funcție a FMI este aceea de a supreveghea sistemul monetar internațional. Din această funcție principală derivă alte câteva funcții, cum ar fi: supravegherea politicii monetare și a ratei de schimb din țările membre, elaborarea de recomandări privind politica financiară pentru membrii și acordarea de credite pentru țările cu dificultăți în balanța de plăți. Deși FMI este cunoscut mai ales prin faptul că acordă credite, aceasta nu este principala se funcție. Rolul cel mai important pe care îl deține Fondul este acela de manager al unui sistem monetar internațional ordonat, previzibil și stabil, cu granițe deschise și care să ofere cadrul necesar unei creșteri echilibrate în comerțul mondial și în economiile țărilor membre. In acest sens, FMI funcționează ca un organism permanent de consultanță, în care membrii cooperează și participă activ în sfera monetară internațională2.

Supravegherea sistemului monetar mondial are drept obiectiv favorizarea unei creșteri echilibrate a comerțului internațional și instaurarea unui sistem de cursuri stabil și ordonat. în plan național, supravegherea încurajează adoptarea de politici economice compatibile cu obligațiile statutare ale membrilor, din care să rezulte o creștere neinflaționistă durabilă. Pentru a-și îndeplini misiunea de supraveghere, FMI procedează la :

consultări, în baza articolului IV, care reprezintă examinarea sistematică a evoluției și politicii economice aparținând țării în cauză, precum și efectele acesteia din urmă asupra cursurilor de schimb și balanței de plăți. Vor fi, în mod deosebit, examinate politicile structurale și conexiunea lor cu celelalte politici macroeconomice ;

analize asupra perspectivelor economiei mondiale care constituie modelul pe baza căruia Consiliul de Administrație poate examina, din punct de vedere multilateral și poate urmări evoluția economiei mondiale în ansamblu, porninidu-se de la ipotezele de bază ale modelului.

Activitatea sistematică de supraveghere este completată prin ședințe informative pe care administratorii le țin, la interval de 6 săptămâni, privitoare la evoluția economiei și piețelor mondiale, la care se adugă analiza semestrială a evenimentelor survenite pe piețele de capital.

Rolul FMI este relativ limitat atât în existența unor organisme internaționale ulterior înființate, dar și de faptul că deciziile nu sunt impuse guvernelor care,deseori, nu au capacitatea de a le înțelege și doar condiționarea creditelor aduce guvernele la"sentimente mai bune"3.

Larga colaborare a F.M.I., cu țările lumii vizează și dezvoltarea unor metode concrete de consolidare a sistemelor financiare atât în economiile dezvoltate, cât și în cele aflate în tranziție.

A.F.P. Bakker, Instituțiile financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997,pag.28

2 Simona Gaftoniuc, Finanțe Internaționale, Editura Economică, București,2000, pag 68

3 Eugen Ștefan Pecican, Piața valutară, bănci și econometrie, Editura Economică, București, 2000, pag.25

Toate acestea sunt orientate către gestionarea riscurilor manifestate la nivelul economiilor, riscuri care, de cele mai multe ori, se află la baza crizelor financiare înregistrate1 (Anexa 1 ).

Scopurile2 urmărite de Fondul Monetar Internațional sunt:

De a promova cooperarea monetară internațională prin intermediul unei instituții permanente care să ofere cadrul adecvat pentru consultare și colaborare în problemele monetare internaționale ;

De a facilita extinderea și creșterea echilibrată a comerțului internațional și de a contribui astfel la promovarea și menținerea unui nivel înalt al angajărilor și al venitului real și de a dezvolta resursele productive ale tuturor țărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice ;

De a promova stabilitatea schimbului, de a menține disciplina în acordurile de schimb dintre membri și de a evita deprecierea schimbului competitiv.De a asigura asistență în stabilirea unui sistem multilateral de plăți pentru tranzacțiile curente dintre membri și în eliminarea restricțiilor în schimbul internațional care stânjenesc dezvoltarea comerțului mondial;

De a da îndredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor generale ale Fondului, în scopul folosirii lor de către țările membre ;

In concordanță cu cele de mai sus, de a micșora durata și intensitatea dezechilibrului din balanțele de plăți internaționale ;.

1.2.1.2 Mecanismele de finanțare și condiționalitatea.Asistența tehnică

Fondul Monetar Internațional are nu numai mandatul , dar și puterea financiară de a interveni și de a influența activitățile economice ale statelor membre, cu deosebire a celor mai puțin dezvoltate, a căror cotă de participare este mai redusă, în timp ce necesarul de mijloace valutare de la FMI este considerabil mai mare.

Fondul Monetar Internațional poate avea un impact deosebit asupra relațiilor economice internaționale, impact ce rezidă din următoarele activități de sprijin pe care Fondul le exercită prin acordarea unor împrumuturi specifice cum sunt:

finanțările compensatorii , care sunt acordate când prețurile la anumite produse primare pe piața mondială sunt supuse unor oscilații mari, putând provoca dezechilibre în balanța de plăți;

finanțarea anumitor stocuri tampon, acordată statelor în curs de dezvoltare care realizează stocuri la anumite produse primare în scopul reducerii ofertei pe piața mondială;

finanțare extinsă, ce se acordă țărilor care înregistrează dezechilibre grave ale balanței de plăți ca urmare a unei structuri defectuoase a producției, a comerțului sau a prețurilor, precum și țărilor cu ritmuri mici de dezvoltare sau cu dificultăți în dezvoltarea economică .

facilitatea petrolieră, care a funcționat temporar în anii 1974-1975 și a fost destinată să finanțeze țările membre care au înregistrat deficite ca urmare a majorării prețului țițeiului;

facilitatea Witteveen , a fost înființată în 1980( după numele directorului general al FMI din acea perioadă) și este destinată să acorde asistență financiară suplimentară acelor țări membre care înregistrează deficite ale

1 Paul Bran, Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 1999,pag.3O4

2 Art. 1 din Prevederile Acordului de înființare al FMI, preluat de A.F.P. BAKKER, Instituțiile financiare
internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997,pag.29

loan Denuța, Relații economice internaționale, Editura Economică, București, 1999,pagl54 Ioan Bari, Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1997, pag.253

balanțelor de plăți și care au epuizat celelalte posibilități de tragere asupra FMI.'

Resursele financiare la care o anumită țară poate avea acces se calculează pe baza cotei-părți. De asemenea statele membre dispun și de o tranșă de rezervă , în măsura în care activele deținute în moneda proprie în cadrul " contului de resurse generale " sunt inferioare plafonului cotei-părți, care poate fi utilizată în totalitate în orice moment, cu condiția ca situția balanței de plăți să necesite aceasta. Utilizarea tranșei de rezervă nu reprezintă recurgeri la mecanismul de creditare al FMI, nefiind supusă vreunei comisii și nici cerinței de răscumpărare.

Orice țară membră poate utiliza 4 tranșe de credit, echivalente fiecare cu 25% din cota-parte. Pentru obținerea unei tranșe trebuie să se facă dovada unor eforturi rezonabile în vederea surmontării dificultăților de balanță de plăți. Tirajele suplimentare se fac prin vărsăminte eșalonate și depind de aplicarea măsurilor cuprinse în programele convenite cu FMI. Acestea au loc în cadrul unui acord de confirmare sau unui acord lărgit care dau dreptul de tragere asupra resurselor FMI, în limita unei sume specificate, pe parcursul unei perioade determinate. De regulă acordurile de confirmare acoperă perioade de 12-18 luni (până la maximum 3 ani) rambursările intervenind în perioada de 3 ani și 3 luni până la 5 ani care urmează fiecărei trageri.

Mecanismul de creditare lărgit reprezintă un sprijin al FMI, care depășește plafonul cotei-părți acordat pe o perioadă de timp mai lungă, în afara tranșelor obișnuite de credit. Acordurile lărgite acoperă de regulă 3 ani(uneori 4 ani) și au ca obiectiv surmontarea dificultăților de balanță de origine structurală care necesită o perioadă de ajustare mai lungă1.

Pe lângă mecanismele de finanțare obișnuite FMI acordă și anumite facilități speciale cum sunt:

facilitatea pentru transformare sistemică ce reprezintă un mecanism temporar, creat în aprilie 1993 pentru a răspunde necesităților țărilor în tranziție, cu dificultăți de balanță generate de trecerea la un sistem comercial multilateral, bazat pe reguli de piață. Accesul la această facilitate nu poate depăși 50% din cota-parte și se poate efectua în două trageri, suplimentând celelalte finanțări primite ;

facilitatea de finanțare compensatoare ce vine în sprijinul statelor care fac dovada unui necesar financiar care să compenseze o scădere temporară a încasărilor din exporturile de bunuri și servicii sau o creștere temporară a costului importurilor de cereale, care a scăpat de sub control;

finanțarea situațiilor neprevăzute care ajută statele membre să mențină dinamica reformelor, în cazul unor șocuri externe neprevăzute. Sprijinul financiar va compensa, parțial, efectul net al evoluției nefavorabile a variabilelor-cheie, deosebit de instabile și ușor identificabile, cu impact asupra tranzacțiilor curente. Poate fi vorba, de exemplu, de prețurile principalelor produse de export și import sau nivelul dobânzilor internaționale ;

■ finanțarea stocurilor regulatoare permite FMI să ajute statele membre să-și achite contribuțiile în cadrul stocurilor regulatoare internaționale de produse de bază. Tragerile pot fi rambursate în intervalul 3 ani și 3 luni – 5ani2.

■ ajutorul de urgență ce este acordat țărilor membre în situația unor catastrofe naturale imprevizibile. Tragerile nu sunt supuse vreunui criteriu de realizare sau eșalonării, dar precedă, de obicei, un acord de finanțare obișnuit.

De asemenea FMI acordă și facilități concesive , precum facilitatea de ajustare structurală(FAS) care a fost creată în 1986 pentru a furniza țărilor în curs de dezvoltare cele mai sărace un sprijin financiar, sub formă de împrumut, pe baza politicilor de ajustare macroeconomică pe termen mediu și reformelor structurale.

1 Simona Gaftoniuc,Finanțe internaționale,Editura Economică,București,2000,pag.89

Daniel Dăianu,România și U.E.. Inflație, balanță de plăți, creștere economică,Editura Polirom,Iași,2002,pag,221

In noiembrie 1993, Consiliul de administrație a decis stoparea noilor acorduri de tipul FAS, cu excepția acordurilor deja aprobate pentru Sierra Leone și Zambia.

Facilitatea de ajustare structurală lărgită, creată în 1987, a fost prelungită și extinsă în februarie 1994. Contul de sprijin, destinat acestei facilități, a fost majorat, facilitatea devenind astfel, principalul vector al asistenței financiare pe care FMI o acordă, sub forma împrumuturilor concesive, țărilor în dezvoltare cu venituri scăzute, afectate de persistența dezechilibrelor de balanță de plăți. Resursele de acest fel vin în sprijinul programelor de ajustare structurală pe termen mediu1.

FMI acordă credite numai în urma satisfacerii unor condiții de politică economică și financiară. Această condiționare este o consecință directă a funcției FMI de supraveghere a procesului de ajustare și servește două scopuri: asigurarea că țările care primesc credite le folosesc în scopul redresării balanței și că țările respective vor fi în măsură să restituie creditul primit.

Ajustarea este întotdeauna necesară în cazul deficitelor din conturile curente, fără acoperire în balanța de plăți, iar împrumuturile de la FMI ușurează povara acestor ajustări sau o reeșalonează pe o perioadă mai lungă.

Utilizarea resurselor FMI sub formă de tranșe de credit este eșalonată și presupune o scrisoare de intenție în care sunt expuse direcțiile principale de acțiune economică ale guvernului, în cursul perioadei programului de asistență, reformele avute în vedere, criteriile de realizare care trebuie îndeplinite perioadelor, trimestriale sau semestriale, pentru ca tranșele să poată avea loc.

Condiționalitatea reprezintă , deci, elementul caracteristic al contribuției FMI la soluționarea problemelor legate de balanțele de plăți2. Dacă dezechilibrul este pasager și se poate corecta de la sine, este suficientă doar o finanțare temporară adecvată.

Creditele și rambursările F.M.I.3 (în miliarde DST) din perioada 2000-2005 sunt reflectate în tabelul 1.1.

Tabel 1.1 Creditele și rambursările F.M.I.

1 Simona Gaftoniuc, Finanțe internaționale,Editura Economică, București, 2000,pag.91

2 Eugen Ștefan Pecican, Piața valutară, bănci și econometrie, Editura Economică, București, 2000, pag263

3 A.F.P. Bakker, Instituții financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997, pag.52

Asistența tehnică oferită de FMI îmbracă cinci forme principale :

definirea și execuția politicilor bugetare ;

organizarea instituțiilor aferente – banca centrală și ministerul finanțelor;

colectarea și elaborarea datelor statistice;

pregătirea funcționarilor;

revizuirea textelor legislative și, uneori, acordarea sprijinului necesar în
elaborarea lor.

Asistența tehnică se acordă prin intermediul departamentelor de specialitate precum:

Departamentul monetar care se ocupă de problemele băncilor centrale și regimurilor de schimb, de conceperea și îmbunătățirea instrumentelor de politică monetară;

Departamentul de finanțe publice care este însărcinat cu sprijinirea reformelor fiscale, la care se adaugă problemele legate de cheltuielile publice și sistemele de protecție socială ;

Departamentul de statistici care vine în sprijinul țărilor membre pentru elaborarea datelor statistice, în conformitate cu normele internaționale ;

Institutul FMI pentru Finanțe Internaționale ce oferă funcționarilor de rang înalt sau intermediar cursuri de pregătire, ateliere de seminarii pe probleme macroeconomice diverse ;

Departamentul juridic ce acordă consultanță în redactarea noilor texte de lege sau remanierea cadrului juridic în conformitate cu cerințele economiei de piață ;

Departamentul pentru elaborarea și examinarea politicilor economice care acordă consultanță în domeniu, dar și în probleme de administrare a datoriei publice, de definire și aplicare a reformelor de politică comercială ;

Biroul de servicii informatizate care acordă consultanță asupra tehnologiilor specifice1.

1.2.1.3.Strategia datoriei publice și situația drepturilor speciale de tragere

Obiectivul strategiei datoriei publice este acela de a permite țărilor debitoare să realizeze o creștere durabilă, o balanță echilibrată și relații normale cu creditorii internaționali. Strategia se bazează pe câteva principii, și anume :

=> ajustarea bazată pe creșterea economică și reforme structurale în țările debitoare ;

=> menținerea unui context economic mondial favorabil;

=> susținerea financiară oficială și privată adecvată.

Simona Gaftoniuc, Finanțe internaționale,Editura Economică, București, 2000,pag.93

In cazul datoriei față de băncile comerciale, FMI acordă sprijin financiar pentru restructurarea și ușurarea serviciului acesteia, cu condiția să fie respectate criteriile enunțate încă din 1989:

politica economică a țării în cauză să fie viguroasă ;

sprijinul acordat va fi direcționat în sensul reintegrării pe piața internațională de credit;

utilizarea eficientă a resurselor rare ;

serviciul datoriei restructurate să fie compatibil cu resursele alocate pe termen mediu ;

băncile comerciale în cauză să opereze în continuare în țara debitoare,etc.

În ceea ce privește datoria oficială, FMI deține un rol important, prin colaborarea strânsă cu creditorii oficiali bilaterali, în baza acordurilor de reeșalonare din cadrul Clubului de la Paris. Aceste acorduri prevăd, în general, reeșalonarea plăților serviciului datoriei supuse restructurării, ajunsă la scadență, dar și în cazul eventualelor arierate. Pentru a se asigura că acest sprijin stimulează eforturile naționale de creștere economică, Clubul de la Paris condiționează ușurarea rambursărilor de programme economice aprobate de FMI. Decizia de reeșalonare se bazează pe analizele FMI asupra țării în cauză1. Din decembrie 1994, Clubul de la Paris acordă noi concesii țărilor cu veniturile cele mai scăzute, plafonul de reeșalonare fiind mărit, de la 50 la 67% din totalul datoriei.

În ceea ce privește drepturilor speciale de tragere(DST/ SDR), acestea reprezintă instrumentul internațional de rezervă creat de FMI în 1969, și este alocat țărilor membre, în completarea activelor de rezervă existente. Toate țările membre pot beneficia de alocări de DST și de utilizarea acestora în cadrul tranzacțiilor sau operațiunilor cu alte state membre și cu instituția însăși. DST este , totodată, o unitate de cont(calcul) a F.M.I. dar și a altor organizații internaționale și regionale. Valoarea DST se calculeză zilnic pe baza coșului compus actualmente din 4 monede : USD, EUROJPY și GBP, fiind, în general, mai stabilă decât cea a monedelor luate în calcul. Coșul se revizuiește la interval de 5 ani, pe baza criteriului ponderii țării respective în exportul global de bunuri și servicii.

Rata dobânzii pentru DST se calculează săptămânal, ca medie ponderată a unor instrumente monetare interne pe termen scurt, prezente în țările emitente ale monedelor ce compun coșul. Dacă FMI constată necesitatea creșterii rezervelor globale pe termen lung, poate face aceasta procedând la o alocare de DST. Astfel, FMI are puterea de a crea lichidități internaționale, necondiționat , alocând DST tuturor statelor membre, proporțional cu cota-parte. DST-urile pot fi utilizate de orice stat membru pentru a obține devize de la un alt stat membru, desemnat de FMI, respectiv o monedă liber utilizabilă. FMI alege statele care pot furniza unități monetare în funcție de soliditatea balanței de plăți și situația rezervelor2. Statele membre pot utiliza DST pentru diferite transferuri, îndeosebi tranzacții în cadrul acordului, schimbând, la vedere, DST contra alte active monetare. DST mai pot fi utilizate și în cadrul operțiunilor specifice aferente facilităților de ajustare structurală, în baza unor dispoziții speciale.

1.2.1.4. F.M.I. – instituție cu vocație universală. Perspectivele activității

Evoluțiile economiei mondiale din ultimii ani, și anume relansarea economică din țările industrializate, pe fondul unei inflații foarte scăzute, menținerea procesului de creștere susținută în numeroase țări în dezvoltare, stoparea declinului și demararea creșterii în economiile în tranziție , pun într-o lumină nouă rolul instituției FMI:

– creșterea și internaționalizarea rapidă a piețelor private de capital având, drept consecință, un sistem monetar internațional mai vulnerabil la dezechilibrele economice din

Eugen Ștefan Pecican, Piața valutară, bănci și econometrie, Editura Economică, București, 2000, pag259 1 Simona Gaftoniuc, Finanțe internaționale,Editura Economică, București, 2000,pag 95

țările industrializate și îndeosebi la orice distorsiune sau abatere a cursului de schimb de la datele economice fundamentale ;

– marile curente de integrare regională, economică și monetară îndeosebi în Europa ;

– trecerea la convertibilitatea monetară pentru tranzacțiile curente într-un număr covârșitor de țări și reformele bazate pe mecanismele de piață.

Aceste mutații fără precedent necesită o nouă politică de intervenție pentru prevenirea crizelor. Confruntat cu criza mexicană, cea asiatică și, mai recent, cu cea argentiniană, FMI a intervenit rapid, utilizând metode fără precedent în vederea susținerii programelor de ajustare economică, limitării căderilor și efectelor de contagiune specifice piețelor emergente. Din aceste crize a rezultat o concluzie unanimă și anume aceea că este mai puțin costisitoare evitarea crizelor decât gestionarea acestora1. F.M.I. ar trebui să facă presiuni asupra țărilor membre pentru a fonda instituții de supervizare bancară apte pentru control și reglementări, în loc să împingă piețele financiare către o liberalizare pripită ca în cazul Coreei de Sud, liberalizare care poate produce turbulență2. în acest moment, FMI dispune de mijloacele de intervenție necesare, insistând asupra supravegherii politicilor economice duse de țările membre. In acest sens, cu prilejul sesiunii FMI din septembrie 1996 , Comitetul Interimar al Fondului a prezentat o listă de "11 comandamente" de gestiune economică, reprezentând un nou "cod de bună conduită economică", pe care FMI îl va solicita țărilor membre și care, în final, a primit acceptul celor 181 de țări.

Aceste 11 principii de bună gestiune economică , care să asigure o "creștere mondială durabilă", au în vedere următoarele :

1) politicile monetare, fiscale și structurale promovate de țările membre FMI să fie complementare și să se întărească în strânsă legătură unele cu altele ;

2) evitarea dezechilibrelor importante ale balanțelor de plăți pentru a asigura stabilitatea financiară și stabilitatea cursurilor de schimb ;

crearea unui mediu economic favorabil economiilor sectorului privat;

reducerea inflației, pornind de la credibilitatea acceptată dificil în materie de politică monetară restrictivă;

continuarea eforturilor pentru liberalizarea comerțului mondial în cadrul unui sistem multilateral;

încurajarea trecerii la convertibilitatea monedelor și la libera circulație a capitalurilor;

adoptarea unor politici bugetare vizând realizarea unui echilibru pe termen mediu și reducerea datoriei pubice ;

8) îmbunătățirea "calității" cheltuielilor publice, reducând cheltuielile neproductive, investind, în principal, în dezvoltarea resurselor umane;

9) promovarea fermă a reformelor structurale, în special, pe piața forței de muncă;

10) adoptarea unei gestiuni sănătoase a sectorului public, respectându-se legea și lupta contra corupției;

1 l)întărirea supravegherii sistemului bancar, pentru a controla și elimina riscurile și a lupta contra falsificării banilor3. In aceată optică, FMI are în vedere următoarele aspecte :

majorarea cu 45% a cotelor părți plătite de fiecare țară membră;

reexaminarea modalităților de utilizare a creditelor la care se poate recurge în cadrul acordurilor generale de împrumut;

instituirea unui mecanism financiar de urgență, în baza căruia să se poată interveni cu promptitudine;

studierea rolului pe care drepturile speciale de tragere le vor avea în viitor1.

Simona Gaftoniuc, Finanțe internaționale,Editura Economică, București, 2000,pag85 1 Ion Roșu Hamzescu, Tranzacții Internaționale, Editura Universitaria, Craiova,2002, pag 271 ' Ioan Bari, Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1997, pag257

Obiectivul principal al instituției rămâne creșterea economică durabilă, în acest sens menționându-se 5 condiții minime necesare unei creșteri de înaltă calitate :

un climat macroeconomic stabil și sănătos bazat pe disciplina bugetară, o politică monetară antiinflaționistă, rate de schimb și de dobândă realiste ;

politici structurale care să susțină creșterea, îndeosebi acele măsuri care stimuleză economisirea , investițiile și sectorul privat;

liberalizarea regimului comercial și de schimb monetar ;

politici sociale adecvate care să reducă impactul ajustărilor economice;

o bună administrare a afacerilor publice.

1.2.2. Grupul Băncii Mondiale

Concomitent cu înființarea în 1944, la Bretton-Woods, a Fondului Monetar Internațional s-a decis și crearea unei Bănci Internaționale care să se axeze pe finanțarea și reconstrucția economiilor europene slăbite în timpul celui de-al doilea război mondial: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD). Sfera de acțiune s-a mutat treptat, spre țările în curs de dezvoltare, mai ales atunci când Planul Marshall a dus la crearea unui flux constant de capital către Europa, fără a implica Banca.

Grupul Băncii Mondiale cuprinde: BIRD, Asociația Internațională de Dezvoltare (IDA) , Societatea Financiară Internațională (SFI), Agenția Multilaterală de Garanție a Investițiilor (AMGI) și Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor referitoare la Investiții (CIRDI)3. IDA acordă sprijin financiar celor mai sărace țări, iar SFI s-a specializat în promovarea creșterii sectorului privat din țările în curs de dezvoltare și în acțiunea de încurajare a participării și a altor capitaluri în țările respective.AMGI, înființată în anul 1988, are misiunea de a încuraja investițiile directe în țările în curs de dezvoltare și de a le proteja contra riscurilor necomerciale. Prin activitatea sa, Banca Mondială se încadrează în cuprinsul pieței financiare internaționale (prin operațiunile de mobilizare de resurse și prin alocarea de credite pe termen lung). In același timp, activitatea Grupului Băncii Mondiale contribuie la realizarea deciziilor de reglare a sistemului financiar și monetar internațional precum și a sistemului general al economiei mondiale.

Obiectivele Băncii Mondiale sunt următoarele:

promovarea dezvoltării economice și reformelor, în țările în curs de dezvoltare;

acordarea de împrumuturi pe termen lung,destinate finanțării proiectelor de investiții și programelor de dezvoltare. Aceste împrumuturi sunt dirijate, îndeosebi, spre domeniile infrastructurii: șosele, căi ferate, sisteme de telecomunicații, echipamente portuare și domeniul energetic;

De fapt, Banca Mondială colaborează strâns cu FMI în finanțarea programelor de ajustare structurală. Din anul 1980, aceasta acordă împrumuturi de ajustare structurală (SAL) în ordinea importanței domeniile vizate fiind: agricultură și apă, dezvoltare urbană și educație,energie, industria, telecomunicații și transporturi, alte domenii ca protecția mediului, sănătate, sector administrativ și financiar etc. Creditele globale acordate de grupul Băncii Mondiale între 1995-2003 sunt reflectate în graficul 1.2.

1 Simona Gaftoniuc,Finanțe inetrnaționale, Editura Economică, București, 2000, pag. 84 IMF Bulletin, septembrie 1995, preluat din Constantin Floricel, Relații valutar-financiare internaționale,EdituraDidactică și Pedagogică R.A., București 1998, pag. 336 Paul Bran , Relații financiare și monetare internțaionale, Editura Economică, București, 1999, pag.296

Printre obiectivele'de creditare ale Băncii Mondiale figurează acțiuni cu un pronunțat caracter reglator pentru activitatea financiară internațională:

•Valorizarea resurselor umane prin programe ca pregătirea populației pentru lupta împotriva sărăciei; rolul femeilor în activitatea de dezvoltare ; populație, nutriție, sănătate ; cooperarea cu organizații neguvernamenatale.

Dezvoltarea economică viabilă prin programe ca : studii de politică generală ; cercetări pentru practici optimale ; – formare de cadre și seminarii; protecția mediului înconjurător mondial; acțiuni de popularizare ;

Dezvoltarea sectorului privat și financiar.

Experimentarea de noi idei ( surse neconvenționale de energie, noi tipuri de împrumuturi, rolul întreprinderilor mici și mijlocii, etc).

Banca Mondială se încadrează și în alte activități care contribuie la corectarea produselor sistemului financiar și monetar internațional, cum ar fi formarea și perfecționarea de specialiști, editarea de lucrări și rapoarte, furnizarea de informații etc.

In cadrul Băncii Mondiale, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a fost concepută ca un organism de tip nou, interstatal, care funcționeză complementar cu F.M.I. și face parte din sistemul O.N.U., destinată finanțării investițiilor în țările membre și acordării de credite pentru reconstrucție și dezvoltare.

Numărul țărilor membre B.I.R.D. a ajuns la 169 în octombrie 1996, România devenind membră la 15 decembrie 1972. B.I.R.D. a început să funcționeze la 25 iunie 1946, având ca obiectiv pricipal acordarea și/sau garantarea împrumuturilor pentru finanțarea proiectelor de reconstrucție și dezvoltare în țările membre. Cu timpul, activitatea de finanțare a B.I.R.D. s-a orientat cu precădere spre țările în dezvoltare membre.

De asemenea, BIRD se ocupă de coordonarea ajutorului internațional pentru dezvoltare oferit de unele țări dezvoltate pentru țările în curs de dezvoltare; acordă asistență tehnică în legătură cu proiectele de investiții pentru dezvoltare și facilitează pregătirea de cadre superioare de specialitate printr-un institut de pregătire propriu.

Paul Bran ,Relații financiare și monetare internaționale,Editura Economică, București, 1999, pag. 296

Totodată BIRD se constituie într-un factor dinamizator al exporturilor și importurilor de mijloace fixe, necesare țărilor în curs de dezvoltare1.

La B.I.R.D. pot adera numai țările membre ale F.M.I. pe considerentul că desfășurarea în bune condiții a activității Băncii necesită respectarea normelor de "conduită" monetar-financiară internațională cuprinse în statutul F.M.I. .

Principalele avantaje pe care le au țările membre afiliate la BIRD vizează:

contractarea de împrumuturi pentru investiții în vederea realizării unor
proiecte economice necesare țării respective, scop în care solicitantul trebuie să
prezinte garanții a căror mărime depinde de proporțiile obiectivului economic
și de posibilitățile economiei de a suporta sarcina financiară;

nivelul împriumuturilor nu depinde de cota de participare la capitalul social, ca
la FMI;

toate împrumuturile se acordă în valută convertibilă pe un termen de maximum
20 de ani;

posibilitatea de participare la licitațiile internaționale organizate de BIRD
pentru adjudecarea lucrărilor finanțate de aceasta;

o țară membră poate prelua prin licitație lucrările dintr-o altă țară membră cu
sprijinul Băncii .

Sursele B.I.R.D. se constituie din cota de 10% din capitalul subscris, 1% în aur și 9% monedă națională, restul de 90% rămâne în țara membră, dar B.I.R.D. are dreptul să-1 ceară atunci când are nevoie de fonduri4. Existenșa acestei mari rezerve de credit guvernamental constituie o garanție a bonității B.I.R.D. și dă posibilitatea acesteia să-și suplimenteze fondurile prin emisiunile de obligațiuni pe piețele internaționale de capital. Cea mai mare parte a fondurilor B.I.R.D. se formează prin emisiunea și vânzarea de obligațiuni, care au cel mai înalt grad de apreciere la bursă (dobânda cea mai avantajoasă), și bonuri de tezaur pe piața financiară internațională și din credite pe termen scurt, mediu și lung, precum și din profitul net provenit din dobânzile și comisioanele încasate la împrumuturile acordate. Profitul realizat de B.I.R.D. se reinvestește în împrumuturile acordate țărilor în curs de dezvoltare cu excepția unei cote-părți care se transformă în subvenție la IDA .

Spre deosebire de celelalte instituții specializate ale O.N.U. , B.I.R.D. ca și F.M.I. , este organizată pe principiile unei societăți pe acțiuni, puterea de vot fiind corelată cu cota de participare a țărilor.Organele de conducere ale B.I.R.D. sunt: Consiliul Guvernatorilor(format dintr-un reprezentant al fiecărei țări membre) și Consiliul de Administrație( format din 23 de directori executivi) având în frunte un președinte ales pe o perioadă de 4 ani. Sesiunile anuale ale Consiliului Guvernatorilor B.I.R.D. au loc în comun cu cele ale F.M.I. în luna septembrie.

Condițiile de acordare a împrumuturilor de către B.I.R.D. sunt mai avantajoase, în sensul că: termenul de rambursare este cuprins între 15-25 ani și o dobândă cu 1-2 puncte procentuale sub nivelul dobânzilor practicate pe piețele internaționale de capital.

Principala destinație a fondurilor o constituie acordarea de împrumuturi pe termen lung (15-20 de ani) pentru realizarea proiectelor de investiții. Acordarea acestor împrumuturi se face cu respectarea unor condiții riguroase privind utilizarea și garantarea lor. Efectuarea împrumuturilor se concretizează prin achitarea directă a sumelor datorate furnizorilor pentru realizarea proiectelor de investiții și, uneori, prin remiterea unei tranșe direct beneficiarului.

1 Ioan Denuța, Relații economice internaționale,Editura Economică, București, 1999,pag.l71

2 Ioan Bari, Economie mondială,Editura Didactică și Pedagogică R.A., București. 1997,pag. 260

3 Ștefan Bratu, Relații financiare și valutare internaționale .Editura Universitaria, Craiova, 2002, pag.265

4 A.F.P. BAKKER, Instituțiile financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997,pag. 74

5 Constantin Floricel, Relații valutar-financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1998,
pag. 336

B.I.R.D. mai acordă împrumuturi pe baza unor programe de dezvoltare pe termen mediu și lung. Această formă de finanțare este condiționată de elaborarea de către țara solicitantă a unui program de dezvoltare și de luarea de măsuri economice și financiare care să constituie un suport satisfăcător pentru dimensiunea asistenței.

Pe lângă împrumuturile directe, B.I.R.D. desfășoară programe de cofinanțare,prin care fondurile sale sunt asociate cu cele furnizate de alte instituții financiare pentru finanțarea proiectelor și programelor specifice țărilor membre. Conducerea B.I.R.D., precum și a instituțiilor specifice acestora – IDA, SFI -este asigurată de un complex de organe , și anume: Consiliul Guvernatorilor, format din câte un guvernator și un supleant numiți pe fiecare țară membră; Consiliul Administratorilor; Consiliul Consultativ, compus din 7 membri și Comitetele de împrumuturi, care au sarcina de a analiza situația și de a elabora rapoarte privind proiectele, obiect al împrumuturilor solicitate1.

Potrivit raportului anual al B.I.R.D. în perioada 1991 – 1996, repartiția sectorială a împrumuturilor acordate (Gradficul 1.3.) de aceasta, în ordinea importanței domeniilor vizate este : agricultură și apă (1), dezvoltare urbană și educație (2),energie (3), industria (4), telecomunicații și transporturi(5), alte domenii ca protecția mediului, sănătate, sector administrativ și financiar etc.(6)

In ultimii ani, activitatea B.I.R.D. a fost afectată de insuficiența capitalului propriu și împrumutat. Țările dezvoltate și în special S.U.A. – principalii furnizori de capital – au limitat drastic alocările de fonduri către B.I.R.D. și celelalte instituții componente ale acesteia, pe motivul că activitatea lor s-a dovedit a fi ineficientă.

1.2.3.Banca Reglementelor Internaționale

"Decan" al instituțiilor monetare internaționale , Banca Reglementelor Internaționale (B.R.I.) – Bank of International Settlements a fost înființată în anul 1930 în urma Conferinței de la Haga, sediul fiind la Basel (Elveția). Scopul inițial a fost gestionarea reparațiilor plătite de Germania puterilor învingătoare în primul război mondial, astfel încât transferurile respecrive să nu provoace perturbații pe piețele de capital. Banca a supraviețuit turbulențelor din perioada interbelică și, ulterior, acordurilor de la Bretton -Woods, prin faptul că și-a actualizat, în permanență, misiunile specifice. După dispariția obiectivului inițial, B.R.I. s-a orientat, tot mai mult, în direcția facilitării cooperării între băncile centrale. în perioada imediat postbelică, anii 1950-1958, B.R.I. a jucat rolul de oficiu de clearing pentru Uniunea Europeană de Plăți, prima încercare de cooperare monetară organizată a țărilor vest-europene. După 1958, monedele europene au redevenit convertibile, iar B.R.I. și-a modificat din nou misiunea, încercând să joace rolul de "bancă a băncilor centrale".

În această calitate, B.R.I. primește, în depozit remunerat și utilizabil cu preaviz, rezerve monetare ale băncilor centrale, plasează aceste disponibilități pe piață și acordă asistență, sub forma creditelor-releu băncilor centrale aflate în dificultate. Banca susține procesul de cooperare monetară internațională, organizând reuniunile periodice ale guvernatorilor băncilor centrale ale țărilor din Grupul celor 10 și participând în calitate de observator, în cadrul Comitetului interimar al FMI. Banca dispune de o serie de comitete însărcinate cu supravegherea și coordonarea activităților bancare internaționale. Astfel, Comitetul permanent pentru euromonede supraveghează funcționarea piețelor financiare internaționale având, în același timp, misiunea de informare statistică. Comitetul asupra controlului bancar a impus o serie de norme minime de conduită și supraveghere bancară ("concordatul de la Basel" sau "ratio Cooke"), iar Comitetul pentru sistemele de plăți examinează problemele legate de utilizarea și evoluția instrumentelor de plată și compensare bancară1. Banca exercită , de asemenea, funcția de agent de execuție sau mandatar (trustee) pentru o serie de acorduri financiare internaționale, furnizând asistență tehnică băncilor centrale, inclusiv celor din țările în tranziție. De asemenea, prin binecunoscutele sale rapoarte anuale , banca se dovedește a fi un foarte important centru de cercetare în domeniul piețelor financiare și politicilor monetare.

Treptat B.R.I. și-a adaptat activitatea inițială pentru a realiza în prezent atribuții specifice reglării activității de pe piața financiară și monetară. Principalele activități care se încadrează în conexiune de autoreglare a sistemului financiar și monetar internațional sunt reprezentate de :

> promovarea cooperării dintre băncile centrale naționale în domeniul financiar
și monetar;

>■ organizarea reuniunilor periodice ale guvernatorilor băncilor centrale ( Clubul de la Basel) și ale experților pe probleme curente și de perspectivă ale pieței financiare și monetare internaționale ;

acordarea unor facilități suplimentare pentru operațiuni financiare și asumarea
funcției de garant și agent pentru operațiunile de reglementări financiare
internaționale pentru țările membre ;

acordarea de credite, pe baza depozitelor formate de băncile centrale naționale
la banca respectivă;

formarea unor bănci de date absolut necesare băncilor centrale naționale pentru
luarea deciziilor de participare la piața internațională ;

operațiunile de clearing pentru reglarea conturilor bancare exprimate în
moneda Uniunii Europene , EURO1.

Simona Gaftoniuc,Finanțe internaționale.Editwa Economică, București, 2000, pag. 97

B.R.I. funcționează sub forma unei societăți pe acțiuni conduse de Cosiliul de Administrație și de Adunarea Generală a Acționarilor. Consiliul de Administrație este format din reprezentanții băncilor centrale din Belgia, Franța, Germania, Italia și Marea Britanie, S.U.A.2. Aceste șase persoane desemnează fiecare, un al doilea administrator, de aceeași naționalitate, și cooptează alți 5 guvernatori al unor bănci centrale importante (Canada, Japonia, Olanda, Suedia și Elveția). Adunarea Generală reunește, în fiecare an, de regulă în iunie, reprezentanți ai celor 41 de bănci centrale membre,precum și un mare număr de invitați, din partea a peste 80 de alte bănci centrale și instituții financiare internaționale. Numărul de voturi este în funcție de cota parte de capital, subscrisă de fiecare țară membră. România este membră a B.R.I. de la înființare și dispune, în prezent, de 8 voturi. Banca Națională a României participă la toate formele de cooperare inițiate de B.R.I., utilizând diferitele facilități la dispoziția țărilor membre.

La formarea capitalului social al B.R.I. au participat 30 de bănci centrale, majoritatea din Europa ( cu excepția Spaniei, Albaniei și țările C.S.I.) , precum și Sistemul Federal de Rezerve al SUA. Capitalul inițial a fost de 1,5 miliarde franci elvețieni, România subscriind la înființare, prin Banca Națională, suma de 20 milioane franci elvețieni.

Banca Reglementelor Internaționale a avut sarcina aplicării planului comisiei de experți condusă de O.D. Young, în calitate de mandatar al guvernelor participante, în sensul încasării și transferării către țările creditoare a sumelor datorate de Germania, implicit prin crearea posibilității ca o anumită parte din sumele datorate de Germania să poată fi mobilizate pe calea emisiunii și plasamentelor internaționale a obligațiunilor. Ulterior, urmare a crizei economice din 1929-1933, Germania fiind scutită de plata obligațiilor pe care le avea, rolul B.R.I. s-a extins în sensul promovării cooperării dintre băncile centrale ale țărilor participante, acordării de facilități suplimentare pentru operațiunile financiare internaționale și activării ca împuternicit al băncilor centrale în diverse aranjamente financiare.

Conform prevederilor statutare, B.R.I. efectuează în prezent următoarele operațiuni:

cumpărarea și vânzarea de aur în cont propriu sau al băncilor centrale;

deținerea de aur;

acordarea de împrumuturi băncilor centrale sau luarea de împrumuturi de la
acestea, garantate cu aur;

primirea și constituirea de depozite în favoarea băncilor centrale;

scontarea și rescontarea titlurilor de credit;

cumpărarea și vânzarea de devize;

cumpărarea sau vânzarea de cecuri, cambii și alte titluri de credit etc.

B.R.I. este singura instituție de credit internațională care are permisiunea să dețină DST-uri, are dreptul să participe la licitațiile de aur organizate de F.M.I. în contul băncilor centrale sau în nume propriu. In schimb, nu are dreptul să emită bancnote, să dețină poziții principale într-un concern de afaceri, să acorde credite guvernelor etc. Avantajul țărilor asociate B.R.I. constă în faptul că pot obține credite avantajoase și pot efectua diverse operațiuni prin această bancă.

Paul Bran , Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economică, București, 1999, pag. 295 Ioan Bari, Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică R.A.,București, 1997, pag. 303

1.3. Instituții financiar-monetare regionale

Pe măsură ce activitățile Băncii Mondiale se dezvoltau, s-a simțit tot mai mult nevoia existenței unor instituții financiare cu caracter regional , cu rădăcini puternice în regiune, atât din punct de vedere al managementului cât și al know-how-ului. Obiectivul principal al tuturor băncilor regionale este suplimentarea activităților Băncii Mondiale prin consolidarea economiilor mai slabe ale țărilor membre și promovarea integrării economice în regiune,prin acordarea de credite și asistență tehnică.

Structura organizatorică și financiară a băncilor regionale de dezvoltare se bazează pe structura Băncii Mondiale2. Autoritatea supremă in aceste bănci o deține Consiliu Guvernatorilor,alcătuit din reprezentanți ai țărilor membre,de obicei miniștrii de finanțe.Activitățile de zi cu zi sunt îndeplinite de un organ ales, Consiliul Executiv, condus de un președinte, care este, de asemenea, șeful întregului personal. Regulamentele conțin prevederi care protejează poziția țărilor regionale care fac parte din conducere, în comparație cu țările non-regionale. Deși băncile regionale sunt create ca instituții conduse de țări din regiunea respectivă, ele sunt deschise și țărilor neregionale, din afara continentului. De curând, majoritatea țărilor O.E.C.D. (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică) au devenit membre ale băncilor de dezvoltare.

Statele membre subscriu la capitalul băncilor regionale de dezvoltare, subscripții care, cu timpul, sunt majorate. La ultima rundă de majorare a capitalului subscris, numai o cotă foarte mică,de câteva procente, a fost plătită în numerar, restul fiind considerat capital garantat. Astfel, băncile deschid o pistă foarte atractivă pentru transferul de resurse, de la țările bogate spre cele în curs de dezvoltare, deoarece pot angaja resursele de capital achitat prin împrumuturi de pe piețele internaționale de capital. In acest fel, băncile regionale de dezvoltare joacă un rol important în mobilizarea resurselor financiare din regiunile în care operează.

Funcțiile băncilor regionale de dezvoltare sunt:

Acordarea de asistență în elaborarea și coordonarea planurilor naționale de
dezvoltare;

Acordarea de asistență tehnică în realizarea și implementarea proiectelor de
dezvoltare specifică;

Acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru proiecte de dezvoltare;

Promovarea investițiilor publice și private;

Cooperarea cu alte organizații internaționale;

Crearea de facilități pentru cercetare și sprijin în domeniul managementului în
aceste regiuni.

După cel de-al doilea război mondia, Uniunea Sovietică urmată și de alte țări din estul Europei au respins Planul Marshall, fapt ce a dus la autoexcluderea blocului răsăritean din cadrul instituțiilor internaționale occidentale. Schimbările politice și cele economice inițiate de Gorbaciov au deschis cale liberă transformărilor radicale. în cursul anului 1989 sistemul comunist a fost abandonat, rând pe rând, de țările Europei Răsăritene putându-se trece la construirea unor instituții financiare regionale.

Astfel, a fost creată Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.E.R.D.), care este o instituție financiară cu sediul la Londra , deschisă tuturor celor care vor să contribuie la stabilizarea economică și politică a noilor democrații est-europene, bazate pe principiile economiei de piață. Altfel spus, B.E.R.D. îmbină rolul de organism financiar internațional cu activitatea unei bănci de afaceri.

1 Ștefan Bratu, Relații financiare și valutare internaționale,Edituria Universitaria, Craiova , 2002, pag. 260

2 A.F.P. Bakker,instituții financiare internaționale, Editura Antet,Oradea,1997,pag.88

Această bancă a fost înființată în anul 1989 de către Cosiliul Europei de la Strassbourg, din inițiativa Franței. După mai multe runde de negocieri, la data de 9 aprilie 1990, s-a semnat h Paris actul de înființare al B.E.R.D. de către reprezentanții țărilor acționare și fondatoare ale noului organism financiar. Banca a fost fondată prin participarea a 40 de state , din care 5 neeuropene și două organisme financiare-Banca Europeană de Investiții(BEI) și comisia executivă a C.E.E.( Comunitatea Economică Europeană). Banca are un capital social de 10 miliarde de ECU aproximativ 12 miliarde de $ SUA din care:

-51% revine U.E. și celor două. organisme menționate mai sus;

-10% revine SUA;

-8,5% revine Japoniei;

-6% revine Federației Ruse;

-13,5% revine statelor Est-Europene;

-11% revine altor membrii1.

Obiectivul B.E.R.D. este reprezentat de promovarea investițiilor străine în țările din Europa Centrală și de Est, precum și facilitarea tranziției spre economia de piață a țărilor din răsăritul Europei prin supervizarea privatizărilor, fuzionărilor și achiziționărilor în toate țările Europei Centrale și de Est, precum și creării de societăți mixte2. împrumuturile acordate de B.E.R.D. vizează sectorul public în proporție de 40% și sectorul privat în proporție de 60%.

Banca poate acorda împrumuturi, poate participa la capitalul social și poate acorda garanții. Totalul acestor angajamente nu poate depăși capitalul plus rezervele,rata fiind de 1:1. Din acest motiv, banca angajează împrumuturi pe piețele internaționale de capital, la fel ca și celelalte bănci de dezvoltare, ea având o cotație triplu A. Banca administrează o serie de fonduri speciale, inclusiv unul pentru țările baltice, finanțat de țările scandinave.

Sub aspect organizatoric, B.E.R.D. este condusă de un președinte ales pe operioadă de 4 ani de către Consiliul Guvernatorilor. In concluzie B.E.R.D este o bancă specializată în acordarea de împrumuturi, asistență tehnică pentru privatizări, fuzionări, achiziții și crearea de societăți mixte, ceea ce reflectă un interes major pentru stimularea cooperării și investițiilor directe străine. împrumuturile se acordă numai țărilor foste socialiste pentru sprijinirea proceselor de tranziție ale acestora la economia de piață3.

Graba cu care a fost înființată B.E.R.D. a lăsat urme. Au existat nemulțumiri repetate la adresa primului președinte al băncii, francezul Jacques Attali, care în cele din urmă a trebuit să demisioneze în anul 1993, când s-a dovedit că nu a existat un control adecvat asupra lansării activităților băncii și asupra costurilor de management ale B.E.R.D. . Unele persoane opinează că târguiala politică asociată cu numirile – Londra asigurând sediul, Paris-oamenii -a fost un semn rău de la început, deoarece nu s-a făcut o evaluare obiectivă a calităților pe care trebuie să le întrunească un președinte.

În perspectivă, B.E.R.D. , va trebui să se concentreze pe extinderea activităților de împrumut pentru a-și justifica existența alături de celelalte instituții. Mandatul băncii fiind limitat, el trebuie prelungit cât mai mult și în acest sens banca va acționa ca un catalizator în atragerea capitalului privat spre Europa de Răsărit și fostele republici sovietice. Lansarea unor afaceri private viabile s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât era de așteptat, mai ales în fostele republici sovietice. Banca va trebui să se concentreze asupra creării condițiilor unui climat propice afacerilor. De asemenea va trebui să acorde o mai mare atenție firmelor mici și mijlocii care reprezintă cel mai mare interes pentru industria occidentală.

Datorită mandatului pe care îl are în sectorul privat, banca operează în același domeniu ca și Corporația pentru Finanțare Internațională, ajungând uneori în situația de a concura pentru finanțarea unui proiect atractiv. B.E.R.D. este în avangardă în ceea ce privește asistența acordată tranziției la economia de piață, dar se pune întrebarea dacă și până când, banca are dreptul să rămână o entitate separată, în condițiile în care piața forțează câștigarea unui loc sigur în Europa de Est.

A.F.P. Bakker, Instituții financiare Internaționale, Editura Antet, Oradea,1997, pag. 107 * Ștefan Bratu, Relații financiare și valutare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2002, pag.258 loan Denuța, Relații economice internaționale, Editura Economică, București, 1999, pag.168

Larry Summers de la Trezoreria S.U.A. sugera ca banca să fie eventual privatizată în condițiile în care procesul de tranziție este temporar. Deși această teorie nu este acceptată de membrii băncii, adevăratul test va fi dacă țările membre vor dori să mai contribuie cu capital atunci când vor mai fi solicitate.

Banca Europeană de Investiții (B.E.I.) este o instituție a țărilor membre ale U.E., cu sediul în Luxemburg, înființată în anul 1958, cu participarea a 6 țări, în baza articolului numărul 129 al Tratatului de la Roma. Scopul acestui Organism financiar a fost cel al sprijinirii finanțării regiunilor mai puțin dezvoltate ale țărilor membre, precum și pentru promovarea dezvoltării echilibrate a U.E. fără să urmărească un scop lucrativ. B.E.I. trebuie văzută ca un compromis între italieni, care voiau un fond pentru ajutorarea sudului Italiei ( Mezzogiorno) și ministrul german al afacerilor economice, care n-a văzut nimic de câștigat decât "o altă instituție controlată de la centru"1.

Resursele băncii sunt formate din cota subscrisă la capitalul social de fiecare membru, precum și din fondurile procurate de pe piața financiară sau din fondurile speciale ale bugetelor țărilor membre, fonduri administrate de B.E.I. în calitate de mandatar al U.E. Din resursele constituite B.E.I. acordă credite pe termen lung pentru finanțarea anumitor proiecte de investiții industriale, agricole sau de infrastructură, precum și pentru modernizarea și consolidarea unor întreprinderi din cadrul țărilor U.E., posibilitate care ulterior s-a extins și la nivelul unor țări din Africa și Orientul Apropiat. împrumuturile pe care le acordă banca pot depăși capitalul subscris cu maximum 250%. în acest sens, B.E.I. are ca principale obiective :

dezvoltarea regiunilor mai puțin favorizate ale Comunității Europene ;

constituirea unei rețele comunitare de infrastructură pentru transporturi și
telecomunicații, factor determinant în realizarea unei piețe interne unice;

realizarea concretă a politicilor economice comunitare: industrie, protecția
mediului, politica energetică, etc2..

În afara Comunității, B.E.I. participă la punerea în aplicare a politicii de asistență financiară acordată țărilor în dezvoltare (peste 80 de țări), cu resursele proprii și cele comunitare B.E.I. finanțând dezvoltarea și modernizarea și a țărilor mediteraneene și a statelor Africii, Caraibelor și Pacificului. B.E.I. contribuie în egală măsură, la acordarea de asistență financiară de către Comunitate în favoarea țărilor Europei Centrale și de Est. în plus, ea este unul din principalii acționari ai Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, împrumuturile acordate de B.E.I. în perioada 1999-2001 (miliarde Ecu) sunt prezentate în

graficul 1.5

1 A.F.P. Bakker, Instituții financiare Internaționale, Editura Antet, Oradea,1997, pag. 110

2 Ioan Bari, Economia Mondială, Editura Didactică și Pedagogică R.A. ,București, 1997,pag. 366

Asistența regională are limitele ei și nu există un remediu miraculos. Proiectele de infrastructură, care au constituit punctul central al activităților B.E.I. , reprezintă o povară pentru bugetele naționale datorită cerințelor de amortizare și de administrare1. Asemenea proiecte subvenționate sunt o condiție necesară dar nu suficientă pentru investițiile private. Climatul macroeconomic din țara respectivă și politica guvernamentală cu privire la investițiile private sunt cu certitudine la fel de importante .

Unele împrumuturi acordate de B.E.I. sunt "împrumuturi globale" care merg la bănci și alte instituții financiare care pot da la rândul lor fondurile cu împrumut pentru proiecte mici și mijlocii ce corespund criteriilor B.E.I. .

Sub aspect organizatoric B.E.I. dispune de un Consiliu al Guvernatorilor (fiecare țară fiind reprezentată de un guvernator la nivel ministerial), de un Consiliu de Administrație și de un Comitet de Direcție compus dintr-un președinte și doi vicepreședinți. Autoriatatea supremă este Consiliul Guvernatorilor care se reunește o dată pe an, stabilind liniile directoare generale ale politicii de credit, decide normal cu o majoritate de voturi, care trebuie să reprezinte cel puțin 45% din capitalul subscris, dar se cere unanimitate pentru deciziile importante,ca de exemplu o creștere a capitalului. Președinția se deține prin rotație. Comitetul de Direcție este organismul care decide în privința alocării împrumuturilor și garanțiilor, strângerea de fonduri și fixarea ratei dobânzii.

Sistemul Monetar European (S.M.E.) a fost înființat 13 martie 1979, urmare a rezoluției Consiliului Europei, având ca succesor al Șarpelui obiectivul central de a crea "o zonă de stabilitate monetară" în Europa Occidentală și cooperarea europeană în privința politicilor financiare ale țărilor membre U.E. La propunerea cancelarului Helmut Schmidt și a președintelui Valery Gisxard d'Estaign, Consiliul European a făcut deja un pas important în această direcție la Bremen, când cei doi s-au pronunțat pentru un sistem de cooperare monetară. Sistemul Monetar European a preluat multe din trăsăturile Șarpelui, îndeosebi obligația de a interveni dacă rata de schimb amenință să depășească limitele convenite. Sistemul a preconizat o modalitate complexă de menținere a cursurilor valutare, prin intervenția asupra acestora, sprijinită de facilități de creditare.

Unitatea de cont cu care a operat Sistemul Monetar European a fost denumită E.C.U. ( european currency unit), respectiv o unitate de tip "coș valutar" în care erau incluse valutele ponderate ale țărilor membre. Față de E.C.U., valutele țărilor membre se aflau într-un raport fix, dar putând fluctua liber în funcție de cerere și ofertă, însă numai în cadrul unei limite + 2,25%3.

în cazul unor realinieri în S.M.E. sunt mai multe în joc. Deși deciziile sunt luate oficial de Consiliul EcoFin, negocierile propriu-zise din ultimii ani au avut loc în Comitetul Monetar. în 1987, când S.M.E. a fost afectat de o realiniare majoră, participanții au convenit stabilizarea ratelor de schimb . Potrivit acestui așa-numit acord de la Basel/Nyborg între băncile centrale(Basel) și miniștrii de finanțe (care și-au purtat discuțiile la Nyborg, Danemarca), s-a căzut de acord că în cazul unei presiuni de scădere a ratei de schimb , ratele dobânzii vor fi promt ajustate. Dacă abaterea crescândă de la performanța economică din alte țări va face rata de schimb imposibil de susținut, atunci devalorizarea va avea loc la timp pentru a împiedica realinieri abrubte, substanțiale.

Cu toate succesele indiscutabile pe care le-a înregistrat S.M.E. și moneda sa (ECU), rolul monetar care i-a fost conferit ECU-ului a fost limitatjucru explicabil practic prin faptul că un coș de monede nu este o monedă unică, fapt dovedit și de comportamentele pe piața valutară, de evoluția ratelor dobânzii etc.,care au fost mai tot timpul influențate de evoluția monedelor din compunerea coșului și nu de evoluția unui instrument monetar compact.

1 Daniel Dăianu, România și U.E.. Inflație, balanță de plăți, creștere economică,Editura
Polirom,Iași,2002,pag,243

2 A.F.P. Bakker, Instituții financiare Internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997, pag. 198

3 Ștefan Bratu, Relații financiare și valutare internaționale, Editura universitaria, Craiova,2002,pag.261

De la 1 ianuarie 1999 locul E.C.U.-ului a fost luat de moneda unică EURO,la care au aderat 11 din cele 15 țări membre ale U.E., estimându-se prin aceasta o creștere a PIB în fiecare țară până la 2,5%. Acest pas a reprezentat momentul crucial în procesul creării Uniunii Economice și Monetare, de la această dată stabilindu-se cursuri de schimb fixe, irevocabile între monedele țărilor membre și EURO.

Institutul Monetar European(I.M.E.). în 1964, a fost constituit Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale ai Comunității Europene. Acesta avea să devină agenția centrală pentru coordonarea politicii monetare din Comunitatea Europeană. Când prima etapă a Uniunii Economice și Monetare a început la 1 iulie 1990, coincizând cu obligativitatea liberalizării circulației capitalului în cele mai multe state membre, poziția Comitetului s-a întărit. Când a fost adoptat Tratatul de la Maastricht s-a decis instituționalizarea și mai accentuată a cooperării monetare, prin constituirea Institutului Monetar European . De la începutul celei de-a doua etape a Uniunii Economice și Monetare la 1 ianuarie 1994, Institutul trebuia să pregătească condițiile pentru constituirea Băncii Centrale Europene. De asemenea s-au făcut pregătiri pentru cele trei aranjamente ale ultimei etape a Uniunii Europene, care implică ceva mai mult timp și include stabilirea designului unei bancnote (EURO) și instituirea unei rețele europene de plăți1.

Organul de decizie al I.M.E. este Consiliul, format din guvernatorii băncilor centrale ai C.E.. Consiliul este prezidat de un președinte care nu provine de la băncile centrale naționale și care este numit pe trei ani de șefii de guvern la propunerea Consiliului I.M.E., trebuind consultate și Parlamentul Europei și Consiliul EcoFin. Ca și predecesorul său, Consiliul I.M.E. se întrunește de cel puțin zece ori pe an, în prima marți a lunii. Fiecare membru al Consiliului are un vot, așa că, în teorie, guvernatorul lui Bundesbank are același vot ca și guvernatorul Băncii Naționale a Finlandei sau Greciei. Acest sistem de "un om, un vot" nu se aplică și la Banca Centrală Europeană, dar în practică este clar că nu "toate animalele vor fi egale"

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht, I.M.E. va fi succedat de Banca Centrală Europeană la începutul celei de-a treia și ultime etape a Uniunii Economice și Monetare. Această etapă a început la 1 ianuarie 1997, majoritatea țărilor membre realizând condițiile preconizate. O serie de țări care nu au îndeplinit condițiile respective au fost de acord deoarece decizia de a începe faza a treia trebuie adoptată cu majoritate calificată. Tratatul a prevăzut explicit posibilitate unei Europe cu "viteze multiple", prin care grupul conducătorilor să preia obligațiile multilaterale suplimentare, în timp ce celelalte state membre să se alăture mai târziu.

Banca Centrală Europeană, formează nucleul sistemului european de bănci centrale. Deși procesul de decizie este centralizat, ducerea politicii va fi cât de mult posibil, în mâinile băncilor centrale naționale, acestea acționând ca agenții ale Băncii Centrale Europene. De la începutul ultimei etape, ratele de schimb ale statelor participante au fost irevocabil blocate,fiind imposibile, din acest moment, orice ajustări ale ratei de schimb.

Banca Africană de Dezvoltare (B.Af.D.) este o instituție financiară cu sediul la Abidjan ( Coasta de Fildeș), înființată în anul 1963 și care și-a început activitatea în 1966, pentru Statele Organizației Unității Africane, în scopul finanțării programelor de dezvoltare economică, promovării investițiilor în țările membre și furnizării de asistență tehnică. In anul 1972 a fost înființat Fondul African de Dezvoltare, administrat de B.Af.D, la care participă și țări neafricane2.

Poziția țărilor împrumutătoare din regiune în cadrul băncii s-a menținut puternică, datorită faptului că statutul Băncii Africane impune ca două treimi din acțiuni să fie deținute de țările africane. Puterea de vot a membrilor depinde în principal, de contribuția lor la capitalul băncii. în prezent, banca are 76 de membrii: 51 sunt țări africane, și 25 țări din alte regiuni. Banca este condusă de 12 directori regionali și 6 directori neregionali, aleși prin vot pe grupe de țări.

1 A.F.P. Bakker, Instituții financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997, pag. 185

2 Ștefan Bratu, Relații financiare și valutare internaționale, Editura Universitaria, Craiova,2002,pag.261

Nigeria și Egiptul sunt acționarii regionali cei mai mari, iar Statele Unite , Japonia și Germania sunt cei mai mari acționari neregionali. B.Af.D. în anii de început a acordat împrumuturi modeste, deoarece era foarte dificil să se obțină finanțare de pe piețele de capital internaționale în lipsa garanțiilor de capital din partea țărilor bogate. Mai târziu, banca a putut obține resurse, fie prin credite bilaterale de la guvernele occidentale, fie prin împrumuturi de pe pitele internaționale de capital. Abia în a doua jumătate a anilor "70, banca a majorat semnificativ împrumuturile angajate. în prezent, împrumuturile acordate efectiv sunt mult sub nivelul celor angajate, semn al problemelor cu care se confruntă guvernele în derularea proiectelor.

B.Af.D. acordă credite pentru dezvoltarea țărilor membre din regiune pe baza programelor naționale, asistență pentru elaborarea de studii, selectarea și pregătirea proiectelor de investiții, promovarea investițiilor în Africa. Banca administrează o serie de fonduri speciale destinate finanțării de împrumuturi în condiții deosebit de avantajoase pentru țările cele mai sărace. Fondurile sunt finanțate prin donații de la bugetele de dezvoltare ale țărilor industrializate occidentale și ale țărilor arabe exportatoare de petrol, donații care sunt pe termen lung. Cel mai important din aceste fonduri fiind Fondul African de Dezvoltare similar fondului A.D.I.. împrumuturile acordate din acest fond sunt fără dobândă, pe termen de 15 ani, cu o perioadă de grație de 10 ani. Recent donatorii au obținut o mai mare influență asupra alocării resurselor fondului: doi directori neregionali pot avea, împreună, drept de veto asupra împrumutului. împrumuturile din acest fond special sunt destinate țărilor membre din regiune, cu un venit pe cap de locuitor mai mic de 510$/an.

Țările occidentale cer ca aceste împrumuturi să fie acordate în conformitate cu programul F.M.I.. La cererea unui grup de membrii s-a constituit un grup de experți care a făcut un studiu privind capacitatea administrativă a băncii. Recomandările pe marginea acestui studiu au vizat o politică de management mai fermă, dar care s-a dovedit incapabilă să elimine, în totalitate, tensiunile în relația cu țările industrializate. Acestea încearcă să transfere toate activitățile privind dezvoltarea în cadrul Fondului African pentru Dezvoltare, asupra căruia dețin un control mai mare. Totodată se fac presiuni asupra băncii pentru a-și îndrepta tot mai mult finanțarea asupra sectorului privat.

Banca Inter-Americană de Dezvoltare (B.I.D) a fost înființată pe 30 decembrie 1959, la inițiativa Organizației Statelor Americane ( O.A.S.) de către 19 țări din America Latină, Caraibe și Statele Unite. Sediul este la Washington D.C. .Printr-un amendament la Statut, în anul 1976, au putut deveni membre ale băncii și țări din afara continentului american. în prezent banca are 46 de membri, 28 regionali și 18 neregionali1. Scopul băncii este reprezentat de accelerarea procesului de dezvoltare economică a țărilor membre prin sprijinirea investițiilor publice și private, scop în care acordă sau garanteazăă împrumuturi în favoarea membrilor săi2.

Contribuția de capital a membrilor B.I.D. se majorează la intervale regulate, în general la fiecare 4 ani și totalizează în prezent 100 miliarde de dolari. După acordul din 1994, banca a primit o infuzie de capital de 40 miliarde de dolari. Statele Unite au avertizat asupra faptului că aceasta va fi ultima creștere de capital în condițiile în care obiectivele băncii rămân neschimbate. Numai o mică parte din acest capital este capital achitat, restul reprezentând capital garantat.

Regulamentul stipulează faptul că împrumuturile nu trebuie să depășească capitalul total(achitat și garantat) și rezervele. în realitate raportul este mai mic de 1:1. Pentru a nu periclita cotația băncii de triplu A, împrumutul este limitat la capitalul garantat pentru țările mai bogate, neîmprumutătoare plus capitalul achitat și rezervele. Pentru țările împrumutătoare, se acordă împrumuturi pe termen lung de 15-25 ani.

1 A.F.P. Bakker, Instituții financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997, pag. 93

2 Ștefan Bratu, Relații financiare și valutare internaționale, Editura universitaria, Craiova,2002,pag.262

In momentul de față, când multe țări din America Latină sunt în curs de privatizare a întreprinderilor de stat,se manifestă o deschidere deosebită din partea băncii în ceea ce privește acordarea de împrumuturi pentru sectorul privat, fără garanții guvernamentale. Aceste fonduri, gestionate de un departament nou din cadrul B.I.D., trebuie să fie îndreptate, in special spre susținerea investițiilor private în infrastructură, mai ales în condițiile în care calitatea infrastructurii în multe țări latino-americane a scăzut alarmant în perioada anilor '80.Totodată aceste fonduri pot finanța serviciile publice care sunt prestate în cadrul unor foste întreprinderi de stat privatizate anterior. De asemenea se consideră că banca nu insistă suficient pentru aplicarea unei politici de ajustare în țările Americii Latine, care se aflau în dificultate din cauza creșterii datoriei externe. Imediat după reorientarea procedurilor decizionale, banca și-a reluat activitățile și poziția de cel mai mare furnizor multilateral de capital pentru țările Americii Latine-înaintea Băncii Mondiale- cu împrumuturi anuale de la 5 la 7 miliarde$ . O treime din aceste împrumuturi sunt destinate celor mai sărace țări, cum ar fi Bolivia și Haiti.

Banca Asiatică de Dezvoltare (B.A.D.) a fost înființată în anul 1966. Capitalul inițial a fost filipinez, iar sediul central al băncii este la Manila. B.A.D. este o bancă de devzoltare pentru țările în curs de dezvoltare din Asia și de pe țărmurile Pacificului. In prezent, banca are 38 de membri regionali și 16 membri neregionali. Cei mai importanți acționari sunt Japonia și Statele Unite, deținând fiecare 16,4% din acțiuni. In anul 1986 China s-a alăturat membrilor băncii, iar în prezent, 6 din fostele republici sovietice din Asia Centrală ar dori să devină membre B.A.D., dar deocamdată cererea lor nu este bine primită de unii membri, care se tem că aceste țări vor cere concesionări de resurse.

Spre deosebire de B.I.D și B.Af.D., țările industrializate din O.C.D.E. dețin majoritatea capitalului(60%) și a drepturilor de vot, ca urmare a puterii economice mari a unor membrii regionali ca Japonia, Australia și Noua Zeelandă. Contribuțiile lor formează bază financiară a băncii. Banca este condusă de 12 directori regionali și 4 directori nonregionali.

La începutul anilor "90 au demarat negocierile privind dublarea capitalului băncii.Statele Unite au opus rezistență acestei propuneri, insistând ca atenția să fie îndreptată spre sectorul privat. De asemenea obiecțiile Statelor Unite au vizat și împrumuturile acordate Vietnamului. Cu toate acestea , în anul 1994 capitalul băncii s-a dublat, din care numai 8% este capital achitat. Conform statutului, cel puțin 60% din acțiuni trebuie să aparțină țărilor membre din regiune.Cei mai mari acționari sunt Japonia și Statele Unite care dețin fiecare 16,4%

Împrumuturile acordate de bancă au fost îndreptate spre producția de energie (30%) , infrastructura din transporturi și dezvoltarea agriculturii și industriei. In medie, B.A.D. plătește cam 45% din costul total al proiectului. împrumuturile băncii sunt corelate cu strategia de dezvoltare în țările asiatice , 95% din împrumuturi merg spre instituțile guvernamentale, proiectele fiind cofinanțate în multe cazuri împreună cu băncile naționale de dezvoltare1. Indonezia absoarbe cea mai mare parte din capital, 34%. Banca se confruntă cu probleme și din cauza țărilor rău platnice, dar mult mai puțin decât celelalte bănci de dezvoltare. Unul dintre motive este acela că nu se acordă împrumuturi țărilor membre după criteriul produsului național brut sau după capacitatea lor de a-și achita datoriile, cu excepția celor două mari țări asiatice, China și India.

Din anul 1974, banca administrează Fondul Asiatic de Dezvoltare(FAD/ADF) care acordă împrumuturi în condiții deosebite(dobândă 1% , perioadă de 40 de ani) țărilor cele mai sărace. Fondul este "reaprovizionat" la fiecare 4 ani prin contribuții de la bugetele de dezvoltare ale țărilor industrializate.

Cadrul economic al B.A.D. s-a schimbat mai mult ca al oricărei alte bănci reginale de dezvoltare. Coreea de Sud, Taiwanul, Hong Kong-ul și alte țări din regiune au economii înfloritoare și au stabilit legături strânse cu țările industrializate occidentale.

1 A.F.P. Bakker, Instituții financiare internaționale, Editura Antet,Oradea, 1997,pag.l01

Multe dintre țările care erau inițial creditate au devenit în prezent țări creditoare. Inițial, politica băncii viza creșterea împrumuturilor în spatele acestei politici fiind dorința Japoniei ca B.A.D. să joace un rol mai mare în Asia, decât Banca Mondială dominată de Statele Unite. Această politică nu a fost încununată de succes, parțial din cauza noilor economii în curs de dezvoltare ale Coreei de Sud și Taiwanului, care au obținut singure acces pe piețele internaționale de capital, uneori chiar în condiții mai avantajoase și parțial datorită faptului că țările asiatice mai sărace au o capacitate de absorbție limitată, iar nevoia lor principală o reprezintă resursele concesionabile, care sunt la rândul lor limitate.

În concluzie, B.A.D. poate avea o contribuție semnificativă la dezvoltarea piețelor asiatice de capital. O primă inițiativă de a aduna capital direct de pe piețele asiatice a fost încununată de succes : în anul 1991 a fost plasat un împrumut de 300 milioane $ simultan în Taiwan, Hong Kong și Singapore. De atunci au urmat mai multe emisiuni de obligații "dragon"( nume preluat după dragonii asiatici). Totodată B.A.D se concentrează pe dezvoltarea unei piețe secundare de capital, ceea ce necesită stabilirea unui sistem de clearing între piețele asiatice de capital. Aceasta va permite crearea unei piețe de capital cu lichidități comparabile cu cele ale altor piețe financiare. B.A.D. se axează de asemenea și pe deregularizarea sectorului financiar din țările asiatice care, din cauza controlului statului și a regulilor stricte a împiedicat adesea distribuirea eficientă a resurselor.

Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică( B.A.C.I.E.) este o instituție financiară cu sediul la Teucigalpa (Honduras), înființată în mai 1961, de câteva țări din America Latină, în scopul promovării integrării economice și dezvoltării economice echilibrate a țărilor membre. B.A.C.I.E. sprijină proiectele de infrastructură subregională, proiectele de investiții pe termen lung și care prezintă importanță pentru viața Americii Centrale.

Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică în Africa (B.A.D.E.A.) reprezintă o instituție interguvernamentală cu sediul la Khartoum (Sudan) și are ca scop acordarea de ajutor financiar țărilor africane membre ale Ligii Arabe, în vederea dezvoltării lor economice.

Fondul Monetar Arab (F.M.A.), înființat în anul 1976, are ca scop acordarea de credite pentru finanțarea deficitelor balanțelor de plăți externe ale țărilor arabe, stabilirea cursurilor valutare și asigurarea convertibilității monedelor țărilor membre.

Alături de instutuțiile financiar-monetare prezentate mai pot fi amintite și alte organisme, cum ar fi: Banca Islamică pentru Dezvoltare, Banca Latino-Americană pentru Export, Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă, Fondul European de Dezvoltare Regională etc, toate create în scopul ajutorării țărilor membre în accelerarea procesului de dezvoltare economică1.

1 Ștefan Bratu,Relații financiare și valutare internaționale, Editura Universitaria, Craiova , 2002, pag. 262

CAPITOLUL II

Ilustrarea rolului organismelor financiar-monetare internaționale și regionale în cazul

relațiilor cu România

2.1 România și Fondul Monetar Internațional

Acordurile Stand-by sau de confirmare au pătruns în forță în terminologia economică din România abia după anul 1990, o dată cu primele acorduri negociate de țara noastră cu F.M.I.. Ca o precizare juridică trebuie amintit că Fondul nu acordă împrumuturi. Pentru sumele puse la dispoziție , respectiv cumpărate de statul solicitant, F.M.I. percepe un comision. Fondul a recurs la aceste acorduri « Stand-by » pentru a face mai suple examinările cererilor de împrumut ale statelor membre. Acordul stand-by (de confirmare) debutează printr-o « scrisoare de intenție » sau un «memorandum» semnat de guvernatorul băncii centrale sau de ministrul de finanțe al statului care solicită cumpărarea de devize. în același timp cu solicitarea se mai întocmește un document care conține o serie de clauze standard : scopul, durata, cuantumul, obligațiile de răscumpărare, comisionul perceput, condițiile în care se poate suspenda dreptul de cumpărare, etc.Acordurile stand-by încheiate de România din perioada 1975-2001, datele abrobării și expirării(rezilierii), precum și sumele aprobate și trase sunt pezentate îm următorul tabel:

2.1.1. Acordul Stand-by august 1999-februarie 2001

În 2001, autoritățile din România și-au reînnoit eforturile de a corecta gravele dezechilibre economice si slăbiciunile structurale persistente. în august 2001 Consiliul Director al FMI a aprobat un acord stand-by in valoare de 400 milioane DST (aproximativ 535 milioane USD sau 39% din cota de participare), pentru a sprijini programul de reformă si stabilizare economică al Guvernului României. împrumutul a fost pus la dispoziție în patru tranșe; prima tranșă, eliberată în august 1999 a fost în valoare de 53 milioane DST (aproximativ 71 milioane USD). încheierea primei revizuiri a programului, prevăzută inițial pentru octombrie 1999, a fost întârziată în mod considerabil, mai ales datorită derapajelor în implementarea și formularea politicii economice în pofida remarcabilelor schimbări in poziția externă a României.

La începutul anului 2000, autoritățile au conceput și au început implementarea unui program pentru anul în curs care a constituit baza formulării unei cereri de derogare pentru neîndeplinirea unor criterii de performanță si pentru finalizarea primei revizuiri a programului.

Astfel, România a putut să tragă echivalentul a 87 milioane DST (aproximativ 116 milioane USD) de la FMI. In urma ședinței Consiliului Director din iunie 2000, dl. Fischer, Director General Adjunct, a declarat că: "De la jumătatea lui 1999, s-a inregistrat o îmbunătățire semnificativă în poziția externă a României ca răspuns la politicile consolidate ce au fost introduse pentru a evita și preveni o criză financiară. Drept consecință, s-a inregistrat o reducere semnificativă a deficitului contului curent, o revenire puternică a exporturilor și o îmbunătățire constantă a rezervei valutare. Politicile consolidate care au generat aceste ajustări constituie baza pentru reluarea creșterii economice si reducerea inflației". Mai mult decât atât, în ședința sa din iunie 2000, Consiliul Director al FMI a aprobat prelungirea acordului stand-by până la 28 februarie 2001, cu o reeșalonare corespunzătoare a tranșelor1.

Cu toate acestea, derapajele în implementarea politicilor referitoare la îndeplinirea criteriilor de performanță privind reducerea arieratelor si limitarea fondului de salarii din sectorul bugetar au împiedicat finalizarea celei de-a doua revizuiri a programului susținut prin aranjamentul stand-by. în consecință, aranjamentul stand-by a expirat la sfârșitul lunii februarie 2003 cu numai două tranșe disponibilizate în cadrul aranjamentului, însumând 140 milioane DST (cea. 187 milioane USD).

2.1.2. Acordul Stand-by octombrie 2001- octombrie 2003

Relația autorităților române în perioada următoare s-a concentrat asupra negocierilor privind încheierea unui nou acord, demarate încă din primul trimestru al anului 2001 și concretizate prin aprobarea de către Consiliul de administrație al F.M.I. , la sfârșitul lunii octombrie, a acordului stand-by în valoare de 300 milioane DST(circa 383 milioane dolari), în șapte tranșe . Prima, în valoare de 52 milioane DST(aproximativ 66 milioane dolari) a fost trasă la 5 noiembrie 2001, celelalte 6 tranșe, în valoare de 41,3 milioane DST fiecare, au fost trase în 2002 (4) , iar în 2003 (2). Mai important decât suma în sine a fost însă semnalul dat altor instituții privind consistența politicilor Guvernului român.

Noul acord încheiat cu F.M.I. include următoarele obiective penturu anul 2002 :

> reducerea inflației la un nivel de 22% prin promovarea unor politici monetare și fiscale prudente și prin accentuarea politicilor structurale ;

restrângerea deficitului de cont curent la circa 5,5% din PIB, fără a utiliza
cursul de schimb ca mijloc de îmbunătățire a competitivității externe ;

diminuarea deficitului bugetului consolidat la 3% din PIB ;

o politică salarială prudentă în sectorul public și în întreprinderile de stat, cu
majorările salariale sub nivelul inflației;

Varujan Vosganian, Reforma piețelor financiare din România,Editura Polirom,Iași, 1999,pag.274 : Raportul anual al Băncii Naționale a României, 2001, pag 15

continuarea procesului de aliniere a prețurilor pentru energia electrică, termică
și gazele naturale la cele practicate pe plan internațional și îmbunătățirea ratei
de colectare a sumelor datorate de consumatori;

accelerarea privatizăriil.

Principalele obiective macroeconomice pentru 2003 au ca scop consolidarea stabilizării macroeconomice, ceea ce necesită progres decisiv în consolidarea disciplinei financiare în întreprinderile de stat. Programul vizează:

reducerea inflației la 14 procente până la sfârșitul anului 2003;

limitarea deficitului contului curent sub nivelul de 4 procente din PIB în
2003;

creșterea rezervelor oficiale la un nivel de aproximativ 4 luni de importuri
până la sfârșitul anului 2003.

Creșterea deficitului contului curent comparativ cu 2002 și ținta de inflație reflectă impactul creșterii salariului minim asupra cererii, ca și efectele șocurilor recente asupra prețurilor la petrol și gaze naturale. Prognozele așteptau ca rata de creștere a PIB-ului să fie aproape de 5 procente în 2003. Se pot atinge și menține aceste ținte numai prin consolidarea semnificativă a disciplinei financiare și accelererarea privatizării în sectoarele întreprinderii si financiar, domenii în care implementarea programului a rămas până acum în urmă. Pentru a asigura obținerea acestor rezultate și finalizarea programului, sprijinit prin Aranjamentul Stand-by, s-a solicitat ca aranjamentul să fie extins cu 5 luni, până la mijlocul lunii octombrie 2003, iar cumpărările să fie reeșalonate.

În 2003, politica fiscală va continua să sprijine dezinflația. Bugetul pentru anul 2003, aprobat de Parlament în noiembrie 2002, stabilește ținta deficitului bugetului general consolidat la 2,65 procente din PIB-ul previzionat.2

În ceea ce privește veniturile, bugetul anului 2003 reprezintă un pas major în strategia
noastră de reducere graduală a contribuțiilor salariale, fiind completat cu măsuri de extindere
a bazei de impozitare pentru asigurările sociale de stat. în privința cheltuielilor, bugetul pe
anul 2003 are ca priorități creșterea cheltuielilor de capital și întărirea sistemului de protecție
socială. Cheltuielile de investiții sunt prevăzute a crește cu 0,6 procente din PIB, în timp ce
transferurile sociale totale vor crește cu 5 procente în termeni reali. A fost limitată creșterea
salariilor brute nominale din sectorul bugetar, la 6 procente în ianuarie și 9 procente în
octombrie 2003.

Pentru anul 2003, s-au implementat măsuri suplimentare pentru întărirea politicii salariale . înainte de 15 aprilie, au fost emise instrucțiuni către toate întreprinderile de stat ca bugetele lor salariale să fie ajustate pentru orice externalizare sau transfer temporar sau permanent al personalului către alte firme. Pentru întărirea credibilității programului salarial, și pentru accelerarea restructurării în sectorul de stat cu exces de personal, reducerea de personal, va permite reducerea a 8000 de posturi, în plus față de cele 14.300 deja prevăzute în programul de politică salarială și de personal pe 2003 și se va impune o înghețare a angajărilor în toate întreprinderile de stat monitorizate3.

Raportul anual al Băncii Naționale a României, 2001, pag 17 Memorandumul Tehnic de înțelegere, 2003, Secțiunea III 1 Memorandumul suplimentar de politici economice și financiare pentru anul 2003

Creșterea rapidă și stabilizarea macroeconomică durabilă nu sunt posibile fără o accelerare decisivă a privatizării. Se vor vinde 6 companii cu mai mult de 1000 de angajați până la sfârșitul lunii martie, alte 6 până la sfârșitul lunii iunie (obiective structurale) și se vor aduce 10 asemenea companii la etapa negocierilor cu un ofertant selectat până la mijlocul anului 2003.

Politica monetară va continua să fie condusă într-un cadru de flotare administrată. Banca Națională a României va ghida cursul de schimb pe o cale consistentă cu ținta noastră inflaționistă și cu o apreciere reală modestă. Politica curenta de intervenții mai puțin frecvente, însă de proporții, permițând fluctuații ale ratelor de schimb mai largi, va continua, si B.N.R. va lua în considerare schimbările de curs al leului atât față de Euro, cât și față de dolarul SUA. Rata țintită de depreciere și ajustările ulterioare ale ratei dobânzii vor fi reanalizate, după ce efectele creșterii salariului minim pe economie pot fi evaluate cu mai multă precizie. Programul monetar pentru 2003 mai are, de asemenea, drept țintă o creștere a rezervelor oficiale cu 1 miliard USD, la aproximativ 4 1/4 luni de importuri previzionate de bunuri și servicii. Se așteaptă ca viteza de rotație a banilor să scadă în continuare, în conformitate cu progresul continuu în reducerea inflației și consolidarea încrederii.

In iulie-august a avut loc o nouă rundă de negocieri pentru finalizarea acordului încheiat în octombrie 2001. Condițiile anunțate de F.M.I. pentru încheierea acordului stand-by arată îngrijorarea reprezentanților instituției financiare privind posibilitatea apariției unor derapaje în economia românească după trei ani de creștere economică și dezinflație, consideră specialiștii fondului conduși de negociatorul șef pentru România, domnul Mates. Pierderile din sectorul energetic, dinamica finanțării neguvernamentale și majorarea salariilor în sectorul de stat într-un ritm mai rapid decât cel al productivității economiei sunt principalele probleme care preocupă F.M.I. în relația cu România. Sumele primite de la Fondul Monetar Internațional au fost folosite de România, în perioada de tranziție pe care o traversează , pentru acoperirea deficitului balanței de plăți și în special pentru acoperirea importurilor de gaze naturale din Federația Rusă.

2.2. România și Grupul Băncii Mondiale

Activitatea Băncii Mondiale în România în perioada de tranziție datează din 1991, De atunci, portofoliul operațiunilor Băncii a crescut, ajungând la 30, cu un total al sumelor angajate ce depășește 3 miliarde de dolari, din care circa 1 miliard reprezintă volumul finanțării celor 21 proiecte aflate în derulare. In plus, noua strategie de asistență a țării (CAS) pentru România pe perioada 2001-2004, recent prezentată Guvernului român, prevede și ea acordarea unui sprijin financiar de până la 1,5 miliarde dolari, în funcție de capacitatea de absorbție a economiei românești și de ritmul reformei și restructurării.

Programul de imprumut al Băncii urmărește să ajute România pentru a putea depăși problemele cu care se confruntă prin: întărirea sistemului de protecție socială; creșterea investițiilor în sănătate, învățământ și dezvoltare rurală; consolidarea mediului de afaceri; sprijinirea reformelor structurale în sectorul financiar, de utilități și al întreprinderilor; creșterea eficacității administrației publice și justiției și dezvoltarea capacității de protecție a mediului. în furnizarea de consultanță și finanțare se va acorda prioritate programelor legate de integrarea europeană.

Proiectele Băncii Mondiale în România se desfășoară în domenii foarte variate. Un important proiect încheiat cu succes în anul 2000 1-a constituit împrumutul de ajustare a sectorului privat (PSAL) care a sprijinit eforturile de stabilizare macreconomică ale Guvernului prin cele patru principale componente ale sale: reforma și privatizarea sectorului financiar, privatizarea întreprinderilor de stat, consolidarea mediului de afaceri din România și dezvoltarea în continuare a programelor de protecție socială pentru lucrătorii disponibilizați. Toate reformele importante prevăzute de PSAL au fost realizate în întregime și înainte de termen, proiectul încheindu-se de fapt înainte de data fixată pentru 30 iunie 2000.

PSAL a ajutat guvernul în procesul de închidere a celei mai mari bănci de stat aflate în dificultate, la contractarea agențiilor de privatizare pentru un număr de 62 întreprinderi de stat mari și la privatizarea a peste 1.500 întreprinderi de stat mici și mijlocii. De asemenea, PSAL a ajutat Guvernul în procesul de reducere a marilor pierderi ale unor întreprinderi de stat, precum și la simplificarea și eficientizarea programului de protecție socială. PSAL-ul încheiat cu succes în iunie 2000 va fi urmat de un al doilea program, PSAL-II, care va continua și va adânci reformele începute, asigurând o creștere economică durabilă :

reforma sistemului financiar-bancar (privatizarea B.C.R., restructurarea
C .E.C.,modernizarea sistemului de plăți, etc);

reforma sectorului energetic ;

reforma întreprinderilor;

accelerarea dezvoltării sectorului privat;

îmbunătățirea mediului de afaceri;

> îmbunătățirea protecției sociale și sporirea eforturilor de reducere a sărăciei1,
În anul financiar 2001 Comitetul Directorilor Executivi ai Băncii a aprobat șase

proiecte în valoare totală de peste 230 milioane de dolari. Ele se referă la aspecte prioritare ale economiei românești: Proiectul pentru restructurarea sectorului minier și atenuarea impactului social (45 milioane de dolari), Proiectul de servicii pentru agricultură (11 milioane de dolari), Proiectul de facilitare a comerțului și transportului (17 milioane de dolari), Proiectul de reformă a sectorului de sănătate (40 milioane de dolari); Proiectul de finanțare rurală (80 milioane de dolari), împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social(47 milioane dolari). Acestora li se adaugă alte 6 proiecte aflate în pregătire: Proiectul de reabilitare a sistemului de irigații, Proiectul pentru reducerea poluării în agricultură, Proiectul de dezvoltare a sectorului silvic, Proiectul de dezvoltare rurală, împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social, împrumutul pentru ajustarea sectorului privat (PSAL II), Fondul român pentru eficiență energetică.

Recunoscând dificultățile cu care s-a confruntat țara începând din 1990 în realizarea consensului asupra priorităților de dezvoltare pe termen mediu și lung, autoritățile române au solicitat Băncii includerea României în grupul pilot al țărilor participante la inițiativa Băncii Mondiale cunoscută sub numele de Cadrul General de Dezvoltare (Comprehensive Development Framework – CDF). Concepută ca o metodă participativă, CDF solicită informații și opinii unui mare număr de grupuri de persoane care manifestă interes față de viitorul țării.

Raportul anual al Băncii Naționale a României, pentru anul 2002

Structura portofoliului și instrumentele folosite reflectă alinierea la Asistența de țară (CAS) și la obiectivele Guvernului vizând reducerea sărăciei și aderarea la UE. Portofoliul sprijină tot mai mult intervențiile având drept țintă sărăcia, promovarea creșterii economice prin dezvoltarea sectorului privat, reforma administrativă și instituțională. Circa 25% din sumele nete angajate sprijină reformele structurale din sectoarele financiar și industrial care sunt critice pentru ca România să devină o economie de piață funcțională. Alte 31% sprijină eforturile Guvernului de a ajuta grupurile cele mai vulnerabile ale societății care au fost grav afectate de tranziție și a asigura dezvoltarea durabilă socială și a mediului. De remarcat că deși proiectele de energie și infrastructură sunt cele mai numeroase din portofoliu – circa 44% – finanțările angajate prin aceste proiecte sprijină de asemenea dezvoltarea umană și reducerea sărăciei (Anexa2).

Performanța portofoliului. In ultimii 3 ani gradul de risc al portofoliului pentru România a continuat să scadă, atât în ce privește numărul de proiecte cu grad de risc cât și sumele angajate. La sfârșitul anului 2002 numărul proiectelor care prezentau probleme de implementare reprezenta 4% din totalul numărului de proiecte din portofoliu, cu 15% mai mic față de 2001 . Dintre cele 25 de proiecte active doar unul – proiectul de Finanțare Rurală – a fost identificat ca având probleme speciale de implementare.Acest din urmă, proiect în valoare totală de 150 milioane dolari va mări fluxul de capital investițional în economia rurală, va crește rolul sectorului privat și non-profit în economia rurală și va avea efecte pozitive în vederea integrării României în Uniunea Europeana (UE), completând Programul Special de Dezvoltare Agricolă și Rurală în Vederea Aderării (SAPARD).

Primii 80 de milioane de dolari sunt deja disponibili pentru prima fază a programului (2002-2006), care are trei componente:

Acordarea de credite rurale și facilități de leasing ;

Servicii bancare pentru populație și micro-credite ;

Management de proiect și asistență tehnică pentru dezvoltarea piețelor financiare
rurale.

Varujan Vosganian,Reforma piețelor financiare din România, Editura Polirom,Iași,1999,pag.276

In anul 2003 a fost lansat programul "Piața pentru Proiecte de Dezvoltare(PD)". P.D. este o competiție globala, organizata de Banca Mondiala care este în căutare de idei inovatoare pentru dezvoltare pe tema Serviciile sociale în beneficiul celor săraci. In acest an, se așteaptă ca P.D. să ofere cel puțin 4 milioane de dolari proiectelor câștigătoare, premiul maxim fiind în valoare de 250.000 de dolari.Competiția globală este deschisă unui număr larg de organizații, inclusiv ONG-uri, sindicate, organizații religioase, agenții publice și entități din sectorul privat (în parteneriat cu organizații publice).

În ce privește sumele angajate cu grad de risc, performanța portofoliului s-a situat peste nivelul mediu din Bancă în general. Spre deosebire de performanța înregistrată în 2000, când aproape 23% din sumele angajate prezentau grad de risc, la sfârșitul anului 2002 doar 6%, adică echivalentul a 80 milioane dolari, mai prezentau grad de risc. Aceasta înseamnă că deși cursul înregistrat este unul pozitiv, există loc și de mai bine.

Nivelul tragerilor din împrumuturi pe perioada ultimilor doi ani a evoluat vizibil pozitiv față de nivelul lent din anii '97-'98. Rata de tragere a progresat de la nivelele joase din 1996 și 1997 ajungând să depășească sau cel puțin să egaleze media pe ECA între 1998-2000, atingând nivelul de 30% .Deoarece perioada de implementare a majorității proiectelor finanțate de Bancă este de 5 ani, rata medie anuală a tragerilor se consideră a fi de 20%. la sfârșitul anului 2002 \ îmbunătățirea s-a datorat atât capacității de implementare sporite cât și maturității portofoliului, majoritatea proiectelor aflându-se aproape de încheiere.

O problemă care necesită atenție este cea a întârzierilor în implementare. Ca rezultat al întârzierilor, mai multe împrumuturi au trebuit să fie extinse pentru a se permite finalizarea activităților din proiecte. Datele închiderii a 12 proiecte ale Băncii Mondiale (finanțate prin B.I.R.D.) sunt înainte de luna decembrie 2003. în timpul analizei s-a semnalat faptul că 7 dintre acestea nu vor putea fi complet implementate până la data curentă de închidere. Implementarea acestor proiecte necesită o supraveghere strictă din partea Guvernului cât și a Băncii.

În concluzie așa cum a spus și Andrew Vorkink, director pentru Europa Centrală și de Sud "evoluția portofoliului Băncii în România este o poveste de succes, și am putut să constatăm cum de-a lungul timpului, datorită atenției acordate de Guvern, evoluția portofoliului a înregistrat un curs pozitiv."

2.3. România și Banca Reglementelor Internaționale

Formată încă din perioada primelor încercări de organizare internațională a activității financiar-monetare (1930), B.R.I. și-a adaptat activitatea inițială pentru a realiza în prezent atribuții specifice reglării activității de pe piața financiară și monetară. Principalele activități care se încadrează în conexiunea de autoreglare a sistemului financiar și monetar internațional sunt reprezentate de:

promovarea cooperării dintre băncile centrale naționale în domeniul financiar
și monetar;

organizarea reuniunilor periodice ale guvernatorilor băncilor centrale (Clubul
de la Basel) și ale experților pe problemele curente și de perspectivă ale pieței
financiare și monetare internaționale;

acordarea unor facilități suplimentare pentru operațiuni financiare și asumarea
funcției de garant și agent pentru operațiunile de reglementări financiare
internaționale pentru țările membre;

acordarea de credite, pe baza depozitelor formate de băncile centrale naționale
la banca respectivă;

1 Daniel Dăianu, România și Uniunea Europeană. Inflație,balanță de plăți,creștere economică, Editura Polirom, lași, 2002 pag. 193

formarea unor bănci de date absolut necesare băncilor centrale naționale pentru
luarea deciziilor de participare la piața internațională;

operațiunile de clearing pentru reglarea conturilor bancare exprimate în
moneda Uniunii Europene, ECU.

Începând din 1990, conducerea B.N.R., a participat reprezentând banca centrală, atât la întâlnirile lunare ale guvernatorilor, cât și la adunările generale anuale ale acționarilor, la care se aprobă bilanțul, contul de profit și pierdere și se stabilește repartizarea dividentelor către acționari. în anul 2001, la recomandarea Consiliului de administrație, Adunarea generală a B.R.I. a decis să atribuie un dividend de 360 franci elvețieni pentru fiecare acțiune conform bilanțului încheiat la 31 martie , dividendele fiind plătite la 1 iulie 2001.

2.4. România și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare(B.E.R.D.)

Obiectivul B.E.R.D. este reprezentat de promovarea investițiilor în țările din Europa Centrală și de Est, precum și facilitarea tranziției spre economia de piață a țărilor din răsăritul Europei prin supervizarea privatizărilor, fuzionărilor și achiziționărilor în toate țările Europei Centrale și de Est, precum și creării de societăți mixte. în acest sens puten exemplifica împrumutul acordat țării noastre pentru realizarea investițiilor privind aducțiunea apei potabile și contorizarea acesteia în șapte județe, printre care și județul Dolj, investiție aflată în curs de derulare1.

Desfășurarea reuniunii anuale a Băncii Europene Pentru Reconstrucție și Dezvoltare la București din mai 2002, a constituit un semnal pozitiv pe care îl dă României acest prestigios organism financiar. Sensul acestui mesaj este odată în plus o recunoaștere a faptului că în România există o democrație reală, că putem vorbi despre stabilitate politică și legislativă, de creștere economică și de dezvoltare durabilă, ca elemente fundamentale ce caracterizează astăzi țara noastră. Acestea reprezintă de altfel și coordonatele de care B.E.R.D. ține cont în activitatea sa pe care o desfășoară, în sensul că acționează numai în țări care pun pe primul loc principiile fundamentale ale democrației.

În prezent Banca Europeană Pentru Reconstrucție și Dezvoltare este de fapt cel mai mare investitor din economia românească, având în derulare mai mult de 70 de proiecte în valoare de peste două miliarde de euro. Printre prioritățile strategice ale B.E.R.D. se regăsesc restructurarea economică, privatizarea, dezvoltarea sectorului privat, preponderent al I.M.M.-urilor, precum și structurarea unui puternic sector financiar în economie, acestea constituind de fapt și principalele puncte de convergență cu activitatea Autorității Pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului.

B.E.R.D. conlucrează strâns pentru țara noastră și cu Programul Phare (Pologne, Hongrie, Assistance a la Restructuration economique), peste trei sferturi din donațiile acestui program fiind fonduri acordate de Uniunea Europeană, restul fondurilor fiind alocate de alte agenții europene de asistență (B.E.R.D., B.E.I.). Principalele cinici domenii pe care Phare își concentrează donațiile sunt:

restructurarea și privatizarea întreprinderilor de stat;

dezvoltarea sectorului privat, în special, a întreprinderilor mici și mijlocii;

dezvoltarea sectorului serviciilor, în special, a turismului;

modernizarea sistemului financiar (bănci, asigurări, colectarea impozitelor);

asigurarea bunăstării populației.

In anii anteriori Banca Europeană Pentru Reconstrucție și Dezvoltare a jucat un rol important în procesul de privatizare din România, prin investiții directe, și prin finanțarea privatizării pentru un număr mare de societăți comerciale din diferite ramuri industriale, în colaborare cu investitorii strategici, precum cele de la Sidex Galați, Arctic Găești, Policolor, Sterom Câmpina sau Romcim Lafarge. Prin acordarea unui imprumut convertibil in actiuni,în septembrie 2001, BERD a vizat obținerea unei cote-părți din capitalul social al SNP Petrom. Interesul pentru compania SNP Petrom crescând de la o zi la alta, după ce s-a constatat că aceasta poate suplimenta emisiunea de euroobligatiuni, conducerea Petrom primind o nouă ofertă de finanțare.

' Ștefan Bratu,Relații financiare și valutare internaționale, Editura Universitaria, Craiova,2002, pag.258

Sume importante au fost folosite de Bancă și pentru privatizarea Banc Post și Băncii Române de Dezvoltare. în anul 2001 BERD a oferit Băncii Comerciale Române, drept facilitate, un credit de 20 milioane Euro și sprijină trecerea în proprietate privată a celei mai mari bănci comerciale din țara noastră. O altă privatizare aflată în prezent în derulare de care este interesată B.E.R.D. este cea de la "Electroputere" Craiova precum și cea de la " Rulmentul" Brașov. B.E.R.D. oferă, de asemenea, finanțare în perioada post privatizare pentru societățile comerciale interesate să-și extindă, după privatizare activitatea în România.

Pentru anul 2002, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare , derulează credite pentru EVIM-uri de peste 40 milioane euro, prin intermediul a trei banei comerciale -B.C.R., Banca Transilvania, Alpha Bank. Această facilitatea de finanțare fiind orientată spre EVIM-urile cu mai puțin de 100 de angajați.în 10 ani de colaborare B.E.R.D a împrumutat multe companii românești cu peste 1,7 miliarde de dolari investiții în România, Banca Europeana pentru Reconstrucție si Dezvoltare (BERD), arătînd un interes constant pentru sprijinirea țării noastre în procesul de tranziție la economia de piață.

Totodată Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare a finanțat numeroase acțiuni de modernizare a infrastructurii românești , în special în ceea ce privește drumurile publice acordând importante împrumuturi pentru repararea străzilor din București și din celelalte județe, precum și pentru modernizare și informatizarea unităților de învățământ, în special a celor din mediul rural.

În sectorul financiar-bancar în iunie 2002 BERD a anunțat cumpărarea a 20% din Interamerican România , între cele două părți fiind semnat un memorandum de intelegere pentru colaborarea in domeniile asigurărilor, serviciilor financiare, fondurilor de pensii si administrarea activelor. Tot în iunie Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) a achiziționat 23,5% din acțiunile TBI Holding (TBIH), B.E.R.D anunțându-și de asemenea dorința de a prelua o parte din acțiunile Băncii Transilvania, dar o decizie finală va fi luată abia după votul dat de acționarii celor două instituții. De asemenea Banca Europeana pentru Reconstrucție si Dezvoltare (BERD) a acordat Banc Post, la începutul lunii mai, un împrumut in valoare de 20 de milioane de euro, destinat creditării populației în sistem ipotecar pentru achiziția de locuințe, în urma analizării proiectului de către Consiliul Director al BERD la data de 15 aprilie. Prin acest împrumut, Banc Post intenționează, să ofere condiții mai favorabile decât cele existente pe piața românească a creditului ipotecar, creditele putând fi denominate în diferite valute sau în monedă națională.

Pentru a îndeplini una din cerințele imperative (privatizarea BCR) ale memorandumului încheiat cu Fondul Monetar Internațional, autoritățile române au început, la 1 martie 2003, discuțiile cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) si International Finance Corporation (IFC), cu privire la participarea acestor instituții la privatizarea Băncii Comerciale Române.

In concluzie,la 31 decembrie 2001, România se situa pe locul al treilea din punct de vedere al volumului finanțării furnizate de B.E.R.D.(după Federația Rusă, concurând permanent cu Polonia pentru locul 2 ). în octombrie 2001, Consiliul Director B.E.R.D. a aprobat noua startegie pentru România pentru perioada 2002-2004. Până la 31 decembrie 2001 au fost semnate 72 de acorduri între România și B.E.R.D., însumând 1974,7 milioane euro. în cursul anului 2001 s-au semnat 10 acorduri în valoare totală de 258,4 milioane euro, din care 77,7 milioane euro în sectorul public. în sectorul financiar (bancar și nebancar) se află în derulare 26 de acorduri, cu o valoare totală de 360,4 milioane euro (17% din totalul finanțării)1.

1 Raportul anual al Băncii Naționale a României pentru anul 2001,pag 112

Importanța implicării BERD în procesul investițional al țărilor sud-est Europene,printre care și Romậnia,este foarte mare deoarece cel puțin pậnă în anii 2004-2005 procesul de privatizare a fost o pậrghie importantă în a statului de atragere a capitalurilor străine.În tabelul de mai jos putem observa că fondurile alocate de BERD în proiectele de investiții romậnești au fost semnificative,influențậnd corespunzător balanța investițiilor directe făcute de nerezidenți în Romậnia.

Tabel 2.2. Investițiile BERD în Romậnia în perioada 2001-2005

Sursa,Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare,(BERD),www.ebrd.com,Romậnia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2.

Anul 2005 a reprezentat un an de vậrf al procesului de privatizare,încheindu-se multe tranzacții cu nerezidenții care au avut ca obiect coloși industriali,inclusiv din ramuri producătoare de energie,utilități publice.

Domeniile în care BERD dorește să se implice ca finanțator nu sunt întotdeauna domenii de maximă utilitate pentru societate.Aria în care manifestă interes la nivel practic de a investi este însă la propria sa alegere.BERD nu privește scopul imediat al ridicării nivelului de trai într-o zonă,ci alege proiecte complexe,care ele însele sunt semnul unor societăți economice dezvoltate.

Tabelul și graficul de mai jos evidențiază repartiția investițiilor BERD în Romậnia pe sectoare de activitate.

Tabel 2.3. Repartizarea pe sectoare de activitate a investițiilor BERD în Romậnia în perioada 2001-2005

Sursa,Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare,(BERD),www.ebrd.com,Romậnia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2.

Infrastructura este domeniul preferat de BERD pentru a intra în parteneriate cuinvestitorii romậni sau străini.Rentabilitatea așteptată în urma investiției reprezintă un factor determinant atunci cậnd BERD decide să investească în Romậnia.

După 2005 se observă o creștere a investițiilor greenfield,investitorii străini devenind din ce în ce mai interesați de potențialul Romậniei față de vechile societăți comerciale.După anul 2005 investitorii au devenit doritori să retehnologizeze unitățile productive,să asigure o dezvoltare durabilă a afacerii lor.

Tabelul următor prezintă o imagine elocventă a evoluției din ultimii ani a investițiilor străine în regiunea sud-est europenă.

Tabel 2.4. Investițiilt BERD în Sud-Estul Europei în perioada 2001-2005

Sursa,Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare,(BERD),www.ebrd.com,Romậnia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Bulgaria EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Albania EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Bosnia and Herzegovina EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Romậnia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Czech EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Macedonia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Poland EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Slovakia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Slovenia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,

Dacă pậnă în anul 2002 Polonia și Cehia dețineau monopolul capitalurilor străine,incluzậnd aici și pe cele de la BERD,anul 2003 a reprezentat un an de cotitură pentru Romậnia,proiectele de privatizare și parteneriatele întreprinzătorilor privați cu BERD pentru dezvoltarea infrstructurii au luat un avậnt care s-a resimțit în economia romậnească.

Dintre țările sud-est europene,Romậnia se situa în jurul anului 2000 undeva în urmă,alături de Albania,Bosnia și Herțegovina.

Fiind una dintre cele mai mari țări din regiune din punct de vedere teritorial,Romậnia a avut și are potențial de atragere a investițiilor străine.O dovadă a acestei caracteristici o reprezintă stabilitatea surselor BERD pentru investiții în Romậnia,care după anul 2003 au contribuit la realizarea unui nivel ridicat de investiții străine în țară.

Pentru o reliefare și mai bună a situției investițiilor străine în regiune putem vedea graficul următor:

Studii și rapoarte BERD

Paul Bran,Economia Valorii,pg.84+86,Editura ASE,2002

Fig 2.6. Investițiile BERD în Sud-Estul Europei în perioada 2001-2005

Sursa,Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare,(BERD),www.ebrd.com,Romậnia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Bulgaria EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Albania EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Bosnia and Herzegovina EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Romậnia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Czech EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Macedonia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Poland EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Slovakia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,Slovenia EBRD Conutry Factsheet 2006,pg 1-2,

2.5. România și Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții(B.E.L) oferă finanțări pe termen lung pentru proiecte practice pentru care viabilitatea economică, tehnică, de mediu și financiară este garantată. Oferă împrumuturi în special din resurse atrase de pe piețele de capital, la care se adaugă contribuțiile acționarilor. între 1994 si 1999 sectoarele transport, telecomunicații, energie, apă, educație si pregătire au fost principalii beneficiari. în martie 2000, prin concluziile Consiliului European de la Lisabona , s-a apelat la întărirea sprijinului pentru întreprinderile mici și mijlocii. Prin inițiativa Innovation 2000, B.E.I. sprijină antreprenoriatul, inovarea și folosirea optimă a resurselor umane, prin împrumuturi pe termen mediu si garanții bancare și prin finanțarea de activități speculative de capital. în afara UE, BEI sprijină strategiile de pre-aderare ale țărilor centrale și est-europene și administrează dimensiunea financiară a acordurilor încheiate conform politicilor de ajutor pentru dezvoltare și cooperare.

Banca Europeană de Investiții a acordat României, pe diverse proiecte, credite în valoare totală de 1090 mii. dolari SUA, din care 300 mii. dolari SUA înainte de 2000. Domeniile vizate pentru finanțare s-au referit la dezvoltarea și modernizarea infrastructurii (drumuri, căi ferate, transport urban, metrou, energie electrică), protecția mediului, eliminarea efectelor inundațiilor.

În vederea obținerii creditelor B.E.I. au fost sprijinite autoritățile locale și regiile autonome de gospodărie comunală pentru pregătirea și promovarea proiectelor propuse în programul ISPA. Astfel, au fost aprobate finanțări din împrumuturi nerambursabile în valoare de peste 680 mii. Euro pentru proiecte de alimentare cu apă și canalizare în municipiile Arad, Buzău, Brăila, Brașov, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Focșani, Iași, Oradea, Timișoara, Pașcani, Satu-Mare, Sibiu, Piatra-Neamț, Târgu-Mureș, Valea Jiului. De asemenea, au fost aprobate proiectele propuse de municipiile Piatra-Neamț și Râmnicu Vâlcea în valoare de peste 28 mii. Euro privind managementul deșeurilor urbane.

Totodată au fost asistate autoritățile locale din municipiile Brăila, Cluj, Craiova, Focșani și Pașcani în vederea obținerii unui împrumut de 55 mii. Euro de la Banca Europeană de Investiții pentru co-finanțarea proiectelor privind infrastructura locală de alimentare cu apă, canalizare și epurare. în cazul componentei de mediu, beneficiarii proiectelor de investiții sunt autoritățile locale, operatorii serviciilor publice de gospodărie comunală și populația1. Cofînanțarea este asigurată din împrumuturi de la B.E.I. și B.E.R.D., care și-au creat facilități speciale în acest scop.

Bucureștiul atrage o parte semnificativă din fondurile B.E.I., în prezent aflându-se în diferite faze de derulare, următoarele contracte cu Banca Europeană de Investiții:

proiectul de reabilitare a sistemului de termoficare, în valoare totală de 70,5 mii.
euro, din care, din împrumut B.E.I. – 35 mii. euro, proiectul aflându-se în curs de finalizare
a investițiilor;

proiectul pentru reabilitarea transportului urban – etapa I și II, în valoare de 140 mii.
euro, din care împrumut B.E.I. 50%, proiectul aflându-se în curs de realizare a investițiilor.
Totodată prin Contractul de finanțare, încheiat cu Banca Europeană de Investiții (BEI),
ratificat prin Legea nr.489/2001, Consiliul General al Municipiului București a hotărât
continuarea derulării contractului pentru componentele "Reabilitare drumuri urbane" și
"Contorizarea vânzării de căldură și apă potabilă", valoarea celorlalte trei componente
("Facilitatea de parcare de la Gara de Nord", "Pasajul Basarab" și "Modernizarea
tramvaielor") urmând să facă obiectul unui nou acord de finanțare cu B.E.I. pentru
"Reabilitarea drumurilor urbane ".

Varujan Vosganian, Reforma piețelor financiare din România,Editura Polirom,Iași,1999,pag.279

Un program în pregătire este programul de reabilitare a infrastructurii apei în orașele mici si mijlocii (SAMTID). Avînd în vedere că în cele peste 230 de orașe mici și mijlocii trăiesc aproximativ șase milioane de locuitori, majoritatea dintre ei cu o situație materială modestă și afectați puternic de efectele măsurilor luate în perioada de tranziție, Ministerul Administrației Publice a pregătit un Program de reabilitare a infrastructurii locale (SAMTID), menit să sprijine orașele mici și mijlocii în rezolvarea problemelor urgente din domeniul serviciilor de alimentare cu apă și canalizare.

O solicitare de co-fmanțare a programului SAMTID a fost depusă de Ministerul Administrației Publice la Comisia Europeană pentru a fi inclusă în programul Phare 2002, într-un aranjament multi-anual. De asemenea, s-a solicitat Băncii Europene de Investiții și Băncii Europene de Reconstrucție și Dezvoltare să-și exprime interesul pentru co-finanțarea programului. Toate aceste instituții și-au manifestat disponibilitatea participării la finanțarea și implementarea lui. Valoarea totală a programului este estimată la 380 mii. Euro și urmează a fi finanțată 50% prin împrumut rambursabil acordat de B.E.R.D. și B.E.I..

Romậnia a devenit membră BEI la 1 ianuarie 2007,o dataă cu integrarea în UE.

În perioada de preaderare, Romậnia a încheiat cu această bancă în jur de 60 de acorduri de împrumut,cu o valoare cumulată de peste 4 milioane EURO.

În cursul anului 2005,țara noastră a ocupat primul loc în rậndul celor 7 țări din zona Europei de Sud-Est,cu o cotă de 44,6% din valoarea totală a finanțării în această regiune.

CAPITOLUL III

Controverse asupra oportunității reformării sistemului financiar global

3.1. Criticile aduse instituțiilor financiar-monetare internaționale și regionale

Dacă anii '80 au fost marcați de căderea bursei din Tokyo și a celei din New York (în 1987), deceniul următor a fost presărat cu crize valutare și financiare. în primii ani '90 Mecanismul Cursurilor de Schimb din U.E. – precursor al Uniunii Monetare- a fost supus unor mari tensiuni, care s-au soldat cu ieșirea din "tunel" a lirei sterline, a lirei italiene și a escudo-ului portughez. A urmat prăbușirea peso-ului mexican, în toamna anului 1994, care a evidențiat fragilitatea stării financiare a țării, ce miza pe finanțări pe termen din ce în ce mai scurt ale deficitului bugetar. Criza a generat atunci într-o bună măsură examinarea motivelor F.M.I. De ce nu văzuseră ce se va întâmpla? De fapt, văzuseră, după cum văzuseră și mulți economiști din sectorul privat, dar au păstrat confidențiale avertismentele pe care le formulaseră despre erorile și nepotrivirea politicii din discuțiile obișnuite cu guvernul mexican, Fondul neexprimându-și absolut deloc public peocupările. Răspunsul F.M.I. a fost să acorde o importanță imensă „supravegherii" de către investitori privați a țărilor care treceau la economia de piață. De exemplu, a început un program de publicare pe Internet a unor statistici regulate despre economiile țărilor membre.

Supravegherea îmbunătățită s-a dovedit inadecvată , în iulie 1997, când baht-ul thailandez a fost forțat să se devalorizeze. Din nefericire, această criză nu a fost o simplă repetare a celei mexicane, pentru că s-a întins la țările învecinate din sud-estul Asiei. Unele, în special Taiwan și Singapore, au scăpat complet, pe când altele, precum China și Hong Kong au reușit cu unele dificultăți să traverseze cu bine criza. Cu toate acestea, contagiunea s-a întins, mai întâi către Malaiezia și Indonezia și apoi către Coreea de Sud. Trezoreria americană și F.M.I. au trebuit să sară în ajutor cu un pachet de împrumuturi de 71 de miliarde către Tigrii Asiatici. Și acum F.M.I.-ul a avut de suportat critici severe pentru „ortodoxiile" sale economice convenționale din sud-estul Asiei. Chiar dacă măsurile au fost potrivite pentru Thailanda, a fost greu de înțeles pentru specialiști de ce un elev cuminte, cum fusese Coreea de Sud, trebuia forțat să accepte același tratament. Răspunsul F.M.I. a fost acela că, în ciuda notelor bune, Coreea de Sud trebuia să-i reasigure și ea pe investitorii străini că investițiile lor vor da roade. Malaiezia s-a revoltat împotriva triumfalismului vestic, Primul său ministru năpustindu-se, în întrunirea anuală a F.M.I.-ului din septembrie 1997, să-i denunțe pe George Soros și pe speculatorii „evrei" , considerați și ei vinovați.

Totuși, economiile și piețele celor patru țări-Thailanda, Malaiezia,Indonezia și Coreea de Sud- s-au stabilizat după primul an. Unele, precum Coreea de Sud, au reușit acest lucru urmând pas cu pas sfatul F.M.I.-ului.

Dar ele nu au fost ultimele victime ale tumultului, luna august 1998 aducând, din motive foarte diferite, criza rusă. Rusia și-a devalorizat rubla și nu și-a plătit o parte din datoriile internaționale, folosind criza globală ca pe o scuză pentru eșecul politic intern. F.M.I.-ul tot acordase bani Rusiei, dar o serie de guverne succesive nu au reușit să îndeplinească cerințele atașate, analistul economic de la The Independent, Diane Coyle, caracterizând cel mai bine situația acestei țări „ a da bani Rusiei este ca și cum ai tot pune benzină într-un rezervor spart".

în decembrie 1998 Brazilia a căzut victimă aceleiași crize a devalorizării, în ciuda pachetului de împrumuturi de siguranță care ar fi trebuit s-o prevină. Dar, de această dată, lucrurile s-au desfășurat fără panică. A urmat la sfârșitul anului 2001, Argentina, F.M.I. anunțând un lucru pe care , de altfel, îl știau de la început : combinația între rata de schimb fixă pentru moneda națională argentiniană (1 peso=l dolar SUA) și o datorie publică uriașă, nu este posibilă. Responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat în argentina îi revine F.M.I.. Știind bine ce implică un Consiliu Monetar, F.M.I. 1-a adoptat pentru că îi satisfăcea realizarea hibrizilor săi monetarist-restrictive.

F.M.I. a făcut mari erori în cazul Argentinei: susținerea parității egale a pesoului argentinian cu dolarul SUA, precum și proasta administrare a împrumuturilor acordate, fapt remarcat și de Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel și fost economist șefia Banca Mondială:" F.M.I. a încurajat regimul valutar, prin care cursul monedei argentiniene era fixat de dolar, recunoscând apoi lipsurile acestui

sistem, dar Argentina trebuie să plătească de una singură prețul acestei greșeli".

Ce a mers prost?

F.M.I. a cheltuit zeci de miliarde de dolari în eforturile sale de a stabiliza piețele financiare de la criza mexicană până în prezent. Fiecare program, în valoare de mai multe miliarde, depindea de acordul dat de guvernul în cauză unui pachet de reforme economice și politice acceptate de către Fond. Un program F.M.I. clasic se bazează întotdeauna pe o fundație de ortodoxie macroeconomică. El sfătuiește guvernele să-și reducă deficitele bugetare, cere adesea politici monetare strânse pentru a reduce inflația, tinde să favorizeze privatizarea industriilor de stat și descentralizarea în acele țări care nu au îmbrățișat încă piața liberă. O situație similară s-a înregistrat și pentru România cu ocazia negocierilor din august 2003, când delegația F.M.I. condusă de domnul Mates a cerut țării noastre respectarea unor condiții foarte stricte , în special în ceea ce privește creditele neguvernamentale, ceea ce i-a făcut pe oamenii de afaceri și analiștii economici români să se întrebe dacă acordul Stand-by încheiat în octombrie 2001 este util României.

Dar, este recunoscut că programele Fondului nu sunt o rețetă pentru popularitate. Insă niciodată F.M.I.-ul n-a fost criticat mai virulent pentru ortodoxia sa. Mai mult, unii dintre cei mai acerbi critici erau academicieni americani. Unul dintre cei mai direcți a fost Jeffrey Sachs, profesor de economie la Harvard University , care, în Asia, a condamnat Fondul pentru menținerea prostească a rețetei originale în condițiile în care dimensiunea crizei a făcut inevitabil ca țările afectate să resimtă o recesiune dură.

F.M.I. a pregătit o apărare solidă împotriva acuzației că a fixat politici prea strânse, deși a admis că în trecut a făcut unele greșeli. Una dintre ele a fost optimismul exagerat privind dimensiunea și adâncimea recesiunilor din fiecare țară, parțial datorită guvernelor care doreau să transmită o imagine roz, pentru a nu alarma și mai mult populația și investitorii. Dar apărarea principală este că rata dobânzilor a trebuit să fie suficient de mare pentru a opri căderea rapidă a cursurilor de schimb ale monedelor regionale, lucru care ar fi făcut ca și mai mult capital să părăsească piețele financiare asiatice.

Analizând criticile după care, inițial, a impus politici macroeconomice prea dure, Fondul a admis că, „privind în urmă, fusese puțin cam dur". Autoevaluarea publicată în septembrie 1999 conchidea: "Prioritățile inițiale în tratarea crizei erau stabilizarea sistemului financiar și restaurarea încrederii în administrarea economică. Măsurile forțate erau necesare pentru a opri căderea băncilor, pentru a proteja sistemul de plăți, pentru a limita susținerea cu lichidități de către banca centrală, pentru a minimiza perturbările în fluxul creditelor, pentru a menține controlul monetar și pentru a încuraja intrarea capitalului străin"1. Pe scurt, criza financiară era cea a cărei soluționare cerea restaurarea încrederii financiare.

Cu siguranță, economia sud-coreeană n-ar fi într-o stare mai bună dacă won-ul ar fi căzut în continuare cu repeziciune, iar politicile guvernului n-ar fi fost atente la inflația rapidă. Ceea ce este izbitor la crizele asiatice și la cea mexicană, este viteza de revenire după ce au înghițit medicamentul amar al F.M.I..

Experiența din America Latină, cu criza datoriilor de după 1980, a arătat clar costurile politice, economice și sociale devastatoare ale hiperinflației și ale pierderii încrederii financiare. Totuși, lucrul care este, cel mai interesant în apărarea Fondului este recunoașterea că împrejurările economice reale erau erau ostatice instabilității piețelor financiare.

Un alt critic american a fost Paul Krugman director al societății financiare MIT, ce a sugerat că starea piețelor internaționale de capital a fost în mod clar „virusată", el argumentând că în nici un caz căderea monedelor și a piețelor de acțiuni nu se putea comporta rațional. „ Țara X nu poate valora câteva miliarde astăzi și mai puțin cu 40% o săptămână mai târziu, indiferent de problemele pe care le are la bază1". La întrunirea anuală a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, la Washington, în septembrie 1998, imediat după ce devalorizarea rublei rusești și amânarea de către Rusia a plății datoriei externe a dus mai departe criza începută în Thailanda cu doar un an înainte, s-a resimțit clar senzația de criză. Președintele de atunci al S.U.A. Bill Clinton și premierul Marii Britanii Tony Blair au descris-o ca fiind cea mai neagră criză care a afectat sistemul financiar mondial în ultimii cincizeci de ani și au anunțat reforme urgente în „arhitectura financiară" internațională.

1 Fondul Monetar Internațional, IMF-Assisted Programs in Indonesia, Korea and Thailand: A Preliminary Assessnent, IMF Occasional, septembrie 1999, pag. 178

Au fost alcătuite comitete care să găsească posibile reforme. F.M.I. și Banca Mondială au început să-și evalueze reacțiile la criză. Au existat și unele reforme modeste îndreptate către împiedicarea viitoarelor crize. Lucrul cel mai important este un nou accent pe ceea ce se numește "supraveghere" sau „transparență" în limbajul oficialilor finanțelor internaționale. Țările sunt îndemnate să producă statistici economice și bancare de calitate mai bună și mai cinstite și să le publice cât mai des, F.M.I. publicând pe Internet tot ce este disponibil. El încurajează guvernele membre să permită și ele publicarea evaluărilor economice anuale ale politicilor lor.

O măsură suplimentară pentru îmbunătățirea stabilității financiare a fost crearea Forumului de Stabilitate Financiară, decizie luată în cadrul unei întruniri a oficialilor departamentelor bancare și financiare , care s-au întâlnit pentru prima dată în martie 1999, sub auspiciile F.M.I.. Acest nou comitet în panoplia organizațiilor financiare internaționale este destinat să îmbunătățească coordonarea dintre cei ce controlează piețele financiare la nivel național.

Măsurile care au mai rămas și care au fost adoptate până acum ca răspuns la criză au luat forma unor coduri, schițate de către F.M.I., de conduită pentru guverne, companii și parteneri sociali. Există coduri pentru transparență și stabilitate ale politicii naționale fiscale sau monetare, pentru îndreptarea politicilor sociale către reducerea sărăciei și extinderea șanselor cetățenilor, și pentru conducerea corporațiilor, care să țină seama de interesele unei mari mase de participanți, incluzând salariații.

Alte propuneri de reformă, chiar și cele relativ controversate, s-au împotmolit în nisipurile birocrației și diplomației internaționale. De exemplu nu a fost aprobat un acord privind ca în viitor resursele F.M.I. să îndrepte greșelile investitorilor străini. în timpul crizei asiatice, miliardele de dolari ale Fondului au fost folosite de către guvernele asiatice pentru a-și ajuta băncile să răscumpere datoriile străinilor care împrumutaseră, astfel încât fuga capitalului generată de panică să fie stopată, iar rata de schimb stabilizată. în timp ce investitorii străini au pierdut bani pe măsură ce piețele au căzut, și cu toții au pierdut pe piața de monedă datorită căderii monedei locale în raport cu dolarul american sau lira sterlină, mulți dintre investitori nici măcar nu s-au apropiat de pierderile care-ar fi reflectat în mod real deciziile lor de investiții.

Dar la această criză a contribuit și Banca Reglementelor Internaționale prin acordul de la Basel care stipula că băncile trebuie să păstreze bunuri de rezervă în valoare de cel puțin 8% din valoarea împrumuturilor, în funcție de risc, și că, din propriul capital, trebuie să păstreze cel puțin 4%. Acordul considera împrumuturile pe termen lung mai riscante decât cele pe termen scurt, încurajând băncile internaționale să opteze pentru împrumuturile pe termen scurt, care au transformat tumultul de pe piețele financiare din Asia în criza asiatică și, apoi, într-o criză globală.

O importantă măsură de reformare a fost adoptarea noului Acord de la Basel care poate reduce cerințele de rezerve pentru câteva mari bănci internaționale ce pot convinge supervizorii că au estimat corect riscurile pe care le au împrumuturile care nu merg bine sau investițiile schimbătoare. In mod corespunzător, acest lucru le va face mai puțin capabile să împrumute mai mulți bani fără să adauge rezerve. Se vor înfrâna astfel împrumuturile, în special cele riscante, precum cele pentru proprietăți, dintre care multe „ au luat-o razna" în sud-estul Asiei atunci când criza a oprit boom-ul piețelor imobiliare.

Contoverse există și în privința Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Datorită mandatului pe care îl are în sectorul privat, banca operează în același domeniu ca și Corporția pentru Finanțare Internațională, ajungând uneori în situația de a concura pentru finanțarea unui proiect atractiv. Din această cauză specialiștii internaționali îi recomandă băncii să se concentreze pe extinderea activităților de împrumut pentru a-și justifica existența alături de celelalte instituții. Mandatul băncii fiind limitat, el trebuie prelungit cât mai mult și în acest sens banca trebuie să acționeze ca un catalizator în atragerea capitalului privat spre Europa de Răsărit.

1 Paul Krugman, Saving Asia:It's Time to Get Radical,Editura Fortune, 1998, <http://www.fortune.com/fortune/investitor/1998/980907>

Deoarece lansarea unor afaceri private viabile s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât era de așteptat, mai ales în fostele republici sovietice, B.E.R.D. va trebui să se concentreze asupra creării condițiilor unui climat propice afacerilor și de asemenea va trebui să acorde o mai mare atenție firmelor mici și mijlocii care prezintă cel mai mare interes pentru industria occidentală. Totodată banca va trebui să militeze activ în domeniul comerțului, în special pentru accesul liber pe piețele din Uniunea Europeană. Deși instituțiile internaționale nu au fost concepute a funcționa ca finanțatori pentru comerț, preluarea garanțiilor din acest domeniu și încheierea acordurilor comerciale poate fi benefică pentru viitorul băncii.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare este în avangardă în ceea ce privește asistența acordată tranziției la economia de piață, dar se pune întrebarea dacă și până când, banca are dreptul să rămână o entitate separată, în condițiile în care piața forțează câștigarea unui loc sigur în Europa de Est. Larry Summers de la Trezoreria S.U.A. sugera ca B.E.R.D. să fie eventual privatizată în condițiile în care procesul de tranziție este temporar. Deși această teorie nu este acceptată de membrii băncii, adevăratul test va fi dacă țările membre vor dori să mai contribuie cu capital atunci când vor mai fi solicitate.

Nici Banca Europeană de Investiții nu a scăpat de controverse, manifestate în special pe plan intern între membrii băncii. Rolul B.E.I. este în continuă schimbare deoarece i se atribuie permanent funcții suplimentare. Specialiștii băncii își pun problema în ce măsură B.E.I. poate să dezvolte activități în afara Uniunii Europene, aceste activități externe fiind deosebit de solicitante ca muncă: ele nu reprezintă mai mult de 5% din împrumuturi, dar ocupă 40% din timpul personalului. Propunerile italienilor ca un procent mai mare din împrumuturi să fie acordat Europei Centrale și de Est s-au lovit de opoziția francezilor și nemților, care nu vor ca B.E.I. să ajungă o a doua Bancă Mondială. Aceste țări ar prefera ca activitatea băncii în fostul bloc estic să continuie să se desfășoare pe o anumită bază de la un caz la altul.

Creșterea foarte puternică a fondurilor structurale ale U.E. pentru îmbunătățiri în regiunile mai puțin dezvoltate reprezintă un vast transfer de resurse. De exemplu între 1993 și 1999 în medie 25 miliarde de ECU pe an au fost acordate din aceste fonduri, 60% -fondul de coeziune- în beneficiul celor patru țări cele mai sărace din Uniune: Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania. Dar pentru economiști a existat întotdeauna temerea ca subvențiile din aceste fonduri să nu înlocuiască împrumuturile B.E.I. ci să fie suplimentare, deoarece cu subvenții există riscul că se va acorda mai puțină atenție calității, existând o presiune enormă ca banii să se cheltuiască. In acest caz, efectele macroeconomice dispar curând și prin urmare o îmbinare bună de subvenții și împrumuturi este esențială. Deci Banca Europeană de Investiții este sfătuită să aibă grijă ca filosofia ei antreprenorială – realizarea obiectivelor Comunității prin mijloace de piață – să nu fie periclitată de redistribuirea excesivă a resurselor în cadrul Europei.

Aceste instituții (B.E.R.D.,B.E.I.,Banca Mondială) alături de celelalte bănci de dezvoltare regoionale (Banca Inter-Americană de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare) sunt actori majori pe piețele financiare internaționale și prin împrumuturile lor acordate țărilor în curs de dezvoltare contribuie la

transferul de resurse de la „bogații" lumii la țările mai sărace. Este, desigur, regretabil că în ciuda faptului că o bună parte din resursele contractate de băncile de dezvoltare sunt acordate de acestea sub forma creditelor globale țărilor sărace, situația multora din acestea, în special din Africa, nu s-a îmbunătățit în ultimii ani.

3.2. Perspectivele sistemului financiar internațional

Ca rezultat al măsurilor de reformare și restructurare a sistemului financiar internațional, însă, s-a întâmplat foarte puțin. Cea mai mare criză din ultima jumătate de secol nu a fost suficient de mare pentru a-i pune în mișcare pe toți cei implicați pentru a fi de acord cu reformele radicale, criticile reluându-se după criza argentiniană din decembrie 2001. Laureatul Premiului Nobel, Joseph Stiglitz criticând, de asemenea, starea actuală a sistemului financiar global, considerând că perioada dificilă pe care a traversat-o Argentina ar trebui să reflecte necesitatea de a-1 reforma: "Criza din această țară ar trebui să ne amintească de nevoia presantă de a reforma sistemul financiar internațional, iar cel mai indicat început pentru acest proces este o schimbare majoră la nivelul F.M.I.".

Totuși condiția esențială rămâne – menținerea unui sistem mondial deschis -schimbările dramatice de la sfârțitul anilor '80 și începutul anilor '90 punând capăt rivalității dintre cele două blocuri, unul capitalist și altul comunist. Acest deziderat rămâne cea mai mare încercare pentru instituțiile internaționale : menținerea de relații deschise între aceste flecuri și restul lumii, astfel încât toate țările să poată beneficia de pe urma comerțului liber cu bunuri, servicii și capital.

Am lăsat deoparte problema viitorului celor două instituții oficiale cheie ale guvernării acooomiei globale, surorile din Washington concepute la Bretton Woods. Consecințele mediate ale recentelor crize au adus multe propuneri privind noi aranjamente instituționale.

„?'..,?.. Bakker. Instituții financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997, pag237

Magnatul George Soros a propus o nouă autoritate, care să asigure investitorii în cazul neplății datoriilor, iar alții au sugerat o curte juridică internațională privind falimentul sau controlul financiar global. Dar toate propunerile au fost respinse din câteva motive. Unul a fost lipsa de dorință politică pentru o birocrație internațională și mai mare, în condițiile în care încă nu este clar dacă numeroasele instituții existente funcționează. Un alt motiv a fost dimensiunea dificultăților practice implicate. Cum ar putea să încorporeze un tratat internațional privind falimentul tradiții extrem de variate de la țară la țară, în privința legilor comerciale? Cum ar putea o autoritate în asigurări să fixeze limite asupra procentului pe care băncile îl pot oferi ca împrumut sau să decidă ce premii să ofere?

O propunere diferită este ca o nouă autoritate monetară mondială sau F.M.I.-ul să conducă o întoarcere la cursuri de schimb fixe ca preludiu la moneda globală. Ideea se întoarce la sistemul original de la Bretton Woods, fixat după cel de-al doilea război mondial. S-a renunțat la idee în primul rând datorită politicilor inflaționiste pe care S.U.A. nu dorea să le corecteze în timpul războiului din Vietnam. La acea vreme, tendința intelectuală neoliberală susținea, de asemenea, trecerea la cursuri de schimb libere. Acum, din contră, F.M.I. a avertizat economiile mici în privința căii de mijloc în politica cursului de schimb-ele trebuie fie să aibă o monedă fixă, fie să o lase liberă. Experiența țărilor precum Thailanda a arătat că a fixa un curs fără o angajare deplină și credibilă în a-1 menține (invluzând un nivel ridicat de rezerve în monedă străină) poate fi extrem de dăunător. Un număr tot mai mare de țări mici aleg să-și fixeze cursurile de schimb, fie prin dolarizare sau prin consilii monetare, în America Latină, fie prin încercarea de a adopta euro, în Europa Centrală și Răsăriteană.

Robert Mundell, laureatul Premiului Nobel pentru economie din 1999, este un susținător al monedei globale unice, el argumentând că „ dacă toate băncile centrale importante acceptă necesitatea menținerii inflației scăzute și stabile și dacă toate au în vedere un indice al prețurilor comun, un set de cursuri de schimb permanent fixate ar fi posibil".

Această propunere a fost discutată de G7 încă din 1987, dar a fost deviată de crahul din acel an al piețelor financiare. în plus este greu de prevăzut în prezent o șansă realistă ca Statele Unite să se preocupe de nevoia de a înlocui dolarul cu o monedă globală și de asemenea, F.M.I. rămâne fidel cursurilor de schimb libere. Poate, dacă euro devine tot mai important, iar statutul yen-ului își revine o dată cu economia japoneză, acceptabilitatea politică se va îmbunătăți. Posibilitatea tehnică a fost imens îmbunătățită de faptul că piețele financiare internaționale sunt acum în întregime electronice, șirurilor de 0 și 1 putându-le ușor atribui orice unitate. De asemenea este greu să nu fii de acord cu părerea lui Mundell că „ nu există nici un motiv serios ca un curs de schimb să penduleze cu 30-50% într-un an, cum se întâmplă în prezent".

Problemele mai stringente cu care se confruntă F.M.I. în prezent se datorează rolului său în administrarea crizelor și statutului său de „ împrumutător de ultim resort". Din nou, crizele financiare au adus propuneri ca Fondul să preia ambele atribuții, dar, în practică, el face deja acest lucru. F.M.I. a acționat ca braț executiv al G7 și, în special, al Trezoreriei S.U.A., în răspunsul dat crizelor recente.

Cât despre a fi un organism care să aducă bani în timpul unei crize, a făcut și acest lucru într-o anumită măsură. Problema care se pune aici este dacă suma disponibilă F.M.I. ar trebui să fie mărită. Fondul are aproximativ 200 de miliarde de dolari disponibili, adică mai puțin de o cincime din resursele pe care le avea când a fost creat prima dată, măsurate ca proporție din produsul brut mondial. Ca atare, ar trebui mărită dimensiunea fondurilor sale la 1000 de miliarde?1

Chiar dacă acționarii străini – țările membre – ar oferi bani suplimentari, există un argument temeinic împotriva acestui lucru. Este vorba despre cazul „ riscului moral " . Știind că F.M.I. are la dispoziție fonduri masive pentru salvare, băncile ar fi încurajate să ofere împrumuturi riscante, iar controlorii naționali ar fi încurajați să se relaxeze într-un moment în care este necesar exact opusul. în practică, s-a dovedit că F.M.I. are fondurile adecvate pentru diferite pachete de salvare, Fondul sau G7 nerămânând niciodată fără bani când s-a pus problema stopării unei crize.

Diane Co> le. Guvernarea economiei mondiale, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 2000, pag. 83

In acești ani există o dezbatere activă dacă Fondul Monetar Internațional trebuie să se limiteze la administrare financiară și monetară și la soluționarea crizelor, lăsând Băncii Mondiale programele de dezvoltare pe termen lung de care se ocupă din ce în ce mai mult. Banca Mondială s-a redefinit foarte reușit ca instituție centrată pe reducerea sărăciei și pe dezvoltarea economică și socială. Așa că ar fi firesc ca F.M.I. să se concentreze pe restul lucrurilor, nu să intre în competiție cu rolul Băncii Mondiale.

Problema-cheie pentru ambele instituții în viitor trebuie să fie, spun specialiștii, acceptarea faptului că joacă un rol politic inevitabil, nici una dintre ele nefiind o tehnocrație fără angajamente. Ambele trebuie să-și îmbunătățească deschiderea și transparența și ambele trebuie să devină mai responsabile față de țările sărace, care alcătuiesc clientela lor principală. Deși țările sunt în mod evident inegale ca putere, globalizarea trebuie să aducă beneficii atât celor sărace, cât și celor deja bogate, iar instituțiile financiare internaționale vor fi disprețuite și irelevante dacă nu vor deveni responsabile în fața tuturor membrilor lor.

In concluzie, criza financiară globală din 1997-1998 urmată de criza argentiniană de la sfârșitul anului 2001 a arătat vulnerabilitatea țărilor în curs de dezvoltare și a economiilor dezvoltate, laolaltă, în fața forțelor globalizării și a subliniat necesitatea ca guvernarea economiei mondiale să ajungă din urmă ritmul și gradul de integrare realizate prin comerț și piețe financiare. Un fundament vital, în ciuda tuturor crizelor, este existența piețelor libere. Nu numai că libertatea schimburilor și investițiilor este valoroasă în sine, ca și alte libertăți, dar este singura cale sigură de dezvoltare economică.

Continuarea liberalizării comerțului și investițiilor, controlată cum se cuvine, este esențială dacă se dorește ca țările în curs de dezvoltare să obțină standarde mai înalte de trai. La rândul său, creșterea economică va încetini creșterea populației și va crea baza pentru acțiunile de protejare a mediului în lumea în curs de dezvoltare.

Totuși, există cu siguranță argumente puternice pentru reevaluarea rolului și capacităților instituțiilor financiare internaționale. Acestea trebuie să poată reflecta un echilibru mai bun de puteri, în ciuda dominației Statelor Unite ale Americii în economia mondială de astăzi. Ele trebuie, de asemenea, să se ridice la nivelul propriei retorici despre transparență și responsabilitate.

Așadar, în acești ani, la apusul unor crize financiare severe și în vremuri cu potențial economic extraordinar, există rara ocazie de a controla dorința de schimbare pentru a îmbunătăți guvernarea economiei mondiale, ocazie subliniată și de Michel Camdessus, fost președinte al Fondului Monetar Internațional: „ Suntem prima generație din istorie căreia i se cere să organizeze și să administreze lumea, nu de pe o poziție de putere, cum a fost cea a lui Alexandru cel Mare, a lui Cezar sau a Aliaților, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ci prin recunoașterea responsabilității universale a tuturor oamenilor, a dreptului egal la dezvoltare susținută și a datoriei universale privind solidaritatea"1.\\

1 Michel Camdessus, „From the Crises of the 1990s to the New Millennium", discurs ținut pe 27 noiembrie 1999, http://www.imf.org/

Concluzii

In ultimele decade, instituțiile financiare internaționale și-au dovedit rațiunea de a exista.Ele au ajutat la constituirea unui organism comun de analiză despre modul cum funcționează economiile și cum lucrează piețele. Aceasta a făcut posibilă depășirea diferențelor de opinii și de a se acționa în comun în caz de nevoie. Instituțiile s-au dovedit îndeosebi capabile de acțiuni decisive în situația unor evenimente neașteptate sau crize. Și-au dobândit forța din sprijinul financiar pe care l-au putut mobiliza rapid pe o bază ad-hoc sau prin crearea mecanismelor de credit.

F.M.I. și-a păstrat rolul central în sistemul financiar, dar eficiența sa este tot mai mult pusă sub semnul întrebării. Cereri de reformă există dinaintea crizei asiatice. în 1994, a cincizecea aniversare a F.M.I. și a Băncii Mondiale a dus la apariția campaniei "Cincizeci de ani sunt de-ajuns", purtată de o coaliție de critici externi din organizațiile nonguvernamentale și chiar de academicieni americani1. Totuși, mulți dintre cei care se opun F.M.I.-ului sau celorlalte organizații, li se opun lor ca simboluri, fără să aibă o agendă politică alternativă credibilă. Se caută o structură și un set de instituții modernizate care să se potrivească actualelor condiții ale economiei globale așa cum sistemul de la Bretton Woods s-a potrivit în anii de după război. Este destul de clar că globalizarea instituțiilor financiar-monetare internaționale nu va fi ușoară – în special pentru că nu există ceva de genul vidului instituțional sau sentimentului de urgență care au existat în 19452.

Cu toate neajunsurile sale, F.M.I are încă realizări meritorii: experiența din U.E. sau Clubul de la Paris a arătat că, programele de politică financiară care nu se bazează pe condițiile Fondului deseori eșuează. Băncile de dezvoltare – Banca Mondială și băncile regionale – au acumulat o vastă experiență în ce privește proiectele de finanțare și planurile de dezvoltare sectorială. îndeosebi țările în curs de dezvoltare au o mare nevoie de sprijin financiar pentru reformele interne în curs în multe țări. Dar, singurul mod de a-i da putere celui sărac este de a-1 ajuta să devină mai puțin sărac. Țările în curs de dezvoltare trebuie să crească. Chiar dacă există încă dezbateri încinse printre economiști despre ce generează sau despre ce impulsionează creșterea economică, este clar că aceasta implică o economie în principal de piață, care protejează dreptul la proprietate, care oferă un cadru macroeconomic stabil și care permite liberul schimb, inclusiv dincolo de granițele naționale.Dincolo de acestea nu este clar ce promovează creșterea – ce tip de instituții ale pieței de muncă, ce sistem de impozitare, ce cadru financiar internațional. Ideologia nu are răspunsuri, însă pragmatismul are.

Problema datoriilor și pierderea bonității au îndepărtat băncile comerciale și pe investitorii particulari de țările sărace. Resursele financiare ale băncilor de de dezvoltare sunt tot ce le-au mai rămas. în afară de cantitate, calitatea fluxului de resurse va fi deci hotărâtor în viitor. Perspectivele instituțiilor financiar-monetare internaționale sunt determinate de o serie de factori, precum:

o liberalizarea crescândă a circulației capitalului care limitează spațiul de manevră al guvernului;

o necesitatea de a realiza o distribuție relativ echitabilă a veniturilor și bunăstării;

o continuarea integrării în Europa, unde statele membre ale U.E. au luat măsuri pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare;

o interesul celor mai mari țări industrializate pentru consultări în grupuri mici(G7);

o accesul tuturor țărilor est-europene și fostelor republici sovietice la instituțiile internaționale;

o consecințele formării de blocuri regionale pentru instituțiile internaționale1

1 Daniel Dăianu, România și Uniunea Europeană. Inflație,balanță de plăți,creștere economică, Editura Polirom,
Iași, 2002, pag.208

2 Diane Coyle, Guvernarea economiei mondiale, Editura Antet, Filipeștii de Târgjud Prahova, 2000, pag.31

a) Liberalizarea financiar – economică

Valul de liberalizare în lumea vestică în ultimele decenii – internaționale (liberalizarea comerțului și circulației capitalului) dar și național ( simplificarea sistemelor de impozite și taxe)- a îmbunătățit eficacitatea piețelor. Competiției, ca unul din principiile de bază ale economiilor de piață, i s-au acordat mai multe posibilități și lumea este pe cale de a deveni o singură piață. în același timp aceasta a sporit nevoia de cooperare. Șocurile se răspândesc mult mai rapid într-un sistem de piață liberă, în timp ce piețele sunt și ele înclinate să suprareacționeze la perturbații.

Instituțiile financiare internaționale ajută la menținerea deschisă și transparentă a sistemului internațional și, prin analize bune, promovează încrederea în politica țărilor membre și înțelegerea obiectivelor autorităților. O politică macroeconomică echilibrată este una din primele cerințe pentru un sistem internațional stabil. Instituțiile formează un forum util pentru discutarea dilemelor de politică economică în care membrii și guvernele acestora învață regulile jocului. Critica, constructivă pe care țările o adresează una împotriva alteia în Articolul IV al F.M.I. este un test bun pentru caracterul adecvat al politicilor curente. Aceste critici pot sprijini de asemenea autoritățile în apărarea unor măsuri dureroase dar necesare în propria lor țară.

b) Reformarea piețelor și combaterea sărăciei

Există păreri diferite cu privire la ritmul în care trebuie realizate reformele în domeniul pieței în țările în curs de dezvoltare și în fostele economii planificate care se află în tranziție. In timp ce americanii pun un mare accent pe o liberalizare rapidă, radicală, japonezii, acum cea de-a doua sursă de credit ca mărime în cele mai multe instituții, au mai multă încredere -parțial datorită propriei experiențe – în rolul pe care guvernele îl pot juca în dezvoltarea economică. De aceea se pronunță pentru finanțarea preferențială a unor sectoare selecționate din economie2.

Instituțiile internaționale se confruntă cu sarcina de a promova creșterea economică în același timp cu combaterea sărăciei. În practică, creșterea economică capătă adesea prioritate sub presiunea situației. Se speră că vor avea loc efecte de „ propagare", în sensul că săracii vor culege și ei unele din beneficiile prosperității prin îmbunătățirea perspectivei unor noi locuri de muncă. Astăzi donatorii și instituțiile financiar-monetare internaționale au o atitudine mult mai critică față de politicile guvernelor din țările în curs de dezvoltare. Aceste guverne nu au promovat uneori o distribuție foarte neechilibrată a veniturilor sau au cheltuit mult prea mult pe echipament militar. Sprijinul financiar pentru o guvernare bună și aprecierea critică a cheltuielilor guvernamentale vor constitui prin urmare într-o măsură tot mai mare o parte a programelor de ajustare.

Totuși, sunt cu siguranță argumente puternice pentru reevaluarea rolului și capacităților instituțiilor financiare internaționale. Faptul că nu există asemenea organizații într-adevăr puternice înseamnă că, de fapt, S.U.A., puterea economică dominantă, acționează ca singura forță conducătoare a economiei mondiale. Deci, Trezoreria S.U.A. are o influență decisivă asupra Băncii Mondiale și F.M.I.-ului. în ciuda reacțiilor multor critici, agențiile guvernamentale americane fac o treabă bună, dar, desigur, având interesul S.U.A. în minte. A spune că instituțiile financiare internaționale sunt alternativa la guvernarea economiei mondiale de către dominația S.U.A. înseamnă că este trecută cu vederea importanța societății civile internaționale și economia politică a finanțelor internaționale.

1 A.F.P. Bakker, Instituțiile financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997, pag.218

2 Simona Gaftoniuc, Finanțe internaționale,Editura Economică, București, 2000,pag.87

c) Integrarea europeană

Schimbarea spre bine în eforturile europene de integrare în cea de-a doua jumătate a anilor '80 poate fi în mare măsură atribuită climatului economic prosper, stabil, ce domnea în acel timp și deschiderii și interdependenței economiilor europene. Piețele tot mai interdependente au limitat spațiul de manevră al guvernelor și acesta a favorizat un declin în dezgustul pe care autoritățile îl au adesea față de transferarea suferanității.

Drumul spre Uniunea Europeană a fost stabilit și țările membre vor trebui să-și adapteze politica economică criteriilor de admitere pentru a câștiga un loc în plutonul conducător. Integrarea monetară nu este posibilă fără o convergență economică autentică. Adâncirea U.E. exercită un stimulent pentru țările înconjurătoare de a se alătura și ele având în vedere că acordurile încheiate în multe domenii le confruntă cu o anumită incompatibilitate. După aderarea Austriei, Finlandei și Suediei care au legături strânse cu U.E., altor țări acceptate de curând – Cehia , Ungaria, Polonia, Slovacia și țările baltice -trebuie să li se ofere perspectiva participării ca membrii cu drepturi depline. în același timp este clar că, și pe termen mediu, acestea tot nu vor fi pregătite să accepte toate implicațiile Uniunii Economice și Monetare(U.E.M.). Este evident deja că mulți membrii actuali ai U.E. nu vor putea să îndeplinească criteriile de admitere în Uniunea Economică și Monetară la timp. De aceea perspectiva unei U.E. cu două viteze se conturează mai plauzibilă: una în care o serie de țări conducătoare merge mai departe cu U.E.M., în timp ce celălalt grup acceptă între timp implicațiile pieței interne, dar nu merge mai departe1.

d) Condiția necesară: menținerea unui sistem mondial deschis

O Europă care este unită în termeni financiari-economici poate de asemenea cere o schimbare în structura consultărilor financiar-economice ale G7. în prezent cele patru țări europene care iau parte la consultările G7 nu au încă interes în formularea unui punct de vedere european în privința instituțiilor financiar-monetare internaționale și a sistemului monetar internațional. Dar în practică, lipsa coordonării europene înseamnă că, în multe instituții, Statele Unite iau inițiativa și sunt capabile să impună soluții. în privința problemei datoriilor și a contribuției la costurile transformării fostelor economii centralizate planificate, influența Statelor Unite este disproporționată față de contribuția financiară relativă în soluționarea ei.

In Uniunea Economică și Monetară europeană de mâine, băncile centrale naționale vor fi unite într-un sistem cu o valută europeană unică și ca urmare o singură rată de schimb. Politica bugetară națională în statele membre participante va fi în mare măsură coordonată în viitor. In această situație consultările G7 ale miniștrilor de finanțe și guverantorilor băncilor centrale se vor schimba desigur în consultările noului G3: Statele Unite, Japonia și Uniunea Europeană.

Schimbările dramatice de la începutul anilor '90 au pus capăt luptei dintre capitalism și comunism. Fiecare din blocul capitalist sau comunist este puternic tentat să restricționeze accesul produselor străine pe propria piață. Astfel formarea de asemenea blocuri ar putea împiedica dezvoltarea viitoare a comerțului mondial, în detrimentul țărilor în curs de dezvoltare, țărilor Europei de Est și cele ale fostei Uniuni Sovietice. Integrarea regională nu se substituie comerțului internațional liber. Aceasta este cea mai mare încercare pentru instituțiile internaționale: menținerea de relații deschise între aceste blocuri și restul lumii, astfel încât toate țările să poată beneficia de pe urma comerțului liber cu bunuri, servicii și capital2.

Varujan Vosganian, Reforma piețelor financiare din România,Editura Polirom,Iași,1999,pag.281 A.F.P. Bakker, Instituțiile financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997, pag.218

Anexa 1: STRATEGIA F.M.I. PENTRU CRIZELE FINANCIARE1

Un prim aspect al intervenției F.M.I. vizează gestionarea riscului corporativ șicontrolul în instituțiile financiare.

Riscurile la nivelul instituțiilor financiare sunt reprezentate de:

■ riscul de credit;

■ riscul de dobândă;

■ riscul valutar;

■ riscul de lichiditate;

■ riscul de reputație;

■ riscul operațional.

Toate aceste riscuri pot fi generate de aranjamentele ce stau la baza managementului corporațiilor, aranjamente care asigură funcționarea și respectarea sistemului de control și de gestionare a riscurilor. Se impune, astfel, dezvoltarea standardelor prudențiale acceptate în plan internațional pentru lichiditatea sistemelor bancare.

Gestionarea riscului valutar reprezintă un element important în managementul riscurilor, tocmai acest element fiind omis în criza asiatică.

Gestionarea riscului valutar de către instituțiile bancare:

acestea trebuie să acorde o mare atenție și politicii prudențiale în raport

cu lichiditatea pasivelor și activelor, mai ales când acestea sunt

denominate în monede străine. Astfel, cheia în evaluarea lichidității
activelor nu este scadența lor contractuală, ci viteza cu care ele pot fi
lichidate în condiții de criză.

Gestionarea riscului valutar de către companiile nonfînanciare:acestea trebuie să dețină împrumuturi în monedă străină la un nivel care

să-i permită acoperirea lor din fluxurile financiare proprii în valută, Se

impune , astfel, implementarea promtă a recomandărilor Comitetului de la Basel pentru

supraveghere bancară.

RISCUL DE LICHIDITATE

Crizele de pe piețele emergente au evidențiat importanța gestionării lichidității

exprimate atât în monedă națională, cât și în valută. în funcție de structura activelor și pasivelor uneim țări riscurile de lichiditate vizând diferite domenii de activitate:

■ structura scadenței datoriei sectorului public( cazul Mexicului în 1994 și,

<în prezent, al Rusiei);

■ lichiditatea sectorului bancar(cazul Coreei în 1997 și cel al Argentinei, în 1995)

■ sectorul companiilor nonfînanciare(implicații puternice în generarea crizelor de lichiditate- cazul Coreei și al Indoneziei

Gestionare lichidității în valută

– reprezintă o importantă problemă de plată sau chiar de încetare de plăți, deoarece capacitatea unei țări de a furniza lichiditate în monedă străină se limitează la:

rezervele valutare proprii;

vânzarea altor active valutare lichide;

Ziarul Financiar, Strategia F.M.I. pentru crize financiare, nr.56/10.02.1999

posibilitatea obținerii de împrumuturi în monedă națională.

[Gestionarea lichidității în monedă națională!

– chiar dacă statul deține monopolul emisiunii monetare, aceasta nu înseamnă că gestionarea lichidității în monedă națională poate fi mai puțin strictă decât cea în valută.

În cazul țărilor care au piețe emergente, o problemă imediată se manifestă când obligațiunile guvernamentale își pierd brusc lichiditatea . Aceasta generează o mai grea steriliza a injecțiilor monetare interne, ceea ce generează presiuni asupra cursului valutar, deoarece această ofertă suplimentară de monedă este foarte puțin probabil să fie însoțită de o cerere mai mare.

Efectul de contagiune care apare din evoluția unor terțe țări poate declanșa ajustări masive de portofoliu, influențând capacitatea debitorilor dintr-o țară de a-și refinanța împrumuturile pe termen scurt. Efectele ulterioare asupra cursului valutar și ratei dobânzii generează repercursiuni asupra:

nivelului activității economice;

gradului de ocupare a forței de muncă;

creșterii economice;

nivelului externalităților.

Conform Art.IV din Statutul F.M.I. privind activitatea de supervizare și asistență tehnică , F.M.I. trebuie să acorde atenția cuvenită dimensiunilor macroeconomice ale lichidității și riscurilor asociate, în acest sens impunându-se următoarele măsuri:

stabilirea unui cadru cantitativ pentru măsurarea lichidității la nivel
macroeconomic;

examinarea gestionării lichidității agregate în monedă locală și în cea străină.

RISCUL DE DOBÂNDĂ

Cauze: -dezechilibrele de scadență ce apar în bilanțurile instituțiilor financiare.

Exemple:

sistemele bancare care au active cu durată mai lungă decât pasivele, astfel încât, dacă ratele dobânzii cresc, valoarea prezentă a activelor scade mai mult decât aceea a pasivelor, generând o posibilă insolvabilitate a instituțiilor bancare.

Soluții:

Comitetul de la Basel pentru supraveghere bancară a elaborat în 1997 un set de principii pentru gestionarea riscului de dobândă.

RISCUL VALUTAR

Cauze;

apare mai ales în cazul în care pasivele sunt exprimate în valută, iar activele sunt denominate în moneda națională.

Soluții:

se impun:

monitorizarea riscurilor valutare din sistemele financiare naționale;

examinarea fie a limitelor directe impuse dezechilibrelor valutare,fie a
cerințelor de capital care depind de mărimea dezechilibrului valutar
prezent.

Anexa 2: PORTOFOLIUL DE PROIECTE

Proiecte in pregătire||

Finanțare nerambursabilă

împrumuturi

Proiecte in derulare

Finanțare nerambursabila

împrumuturi

Proiecte finalizate

Finanțare nerambursabila

BIBLIOGRAFIE:

Bakker, A.F.P.

Bari, Ioan

Bran, Paul

Bratu, Ștefan

Coyle, Diane

Dăianu, Daniel

Denuța, Ioan

Floricel, Constantin

Fota, Constantin

Gaftoniuc, Simona

Pecican, Eugen

Roșu Hamzescujon

Vosganian, Varujan

Instituții financiare internaționale, Editura Antet, Oradea, 1997

Economie Mondială, Editura Didactică și Pedagogică

R. A.,București,1997

Relații financiare și monetare internaționale,Editura Economică,

București, 1999

Relații financiare și valutare internaționale,Editura

Universitaria, Craiova,2002

Guvernarea economiei mondiale, Editura Antet, Filipeștii de

Târg, 2000

România și Uniunea Europeană ,inflație,balanță de plăți,creștere

economică, Editura Polirom, Iași, 2002

Relații economice internaționale,Editura Economică, București,

1999

Relații valutar-financiare internaționale, Editura Didactică și

Pedagogică R.A., București, 1998

Economie internațională, Editura Universitaria, Craiova, 2001

Finanțe internaționale, Editura Economică, București,2000

Piața valutară, bănci și econometrie, Editura Economică,

București, 2000

Tranzacții internaționale,Editura Universitaria, Craiova, 2002

Reforma piețelor financiare din România, Editura Polirom, Iași,

Finanțe, bănci, asigurări, nr.5/2002

Banca Națională a României, Raport anual, 2001

Ziarul financiar, nr.56/10.02.1999

http://w.w.w.imf.org

http://w.w.w.portalfinanciar.ro

http://w.w.w.mfinanțe.ro

http://w.w.w.worldbank.org.ro

http://w.w.w.infoeuropa.ro

http://w.w.w.fiman.ro

56.