.interdependentele Globale Si Cresterea Economica
BIBLIOGRAFIE
P. Negulescu – „Destinul omenirii”, Ed. „Nemira”, București, 1994
Ignacio Ramonet – „Geopolitica haosului”, Ed. „Doina”, București, 1998
Prof. univ. dr. Gheorghe Cretoin, Conf. Univ. dr. Mihai Chirea – „Economie Mondială – formarea și evoluția economiei mondiale”
Gheorghe Postelnicu – „Globalizarea economiei”
Ioan Bari – „Globalizarea și probleme globale”, Ed. Economică, București, 2001
Ion Iliescu – „Probleme globale – creativitate”, Ed. Tehnică, București, 1996
Mihai Manoilescu – „Forțele naționale productive și comerțul exterior”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986
Marin George – „Economia mondială”, Ed. Independența economică, Pitești, 1998
Martin Hans Peter – „Capcana g;obalizării”, Ed. Economică, București, 1996
=== Capitolul I ===
CAPITOLUL I
FENOMENUL GLOBALIZĂRII
Elementele definitorii ale globalizării
Motoarele globalizării
Globalizarea și mondoeconomia
1.3.1. Globalizarea și producția
1.3.2. Globalizarea și comerțul internațional
1.3.3. O economie globală bazată pe rețele
Noua economie
1.4.1. Elemente definitorii
1.4.2. Tranziția de la economia tradițională la noua economie
1.4.3. Noua economie în cifre
1.4.4. Modificarea cadrului juridic internațional în conformitate cu cerințele noii economii
Nici o definiție a fenomenului globalizării nu este mai acoperitoare decât cea indusă de cunoscuta sintagmă a „satului planetar” și că, deși prezentată ca un fenomen specific sfârșitului și secol și de mileniu, globalizarea, sau cel puțin unele dintre dimensiunile sale, nu este lipsită de o lungă istorie. Sub acest din urmă aspect, globalizarea reprezintă consecința aproape naturală a cursului tot mai accelerat imprimat istoriei, dacă nu de Renaștere, atunci cel puțin de prima Revoluție industrială. Ceea ce deosebește fenomenul contemporan al globalizării de precedentele procese integraționiste sunt scara (anterior regională, actual mondială), ritmul schimbărilor (este suficient să luăm în considerare rata anuală a „universalizării" Internetului) și sprijinirea într-o mai mare măsură decât oricând înainte de progresul tehnologic cu impact imediat asupra condițiilor vieții cotidiene. Totuși, este bine să nu uităm că nu doar eroii romanelor lui Jules Verne, dar chiar unii dintre contemporanii acestuia călătoreau global (este drept, în 80 de zile), comunicau global (prin intermediul telegrafului) și chiar gândeau global asupra unor probleme, mai actuale azi decât oricând, precum dezarmarea (Alfred Nobel) sau chiar cele de factură ecologică. Considerând pe bună dreptate INTERNET-ul ca pe adevăratul motor și simbol al globalizării, nu ne mai apare ca o simplă curiozitate faptul că unul dintre motoarele de căutare pe world-wide-web poartă numele lui Magellan, primul om care a experimentat fizic una dintre dimensiunile globalizării.
Se poate spune că globalizarea este un proces care durează de secole. Primii Homo Sapiens erau nomazi, călătorind dintr-un loc in altul; triburile de indieni au călătorit cu multe secole în urmă din Mongolia spre America de Nord. Roma antică stabilise legături comerciale cu negustorii asiatici care se strângeau la o dată fixă în marea insulă Ceylon, în așteptarea marii flote romane care venea dintr-un port de la Marea Roșie; marile descoperiri geografice din Evul Mediu au fost rezultatul unor călătorii intercontinentale. Prin urmare, „fluxurile” umane, de produse și simboluri există de foarte mult timp.
Lucrul cel mai special în spațiu! nostru global este acela că dependențele create prin rețelele de nivel planetar sunt atât de dense, încât creează .o adevărată planetă. Ordinea mondială instituțională a dobândit o forță destul de mare și are o logică tot mai clar diferențiată de configurațiile locale pe care le străbate. Mișcările și interacțiunile din spațiul global au dobândit un caracter de-a dreptul „standardizat” prin instituțiile cu caracter global, astfel încât societățile locale se simt nevoite să reacționeze în sensul implicării în configurația de natură mondială.
Existența acestei configurații de ordin planetar are numeroase consecințe pentru societățile naționale și pentru actorii cu caracter internaționali. Aranjamentul instituțional care presupune existența statului național, a culturii naționale și economiei naționale nu mai constituie un „model ideal” pentru societăți. O dată cu conștientizarea globalizării, actorii sociali, politici și economici trebuie să își raporteze acțiunile și reacțiunile la această mișcare planetară. Toate aceste demersuri sunt intercondiționate: deciziile de ordin politic afectează strategiile economice, care afectează reacțiile sociale și invers. Astfel, în noua lume globală nu numai că trebuie să ne adaptăm dependențelor dintre configurațiile locale și rețelele mondiale semiautonome, ci trebuie să acordăm o atenție sporită acțiunilor condiționate de reacțiile actorilor din cele trei sfere de acțiune.
Pentru conceptualizarea globalizării este necesară o anumită abstractizare. Este evident că ar trebui să distingem între cauzele inițiatoare ale curentului, consecințele și posibilele sale relansări într-o lume în care granițele naționale devin din ce în ce mai puțin relevante.
1.1. Elemente definitorii ale globalizării
Pentru unii, globalizarea este identificată cu „americanizarea”, alții asociazâ termenul cu creșterea importanței pieței mondiale, în timp ce o a treia categorie utilizează conceptul pentru descrierea unei realități ideologice – globalizarea ca victorie a economiei de piață. Pentru cea mai mare parte a autorilor, conceptul dezbătut induce complexitate datorită rațiunilor subiacente atât de natură politică, cât și economică și socioculturală. De obicei, globalizarea este asociată cu implicațiile sale. Ia este văzută nu ca un proces ireversibil, ci mai curând în perspectiva sa dinamică.
Una dintre cele mai uzitate definiții ale conceptului de globalizare este următoarea: „Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale”. Această posibilitate de extindere a relațiilor pe plan internațional implică o serie de termeni, rezistență, acțiuni și reacțiuni.
În această definiție sunt cuprinse atât aspectele obiective, cât și cele subiective pe care le implică acest concept. Pe de o parte, „geografia” pierde din relevanță datorită noilor tehnologii, noilor strategii ale actorilor economici, precum și politicilor acestora, atât de ordin național, cât și internațional. Pe de altă parte, globalizarea devine din ce în ce mai puternică datorită faptului că oamenii au început să simtă tot mai clar noile oportunități deschise de utilizarea tehnologiilor noi, precum și de punerea în practică a noilor strategii și politici. Atunci când se acționează în concordanță cu dinamica globalizării are loc exact crearea procesului de globalizare.
În același timp, temerile și reacțiile cauzate de dezvoltarea procesului sunt, de asemenea, realități simțite de indivizi. În această definiție se poate observa reducerea importanței distanței geografice, însă nu și dispariția acesteia. Distanțele se reduc, însă nu dispar. Prin urmare, relațiile la nivel internațional sunt mai ușor de stabilit și oamenii, mărfurile și simbolurile sunt eliberate de contextul geografic. Într-un sistem global acestea se mișcă liber la nivel planetar, devenind din ce în ce mai clară ideea că indivizii și societățile sunt tot mai puțin protejați de granițe.
În definiție este cuprinsă, de asemenea, și ideea creșterii posibilității de extindere a rețelelor la nivel global. Aspectul potențialității rezidă în rolul pe care realitățile de ordin sociocultural le au în determinarea „logicii globalizării”. O cultură puternic orientată spre conservatorism și izolare, regimurile politice dictatoriale, existența unei ordini mondiale puternic fragmentată, o regionalizare cu caracter defensiv etc. pot schimba evoluția globalizării în mod semnificativ.
În opinia lui Schimitov, „Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrie globalizarea, avem datoria să recunoaștem că ne aflăm în fața unui colonialism modern…” . Acest fenomen, prin care interacțiunea umană globală crește într-o asemenea măsură, face ca efectele sale primare, cât și reacțiile pe care le provoacă să dea naștere la numeroase alte fenomene.
Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică. Ele au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socioculturale internaționale pe care le numim globalizare. Oamenii au devenit conștienți de acest lucru. De aici, toate rețelele, relațiile și dependențele interumane și statale au devenit virtual mondiale. Această internaționalizare potențială a relațiilor și dependențelor cauzează deficite pe plan democratic, ecologic, social și al securității și produce efecte cum ar fi schimbarea atitudinilor și deficiențe administrative. Globalizarea nu este un fenomen in totalitate negativ. Ea este un factor de integrare a omului în comunitatea mondială și oferă spațiu de desfășurare noilor sisteme de guvernabilitate globală și unei societăți civile globale.
Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală (Martin Albrow, 1990).
Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localități îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, și invers (Anthony Gidees, 1990).
Globalizarea este rețeaua globală care a adunat laolaltă comunități de pe această planetă, altădată dispersate și izolate, într-o dependență mutuală și o unitate ale „ unei singure lumi” (Emanuel Richter).
Caracteristicile curentului globalizării cuprind internaționalizarea producției, noua diviziune internațională a muncii, noile mișcări migratoare dinspre Sud spre Nord, noul mediu competitiv care generează aceste procese, precum și internaționalizarea statului, făcând din state agenții ale lumii globalizate.
Lumea devine tot mai mult un supermarket global (engl. A global shopping mall) în care ideile și produsele pot fi găsite peste tot în același timp. Globalizarea nu se referă, pur și simplu, la procesul obiectiv de creștere a intercomunității. Se referă la conștientul și subiectivitatea individului, adică la scopul și intensitatea conștientizării lumii ca spațiu unic. Globalizarea este ceea ce cei din Lumea a Treia au numit, timp de secole, colonizare. Globalizarea se referă la procesul prin care relațiile sociale devin relativ lipsite de factorii distanță și granițe, în așa fel încât viața umană se desfășoară din ce în ce mai mult în largul unei lumi văzute ca loc unic.
Termenul „globalizare” a intrat pentru prima oară intr-un dicționar (Webster) în 1961. De la mijlocul anilor '80 câștigă o circulație considerabilă: el se alătură ca adjectiv altor termeni ca piețe, instituții, ecologie, finanțe, stiluri de viață, comunicații, migrație, legi, fabrici, război, conferințe, societate civilă, evenimente și riscuri. Daniel Yering face diferența între globalizare ca proces de expansiune a comerțului și investiților și globalitate, care este o stare sau o condiție, o realitate dincolo de globalizare: „intrarea într-o lume a globalității”.
Termenul de globalizare a dobândit o forță emoțională destul de mare. Unii îl consideră un proces cu efecte benefice – o adevărată soluție pentru viitoarea dezvoltare economică mondială – dar, în același timp, inevitabil și ireversibil. Alții îl privesc cu ostilitate, chiar teamă, considerând că el determină creșterea inegală între națiuni, provoacă șomajul și amenință standardele de viată și procesul social. Această prezentare oferă o viziune de ansamblu asupra unora dintre aspectele care stau la baza globalizării și intenționează să identifice modurile în care țările pot să valorifice câștigurile asociate procesului, păstrându-și totodată obiectivitatea asupra evaluării riscurilor aferente.
Globalizarea oferă oportunități extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele țări devin din ce în ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele. Țările care au reușit să devină parte a sistemului unic global pe cale să se contureze se bucură de creșteri economice mult mai însemnate și de o reducere mult mai importantă a sărăciei. Politicile de orientare spre integrarea globală au indus un dinamism ridicat și chiar prosperitate pentru multe dintre țările din Asia de Est, convertind regiunea de la una dintre cele mai sărace cu 40 de ani în urmă spre una din acele zone cu cel mai ridicat potențial de dezvoltare. Și, pe măsura creșterii standardelor, democrația și problemele economice (cum ar fi mediul înconjurător și standardele de muncă) au intrat pe un trend de creștere calitativă tot mai evident.
Pe de altă parte, trebuie precizat și faptul că în anii 1970 și 1980, când multe țări din America Latină și Africa au urmat politici de orientare spre interior, dezvoltarea economică a acestora a stagnat sau s-a canalizat pe un trend descrescător și s-au înregistrat creșteri impresionante ale sărăciei cu valori ridicate ale inflației. În multe cazuri, mai ales în Africa, dezvoltările înregistrate la nivelul țărilor celor mai bogate au determinat agravarea problemelor țărilor mai sărace. Pe măsură ce aceste regiuni și-au schimbat politicile, veniturile au început să crească. În momentul de față au loc mari transformări pe această direcție. Încurajarea trendului este cel mai bun curs pentru promovarea creșterii economice, dezvoltare și reducerea sărăciei. Totuși, crizele înregistrate de piețele emergente în anii 1990 au demonstrat că oportunitățile asociate procesului de globalizare presupun și riscuri – riscuri provenite din mișcările volatile de capital, la care se adaugă riscurile de ordin social, economic și de degradarea mediului înconjurător care sunt determinate de accentuarea sărăciei.
Așadar, globalizarea este o realitate, probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării înseamnă nu numai o șansă pierdută, ci și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobândite.
În concluzie, globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi si mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională.
1.2. Motoarele globalizării
Primul motor al globalizării este inovația tehnologică. EI cuprinde mai ales tehnologia de informare și comunicare. Aceasta are un asemenea impact asupra mobilității și comunicării, încât „revoluția tehnologică” implică și „o revoluție socială” și o avansare clară de la capitalismul industrial către o concepție (și o realitate) postindustrială a relațiilor economice. Alvin Toffler 1-a denumit „AI treilea val”.
Evoluțiile spectaculoase în planul dezvoltării tehnologice în sfera informaticii telecomunicațiilor din ultimul deceniu au contribuit, printr-o adevărată „revoluție a informațiilor” pe care au declanșat-o, într-o măsură covârșitoare la globalizarea vieții economice internaționale contemporane. Prin însăși natura lor, noile tehnologii din sfera largă a comunicațiilor au o dimensiune globală, ele nu recunosc și nu respectă granițele naționale. Creșterea fără precedent a vitezei de transmitere a informațiilor, diversificarea mijloacelor de transmitere a informațiilor și sporirea fiabilității acestora sub impactul noilor tehnologii conduc necontenit la sporirea „vizibilității transfrontiere” a evenimentelor naționale. Acestea determină ca un eveniment dintr-o țară să exercite, instantaneu, un impact asupra altei țări. Evenimente, subiecte și probleme nu mai pot fi menținute în interiorul granițelor unei țări sau regiuni; dacă sunt importante, ele se transformă în evenimente globale, subiecte globale și probleme globale. Astfel, de exemplu, dezastrul nuclear de la Cernobîl a devenit o problemă globală, așa cum distrugerea pădurilor din America Latină constituie o preocupare globală, sau cum deteriorarea mediului înconjurător, în general, a devenit un subiect global. Evenimentele mai recente legate de războiul din Golf, din 1991, au constituit un alt indiciu plin de semnificații pentru relevanța noilor tehnologii din sfera informaticii și telecomunicațiilor pentru procesul de globalizare a vieții internaționale, sub aspectul potențialului, vizibilității, flexibilității și mobilității sporite pe care le prefigurează aceste tehnologii.
Noul context digital, rezultat în urma fuzionării tehnologiilor din sfera informaticii și a telecomunicațiilor, dispune de două caracteristici remarcabile: 1/ convergență a serviciilor, ceea ce înseamnă că orice serviciu și respectiv toate serviciile pot fi furnizate prin același mijloc de înmagazinare și transmisie; 2/ conectabilitate și interoperabilitate, ceea ce înseamnă că utilizatori multipli – fie persoane reale, fie dispozitive – pot prelucra și utiliza resursele prin intermediul rețelelor. Practic, toate informațiile sunt transmise pe căi de înaltă definiție și standardizare, alcătuind ceea ce, în literatura de specialitate, au fost desemnate drept „primele autostrăzi electronice ale lumii”.
Fenomenul creșterii explozive a telecomunicațiilor și al globalizării rețelelor de telecomunicații s-a impus tot mai mult atenției analiștilor scenei vieții economice internaționale a zilelor noastre, atât în virtutea efectelor de mare anvergură pe care le antrenează asupra celor mai diverse sfere ale vieții economice contemporane, și care se conturează deja cu deosebită pregnanță putând fi, ca atare, relativ ușor comensurate, cât și, mai ales, în virtutea implicațiilor pe termen lung, a căror amploare reală la ora actuală nu poate fi încă pe deplin sesizată, poate cel mult intuită.
Procesele tehnologice deosebit de rapide înregistrate în anii '80 în sfera informaticii și a telecomunicațiilor, asociate cu mutațiile petrecute în configurația piețelor internaționale, cu globalizarea vieții de afaceri sub incidența activităților marilor corporații transnaționale, ea și cu tendințele de privatizare și de dereglementare a pieței telecomunicațiilor (în mod tradițional, sever reglementată prin politici guvernamentale) au determinat modificări radicale în configurația telecomunicațiilor. Aplicarea noilor tehnologii în acest domeniu – tehnica de calcul, rețelele de cabluri din fire optice etc. – au contribuit în mod substanțial la creșterea vitezei și fiabilității telecomunicațiilor, concomitent cu expansiunea globală a rețelelor.
Al doilea motor al globalizării este hegemonia ideologiei neoliberale. Ea este în legătură cu triumful ideologiei economiei de piață, a societății de consum și de distracție etc. Este un curent ideologic global în care democrația este considerată soră cu economia de piață, împreună formând o echipă câștigătoare. Bineînțeles că a existat și mai este încă o intensă interacțiune între globalizarea tehnologică și cea ideologică. Această interacțiune a dus la globalizarea prin economie și a economiei înseși.
Realitatea globalizării poate fi înțeleasă ca fiind o concentrare a celor două motoare: „noua tehnologie” și „hegemonia valorilor neoliberale”. Se înțelege că hegemonia neoliberalismului a devenit mai vizibilă și a căpătat o dimensiune superioară după sfârșitul războiului rece. Modelul pieței libere și al democrației a devenit și mai convingător datorită colapsului comunismului. Căderea Zidului Berlinului a părut multora ultima victorie mult așteptată a echipei occidentale. Totuși, popularitatea thatcherismului și reaganomiei începuse mai înainte, o dată cu economizarea vieții, adâncirea egoismului, materialismului, iar problemele statelor „social-democratice” occidentale începuseră deja în anii '70. Văzut din această perspectivă, colapsul comunismului a fost doar un moment important al unui proces „de victorie neoliberală” care se afla deja în desfășurare.
Ideologia neoliberală invită politicienii să liberalizeze piețele, să descentralizeze economiile și să privatizeze companiile de stat. Apoi, inovațiile tehnologice, mai ales informatizarea și telecomunicațiile, au permis actorilor economici să profite deplin de posibilitățile deschise de piețele libere. Tot tehnologia informatică a permis mișcările de capital spre toate colțurile lumii într-o fracțiune de secundă. Tot ea, împreună cu procesul de miniaturizare și revoluționare a transporturilor au permis producerea unor părți componente ale unui produs în diferite continente, pentru ca apoi să fie asamblate și distribuite pe piețele din toată lumea. Producția, vânzarea și cumpărarea au început să fie din ce în ce mai puțin legate de factorul geografic ca niciodată. Acordarea de credite, de împrumuturi, speculațiile de orice fel au devenit activități „mondiale”. Acest lucru s-a întâmplat pentru că ideologia neoliberală a convins politicienii să înlăture ;,barierele de piață”, dar și pentru că tehnologia avansată a permis circulatia bunurilor, banilor, simboluriulor și oamenilor dincolo de frontiere repede și ieftin.
Deși hegemonia neoliberalismului poate fi considerată forța motoare a globalizării, nu se poate spune că toate consecințele globalizării au fost dorite sau măcar prevăzute de protagoniștii acestei ideologii. Ideologia neoliberală, de exemplu, se bazează pe conceptul de democrație (cu națiunea ca entitate politică, statul ca autoritate exclusivă în cadrul unor granițe stabilite, cu legitimitate și autoritate organizate în interiorul granițelor naționale, bazate pe constituție și pe separația puterilor în stat). În acest model, spațiul internațional este organizat în cadrul unui sistem interstatal. Neoliberalismul a crezut că binefacerile sistemului vor rămâne definitive: în carul statelor democratice securitatea internă și externă va fi garantată; piața națională și globală va fi organizată. Cu toate acestea, din cauza globalizării, democrațiile din statele naționale teritoriale au început să decadă.
1.3. Globalizarea și mondoeconomia
1.3.1. Globalizarea și producția
Deosebit de semnificative sunt transformările produse de globalizarea în materie de producție. Corporația clasică națională s-a transformat azi în rețea, încorporând într-un produs finit o suită de elemente culese din cele mai îndepărtate surse. Marca de fabricație rămâne neschimbată din motive de prestigiu al calității, dar „made in” dispare, pentru că piesele se produc înainte de asamblare în zeci de locuri aparținând rețelei globale. Când un american cumpără un automobil Pontiac de la General Motors cu 20.000 USD, el nu știe că „6.000 USD merg în Coreea de Sud pentru operațiile de rutină și pentru cele de asamblare, 3.000 USD în Japonia pentru componentele principale (motoare, axe planetare și componente electronice), 1.500 USD în Germania pentru design, 800 USD în Taiwan, Singapore și Japonia pentru componentele mici, 500 USD în Marea Britanie pentru serviciile de reclamă și marketing și cam 100 USD în Irlanda și Barbados pentru prelucrarea datelor. Restul – mai puțin de 8.000 USD – revine celor care se ocupă cu elaborarea strategiilor în Detroit, avocaților și bancherilor din New York, membrilor grupurilor de presiune din Washington, lucrătorilor din domeniul asigurărilor și cel al asistenței sociale din toată țara și acționarilor de la General Motors, majoritatea lor trăind în Statele Unite, dar un număr tot mai mare fiind cetățeni străini”. Un asemenea tip de producție presupune rețele dezvoltate de transporturi, comunicări și informații.
Piețele tind să se globalizeze datorită faptului că piețele interne nu mai pot susține costurile crescânde ale cercetării și dezvoltării și nici ciclurile de viață tot mai scurte ale produselor sub aspect tehnologic. Într-o măsură tot mai accentuată, marile corporații își extind sfera de acțiune în afara granițelor naționale, recurgând la managementul transnațional în domeniile inovației, producției și desfacerii. O adevărată rețea de „alianțe strategice”, cum ar fi fuzionări de firme, crearea de societăți mixte, acorduri de cesionare reciprocă de licențe, dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în comun a produselor ș.a. – permit corporațiilor să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate piețelor internaționale și să împartă beneficiile de pe urma expansiunii investițiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse.
O rețea mondială de producție permite firmelor să își diversifice sursele de aprovizionare și piețele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate și, într-un. sens mai general, le oferă o mai mare latitudine de acțiune în condițiile de volatilitate accentuată ce caracterizează piața internațională a zilelor noastre.
O dată cu globalizarea piețelor, produsele, la rândul lor, devin tot mai „globalizate”. Un produs finit reprezintă tot mai mult rezultatul combinării unor inputuri materiale și servicii ale căror surse de proveniență sunt tot mai diversificate, fiind localizate în cele mai diferite colțuri ale lumii. încă la mijlocul anilor '80, rezultatele unor cercetări efectuate cu privire !a dimensiunea globalizării producției industriei prelucrătoare indicau un stadiu avansat de globalizare în industria automobilelor, a bunurilor electronice de 1arg consum, în industria textilă și a confecțiilor. Se evidențiază, de exemplu, că un autoturism „global” este construit din părții componente provenite din nu mai puțin de 16 țări diferite. Un exemplu concret, de dată mai recentă, ne este oferit de autoturismul-sport, de mare succes, „Mazda Miata”, care a beneficiat de servicii de design în California, de servicii de inginerie în Japonia, iar prototipul a fost construit in Anglia.
1.3.2. Globalizarea și comerțul internațional
Anii de avânt din 1950-1975 au făcut să crească volumul comerțului mondial cu 500%, în timp ce produsul global s-a mărit cu 22%. Marele impuls a venit din partea unei organizații guvernamentale, din familia Națiunilor Unite, care a purtat numele GATT până la transformarea. sa în OMC/WTO (World Trade organization). Eficiența ei discretă și tenace mărește încrederea în posibilitatea unei instituții valabile de guvernare globală. în bilanțul de 50 de ani și GATT apare și următoarea realizare: astăzi tarifele medii sunt o zecime din ceea ce au fost la crearea sa.
De la produse industriale s-a trecut la servicii și protecția proprietății intelectuale, care nu se aflau înainte pe agendă. Acum preocupările se extind la sectorul telecomunicațiilor, finanțelor și tehnologiei informaționale. Comerțul cu servicii crește mai repede decât cel cu bunuri. Agricultura și comerțul electronic sunt teme noi. Noua organizație mondială de comerț (OMC) s-a afirmat de la început printr-o mai mare capacitate de a arbitra dispute de oameni: în 47 de ani GATT a rezolvat 300 de sesizări; în numai 3 ani, OMC a rezolvat 132 de plângeri.
În timp ce se conturează o largă convergență de opinii în rândul analiștilor scenei relațiilor economice internaționale contemporane, atunci când califică mutațiile intervenite în structura comerțului internațional – cum ar fi creșterea comerțului intraramură sau comerțului cu servicii – drept consecințe ale adâncirii procesului de globalizare a economiei contemporane, părerile se diferențiază sensibil atunci când sunt apreciate tendințele de amplificare a abordărilor regionale și bilaterale din spațiul relațiilor economice internaționale. Astfel, unii analiști consideră proliferarea, în ultimii ani, a negocierilor bilaterale și regionale un simptom alarmant al fragmentării și incoerenței sistemului comercial, reprezentând tot atâtea devieri de la .principiul multilateralității, consfințit de-a lungul deceniilor drept principiul călăuzitor al sistemului comercial internațional. Alții, mai puțin sceptici, înclină să pună acest fenomen pe seama aceluiași proces de globalizare susținută a economiei, considerându-1 un răspuns direct al relațiilor economice internaționale la schimbările fundamentale petrecute in organizarea internațională a producției și în natura competiției internaționale.
În această din urmă viziune, la care tindem să subscriem și noi, schimbările care au alterat semnificativ natura și ro1u1 comerțului internațional, în special, și relațiile economice globale, în general, au fost alimentate de două tendințe „gemene”, aparent divergente, dar avându-și originea în același proces de internaționalizare a producției: adâncirea integrării regionale a sistemelor de producție, concomitent cu accentuarea procesului de globalizare.
În contextul globalizării producției, relația dintre comerț și investiții dobândește noi dimensiuni, ceea ce a fost recunoscut în Runda Uruguay prin includerea în procesul negocierilor a măsurilor vizând investițiile străine legate de comerț, fără însă ca toate aspectele acestui raport și, respectiv, ale raportului politici comerciale-politici investiționale să fie abordate.
Inabilitatea fostului GATT de a aborda strânsa integrare dintre deciziile din domeniul politicilor comerciale și celelalte dimensiuni ale politicilor guvernamentale reprezintă, în mod cert, o cauză majoră, care a alimentat negocierea unor acorduri bilaterale și regionale de instituire a unor regimuri de liber schimb. Se poate considera, așadar, că guvernele au reacționat față de mutațiile intervenite în natura relațiilor comerciale internaționale printr-o predilecție fățișă pentru acordurile bilaterale și regionale de liber schimb, precum și prin căutarea unor soluții ad-hoc pentru noile tipuri de probleme comerciale ivite în diferitele ramuri industriale în noul context economic internațional.
Totodată, devine tot mai evident că eșecul în abordarea viitoare a acestor probleme în cadrul OMC va conduce la erodarea, în continuare, a rolului acestuia în raport cu tendințele de abordare bilaterală și regională. Rezultă, prin urmare, că schimbările intervenite în planul relațiilor economice globale, în general, și al comerțului internațional, în particular, reclamă cu cea mai mare urgență schimbări corespunzătoare la nivelul instrumentelor de politică comercială și al sferei de cuprindere a acordurilor comerciale. Mai mult, in condițiile in care setul de principii și reguli multilaterale care guvernează comerțul internațional se dovedește a fi; in multe privințe, tot mai puțin compatibil cu realitățile comerciale ale zilelor noastre, vor fi necesare schimbări în înseși conceptele de bază legate de comerț, în paralel cu schimbări adecvate la nivelul metodologiilor de colectare a datelor statistice vizând comerțul pe care se bazează guvernele în elaborarea politicilor comerciale. În acest sens, ni se pare plină de semnificații remarca făcută de același analist american, la care ne-am referit anterior, potrivit căreia, în prezent, asistăm la o revoluție în planul organizării producției și comerțului, a cărui amploare este similară cu revoluția industrială din secolul al XVIII-lea, care a constituit fundamentul pentru analiza economică întreprinsă de Adam Smith. Această revoluție economică va necesita elaborarea, în timp util, a unor noi paradigme, care să poată servi drept fundament pentru conceptualizarea disciplinelor comerciale.
Desigur, o asemenea redefinire a regulilor de joc în sfera comerțului internațional, în conformitate cu noile realități ale vieții economice internaționale, presupune ca partenerii comerciali să ajungă la înțelegerea faptului că piața globală este o competiție acerbă între jucători dispunând de diferite planuri ale jocului, de diferite culturi, filosofii și valori, dar că, pentru a supraviețui in aceste circumstanțe noi, raporturile de colaborare trebuie să prevaleze asupra celor de confruntare. Tendințele manifestate la nivelul economiei mondiale contemporane converg, în mod implacabil, către adâncirea interdependențelor economice, politice și culturale dintre statele individuale, ceea ce presupune în mod necesar cooperare: fiecare are nevoie de celălalt.
Oricât de impresionante ar fi salturile comerțului urmate de cele ale producției, ele nu pot fi comparate cu finanțele, al căror volum de schimburi este astăzi de sute de ori mai ridicat decât al comerțului.
Globalizarea pieței financiare constituie un alt indiciu clar că economiile diferitelor țări avansează spre un sistem global mai puternic integrat. Creșterea competiției pe piețele financiare internaționale forțează marile instituții financiare să se lanseze in operațiuni de mare anvergură în jurul lumii, sfidând granițele naționale și fusurile orare și înglobând în ofertele lor o varietate tot mai mare de servicii financiare. Se apreciază că anual, pe plan mondial, sunt operate prin intermediul rețelelor internaționale de telecomunicații transferuri de fonduri „electronice” totalizând 100.000 miliarde dolari. Evenimentele legate de „lumea neagră” din octombrie 1992 constituie o altă dovadă evidentă a globalizării pieței financiare, precum și a promptitudinii cu care computerele și comunicațiile pot să afecteze economia mondială.
1.3.3. Către o economie globală bazată pe rețele
Noile realități conturate în sfera relațiilor economice internaționale au determinat pe unii analiști să emită părerea că economia mondială se îndreaptă către un nou model de globalizare, indus de noile forțe care acționează in mod implacabil in această direcție, cum ar fi: noile tehnologii din domeniul informaticii și telecomunicațiilor, piețele financiare, comerțul cu servicii și strategiile marilor corporații transnaționale bazate pe operarea rețelelor de servicii. Cu alte cuvinte, s-ar părea că suntem martorii cristalizării unei economii globale bazată pe rețele, pe măsură ce are loc tranziția de la un sistem de interdependențe axat cu precădere pe comerț, către un sistem de interconectări axat cu precădere pe rețele.
Această tranziție dinspre o configurație a relațiilor economice globale dominată de formele clasice de comerț către o configurație nouă, mai complexă, a acestora, în care prevalează îmbinarea și întrepătrunderea tot mai accentuată a fluxurilor comerciale, tehnologice, de investiții și servicii dirijate și derulate tot mai mult prin intermediul rețelelor globale, înlesnite prin progresele tehnologice spectaculoase din sfera informaticii și telecomunicațiilor – poate fi observată, de altfel, cu deosebită claritate, dacă se urmărește evoluția în timp a strategiilor marilor corporații transnaționale promovate in noul climat concurențial internațional. Profesorul japonez Noritake Kabayashi, decanul Școlii de Afaceri din cadrul Universității Keio, care a urmărit – în cadrul unui program de cercetare încercările corporațiilor japoneze de a se „globaliza” începând din anul l978, a identificat cinci stadii în drumul acestora spre globalizare; 1. Exportul din țara de origine; 2. Producția în țara-gazdă; 3. Integrarea în activitățile economice ale țării / regiunii-gazdă; 4. Coordonarea activităților regionale și 5. Dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activități globale. În opinia cercetătorului japonez, cele mai puternice firme japoneze nu au reușit să ajungă decât in stadiul 3, in timp ce în Europa și America de Nord există deja adevărate – și nu puține corporații aflate în stadiul 5.
De altfel, o dovadă că logistica pentru realizarea unor activități economice globale este deja în plin proces de dezvoltare o constituie – după cum s-a putut observa – vastele relele de servicii care își fac apariția în arena internațională în ritm exponențial, înglobând întreaga lume in sfera monetară, bancară, a transporturilor, telecomunicațiilor și informaticii, deservind sau incorporând organizații interne dintr-un număr crescând de țări.
Indiciile că se află in curs de cristalizare un sistem global mai puternic integrat și axat, mai curând, pe relații de interconectare prin re/ele decât pe relații de interdependențe gravitând in jurul comerțului, ne sunt fumizate și la nivel regional. În acest sens, se poate afirma că obiectivele creării pieței unice în cadrul C.E.E. depășesc crearea unei simple piețe comune axate pe comerț, întrucât ele vizează libera circulație nu numai a bunurilor materiale, ci și a persoanelor, capitalurilor și serviciilor, și anticipează astfel noi dimensiuni ale relațiilor dintre țările membre, care pot fi puse în legătură cu noile concepte legate de „interconectare” și, respectiv, „rețele”. Dimensiuni similare, chiar dacă nu de aceeași amploare ca la nivel european, pot fi identificate și în cadrul Acordului de Comerț Liber Nord-american (N.A.F.T.A.) sau al celorlalte acorduri regionale încheiate în ultimii ani.
Așadar, se poate considera că internaționalizarea producției reprezintă, pe de altă parte, și forța motrice care alimentează crearea acordurilor regionale de comerț liber. Pe măsură ce sistemele de producție se extind în mod frecvent dincolo de granițele naționale, pentru a cuprinde și țări învecinate, nu trebuie să mire faptul că se accentuează presiunile pentru eliminarea impedimentelor in calea fluxului neîngrădit de resurse și informalii între facilitățile de producție localizate în asemenea țări învecinate. În timp ce anumite aspecte ale producției contemporane îmbracă nu numai dimensiuni regionale, ci și globale, datele disponibile relevă deosebit de clar că producția a devenit mult mai integrată la scară regională decât la cea globală. Cu alte cuvinte, urmărind negocierea unor acorduri regionale de liber schimb, guvernele naționale încearcă, de fapt, in majoritatea cazurilor, să ajungă din urmă realitățile economice reflectate într-un grad avansat de integrare economică regională, care au precedat de factori consfințirea lor de jure.
1.4. Noua economie
Lumea se schimbă. De altfel, s-a schimbat mereu de-a lungul istoriei omenirii. Astăzi insă se schimbă repede, foarte repede. Marile momente din istoria noastră au avut drept cauză apariția unor tehnologii. Azi trăim un alt mare moment. Microprocesorul și protocolul de comunicații la Internet, pe de o parte, și voința politică a guvernelor de „a ușura” reglementările din anumite sectoare, pe de altă parte, modifică paradigma.
Un sistem economic modern are nevoie de trei componente pentru a funcționa: oferta, cererea și intermediari care să pună în contact purtătorii cererii și pe cei ai ofertei. Aceasta constituie radiografia unui sistem capitalist tradițional (drept de proprietate, urmărire a profitului etc.).
În ultimii ani a fost din ce în ce mai evident că o nouă economie iese la iveală, „Vechea ordine” industrială este inlocuită de o economie bazată pe informatică și pe rețele de calculatoare. Noua economie este dinamică, inovatoare și condusă de schimbări. Date fiind particutaritătile noii economii, analiza și înțelegerea mecanismelor sale funcționale constituie un demers imposibil de realizat cu instrumentele utilizate pentru analiza economiei sistemelor economice și economiilor tradiționale. Deși aparent este o contradicție în termeni, noua economie poate apărea și se poate dezvolta numai in condițiile progresului economic și numai atunci cănd economia tradițională și productivitatea in economie au atins un anumit nivel.
1.4.1. Elemente definitorii
Spre deosebire de economia industrială, bazată pe tranzacții directe, implicănd bunuri fizice și înțelegeri scrise, în noua economic tranzacțiile sunt digitale, permițând relații virtuale și medii noi de afaceri care nu erau posibile înainte. Creșterea în noua economie este suportată de mai mulți factori, în plus față de economia industrială. Factorii fizici ca munca, rezervele de capital, resursele naturale etc. au fost de primă importanță în perioada industriei. Deși acești factori sunt încâ importanți in noua economie, noi capacități, ca de exemplu informația, inovația și tehnologia, au un rol esențial.
Noua economie presupune extinderea utilizării informației digitale și a Internetului ca mediu de lucru într-o arie largă de servicii și activități (programe informatice, informații on line, tranzacții comerciale, servicii financiare și bancare etc.). Dată fiind natura noii economii, s-a incercat definirea ei printr-o serie de sintagme, cum ar fi:
„economia digitală”, pentru că vizează bunuri și servicii a căror producție, dezvoltare și vânzare depind, in mod esențial, de tehnologii digitale
„economia infotrnației”, pentru că include toate bunurile și serviciile legate de tehnologiile informaționale, cum ar fi: cercetare, servicii legale și bancare, servicii financiare;
„economia virtuală”, pentru că mediul in care se desfășoară tranzacțiile nu este un mediu fizic, ci virtual;
„economia Internetului”, pentru că mediul de lucru este Internetul;
„e-commerce” și „e-conomy" etc.
Doi autori americani, Kling și Lang, propun o anumită tipologie, în încercarea lor de a introduce o sistematizare în studiul noului fenomen. Astfel, ei sugerează folosirea Internetului de „economie a informației” pentru sfera bunurilor și serviciilor informaționale (de la cercetare și învățământ până la publicitate și „show-biz”). Totodată, ei recomandă conceptul de „economie digitală” în cazul acelor bunuri și servicii unde cercetarea-dezvoltarea-producția-vânzarea sunt dependente in mod vital de tehnologia digitală.
Cât privește termenul de „nouă economie”, aceiași autori consideră oportună, folosirea sa în cazul unei interacțiuni între „economia informației” și „economia digitală”, pentru a evidenția consecințele rezultate, cum ar fi creșterea înaltă, inflația scăzută și un nivel scăzut de șomaj.
În esență, noua economie este un concept larg care descrie o economie în care, atât produsul final, cât și stările intermediare ale acestuia constau în informație și în care tehnologiile digitale moderne oferă accesul la scară mondială la toate informațiile disponibile la un moment dat. Aceste noi tehnologii au rolul de a potența eficiența în practicile de afaceri convenționale, tradiționale și de a facilita apariția unor noi procese și produse.
Evoluția „noii economii” nu ar trebui limitată la sectorul de informație; ea reprezintă un proces cu largi consecințe chiar și în „vechea economie”, cea tradițională.
„Noua economie” nu implică in mod necesar rate de creștere în întreaga economie, care să depășească performanțele medii din ultimii ani. Există îndoieli in legătură cu sustenabilitatea unei creșteri economice înalte. Gordon și Gundlach adoptă o poziție critică în legătură cu potențialul de sporire a productivității al „noii economii” ținând seama de eșecul și chiar prăbușirea câtorva firme cunoscute din cadrul noii economii („dotcoms"), in anul 2000, de încetinirea creșterii economice în Statele Unite, in 2001.
În concluzie, o evaluare mai realistă a schimbărilor induse de „noua economie” se impune de la sine, in măsura in care se dorește o reflectare corectă a naturii și implicațiilor noilor procese economice.
1.4.2. Tranziția de la economia tradițională la noua economie
Trecerea la o economie in totalitate digitală este inevitabilă in viitor. in această perspectivă, companiile își pregătesc intens resursele, astfel încât să facă față noilor oportunități oferite, dar și restricțiilor impuse de economia digitată. În esență, Internetul facilitează această economie electronică, atenuând barierele fizice și economice ale economiei tradiționale.
Dinamica pieței digitale permite inițiativelor noi sau celor deja existente să se alinieze acestui nou model de afaceri neconvenționale. Datorită creării concurenței digitale, consumatorii vor avea de câștigat nu numai un acces mai larg la informații, dar și un acces la . noile produse și servicii, in condițiile îmbunătățirii puterii de cumpărare: în acest sens, se așteaptă ca pe viitor acest schimb de putere de la producători la cumpărători să se producă pe fondul reducerii (și chiar al eliminării) capacității vânzătorilor de a impune prețuri neacoperite de valoarea produsului sau serviciului oferit. Constituirea noii economii va implica deopotrivă companii și inițiative private pur digitale a căror unică modalitate de reprezentare pe piață este Internetul, dar și companii tradiționale, organizate inițial conform modelului economiei tradiționale și care își vor extinde sfera de activitate și către economia digitală.
Construcția economiei electronice este un proces continuu, care dezvoltă modele de afaceri pe baza unei continue analize și măsurări a performanțelor. În acest context se așteaptă ca intensificarea ritmului de dezvoltare a economiei electronice existente să ducă la o creștere generalizată a cererii globale de produse și servicii, creând astfel o rampă de lansare companiilor proaspăt intrate in acest proces. Cu toate acestea, simpla prezență a unui agent economic pe piața digitală nu reprezintă o soluție într-un mediu concurențial din ce în ce mai competitiv. Ca rezultat al noilor posibilități de alegere și comparare a prețurilor folosind motoare de căutare și selecție electronice, se pare că zilele când consumatorii erau limitați la prea puține alternative datorită spațiului geografic limitat la care aveau acces sunt numărate.
O afacere digitală se va concentra in primul rând spre contactul direct, în rețeaua Internet, dintre producător și consumator, acesta din urmă fiind luat în considerare ca individ și nu ca grup social. Fiecare preferință a fiecărui consumator va fi luată in considerare de către Furnizori de bunuri și servicii, astfel că produsul va fi orientat către consumatorii individuali. Astfel, organizațiile și întreprinderile vor necesita intr-o primă etapă, firme de consultanță digitală („consultanți digitali”), capabili să faciliteze dialogul cu consumatorii și să le ușureze producătorilor sarcina de a personaliza serviciile și bunurile oferite. În acest mod companiile își vor concentra cea mai mare parte a resurselor către culegerea de date și efectuarea de studii: referitoare la cerințele și preferințele consumatorilor. Companiile care vor înțelege mai bine nevoile și dorințele clienților, adaptând produsele și serviciile in funcție de acestea, vor deține un avantaj categoric asupra concurenței. În acest scop, nu se așteaptă ca firmele producătoare să își limiteze eforturile de promovare și vânzare la produsele actuale, datorită redirecționării:, resurselor în direcția dialogului cu consumatorii, ci se întrevede apariția companiilor intermediare care vor prelua acest rol pe lângă promovarea produselor, asigurând realizarea de studii aprofundate asupra consumatorilor. in aceste direcții se așteaptă o diversificare din ce in ce mai accelerată a gamei de produse, realizată in primul rând pe baza datelor furnizate și a vânzărilor efectuate de acești agenți intermediari.
Din această perspectivă, rezultă că în viitor își vor face apariția „Conglomerate de Consumatori”, organizații de intermediari care vor reprezenta opțiunile și preferințele unor mase mari de consumatori. Aceste conglomerate vor deveni principalele surse de informare ale producătorilor asupra pieței. Astfel, aceste conglomerate vor promova fidelitatea. consumatorilor față de anumite firme și mărci care le satisfac cel mai bine pretențiile; în viitorul apropiat, companiile de prestigiu vor aprecia valoarea impunerii mărcii proprii în astfel de conglomerate ale consumatorilor. În același timp, companiile insele își pot crea astfel de conglomerate proprii, având ca obiectiv câștigarea loialității consumatorilor față de marca deținută, printr-o mai bună cunoaștere și satisfacere a cerințelor acestora.
Chiar dacă satisfacerea consumatorilor este pe primul plan, totuși companiile vor mai avea de îndeplinit o altă cerință-criteriu importantă: competitivitatea prețului. În timp ce scăderea costului și deci micșorarea prețurilor prezintă un avantaj pentru un furnizor, un alt furnizor de produse și servicii similare, din altă zonă geografică, aflat in imposibilitatea de a reduce costurile va resimți o presiune din partea consumatorilor, datorită prețului mai ridicat. Astfel, piața electronică va determina o selecție foarte severă în rândul furnizorilor de bunuri și servicii din întreaga, lume. În acest caz, companiile care nu oferă produse competitive, ca și calitate și preț, vor fi eliminate, multe industrii vor suferi deprecieri substanțiale ale prețurilor.
În prezent, având la bază experiența câtorva companii puternice prezente pe această piață, pătrunderea și rămânerea pe piața electronică fac ca la nivelul unui agent economic să se resimtă o scădere de 30% până la 50% față de prețurile practicate pe o piață tradițională. Totodată, pe o astfel de piață caracterizată de scăderea prețurilor, operativitatea și eficiența sunt determinante pentru succesul unei firme.
1.4.3. Noua economie în cifre
Diferiți indicatori utilizați pentru estimări privind evoluția telecomunicațiilor, între 199 și 2002, indică o creștere constantă a utilizării computerelor personale, prin intermediu Internetului, ca mijloc de comunicare la distanță. O creștere rapidă se evidențiază în cazul telefoniei mobile.
Pentru anul 2002, la nivel mondial, față de 1990, se estimează o dublare a lungimii liniilor telefonice, o creștere de 5,6 ori a stocului mondial de computere, o creștere de peste 90 de ori a utilizatorilor telefoniei celulare și o creștere de 192,7 ori a utilizatorilor de Internet. Expansiunea Internetului va fi vizibilă nu numai din punct de vedere al numărului utilizatorilor, ci și din punct de vedere al furnizorilor de servicii de Internet: astfel, începând din a doua jumătate a anului 1994, până în ianuarie 2001, numărul de Internet hosts a crescut de circa 22 de ori, de la 4,8 milioane, la peste 105 milioane.
De asemenea, legat de utilizatorii și furnizorii de Internet, se poate remarca creșterea importanței Internetului ca mediu de desfășurare a afacerilor. Unul dintre elementele care a limitat până în prezent expansiunea e-business este dat de gradul redus de securitate al plăților on-line. Pe măsură ce acest impediment a fost, într-o anumită măsură, depășit și gradul de securitate al plăților on-line a crescut, în ultimii trei ani s-a putut constata o creștere semnificativă a segmentului e-commerce. În conformitate cu un studiu realizat de UNCTAD, se estimează că ponderea comerțului on-line în totalul fluxurilor comerciale internalionale va atinge între 10-25% în 2003; aceste estimări trebuie privite cu o anumită notă de precauție, date fiind incertitudinile care există cu privire la rata de creștere a e-commerce. Un alt studiu, efectuat de „Global Business Dialogue on Electronic Commerce”, o asociație formată de 67 de firme multinaționale, estimează că valoarea totală a tranzacțiilor on-line va atinge aproximativ 7.000 de miliarde USD anual și aproximativ un miliard de persoane vor 6 conectate la Internet până în 2005. Tot referitor la expansiunea comerțului on-line, OCDE mizează pe o creștere a comerțului internațional în cazul produselor livrate on-line și pe o diversificare a produselor astfel comercializate, care în 1999 constau cu precădere într-o gamă relativ limitată de servicii furnizate la nivel internațional de firmele multinaționale. Astfel de evoluții pot avea efecte negative datorită creșterii concurenței la scară globală, în special asupra produselor și sectoarelor care erau sau sunt protejate de autoritățile statale prin bariere comerciale tradiționale (care nu vor mai avea efect protecționist in cazul tranzacțiilor on-line). Totodată, OCDE se așteaptă ca, pe măsura dezvoltării tranzacțiilor on-line, să se producă presiuni pentru armonizarea internațională (sau chiar unificarea) standardelor de calitate, de acreditare, de licențiere, existente la nivel național pentru a se adapta cerințelor noilor practici în afaceri.
Unul din factorii care limitează în prezent expansiunea afacerilor on-line este legat de distribuția neuniformă la nivel mondial a tehnologiilor necesare pentru realizarea unor astfel de tranzacții; altfel spus, „Internetul a ajuns numai în anumite părți ale lumii”. În tabelul 1, sunt prezentate cinci din principalele instrumente ale tehnologiei de comunicare și informații și distribuția lor în plan geografic.
Stadiul de pregătire al diferitelor categorii de țări pentru era informației și noua economie
Tabelul 1
Sursa: Statistici Banca Mondială 2000 și International Telecommunication Union 2000
Notă: Zona gri include date sub 50% media mondială
Țări cu venit scăzut – țări cu PNB/loc. mai mic de 730 USD/loc.
Țări cu venit mediu spre scăzut- țări cu PNB/loc. între 73l și 3030 USD/loc.
Țări cu venit mediu spre ridicat – țări cu PNB/loc. între 3031 și 9350 USD/loc
Țări cu venit ridicat – țări cu PNB/loc. peste 9367 USD/loc.
Tabelul 1 indică discrepanța dintre țările cu venit scăzut și țările cu venit ridicat din punct de vedere al nivelului tehnologic în domeniul comunicațiilor și informației. Cel mai evident decalaj se poate observa în cazul tehnologiei avansate, respectiv în ceea ce privește numărul de computere care revin la 1000 locuitori și furnizorii de Internet. Faptul că acești doi factori sunt esențiali pentru dezvoltarea „economiei Internetului” și a „e-economy” va constitui unul din elementele care va perpetua actuala situație, și anume aceea că tehnicile și practicile specifice e-business se vor dezvolta mai lent și mai târziu în țările cu venituri medii, și scăzute decât în țările dezvoltate. Altfel spus, vom putea asista la situația în care e-businessul va deveni ceva obișnuit în țări ca Finlanda, Germania, SUA etc., în timp ce în țările sărace, noua economie va fi necunoscută sau se va afla în stadii incipiente.
Tabelul 2 își propune o analiză a stadiului de pregătire al diferitelor categorii de țări dezvoltate pentru noua economie, pe baza a doi indicatori: numărul de utilizatori Internet și numărul de furnizori de servicii Internet.
Stadiul de pregătire al diferitelor categorii de țări dezvoltate pentru noua economie
Tabelul 2
Sursa Telecordia 2001
Așa cum se poate observa, 80% din utilizatori și 91% din și furnizorii de Internet sunt concentrați în UE, SUA, Canada și Japonia, ceea ce înseamnă că, la acest moment, acestea sunt zonele unde se așteaptă cea mai mare creștere a economiei Internetului.
Totodată, cele două tabele indică discrepanțe evidente între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare cu privire la stadiul tehnologic și informațional necesar pentru existența și funcționarea noii economii și oferă indicii cu privire la decalajele de dezvoltare a noii economii în profil regional. Așa cum menționam anterior, aceste decalaje vor frâna constituirea noii economii globale, planetare. Acest fapt poate avea și alte consecințe negative, cum ar fi: dacă estimările cu privire la evoluția ponderii tranzacțiilor on-line în totalul fluxurilor comerciale internaționale se dovedesc a fi corecte, aceasta va însemna, dată fiind infrastructura informațională precară în țările în dezvoltare care va determina o participare redusă a acestei categorii de state la e-commerce care se va traduce, de asemenea, la o scădere mai mult sau mai puțin severă (in funcție de ritmul real de creștere a noii economii și de decalajele infrastructurale față de țările dezvoltate) în comerțul internațional cu toate efectele care decurg dintr-o astfel de evoluție. În funcție însă de ritmul de inovare tehnologică, toate aceste considerații pesimiste s-ar putea dovedi false, în măsura în care saltul tehnologic care se va realiza în viitorul apropiat va permite „digitalizarea” completă, rapidă și la costuri scăzute a țărilor in dezvoltare și reducerea astfel a decalajului tehnologic și informațional care le desparte de țările dezvoltate. O astfel de evoluție este plauzibilă. Spre exemplu, in Uganda, în prezent numărul utilizatorilor telefoniei celulare este mai ridicat decât cel al utilizatorilor telefoniei fixe, tradiționale etc. De asemenea, creșterea rapidă a exporturilor Indiei de produse software apropie această țară de nivelul țărilor membre OCDE.
1.4.4. Modificarea cadrului juridic internațional in conformitate cu cerințele noii economii
Ritmul rapid de expansiune a Internetului ca mediu de efectuare a tranzacțiilor comerciale nu a fost însoțit de modificările necesare în planul reglementărilor internaționale pe care le solicită apariția și dezvoltarea acestui nou tip de afaceri. Crearea unei rețele electronice internaționale (sau chiar mondiale) de afaceri va necesita o armonizare a politicilor comerciale naționale care să asigure reguli clare, transparente și nediscriminatorii și chiar modificări ale cadrului juridic internațional, în scopul evitării distorsionării evoluției ebusiness și, maximizării la scară mondială a beneficiilor rezultate din funcționarea noii economii.
O altă modificare a cadrului normativ al comerțului internațional vizează uniformizarea standardelor tehnice sau chiar introducerea unor standarde unice pentru mărfurile și serviciile tranzacționate on-line, general valabile în forma convenită la nivel mondial. Activitatea de standardizare va trebui să cuprindă nu numai aceste elemente, ci, în primul rând, norme și standarde tehnice aplicabile componentelor hard și soft ale rețelelor de tranzacționare on-line pentru a asigura compatibilitatea între un număr cât mai mare de rețele. Problema care va apărea in această situație este aceea a instituției de standardizare care, prin faptul că va stabili aceste standarde care vor trebui respectate de toți furnizorii de produse și de toate firmele virtuale, va dobândi o putere de monopol la nivel mondial. Pentru noua economie, tot în legătură cu activitatea de standardizare, se pune problema cine va stabili normele de funcționare a rețelei, cine va stabili numele domeniilor, cum se va asigura compatibilitatea diferitelor programe software.
Tot în legătură cu e-commerce se mai ridică o altă problemă, aceea a legii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pe Internet și a modului de colectare a taxelor aplicate asupra circulației mărfurilor, sau asupra diferitelor tipuri de tranzacții. Spre exemplu, unde se va colecta TVA-ul? Un studiu realizat în 2001 propune extinderea și in sectorul e-business a principiului jurisdicției țării de origine (a țării vânzătorului). Aceasta ar presupune, spre exemplu, că consumatorii nemulțumiți de calitatea sau performanțele unui produs achiziționat on-line vor putea depune plângeri legate de acest aspect in țara lor, dar soluționarea cererii se va face in conformitate cu normele și standardele țării vânzătorului. În măsura in care, spre exemplu, se va realiza o armonizare sau unificare a standardelor tehnice din țara cumpărătorului cu cele din țara vânzătorului, o astfel de alternativă va părea anacronică. Totodată, mai există posibilitatea ca firma virtuală și clientul său să stabilească, de comun acord, în momentul încheierii tranzacției, care să fie legea aplicabilă acesteia, așa cum se face în mod tradițional.
O altă modificare a cadrului normativ internațional se referă la elaborarea unui set de norme general valabile la nivel internațional pentru e-commerce care să permită accesul liber și nediscriminatoriu la rețelele naționale, nivelul minim de protecție a1 datelor personale, securitatea semnăturii electronice, drepturile de copyright și mărcile tranzacționate pe Internet.
În abordarea aspectelor legate de protecția datelor personale ale utilizatorilor rețelei Internet, între Uniunea Europeană și Statele Unite apar diferențe esențiale.
În general, datorită experiențelor neplăcute în domeniul securității informației, europenii sunt preocupați in mod serios de această problemă. În 1995, Uniunea Europeană a adoptat un act privind confidențialitatea pe Internet, act care a intrat în vigoare în octombrie 1998. Statele membre sunt îndreptățite să opereze modificări în modul de aplicare a Directivei. Acest act reglementează drepturile indivizilor asupra informațiilor personale. În principiu: persoanele au drepturi asupra datelor personale; cei care controlează datele au anumite obligații:
– să urmărească acuratețea și actualitatea datelor;
să nu identifice indivizii mai mult decât este necesar.
Datele pot fi procesate dacă:
subiectul și-a dat, cel puțin într-un mod ambiguu, consimțământul;
există un interes legitim pentru procesarea acestor informații;
subiectul a fost informat ce date se vor colecta și cum vor fi folosite
Subiecții au dreptul de acces la datele personale în cadrul firmelor și, de asemenea, au dreptul să te corecteze in caz că acestea sunt incorecte.
Înainte ca datele să fie transmise terților este necesar acordul subiecților. Pe lângă necesitatea urmăririi scopului declarat, există un set de reguli speciale ce se aplică datelor medicale, celor privind religia sau convingerile politice. Transmiterea datelor către țări in care nu există reglementări echivalente este interzisă.
Reglementările din Uniunea Europeană pun accentul pe intimitatea indivizilor. În mod cert, acestea vor influența dezvoltarea comerțului electronic, cel puțin prin crearea altor căi față de Statele Unite. De exemplu, în UE, o firmă cum ar fi Amazon.com nu poate personaliza site-ul pentru fiecare consumator dacă nu primește in prealabil acordul fiecăruia.
Spre deosebire de Uniunea Europeană, politica intimității în Statele Unite nu urmărește anumite obiective clare. De exemplu, nu există reglementări privind secretul datelor medicale. În momentul de față, politica confidențialității din SUA este orientată spre piață. Firmele pot cumpăra sau vinde informațiile înregistrate despre utilizatorii Internetului. Politic confidențialității este la latitudinea fiecărei firme. Un studiu efectuat în 1998 arată că doar 14% din cele 1.400 de firme supravegheate au o politică declarată privind confidențialitate informațiilor.
Poate părea că piața nu oferă nici un mecanism pentru promovarea intimității. Totuși firmele care doresc să-și protejeze clienții trebuie să fie foarte discrete cu informațiile despre aceștia. Dacă o firmă va fi discretă sau va vinde informațiile despre clienții ei, depinde de tipul activității. TRUST, o organizație care promovează intimitatea pe Internet, a organizat un studiu asupra potențialilor clienți în domeniul electronic. Dintre persoanele asupra cărora s-a făcut studiul, 70% și-au exprimat îngrijorarea privind monitorizarea, 80% și-au făcut griji în privința achizițiilor on-line, 63% aveau rețineri de a divulga informații personale cu excepția cazului în care firma explica utilitatea acelor informații.
Expansiunea comerțului electronic depinde, în mare parte, de capacitatea firmelor de se adresa preocupărilor clienților privind confidențialitatea. Să privim aspectele pozitive ale colectării de date despre consumatorii on-line. Site-uri precum Amazon.com pot personaliza site-ul după interesele utilizatorului, fapt care sporește eficiența ajutându-1 pe consumator să se concentreze asupra căutării. De asemenea, anunțurile publicitare pot fi concentrate asupra intereselor celui care le vizionează. Paradisul agenților publicitari este să fie capabili să prezinte fiecărui individ reclamele care sunt cel mai probabil să-i trezească interesul. Aspectul negativ al colectării de date este că individul nu are control asupra datelor și că, datori vânzărilor între firme ale datelor, se pot crea baze de date imense, conținând profiturile indivizilor. În acest caz, posibilitatea abuzului politic sau personal este uriașă.
În aceste condiții, în cel mai rău caz, firmele americane nu vor avea dreptul să facă afaceri on-line în Europa, dacă există posibilitatea unui transfer de date referitoare la indivizi către SUA. De exemplu, mai pot exista și alte implicații:
– interzicerea comerțului electronic dacă datele despre europeni nu sunt procesate în spațiul european, cu respectarea noilor reglementări;
– firmele hoteliere și de transporturi aeriene nu pot transfera date despre preferințele consumatorilor, cum ar fi preferințele culinare sau de cazare;
în cercetările medicale, nu se pot combina datele americane cu cele
europene;
– firmele care au nevoie de date despre indivizi, cum ar fi firmele de contabilitate asigurări, credit trebuie să fie foarte discrete.
Unele firme au făcut eforturi pentru a se conforma Directivei europene privi confidențialitatea. Citibank împreună cu Căile Ferate Germane au încheiat un acord privind lansarea celei mai mari oferte de cărți de credit din Germania. Cele două firme au negociat luni obținerea aprobării și instituirea unor garanții ale confidențialității în conformitate directiva UE. Alt caz este cel al American Airlines, care au fost îndrumate de agenția supraveghere a confidențialității din Suedia să șteargă datele privind situația medicală pasagerilor suedezi după fiecare zbor, cu excepția cazului în care clienții și-au dat în mod explicit consimțământul.
Firmele americane sunt conștiente că pentru extinderea activității prin intermediul Internetului trebuie să ofere consumatorilor o mai bună securitate a datelor personale trebuie să-și declare politicile de confidențialitate. Pentru a evita implicarea guvernului firmele se vor orienta către adoptarea unor standarde de confidențialitate.
Un număr mare de organizații internaționale au încercat, în ultimii ani, să se implice in elaborarea unor norme internaționale, coduri de conduită aplicabile tranzacțiilor an-tine. În acest sens poate fi menționată inițiativa „Electronic Commeree Task Force” lansată de OMC în scopul coordonării armonizării și cooperării in elaborarea unor norme comune privind regulile de origine, evaluarea; norme vamale aplicabile pentru diferite categorii de produse și servicii; totodată, in cadrul acestui program sunt vizate și aspecte legate de drepturile de proprietate intelectuală aplicabile tranzacțiilor on-line. În contextul expansiunii segmentului e-commerce, OMC atrage atenția asupra importanței de continuare a procesului de deschidere a piețelor și a nediscriminării comerciale și în acest tip de tranzacții.
Totodată, expansiunea segmentului e-commerce nu poate fi concepută în absența liberalizării sectoarelor naționale de telecomunicații.
Un alt aspect care trebuie evidențiat în legătură cu modificările necesare ale cadrului juridic internațional se referă la reglementările cu caracter fiscal și vamal aplicabile bunurilor și tranzacțiilor on-line. La acest moment pentru mărfurile achiziționate on-line, cu componență transfrontalierâ, nu se percep nici un fel de taxe vamale, ceea ce înseamnă că comerțul electronic beneficiază de un tratament preferențial față de sistemul tradițional de tranzacționare a mărfurilor, în condițiile in care comerțul electronic va deveni forma principală de desfășurare a comerțului internațional, cel puțin pentru anumite categorii de mărfuri, acest fapt ar putea avea un efect negativ asupra veniturilor la bugetul statului care pot înregistra scăderi de amplitudini diferite in funcție de gradul de substituire a comerțului tradițional cu comerțul electronic.
Scurta experiență in domeniul comerțului electronic a dus la formularea unor principii ce nu se pot aplica comerțului clasic. Legăturile Contractuale (de exemplu, publicitatea pe un alt site și posibilitățile de conectare prin acesta) duc la atragerea consumatorilor și împărțirea veniturilor. Conținutul site-urilor este esențial pentru viziunea și promovarea serviciilor. În compunerea unui site, criteriul de bază trebuie să fie performanța, trebuie avută, însă, în vedere și ușurința în folosire, mecanismul de răspuns și abilitatea de conectare la alte rețele. Utilizatorii Internetului sunt interesați doar de ceea ce li se pare lor relevant, de aceea conținutul site-urilor și legăturile cu pagini apropiate este esențial.
Dacă aruncăm o privire asupra întregii economii mondiale, se poate observa că, la începutul secolului XXI, „noua economie” nu caracterizează decât țările dezvoltate și nici măcar în aceeași măsură. Revoluția informației și comunicării a pornit din Statele Unite care se află la o mare distanță față de țări ca Japonia, Germania, Marea Britanie etc., din punctul de vedere al nivelului tehnologic in informatică. Există un important decalaj între SUA și restul țărilor bogate, in special in privința numărului de calculatoare personale pe cap de locuitor și al accesului la Internet, in ianuarie 2001, în timp ce în Si1A numărul utilizatorilor de Internet depășea cifra de 150 de milioane, în Regatul Unit și Japonia ea era de circa 35 de milioane, iar in Germania de 24,3 milioane.
Decalajul este de-a dreptul uriaș când intră în discuție țările în dezvoltare și, mai ales, cele mai sărace. La începutul lui 2001, în țări în dezvoltare relativ avansate ca Brazilia și Argentina, utilizatorii de Internet erau de, respectiv, 10 milioane și aproape un milion. Așa stând lucrurile, se poate spune că în prezent cea mai mare parte a populației globului nu are încă acces la noua tehnologiei a informației. În consecință, nu se poate vorbi despre o „globalizare a noii economii”. În cea mai mare parte a țărilor lumii, domină „vechea economie”, „economia coșurilor de fabrică” cum o denumește Toffler.
=== Capitolul III ===
CAPITOLUL III
TRANSFORMAREA ECONOMIEI GLOBALE
3.1. Schimbările structurale din economia internațională
3.1.1 Ascensiunea și declinul hegemoniei americane
3.1.2 Schimbarea în condițiile ofertei
Limitări în managementul cererii
Problema tranziției
3.2. Politici economice în economiile în curs de dezvoltare
3.3. Modificarea repartiției producției mondiale
Procesul dezvoltării inegale
3.1. Schimbările structurale din economia internațională
Epoca economică inaugurată la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și perpetuată până în anii '80 a fost una dintre cele mai remarcabile din istoria omenirii. Perioadei de reconstrucție din deceniul șase i-a urmat o creștere economică într-un ritm fără precedent, prezentă în anii '60 și la începutul anilor '70. Într-un interval de aproximativ patruzeci de ani, produsul național brut al lumii s-a triplat. Interdependența economică internațională, în comerț, relații monetare și investiție străină, a progresat într-un ritm și mai rapid, ducând la unele speculații și teorii despre consecințele pe termen lung ale acestor evoluții. Omenirea, au susținut liberalii, se integra într-o economie de piață globală, în care frontierele de stat și naționale își pierdeau semnificația economică sau politică.
Totuși, până la mijlocul anilor '80, visul liberal al unei economii mondiale în expansiune, organizată în termenii unei piețe autoreglate, fusese spulberat.
În anii '70, fenomenul inedit al "stagflației" – combinația dintre o rată scăzută a creșterii economice, șomaj de masă și o inflație cu două cifre – lua locul creșterii economice rapide și stabile. Ea a fost urmată de o creștere economică globală cu o rată mult mai redusă, în anii '80. Realizările unor runde succesive de liberalizare a comerțului au fost erodate de diseminarea unor bariere netarifare și a unor varii forme de protecționism economic, sistemul monetar internațional a intrat în stare de confuzie iar stabilitatea structurii financiare globale s-a confruntat cu amenințarea problemelor-mamut ale datoriilor țărilor mai puțin dezvoltate. Interdependența economică internațională a început să dea înapoi pe mai multe fronturi.
Eforturi de înțelegere și de explicare a acestei răsturnări incredibile în destinele economice globale și a implicațiilor sale pentru viitorul economiei politice au făcut savanții, cei care răspund de soarta afacerilor și oficialitățile vieții publice. În ciuda proliferării unor teorii rivale și a unor interpretări care se înșiră pe spectrul ideologic de la teoreticienii raționaliști, la dreapta și până la marxiști, la stânga, observatorii s-au grupat, în esență, în jurul a două tipuri de analiză mai importante, corespunzătoare pozițiilor conjucturală și structurală. Puțini dintre analiștii fenomenului pot fi plasați integral într-una sau alta, deși de identificat putem identifica două poziții diferite.
Poziția conjucturală susține că economia mondială a fost supusă unei serii de șocuri exogene și unui management economic iresponsabil. Aceste evenimente exterioare și dezastruoase include impactul inflaționist al Războiului din Vietnam, cele două masive salturi în costul țițeiului (1973-1974 și 1979-1980) și deficitul bugetar american. Deși autorii acestei școli de gândire recunosc că activitățile economice sunt marcate de existența unui număr de tendințe de lungă durată sau persistente în timp, cum sunt rolul statutului în economie și declinul rentabilității multor economii, ei afirmăm că neșansa sau eșecurile unor politici s-au dovedit de primă importanță în explicarea slabelor randamente ale economiei mondiale de după 1973. Cu niște politici mai inteligente, aceasta ar putea fi consolidată și readusă pe drumul creșterii economice stabile și neinflaționiste. După care procesul de interpendențe economice în creștere se va relua.
În opoziție cu această perspectivă oarecum benignă, poziția strcturalistă este de părere că numeroase schimbări semnificative – politice, economice și tehnologice – au alterat structura și funcționarea economiei internaționale.
Aceste evoluții, care merg de la declinul relativ al economiei americane și până la profundele mutații intervenite în condițiile cererii și ofertei, ar fi dus, ni se spune, la o transformare fundamentală a caracterului economiei mondiale. Ca o consecință a acestor schimbări structurale, o revenire la înaltele niveluri ale creșterii economice și ale interdependenței globale din trecut va fi foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă, în cazul în care nu vor fi găsite noi aranjamente în managementul economiei mondiale.
Ca în cele mai multe dezbateri de acest tip, ambele poziții își au valoarea lor. Pe de o parte, e sigur că în anii '70 o conjuctură de evenimente nefericite și de politici imprudente au scos brusc economia mondială din matca ei, și ar fi nesăbuință curată din partea cui ar sugera că alegerea unor politici înțelepte n-ar relansa-o în direcția cea bună. Pe de altă parte, ar fi la fel de inutil să se treacă cu vederea schimbările structurale profunde, survenite la jumătatea anilor '80, de natură să se facă din această misiune una foarte dificilă. Ca să înțelegem semnificația acestor evoluții pentru economia politică internațională, trebuie să începem printr-o examinare a cauzelor fundamentale ale succesului remarcabil al economiei postbelice și a modului în care aceste cauze au fost afectate de unele schibări structurale. Doar așa devine cu putință să obținem o perspectivă asupra acestor chestiuni și să evaluăm de ce și cum combinația dintre factorii conjucturali și cei de structură au produs problema economică globală.
Reușitele extradionare ale economiei mondiale din epoca postbelică ar putea fi atribuite unui număr de trei trăsături principale. Prima a rezultat din împrejurările politice favorabile, a doua a fost existența unor factori benefici în ofertă iar cea de a treia, cererea foarte mare. De fapt, acești trei factori structurali au și făcut ca politica economică să aibă atâta succes. Ca dovadă, schimbarea acestor condiții, începând cu anii '70, a complicat misiunea politicilor confruntate cu problemele contemporane ale economiei politice mondiale.
3.1.1. Ascensiunea și declinul hegemoniei americane
Statele Unite ieșeau din cel de al Doilea Război Mondial ca putere economică și militară dominantă sau hegemonică a sistemului internațional. Această întâietate necontestată a Americii s-a datorat în parte distrugerilor provocate de război celorlalte economii industriale. Din această perspectivă, funcția de comandă a liderului american din primii ani ai perioadei postbelice era " anormală " și, într-o bună zi, avea să dispară odată cu refacerea celorlalte economii. Situația artificială mai sus-amintită a născut însă așteptări economice false și extraordinar de mari în sânul poporului american, care s-au prelungit în anii '80 și au îngreunat enorm ajustarea la declinul economic și politic. Tot ea a împins SUA să-și asume obligații internaționale care i-au descurajat pe aliații săi să contribuie în mod corespunzător la menținerea ordinii economice și politice internaționale, obligații peste capacitățile sale pe timp mai îndelungat.
La încheierea războiului, Statele Unite se angajau, din rațiuni economice și politice, în renașterea economiei internaționale liberale. Ulterior, legăturile, politice și de securitate, dintre Statele Unite și principalii lor aliați – Europa Occidentală și Japonia – , au pregătit cadrul politic în limitele căruia economia liberală a lumii putea opera cu relativă ușurință. În interesul coeziunii acestei alianțe, atât Statele Unite, cât și aliații lor au avut îndeobște voința de a-și subordona interesele imediate și egoiste binelui general.
Statutul de lider al Americii și cadrul alianței au furnizat o bază sigură și stabilă dezvoltării relațiilor economice globale. Pentru prima dată în istorie, toate economiile capitaliste erau aliați politici. Inițiativele americane în cadrul comerțului au dus o serie de runde succesive dedicate liberalizării tarifare. Dolarul a fost așezat la baza sistemului monetar internațional, în timp ce ajutorul, investiția directă și tehnologia au facilitat dezvoltarea cu repeziciune a țărilor avansate și a unora dintre cele mai puțin dezvoltate. Dar poate că cea mai substanțială contribuție americană la renașterea și succesul economiei internaționale liberale a fost una politică și psihologică. Statele Unite și-au asumat sarcina apărării democrațiilor industriale, dând astfel posibilitatea vest-europenilor și, mai cu seamă, japonezilor să-și concentreze energiile și resursele asupra dezvoltării economice. Hegemonia americană a oferit un mediu favorabil în cadrul căruia forțele ofertei și ale cererii au creat o epocă de creștere fără precedent și o economie internațională din ce în ce mai deschisă.
Spre deosebire de centenara Pax Britannica, perioada de hegemonie americană a durat doar câteva decenii. Decăderea ei a început odată cu trecerea la ceea ce avea să devină corp de politici excesiv keynesiene și cu escaladarea Războiului din Vietnam în anii '60. La mijlocul anilor '80, mărturiile care scot în evidență declinul relativ al economiei americane au devenit copleșitoare. În primii ani ai deceniului 1950-1960, Statele Unite, cu o populație reprezentând 6 la sută din totalul populației mondiale, dădeau aproximativ 40 la sută din Produsul Mondial Brut; până în 1980, participarea americană se redusese cu jumătate, la aproximativ 22 la sută. În timp ce, la începutul perioadei postbelice, Statele Unite produceau 30 la sută din exporturile industriale mondiale, până în 1968 partea lor scăzuse ajungând la numai 13 la sută. Creșterea productivității americane, care o depășise pe a restului lumii decenii în șir, a coborât dramatic de la o rată de 3 la sută anual, în primii ani de război, la un nivel incredibil de modest de 0,8 la sută în anii '70.
Întrucât productivitatea americană se târa în urma altor economii naționale, în special Japonia, Germania Federală și TNI, rezultatul s-a tradus printr-o economie mai puțin competitivă și printr-o scădere substanțială a standardului de viață american. În domenii ca formarea capitalului, întâietate tehnologică și muncă ( capitalul uman ), Statele Unite se plasau în urma unui pluton tot mai compact de concurenți industriali. Până și în materii prime, care de-a lungul istoriei sale fuseseră o sursă de putere competitivă, SUA devenea din ce în ce mai puțin autosuficientă; numai în agricultură și în unele industrii de înaltă tehnologie și-a păstrat forța neîntrecută. Până prin 1985, în aproape orice altă categorie de putere economică, Statele Unite declinaseră mult.
Primele semne ale transformării poziției globale a economiei americane au fost evenimentele care au avut loc în 1973. În această perioadă, Statele Unite au pierdut mai întâi controlul asupra sistemului monetar mondial, odată cu căderea sistemului Bretton Woods și cu trecerea la cursuri de schimb flexibile, iar apoi asupra pieței mondiale a carburanților. În timp ce actul decisiv, în primul caz, l-a reprezentat refuzul Germaniei de a susține în continuare dolarul aflat în dificultate, odată cu decizia aceleiași de a-și aroga un rol de lider monetar mai important în Comuniunea Europeană, în al doilea, cuvântul hotărâtor l-a avut OPEC. Pentru prima oară în epoca postbelică, bunăstarea economică americană și politica macroeconomică erau subminate substanțial de acțiunile unor guverne străine. Până în pragul deceniului nouă, poziția de lider hegemon a Americii și climatul politic favorabil pe care-l crease economiei liberale mondiale se erodaseră în mare măsură. Cu toate că Statele Unite rămâneau pe mai departe puterea economică și militară dominantă, declinul lor relativ a influențat profund rolul pe care puteau să-l joace, și l-ar fi jucat, în economia internațională, precum și relațiile cu celelalte economii naționale. Problemele critice ale economiei mondiale din sfera comerțului, a banilor și datoriei erau lăsate fără soluție. Cu toate că Statele Unite rămâneau pe mai departe puterea economică și militară dominantă, declinul lor relativ a influențat profund rolul pe care puteau să-l joace, și l-ar fi jucat, în economia internațională, precum și relațiile cu celelalte economii naționale.
Problemele critice ale economiei mondiale din sfera comerțului, a banilor și a datoriei erau lăsate fără soluție. Cu cât puterea Americii declina, cu atât politicile sale s-au concentrat mai mult asupra propiilor interese, înmulțind conflictele dintre SUA și alte țări.
Odată cu Războiul din Vietnam și continuând până sub administrația Reagan, Statele Unite deveniseră mai degrabă un " hegemon prădător ", ca să folosim sintagma lui John Conybeare (1985), mai puțin dispus să-și subordoneze interesele intereselor aliaților săi; manifestau, în schimb, tendința tot mai vivace de a uza de statutul de hegemnon în urmărirea obiectivelor proprii, definite în sens îngust. În ochii multor străini, politica economică americană trecea de la forma sa de nepăsare benignă la aceea de nepăsare malignă. Iar faptul că America se folosea de poziția sa economică dominată era primit cu resentimente crescânde de către partenerii săi economici; care, la rândul lor, nu s-au dovedit în stare sau nu au vrut să-și asume o parte mai mare din responsabilități în managementul sistemului și și-au urmărit propriile lor țeluri naționale, definite în sens îngust.
Politicile Administrației Reagan au accelerat deteriorarea în perspectivă a poziției economice a Statelor Unite. În ciuda accentului pus de Administrația Reagan pe economia ofertei și pe creșterea ratei economiilor națiunii și a investiției în interior, ambele au căzut dramatic, în timp ce datoria raportată la PNB a atins o proporție fără precedent, neliniștitoare. Între 1980 și 1985, finanțarea obligată a deficitului bugetar de 200 miliarde de dolari pe an, sau mai mult, a făcut ca rata economiilor americane să scadă de la 17 la 12 la sută; în aceiași perioadă, rata economiilor personale a executat un plonjon până la 4 la sută și uneori chiar mai jos. (Dimpotrivă, rata economiilor japoneze a persistat în jurul cifrei de 30 la sută. ) Această reducere cu circa 200 de miliarde de dolari a economiilor națiunii pe an a fost compensată prin restrângerea investiției interne și prin împrumuturi în exterior.
Deficitul bugetar a mai însemnat și un declin serios în acumularea de capital. Absorbind mai bine de jumătate din totalul economiilor națiunii, el a mărit ratele dobânzilor și a " izgonit peste graniță " investiția internă; rata de acumulare a capitalului a coborât de la 17,5 la sută din PNB, în 1979, la 16,2 la sută, în 1985. Efectul pe termen lung al acestui declin de 1,6 bilioane de dolari în acumulările de capital privat echivala cu o " pierdere de 160 miliarde de dolari anual pe termen nelimitat ". Consecințele acestei diminuări în acumulare au fost o mai scăzută creștere a producției, dezindustrializarea accelerată a economiei americane și o coborâre semnificativă a standardului de viață în viitor. Plătind impozite mai mici și luând cu împrumut din afară, americanii au consumat mai mult, dar va veni o zi când va trebui să achite nota de plată sub forma unor impozite mai ridicate, a inflației reînnoite sau, mai probabil, a unei combinații din amândouă.
Contrar teoriei ofertei, elaborată de Administrația Reagan, poporul american a reacționat la reducerea impozitelor mai degrabă înglodându-se în datorii, decât economisind. Însănătoșirea economică a fost însoțită și, în fapt, propulsată de acumularea datoriei private, publice și externe. Între 1980 și sfârșitul anului 1985, totalul datoriei restante ( publică și privată ) aproape că s-a dublat, sărind de la 4,3 la 8,2 bilioane de dolari; în 1985, depășea cu 15 la sută nivelul din 1984, pe când PNB creștea doar cu 2,3 la sută . Situația era caracterizată în termeni dramatici de Leonard Silk: „Totalul datoriei Statelor Unite a crescut la mai mult decât dublul său în ultimii șapte ani, trecând de la 3,3 bilioane de dolari, la finele anului 1977, la 7,1 bilioane de dolari în ultima parte a anului 1984. În timp ce datoria federală s-a mărit cu 754 miliarde de dolari pe parcursul acestui interval, datoria privată a crescut cu 2,3 bilioane de dolari. Doar în ultimii doi ani, datoria totală s-a urcat la aproape 1,5 bilioane de dolari. În ultimul trimestru al anului 1984, datoria totală, privată și publică, făcea saltul la o rată anuală de 1 bilion de dolari pentru prima oară în istorie. Anul trecut, Guvernul Federal a împrumutat 198,8 miliarde de dolari ca să-și finanțeze deficitul, în timp ce firmele private și gospodăriile populației adăugau 535 miliarde de dolari la datoriile lor."
De-a lungul primilor cinci ani ai Administrației Reagan, datoria națională se apropia de nivelul de 2,0 bilioane de dolari. În pragul anului 1990, ar putea atinge aproximativ 2,3 bilioane de dolari sau 40 la sută din PNB și, luând în calcul ratele dobânzilor pe anul 1986, plata dobânzilor va fi crescut cu 200 miliarde de dolari iar până în 1990 va înghiți 40 la sută din toate impozitele pe venitul personal. Statele Unite își ipotecau viitorul într-un grad necunoscut până atunci de istoria lumii. Nivelul datoriei private, publice și externe a poporului american, și costurile serviciilor pe suma datorată au devenit, îl cităm pe Președintele Băncii Rezervelor Federale din New York, " fără precedent ", amenințând stabilitatea financiară a Statelor Unite și a restului lumii. Aidoma altor puteri în declin din trecut, Statele Unite se complăcuseră prea mult timp să consume peste măsură și să investească insuficient.
Întrucât economiile națiunii, odată cu materiile prime, tehnologia disponibilă și competența umană, alcătuiesc resursele productive ale unei economii, posibilitatea unor consecințe pe termen lung ale acestui comportament necumpătat, din partea poporului american și a guvernului său, a atins cote alarmante. Americanii preferau să consume sursa bogăției lor naționale și a altor națiuni, decât s-o investescă productiv. Economiștii au început să se teamă că plata dobânzilor către creditorii străini va arunca Statele Unite într-un cerc vicios din care n-aveau cum să iasă ușor; ca multe dintre țările mai puțin dezvoltate, cu datorii, ar fi fost nevoie să se îndatoreze și mai mult ca să-și onoreze plata dobânzilor compuse. Dacă asta însemna că plățile dobânzilor către străini vor depăși în cele din urmă exportul american și alte venituri din străinătate, atunci ar fi devenit necesare noi împrumuturi pentru achitarea procentelor pe suma datorată și chiar ar fi fost dificil ca Statele Unite să-și stopeze declinul economic.
În deceniile terminale ale secolului XX, SUA se află prinsă între multiplele sale angajamente și puterea sa în scădere, adică în poziția clasică a oricărui hegemon în declin. Întrucât Sovietele își măreau forța militară, Statele Unite și-au asumat cheltuieli tot mai ample pentru a-și menține poziția politică și militară de hegemon; concomitent, ascensiunea unor concurenți industriali și pierderea mai vechilor monopoluri economice, în energie, tehnologie și agricultură, le micșora capacitatea de a-și finanța hegemonia. Cu o rată redusă de creștere economică și cu o rată joasă a economiilor națiunii, Statele Unite trăiau și apărau niște angajamente care le depășeau cu mult mijloacele. Spre a restabili întrucâtva un echilibru între angajamentele asumate și puterea lor, Statele Unite s-ar fi văzut într-o bună zi obligate să-și reducă angajamentele din lumea întreagă, să coboare standardul de viață american sau să diminueze investiția productivă internă într-o măsură și mai mare decât până atunci. Totodată, hegemonia americană era amenințată de o criză fiscală cu potențial devastator.
Un timp, Statele Unite au reușit să-și mascheze declinul și să amâne unele opțiuni dificile, exploatându-și poziția de hegemon economic. Pe durata Războiului din Vietnam, Administrația Johnson a făcut față încercării tipărind dolari și inundând lumea cu un excedent de lichidități; Administrația Nixon a procedat la fel, pentru a impulsiona economia și a asigura pe această cale realegerea Președintelui. Surplusurile rezultate au condus la inflația ridicată, care, în cele din urmă, a distrus sistemul Bretton Woods. În anii '80, Administrația Reagan și-a finanțat structura militară masivă și remarcabilă însănătoșire a economiei americane, în special prin împrumuturi contractate peste hotare, în primul rând cu ajutorul financiar al japonezilor. Doar entuziaștii cei mai ardenți ai teoriei ofertei și-au închipuit că această hegemonie și prosperitate economică, susținute bănește prin împrumuturi, ar putea stărui indefinit. Rolul internațional al dolarului a înlesnit Statelor Unite plata voluminosului deficit comercial și a costului poziției globale printr-un expedient care-i ipoteca viitorul. Ziua socotelilor va sosi eventual, dacă și când creditorii Americii vor cere restituirea datoriei.
Datoria acumulată de Statele Unite nu creează probleme, cât timp creditorii săi își păstrează încrederea în capacitatea și în voința americanilor de a plăti. Cu toate acestea, în cazul în care creditorii externi ai Americii și-ar pierde într-o măsură semnificativă dorința de a-i finanța deficitul bugetar, importurile excesive și poziția internațională, atunci SUA se va confrunta cu mai multe opțiuni dificile sau cu o combinație a lor . Una dintre soluții ar fi provocarea unei devalorizări de proporții a dolarului, în ideea realizării unui surplus la export și a returnării împrumutului; neajunsurile acestei soluții le vom discuta în cele ce urmează. O altă metodă ar fi mărirea ratei dobânzilor, în scopul de a se atrage suficient capital suplimentar și de a se finanța astfel deficitul bugetar; ceea ce ar descuraja însă investiția internă, ar încărca economia americană cu povara unor rate accelerate ale dobânzilor și ar înrăutății și mai mult problema pe termen lung. A treia cale ar fi impunerea unor restricții la exporturile de capital și la importurile de mărfuri; dar astfel s-ar distruge până și ultimele rămășițe din sistemul Bretton Woods. O alta ar fi vânzarea și mai multor active: firmele americane productive, pământul fermelor și propietăților mobiliare, posesiunile din străinătate ale corporațiilor multinaționale americane și tehnologia americană; această "vânzare a Americii" a început pe la mijlocul anilor '70 și, dacă continuă, va însemna pierderea a și mai multe din resursele creatoare de bogăție ale țării. Pe deasupra, printr-o combinație a devalorizării cu inflația și cu degradarea monedei naționale, Statele Unite și-ar putea repudia de fapt datoria; această ultimă posibilitate ar provoca un imens prejudiciu legăturilor SUA cu principalii săi creditori, Japonia, Germania Federală și unele state arabe exportatoare de petrol. Firește, mai există opțiunea conținută în adagiul care spune că, atunci când are o datorie mică, debitorul se află la mila creditorului, dar, dacă datoria este foarte mare, atunci amenințarea debitorului de a o repudia îi dă acestuia unele mijloace de constrângere asupra creditorului. Pe scurt, eliminarea moștenirii financiare a Reaganeconomiei ar putea obliga Statele Unite să se oprească la câteva soluții de-a dreptul excepțional de dificile.
Tragedia experimentului cu economia ofertei, propus de Adminstrația Reagan, a constat în aceea că n-a răspuns la, ba chiar a agravat în realitate, dificultățile fundamentale ale Statelor Unite. El n-a redus în mod substanțial cheltuielile guvernului, puse în cârca economiei productive. Dimpotrivă, între 1980 și 1985, Administrația Reagan " a deplasat 1,5 la sută din PNB de la alte cheltuieli decât cele de apărare (exclusiv securitatea socială ) către apărare, fără nici un impact esențial asupra deficitului ". Amânarea ajustării la împrejurările economice schimbate a făcut ca problemele structurale ale Statelor Unite pe termen lung să devină mult mai dificile și a lăsat o moștenire grea.
Statele Unite din anii '80 manifestă ceea ce Carlo Cipolla identifica, într-un studiu comparativ consacrat decadenței imperiale, drept simptomele clasice puterii economice și politice în declin: impozitare excesivă, inflație cronică și dificultăți ale balanței de plăți. Cu toate insistențele fierbinți ale unor Casandre, falsa prosperitate a " miracolului economic " din perioada mandatului Reagan a ascuns americanilor adevărul despre situația reală a țării, precum și faptul că prosperitatea lor era numai pe banii altora. Țara, luată pe întregul ei, n-a reușit să aprecieze semnificația istorică a deficitului bugetar și implicațiile lui de perspectivă pentru societate. Spre a-și opri declinul economic și politic, Statele Unite trebuie să rezolve trei probleme imense.
Prima sarcină a Statelor Unite, așa cum am menționat mai sus, este aceea de a restitui uriașa datorie externă, acumulată, ceea ce va necesita un surplus comercial de aproximativ 100 miliarde de dolari anual, timp de mai mulți ani, pentru serviciile pe suma datorată. Așa cum a arătat William Branson, ca aceasta să se întâmple, va trebui ca dolarul să se deprecieze relativ la alte monede naționale sub nivelul din 1981, ultimul an în care Statele Unite au devenit un debitor și și-au pierdut uriașele câștiguri nete din investiția americană în străinătate. E nevoie de un surplus comercial suficient de mare spre a compensa câștigurile pierdute, precum și serviciile pe suma datorată. Cel de-al doilea motiv, pe care-l vom discuta mai la vale, îl constituie efectele grave pe termen lung ale dolarului apreciat. O astfel de devalorizare drastică a dolarului conține pericolul reapariției unei inflații considerabile și va însemna o scădere și mai consistentă a standardului de viață în SUA; fiecare dintre aceste urmări are implicații politice serioase. O ofensivă comercială ar ridica, desigur, întrebarea unde vor fi găsite piețele pentru exporturi și ale cui exporturi vor fi dislocuite. Ceea ce ar prea putea să declanșeze un conflict mercantilist grav.
Al doilea set de sarcini ține de inversarea procesului de dezindustrializare, de declinul sever în producție și de reconstrucția economiei de export. Deși o anume reducere a economiei industriale americane era inevitabilă odată cu orientarea spre servicii, deficitul bugetar și ratele înalte ale dobânzilor au aplatisat investiția internă; aprecierea cu 60 la sută a dolarului în decursul primului mandat al președintelui Reagan se estimează a fi dus la o reducere cu 13 la sută sau 2,6 milioane de locuri de muncă în industrie. În plus, dolarul apreciat a produs o cotitură în gusturile consumatorilor americani spre bunurile de import, " scurgerea " cererii interne către alte țări a slăbit creșterea economică, a cauzat subinvestițiile în întreprinderile industriale americane și i-a încurajat pe străini, în special pe japonezi și pe TNI, să producă acele bunuri în care Statele Unite deținuseră un avantaj comparativ. Ca să compenseze toate acestea, Statele Unite vor fi obligate să accelereze investiția internă și să-și modernizeze instalațiile industriale, să inverseze declinul productiv și să dezvolte noi industrii destinate piețelor interne și exportului.
În al treilea rând, până la realizarea unui surplus comercial și a unei economii mai competitive, Statele Unite va trebui să reziste la presiunile crescânde ale muncitorilor și producătorilor americani care cer măsuri de protecție. Protecționismul în defavoarea ajustării, ca soluție aleasă la dificultățile economice ale Americii, nu ar face decât să accelereze declinul național. Până acum, această misiune a fost îngreunată din cauză că dolarul puternic a încurajat o expansiune masivă peste hotare a producției industriale și agricole, agravându-se astfel problema surplusurilor globale și creându-se interese străine în export, care vor opune rezistență unei răsturnări a poziției lor recent câștigate. Toate acestea înseamnă că orchestrarea unui program de ajustare economică în epoca post- Reagan va fi realmente foarte dificilă.
Deteriorarea drastică a poziției economice, inerentă acestei situații, va obliga America la unele alegeri dificil în întrebuințarea bogăției sale naționale, privind domeniile: consum, investiție și apărare. Nu-și mai poate permite să facă împrumuturi în străinătate, cu care să-și finanțeze hegemonia sau bunăstarea internă, va trebui să-și restrângă cosumul de acasă, să descrească și mai mult formarea capitalului și/sau să-și reducă semnificativ angajamentele militare internaționale – în Europa Occidentală, în Asia de Est sau oriunde în altă parte. În esență, cheltuielile militare se cuvin realocate în vederea restabilirii echilibrului surselor naționale și a obiectivelor naționale.
Declinul relativ al hegemoniei americane a subminat serios cadrul politic stabil, care a susținut expansiunea economiei liberale a lumii din epoca postbelică, iar protecționismul, instabilitatea monetară și criza economică s-au dezvoltat. Posibilitățile așezării unei noi fundații politice și ale unei revigorări a liberalismului nu par prea strălucite. Învățămintele istoriei ne sugerează că tranziția la un hegemon s-a însoțit dintotdeauna cu ceea ce am numit altundeva un război hegemonic. În era nucleară, această " soluție " la problema liderului economic în declin pare să iasă din discuție, dar nici nu se întrezărește un alt mecanism de schimbare, disponibil, și nici nu există vreun candidat evident, potrivit să-și asume rolul de lider economic.
Regimurile economice internaționale rareori se prăbușesc toate deodată. Așa cum a observat Charles Kindleberger, către finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, forțele inerției au menținut aranjamentele economice asociate hegemoniei Marii Britanii, mult după ce puterea ei începuse să decadă. În realitate, s-au scurs un interval de aproximativ cincizeci de ani de la reafirmarea naționalismului economic de după 1870 și până la colapsul comerțului mondial și al etalonului aur odată cu Primul Război Mondial.
În ultima parte a deceniului 1970-1980 și în primii ani ai celui următor, Statele Unite și partenerii lor economici mai importanți au recurs la aranjamentele paliative ca să întrețină resturile unor regimuri ce fuseseră stabilite la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Acordurile asupra unor ajustări ad hoc au păstrat elemente din regimul comercial, monetar și financiar. Pericolul anilor '80 și în continuare constă în aceea că o criză economică sau politică ar putea nărui regimurile fragile legate de hegemonia americană în declin. Cum Statele Unite nu pot și nici nu vor reuși s-o scoată la capăt cu structurile postbelice în decadență, soluția privilegiată e de găsit în direcția unor sisteme renovate și în realizarea cooperării internaționale.
Dacă soluția cooperării va fi sau nu disponibilă depinde de condițiile economice globale, precum și de condițiile interne ale Americii. Aici prea multe schimbări structurale au eliminat factorii favorabili din primele decenii postbelice, au slăbit forțele predispuse la cooperare internațională și au pus în pericol continuarea unei economii mondiale liberale. Ca să putem înțelege aceste evoluții economice și semnificația lor pentru perpetuarea unei ordini internaționale liberale, trebuie să studiem transformarea condițiilor ofertei și cererii.
3.1.2 Schimbarea în condițiile ofertei
Multe dintre condițiile favorabile ofertei, de după război, s-au modificat dramatic până în anii '80, cel puțin cât privește economiile avansate. Nu numai că acestor economii le lipsesc rezervele de muncă ieftină, dar în unele cazuri au fost forțate să importe " muncitori invitați " sau să recurgă la strategia investiției străine directe în economii cu salarii mai scăzute. Penuria globală de capital a născut rate ale dobânzilor reale în stare să descurajeze creșterea economică. Ca aspect pozitiv, cel puțin din punctul de vedere al țărilor importatoare, lumea de la jumătatea anilor '80 are parte de un excedent în petrol și în alte bunuri de înalt consum, datorită, în parte, măsurilor de conservare și reudcerilor în conținutul de material al bunurilor industriale ( Larson, Ross și Williams, 1986 ). Supraproducția amintită, în special în petrol, însă a fost și ea, mai curând o consecință a unor politici de creștere restrictive, duse de multe guverne, decât o inversare pur și simplu a tendinței în situația ofertei care a declanșat recesiunea globală din 1973; multe guverne au acceptat niveluri mai înalte de șomaj și rate mai mici de creștere economică pentru a obține reduceri în rata inflației și în costurile energiei. Așa cum am mai amintit, odată cu industrializarea țărilor mai puțin dezvoltate, cererea mondială de petrol ar putea depăși din nou oferta, cândva, prin anii '90.
Aspectul cel mai problematic al condițiilor ofertei a fost schimbarea intervenită în situația tehnologică. Deși există noi oportunități tehnologice importante în domeniile computerizării, biotehnologiei și în alte domenii avansate, este foarte îndoielnic că ele vor conduce la repetarea ratei globale fără precedent a creșterii economice de după război. Această situație neobișnuită a creat, în cadrele multor economii, cotele unor foarte înalte așteptări privind creșterea continuă a standardelor de viață și ale unor programe ale bunăstării, ceea ce a făcut ca ajustarea să devină și mai dificilă.
La sfârșitul războiului, exista în laboratoarele economiilor avansate (iar pentru europeni și japonezi, chiar în economia americană) o imensă rezervă de tehnologii exploatabile și, prin ele, oportunitățile unor investiții. În timp ce secolul al XIX-lea a asistat la propagarea susținută și graduală a unor noi tehnologii industriale către toate puterile importante în curs de a se industrializa, cele trei mari dezastre ale secolului XX – Primul Război Mondial, Marea Depresiune și cel de-al Doilea Război Mondial – au întârziat grav transmiterea tehnologiilor din laborator pe piață și din Statele Unite în Europa Occidentală și în Japonia. Aceste tehnologii aveau să creeze sectoarele conducătoare ale perioadei de avânt postbelice: automobilele, electronica și alte bunuri de folosință îndelungată. Stimulentul creșterii fără precedent, începută în ultima parte a anilor '60, se datorează eforturilor acestor economii de a atinge niște frontiere tehnologice, unele dintre ele – cum ar fi automobilele – aflate deja în posesia Statelor Unite încă din anii '20.
Exploatarea noilor tehnologii și răspândirea tehnologiilor americane în alte țări avansate au reprezentat contribuții majore la ritmul rapid de dezvoltare economică de la sfârșitul anilor '50 și din anii '60. Această situație tehnologică neprevăzută a contribuit extraordinar la înflorirea cu repeziciune a comerțului internațional și la reducerea fricțiunilor economice.
Statele Unite și principalii lor parteneri economici au reușit să dezvolte relații economice complementare. Exploatându-și întâietatea tehnologică, Statele Unite au utilizat o strategie economică externă bazată în principal pe urmarea ciclului de producție, făcând un prim pas cu comerțul și continuând cu fabricarea peste hotare via investiția străină directă și ulterior prin corporațiile sale multinaționale. Vest-europenii și japonezii, pe de altă parte, au apelat la o strategie a comerțului care, din 1973, după prima criză a petrolului, a devenit o strategie a creșterii orientate spre export.
Multiplicarea produselor ieșite din rezervorul cu tehnologii și din specializarea firmelor a însemnat că comerțul intra-industrie, cu alte cuvinte, schimbul de produse în interiorul aceluiași sector industrial, a început să caracterizeze relațiile comerciale dintre țările avansate. Expansiunea comerțului a antrenat " o creștere simultană atât în domeniul exporturilor, cât și în al importurilor în interiorul fiecăruia dintre sectoarele industriale majore " . N-a avut loc părăsirea unor întregi sectoare industrializare , întrucât specializarea națională s-a realizat în primul rând prin firme individuale, care s-au concentrat asupra unui număr mai mic de produse pentru a profita de economiile de scală; iată de ce s-au înregistrat puțini perdanți înclinați să ceară protecție împotriva concurenței străine.
Această situație, care s-a prelungit până la jumătatea deceniului 1970-1980, a înlesnit problema ajustării și a încurajat reducerea barierelor comerciale.
Odată cu dispariția petrolului ieftin și a rezervoarelor mari de muncă subutilizată, în anii '70, productivitatea și creșterea economică au încetinit. Încheierea procesului de recuperare a diferenței tehnologice a fost, de asemeni, unul dintre factorii care au dus la o rată tot mai scăzută a creșterii producției în toate țările avansate. Cât despre Statele Unite, difuzarea în străinătate a avantajelor sale tehnologice a atras după sine un declin substanțial al competitivității sale și pierderea rentelor de monopol care susținuseră ratele anormal de înalte ale profitului și ale sporului salariilor reale. Eforturile muncitorilor, atât din Europa Occidentală, cât și din Statele Unite, de a li se compensa pierderile în venituri provocate de creșterile globale la prețul alimentelor și al energiei, au întărit presiunile inflaționiste din aceste economii și au făcut politicile de management al cererii să devină excepțional de dificile.
Schimbarea de sens a destinelor economice americane și europene a declanșat puternice forțe protecționiste. Închiderea frontierei tehnologice și îngustarea, dacă nu eliminarea, breșei tehnologice dintre Statele Unite și restul lumii a scos la iveală noi dificultăți. Odată cu intensificarea concurenței japoneze și cu trecerea avantajului comparativ spre TNI în tehnologiile care propulsează creșterea postbelică a economiilor avansate, comerțul intra-industrial s-a reafirmat, amenințând astfel întregi sectoare industriale din multe țări avansate și stimulând protecționismul. Aceste cursuri ale evenimentelor au pus în fața tuturor țărilor avansate problema descoperirii industriilor de creștere ale viitorului și, de egală importanță, întrebarea ce națiune sau națiuni se vor instala în fruntea sectoarelor de creștere în devenire.
3.1.3 Limitări în managementul cererii
Existența unei cereri efective și puternice în cursul epocii postbelice a fost complementară împrejurărilor politice favorabile , disponobilității unor resurse abundente și oportunităților în investiții. Revoluția economică keynesiană și politicile guvernamentale în managementul cererii au jucat mai târziu un rol dificil în dezvoltarea economică. Începând cu Administrația Kennedy, imediat după 1960, politicile macroeconomice expansioniste ale Guvernului American au făcut din economia SUA motorul de creștere al economiei mondiale. În special după 1973, creșterea economică și importurile americane au facilitat progresul economic al partenerilor săi politici și economici.
„Compromisul liberalismului inculcat”, în virtutea căruia economiile avansate adoptau politici keynesiene în managementul cererii și întemeiau statul bunăstării, a fost posibil întrucât regimurile internaționale monetare și întemeiau statutul bunăstării, a fost posibil întrucât regimurile internaționale monetare și comerciale, create într-o primă perioadă de după război, separau politica internă de cea internațională. Până către sfârșitul anilor '60, cel puțin, fiecare țară în parte avea posibilitatea să ducă politici interne de management al cererii distincte de ale altora. Guvernele puteau veni în întimpinarea componentelor interne și să promoveze ocuparea completă a muncii prin politici de stimulare a cererii și programe ale bunăstării, fără să își sacrifice atașamentul la o economie internațională stabilă. Armonia dintre autonomia economică internă și normele unei ordini economice internaționale liberale a constituit un factor major de stabilitate a sistemului politic și economic internațional.
În deceniul 1960-1970, interdependența economică tot mai intensă a început să pună la încercare această soluție găsită disparității dintre autonomia internă și normele internaționale. Circulația crescândă a bunurilor, a banilor și a capitalului a făcut din ce în ce mai dificilă izolarea sferei interne de cea internațională. Deschiderea mai mare a economiilor naționale dădea de înțeles că interdependența macroeconomică devenea un factor mai important și că politicile economice ale unei națiuni aveau consecințe asupra celorlalte. Amestecul de cerințe extinse ale societății față de guvern, diminuarea autonomiei politice a guvernelor naționale și consimilitudinea tot mai accentuată a economiilor naționale subminau sistemul. Națiunile trăiau într-o lume a cărei interdependență creștea văzând cu ochii, dar se purtau în continuare de parcă n-ar fi fost așa.
Succesul „compromisului liberalismului inculcat” a depins de anumiți factori economici, politici și sociali aparte: constrângere economică privată și publică, o rată înaltă de creștere a productivității și o situație favorabilă în ofertă. Guvernele trebuiau să reziste tentației de a manipula politicile macroeconomice de dragul unui avantaj naționalist sau partizan. Cerințele venite din partea afacerilor, a sindicatelor și a grupurilor de interese se cuveneau înfrânate.
Regretabil, dar, așa cum se temuse Schumpeter, controlul căpătat de guvernele democratice asupra sistemului monetar intern n-avea să fie exercitat cu înfrânare. În aproape toate țările, și îndeosebi în cele din Europa Occidentală și în Statele Unite, cerințele publice și private au luat-o cu mult înaintea capacității economiei de a le satisface. Cheltuielile sociale guvernamentale ale națiunilor au crescut mult mai rapid decât Produsul Național Brut. Datoria publică raportată la PNB a atins procente alarmante în aproape fiecare economie.
Urmărirea unor politici de creștere agresiv-keynesiene în vederea reducerii ratei șomajului, sporul, care a urmat, în salariile reale și desfășurarea unor importante programe ale bunăstării sociale ( și a unor programe de apărare, în cazul Statelor Unite ), precum și umflarea datoriei publice le-au înrădăcinat acestor economii o puternică predispoziție inflaționistă.
Efectul pe termen lung al acestor evoluții a fost tocirea eficienței politicilor de management al cererii. Mărirea datoriei naționale, înaltele niveluri de impozitare și salariile reale ridicate au ajuns în cele din urmă grele poveri pe umerii aproape ai oricărei economii. Viguroasa tendință inflaționistă, înrădăcinată în economie, a obligat unele guverne să ducă politici de limitare a creșterii; temându-se că ar putea declanșa noi puseuri ale cruntei inflații, guvernele au instituit restricții asupra propiei economii. A rezultat de aici prelungita recesiune globală a anilor '70 și '80. Deși ieftinirea energiei și a altor bunuri de larg consum a slăbit întrucâtva presiunile inflaționiste despre care am mai vorbit, e cât se poate de sigur că nu le-au eliminat.
În obținerea succesului pe termen lung a politicilor economice keynesiene, se impun anumite cerințe. Guvernele trebuie să aibă voința nu numai de a scădea impozitele, de a administra un deficit bugetar și de a stimula economia în perioadele de recesiune, dar totodată de a mări impozitele, de a administra un surplus bugetar și de a contrabalansa presiunile inflaționiste, într-o perioadă de înflorire extraordinară a economiei.
Totuși, începând cu anii '60, din rațiuni politice interne, Statele Unite au administrat un deficit bugetar în toate fazele ciclului economic. Guvernele mai trebuie să aibă și voința de a alterna deficitele și excedentele în balanța lor de plăți, pentru a stabiliza sistemul monetar mondial, dar și acest lucru e foarte greu de realizat. Din motive economice și de securitate, Statele Unite au înregistrat un deficit aproape în fiecare an din 1959 încoace, iar economiile altor țări cu excedente n-au vrut să-și reaprecieze moneda și să se confrunte cu un deficit din cauza orientării lor mercantiliste și de frica șomajului intern. În fine, rata salariilor trebuie să poată și cădea, și să crească, sau măcar să crească într-un ritm moderat; epoca postbelică s-a caracterizat însă printr-o creștere aproape constantă a ratei salariilor, în timp ce guvernele încercau să împingă în jos nivelul șomajului.
Factorul inedit al perioadei postbelice, care o distinge de epoca liberală din secolul al XIX-lea, a fost continua creștere a ratei salariului real. Nivelul ridicat al salariilor, rezultat de aici, a cauzat " spirala prețuri-salarii ", ceea ce a însemnat că, pentru a se reduce nivelul șomajului național, se impuneau cote tot mai înalte ale inflației. Apariția inflației globale, discutată în Capitolul Patru, a fost în parte consecința acestei presiuni. Pe scurt, cerințele politice prealabile, necesare ducerii unor politici keynesiene neinflaționiste și stabile, n-au existat nici pe plan intern și nici pe plan internațional.
Așa cum a susținut pe bună dreptate economistul Kerry Schott, succesul inițial – remarcabil – al politicilor keynesiene și statutul bunăstării din prima parte a anilor '60 s-au datorat unei distribuții speciale a puterii în societățile capitaliste. Dar această situație favorabilă s-a modificat pe parcursul epocii postbelice odată cu deplasarea puterii spre clasa muncitoare și statutul bunăstării. Întărirea sindicatelor și a partidelor politice bază muncitorească, extinderea dramatică a sectorului public și umflarea agendei economice a statutului au transformat echilibrul puterii politice și economice interne.
Rezultatul neinteționat al acestei deplasări politice, în aproape toate economiile capitaliste, au fost un salt uriaș al salariilor reale, balonarea cheltuielilor publice și rolul sporit al statutului în economie. Politicile expansioniste și inflaționiste au avut ca scop accelerarea creșterii și reducerea șomajului. Deficitul de plăți al SUA, întins pe cea mai mare parte a acestei perioade, înlesnind politicile orientate spre export ale aliaților săi și permițându-le să îngrămădească excedente comerciale și de plăți, s-a soldat cu inflația globală care a stricat mult sistemului Bretton Woods. La nivel intern și internațional, economia de piață a așezat în pământ semințele propiei sale, distrugeri prin redistribuirea puterii atât pe plan intern, cât și internațional, și prin subminarea fundamentelor politice favorabile pe care se ridicase.
Redistribuirea puterii în direcția muncii, a unor interese speciale și a statutului, în Statele Unite și în Europa Occidentală, a condus la o economie din ce în ce mai rigidă și mai costisitoare, în care instrumentele keynesiene ale managementului economic ( politicile fiscale și monetare ) dădeau rezultate tot mai slabe. Rezistența la schimbările în avantajul comparativ a noilor grupuri de interese puternice a făcut ca politicile de ajustare să se lovească de mari dificultăți și a provocat instalarea sclerozei industriale.
Toate guvernele au manifestat tendința să arunce costurile ajustării economice în curtea vecinului. Salariile reale crescând mai rapid decât sporurile din productivitatea muncii, s-a înregistrat o reducere a ratei profitului, care, la rândul ei, a descurajat investiția în afaceri. În ciuda predicției lui Marx, după ce rata în scădere a profiturilor din economiile capitaliste avansate și, prin urmare, micșorarea imboldului de a investi, din partea capitaliștilor, vor fi însoțite de pauperizarea clasei muncitoare, cele două evoluții au fost, de fapt, rezultatul redistribuirii puterii și avuției în favoarea proletariatului. Așa cum arăta Paul Samuelson combătându-l pe Marx, capitalismul, "străduindu-se să-și prezerve și să-și mărească propriile profituri, sfârșește prin a-și pierde toate profiturile în favoarea lucrătorilor"
„Compromisul liberalismului inculcat", cu accentul său pus în intervenționismul keynesian și pe politicile bunăstării, a căzut victimă propiului său succes. După cum observa, în martie 1985, Jacques de Larosière, directorul general al FMI, cererea economică globală din perioada postbelică a fost zdravăn clătinată de politica fiscală excesivă. Urmare a prăbușirii disciplinei cursurilor de schimb fixe, de la începutul deceniului 1970-1980, "deficitul fiscal raportat la Produsul Național Brut (PNB)… s-a dublat în mare peste tot în lume". Deși șocurile suferite în ofertă și recesiune au purtat în mare parte răspunderea pentru recurgerea la finanțarea deficitului atât în economiile avansate, cât și în cele mai puțin dezvoltate, motivul subiacent a fost "revoluția" globală a "creșterii așteptărilor". Dar să-l cităm pe Laroisière:
„Cauza fundamentală a dezechilibrelor fiscale se găsește în atitudinile inconsecvente vis-à-vis de rolul cel mai potrivit pentru stat și în răspunsul din partea celor care elaborează politicile la aceste atitudini inconsecvente. În ultimele decade, părerea despre rostul guvernelor s-a modificat enorm. Câtă vreme gândirea predominantă în timpuri mai vechi și mai simple limita rolul guvernelor la câteva funcțiuni bine circumscrise, în anii mai apropiați de noi, acest rol s-a amplificat dramatic, până la a include (a)stabilizarea economiei, (b) stimularea creșterii acesteia, (c) redistribuirea veniturilor, (d) garantarea nivelurilor veniturilor și a locurilor de muncă, (e) prevenirea dispariției unor întreprinderi neprofitabile și în suferință, (f) aprovizionarea cu anumite mărfuri și servicii la prețuri subvenționate și (g) reglementarea unei puzderii de alte activități."
Creșterea enormă a impozitelor, astfel încât statul să aibă cu ce plăti această dilatare a guvernului, a produs un impact inflaționist și a aplatizat eficiența economică. Efectele acestor evoluții au fost "inflația, dezechilibrul balanței de plăți, ratele înalte ale dobânzilor, proasta alocare a resurselor, ratele scăzute de creștere, șomajul ascendent și, în cele din urmă, tensiunea socială". Până în pragul anilor '80, problema economică fundamentală a țărilor avansate o cotise dramatic de la cererea inadecvată, exemplificată prin Marea Depresiune a anilor '30, la pericolul potențial ca stimularea economiei să provoace inflație și rate înalte ale dobânzilor. Știința economică keynesiană și statul bunăstării au încetat să mai fie soluția și au devenit o parte din problemă sistemică, una care lovește ca o molimă aproape întreaga lume capitalistă.
Slăbiciunea tot mai accentuată a "compromisului liberalismului inculcat" ar putea duce la ceea ce marxiștii numesc criza legitimității statului capitalist al bunăstării, așa cum o întrevedea marxistul polonez Michal Kalecki, era inflația foarte înaltă din cauza eforturilor unor politici keynesiene și ale bunăstării de a micșora nivelul șomajului . Aceste politici ale ocupării complete, argumenta el, se vor solda cu recesiuni deliberate și menite să reducă periodic rata salariilor. Din cauza relației dintre ocupare și inflație, adică, a așa-numitei curbe Phillips, guvernele democratice ar fi fost obligate să urmeze ceea ce ulterior s-a numit "ciclul de afaceri politic".
O astfel de "soluție" la tendința inflaționistă a economiei mixte s-a dovedit doar parțial o reușită. Guvernele democratice au tolerat, cel puțin o oarecare perioadă de timp, rate ale inflației fără precedent și acumularea unei datorii masive; ori de câte ori le-a fost cu putință, ele și-au pasat costurile propriilor lor politici către alte societăți. Acest keynesianism global a funcționat în mare măsură din cauză că Statele Unite se preocupau prea puțin de plățile lor și de poziția comercială a țării.Trecerea Statelor Unite de la condiția de națiune creditoare la aceea de națiune debitoare, care trebuie să plătească așa-numitele servicii și într-o bună zi să-și achite împrumutul, a transformat situația. Există pericolul ca națiunile să se angajeze într-un conflict mercantilist intens, având ca miză piețele lumii, și astfel să încerce să transfere problema șomajului altor economii. Cooperarea internațională și coordonarea politicilor macroeconomice sunt esențiale dacă se dorește evitarea acestui tip de politici de "sărăcește-l pe vecin". De aceea sunt necesare norme internaționale care să reconcilieze politicile potențial conflictuale ale guvernelor naționale în încercarea lor de a-și îmbunătăți poziția de exportator.
Anarhia politică a ordinii economice internaționale intră în coliziune cu managementul politic al ordinii economice interne. Cum poate fi împăcată o lume alcătuită din stateale bunăstării, autonome, care-și urmăresc interesele economice individuale și adesea în conflict, cu o economie mondială interdependentă, la care principiile capitalismului bunăstării nu se aplică? Nu există un guvern internațional, care să acorde compensații perdanților în cursa pentru progres economic, și să dirijeze cererea globală de o manieră neinflaționistă sau să procure bunuri colective. În cea mai mare parte a perioadei postbelice, hegemonul american a îndeplinit aceste funcții de conducere eficientă și a făcut ca sistemul să funcționeze. Dacă se dorește ca în viitor conflictele dintre puterile capitaliste să fie evitate, trebuie ridicată o fundație nouă pentru ordinea economică internațională și găsite soluții la problemele puse de capitalismul bunăstării.
3.1.4 Problema tranziției
Schimbările structurale în natura liderului economic , în condițiile ofertei si în administrarea cererii , au creat împrejurări noi în care trebuie să opereze politica economică si la care economia mondială trebuie să se ajusteze . Declinul relativ al economiei americane a slăbit atașamentul american la o ordine economică internatională liberală si a creat un element nou , de incertitudine , modificând așteptările și generând mai multă prudență în fața investițiilor pe termen lung și a altor activitați economice . Teama intensificată de inflație , precum și epuizarea (cel puțin în cazul țarilor avansate ) a industriilor de creștere din perioada postbelică au plasat noi constrângeri la limitele de sus ale creșterii economice din viitorul previzibile; depășirea acestor limite ar putea declanșa un salt în sus în prețul energiei sau reinflamarea inflației. Aceste constrângeri asupra creșterii economice globale au creat situația potențială a unui joc cu suma zero cât privește economia mondială; deși nu este exclus ca una sau două dintre economiile majore să ducă o politică macroeconomică de stimulare a cereri, în cazul în care toate economiile majore s-ar dezvolta simultan , faptul s-ar putea să aibă urmări inflaționiste grave și autodistructive
Combinația dintre așteptările create de statul bunăstării, zorul de a se obține atât creșteri ale salariilor reale, cât și ocuparea completă, odată cu edificarea structurii militare de către Administrația Reagan au însemnat că în anii '80 cererea potențială depășea cu mult capacitățile economiei mondiale
Printre consecințe s-au numărat ridicarea ratei reale a dobânzilor globale, protecționismul accelerat și puternicele presiuni inflaționiste.Astfel, SUA și partenerii săi economici se regăsesc intr-o situație în care au un motiv temeinic să coopereze și sa-și coordoneze politicile în scopul rezolvării problemelor ofertei și cererii, dar au un motiv la fel de puternic să înșele și să încerce să-și rezolve problemele interne pe cheltuiala altora .
Economia mondială a anilor '80 se află în toiul unei tranziții semnificative, de la normele și tipul de relații întruchipate de sistemul Bretton Woods, spre un mod diferit de organizare și funcționare a relațiilor economice globale. Procesul dezvoltării inegale a economiei mondiale a subminat cadrul politic și condițiile economice care conduseseră la un ritm susținut al creșterii economice, la o deschidere tot mai amplă și la interdependența economiei mondiale din ultimele trei decenii .
Cu toate că aceste schimbări structurale și noile restricții în calea politicii economice și a creșterii au afectat aproape fiecare economie , ele se manifestă cu o forță deosebită în Europa Occidentală, unde indexarea salariilor a tins să păstreze salariul real la un nivel înalt și inflaționist . În plus, așa cum a subliniat fostul prim-ministru francez Raymond Barre, bugetele naționale din Europa Occidentală s-au ridicat în anii '80 până la aproximativ 50 % din PNB iar dobânda pe datoria publică atârnă greu; ceea ce grevează puternic politica fiscală. Reticența de a-și stimula economiile a făcut ca Europa Occidentală a anilor '80 să devină foarte dependentă de exporturile în SUA și din ce în ce mai sensibilă la mărfurile de import .
Cu toate că japonezii nu au de suportat dificultățile vest-europenilor, experiența lor cu inflația, marile deficite ale balanței de plăți și deficitele bugetului național din anii '70 i-au învățat cu restricțiile fiscale. Scăderea salariului real și celelalte ajustări, care au urmat, le-au dat posibilitatea să realizeze o rată a creșterii neinflaționiste, înaltă prin comparație cu standardele mondiale, deși foarte mică după standardele japoneze postbelice. Au mai avut de a face și cu o economie în relativă deflație și au ajuns foarte dependenți de creșterea orientală spre export, în special pe piața americană. Strategia economică japoneză a avut drept complement exportul masiv de capital în Statele Unite și în alte câteva țări .
Politica economică a mers foarte bine în ultima jumătate a primului mandat al președintelui Reagan din cauza unor factori intrinseci economiei americane și a unor factori internaționali; pericolele subiacente ale unei reveniri la stagflație n-au fost neapărat eliminate. Reducerea ratei inflației de la 12,4 %, în 1980, la 3,8 %, în 1983, s-a reușit cu prețul unei profunde recesiuni impuse întregii lumi (Drobnick, 1985, p.9 ). O rată înaltă a creșterii economice cu o rată ,,moderată’’ a inflației a fost acompaniată de o rată a șomajului mai ridicată decât de obicei. Reaganeconomia n-a avut cum să scape curbei Phillips și inevitabilei relații dintre inflație și relaxare economică. De mai mare importanță însă s-au dovedit imprejurările fortuite de care a beneficiat politica economică a Administrației Reagan .
În primul rând, salariul real în Statele Unite, ca în Japonia și spre deosebire de Europa Occidentală, declinase substanțial până în momentul producerii stimulului fiscal masiv odată cu scăderea impozitelor din 1981, micșorând astfel impactul inflaționist.În al doilea rând, așa cum am mai observat, celelalte economii au ales politici restrictive, permițând Statelor Unite o expansiune deosebită; cererea mondială și presiunile inflaționiste au fost ținute la un nivel coborât. Ca o consecință a dolarului apreciat și a recesiunii din alte economii, Statele Unite au fost defavorizate de prețurile relativ mai scăzute la energie, la alte bunuri de larg consum și la importurile industriale. Și, în al treilea rând, Statele Unite au reușit să-și finanțeze enormul buget guvernamental și să împiedice creșterea dobânzilor prin împrumuturile masive de pe piețele financiare ale lumii;dacă acest lucru s-ar fi dovedit imposibil, creșterea obligatorie a ratei dobânzii în vederea finanțării deficitului bugetar ar fi sufocat creșterea economică. De fapt, experiența prin care au trecut Statele Unite și exportatorii străini, sub flamura politicii economice a Administrației Reagan și a economiei ,,ofertei’’, a fost o reînsănătoșire finanțată prin împrumut și mânată de un stimul fiscal keynesian.
,,Succesul’’ economic al Administrației Reagan s-a bizuit în mare măsură pe îngrămădirea unei datorii uriașe și pe pomparea de capital din restul lumii. Pe baza unei înțelegeri explicite, sau numai printr-un aranjament tacit, japonezii s-au dovedit indispensabili în finanțarea avântului economic din care ei și alți exportatori au avut de profitat. Costurile asociate cu dolarul scump și cu ratele înalte ale dobânzilor mondiale, ambele rezultate ale acestei politici, au fost impuse consumatorilor neamericani, datornicilor din rândul țărilor mai puțin dezvoltate și unor largi secțiuni din industria americană. În anii '80, revolta acestor producători americani dezavantajați și cererile lor pe linie protecționistă au amenințat curioasa alianță economică dintre Administrația Reagan și creditorii japonezi.
Până în 1986, stimulentul aflat în spatele boomului american părea să se fi stins de la sine . În ciuda unui set de factori excepțional de favorabili – un dolar în devalorizare și un deficit bugetar în declin, inflația și ratele dobânzilor micșorate, precum și costurile la energie în scădere -, rata de creștere a economiei americane a cunoscut o scădere substanțială începând cu mijlocul anilor '80. Cauzele acestei schimbări dramatice au făcut obiectul unei dezbateri îndârjite, dar ele includ cu siguranță moștenirea politicii economice lăsate chiar de Administrația Reagan, cum ar fi scurgerea în străinătate a cererii americane și acumularea unor datorii de tot soiul. Oricare ar fi motivele, procesul de ajustare a economiilor naționale și tranziția economiei mondiale la o nouă bază se vor complica dacă acest declin al ratelor de creștere economică, americană și a restului lumii, nu va fi întors din drum.
Consecințele schimbărilor structurale din economia politică mondială au fost profunde pentru relațiile economice și politice internaționale. Ele au făcut ca găsirea soluției la problema globală a datoriilor și a integrării țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială să fie excepțional de dificilă. Ele anunță spectrul unor războaie comerciale și al răspândirii protecționismului, odată ce națiunile urmăresc strategii de creștere orientate spre export extrem de competitive, încearcă să exporte șomaj între granițele altor economii și își păzesc propriile industrii. Poate că cele mai serioase dintre toate rămân implicațiile răuprevestitoare ale acestor schimbări structurale pentru legăturile dintre Statele Unite, Europa Occidentală și Japonia. Dacă aceste țări de prim – rang nu vor izbuti să rezolve problemele puse de evenimentele amintite, atunci Dilema Prizonierului din anii '80 s-ar putea deteriora , transformându-se într-un conflict economic și politic grav.
Schimbările structurale au produs ceea ce in marxist ar numi ,,contradicții’’ ale economiei politice internaționale, și ele trebuie rezolvate de Statele Unite și de partenerii lor economici – dacă se dorește supraviețuirea unei economii mondiale liberale. Prima problemă care își cere o soluție ține de existența liderului politic și economic. Cea de-a doua problemă este ajustarea economică pretinsă de redistribuirea activităților economice și trecerea la noi sectoare industriale conducătoare.Vor reuși oare economiile avansate, acum în curs de a-și pierde avantajul comparativ în industriile existente, să se îndrepte spre noi activități economice și își vor asuma puterile economice în ascensiune responsabilitățile cerute de la ele, dacă e ca economia internațională liberală să funcționeze eficient ? Cea de-a treia problemă constă în găsirea unei rezolvări la conflictul tot mai intens dintre autonomia internă și normele internaționale.
3.2. Politici economice în economiile în curs de dezvoltare
Majoritatea țărilor de pe glob sunt țări cu economie în curs de dezvoltare, țări care se confruntă cu o serie de probleme generate de condițiile specifice istorice și geografice ale evoluției lor. Creșterea economică lentă a țărilor industrializate, menținerea unor prețuri scăzute pe piața mondială la produsele de bază, practicarea unor politici comerciale protecționiste de către țările dezvoltate au contribuit la perpetuarea și agravarea crizei economice în majoritatea țărilor cu economii în curs de dezvoltare, criză întreținută și de conflictele politice și militare cu care s-au confruntat și se confruntă aceste țări ( Africa, Orientul Mijlociu)
1. Problema centrală a strategiilor și politicilor economice ale acestor țări o constituie integrarea resurselor naționale într-un proces economic endogen de valorificare și reproducere la nivel național. Abordarea acestor politici prin referire la cererea efectivă sau la echilibrul global va trebui reintegrată într-o perspectivă care să permită realizarea de acumulări care să permită realizarea de acumulări care să elimine blocajele, șomajul structural, chiar și atunci când piața este puțin eficientă și veniturile sunt distribuite inegal;
2. Politicile economice trebuie să ia în considerare serioasele probleme financiare și bugetare cu care aceste țări se confruntă, generate adesea de inflație, care reprezintă un factor de care trebuie să se țină cont. De exemplu, după 1991 țările africane au cunoscut niveluri tot mai înalte de inflație, în unele înregistrându-se o inflație de peste 50% ( Zair, Sudan, Angola, Somalia etc.).
3. În aceste țări, cu economie în curs de dezvoltare, ramurile principale ale economiei sunt agricultura și industria de extracție a materiilor prime. Pentru țările africane, de exemplu, agricultura constituie ramura de bază a economiei, acoperind circa o treime din PIB-ul zonei. Seceta afectează adesea economia acestor țări exportatoare de produse agricole;
4. Multe țări în curs de dezvoltare sunt dependente economic de exportul materiilor prime (petrol și alte materii prime), economia lor evoluând în strânsă legătură cu piața mondială a acestora.
Politicile economice aplicate în aceste țări sunt fie politici de stabilizare, fie politici de ajustare.
Politica de stabilizare în economiile în curs de dezvoltare vizează controlul ritmului creșterii consumului, echilibrarea finanțelor publice prin menținerea sub control al politicilor fiscale și monetare, lupta împotriva inflației, reducerea gradului de intervenție a statului în economie, liberalizarea schimburilor comerciale și a legislațiilor privind accesul capitalului străin.
Politica de ajustatre are în vedere, dincolo de problemele tradiționale, și problematica răspunsurilor la șocurile sau la erorile care au depășit o anumită limită, ajustarea exprimând adaptarea la mediul exterior a țărilor carea au suportat șocurile sau erorile politicilor economice. Ajustatrea structurală se înfățișează, deci, ca o punere în ordine, un mod de adaptare a prețurilor, a veniturilor și instituțiilor la un mod de funcționare a economiei de piață care să permită deficitele acumulate și asigurarea utilizării, într-un mod acceptabil, resurselor naționale.
Patru principii stau la baza acestor politici:
a) principiul reajustării monetare;
b) principiul liberalizării shimburilor exterioare, liberalizarea având ca obiectiv atenționarea țărilor împotriva propriilor greșeli, în ceea ce privește subordonarea lor permanentă la constrângerile existente pe plan mondial;
c) principiul constituirii și liberalizării piețelor interne, care impune ca în fața unui mediu extern reînnoit, economia să internalizeze legile pieței, evitând astfel acumularea unor dezechilibre dificil de absorbit;
d) principiul asanării și ajustării cererii interne. Nivelul excedentar al absorbției interne se explică în mare parte prin "autoritatea" morală a expansiunii cheltuielilor publice, care afectează atât resursele interne, cât și pe cele externe.
Politicile și programele de ajustare și stabilizare marchează experiența țărilor în curs de dezvoltare în ultimii 20 de ani, multe asemenea programe de ajustare fiind puse în acțiune numai în țările africane.
Politicile economice din aceste țări au ca obiective centrale realizarea raportului funcțional între economisire-investiție, asigurarea echilibrului intern în conjuncție cu cel extern, menținerea datoriei externe în limitele acceptabile.
În cadrul economiilor în curs de dezvoltare problemele de politică economică sunt definite de condiția egalității dintre economisire și investiții, fiind important ca economisirile să fie absorbite într-o proporție prin investiții în condiții favorabile. Raportul economisire – investiție este o problemă de ordin conjuctural și structural în același timp, atunci când contrapartida "investiții" deschide perspectiva dezvoltării, iar o bună ajustare a structurilor înlătură procesul de economisire forțată, dăunând procesului creșterii. Politicile folosite de țările Asiei sud-estice au avut în vedere atragerea economiilor populației. De exemplu, în Taiwan a fost înființat sistemul economiilor poștale, oferind populației o siguranță mai mare și un cost al tranziției mai redus, punând la dispoziția guvernului resurse substanțiale.
În toate țările în curs de dezvoltare s-a pus accent pe crearea unui cadru favorabil investițiilor străine și celor private. Țările Asiei de Est au încurajat investițiile prin diverse modalități: crearea unei infrastructuri complementare pentru investițiile private, realizarea unui mediu favorabil acestora prin continuarea politicii impozitelor cu măsuri de menținere de tarife reduse pentru importul materiilor prime. Totodată, aceste țări au menținut ratele la depozite și împrumuturi sub nivelul pieței al clearingului, această practică fiind cunoscută drept instrument de represiune financiară. Coreea, Malaezia, Taiwan și Thailanda au încercat prelungirea perioadei de slabă represiune financiară. În aceste țări, ratele reale la depozite erau zero sau slab pozitive și stabile, însă, deoarece persoanele care economiseau nu erau interesate în modificarea acestora, guvernele au putut ușor să le reprime, cu un efect minim asupra depunătorilor, și să adopte un sistem de dobânzi reduse pentru împrumutători, subvenționând astfel corporațiile.
Investițiile străine directe au fost binevenite în aceste economii. În anul 1991, Malaiezia, Thailanda și Indonezia s-au situat pe locul 3, 5, respectiv 7 în ceea ce privește aceste investiții, între țările în curs de dezvoltare.
În Malaiezia, de exemplu, au investit mai multe companii specializate în produse electronice și astăzi această țară este cel mai mare exportator de semiconductori din cadrul țărilor în curs de dezvoltare.
Și în America Latină politica de liberalizare pronunțată practicată de către aceste țări a făcut ca fluxul de investiții de capital să se mențină, după 1990, la nivel ridicat. Intrările de capital au continuat să provină din surse private și mai puțin bancare, la care se adaugă și repatrierea unor capitaluri, determinată de procesul de însănătoșire a economiilor majorității statelor latino – americane.
Volumul investițiilor trebuie să se situeze însă la un nivel strategic, determinarea acestui nivel nefiind ușor de realizat: dacă este prea scăzut acesta se va plasa pe o tendință de declin, iar dacă este prea ridicat va determina o tendință de declin, iar dacă este prea ridicat va determina o tendință de inflație, de economisire forțată și dezechilibru economic. Pentru determinarea nivelului optim al investițiilor – prin urmare, și al ratei dezvoltării – se iau în considerare structurile economice care favorizează, inhibă sau dezechilibrează diferitele procese posibile de creștere. În acest sens, Kalecki a determinat termenele la care ar trebui stabiliți acești parametri și a anlizat măsura în care ar putea fi lărgită perspectiva "conjucturală strictă" a politicii economice. Modelul Kalecki presupune că o economie produce două categorii de bunuri: bunuri esențiale și neesențiale, pentru două grupuri sociale: cel cu venituri mici, care consumă exclusiv bunuri esențiale (de bază) și cel cu venituri mari, care consumă atât bunuri de bază cât și produse secundare (neesențiale). Această economie trebuie să respecte două restricții. Având în vedere afirmațiile lui Kalecki, care presupune că grupa cu venituri reduse beneficiază de un nivel de viață minim, se acceptă ca veniturile mici să nu fie impozabile, iar prețurile să nu fie majorate. În acest context se evidențiază o problemă esențială a politicii economice a investițiilor în cadrul economiilor în curs de dezvoltare: asigurarea unui nivel substanțial al investițiilor. Această problemă își găsește aici un specific în plus, referitor la deosebirile dintre produsele de bază și cele secundare: aceste investiții vor trebui să respecte limita de capacitate cerută pentru satisfacerea consumului de produse de bază.
Necesară pentru finanțarea investițiilor, contractarea de împrumuturi externe, deci acumularea datoriei externe, constituie astăzi o povară de o dificultate excepțională pentru țările în curs de dezvoltare. Pe continentul african toate țările au acumulat datorii externe mari și în prezent acestea solicită reducerea sau reeșalonarea acestor datorii. Contractarea de datorii externe constituie o sursă triplă de constrângeri pentru politica economică a acestor țări:
a) ea contravine politicii monetare în regim de schimburi fixe, deoarece aceasta generează o creștere considerabilă a lichidităților; acest efort ar putea stabiliza efectul legat de creșterea rezervelor internaționale, însă aceasta este puțin probabil;
b) ea contravine politicii schimburilor, căci acumularea datoriilor de către întreprinderi face ca întreaga variație a ratelor de schimb să se traducă prin căderea lor în faliment;
c) ea contravine politicii bugetare, căci serviciul datoriei împovărătoare suprimă întreaga marjă și asigură un consum extrem de dureros.
Prin urmare, problema recurgerii la împrumuturi trebuie să fie formulată în baza a două elemente: limitele care îngrădesccapacitatea de contractare a datoriei țărilor și funcția sa socială.
Nivelul investițiilor depinde de pozițiile relative ale ratei dobânzii, de actualizarea sa și de penalizări. La un moment dat se poate împrumuta mult, se poate investi mult și se poate consuma mult.
Implicațiile riscului de respingere pentru cei care iau decizii de politică economică sunt în principal două:
1) În țările în care agenții economici sunt liberi să contracteze datorii în exterior, aceștia nu sunt sunt supuși rigorilor autorităților publice. Dar lor le este imposibil să nu se preocupe: fiecare agent care se împrumută în exterior mărește riscul de respingere și de penalizări care se resfrâng asupra capacității de producție a țărilor. Autoritățile publice nu pot să constate acest risc de majorare fără să intervină. Aceasta justifică o penalizare suplimentară sub forma unui impozit care influențează împrumuturile în exterior.
2) Există un alt mod de intervenție a autorităților publice, care constă în modificarea, din partea acestora, a costului respingerii. Acesta este suficient pentru dezvoltarea politicilor de promovare a exporturilor, ceea ce lărgește accesul la piețele financiare internaționale sau bilateralizează anumite împrumuturi pentru ca acestea să constituie investițiile veniturilor provenite din activități.
Indiferent de condiții, țările nu pot rămâne fără răspuns față de riscul respingerii: fiecare țară trebuie să îl prevină și să îl rezolve, dacă se confruntă cu acesta, în condițiile unor costuri nu prea ridicate.
Capitalul străin are un anumit rol în asigurarea echilibrului extern, în sensul compensării dezechilibrului (insuficienței) exporturilor, precum ți în asigurarea unei eventuale completări a economiilor interne.
Pentru a evita riscul revenirii la situația anterioară, deci la o reluare a dezechilibrului, acest proces trebuie să tranziteze un mecanism de inflație și economisire forțată. Și aceasta sub deviza dublei perspective prin care trebuie analizată recurgerea la aportul de capital extern: evitarea unei dezvoltări deformate și finanțarea cumpărăturii (impuse) de produse de import.
Un alt element de analiză a contribuției capitalului străin se referă la definiția echilibrului extern, în cel puțin trei variante:
– egalizarea cheltuielilor și veniturilor pe ansamblul conturilor curente și de capital;
– soldul conturilor curente este echilibrat de mișcarea capitalului scontat;
– soldul conturilor curente este echilibrat de deplasările capitalului autohton.
Examinând aceste definiții formulate de H.G. Johnson, se constată că problema principală a impactului străin este aceea de a preveni, mai degrabă riscul unui dezechilibru, decât de a face ca acel capital utilizat să fie un capital dorit.
De aceea, se recomandă clarificarea problemei limitării datoriei externe, a politicilor economice din țările în curs de dezvoltare, putând fi formulate în acest context următoarele întrebări:
– produsele sale vor oferi oare avantajul de a nu cuprinde costuri ridicate și se pot traduce printr-o dependență politică acceptabilă?
– împrumuturile nerambursabile implică ele oare costuri sporite?
– un ajutor ar putea debloca la timp ecarturile de competitivitate?
– investițiile constituie o formă tot atât de interesantă pentru aceste țări ca acelea care însoțesc contribuțiile din sfera tehnologică a gestiunii, a prospectărilor și care să nu implice deloc o redistribuire generală a profiturilor?
Un alt set de obiective urmărite de politicile economice ale țărilor în curs de dezvoltare sunt: folosirea deplină a forței de muncă, stabilitatea prețurilor, a comerțului exterior și realizarea unor ritmuri înalte de creștere economică. Aceste obiective au fost realizate diferit de la o zonă la alta sau chiar în cadrul aceleiași zone.
Țările în curs de dezvoltare din Asia de S-E s-au situat la sfârșitul anului 1993 între țările cu cele mai ridicate ritmuri de creștere din zonă din lume. Pe țări, situația prezintă însă diferențieri. Țările care au înregistrat în deceniul trecut cele mai ridicate ritmuri de creștere ( Coreea de Sud, Taiwan, Singapore ) s-au caracterizat în ultimii ani prin reduceri ale ritmului de creștere, în timp ce alte țări ( Malaezia, Thailanda, Indonezia ) s-au încadrat într-un trend ascendent continuu.
Modificarea importantă a situației economice pentru prima grupă de țări a fost determinată de problemele specifice ale creșterii economice din aceste țări. Acestea au întâmpinat dificultăți importante deoarece economiile lor sunt depedente de exporturi, iar reducerea cererii externe a condus la încetinirea ritmurilor de creștere a exporturilor. Totodată, aceste țări au înregistrat în ultimii ani dificultăți legate de reducerea gradului de competitivitate a produselor exportate, datorită rămânerii în urmă pe plan tehnologic, dar și ca urmare a majorării sensibile în ultimii ani a salariilor. Recesiunea economică din aceste țări a influențat negativ comerțul exterior, conducând la reducerea sensibilă a ritmurilor de creștere: în Coreea de Sud de la /% în 1990 la 4,2% în 1995, în Hong Kong de la 7% în 1991 la 4,3 în 1995.
Pe de altă parte, cea de-a doua grupă de țări (Malaezia, Indonezia, Thailanda etc.) s-au situat între țările cu cele mai ridicate ritmuri de creștere din lume: 8,6% (Malaezia) în 1995 și 7,1% (Thailanda) tot în 1995. Guvernele din aceste țări au avut însă în vedere organizareacorespunzătoare a muncii și legiferarea unui salariu minim. Totodată, promovarea activă a exporturilor a fost o sursă importantă de creștere în aceste economii. În șările Asiei de sud-est, guvernele au liberalizat regimul comerțului treptat dar continuu, oferind sprijin instituțional pentru exportatori, pentru a se obține o sporire a exportului.
La nivelul continentului latino-american, creșterea PIB a fost în 1995 de 2,8%. Rezultatele obținute la nivelul continentului în 1995, deși apropiate de cele din perioada 1992 – 1994, au la bază fenomene diferite. Astfel, dacă în 1992 Brazilia înregistrase o reducere a PIB cu 0,3 %, în 1993 s-a produs o creștere cu 4,5 % pentru ca în 1995 să înregistreze numai 2,3 %, ceea ce a fost de natură să influențeze pozitiv rezultatele obținute la nivelul regiunii, ținând seama de faptul că Brazilia acumulează singură aproximativ 40 % din PIB al Americii Latine. Dacă se exclude Brazilia din calcul, creșterea PIB în regiune în anul 1993 a fost de 2,5 %, iar în 1995 de 1,8 %, ceea ce reflectă moderarea ritmului de creștere în majoritatea țărilor latino-americane.
Se impune evidențierea evoluției diferențiate a acestor economii în perioada 1992 – 1995. Numai un număr redus de țări și-au îmbunătățit performanțele economice. Peru, care a înregistrat o creștere medie anuală de 4,8 %, Columbia 3,5 %, El Salvador 4,6 %. Un număr important de țări latino-americane și-au atenuat din 1993 ritmul de creștere, dintre acestea făcând parte Argentina, Chile, Costa Rica, deși creșterile înregistrate în aceste state continuă să fie unele dintre cele mai ridicate de pe continent, oscilând în jurul a 5%. De asemenea, și-au atenuat creșterea economică Honduras, Guatemala și Uruguay, precum și Mexic, în care PIB, după o creștere de 4,4% în 1990, și-a redus an de an dinamismul, ajungând în 1995 la 1%.
În perioada 1992 – 1995 volumul exporturilor țărilor latino-americane a înregistrat o creștere cu 11%, datorită majorării schimburilor inter latino-americane și a politicii de liberalizare a comerțului.
La nivelul continentului african rezultatele politicilor economice promovate se prezintă astfel: după rapida dezvoltare de la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, regiunea a cunoscut experiența declinului începând cu mijlocul anilor '70. PIB/locuitor a scăzut cu 15 procente între 1977 și 1985; exportul a înregistrat, de asemenea, un eșec, de la o creștere de aproximativ 10 procente pe an la începutul anilor '70 la un declin rapid la începutul anilor '80.
Grupul țărilor care au instituit politica reformelor macro-economice pe scară largă între anii 1981 – 1986 și 1987 – 1991 au înregistrat o creștere medie a PIB/locuitor cu aproape două procente. Din contră, țările care nu și-au înregistrat o scădere a aceluiași indicator cu 2,6 procente.
3.3. Modificarea repartiției producției mondiale
Totalul produsului intern brut real mondial, calculat în dolari, la nivelul puterii de cumpărare, a crescut de la 8.280 miliarde de dolari cât reprezenta în anul 1960, la 28.940 miliarde de dolari în 1994. Aceasta a însemnat un spor de 3,49 ori, în condițiile în care populația mondială a crescut, în același interval de timp, de numai 1,86 de ori. Pe ansamblu, așadar, putem considera relația de mai sus ca fiind încurajatoare. Pentru prima dată volumul producției a crescut mai mult decât populația, infirmând o teză mai veche care avertiza asupra pericolului exploziei demografice. Mergând, în detaliu, însă, observăm că modificările în repartiția producției mondiale au intervenit, în general, în ariile geografice care sufereau mai puțin de pe urma presiunii demografice, excepție făcând doar China.
Distribuția populației și a volumului producției mondiale pe marile arii geografice
(în % )
Analiza datelor din tabel pune în evidență câteva aspecte care ni se par a fi interesante. În primul rând, trebuie evidențiat faptul că o serie de țări puternic dezvoltate din punct de vedere economic precum Statele Unite ale Americii și cele care fac parte din Uniunea Europeană, de-a lungul a 34 de ani,au pierdut teren, atât în ceea ce privește ponderea lor în populația lumii, cât și ponderea în producția mondială. Tendința de reducere a populației în aceste arii geografice, precum și în Europa Centrală și de Est a început să se manifeste cu deosebire în a doua parte a secolului XX, având, în linii mari, cam aceleași cauze și anume scăderea, pe alocuri, dramatică a sporului natural. Această situație s-a înregistrat mai ales în Europa Occidentală și Centrală, unde reducerile au fost mai pronunțate. Problema se complică , oarecum, atunci când luăm în calcul ponderea deținută de aceste state în producția mondială. Aici nu mai sunt valabile aceleași explicații ca în cazul populației. Dacă, din punct de vedere al ponderii deținute în populațiaTerrei ,Statele Unite ale Americii n-au pierdut decât un procent, pe planul producției scăderea a fost de 7 procente . Cam aceeași constatare se poate face și pentru Uniunea Europeană , cu singura mențiune că , de data aceasta , populația , socotită în cifre relative , a scăzut mai mult , însoțită și de reducerea ponderii în totalul producției mondiale (4%) . Cât privește celelalte state din Europa, unde sunmt incluse , așa cum subliniam mai înainte , cele care au făcut parte din sistemul economiei socialiste , tabloul general este net nefavorabil , respectiv o pierdere de 3 procente la populație și nu mai puțin de șapte procente la producție . Desigur, aceasta din urmă poate fi pusă, în cea mai mare parte, pe seama dificultăților întâmpinate în perioada de tranziție de la economia supercentralizată spre economia de piață, care a presupus o seamă de transformări profunde, multe dintre ele dificile și dureroase din punct de vedere social . Să reamintim, în acest context, că numai ex U.R.S.S.-ul a pierdut 4,5 puncte procentuale în produsul intern brut mondial, coborând de la 8% la 3,5% , în condițiile în care Federația Rusă reprezenta circa 60% din producția totală a fostului U.R.S.S.
Evoluția în detaliu a altor țări pe planul producției se prezintă destul de contrastantă .Referindu-ne în mod concret la două țări care fac parte din NAFTA , respectiv Canada și Mexic , menționăm că , în timp ce în cazul Canadei cota procentuală a producției a rămas aproximativ constantă (1,8 în 1960 și 1,9 în 1994 ), Mexicul a obținut până în 1980 o creștere apreciabilă (de la 1,7 la 2,6) , după care a scăzut ușor la 2,3 în 1994 . Din păcate , creșterea economică a acestei țări până pe aliniamentul anului 1980 a fost posibilă cu prețul unei îndatorări externe puternice , devenită , mai apoi , insuportabilă din momentul în care , la nivel mondial , lipsa capitalurilor disponibile a generat o creștere bruscă a ratei reale a dobânzii . Este adevărat că , până la urmă , criza mexicană , care a atins apogeul său în anul 1982 , la începuturile anilor ’90 părea a fi resorbită , controlată , grație sprijinului venit din partea Statelor Unite ale Americii (planul Baker și Brady) acordat cu scopul favorizării dezvoltării , evitării destabilizării politice și evitării fluxurilor migratorii .
Într-o situație oarecum asemănătoare s-au aflat și alte state din America de Sud . Dificultățile întâmpinate s-au datorat , în bună parte , insuficienței acumulării care s-a reflectat în diminuarea investițiilor . Pentru majoritatea acestor state , puternic îndatorate , anii ’80 au însemnat ,,un deceniu pierdut’’- așa cum se exprimau economiștii proveniți din partea locului. Cel mai mult s-a resimțit de pe urma acestui fapt Brazilia care , după o creștere spectaculoasă înregistrată în totalul producției mondiale , pe parcursul a două decenii (de la 2,0% în 1960 , la 3,4% în 1994), a scăzut la 2,9% în 1994. Singurele țări care au făcut progrese în această perioadă au fost Chile și Columbia, celelalte state situate în același areal geografic (cu deosebire Argentina și Venezuela din partea cărora ne așteptam la mai mult) nu s-au remarcat aproape deloc.
Cât privește aria geografică Africa și Orientul Mijlociu , ponderea în produsul intern brut mondial aparent nu s-a modificat . Evident , această afirmație nu poate să rămână neamendată , pentru că , din grupa de mai sus fac parte , după cum se știe , țări foarte eterogene din punct de vedetre al dezvoltării economice . Avem , pe de o parte, de a face cu statele din Golf mari producătoare și exportatoare de petrol, iar, pe de altă parte, cu o mulțime de state foarte sărace aparținând continentului african.
Primele, au făcut sensibile progrese îndeosebi după anul 1973, o dată cu ăocul inițial al petrolului (de la 1,1% în 1960 , la 2,2% în 1980) , pentru ca , după aceea, să cadă din nou la 1,3% la sfârșitul anului 1994. Egiptul, situat în imediata vecinătate, s-a înscris și el pe o linie ascendentă , în bună parte și datorită ajutorului Statelor Unite ale Americii. La fel și Israelul, unde trebuie adăugată munca tenace depusă de acest popor pentru transformarea unei zone aride, deșertice, în pământuri roditoare și promovarea unor industrii de vârf, performante, cu o mare competitivitate pe plan internațional. În fine, într-o măsură minoră , s-au înregistrat îmbunătățiri ale situației economice și în alte țări din această arie geografică (cu excepția Libanului ), parțial în Africa de Nord (excepție Algeria ) și Africa de Sud multă vreme boicotată datorită regimului de apartheid . Restul statelor, situate la sud de Sahara , au cunoscut rate de creștere economică inferioare mediei mondiale (excepție Kenya) .
În Asia în schimb, situația economică se prezintă și mai diversificată . După înfrângerea suferită în 1945, imperiul japonez a abandonat expansionismul militar, reconstituindu-și puterea industrială, concomitent cu susținerea unui uriaș efort de cucerire a piețelor externe. Doar după două decenii, respectiv în anii '50 și '60 , datorită unei creșteri economice susținute, în ritmuri de 10% pe an, Japonia a redevenit una dintre țările avansate ale lumii . Lovită ca și alte state industrializate de primul și al doilea șoc petrolier, Japonia și-a continuat drumul său , reușind ca , din 1960 și până în 1994 să-și dubleze ponderea în produsul intern brut real mondial (4,4 în 1960 și 8,4 în 1994). Un astfel de salt, de-a dreptul extraordinar, a fost posibil ca urmare a combinării inteligente a unei strategii industriale cu una comercială , actualizată permanent într-o manieră concertată de către stat și marile grupuri financiare. La început, întreprinderile japoneze au beneficiat de un avantaj comparativ spontan datorat costului scăzut al manoperei locale, pentru ca, după aceea, să profite din plin de libertățile acordate de statele occidentale privind exporturile. Totodată, producătorii japonezi au știut să se folosească la maximum de avantajele inovării produselor , utilizând cu pricepere structura propriului aparat productiv în scopul frânării pătrunderii produselor străine .
Firește , plecând de la această realitate s-ar putea pune următoarea întrebare: de ce Statele Unite ale Americii și Europa Occidentală au acordat Japoniei, vreme îndelungată, excepții de la principiile liberului schimb? Încercând să răspundă la această întrebare analiștii economici scot în evidență două motive geopolitice. Primul se referă la faptul că, o dată cu instaurarea în 1949 în China a regimului comunist, conform ,,teoriei dominoului’’ unii au crezut că marxism-leninismul se va extinde în toată Asia. Era, deci, necesară crearea unei vitrine atrăgătoare care să demonstreze întregului continent că economia de piață este superioară economiei planificate, centralizate.Al doilea are în vedere sprijinirea deliberată de către S.U.A. a creșterii economice în noile țări industrializate, respectiv Coreea de Sud , Taiwan , Hong Kong și Singapore pentru a le transforma în aliați siguri împotriva amenințării comuniste. În acest ultim caz, sprijinul trebuia să fie mai substanțial, deoarece aceste state nu dispuneau de experiența industrială a Japoniei.De aceea, deschiderea pieței americane pentru produsele provenite din zonă, precum și aportul de capital însoțit de transferul de tehnologie, au jucat un rol decisiv la începutul perioadei, înainte de a lăsa locul întreprinzătorilor locali. Așadar, după Japonia, țările nou industrializate , sau ,,micii tigrișori’’, au servit ca exemplu pentru toți ceilalți dispuși să-și orienteze veniturile spre o acumulare abundentă materializată , apoi , în investiții productive . Rezultatele n-au întârziat să apară . În plus , experiența s-a extins ca o pată de ulei în întreaga regiune . Astfel , Coreea de Sud care figura pe harta economică a lumii ca o țară subdezvoltată, a trecut în stadiul de țară recent industrializată , devenind astăzi un stat dezvoltat , cota sa în produsul intern brut al lumii urcând de la 0,4% în 1960 , la 1,6 în 1994 . Același lucru se poate spune și despre Indonezia (creșterea fiind de la 1,0% la 2,1%), deși dezvoltarea sa economică a fost susținută , ca și în cazul altor țări , de exporturile masive de petrol , despre Singapore și , mai nou , despre Thailanda și Malaezia . Cu toate că Filipine n-au urmat aceeași cale , Asia Maritimă în întregul ei a marcat, totuși, un salt remarcabil de la 2% în 1960, la 6% in 1994.
O problemă deschisă a rămas China. După o evoluție sinuoasă, schimbarea de direcție care s-a produs sub conducerea lui Deng Xiaoping a lansat China Continentală pe aceeași orbită economică verificată anterior de câteva state situate în imediata sa vecinătate . Cu alte cuvinte , difuziounea procesului de dezvoltare asiatic a pătruns chiar în interiorul Chinei , desigur sub forme specifice , transformând-o , în momentul de față, în al treilea pol de putere economică mondială . Ajungând acum la aproape 13% din produsul intern brut creat de întreaga omenire , China a devenit o forță uriașă de care trebuie să se țină neapărat seama . Punctele ei forte sunt reprezentate , încă , de costul redus al forței de muncă și imensul potențial de dezvoltare al pieței sale interne , favorabil investițiilor de orice fel . Revenirea Hong-Kong-ului la 1 iulie 1997 la China a lărgit și mai mult capacitatea de absorbție a acestei piețe , cu efecte benefice în viitor .
În fine, un caz aparte îl reprezintă India. Acest adevărat subcontinent, cu o populație care a depășit de curând un miliard de locuitori, a rămas aproape pe loc, contribuția ei la produsul intern brut mondial fiind considerată modestă, în raport cu suprafața și potențialul său demografic (3,6% în 1994). De altfel, dacă împărțim P.I.B. la populație, obținem o imagine mai exactă a nivelului de dezvoltare a fiecărei țări.
Clasificarea diferitelor țări sau grupe de țări în funcție de P.I.B. real per capital
(baza 100=media mondială)
Datele din tabel ni se par a fi deosebit de grăitoare. Făcând abstracție de Singapore care avea o populație ce depășea cu puțin 2,5 milioane locuitori la mijlocul anului 1985, Statele Unite ale Americii își mențineau primatul în raport cu media mondială , deși supremația lor în 1994 nu mai era așa de zdrobitoare precum a fost în anii '60. Totuși, fenomenul cel mai semnificativ vizează din nou Asia unde state acum dezvoltate, situate la începutul perioadei în vecinătatea mediei mondiale , precum Hong Kong , Singapore , Taiwan și Coreea de Sud , ajunseseră pe aliniamentul anului 1994 la cote foarte înalte , greu de prevăzut cu 30 de ani în urmă . Firește , nu mai punem în balanță nivelul Japoniei care figura în acest clasament în anul 1960 pe locul 11 și a ajuns în 1994 pe locul 4 . Cât privește țările din Vestul Europei , în majoritatea lor cuprinse în Uniunea Europeană , ele și-au îmbunătățit poziția și datorită reducerii ritmurilor de creștere demografică. Sigur, în interiorul grupului au avut loc numeroase schimbări . De pildă , prezența Franței înaintea Germaniei în 1994 se explică în bună parte prin procesul de reunificare survenit în anul 1991, în 1960 Germania de Vest având un punctaj mai bun decât Franța . Cam în aceeași termeni se pune și problema unor state membre ale Uniunii Europene . Pe ansamblu această grupare de țări se menține în topul mondial , dar se știe că unele state precum Irlanda , Portugalia și Grecia au încă un produs intern brut per capita inferior mediei comunitare . Evoluții contrastante au cunoscut Mexicul și Brazilia aflate în ascensiune până în 1980 , pentru ca , după aceea să marcheze o scădere netă .Cauzele principale le-am prezentat tangențial în paginile anterioare .
Tot atât de surprinzătoare ni se pare a fi evoluția unor state situate în subsolul acestui clasament , adică sub media mondială . În primul rând , avem în vedere o serie de țări din Golful Persic care ajunseseră să realizeze în 1980 un indice de 139 , pentru ca , în următorii 14 ani să coboare la 68 . Reducerile cele mai mari le-au cunoscut țările din ex-U.R.S.S. și cele din Europa Centrală și Balcanică . Motivele sunt prea bine cunoscute și nu mai au nevoie de explicații suplimentare . În fine deși nu sunt redate în tabelul de mai sus , toate statisticile internaționale subliniază faptul că scăderi de-a dreptul dramatice au suferit țările din Africa Subsahariană cotate astăzi ca fiind cele mai sărace din lume . Astfel , dacă în anul 1960 produsul intern brut pe locuitor al acestor state reprezenta 1/3 din media mondială , în 1994 el ajunsese la numai o cincime .
Din cele menționate până aici, se desprind cel puțin următoarele constatări :
Tabloul economic al lumii contemporane se prezintă extrem de eterogen , în ciuda tendințelor de globalizare a afacerilor manifestate până acum ;
Privită pe arii geografice mari, viața economică este grefată de numeroase particularități care dau culoatre specifică procesului de creștere și dezvoltare;
Schimbările intervenite îndeosebi în perioada postbelică se datorează , în primul rând , divergențelor înregistrate în evoluția produsului intern brut real ce revine pe locuitor;
Ca rezultat al acestor modificări , în ultimele decenii omenirea a cunoscut o nouă repartiție a venitului mondial , în cadrul căreia , alături de Statele Unite ale Americii , s-au afirmat Uniunea Europeană și o serie de țări din Asia de Est și Sud-Est , în frunte cu Japonia;
În urma tuturor transformărilor petrecute , mecanismul de funcționare a economiei mondiale a suferit unele reajustări de esență , având drept consecință imediată schimbarea raportului de forțe, iar, în perspectiva apropiată creșterea numărului de țări care vor dobândi un rol semnificativ pe scena mondială;
În fine, liberalizarea economiei mondiale a dus la creșterea puterii întreprinderilor și a redus ipso facto pe cea a statelor în calitate de experți economici de sine stătători .
Divergențele în evoluția produsului intern brut au fost determinate, în principal ,de ritmurile medii anuale diferite înregistrate în principalele arii geografice ale lumii .
Ritmul mediu annual de creștere a produsului intern brut real pe locuitor (în %)
Tabelul redă, așadar, o situație sintetică pe zece arii mari geografice ale lumii , în ceea ce privește ritmurile medii anuale de creștere a produsului intern brut pe locuitor , pe două perioade distincte : 1960-1973 și 1973-1994 . În cadrul primei perioade Japonia figura în fruntea acestui clasament inedit cu ritmuri medii de 8,4% urmată de Uniunea Europeană cu 4% . Ceea ce ne reține atenția este faptul că , în acest prim interval de timp , în toate cele zece arii geografice ritmurile au fost pozitive , confirmând , încă o dată teza conform căreia anii ’60 s-au caracterizat pretutindeni în lume prin condiții favorabile creșterii economice . Dintre acestea , pe un loc central s-a situat prețul scăzut la petrol și efectele multiplicatoare ale investițiilor făcute în deceniul anterior pentru reconstrucția economiilor distruse de război . Cea de a doua perioadă care a urmat anului 1973 a marcat o ruptură violentă în trendul economiei mondiale . De la aproape 3% ritmul mediu de creștere a produsului intern brut real scade la 1,2% . Deși ritmul rămâne , totuși , pozitiv , principalele arii geografice se caracterizează prin contraste puternice . Astfel , cu excepția Japoniei care își terminase perioada de recuperare , ritmurile au început să crească în Asia Maritimă , Asia de Sud – Oceania și mai ales în China unde acestea au ajuns la 6,8% .Prin urmare , contrar părerii comune potrivit căreia criza declanșată de primul șoc al petrolului ar fi avut un caracter mondial , în realitate ea a lovit cu precădere doar anumite zone , printre acestea numărându-se , firește , Statela Unite ale Americii , Europa Occidentală și Japonia, adică cele mai industrializate regiuni ale lumii . Desigur , nu am luat în considerare zonele periferice , unde situația a fost de-a dreptul dramatică . Ne referim , între altele , la majoritatea țărilor africane și la unele situate în America de Sud , cum a fost cazul Braziliei . Scăderea ritmurilor de creștere în Europa Centrală și de Est a avut , se înțelege , motive suplimentare pe care nu ne propunem să le analizăm aici
În ceea ce privește repartiția venitului mondial, datele existente la nivelul anului 1994 pun în evidență constatarea făcută mai înainte vizând modificarea raportului de forțe la scară planetară .
Repartiția geografică a venitului mondial
(procente din totalul mondial)
Din analiza datelor redate în tabelul de mai sus rezultă că pe parcursul a 35 de ani în repartiția geografică a venitului mondial au intervenit modificări semnificative , reconfirmând ideea exprimată mai înainte potrivit căreia în momentul de față s-au conturat trei poli de putere economică reprezentați în ordine de Uniunea Europeană , Statele Unite ale Americii și Japonia . Suntem convinși că în secolul XXI acestora li se va adăuga China , care are mari șanse de a deveni prima mare putere economică a lumii.
3.4. Procesul dezvoltării inegale
În realitate, dezvoltarea economică a țărilor Lumii a Treia a avut loc într-un ritm uluitor în decursul puținelor decenii care au trecut de la cel de-al Doilea Război Mondial . Procesul de creștere economică s-a răspândit cu repeziciune dinspre nucleu spre unele părți ale periferiei economiei mondiale, așa cum s-a întâmplat și în secolul al XIX lea . Cu un centru care funcționează ca un ,,motor de creștere’’, cu transferul resurselor către periferie și cu efectul demonstrativ al succesului de la centru – toate acestea au ajutat ca dezvoltarea să se propage în fosta lume colonială . Deși continuă să vină în urma țărilor dezvoltate, partea ce le revine țărilor mai puțin dezvoltate din produsul mondial global este în creștere rapidă .
Totodată, trebuie să recunoaștem cu promptitudine că acest proces a fost unul foarte inegal ,ceea ce nu asigură o bază pentru optimism . Efortul de dezvoltare în Africa Neagră pare să fi ajuns la colaps ; aceste țări chiar au decăzut din punct de vedere economic față de epoca lor colonială . În anii '80 , creșterea rapidă a țărilor din America Latină a fost oprită de criza datoriilor și de încetinirea creșterii globale. Procesul de creștere s-a concentrat cu precădere în câteva dintre țările în curs de dezvoltare mai mari.
Putem identifica trei premise necesare în dezvoltarea economică a Japoniei și a TNI-urilor din Asia de Sud – Est . În primul rând , existența unui stat ,,puternic’’ și a unei birocrații economice în stare să stabilească prioritățile , să implementeze o politică coerentă și să ducă la capăt reformele de care este nevoie . Managerii economici publici și privați trebuie să conlucreze la formularea unei politici industriale ,,depolitizate’’. Managerii economici au misiunea de a face ca activitățile comerciale, investiția și alte aranjamente în comerț să servească interesului național; ei dau formă condițiilor în care economia internă interacționează cu economia mai cuprinzătoare a lumii. În plus, aceste societăți naționale au făcut investiții substanțiale și continue în educație și în capital uman . Au dus la bun sfârșit programe de reformă a pământului , de redistribuire a veniturilor și de dezvoltare rurală; în politicile lor, au evitat ,,inclinațiile urbane’’, de exemplu, subvențiile pentru alimentele scumpe și supraaprecierea monedelor naționale. Și , în al treilea rând, ele au acționat în sensul pieței, și nu în răspăr cu ea; intervenția guvernamentală s-a bazat pe mecanismul pieței. Japonia și TNI au încurajat o piață aptă de bună funcționare, în stare să impulsioneze inițiativa individuală și să promoveze eficacitatea economică . Ele au demonstrat că liberalii au dreptate când pun accentul pe beneficiile mecanismului prețurilor în alocarea eficientă a resurselor economice. Pe scurt, un stat puternic, investiții în resursele umane și o piață eficientă sunt semnele distinctive ale unei economii care se dezvoltă .
Ceea ce Troțki numea ,,legea dezvoltării combinate și inegale’’ își arată efectele în aceste TNI . În industrializarea din ultima perioadă a Rusiei (așa cum observa Troțki în analiza sa) , în urcarea rapidă pe scara tehnologică a Japoniei și acum într-un număr de țări în curs de dezvoltare , găsim exemplele unor state active , care încurajează importul de tehnologie străină și combină această tehnologie cu formele sociale tradiționale .Aceste state angrenate într-o dezvoltare rapidă au beneficiat de pe urma creșterii comerțului internațional și a economiei mondiale de după cel de-al Doilea Război Mondial . Economia capitalistă mondială a facilitat dezvoltarea în ritm înalt a acelor țări mai puțin dezvoltate care au știut să profite de ocaziile favorabile creșterii economice pe plan global .
Așa cum a arătat Atul Kohli , succesul țărilor nou-industrializate schimbă termenii dezbaterii despre sărăcia globală . Cu toate că structuralismul și teoria dependenței continuă să domine discuția în rândul țărilor mai puțin dezvoltate și prin alte părți , faptul că unele dintre ele cunosc o creștere rapidă , și chiar depășesc ratele de creștere ale țărilor dezvoltate , mută centrul de interes asupra întrebării de ce ele se dezvoltă și altele , nu . Nu mai pot fi scoase din discuție nici TNI –urile și privite ca niște cazuri de dezvoltare dependentă ; oricare dintre țările dezvoltate , inclusiv Statele Unite și Japonia , poate fi dată ca exemplu de dezvoltare dependentă iar Japonia rămâne o țară foarte dependentă de piețele străine și de materiile prime . Astfel , întrebarea crucială devine mai degrabă ce au făcut TNI de au devenit țări bogate , decât de ce majoritatea țărilor mai puțin dezvoltate sunt încă sărace .
Dacă situația aceasta favorabilă pentru TNI va continua sau nu – rămâne foarte problematic . Așa cum a observat John Ruggie , ,,ca viitoarele țări care se industrializează să meargă pe urmele primului eșalon de TNI , capacitatea de absorbție a piețelor lumii ar trebui să crească cu un ordin de mărime a cărui realizare e dificil de prevăzut’’ .Dar , subliniază el mai departe , ,,chiar și menținerea primului eșalon pe traiectoria sa depinde hotărâtor de ceea ce OECD desemnează , printr-un eufemism , ca fiind <<politici pozitive de ajustare>>’’ . Într-un cuvânt , succesul în viitor al TNI și capacitatea altor țări de a păși pe urmele lor , adoptând propriile strategii de creștere orientate spre export vor fi în funcție de rata de creștere economică globală , de deschiderea economiilor avansate și de caracterul schimbător al tehnologiei industriale . Aceste împrejurări vor influența profund succesul în ultimă instanță al țărilor înseși și aplicabilitatea strategiei lor de dezvoltare la cazul altor țări mai puțin dezvolzate .
Astfel, capitolul de față s-a întors la o temă care străbate întraga noastră carte : funcționarea economiei de piață mondiale dezvoltă lumea , dar , așa cum au arătat-o primii Marx și Lenin , o dezvoltă în mod inegal . În secolul al XIX – lea , procesul de creștere s-a difuzat dinspre Marea Britanie spre Europa Centrală , Japonia și Lumea Nouă . Spre finele secolului XX, țările nou-industrializate (Taiwan , Coreea de Sud , Hong Kong și Singapore) și alte câteva țări ca Brazilia , India și China intră în rândurile țărilor industrializate . Deși strategiile lor de dezvoltare s-au extins de la creșterea orientată spre export și până la înlocuitorii pentru importuri , acțiunea economiei mondiale s-a dovedit , în grade diferite , un factor pozitiv în fiecare caz .Totuși , capacitatea statului de a-și pune în bună ordine prioritățile și voința sa de a da cale liberă forțelor pieței au constituit factorii cei mai importanți în acele țări care și-au dezvoltat cu succes economia .
Dacă am defini dependența ca pe un factor de condiționare , care afectează profund strategiile țărilor în curs de dezvoltare , atunci dependența poate fi cu greu negată . Oricare dintre economiile mai puțin dezvoltate depinde , cu certitudine , de condițiile fluctuante ale pieței mondiale ; fiecare dintre ele trebuie să importe capital , tehnologie și know-how . Piețele de export sunt greu de penetrat , date fiind avantajele puterilor exportatoare deja instalate și piețele protejate din țările dezvoltate . Aceste aspecte ale dependenței aparțin cu siguranță realității . Există însă un continuum , prin care fiecare țară depinde , mai mult sau mai puțin , de celelalte , iar unele sunt , de bună seamă , mai dependente decât altele . Dacă am folosi totuși această condiție a dependenței ca pe o explicație a subdezvoltării , argumentul și-ar pierde mult din forța sa . Constatăm, din nefericire, o tendință de a se confunda cele două sensuri ale dependenței (de bizuire și subordonare) în limba engleză, și de a se porni de la premisa că faptul dependenței furnizează explicația subdezvoltării economice.
Țările mai puțin dezvoltate se caracterizează printr-un grad foarte înalt de dependență și continuă să fie vulnerabile tocmai din cauză că sunt subdezvoltate , și nu invers . Ele au partea celor slabi , într-o lume a celor puternici ; și sunt dependente fiindcă au rămas subdezvoltate . Lipsa unei strategii de dezvoltare adecvate , iată elementul cel mai important , răspunzător de înapoierea lor . Problema lor principală nu este dependența externă , ci ineficiența internă .Țările mai puțin dezvoltate , care și-au creat economii naționale eficiente din propria lor inițiativă , au reușit și atingerea unor rate rapide de creștere economică . Totuși , chiar și aceste eforturi s-ar putea să nu izbândească fără o economie mondială în creștere , deschisă exporturilor lor .
Nu încape însă îndoială că breșa imensă dintre economile naționale dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate , împreună cu condițiile pieței globale au făcut ca acum , la sfârșitul secolului XX, evadarea din dependență să devină mult mai dificilă decât a fost pentru țările care s-au dezvoltat în secolul al XIX-lea . Dar , și așa , multe societăți și-au consolidat stabilitatea politică , disciplina socială și piețele eficiente , toate acestea fiind condiții necesare ale dezvoltării economice . Elitele implicate în modernizare , din sectoarele publice și private , au învățat cum să exploateze ocaziile favorabile oferite de comerț , investiția străină și importurile de tehnologie , pentru atingerea unei rate rapide de creștere economică și industrială .
Lumea a Treia nu mai există ca o entitate aparte , de sine stătătoare . I-a luat locul o mulțime foarte diferențiată de state-națiuni : țările nou-industrializate din Asia, care cunosc succesul economic, marile puteri potențiale, dar cu probleme economice, cum sunt India, Brazilia, China, Mexicul , Indonezia și altele , țările sărace din Sahara , Africa de Est și Asia de Sud . Într-o economie mondială mai mercantilistă , ori de câte ori acestea intră în litigiu și , cum spune John Ruggie , sunt nevoite ,,să se zbată pentru încheierea unor afaceri cât mai bune cu putință , regionale și bilaterale , cu anumite state industrializate’’din unitatea Lumii a Treia nu mai rămâne decât retorica . La fel ca orice națiune prădătoare a Occidentului , TNI-urile nu au ezitat să ducă politici în detrimentul altor țări din Lumea a Treia .
Sistemul statului-națiune în competiție, cu întreaga sa capacitate în bine și în rău , se întinde în Lumea a Treia și o transformă . Conceptul de Lume a Treia s-a degajat ca răspuns la bipolaritatea Războiului Rece; liderii săi, respingând atât blocul sovietic, cât și pe cel american , au ținut să se dezvolte independent și să-și salfgardeze unitatea ca o a treia forță .Ulterior, s-au născut ori s-au consolidat diverse mișcări ,,pan’’ și organizații regionale: grupurile ,,panarabe’’ , Organizația pentru Unitatea Africană etc. Inspirându-se din structuralism și din teoria Dependenței , ele au prescris căi autonome și în cooperare de dezvoltare economică și construcție națională . Nutreau speranța ca dublul lor ideal – nealinierea politică și internaționalismul Lumii a Treia – să caracterizeze noua ordine a lumii .
La jumătatea anilor '80 , ideea unei Lumi a Treia , privită ca un bloc omogen și unit de societăți mai puțin dezvoltate , se destramă văzând cu ochii , pe măsură ce ies la iveală discrepanțele în realizările și în politicile lor.În toate regiunile lumii, se ridică la suprafață anumite state-națiuni și devin centre de putere : Brazilia , India , Mexic , Venezuela , Nigeria , Iran , Arabia Saudită , Indonezia , Vietnam , China și altele . Ele urmează politici externe menite să favorizeze scopurile lor individuale , iar nepotrivirile de interese și de ambiții naționale produc conflicte și chiar războaie înverșunate între aceste noi puteri proaspăt apărute .
Pe măsură ce sistemul statului-națiune începe să se reproducă , într-un spațiu care a fost privit cândva ca o a Treia Lume nediferențiată , noile state-națiuni încep să acționeze independent . Ideile în care credeau structuraliștii și adepții teoriei Dependenței , și anume că țările mai puțin dezvoltate nu s-ar putea dezvolta în cadrul unei lumi capitaliste nereformate , ci va trebui să coopereze pentru a se emancipa , sunt contrazise de evenimentele acestei ultime părți a secolului XX . Chiar dacă procesul de creștere economică este foarte inegal și sporadic , un număr de țări au cunoscut progrese remarcabile.
Statele nou-industrializate au devenit participanți activi la primul cu adevărat sistem global al relațiilor internaționale . Structura și continuarea procesului de difuziune vor fi profund influențate de funcționarea sistemului financiar internațional , care are rostul să aloce resurse polilor de creștere ai economiei mondiale . Ceea ce nu se poate întâmpla decât dacă există o soluție la criza datoriei globale și dacă va avea loc o tranziție lină, dinspre Statele Unite spre Japonia, ca putere financiară dominantă .
=== Capitolul IV ===
CAPITOLUL IV
GLOBALIZAREA – O EVOLUȚIE CONTRADICTORIE
4.1. Interdependențele economice, internaționalizarea și globalizarea
4.2. Globalizarea bogăției sau a sărăciei?
4.2.1. Globalizarea și interesele salariaților.
4.2.2. Globalizarea și crizele periodice.
Organizațiile economice internaționale.
4.3.1. Sistemul Națiunilor Unite.
4.3.2. Direcții de acțiune ale O.N.U în domeniul economic.
4.3.3. Preocupări actuale ale O.N.U.
4.4. Limitele globalizării.
. Interdependențele economice, internaționalizarea (mondializarea) și globalizarea
Cele trei noțiuni exprimă una din trăsăturile cele mai importante și dinamice ale economiei mondiale contemporane. Ele nu sunt sinonime, deși au avut și au nu de puține ori utilizare cu sens similar.
Interdependențele economice este conceptul care exprimă forma de mișcare a interacțiunilor reciproce dintre economiile naționale, precum și a fluxurilor economice internaționale, în cadrul economiei mondiale unice.
Ele s-au constituit în timp pe baza unor factori obiectivi și subiectivi, între care pe primul plan se înscriu următorii:
a). diviziunea internațională a muncii;
b). deschiderea economiilor naționale spre exterior, caracterizată îndeosebi prin ponderea exportului și importului în produsul intern brut;
c). dezvoltarea tehnicii și tehnologiilor și gradul de aplicare a creațiilor respective în economie;
d). nivelul și evoluția prețurilor pe piața mondială;
e). gradul de dezvoltare și de diversificare a schimburilor și fluxurilor economice;
f). schimbările intervenite în economia mondială, în raporturile de putere pe plan internațional;
g). factori politici și sociali, etc.
Există trei tipuri de interdependențe și anume:
a) funcționale, ale diferitelor subsisteme de tranzacții din cadrul relațiilor economice internaționale (spre exemplu, în cadrul UNCTAD, interacțiunea problemelor comerciale, financiare și valutare pe plan mondoeconomic și regional);
b) între politicile de dezvoltare pe termen scurt și cele pe termen lung promovate de state și grupări de state;
c) ale economiilor naționale, în cadrul relațiilor economice desfășurate pe piața mondială.
Interdependența economiilor naționale poate fi simetrică și asimetrică.
Interdependența simetrică se caracterizează prin: 1) specializare intraramură; 2) diviziune internațională a muncii pe plan orizontal. Se desfășoasră între țări cu nivel de dezvoltare economică apropiat.
Interdependența asimetrică presupune: specializare interramuri; diviziune internațională a muncii pe plan vertical. Angrenează cooperarea între țări cu niveluri diferite de dezvoltare. Are un caracter inegal, luând forma unor relații de dependență a țărilor Sudului față de Nord.
Așa cum s-a mai arătat anterior, în evoluția schimburilor economice internaționale, prima formă de specializare a fost cea între ramuri (industrie-agricultură). Între țările partenere, denumite "industriale" și "agrare", s-a statuat o diviziune internațională a muncii pe plan vertical, care a funcționat, conform raportului de forțe, în favoarea statelor celor mai dezvoltate din punct de vedere economic. Un asemenea tip de interdependență s-a stabilit încă din secolul al XIX-lea, continuând și în secolul al XX-lea, îndeosebi în perioada dintre cele două războaie mondiale, cuprinzând și influențând și economia României.
Pe bază de calcule pentru această perioadă, profesorul român Mihail Manoilescu conchidea: " Raportul de schimb internațional 1:10 între țările agricole și industriale dă cheia înțelegerii relațiilor dominante în prezent între popoarele lumii" O analiză amplă a factorilor determinanți și a intensității acestui tip de interdependență a fost realizată și de P.P. Negulescu, cap. V intitulat "Interdependența economică și războiul mondial" punând în evidență legătura dintre această interdependență și mecanismul crizei economice din anii 1929-1933, subliniind o depresiune la bursa lânii din Sidney, iar o boală a oilor australiene determină fără întârziere o scumpire a stofelor englezești".
În perioada postbelică interdependențele economice s-au accentuat foarte mult, ele îmbrăcând și forme mult mai diverse și mărind puternic sensibilitatea economiilor naționale. Referindu-se la interdependențele dintre țările bogate și țările sărace, sau dintre Nord și Sud, cum se exprima literatura vremii, cel de-al treilea Raport către Clubul de la Romă intitulat "Restructurarea ordinii internaționale", coordonat de economistul olandez Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel pentru economie, scoate în evidență patru feluri de interdependențe, în funcție de sursele care le generează: interdependențele generate de nevoia de alimente – unele țări au surplusuri, în timp ce altele au deficite alimentare; de nevoia de energie și minerale, în condiții în care cererea și oferta au traiectorii geografice diferite; de posibilitățile dereglării sistemelor de susținere a vieții pe "nava spațială Pământ", adică de problemele apărării mediului înconjurător; speranțele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogații și săracii lumii.
Dată fiind amploarea și natura acestor interedependențe, subliniază Raportul, "nici o națiune nu poate opta să trăiască într-o completă izolare față de celelalte…".
Interdependențele sunt, de fapt, de asemenea natură încât relațiile internaționale sunt sensibile la trepidații cât mai mici sau la acțiunile insuficient gândite ale unei singure națiuni. Am văzut, de exemplu, că stabilitatea sistemului monetar internațional a devenit extrem de sensibilă la acumularea surplusurilor și deficitelor unei singure națiuni și că astăzi economia unei națiuni și că astăzi economia unei națiuni este mult mai rapid și mai drastic afectată de scimbările petrecute în economia altei națiuni decât un deceniu mai înainte."
Internaționalizarea activității economice desemnează o anumită treaptă sau un grad mai ridicat de dezvoltare a interdependențelor, care cuprind întreaga economie mondială, toate țările și toate ramurile și domeniile de activitate. De aceea, în anumite lucrări, acest proces este denumit mondializare. Mai recent, în lucrările de orientare liberală, care absolutizează rolul liberalizării piețelor și al dereglementalizării vieții economice, procesul este denumit globalizare și este abordat în opoziție cu dezvoltarea națională. J.K. Galbraith, remarcând discuțiile care se poartă în legătură cu aceste concepte și implicațiile procesului afirma: "Amenințarea pe care o reprezintă internaționalizarea vieții economice – denumită globalism – poate părea iminentă. Țările beneficiind de condițiile sociale și de muncă mai bune sunt silite să concureze cu țările în care salariile sunt mici, vulnerabilitatea economică este mai mare și deci costurile de producție sunt mai scăzute. Către acestea din urmă își vor îndrepta mai curând atenția corporațiile transnaționale".
Încercând o etapizare a procesului de dezvoltare a internaționalizării și globalizării economiei, Renato Ruggiero, fostul director general al Organizației Mondiale a Comerțului afirma că economia lumii a parcurs două faze de dezvoltare și a intrat, recent, într-o a treia fază, toate reprezentând etape ale procesului de internaționalizare a vieții (activității) economice. Primele decenii ale perioadei postbelice – considerate prima fază, zisă a economiei internaționale, s-au caracterizat printr-o dezvoltare a schimburilor dintre economiile țărilor, care își păstrau însă caracterul național, datorită faptului că în interiorul statului-națiune se derula cea mai mare parte a schimburilor, ponderea schimburilor externe în producția globală reprezintă 7%. În comerțul internațional o pondere importantă era ocupată de materiile prime, dar manufacturatele erau în continuă creștere.
În anii '70 economia mondială a intrat în cea de-a doua fază de dezvoltare, considerată a fi etapa "mondializării". O caracteristică importantă a reprezentat-o divizarea procesului de producție și localizarea producerii unor componente ale produsului finit, de către societățile transnaționale în diferite țări ale lumii. Are loc o creștere importantă a investițiilor internaționale de capital direct productive, acestea devenind un factor de bază integrator, prin care se deplasează produsele și serviciile peste frontierele țărilor. Pe această bază activele investitorilor străini s-au triplat după 1987 iar vânzările anuale generate de aceste active au depășit valoarea exportului mondial: în 1992 stocul mondial de investiții străine directe era de 2000 miliarde de dolari și el a determinat vânzări de 5.500 miliarde de dolari (exporturile mondiale de bunuri și servicii erau în același an de 4.000 miliarde de dolari, iar în 1998, ele au ajuns la 6.500 miliarde de dolari. Au crescut totodată schimburile dintre societățile (filialele) aceluiași grup transnațional, ponderea acestora reprezentând două treimi din cuomerțul mondial. O caracteristică a acestei faze o reprezintă și creșterea substanțială a ponderii schimburilor dintre state în producția mondială de la 7% în 1950 la 22%.
Cea de-a treia fază, care a început în anii '90, este denumită "economia fără frontiere". Metafora respectivă, discutabilă desigur, vrea să pună în evidență creșterea operațiunilor comerciale și financiare derulate prin mijloacele tehnice moderne, datorită revoluției din domeniul informaticii și telecomunicațiilor, care permit desfășurarea schimburilor "24 de ore din 24" și la scara întregii planete (vezi rețeaua Internet, care și-a dublat dimensiunile în fiecare an, având în 1997 racordate la acest sistem peste 55 milioane de persoane din diferite țări, dar sperând să ajungă până în anul 2000 la 550 milioane).
Așadar, ceea ce numește astăzi, cel mai adesea globalizare reprezintă, pe de o parte, stadiul la care a ajuns procesul real, pozitiv, de lungă durată, de dezvoltare a internaționalizării vieții economice, sau de mondializare a schimburilor economice și a interdependențelor dintre economiile naționale și state, proces care cuprinde nu numai schiburile ci și celelalte laturi ale vieții economice. "Internaționalizării schimburilor, carcterizată prin creșterea volumului bunurilor și serviciilor schimbate, s-a adăugat internaționalizarea producției. Se deplasează nu numai produsele ci și capitalurile, întreprinderile exportând și uzinele lor care fabrică aceste produse. Internaționalizarea financiară, cre s-a dezvoltat de la începutul anilor '70, se desemnează multiplicarea mișcărilor de capitaluri, în căutare de plasamente remuneratorii, ca și avântul firmelor bancare și financiare (societățile de asigurare, de exemplu).
Mondializarea desemnează un ansamblu tot mai integrat în rolul statelor-națiune rămâne important, dar în care mișcările economice nu se mai reduc la schimburile internaționale.
La baza acestui proces se află câțiva factori esențiali: accelerarea schimbărilor tehnologice; multiplicarea și diversificarea schimburilor economice; viteza amețitoare cu care circulă capitalurile; exigențele mari ale pieței mondiale; evoluția rapidă a managementului. Atât în producție cât și în procesul de organizare a tranzacțiilor de schimb.
Pe de altă parte, globalizarea este, însă, și un proces de redistribuire a puterii economice și de accentuare a decalajelor și diferențierilor sociale la nivel mondial. De aceea, ea formează, îndeosebi în ultimii ani, obiectul unor aprige dispute teoretico-ideologice. Așa cum se relevă în aceste dezbateri globalizarea este legitimată de ideologia liberală, care vede în piață singurul reglator al vieții economice, atât pe plan național, cât și la scara economiei mondiale, exprimând și promovând îndeosebi interesele marelui capital și este privită critic de un cerc larg de economiști, politologi și oameni politici lucizi, care pun în evidență diversele fațete, contradictorii, ale acestui proces. Astfel, alături de rolul important pe care îl au dezvoltarea neîngrădită a schimburilor internaționale și circulația rapidă a creațiilor stiinței și tehnologiei contemporane, accesul tuturor țărilor la resurse financiare pentru dezvoltare, sunt puse în evidență, înainte de toate, efectele de ordin social dar și economic ale acestui proces: accentuarea inegalităților economice și sociale, pe plan intern și internațional; accentuarea concurenței și a unor forme neloiale ale acesteia; creșterea atotputerniciei piețelor financiare de capital în raport cu puterea organelor reprezentative, alese democratic din fiecare țară și, nu în ultimul rând, afectarea suveranității naționale, toate acestea conducând, așa cum se exprimă un analist, la "O lume unde cincimea cea mai bogată a populației dispune de 80% din resurse, în timp ce cincimea cea mai săracă de abia 0,5%…În sfârșit, o lume unde nivelul tranzacțiilor pe piețele monetare și financiare reprezintă aproximativ de cincizeci de ori valoarea schimburilor comerciale internaționale." Unii dintre analiști afirmă chiar că o asemenea creștere a pieței globale de capital conduce la prăbușirea puterii băncilor centrale. " În mod ironic, însă – subliniază cunoscutul analist Alvin Toffler – aceste propuneri de a centraliza controlul finanțelor globale la un nivel mai înalt acționează în contra dezvoltărilor la nivel practic ale producției și distribuției economice, ambele devenind tot mai dispersate, diversificate și descentralizate…. Istoria, plină de surprize, ne-ar putea forța să rememorăm chestiunile în moduri noi și să inventăm instituții internaționale inedite.
Controversele din cadrul reuniunii de la Seattle (S.U.A.) (decembrie 1999) a celor 135 de țări membre ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) cu privire îndeosebi la subvențiile din agricultură și la servicii, precum și demonstrațiile și confruntările desfășurate cu acest prilej sunt o dovadă atât a intereselor care se manifestă în planul relațiilor economice internaționale, cât și a caracterului controversat, ambivalent, al procesului de globalizare.
Globalizarea impune exigențe deosebite pentru economiile naționale. La nivel macroeconomic este necesară o strategie capabilă să asigure orientarea activității atât spre macrostabilizarea economică, cât și spre impulsionarea procesului de modernizare a structurii tehnologice și productive a economiei, ținând seama de cerințele fructificării superioare a potențialului național, dar și de încadrarea eficientă a României în diviziunea internațională a muncii și în competiția mondială.
La nivel microeconomic orientarea hotărâtoare trebuie să fie spre ridicarea nivelului de competitivitate și a mnagementului. Pe de o parte, trebuie pornit de la premisa că pe piața mondială nu pot pătrunde și mai ales nu se pot menține decât firme viabile, puternice și capabile să se adapteze la exigențele pieței mondiale și să facă față concurenței globale. Ultimii ani au pus cu deosebire în evidență această cerință, determinând o preocupare deosebită la nivelul întreprinderilor dar și al statului. Realitatea arată că accentuarea fuziunilor care au loc între diferite firme, reprezintă una dintre trăsăturile importante ale dezvoltării pe plan mondial, îndeosebi în țările dezvoltate: după datele publicate de cunoscuta revistă engleză " The economist" (9-15 ianuarie 1999) fenomenul fuziunilor a cunoscut o creștere cu 50% în 1998 față de 1997, el cuprinzând firme de primă mărime ale pieței mondiale. Mai mult, se apreciază că fuziunile vor domina viața economică și de capital internațională în următorii 10 ani.
Mai mulți factori stau la baza intensificării fuziunilor, între care se menționează: teama de restrângere a pieței (îndeosebi în industria de apărare); reducerile mari de prețuri pe piața mondială (industria petrolului); supraacumularea capacităților de producție și creșterea puternică a ofertei (automobile); incertitudinile și costurile tot mai mari ale schimburilor tehnologice (telecomunicații, bănci, etc.); creșterea necesităților și cheltuielilor de cercetare (îndeosebi în domeniul produselor farmaceutice).
Pe de altă parte, la acest nivel un rol esențial îl au calitatea produselor, productivitatea muncii și costul de producție ca bază a promovării active a produselor românești și a obținerii unor prețuri remuneratorii pe piața mondială.
Așa cum se știe, bunurile sunt produse în condiții foarte diferite din punct de vedere al costurilor și productivității, al managementului, nu numai de la o întreprindere la alta, ci și de la o țară la alta. Ca mărfuri oferite pe piața mondială, ele intră în competiție cu toate mărfurile similare, indiferent de originea lor. Piața mondială și economia mondială apar față de producătorii acestor mărfuri, inclusiv pentru țările de origine, ca un sistem sau megasistem care reflectă și consacră nivelurile atinse în lume ale productivității muncii și ale costurilor și în ultimă instanță proporțiile economice, mai ales dintre ofertă și cerere, inclusiv completările și alternativele la producția națională.
În acest fel capacitatea de a crea și a dispune de bogăția materială și nematerială este determinată nu numai de eforturile și modul de utilizare a resurselor în cadrul economiei naționale, ci și de felul în care sunt estimate aceste eforturi și priceperea de a produce și comercializa în economia mondială, devenită globală. Peste toate împrejurările ce influențează acest proces se impune ceea ce Robert B. Reich numește "omniprezenta și necruțătoarea lege a cererii și ofertei", care "nu mai ține cont de frontiere naționale". Rolul hotărâtor revine țărilor dezvoltate.
În aceste condiții este de luat în seamă cu toată seriozitatea opinia exprimată în dezbaterile economice, potrivit căreia în condițiile în care economia mondială și "mondialismul" impun regulile de joc pentru "spațiile în care economia vrea să modeleze pe baze naționale", adică să promoveze și să realizeze obiectivele de progres și prosperitate pentru națiunea respectivă, este foarte importantă priceperea (și strategia) de "internalizare a reprezentărilor mondialiste pentru pentru a găsi puncte de inflexiune exterioare ale raționamentelor naționale.
Globalizarea bogăției sau a sărăciei ?
Subliniind progresul înregistrat în diverse domenii de activitate, progres care, fără îndoială nu poate fi pus în întregime pe seama globalizării, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Prin Raportul său asupra Dezvoltării Umane dat publicității în anul 1999, abordează și unele probleme ale decalajelor economice, față de care manifestă o oarecare prudență. Și aceasta nu pentru că atât sărăcia, cât și bogăția nu sunt riguros definite, ci, mai degrabă, datorită faptului că datele statistice atestă, fără putință de tăgadă, creșterea inechității economice dintre țări. De pildă, decalajul în ceea ce privește venitul per capital între prima cincime a populației ce trăiește în cele mai bogate țări și ultima cincime din populația celor mai sărace țări a crescut continuu în ultimele trei decenii de globalizare, el fiind de 74 la 1 în 1997, comparativ cu 60 la 1 în 1990 și 30 la 1 în 1960. Reamintim, în acest context, folosindu-ne tot de datele reproduse în Human Development Report 1999, că acest decalaj a fost în 1820 de 3 la 1, în 1870 de 7 la 1, iar, în 1913 de 11 la 1. Foarte mulți avocați ai globalizării au prezis creșterea convergenței sub impactul comerțului liber și a piețelor libere. Ce fel de convergență s-a realizat în condițiile în care chiar raportul mai sus amintit arată că 60% din populația care locuiește în statele aflate în curs de dezvoltare nu are acces la condițiile sanitare de bază, 33% nu are asigurată apă de băut, 25% nu posedă locuințe adecvate, 20% suferă de malnutriție, iar serviciile de învățământ sunt sub orice critică. Human Development Report subliniază că "inechitățile globale au atins proporții grotești". Cuvântul "grotesc" li se pare unora a fi prea blând. "Poate termenul de inuman ar fi mai apropiat pentru a descrie prăpastia adâncă ce s-a creat între cei avuți și cei săraci, care continuă să se adâncească". Potrivit aceluiași autor, în timp ce cele mai bogate țări ale lumii au progresat, nu mai puțin de 80 de state aveau în 1998 un venit mai mic decât în anul 1989. Din 1994 și până în 1998, valoarea activelor deținute de cei mai bogați 200 de oameni ai lumii a crescut la mai mult decât dublu, respectiv de la 440 miliarde de dolari, la 1.042 miliarde. Acești 200 de indivizi dețineau în 1998 mai mult venit decât 2,36 miliarde de oameni la un loc, adică aproape 40% din populația lumii. Dacă ritmurile acumulării bogăției nu se vor modifica , atunci în anul 2015 decalajul dintre partea cea mai bogată (20%) a populației mondiale și partea cea mai săracă (20%) va ajunge la 100:1. Drept urmare, "în timp ce globalizarea creează o lume în care temporar barierele fizice și politice cad, există încă mulți care nu vor dispune de pașaport pentru a intra în comunitatea globală. Pentru miliarde de oameni proveniți din partea săracă a lumii, frontierele sunt mai restrictive ca oricând". În continuare, același autor menționează: "Acum când intrăm în secolul XXI, una din problemele majore ale liderilor politici este aceea de a situa securitatea umană în centrul dezbaterii despre globalizare, astfel încât interdependența globală să lucreze pentru oameni și nu doar pentru profit".
Din păcate răul se răspândește mai repede decât binele. Foarte mulți cercetători constată în lucrările lor că globalizarea are și efecte perverse. Prin aceasta ei înțeleg, înainte de toate, comerțul ilicit cu droguri, femei, arme și bani, toate contribuind la violența în lume. Se apreciază că numai traficul cu femei în scopul exploatării sexuale afectează peste 500.000 de persoane, afacerea ridicându-se la 7 miliarde de dolari pe an, deși constituie una din formele cele mai grave de încălcare a drepturilor omului. De asemenea, așa cum rezultă din datele publicate de Human Development Report 1999, comerțul ilegal cu droguri este estimat la 8% din comerțul mondial, adică mai mult decât comerțul mondial, adică mai mult decât comerțul cu autovehicule și oțel. Totodată, spălarea banilor este și ea apreciată de Fondul Monetar Internațional ca reprezentând între 2-5% din produsul intern brut mondial, iar afacerile crimei organizate la scară planetară la 1,5 trilioane de dolari, rivalizând cu puterea deținută de corporațiile multinaționale.
Comentatorii care urmăresc impactul globalizării asupra distribuției bogăției în lume comit o mare greșeală atunci când cred că ea va duce la convergența veniturilor între bogați și săraci. Așa cum remarcă și alți autori "ea este de dorit, dar, cel puțin până acum, nu s-a înfăptuit. Trendul ne arată că, în ultimele decenii, pe fondul globalizării atât de mult trâmbițate, a avut loc mai mult o polarizare, decât o convergență a veniturilor". Un exemplu îl reprezintă Africa. Din cele 174 de națiuni clasificate de Raportul UNDP în funcție de indexul dezvoltării umane, ultimele 22 de locuri sunt ocupate de africani. De pildă, autorul citat mai înainte remarcă faptul că biblioteca Universității de Medicină din Naierobi – una din instituțiile de învățământ superior de referință din estul Africii – nu are abonamente decât pentru 20 de reviste de specialitate, în timp ce o facultate de medicină tipică din S.U.A. dispune de peste 5.000.
Proporțiile sărăciei în lume sunt cu mult mai mari decât pot să o exprime statisticile oficiale. Dincolo de cifre trebuie pusă în lumină realitatea economică, ale cărei accente sunt extrem de dureroase. Astfel, datele prezentate de UNDP confirmă faptul că, în prezent, aproximativ 3 miliarde de oameni trăiesc cu numai 2 doalri pe zi, iar, dintre aceștia 1,3 miliarde cu 1 dolar pe zi. Aproape 70% dintre ei sunt femei. Dacă ținem seama de faptul că populația Terrei sporește cu circa 80 de milioane pe an, atunci în următorii 30 de ani numărul acestora va spori la 3,7 miliarde. Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a calculat că, doar 4% din veniturile celor mai bogați 225 de oameni ai lumii ar fi suficiente pentru a rezolva o serie de trebuințe esențiale ale țărilor sărace, legate de hrană, apă, ocrotirea sănătății,educație ș.a. În momentul de față, 160 dintre aceștia locuiesc în state membre OECD, din care 60 își au reședința în Statele Unite ale Americii.
Geografia sărăciei nu se rezumă numai la Africa. În perimetrul ei un spațiu larg îl ocupă și Asia. Potrivit aprecierilor unor analiști ai acestui fenomen, circa 70% din săracii lumii trăiesc în Asia. După cum subliniează autorul citat, bătălia împotriva sărăciei va fi câștigată în Asia.
Tadao Chino, la fel ca și alți analiști economici, menționează că sărăcia înseamnă cu mult mai mult decât un deficit de venit per capital. Ea implică accesul la serviciile esențiale și oportunitățile vitale de care depinde viața fiecărui individ, precum educația, ocrotirea sănătății, alimentație, apă. În cartegoria acestora el include și participarea la deciziile care afectează viața săracilor – aspect mai puțin reținut de dezbaterile pe această temă.
Citind strategia elaborată de Asian Development Bank de luptă împotriva sărăciei, Tadao Chino (președinte al acestei bănci) reamintește premisele de bază ale succesului și anume: realizarea unei creșteri economice durabile, acompaniată de politici și programe care să faciliteze absorția forței de muncă disponibile, dezvoltarea socială care să permită accesul la serviciile sociale (s-a constatat că există o strânsă corelație între familiile numeroase și sărăcie) și o bună guvernare care, printre altele, să elimine corupția la nivel local. În concluzie, prima responsabilitate pentru reducerea sărăciei revine țărilor în cauză.
Sărăcia – acest dramatic concept al istoriei – așa cum îl caracterizează unii, a fost percepută diferit de-a lungul timpului. De aceea, globalizarea nu a avut întotdeauna același impact asupra ei. Faptul că eradicarea sărăciei stă în putința fiecărui popor stă în putința fiecărui popor este confirmat de numeroase exemple. Două dintre ele sunt citate mai des și anume Japonia și Italia, care la sfârșitul celui de-al doilea război mondial se confruntau cu lipsuri enorme, încadrându-se perfect în ceea ce numim astăzi cu bunăvoință țări în curs de dezvoltare. În momentul de față, ele au devenit mari puteri economice, fiind incluse în G7. Avem nevoie – așa cum se exprima Nelson Mandela,m președintele Republicii Sud-Africane – de "o globalizare a responsabilității" față de politicile economice și mangementul adoptat. Poate că aceasta va constitui cea mai mare schimbare care se așteaptă la începutul secolului XXI. Firește, în acest demers un rol important revine și organizațiilor economice internaționale, îndeosebi celor specializate aparținând O.N.U., care trebuie să sprijine eforturile țărilor ce încearcă să implementeze programe de dezvoltare coerente, dar nu dispun de tehnologiile necesare și de capital. În acest context, nu putem să nu cităm cuvintele directorului general al O.N.U. pentru Agricultură și Alimentație, Jacques Diouf, care arăta: "Comunitatea internațională are responsabilitatea morală de a asigura ca globalizarea să nu conducă niciodată la lărgirea decalajului dintre majoritatea săracă și minoritatea bogată".
Într-unul dintre rapoartele prezentate nu demult de Mark Malloch Brown, administrator al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, erau sintetizate câteva din marile discrepanțe economice care caracterizează și totodată divid lumea de astăzi. Cu acest prilej el arăta că:
primii trei dintre cei mai bogați oameni ai lumii dispun de active care din punct de vedere valoric, depășesc produsul intern brut însumat a 43 de state aflate în curs de dezvoltare;
numărul computerelor conectate la internet era în anul 1998 de 36 milioane, pe când în urmă cu zece ani era de numai 100.000;
97% din calculatoarele conectate la internet se găseau în statele puternic industrializate;
un angajat din Bangladesh trebuie să economisească tot salariul său pe timp de 8 ani pentru a putea cumpăra un calculator;
mai mult de 80 de țări au astăzi un venit per locuitor mai mic decât în urmă cu zece ani;
în Cambodgia revine un telefon la 100 de locuitori, pe când în Monaco revin 99 de telefoane la 100 de locuitori;
74% din totalul liniilor telefonice mondiale sunt deținute de 1/5 din populație;
Tanzania cheltuiește de nouă ori mai mult pentru a-și achita serviciul datoriei externe decât cheltuiește pentru sănătate și de patru ori mai mult decât cheltuiește pentru educație.
Datele prezentate par a fi disparate, dar le considerăm deosebit de sugestive în alcătuirea tabloului economic al lumii contemporane. Cele mai optimiste predicții arată că, în anul 2015, aproximativ 70 de milioane din copiii lumii vor rămâne complet în afara școlii. De pe acum 45 de milioane de copii din Africa nu au văzut niciodată interiorul unei școli. În anul 2015 vor fi 55 de milioane. Unii se consolează că "numai" 5 milioane de copii mor zilnic, din cauza malnutriției sau a altor boli. "Este o statistică de care ar trebui să ne fie rușine". În Marea Britanie o persoană se așteaptă să trăiască în medie 77 de ani, iar în Sierra Leone o persoană se pregătește să moară la 37 de ani. Probabil cea mai tragică dintre consecințe este legată de dramatica creștere a numărului celor infectați de virusul HIV. Se apreciază că, în Africa, există șări unde aproape 30% din populație este infectată de acest virus. Pe plan mondial există deja circa 40 de milioane de oameni infectați cu HIV, cu o rată de 16.000 pe zi.
O altă problemă majoră a țărilor sărace este fără îndoială gradul înalt de îndatorare, în comparație cu nivelul lor de dezvoltare economică. S-a vorbit mult, în acest context, de rolul ajutorului extern, al comerțului și investițiilor în stingerea acestor datorii. Cum au contribuit aceste mijloace la atenuarea situației grele prin care trec aceste țări, ne-o spun câteva date. De pildă, în anul 1965 ajutorul acordat statelor în cauză s-a ridicat la 0,48% din produsul intern brut al țărilor dezvoltate. În anul 1998 el nu mai reprezenta decât 0,23%. Omenirea, în ansamblul ei, cheltuiește annual circa 10 dolaripentru fiecare african sub formă de ajutor economic extern. Cât privește problema datoriilor, G7 (The Group of Seven) a hotărât de curând să anuleze suma de 100 miliarde de dolari din totaluldatorat de cele mai sărace țări. Deși îndeplinirea acestui obiectiv depinde de deciziile individuale ce le vor lua statele membre ale acestui grup, totuși această hotărâre poate fi considerată ca fiind una dintre cele mai importante luate în ultimul timp în acest domeniu.
Investițiile directe nu sunt nici ele prea abundente. Abia 0,5% din totalul fluxurilor investiționale mondiale se adresează țărilor din Africa Subsahariană. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește contribuția comerțului la dezvoltarea acestor țări. Toate statisticile internaționale atestă faptul că ponderea țărilor în curs de dezvoltare în totalul comerțului mondial a scăzut în ultimele două decenii. Dintre acestea, statele cele mai sărace sunt grav afectate. În timp ce ele și-au deschis piețele pentru mărfurile statelor bogate, acestea din urmă au introdus fel de fel de restricții. O.N.U. estimează că țările aflate în curs de dezvoltare ar fi câștigat în plus circa 700 de miliarde de dolari pe an, dacă ar fi abut acces la piețele țărilor bogate. Aceasta ar fi însemnat de 14 ori mai mult decât primesc sub formă de ajutor țările aflate în curs de dezvoltare în fiecare an. Chiar dacă nu se isbezc de bariere tarifare, ele sunt nevoite să facă față și altor piedici puse în cale comerțului mondial. Una dintre acestea o reprezintă subvențiile acordate comerțului mondial. Una dintre acestea o reprezintă subvențiile acordate producătorilor agricoli. Țările bogate subvenționează fermierii cu mai mult de 350 miliarde de dolari pe an. Producătorii de porumb din Filipine, de exemplu pentru a supraviețui primesc din partea statului sub formă de subvenții 200 de dolari pe an. Ei vin, însă, în competiție cu fermierii americani producători de porumb care primesc 20.000 de dolari pe an subvenții. Se înțelege că, în asemenea condiții, einu vor putea rezista, fiind înlăturați de niște reguli ale pieței în fața cărora sunt absolut neputincioși.
Cheia rezolvării acestor probleme, așa cum se subliniază și în Human Development Report – 1999, constă "nu în a ne opune economiei globale, ci în stabilirea acelor reguli și instituții care să servească popoarele și comunitățile, nu doar piețele și manipulatorii lor". În continuare se arată: "Competitivitatea piețelor poate fi cea mai bună garanție a eficienței, dar nu în mod necesar și a echității. Atunci când piața merge prea departe în dominarea socialului și politicului, oportunitățile și recompensele globalizării răspândesc inegalitatea și inechitatea, concentrând puterea și bogăția în mâna unui grup select de popoare și corporații, marginalizând pe altele". Într-adevăr, potrivit datelor cuprinse în raport, din numărul total de țări care alcătuiesc comunitatea mondială, numai zece, incluzând, bineînțeles S.U.A., dețin 84% din cheltuielile făcute pentru cercetare dezvoltare. Companiile multinaționale, care își au baza în aceleași zece state, controlează 95% din brevetele de inovație și invenție, 86% din telecomunicațiile comerciale și 70% din numărul total de computere existente la nivel mondial. În aceste condiții, unde mai este egalitatea șanselor?
Interesant este că, în ultimul timp, s-au înmulțit vocile celor care protestează împotriva globalizării chiar din interiorul țărilor dezvoltate. Ei susțin că inegalitatea este în creștere și în cadrul națiunilor industrializate, în special în S.U.A. Astfel, un studiu întreprins de Institute for Policz Studies din Washington, citat de unii autori, arată că membrii executivului câștigau în 1998 de 419 ori mai mult decât un muncitor pe an, comparativ cu 42de ori în anul 1980, Șeful executiv al unei mari corporații multinaționale câștiga în medie 8 milioane de dolari pe an. În decada anilor '80, câștigul mediu al familiilor americane situate în topul primelor zece procente a crescut cu 16%, cele situate în primele cinci procente au înregistrat o creștere cu 23%, iar cele ce nu reprezintă decât 1% din totalul familiilor americane 50%. Dacă, în anul 1977 1%din familiile americane avea, în medie, un venit de 65 de ori mai mare decât ultimele zece procente luate pe scara veniturilor, în 1987 veniturile aceluiași 1% erau de 115 ori mai mari decât ale ultimei zecimi. Cei 1% din totalul familiilor americane, cei mai bogați, care în sumă absolută nu reprezintă decât 2,7 milioane de oameni, cheltuiau în anul 1999 mai mult decât 100 de milioane de persoane situate în partea inferioară a clasamentului veniturilor. Acest lucru era posibil, pentru că cei ce fac parte din 1% dețin 40% din avuția națională a S.U.A. Bogăția financiară este foarte concentrată. Se apreciează că cei 1% dintre americani dețin jumătate din întreaga bogăție financiară a acestei țări. În anul 1995, un studiu elaborat de Federal Reserve aprecia că 71% dintre americani nu dețin nici un fel de acțiuni. De asemenea, salariul mediu săptămânal era cu 12% mai mic în 1998 față de 1973, dacă se lua în considerare rata inflației Având în vedere că, în acest interval de timp, productivitatea muncii în S.U.A. a crescut cu 33%, muncitorii ar fi fost îndreptățiți la un salariu mediu orar de 18,10 dolari, în loc de 12,77 de dolari. Același studiu remarcă faptul că, între 1970 și 1990, americanii au lucrat în medie suplimentar 163 de ore pe an, ceea ce înseamnă echivalentul unei luni de zile (a treisprezecea). Prezentând clasamentul primilor 400 de oameni cei mai bogați din S.U.A., revista Forbes arăta că, în 1998, averile acestora se ridicau la 738 miliarde de dolari, față de 624 miliarde în 1997. Aceasta a însemnat o creștere medie anuală per persoană de 285 milioane de dolari, adică 780.000 de dolari pe zi, 32.500 pe oră și 541 dolari pe secundă.
4.1.1. Globalizarea și interesele salariaților
Și țările dezvoltate au motive să considere globalizarea ca fiind un proces contradictoriu. Merită analizată amenințarea pe care țările cu niveluri salariale reduse o exercită asupra țărilor dezvoltate în ceea ce privește întegrarea primelor în noul spectru mondial, precum și măsura în care schimbările care au loc în aceste economii sunt determinate de extinderea fenomenului de globalizare.
Economiile sunt într-o continuă evoluție, iar globalizarea este unul dintre fenomenele care se exercită încontinuu. Un astfel de fenomen este acela al orientării spre sectorul serviciilor din partea economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre locurile de muncă ce înglobează mult mai multe aptitudini. Studiile arată că toate aceste tipuri de evoluție vor avea loc indiferent de modul de extindere al procesului de globalizare. De fapt, globalizarea face acest proces mai ușor și mai puțin costisitor pentru economie pe ansamblu, prin aducerea avantajelor flluxurilor de capital , inovațiilor tehnologice și a prețurilor reduse de import. Creșterea economică, reducerea șomajului și standardele de viață sunt, toate, mult mai ridicate decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă.
Avantajele au însă o distribuție inegală între diferite grupuri și țări, pentru unii procesul fiind mai curând un dezavantaj. De exemplu, lucrătorii din domeniul industriilor vechi, care acum se află în declin, au șanse reduse să se redreseze pentru a putea servi noilor industrii.
Care ar trebui să fie deciziile politice care să regleze aceste probleme? Este greu de depistat orientarea politicilor – fie spre salvarea intereselo comune anumitor grupuri sociale formate din muncitori cu salarii reduse, fie pentru restricționarea schimburilor comerciale și de capital. O astfel de abordare ar putea ajuta în anumite condiții, mai ales pe termenscurt, dar, în ultimă instanță, totul va fi în detrimentul standardelor de viață ale populației pe ansamblu. Mai curând ar trebui să se recurgă la promovarea politicilor care încurajează integrarea în economia globală cu găsirea de soluții viabile pentru cei care ar fi dezavantajați de această orientare. Economia, pe ansamblu, va prospera mai mult datorită politicilor care îmbrățișează globalizarea prin promovarea unei economii deschise.
Direcțiile de orientare guvernamentală propuse de FMI sunt:
Educația și pregătirea profesională pentru a asigura posibilitatea muncitorilor de a dobândi aptitudinile necesare unor economii în schibare.
Găsirea unor soluții reale pentru acordarea de ajutor celor care sunt dezavantajați de acst tip de orientare.
4.2.2. Globalizarea și crizele periodice
Succesiunea crizelor din anii '90 – Mexic, Thailanda. Indonezia, Coreea, Rusia și Brazilia – i-a determinat pe unii analiști să considere crizele financiare ca fiind un rezultat inevitabil al globalizării. Problema care stă în spatele acestor analize este, de fapt, aceea a acutizării problemelor de management datorită acestui proces.
Este evident faptul că aceste crize nu s-ar fi dezvoltat până la nivelul la care au ajuns dacă nu ar fi fost supuse expunerii la piețele internaționale de capital. Dar nici ritmurile de creștere înregistrate în aceste țări nu ar fi fost de o asemenea amploare dacă nu existau fluxurile financiare induse de globalizare.
FMI apreciază că aceste crize au rațiuni mai complexe, care țin de interacțiunile existente între politicile naționale și sistemul financiar internațional. La nivel național, chiar dacă multe dintre țări au înregistrat evoluții impresionante din punctul de vedere al performanței economice, nu au existat, totuși, pârghiile necesare unei protecții efective față de șocurile provenite din partea piețelor internaționale. Stabilitatea macroeconomică, sănătatea financiară, economiile deschise, transparența și modul de guvernare sunt elemente esențiale pentru participarea la piața globală. La nivel internațional s-au luat mai multe măsuri împotriva șocurilor. Investitorii nu au înțeles riscurile în mod adecvat. Autoritățile și supraveghetorii din marile centre financiare nu au monitorizat suficient de atent evenimentele de pe piață. La acestea se mai adaugă și lipsa informației cu privire la acțiunile marilor investitori internașionali, de genul instituțiilor finaciare offshore.
Organizațiile economice internaționale
Accentuarea interdependențelor economice dintre state a condus și conduce la studierea și găsirea unor modalități cât mai adecvate de conciliere a unor interese deseori divergențe, de organizare a relațiilor economice internaționale. Se remarcă, în acest context, o translație tot mai pronunțată de la utilizarea unor forme de conducere în plan bilateral spre conturarea și punerea în aplicare a unor modalități de colaborare multilaterală sub forma unor mecanisme, care să guverneze relațiile dintre statele lumii.
Necesitatea instituționalizării relațiilor dintre state este generată, în primul rând, de raportul dintre interdependențele globale și independența națiunilor participante la viața internațională, raport care face necesară crearea unui unui cadru propice pentru colaborarea între țările respective. În al doilea rând desfășurarea relațiilor internaționale pe baze instituționale se apreciază că poate contribui la democratizarea raporturilor dintre state, cerința obiectivă a epocii noastre.
Mecanismele instituționale de desfășurare a colaborării economice internaționale oferă cadrul necesar pentru participarea tuturor țărilor la dialogul mondial, la conlucrarea pe baze democratice și în mod organizat.
Procesul de instituționalizare a relațiilor internaționale începând încă din secolul XIX-lea, a continuat – înregistrând o tendință de accelerare – în secolul XX și mai cu seamă spre sfârșitul și după cel de-al doilea Război Mondial. Sporirea eforturilor în această direcție are la bază un caracter obiectiv relevat de realizările înregistrate în știința și tehnica mondială în domeniul comunicațiilor și transportului, al multiplicării și apropierii în timp și spațiu a zonelor de contact între interesele națiunilor participante la diviziunea internațională a muncii. În același timp, caracterul obiectiv al procesului de internaționalizare și instituționalizare a raporturiloe economice dintre state este pus în lumină de mutațiile înregistrate în raporturile de forțe pe plan mondial, de dinamica acestora. Rolul important jucat de statele mici și mijlocii în procesul de așezare a colaborării economice internaționale pe baze instituționale multilaterale a ieșit cu pregnanță în evidență încă de la crearea Organizației Națiunilor Unite, în 1945. Chiar dacă în Carta Națiunilor Unite accentul principal era pus pe apărarea păcii, totuși , ca urmare a eforturilor depuse de țările în dezvoltare cu prilejul redactării documentului constitutiv al ONU, colaborarea economică reprezenta cel de-al doilea scop al organizației, acesteia fiindu-i consacrate capitolele IX și X din Cartă. Se subliniază , astfel, prin însuși documentul constitutiv al organizației internaționale, legătura indisolubilă între asigurarea păcii și securității mondiale, pe de o parte și procesul de dezvoltare a colaborării economice dintre state, pe de altă parte. Proliferarea organizațiilor economice internaționale constituie o caracteristică a perioadei care a urmat celei de-a doua conflagrații mondiale
Constituită în 1945, Organizația Națiunilor Unite – destinată a fi o instituție interguvernamentală, în principal, politică – nu putea, firește, cuprinde în sfera activității sale ansamblul problemelor în materie de colaborare internațională. În plină extindere, raporturile economice necesitau un cadru propriu, asigurat prin mecanisme instituționale cu competențe sectoriale care să acopere diverse segmente de interes major.
Direcțiile principale urmărite, în acest context, pe planul organizării în condiții noi a relațiilor economice postbelice între state, au fost:
Organizarea în comun a mobilizării resurselor economice și colaborarea în direcția reconstrucției zonelor afectate de urmările războiului;
Asigurarea suportului instituțional monetar-financiar de desfășurare a relațiilor economice internaționale;
Evitarea reîntoarcerii la protecționismul comercial antebelic prin convenirea unor principii și mecanisme care să favorizeze desfășurarea liberă și ordonată a schimbărilor comerciale internaționale.
Pentru realizarea acestor obiective globale, de maximă importanță în desfășurarea relațiilor economice internaționale postbelice, au fost create: Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură – FAO(1945), Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare – BIRD și Fondul Monetar Internațional – FMI(1944), precum și Acordul General pentru Tarife și Comerț – GATT(1947).
Ulterior, în contextul multiplicării aspectelor vieții economice internaționale care se cereau instituționalizate, au luat naștere – în special din inițiativa țărilor mici și mijlocii, mai ales în dezvoltare – noi organizații și organisme interguvernamentale, cu precădere în domeniile dezvoltării economice și finanțării acesteia. Astfel, au fost constituite noi organizații și organisme internaționale specializate: Asociația Internațională pentru Dezvoltare – AID –în cadrul Grupului Băncii Mondiale; Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială – ONUDI; Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD; Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD. De asemenea , au avut loc transformări și adaptări în activitatea organizațiilor și organismelor deja existente .
Toate aceste organizații și organisme economice constituie forme interguvernamentale de colaborare economică, cu vocație mondială. Datorită acestei vocații, ele prezintă o dublă caracteristică:
Nu au la bază un criteriu geografic, ci reunesc țări participante din toate zonele globului;
Se află într-o legătură mai mult sau mai puțin suplă cu Organizația Națiunilor Unite chiar dacă unele au fost create ulterior acesteia. Aproape toate sunt instituții specializate ale ONU sau organe subsidiare ale Adunării Generale a ONU, intrând, în consecință, în componența sistemului Organizației.
Cel dintâi factor motivațional amintit a condus la crearea, în perioada postbelică, a numeroase organizații interguvernamentale regionale, în special cu caracter de integrare economică. Astfe, în Europa Occidentală au luat naștere Comunitățile Economice Europene (CEE) și Asociația Europeană a Liberului Schimb(AELS), ambele grupări integraționiste, însă cu caracteristici diferite. Asemenea grupări, reunind însă țări în dezvoltare , au fost, de asemenea , constituite în America Latină, Africa și Asia.
Pe baza celui de-al doilea factor motivațional funcționează în prezent Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) – reunind principalele state capitaliste dezvoltate – precum și Forumul de Cooperare Economică Asia – Pacific(APEC), organizație care cuprinde țări din America de Nord, America Latină și Asia .
►În fine , trebuie menționat faptul că unul din elementele componente repretentative ale procesului de instituționalizare tot mai accentuată a relațiilor economice internaționale constă în proliferarea, într – un ritm fără precedent, a organizațiilor și organismelor neguvernamentale, reunind persoane fizice și juridice din diverse țări ale lumii și care urmăresc realizarea unor scopuri limitate, de interes specific pe linia colaborării internaționale în unele domenii mai restrânse.
Simpla privire retrospectivă asupra procesului istoric obiectiv de formare a cadrului institițional actual al relațiilor economice internaționale ne duce la concluzia care se impune, de altfel, că majoritatea organizațiilor și organismelor economice internaționale se află în legătură directă sau indirectă cu Organizația Națiunilor Unite. Actualul cadru instituțional al relațiilor economice este, în consecință, într-o însemnată măsură, parte componentă a sistemului ONU.
La organizațiile și organismele cuprinse sau aflate în legătură cu sistemul ONU adaugă cele deja amintite, și anume:
Organizațiile și organismele economice pluriregionale(OCDE, APEC);
organizațiile și organismele economice regionale(grupări integraționiste, bănci regionale de dezvoltare etc.)
Trebuie subliniat însă faptul că această structură nu este statică, imuabilă. Organizațiile și organismele economice internaționale constituie o categorie istorică, supusă dinamicii factorilor de înnoire și progres. În consecință, funcțiile, precum și structura acestora cunosc, pe termen mediu și lung, adaptări și înnoiri în funcție de evoluțiile din viața internațională.
4.3.1.Sistemul Națiunilor Unite
În crearea cadrului instituțional al colaborării economice internaționale un rol deosebit de important revine Sistemului Națiunilor Unite.
Sistemul Națiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice și funcționale instituite conform Cartei Națiunilor Unite sau create pe baza acesteia . El se compune din Organizația Națiunilor Unite (ONU) și instituțiile (organizațiile) specializate, autonome, ale acesteia.
În îndeplinirea obiectivelor lor, fixate prin statutul lor propriu, organizațiile din Sistemul Națiunilor Unite acționează pe baza principiilor egalității suverane a tuturor statelor membre, neamestecului în treburile interne, avantajului reciprocetc. În consecință , aceste organizații se disting prin faptul că nu au un caracter supranațional, activitatea lor nu presupune luarea de decizii obligatorii. Ele sunt, deci, organizații cu vocație universală, deschise participării tuturor statelor lumii, indiferent de orânduire socială, mărime sau grad de dezvoltare economică.
Organizația Națiunilor Unite (ONU)
Ideea unui cadru instituțional internațional cuprinzător nu este însă nouă . Ea s-a născut ăn momentele de criză ale celei de-a doua conflagrații mondiale și viza reconstrucția pașnică a lumii după război.
Creată cu prilejul Conferinței de la San Francisco (aprilie – iunie 1945), când a fost elaborat și semnat actul său constitutiv – Carta ONU (26 iunie 1945) – de către reprezentanții a 51 de state ale lumii, ONU își începe activitatea la 24 octombrie 1945. Are sedii la: New York, Geneva, Viena. Nu sunt membrii ONU: Elveția, Vatican, Monaco, Andorra, Eritreea, Kiribati, Tongo și Tuvalu. România este membră din 14 octombrie 1995 . La a 50-a aniversare (1996) bilanțul ONU era următorul:
186 de state membre;
52000 de angajați;
cheltuieli anuale de 11 miliarde dolari (din care 4,1 miliarde pentru menținerea păcii;
principalele țări finanțatoare ale bugetului ONU: SUA(25%), Japonia(12,45%), Germania(8,93%), Rusia(6,71%), Franța(6,0%);
datorii ale statelor către ONU: 3,7 miliarde dolari (din care SUA 1,3 miliarde dolari);
În conformitate cu art.1 alin.3 al Cartei sale ONU și-a asumat în mod expres sarcina ,,realizării colaborării internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebiri de rasă, sex, limbă sau religie.’’ Atât prin numărul membrilor săi, cât și prin aria de preocupări de interes general, ONU reprezintă un organism cu vocație universală.
Până în prezent, ONU a avut 7 secretari generali: Trygve Lie (Norvegia, 1946-1953), Dag Hammarskjoeld (Suedia, 1953-1961), U Thant (Birmania, 1961-1971), Kurt Waldheim (Austria, 1972-1981), Javier Perez de Cuellar (Peru, 1982-1991), Boutros Boutros Ghali (Egipt, 1992-1996), Kofi Anan (1997-prezent).
Pe parcursul celor peste 50 de ani de experiență, ONU și-a demonstrat viabilitatea , în special datorită următoarelor trăsături:
organizația are un caracter universal, trăsătură pusă în evidență atât de creșterea permanentă a numărului membrilor săi (de la 51 în 1945 la 169 în 1990 și 186 în 1996), cât și de faptul că activitatea sa acoperă ansamblul activităților umane (politice, economice, culturale, sociale și tehnice);
organizația dispune de o structură instituțională cuprinzătoare și, în același timp, își bazează activitatea pe proceduri cu o flexibilitate ridicată.
Aceste elemente I-au conferit – chiar dacă nu în cel mai înalt grad – o capacitate însemnată de adaptare la problemele noi și mereu mai complexe ale vieții internaționale
Carta ONU subliniază în mod expres interdependența dintre asigurarea unui climat de pace și bunăstare în lume, pe de o parte, și rezolvarea problemelor economice internaționale, pe de altă parte și, în consecință, necesitatea luării în considerare a acestei interdependențe în întreaga activitate a organizației. Experiența ultimelor decenii atestă faptul că, alături de cele politice și sociale, funcțiile economice ale ONU au fost îndeplinite într-un mod care poate fi apreciat, global, drept pozitiv.
Organele principale ale ONU sunt:Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social (ECOSOC), Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul. În vederea promovării colaborării economice internaționale și pentru rezolvarea problemelor cu caracter economic, ONU desfășoară o susținută activitate în cadrul Adunării Generale și al Consiliului Economic și Social (ECOSOC).
Adunarea Generală
Adunarea Generală, organul principal, cel mai reprezentativ , alcătuit din toți membrii organizației, lucrează în reuniuni ordinare anuale și reuniuni extraordinare. În competența sa intră dezbaterea problemelor economice majore care confruntă omenirea, în legătură cu care adoptă rezoluții care au caracter de recomandări pentru statele membre și celelalte organisme sau instituții din sistemul Națiunilor Unite. În acest context, un rol esențial revine Comisiei a-II-a (pentru probleme economice) a Adunării Generale.
De asemenea, activitatea Adunării Generale în sfera problematicii economice are loc și în cadrul unor organisme subsidiare ale sale, precum: Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Programul Alimentar Mondial (PAM), a căror funcționare este trecută în revistă în cadrul unor puncte distincte din prezentul capitol.
Specific Adunării Generale este faptul că, în cadrul sesiunilor sale, problemele economice abordate sunt de largă cuprindere, de interes deosebit Pentru toate națiunile, urmărindu-se adoptarea unor documente fundamentale cu referire la ansamblul procesului de dezvoltare a economiei mondiale. În acest sens, trebuie menționat, cu titlu de exemplu, faptul că, în urma dezbaterilor din Adunarea Generală,au fost adoptate strategiile pentru cele trei decenii ONU ale dezvoltării – I (1961-1979), II (1971-1980) și III (1981-1990), vizând promovarea creșterii economice a țărilor mai puțin dezvoltate. În acest cadru, s-a adoptat Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor (1974) și au fost examinate în mai multe rânduri consecințele economice nefaste ale cursei înarmărilor.
Din păcate, nu întotdeauna în cadrul Adunării Generale s-a reușit să se convină direcții de acțiune corespunzătoare pentru abordarea și rezolvarea unor probleme cardinale ale economiei mondiale. Concludentă, în acest sens, este tergiversarea lansării efective a unor negocieri globale între țările lumii în domenii strâns interdependente (materii prime, energie, comerț, dezvoltare economică și relații monetar – financiare).
Cu privire la abordarea tot mai susținută a problemelor economice majore în Adunarea Generală, se remarcă tendința ca acestea să fie dezbătute în cadrul unor sesiuni speciale ale organului central al ONU. Se remarcă, în acest sens, că, în contextul înmulțirii sesiunilor speciale ale Adunării Generale, jumătate din ele au fost consacrate problematicii economice. Astfel, sesiunea a VI-a extraordinară (1974)a dezbătut problemele noii ordini economice internaționale, adoptând Declarația și Programul de acțiune privind instaurarea unei noi ordini economice internaționale; la cea de-a VII-a sesiune extraordinară (1975) au fost, de asemenea, abordate probleme ale dezvoltării și colaborării economice internaționale; în fine, în 1980, la cea de-a XI-a sesiune extraordinară s-au examinat progresele făcute pe linia edificării noii ordini economice internaționale și a fost promovată de către țările în dezvoltare inițiativa organizării negocierilor economice globale deja amintite.
Consiliul Economic și Social (ECOSOC)
Consiliul Economic și Social, organ cu competență relativ restrânsă (54 de membri, dintre care 18 se aleg în fiecare an pentru o perioadă de trei ani) are drept scop îndrumarea și coordonarea activităților din domeniul economic și social ale Națiunilor Unite și instituțiilor specializate (probleme de dezvoltare, comerț internațional, industrializare, știință și tehnică, resurse naturale etc.). Dat fiind faptul că funcțiile ECOSOC sunt de natură preponderent organizațională, de consultare și de coordonare, ECOSOC nu intervine direct – prin rezoluții, decizii sau alte instrumente de asemenea natură –în reglementarea nemijlocită a relațiilor economice internaționale, ci conferă egida ONU unor acțiuni diverse întreprinse de către celelalte verigi amintite (în special de către organizațiile și organismele economice specializate).
Conferințele mondiale organizate sub egida ONU constituie o altă formă, relativ mai nouă, de implicare a organizației în dezbaterea și căutarea de soluții pentru o serie de probleme globale – explicit sau implicit economice – cu care se confruntă omenirea. În ultimele decenii au fost organizate, între altele, conferințe mondiale cu privire la mediul înconjurător, la populație, la alimentație, la comerț și dezvoltare, la folosirea forței de muncă, la cooperarea între țări în dezvoltare, la știință și tehnică, la dreptul mării, la problemele energiei și la cele ale țărilor cel puțin dezvoltate.
Conferințele mondiale organizate de ONU asupra unor probleme economice globale reprezintă pași pozitivi pe linia întăririi și ordonării colaborării internaționale în domeniile abordate. Asemenea pași nu rezolvă însă, prin ei înșiși, problemele respective, fiind necesare măsuri adecvate din partea statelor pentru punerea în aplicare a celor cuvenite. Or, din păcate, nu întotdeauna, acțiunile concrete întreprinse la nivel internațional și național sunt pe măsura programelor de acțiune și a altor documente adoptate cu astfel de prilejuri.
Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD)
(UNCTAD) s-a înființat ca urmare a preocupărilor pentru constituirea unui cadru larg, democratic, de dezbatere și elaborare de soluții pentru problemele grave și specifice cu care erau confruntate țările în dezvoltare, pentru dificultățile întâmpinate de acestea în ceea ce privește participarea în condiții corespunzătoare la diviziunea internațională a muncii. Actul de naștere al acestei organizații a fost semnat la 3 decembrie 1964. În prezent, organizația are 160 de țări membre, inclusiv România, care este membră de la înființare.
Prin obiectivele pe care le-a fixat, UNCTAD a reprezentat încununarea eforturilor depuse de țările în dezvoltare în direcția creării unui forum internațional cu caracter mai larg și mai democratic decât GATT, în care să poată fi analizate complexele probleme ale comerțului internațional, în strânsa lor interdependență cu cele ridicate de procesele de dezvoltare economică. Totodată, țările în dezvoltare au urmărit ca, prin modul său de organizare și funcționare, noul organism economic internațional să le permită afirmarea și susținerea, cu mai mulți sorți de izbândă decât GATT, a intereselor lor specifice pe linia comerțului și dezvoltării.
Ca organ specializat, permanent, al Adunării Generale a ONU, UNCTAD are următoarele obiective principale:
favorizarea expansiunii comerțului internațional, în special cel al țărilor în dezvoltare cu celelalte țări, în vederea accelerării dezvoltării economice;
elaborarea de principii și recomandări vizând dezvoltarea comerțului dintre state;
favorizarea coordonării activității celorlalte instituții din sfera ONU în domeniul comerțului internațional și al dezvoltării economice;
întreprinderea, împreună cu organele abilitate ale ONU, a unor măsuri adecvate vizând negocierea și adoptarea de instrumente juridice multilaterale în domeniul comerțului dintre state
amortizarea politicilor guvernelor și ale grupărilor economice regionale pe linia comerțului exterior și a dezvoltării economice.
În cele peste trei decenii de la înființare, UNCTAD a jucat un rol important pe linia îmbunătățirii anumitor forme și instrumente de desfășurare a comerțului internațional, contribuind astfel la promovarea, într-o măsură semnificativă, a intereselor țărilor în dezvoltare, activitatea sa cuprinzând următoarele aspecte majore:
În privința comerțului cu produse de bază, eforturile depuse în cadrul UNCTAD s-au concentrat în direcția convenirii și încheierii unor acorduri și aranjamente internaționale sectoriale, pe produse, prin intermediul cărora să se evite efectele negative antrenate de fluctuațiile mari ale prețurilor internaționale (Programul integrat pentru 18 materii prime bazat pe fondul comun de finanțare).
Pe linia impulsionării exporturilor de produse manufacturate ale țărilor în dezvoltare, cea mai notabilă realizare a UNCTAD o reprezintă adoptarea și aplicarea Sistemului de preferințe tarifare generalizate, nereciproce și nediscriminatorii (S.G.P.) în favoarea exporturilor de produse prelucrate și semiprelucrate din țările în dezvoltare pe piețele țărilor dezvoltate. Astfel, începând din 1971, UNCTAD a militat și obținut din partea tuturor țărilor dezvoltate acordarea regimului S.G.P., prin care exporturile amintite din țările în dezvoltare sunt scutite de plata taxelor vamale pe piețele respective.
O contribuție semnificativă a adus-o UNCTAD și la încurajarea și întărirea conlucrării reciproce între țările în dezvoltare, ca expresie a efortului propriu colectiv al acestora în direcția eliminării decalajelor și lichidării subdezvoltării. În acest sens, în 1986, prin efortul UNCTAD,s-a creat Sistemul Global de Preferințe Generalizate (S.G.P.G.), între țările în curs de dezvoltare, prin care anumite produse erau scutite reciproc de plata taxelor vamale la importul țărilor respective. Acest acord a intrat în vigoare în aprilie 1988.
În ciuda realizărilor incontestabile, UNCTAD, ca instituție specializată a ONU, nu a reușit totuși să joace rolul scontat în conturarea și influențarea cursului economiei postbelice. Există o serie de factori care au concurat la această stare de lucruri, între aceștia numărându-se și atitudinea ,,restricționistă’’ a unora dintre principalele țări dezvoltate, atitudine care s-a concretizat prin:
inexistența practică a unor elemente esențiale care urmau să stea la baza Programului integrat pentru materii prime;
refuzul de a accepta îmbunătățirea modalităților de transfer de tehnologie;
respingerea, cu diverse ocazii, a numeroase alte propuneri importante făcute de țările în dezvoltare pentru îmbunătățirea mecanismelor de desfășurare a comerțului mondial.
Pe de altă parte, eșecurile și neîmplinirile din activitatea organizației trebuie, totodată, puse în legătură și cu anumite deficiențe care s-au manifestat, uneori, în concentrarea pozițiilor individuale ale țărilor în dezvoltare, deficiențe care au slăbit, implicit, forța lor colectivă de negociere.
Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)
PNUD – a fost fondată la 22 noiembrie 1965 și și-a început activitatea la 1 ianuarie 1966. PNUD numără în prezent 165 de țări, România fiind membră de la înființare.Are sedii la New York și Geneva. Scopul creării PNUD a fost acela de a coordona și ,,administra’’ asistența tehnică acordată, prin Sistemul Națiunilor Unite, țărilor în dezvoltare. În acest sens, PNUD, prin experții săi, participă la inițierea și, apoi, elaborarea proiectelor de investiții în țările în dezvoltare, care să contribuie la modernizarea infrastructurii, agriculturii, protecției mediului etc. în aceste țări.
Resursele PNUD sunt obținute din contribuțiile voluntare ale statelor membre și din bugetele instituțiilor specializate din Sistemul Națiunilor Unite.
Structura sa organizatorică este formată din : Consiliul de Administrație (48 de membri – 21 țări dezvoltate și 27 țări în dezvoltare – aleși din Consiliul Economic și Social al ONU, pe o perioadă de 3 ani); 4 birouri regionale (Africa, America Latină, Asia-Pacific și Orientul Apropiat și Mijlociu); Serviciul pentru Europa; Divitia pentru proiecte globale și regionale; Secretariatul PNUD Activitatea PNUD a fost reorganizată în ultimii ani și această organizație traversând o perioadă dificilă, legată, în principal, tot de amânarea vărsării cotei-părți de către SUA.
Instituții specializate autonome
În perioada postbelică, pe măsura multiplicării și diversificării problemelor puse de colaborarea economică internațională, în condițiile creșterii și adăncirii interdependențelor dintre țările lumii, a apărut necesitatea crării și punerii în funcțiune a unor structuri și mecanisme sectoriale, cu vocație mondială, specializate ]n abordarea ;I reglementarea diverselor componente ale conlucrării interstatale în domeniul economic. Au fost, de altfel, create organizații și organisme internaționale, atât în domeniile schimburilor comerciale și relațiilor monetar – financiar, cât și în alte domenii ale acesteia (agricultură, industrie, transporturi, transfer de tehnologie etc.).
Caracterul de instituții autonome derivă, în principal, din faptul că fiecare din acestea are un statut propriu, un sediu propriu și, bineînțeles, membrii proprii (care nu fac parte obligatoriu din sistemul Națiunilor Unite).
Caracterul specializat derivă din acordurile încheiate de toate aceste instituții cu ONU, acorduri prin care s-a convenit asupra conținutului relațiilor reciproce, precum și asupra modului de realizare a coordonării activităților cu cele ale ONU. În prezent, există circa 20 de instituții specializate ale ONU, cea mai veche fiind Organizația Internațională a Muncii (OIM), creată în 1919, iar cea mai nouă – Organizația Mondială a Comerțului (OMC), creată în 1995. Alături de acestea menționăm: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, ONUDI, FAO, UNESCO etc. De menționat faptul că România este membră a tuturor instituțiilor specializate din Sistemul ONU.
4.3.2. Direcții de acțiune ale ONU în domeniul economic
Evoluția vieții internaționale în general și a economiei mondiale a ridicat complexe probleme în determinarea rolului ONU în procesul de colaborare economică internațională. În acest sens trebuie avute în vedere următoarele aspecte principale: înlocuirea structurii relativ unitare a comunității internaționale din 1945 printr-o structură pluralistă cu deosebiri esențiale în ceea ce privește sistemele politice, economice și sociale și nivelurile de dezvoltare economică a statelor; noua problematică a economiei mondiale care impune o fundamentală restructurare a relațiilor economice internaționale, în condițiile profundului dezechilibru ce s-a creat în urma decalajelor dintre statele dezvoltate și cele în dezvoltare; apariția a numeroase organizații și organisme economice internaționale;transformarea a înseși structurii ONU, precum și creșterea numărului membrilor săi de la 51 la 186. Toate acestea pun în evidență larga diversitate a comunității mondiale.
În acest context trebuie menționat, în primul rând, faptul că problematica economică a dobândit o pondere deosebită în activitatea organizației, atingând proporții ce nu erau prefigurate prin Cartă, în centrul ei situându-se tot mai mult problemele dezvoltării economice și creării unei noi ordini economice internaționale. În acest sens, este relevant și faptul că cea mai mare parte din resursele ONU (circa 80% în 1966 și 70% în 1990) au fost consacrate programelor economice și sociale.
În al doilea rând, a fost precizat conținutul funcției economice a ONU, care cuprinde atât dezbateri, studii, conceptualizare și stabilirea direcțiilor principale ale eforturilor internaționale în domeniul economiei mondiale, cât și activități operaționale (neluate în considerare de Cartă).
În al treilea rând, s-a amplificat substanțial cadrul instituțional destinat colaborării economice internaționale, în special în privința problemelor dezvoltării; s-au înmulțit metodele de luare a deciziilor prin introducerea, într-o mare măsură, a consensului în noile mecanisme.
În al patrulea rând, se manifestă, în general, tendința de a promova conceptul de globalism, necesitatea abordării într-o viziune de ansamblu a problemelor economiei mondiale, într-o lume a creșterii continue a interdependenței lor economice, în care se impune realizarea securității economice colective.
Dar, la fel ca și în ceea ce privește activitatea ONU în ansamblul ei, nici activitatea în domeniul colaborării economice internaționale nu a atins nivelul la care realitările să corespundă așteptărilor lumii de astăzi. Astfel, una dintre deficiențele constatate în această activitate constă în modul de tratare a problemelor economico-financiare în organele deliberative și de negociere, apreciat ca fiind vădit superficialitate, o abordare mai mult descriptivă lipsind studii privind complementaritatea strategiilor economice și studii de perspectivă.
Ca și în domeniul politic al menținerii păcii și securității internaționale și în domeniul economic statele tind să ocolească ONU. Se constată astfel că țările puternic industrializate preferă să discute între ele problemele economiei mondiale pe care le consideră vitale, cum sunt balanța fluxurilor comerciale externe, moneda, creditul, investițiile, ținând țările în dezvoltare în afara acestor discuții, aducându-se astfel prejudicii nu numai lor, ci și comunității internaționale în ansamblul ei.
În acest context a fost invocată tendința abandonării multilateralismului atât în domeniul economic, cât și în cel public, ceea ce suliniază încrederea în sistemul internațional clădit de ONU în decurs de cinci decenii de acțiune și de care au beneficiat atât țările mari, cât și cele mici. Socotit lent și complicat, multilateralismul tinde să fie înlăturat, recurgându-se tot mai mult la acțiuni bilaterale sau unilaterale, ori la acțiuni de bloc. Rolul ONU este subminat de țări care manifestă mai puțin interes în colaborarea internațională globală, ceea ce duce la nerezolvarea problemelor cardinale ale economiei mondiale legate de instaurarea unei noi ordini economice internaționale.
Cauza acestor deficiențe provine cu precădere din lipsa voinței politice a statelor, în special a celor puternic industrializate, de a valorifica potențialitățile pe care le oferă ONU pentru rezolvarea problemelor globale și de a aduce îmbunătățiri necesare cadrului internațional pentru dezbateri și negocieri. În loc de aceasta, după cum a subliniat Secretarul General al ONU, se manifestă ,,tendința de a face din ONU țapul ispășitor pentru nerezolvarea unor probleme curente și confuzii și s-o considere ca un simbol de lipsă de autoritate și responsabilitate internațională mai degrabă decât un instrument de colaborare în privința problemelor curente ale unei noi societăți globale.
Necesitatea de a întări rolul ONU și în domeniul economic, ca ,,sursă globală de avizare și asistență, de cooperare în toate domeniile în care statele, oricare ar fi deosebirile de concepții dintre ele, trebuie să acționeze împreună’’ este determinată de faptul că organizația reprezintă singurul cadru instituțional ce oferă posibilitatea de a aborda în mod constructiv și de a rezolva prin negocieri perseverente – desfășurate cu voința de a se ajunge la rezultate efective corespunzând intereselor tuturor țărilor – problemele globale de a căror rezolvare depinde viitorul omenirii.
Organizației Națiunilor Unite îi revine un loc proeminent în ansamblul direcțiilor internaționale de acțiune pe plan economic datorită caracterului său global și prin faptul că include toate statele lumii, ,,Deceniile ONU pentru dezvoltare’’ fiind esențiale în acest sens.
La 19 decembrie 1961, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluțiile 1710 și 1715 intitulate ,,Deceniul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Program de cooperare economică internațională.’’ Așa cum se preciza în aceste documente, Adunarea Generală proclama deceniul 1961-1970 ,,Deceniul Națiunilor Unite pentru dezvoltare’’, pe parcursul căruia statele membre, în special cele dezvoltate, își vor intensifica eforturile pentru pentru a ajuta și stimula progresul economic și social în țările subdezvoltate. Pentru a realiza acest obiectiv s-a stabilit să se sprijine economic și financiar eforturile țărilor în dezvoltare pentru ca acestea să realizeze un ritm minim de creștere de 5% până la finele deceniului. În acest sens, strategia de dezvoltare a primului Deceniu prevedea ca țările dezvoltate să asigure un transfer net de resurse financiare, respectiv un ajutor nerambursabil de până la 1% din produsul lor intern brut. Se avea , totodată, în vedere, majorarea asistenței financiare acordate țărilor în dezvoltare prin intermediul instituțiilor multilaterale. Din punct de vedere al singurului său obiectiv cantitativ, se poate spune că primul Deceniu al ONU pentru dezvoltare s-a soldat cu anumite rezultate pozitive, țările în dezvoltare înregistrând unele creșteri de ansamblu. Astfel, produsul lor intern brut s-a majorat, în medie, în perioada 1961-1970, cu 5,8% anual, producția industriei prelucrătoare cu 8% anual, iar cea agricolă cu 3% anual.
Aceste rezultate de ansamblu relativ pozitive (care marchează însă diferențe notabile de la o țară la alta) nu au dus, așa cum s-a sperat, la îmbunătățirea într-o măsură sensibilă a situației țărilor în dezvoltare. Probleme dintre cele mai grave , cum sunt: inegalitatea dezvoltării, agravarea crizei alimentare, creșterea șomajului, înrăutățirea balanțelor de plăți externe ale țărilor în dezvoltare ș.a. nu numai că nu au fost rezolvate, dar au devenit chiar mai acute. Mai mult, pe parcursul primului Deceniu ONU al dezvoltării a apărut tot mai evident că problematica pluridimensională a lichidării subdezvoltării și a decalajelor nu poate fi soluționată numai prin măsuri de ajutorare a țărilor în dezvoltare, ci trebuie abordată într-o viziune mai largă, mai profundă, în contextul luării în considerare a unui ansamblu de factori interni și externi care influențează asupra subdezvoltării.
Deceniile ONU pentru dezvoltare care au urmat: II (1971-1980), III (1981-1990) și IV (1991-2000), deși au avut un caracter mai angajat și mai ferm, fără echivoc, privind reducerea decalajelor între țările dezvoltate și cele în dezvoltare, prin elaborarea unor "strategii globale", rezultatele acestora au fost departe de obiectivele preconizate. Cauzele nerealizărilor strategiilor preconizate au fost multiple, de ordin politic sau economic, ele ținând atât de situațiile din țările dezvoltate, cât și de cele din țările în dezvoltare. Astfel, sunt invocate, mai ales cele două "șocuri" petroliere (octombrie 1973 și decembrie 1979), cruzele economice mondiale ce le-au urmat, apoi recesiunea puternică de la începutul anilor '90.
De remarcat faptul că principala prevedere "financiară" a acestor decenii, reluată de fiecare dată, și anume aceea că țările dezvoltate să aloce până la 1% din P.I.B. ca ajutor nerambursabil țărilor în dezvoltare (în special cele mai sărace) nu a fost îndeplinită decât pe jumătate, media acestui "ajutor" fiind de 0,3-0,5% din P.I.B. De asemenea, ritmurile de creștere economică preconizate: de 6% anual pentru al II-lea Deceniu și 7% anual pentru al III-lea Deceniu nu au fost atinse niciodată în anii respectivi. La această stare de lucruri a mai contribuit și insuficiența asistenței financiare multilaterale alocate acestor țări prin Fondul Monetar Internațional și Grupul Băncii Mondiale, fapt ce a determinat recurgerea într-o măsură sporită la credite de pe piața internațională a capitalurilor, cu dobânzi ridicate și termene de rambursare scurte, fapt ce a dus la agravarea fără precedent a datoriei externe a țărilor în dezvoltare, achitarea tranșelor acesteia frânând efectiv procesul creșterii economice.
4.3.3. Preocupări actuale ale ONU
Într-o lucrare de referință, John Naisbitt recomanda: "În loc să ne opunem interdependenței economice crescânde, ar trebui să o îmbrățișăm din toată inima." Creșterea interdependențelor explică și necesitatea de a găsi noi instrumente juridice care să reglementeze relațiile economice dintre state, să introducă reguli și disciplină în schiburile dintre ele.
Deși ultima jumătate de veac a cunoscut o puternică efervescență în ceea ce privește relațiile internaționale, inclusiv a celor economice, realitatea a demonstrat că evenimentele, mersul lucrurilor au fost mai rapide decât formele instituționale sau de legislație internațională care și-au propus în mod vizionar să cuprindă această evoluție. Așa se face că se vorbește și se solicită tot mai insistent regenerarea acestui cadru, cu atât mai mult cu cât ceea ce a fost conceput cu ani în urmă pare a fi depășit de noile realități, din toate punctele de vedere.
Potrivit susținătorilor ideii globalizării, esențială este promovarea raporturilor de cooperare care va permite producția, distribuția și consumul de bunuri și servicii pentru utilizarea "fără frontiere" a resurselor disponibile în diverse părți ale planetei. Dar organizarea relațiilor economice internaționale trebuie să țină seama de interesele legitime ale fiecărei țări, de întreaga complexitate a tendințelor și fenomenelor care se manifestă în lumea contemporană.
Rolul pozitiv pe care l-a jucat și îl joacă Organizația Națiunilor unite pe linia sensibilizării opiniei publice mondiale cu privire problemele economice globale cu care se confruntă omenirea, a organizării de dezbateri și a căutării de soluții și căi de acțiune concertate în direcția dezvoltării acestora este de netăgăduit. Tot atât de adevărat este însă faptul că eficiența acțiunilor întreprinse de organizație în direcția concertării eforturilor pentru rezolvarea marilor probleme din sfera relațiilor economice mondiale nu se situează întotdeauna la nivelul dorit.
Multe probleme economice arzătoare pentru întreaga umanitate își așteaptă de mult timp rezolvarea, iar ONU nu reușește să determine efectuarea unor pași concreți în această direcție. Deseori nu există – în special din partea țărilor dezvoltate – voința politică necesară pentru identificarea unor măsuri cu adevărat eficace pentru soluționarea acestora. Nu sunt puține cazurile în care rezoluții și decizii importante adoptate în cadrul ONU au rămas simple declarații de intenție.
Totuși, prin cadrul democratic pe care-l oferă membrilor săi pentru afirmarea și susținerea intereselor lor în diverse domenii ale colaborării economice internaționale, ONU își justifică existența și funcționalitatea de mai bine de cinci decenii. Pe de altă parte, însă, deficiențele semnalate în ceea ce privește activitatea ONU în domeniul relațiilor economice internaționale, în general, cât și în funcționarea Adunării Generale și ECOSOC, impune, firește, întreprinderea unor măsuri coerente pentru rezolvarea acestora. O asemenea preocupare se încadrează în eforturile de sporire a rolului ONU în relațiile internaționale în ansamblul lor.
Întrucât rezolvarea problemelor economiei mondiale are o importanță crucială pentru pacea lumii, strâns legată de progresul și bunăstarea tuturor popoarelor, asigurarea unei eficiențe mai mari a Națiunilor Unite în promovarea colaborării economice între toate statele, precum și a unor conflicte substanțiale la soluționarea problemelor globale în acest domeniu, trebuie să constituie o orientare esențială în eforturile vizând creșterea locului și rolului organizației în viața internațională.
Pe linia acestei poziții realiste, s-a luat încă 1972, inițiativa de a se înscrie pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU un punct special privind îmbunătățirea activității organizației și întărirea rolului său în viața internațională. Pe baza acestei inițiative, în 1975 a luat ființă Comitetul special pentru Carta ONU și întărirea rolului organizației, organ subsidiar al Adunării Generale.
În acest cadru larg de preocupări vizând perfecționarea activității ONU, inclusiv în domeniul economic, numeroase țări membre, între care și România, susțin, în primul rând, necesitatea întăririi mecanismelor instituționale actuale, în principal, prin creșterea rolului Adunării Generale în sistemuorganelor ONU, sporirea eficienței rezoluțiilor adoptate, concentrarea prioritară a eforturilor în direcția convenirii unor soluții constructive și viabile în problemele abordate, precum și adaptarea funcțiilor ONU și ale organismelor din subordine.
Pe de altă parte, cu privire la fondul activității ONU în sfera economică, o atenție prioritară trebuie acordatăproblematicii referitoare la restructurarea relațiilor economice internaționale prin instaurarea unei noi ordini în acest domeniu, care să conducă la lichidarea subdezvoltării și la asigurarea progresului economico-social al tuturor țărilor, în special al țărilor în dezvoltare. În acest sens, pentru îmbunătățirea activității ONU în domeniul colaborării economice internaționale – condiție indispensabilă a obiectivului global al organizației: realizarea securității, destinderii și păcii internaționale – au fost conturate, între altele următoarele direcții de acțiune: examinarea sistematică a problemelor economice, a modului în care sunt înfăptuite problemele internaționale de măsuri și acțiuni în acest domeniu; urmărirea modului în care sunt transpuse în practică obiectivele înscrise în programele economice privind sprijinirea dezvoltării mai rapide a țărilor în dezvoltare; organizarea unor sesiuni ministeriale periodice consacrate examinării generale a situației economice internaționale și mai ales problemelor comerciale, monetare și financiare privind dezvoltarea.
În catalizarea eforturilor statelor lumii pentru transpunerea în practică a acestor direcții de acțiune ECOSOC, precum și instituțiile specializate ale ONU trebuie să joace un rol sporit. Drept mărturie a importanței acordate sporirii rolului ONU în întărirea colaborării economice internaționale este semnificativ faptul că, în îmbunătățirea activității acesteia, accentul este pus pe perfecționarea sectorului economic și pe creșterea ponderii lui, în vederea creării unui "ONU economic" pe lângă "ONU politic", considerându-se chiar că ar trebui să acorde preponderență problemelor economice. O acțiune concertată, bazată pe voința politică comună de a configura ONU ca un instrument eficient pentru dezvoltarea și restructurarea relațiilor economice internaționale, în scopul de a valorificapropunerile de natură să asigure atingerea acestui obiectiv, reprezintă condiția esențială pentru realizarea de progrese în creșterea rolului organizației, în impulsionarea colaborării economice între toate statele.
Un pas hotărâtor în direcția restructurării sistemului actual de principii internaționale specifice menite a lărgi participarea egală, democratică a fiecărei țări la diviziunea internațională a muncii îl constituie documentul intitulat "Lipsa principiilor și normelor dreptului internațional referitoare la noua ordine internațională existentă și în evoluție privind relațiile economice dintre state, organizații internaționale, alte entități de drept internațional public și activitățile societăților transnaționale", întocmit de UNITAR la cererea ONU. Este vorba despre reașezarea democratică a relațiilor internaționale. Finalitatea acestui proces este de a face ca raporturile dintre state să reflecteze complet și adecvat, prin conținutul și caracterul lor, noile realități ale lumii, să satisfacă cerințele ce derivă din aceste realități, să constituie un factor activ al progresului general. În context, democratizarea trebuie să fie privită ca un ansamblu de căi și mijloace prin intermediul cărora comunitatea internațională trebuie să-și propună să determine înnoirea reală a raporturilor dintre membrii săi. Astfel, concepția privind democratizarea relațiilor internaționale trebuie să aibă ca punct de plecare axioma potrivit căreia acest proces este indisolubil legat de acceptarea și promovarea normelor destinate a-i asigura cadrul juridic de desfășurare.
Democratizarea relațiilor internaționale presupune și perfecționarea sistemului de drept, în sensul codificării și aplicării normelor sale în toate raporturile dintre state. În acest sens, un cod universal de conduită, învestit cu forța juridică necesară, ar întări considerabil răspunderea tuturor statelor față de aplicarea și promovarea reguliulor de drept în raporturile dintre ele. Îndelung mediatizată, ideea unui astfel de Cod al relațiilor dintre state constituie una din direcțiile esențiale de acțiune, colaborare și cooperare pentru realizarea țelurilor și intereselor comune ale statelor.
O coordonată esențială ce trebuie urmărită pentru democratizarea relațiilor internaționale este aceea a revitalizării, restructurării, într-un cuvânt a reformulării instituțiilor, organelor și organismelor internaționale – guvernamentale, neguvernamentale, regionale, subregionale și, mai ales, a Organizației Națiunilor Unite.
Ideea democratizării instituționale a sistemului complex al ONU aparține țărilor mici și mijlocii. În totalitatea lor și se întemeiează pe marile schimbări care au avut loc și continuă să se manifeste în lumea contemporană. Se apreciază că, în ciuda imperfecțiunilor demonstrate în decursul existenței sale, ONU este singurul organism internațional care poate contribui cu adevărat la soluționarea problemelor globale cu care se confruntă omenirea.
Una din direcțiile de reformă a ONU pe linia democratizării sale este legată de revizuirea dispozițiilor cuprinse în Carta organizației. Creșterea rolului ONU și perfecționarea activităților sale, în condițiile sporirii complexității problemelor internaționale și exigențelor de participare democratică a tuturor țărilor lumii la soluționarea acestor probleme, reperezintă cerința esențială, căreia se încearcă să i se dea cel mai potrivit răspuns.
Necesitatea adaptării funcțiilor organizației și organismelor din subordine la ritmul schimbărilor majore care au loc în lume este cu atât mai imperioasă, cu cât de zeci de ani, poate chiar de la înființarea ONU, forța de influență și de decizie a acestui organism cu vocație universală este diminuată de închistarea în tipare croite într-un anumit moment istoric și care nu se mai potrivesc, situație care iese și mai mult în evidență în momentele de criză, tot mai frecvente în ultimii ani, în plan politic, economic și social.
Principiile majore care ar trebui să călăuzească reforma mangerială și structurală în activitatea ONU pentru "o nouă eră" se axează pe:
adaptarea organizării proprii la evoluția prezentă și de perspectivă. La cea de-a XXX-a sesiune a Adunării Generale, pentru examinarea propunerilor privind îmbunătățirea structurilor ONU s-a hotărât înființarea Comitetului pentru restructurarea sectoarelor economic și social;
creșterea eficienței ONU, fără micșorarea bugetului său;
creșterea inițiativei din partea guvernelor țărilor membre, deoarece birocrația și inerția nu pot conduce la reformă;
procesul de reformă trebuie să rămână deschi tuturor forțelor interesate, chiar dacă marilor puteri le revin responsabilitățile speciale;
reforma trebuie să servească intereselor tuturor țărilor membre. Zonele în care reforma poate fi realizată, într-o perioadă relativ scurtă de timp, au fost apreciate ca fiind:
perfecționarea procesului de selecție a Secretarului General al ONU;
reorganizarea Secretariatului;
reducerea subiectelor de pe agenda de lucru a Adunării generale (unele puncte ale acesteia fiind neinteresante) și reducerea numărului de comitete ale acesteia;
definirea unui rol real al ONU în sectoarele economic și social.
În contextul acestor probleme, de revitalizare și restructurare a ONU, la cea de-a 47-a reuniune a Adunării Generale (1992-1993) a fost propus și s-a creat un grup de lucru pentru examinarea și formularea de propuneri privind reforma, cu preponderență în domeniile economic, social și înrudite. Dintre aceste propuneri s-au detașat cele privind:
desființarea în anul 1994 a Comitetelor sesionale economic și social ale ECOSOC;
segmentul ECOSOC să desfășoare activități operaționale ale ONU pentru cooperare în folosul dezvoltării internaționale; să aibă deasemenea, competențe sporite, îndeosebi în direcția elaborării de obiective prioritare și linii directoare care să asigure aplicarea uniformă a politicilor specifice formulate de Adunarea Generală;
actualele Consilii de Administrație ale PNUD/FNUAP și UNICEF să fie transformate în Consilii executive, care vor funcționa sub supravegherea ECOSOC;
valorificarea capacităților de coordonare economică, socială și umanitară, precum și a conlucrării intersectoriale, prin comisiile regionale și diverse organe și programe ale ONU;
ameliorarea corelației dintre strategiile globale, regionale și naționale pentru dezvoltare, inclusiv printr-o cooperare sporită între sediul central și oficiile din țări.
De asemenea, printr-un raport datat 7 februarie 1993, redactat de un consilier special al Secretarului general al ONU se recomandă crearea la sediul din New York al ONU a trei noi departamente, astfel:
Departamentul pentru Coordonare Politică și Dezvoltare Durabilă;
Departamentul pentru Informare Economică și Socială și Analiză Politică;
Departamentul pentru Sprijinirea Dezvoltării și Servicii de Management.
Raportul menționat a mai propus:
extinderea rolului UNCTAD în domenii ca finanțe, comerț, investiții, servicii, știință și tehnologie, în spiritul Declarației de la Cartagena, adoptată de UNCTAD VIII;
creșterea rolului comisiilor regionale.
Solicitări de reformă în cadrul ONU au fost exprimate și de țările în curs de dezvoltare, țările din Europa Centrală și de Est, în sensul creării de către Adunarea Generală a unui special destinat sprijinirii țărilor afectate din punct de vedere economico-financiar.
Din examinarea propunerilor formulate cu privire la revitalizarea activității și structurarea funcțională a Organizațiilor Națiunilor Unite se desprind o serie de idei care conduc departamentele și organismele sale ordonate, idei care pot fi sintetizate astfel:
Secretarul general. Conform Raportului menționat mai sus, calitățile cerute pentru individ sunt aproape supranaturale. El sau ea (nu a existat, încă, un candidat-femeia) trebuie să fie curajos și în același timp precaut, trebuie să aibă o percepție remarcabilă asupra vieții mondiale și a problemelor adiacente, să aibă un grad de obiectivitate deosebit și să fie capabil să-și proiecteze o imagine de imparțialitate; trebuie să fie extrem de inteligent și rafinat, să fie inventiv și să apară ca un mare lider mondial. Calitățile Secretarului General a constituit, de curând, și un subiect susținut printr-un raport al Fundației dag Hammarskjoeld, care relevă că alături de cerințele pentru "șeful administrativ" al organizației impuse în conformitate cu Carta ONU, acesta trebuie să mai îndeplinească și abilitățile unui fin mediator politic și de conducător al destinelor ONU. În prezent, procesul de selecție a Secretarului General pare destul de hazardat. Candidații apar nesistematic, se auto propun ori sunt sugerați de către guverne. Este o afacere cu ușile închise. Numele fiind discutate pe coridoare și în nenumăratele camere de întâlniri, în final decizia fiind luată de cinci membri permanenți ai Consililui de Securitate și confirmată de Adunarea Generală. Cu prilejul celei de-a XXII-A Conferințe ONU s-a sugerat ca, activitatea de căutare și evaluare a candidaților pentru postul suprem în ONU, din comitetul de propuneri să facă parte câte o personalitate din cele cinci grupuri regionale ale organizației care să solicite și să obțină eventualele propuneri de candidați din zonele respective, potrivit unor criterii precum:
însușirile manageriale de a conduce o organizație mare;
cunoștințe economice adecvate;
însușiri diplomatice.
Secretariatul ONU. Cu prilejul celei de-a XXII-a Conferințe a ONU, în scopul revitalizării întregii activități a acestui organism s-a propus ca Secretariatul să fie format din patru până la șase subsecretari, în loc de 25. S-a conturat ideea potrivit căreia fiecăreia dintre persoanele care ocupă funcție trebuie să I se atribuie responsabilități cocrete pe un sector mai larg, evitându-se birocrația existentă. Se apreciază că prin această reducere substanțială se diminuează numărul persoanelor care trebuie să raporteze secretarului ONU, simplificându-se astfel modul de conducere a unei asemenea instituții.
Adunarea Generală a ONU. În legătură cu aceasta, subiectul cel mai discutat îl constituie agenda anuală de lucru. Opiniile și propunerile oficiale, inclusiv cele ale fostului Secretar general, Boutros Boutros Ghali, concordă în ceea ce privește reducerea drastică a agendei anuale cuprinzând peste 150 de subiecte. Aprecierea, întemeiată pe observații exemple cocrete este aceea că multe dintre subiectele propuse spre a fi discutate sunt de importanță minoră sau reprezintă reluarea unor chestiuni abordate. De aici și necesitatea de a se concentra atenția asupra subiectelor de maxim interes. În aceeași notă de simplificare, ținându-se cont și de evoluția evenimentelor, se apreciază drept oportună reducerea numărului de comitete principale ale Adunării Generale de la 7 la 5 prin includerea comitetului politic special în primul comitet și desființarea celui de-al patrulea comitet – cel pentru decolonizare. O altă propunere vizând îmbunătățirea activității Adunării Generale se referă la reuniunea acesteia în plen doar trei luni pe an, între septembrie și decembrie, urmând ca în restul timpului să aibă loc reuniuni tematice: iarna – pentru problemele umanitare, primăvara – pentru problemele economice și sociale "sesiunea de final" fiind consacrată problemelor politice.
ECOSOC. Încă de la începutul anilor '90, Secretarul General al ONU remarca că "ECOSOC s-a dovedit prea slab pentru a asigura coerența necesară activităților ONU, trebuind găsite căile de optimizare pentru a justifica resursele umnae și financiare care se cheltuiesc". În legătură cu acest macro-organism interguvernamental în domeniul economic și social, accepțiunea unanimă este aceea că trebuie să aibă puterea de a lua decizii finale, în loc de a fi trimise Adunării Generale, așa cum se procedase de-a lungul existenței sale. Se consideră că în situația în care acest lucru nu va putea să fie pus în practică, ar fi mai nimerit ca acest Consiliu să fie dizolvat, iar Adunarea Generală să-și asume responsabilitățile lui".
Consiliul de securitate. Această instituție este instrumnetul central pentru prevenirea și soluționarea conflictelor pe cale de a izbucni sau deja declanșate în diferite zone ale globului, în menținerea și restabilirea păcii. Datorită modului de aplicare a dreptului de veto în adoptarea deciziilor, Consiliului de Securitate nu a putut să ia în mod operativ măsuri în cazul crizelor majore apărute în lume. A devenit evident, tot odată, nevoia ca unele state, devenite puteri regionale, precum Japonia, Germania, India, Brazilia să poată avea un cuvânt de spus în cadrul dezbaterilor Consiliului. O altă idee avansată a fost aceea de reprezentare regională, însă ea nu a fost susținută datorită posibilității ca, la un moment dat, interesele regionale să intre în conflict cu cele naționale.
Problema reprezentării echitabile în Consiliul de Securitate și creșterea numărului de membrii au fost interpretate de Adunarea Generală prin prisme rolului tot mai mare ce revine Consiliului în menținerea păcii și securității internaționale, precum și prin prisma schimbării situației mondiale, care au dus la creșterea numărului țărilor membre ale ONU la circa 200. În context, trebuie menționată nota înaintată de ministrul afacerilor externe al Olandei, în luna iunie 1993, către Secretarul general al ONU din care se desprind următoarele propuneri:
includerea Germaniei și Japoniei, considerate state "care își pot asuma răspunderea asigurării păcii și securității internaționale", în rândul membrilor permanenți și creșterea numerică a acestora de la 5 la 7";
redefinirea statutului de de "membru semipermanent" (cu loc permanent, dar cu drepturi mai puține decât membrii permanenți) în Consiliul de securitate pentru state recunoscute ca lideri regionali, astfel: 5 locuri – pentru Africa și Asia, 2 – pentru America Latină, 1 – pentru Europa de Est și 2 – pentru Europa de Vest;
să fie admisă participarea unor state membre simple la discutarea unor probleme specifice în cadrul Consiliului de securitate, care au legătură directă cu problema supusă dezbaterii.
Menținerea păcii și prevenirea conflictelor ar necesita, deopotrivă, o nouă "injecție" conceptuală. Experiența a demonstrat pe o scară amplă inadvertența actualei structuri ad-hoc de care dispune ONU pentru menținerea păcii. Este deosebit de necesară înființarea unui sistem mai permanent și mai sigur. La fel de important este să pună accentul mai mult pe prevenirea conflictului – prin edificarea unei rezele de avertizare asupra conflictelor, asigurarea unor desfășurări preventive pentru mneținerea păcii și înființarea unor comitete de arbitraj în fiecare regiune a lumii. Până acum s-a făcut prea puțin: în 1997, noul Fond Comunal ONU pentru Acțiuni Preventive Împotriva Conflictelor a rămas neoperațional în plan practic.
Ansamblul Națiunilor Unite trebuie, de asemenea să fie reformat. Pentru a deveni cu adevărat o organizație a "popoarelor Națiunilor Unite", așa cum o învestește Carta ONU – și, prin urmare, mai sensibilă la tipurile de conflicte care sunt tipice pentru epoca noastră – Adunarea Generală trebuie completată printr-o adunare mai reprezentativă pentru fiecare societate. Aceasta ar putea fi o cameră compusă din parlamentari aparținând națiunilor (asemănătoare Parlamentului European), sau un forum al societății civile, care să cuprindă reprezentanți ai grupurilor muncitorești, ecologice și de alte feluri. Acest concept nu este în întregime revoluționar: Organizația Internațională a Muncii are de multă vreme o structură tripartită, reunind reprezentanți guvernamentali, patronali și sindicali.
"Grupul celor 77" a susținut ideea unei ordini internaționale în scopul instaurării unei ordini internaționale de pace și progres, mai echitabilă și ami umană. "G-77" a propus ca măsuri concrete un program de lucru , cu o tematică de politică generală, precum și organizarea, periodic, a unor întâlniri la nivel ministerial care să aibă capacitatea de a materializa activitatea viitoare. Printre propunerile Grupului celor 77 se mai numără: degrevarea activității Consiliului de rezolvarea unor chestiuni monore, neimportante sau colaterale (pentru care există organe și instituții specializate), limitarea atribuțiilor acestuia la problematici majore, ameliorarea metodelorde lucru, eliminarea birocrației, evitarea paralelismelor în funcționarea diferitelor comisii, desfășurarea unei singure sesiuni anuale de 5-6 săptămâni, alternativ la Geneva și New Zork, unde comisiile să se reunească simultan etc.
Un principiu esențial al democratizării relațiilor internaționale este acela că soluționarea problemelor globale ale omenirii trebuie să se realizeze prin participarea activă a tuturor statelor lumii. Treptat, prin primirea de noi membri – constantă și necondiționată, ONU a devenit un instrument tot mai eficient în încercarea de a promova o politică internațională nouă, democratică. În promovarea și consacrarea unor metode noi de lucru în diplomația multilaterală și a unor proceduri și reguli democratice de desfășurare a negocierilor între state se impune, în cadrul ONU, introducerea unor norme care să asigure satisfacerea cerinței elementare de a se ține seama – atunci când este vorba de luarea deciziilor – de opiniile și interesele tuturor statelor participante.
Un moment de referință în activitatea ONU l-a reprezentat așa-numitul "Summit Millenium", din septembrie 2000 (New Zork) care și-a propus să prefigureze rolul organizației în secolul următor.
După cum menționa Secretarul General al ONU, Kofi Annan, ținta principală va fi reducerea sărăciei pe întreaga planetă.
Până în 2015 se va reduce la jumătate numărul celor care au un venit zilnic sub 1 $, ca și al celor care nu au acces la o sursă de apă potabilă. Până în 2020 vor dispărea cartierele sărace dintoate orașele lumii. Sunt obiective foarte ambițioase, care însă nu vor putea fi atinse dacă marile puteri nu vor subscrie corespunzător la ele.
Intrarea în Organizația Națiunilor Unite a zeci de state noi, tinere, a format o nouă majoritate față de care, atitudinile negative nu au întârziat să apară, întrucât ele, prin prezența și opțiunile lor, au influențat în mod hotărâtor folosirea în cadrul ONU a vechiului concept al puterii. La un moment dat, însuși reprezentantul unei mari puteri remarca faptul că raportul de forțe în cadru ONU este astăzi cu totul altul și nu ar fi în interesul progresului și aldezvoltării dacă ne-am întoarce la acea "vreme când tot ceea ce predecesorii mei (n.n. – ambasadorii SUA și ONU) trebuiau să facă era să ridice o sprânceană și noi (n.n. – SUA) aveam o majoritate instantanee. Sistemul de vot prin care comunitatea internațională îi va așeza pe membrii săi în raporturi de deplină și neștirbită egalitate și demnitate este: "un stat membru – un vot" prin care se consfințește triumful principiului egalității asupra interesului individual.
Din păcate, dezideratul democratizării relațiilor internaționale nu și-a găsit materializarea în cadrul colaborării economice multilaterale, organizarea relațiilor economice internaționale, înființarea și funcționarea organizațiilor economice ca agenți ai dezvoltării și integrării trebuie să țină seama de interesele legitime ale fiecărei țări, precum și de complexitatea tendințelor și fenomenelor în care evoluează.
Limitele globalizării
Date fiind marile discrepanțe create în distribuția avuției, atât la nivel planetar cât și în interesul economiei naționale, mulțieconomiști și-au pus întrebarea dacă nu cumva globalizarea condamnă anumite națiuni la sărăcie totală? Este greu să ne pronunțăm tranșant în legătură cu acest mare semn de întrebare. Datele statistice de care dispunem până acum sunt contradictorii. S-au înregistrat unele succese în combaterea sărăciei, o serie de state reușind să iasă din cercul ei vicios, altele din păcate, au înregistrat o evoluție economică ale cărei cauze nu trebuie puse în întregime pe seama globalizării. În orice caz sunt destul de mulți cei care consideră că există o anumită contradicție între procesul globalizării și așteptările diferitelor țări de la ea. S-a cristalizat, în felul acesta ideea potrivit căreia aspectul cheie al relației dintre globalizare și dezvoltare este inechitatea în puterea economică, în capacitatea de a dispune și administra resursele, în comerț și relațiile economice internaționale, în distribuția câștigurilor și pierderilor ș.a.m.d. Toate acestea s-au resimțit pe planul finanțelor , investițiilor și transferului de tehnologie , socotite și ele , în egală măsură , ca inechitabile , pentru că ar provoca și întreține o permanentă hemoragie de venituri dinspre statele slab dezvoltate din punct de vedere economic , spre cele mai bogate .
În sprijinul acestei idei sunt amintite ,,programele de ajustare structurală’’ elaborate de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional în scopul de a ajusta țările puternic îndatorate să facă față mai ușor returnării împrumuturilor . După opinia unor economiști , ele au fost ,,impuse’’ țărilor amintite mai sus , fiind , defapt , un instrument de menținere sub control a lumii financiare și a sistemelor economice . Ajustările structurale – susține Martin Khor – au avut două roluri: pe de o parte de a restructura economiile țărilor aflate în curs de dezvoltare astfel încât ele să facă față mai bine serviciului datoriei externe , iar , pe de altă parte , de a determina schimbări macroeconomice fundamentale (eventual social – politice) care să dirijeze Sudul spre un model economic ,,monocultural’’, compatibil cu cererile Nordului dominant pe termen lung . Datorită acestui fapt , multe țări care au dat curs acestor programe au cunoscut un declin drastic al veniturilor , cu aproape 15% în medie în America Latină și 30% în Africa Subsahariană , numai în perioada anilor ’80 .El îl citează , în acest sens , pe economistul canadian Michel Chossudovsky , care a întreprins unele studii aprofundate asupra impactului programelor de ajustare structurală .Acesta s-a exprimat în termeni foarte duri la adresa forțelor care manipulează piața , arătând că programele în cauză ar fi condus la ,,o formă de genocid economic’’. Martin Khor nu neagă , însă , că aceste programe au accelerat procesul globalizării .
Având în vedere aceste aspecte , tot mai mulți economiști se întreabă dacă nu cumva globalizarea are anumite limite peste care nu se poate trece așa de ușor. Cu câțiva ani în urmă a apărut o carte extrem de interesantă , semnată de Dani Rodrik , profesor de economie internațională la Harvard University , cu titlul ,,A mers globalizarea prea departe?’’ . D. Rodrik , de la început , încearcă să răspundă la o serie de probleme strâns legate de tensiunile sociale generate de procesul globalizării . El consideră că , în anii care au trecut , cea mai serioasă schimbare intervenită în economia mondială este legată de faptul că integrarea economică internațională a împiedicat dezintegrarea socială . Sursa majoră a tensiunilor sociale identificată de D. Rodrik constă în aceea că globalizarea ,,a transformat fundamental relațiile de muncă’’. Munca obișnuită a muncitorilor dintr-o anumită țară poate fi acum ușor substituită de munca muncitorilor din alte țări . Proprietarii capitalului , muncitori de înaltă calificare , precum și alți profesioniști nu au fost deranjați prea mult de această transformare , în schimb multe popoare au fost .Drept rezultat , câștigurile orare ale muncitorilor au devenit mai volatile la șocurile provocate de cererea și oferta de piață internațională a muncii , sau de oscilațiile productivității , iar puterea lor de negociere s-a erodat .
O altă tendință defavorabilă muncitorilor este următoarea: în timp ce economia globală se extinde , obligațiile sociale ale guvernelor se restrâng . Această tendință are loc în condițiile în care ,,nevoia pentru asigurare socială a marii majorități a populației , care rămâne internațional imobilă , nu s-a diminuat’’. Consecința cumulativă a acestei tendințe , precum și a altora , riscă să dea naștere la ,,un nou set de probleme generate de împărțirea societății între cei ce prosperă de pe urma globalizării și cei ce nu pot , între
cei ce pot să-și diversifice riscurile și cei ce nu reușesc să facă acest lucru’’. În continuare , același autor subliniază:,,Aceasta nu este o perspectivă plăcută , nici măcar pentru indivizii ce fac parte din tabăra învingătorilor . Dezintegrarea socială nu este un observator sportiv care veghează să nu ne împroșcăm cu noroi pe teren . În ultimă instanță , adâncirea fisurilor sociale va dăuna tuturor’’. Argumentul principal al acestei cărți vizează acea automulțime cu privire la consecințele sociale ale globalizării , care este generată de răspândirea simțământului că ea nu va putea submina suportul politic pentru o economie mondială deschisă . ,,Piața este o instituție socială și existența sa continuă este afirmată de percepția că procesele și consecințele ei sunt legitime . O instituție care își pierde legitimitatea , nu poate funcționa prea mult . Or , piețele nu sunt departe de acest lucru’’ .
Prescripțiile pe care le face D.Rodrik , ca și soluțiile sale , nu sunt detaliate .
Aceasta , pentru că el este convins că trebuie întreprinse studii mai profunde . Punctul acesta de vedere și-l rezumă singur atunci când afirmă: ,,Contrar cu ceea ce mulți economiști cred , nouă ne lipsește o înțelegere deplină asupra modului în care lucrează globalizarea’’. De aceea , cartea lui este privită ca un ,,caz pentru și împotriva globalizării’’. Caracterizarea aceasta este făcută de Fred Bergsten , directorul Institutului de Economie Internațională , care a scris și prefața cărții . Cu acest prilej , Fred Bergsten menționează: ,,Globalizarea este un fapt de viață. Dar , potențialul ei pentru progresul uman este departe de a se fi realizat . Problema care se pune nu este aceea dacă ea va continua sau nu , ci cum .’’
Mulți analiști economici bine informați , din care face parte și Walden Bello , profesor de sociologie și administrație publică la Universitatea din Manila – Filipine , vorbesc tot mai frecvent despre criza fluxurilor necontrolate a trilioane de dolari ce traversează granițele într-un sens sau altul . ,,Mișcarea crescândă a capitalului devine , dincolo de anumite limite , irațională , motivată de o mentalitate de turmă’’. Sprijinind într-un fel această sintagmă a ,,iraționalității piețelor’’ , Stanley Fisher , director în cadrul Fondului Monetar Internațional , preciza la una din întâlnirile anuale ținute la Hong Kong : ,,Piețele nu au întotdeauna dreptate. Uneori , fluxurile sunt masive spre anumite locuri , alteori nu . Piețele tind să reacționeze cu întârziere , iar atunci când reacționează rapid , o fac excesiv’’ . Potrivit opiniei mai multor economiști , se pare că , termenul de ,,globalizare’’ a fost pentru prima dată folosit de Theodore Levitt în lucrarea sa ,,The Globalization of Markets’’ pentru a caracteriza vastele schimbări care au avut loc în economia internațională pe planul difuziunii rapide a producției , comerțului , investițiilor și tehnologiei . La început , cum era de așteptat , conceptul a fost utilizat cu precădere în sens economic , ulterior , așa cum am avut prilejul să arătăm în capitolele anterioare ale acestei cărți , a dobândit și alte dimensiuni , semănându-se , într-o oarecare privință , confuzie . De aceea , unii cercetători au pledat de-a lungul anilor pentru demistificarea acestui termen în sensul separării lui ca proces , de eforturile de a-l folosi pentru definirea unei comportări normative și prescriptive a participanților la înfăptuirea lui . Ca atare , procesul a început să fie prezentat în versiuni diferite ,în aproape toate predominând argumentul că el este inevitabil (o viziune , de altfel , deterministă ). Normele prescriptive au îmbrăcat , însă , forma politicilor economice interne și internaționale . Problemele au început să se amestece din momentul în care creșterea interdependenței economice dintre țări care , în fond , ține de procesul globalizării în sine , a început să fie transpusă pe planul elaborării unor acte normative , cu scopul de a prescrie o serie de strategii ale dezvoltării bazate pe integrarea rapidă a economiei mondiale . Situația s-a complicat în ultimele două decenii , când problematica elaborării unor strategii de dezvoltare regională a fost preluată în parte de o serie de organisme internaționale , care nu întotdeauna au reușit să cunoască în detaliu specificul local . Datorită acestui fapt , unele modele implementate fără o prea multă fundamentare nu au dat rezultatele așteptate , sau pur și simplu au eșuat , stârnind nemulțumirea celor supuși acestor experimente nedorite. Concomitent , termenul de globalizare a început să fie folosit în mod euforic, confundându-se și mai mult procesul cu obiectivul final , respectiv crearea unei economii mondiale în care istoria și geografia nu mai contează , unde popoarele devin independente de trecutul lor , totul fiind integrat într-o singură entitate nediferențiată . Cum era și firesc , cu această idee foarte mulți nu au fost de acord . Dacă , din punct de vedere economic procesul globalizării poate înainta , fiind condiționat în bună măsură de progresul tehnic , pe celelalte planuri (politic , cultural etc) el are limite evidente , care nu vedem cum vor fi depășite așa de ușor. Nici globalizarea economică nu este încheiată . După cum am mai arătat , până acum ea s-a mărginit la un grup de țări sau regiuni . În cea mai mare parte a Lumii a Treia ea este abia la început , multe națiuni din această vastă zonă geografică având absolut toate motivele să se simtă marginalizate .
Dându-i-se o interpretare inadecvată , comună cu ,,deschiderea’’ , ,,interdependența’’ , ,,integrarea’’ etc., aspecte care pot constitui tot atâtea concepte diferite , fiind determinate de elemente și factori a căror influență nu a fost pe deplin elucidată , globalizarea a fost deturnată de la sensul ei real , ajungând să fie identificată cu o serie de probleme cărora oamenii trebuie să le facă față în mod curent: lipsa locurilor de muncă , insecuritatea muncii , muncă multă pentru un veniz și salariu real mai mic ș.a.m.d. Așa se explică faptul de ce în rândul țărilor aparținând așa – numitului ,,Sud’’ globalizarea a devenit un nou cuvânt , pentru a defini un vechi sistem . Protagoni;tii lui sunt acuzați că îl folosesc în sens peiorativ , pentru a-și apăra interesele . În interpretarea statelor dezvoltate , globalizarea înseamnă , într-adevăr , îndepărtarea barierelor economice din calea liberei circulații a capitalurilor , mărfurilor și serviciilor . Fiecare țară bogată sau săracă , dezvoltată sau aflată în curs de dezvoltare , urmează a avea acces la oricare altă țară . Astfel , țările sărace ar urma să aibă acces la piețele celor bogați , fără restricții și invers . Regula pare a fi absolut corectă . Întreaga planetă va deveni o singură națiune , iar globalizarea va fi desăvârșită . Dar , se întreabă unii analiști politici și economici , dacă va exista o singură entitate globală , atunci nu se va mai putea vorbi de națiune? Și , cu atât mai puțin de interdependență întrenațiuni! Noile națiuni independente vor dispărea împreună cu cele mai vechi , fiecare devenind ,,cetățean egal al globului’’. Este posibil acest lucru – se întreabă același autor? Dacă , da , atunci cât de egali vom fi? Deocamdată , constată autorul citat mai sus , după 30 de ani de ,,independență’’ țările care s-au format în urma prăbușirii sistemului colonial sunt mai dependente ca înainte , când erau colonii , aflându-se , direct sau indirect , tot sub controlul marilor puteri . În aceste condiții , ,,este greu de spus dacă globalizarea va însemna mai multă independență pentru ele , sau mai multă echitate . Experiența de până acum a dovedit un singur lucru și anume că globalizarea determină pierderea independenței naționale , fără a fi cu nimic compensată’’ .
Într-o lucrare extrem de interesantă , intitulată ,,Globalization and It’s Limits’’ , William Milburg atrage atenția asupra faptului că , datorită deturnării conceptului globalizării de la sensul său real , acesta a căpătat o nuanță instituționalizată , mulți înțelegând prin aceasta un proces de extindere a capitalismului în întreaga lume , care , de altfel , nu reprezintă decât continuarea unor tendințe mai vechi , accentuate acum de prăbușirea sistemului comunist . ,,Strict vorbind – subliniază W. Milburg – economia globală este dominată de corporațiile multinaționale și instituțiile financiare care operează independent de frontierele naționale și considerațiile economice interne’’. Totuși , consideră W. Milburg , nu încape nici un dubiu că economia mondială este încă foarte departe de această ,,paradigmă supranațională’’ . Fără îndoială , globalizarea înseamnă o mobilitate mai mare a capitalului , o creștere considerabilă a investițiilor internaționale și fluxurilor financiare , dar:
– producția nu este în întregime globalizată;
– în ciuda extinderii puterii economice a corporațiilor multinaționale ,
ponderea formării brute a capitalului la nivel global esteîncă mică
(4,3% în 1993);
– vânzările totale ale filialelor amplasate în străinătate , deși au crescut
enorm , totuși nu reprezintă decât 1/5 din produsul intern brut mondial calculat la costul factorilor de producție;
– forța de muncă totală ocupată de corporațiile multinaționale nu reprezintă decât 3% din forța de muncă totală disponibilă la nivel mondial în 1992;
– cea mai mare parte a investițiilor străine directe este concentrată
într-un număr redus de țări puternic dezvoltate din punct de vedere economic;
– în fine , o mare parte din investițiile de portofoliu este plasată în tranzacțiile pe termen scurt.
Toate acestea – conchide W. Milburg – dovedesc că obiectiectivul creării unei economii globale unice este departe de a fi înfăptuit , globalizarea mișcându-se între anumite limite care nu au fost cu mult depășite față de cele pe care le-a avut înainte de primul război mondial , dacă socotim toți indicatorii în cifre relative .
Cam același lucru susținea și Mica Panic într-o lucrare apărută în 1988 . Plecând de la presiunea rezultatelor obținute de pe urma globalizării , rezultate pe care le consideră mai mult decât contradictorii , Mica Panic recunoaște existența unor limite ale acesteia , ca fiind inerente acestui proces. Limitele sale – menționează Mica Panic – au fost demonstrate cu mult timp în urmă . ,,Această subordonare a politicilor unui ideal inaccesibil nu numai că împiedică multe țări de a găsi politici adecvate de răspuns la costurile și oportunitățile globalizării , dar , în ultimă instanță , conduce și la dezintegrarea economiei mondiale’’. Analizând rolul corporațiilor multinaționale și al statelor – națiune , Mica Panic își concentrează atenția asupra conflictului pe cale de a se naște între aceste companii care își urmăresc obiectivele lor comerciale înguste și guvernele naționale , care încearcă să se achite de responsabilitățile asumate față de electorat .
Dată fiind această situație , este firesc să ne punem întrebarea: care sunt perspectivele globalizării? Cum va arăta din punct de vedere economic viitorul apropiat? Se înțelege , nimeni nu se poate hazarda să dea răspunsuri categorice la aceste probleme , sau să pretindă că a emis judecăți de valoare incontestabile . Toți analiștii , fie ei economiști , sociologi , politicieni , juriști , sau aparținând altor ramuri ale științei , deopotrivă sunt de acord că ne aflăm în fața unei noi provocări , pe un teren extrem de alunecos , al cărui perimetru acoperă toată aria relațiilor internaționale . Tema aceasta ocupă , desigur , un loc prioritar pe agenda de lucru a omenirii , incitând la o dezbatere amplă în legătură cu natura schimbărilor cantitative și calitative ce vor urma , cu alternanța scenariilor privind ordinea mondială și principalele lor caracteristici . A întrezări aceste schimbări înseamnă , de fapt , a schița tendințele globale sub care va evolua economia mondială . Totodată , aceasta înseamnă a creiona coordonatele de bază ale noii arhitecturi economice globale , cel puțin pentru începutul secolului următor . Importanța acestei arhitecturi este determinată de doi factori esențiali : în primul rând de impactul pe care îl va avea asupra funcționării piețelor și de eficiența pe care ar trebui s-o demonstreze față de toți participanții , indiferent de nivelul lor de dezvoltare economică . Așa cum remarcă și alți autori ,,problema care se pune astăzi cu acuitate este aceea de a vedea cum putem pune la lucru globalizarea , astfel încât să permită maximizarea beneficiilor tuturora’’ .
Înainte de a ne pronunța asupra evoluției viitoare a sistemului economiei mondiale , trebuie să observăm , mai întâi , că există câteva elemente de continuitate ale procesului globalizării , care au cam fost ignorate de teoreticieni atunci când au încercat să stabilească sensul de mișcare a acestui proces . Ele ar putea fi privite și ca precondiții ale realizării în coordonate optime a integrării economice în folosul tuturora . Despre ce este vorba? După opinia noastră , elementele care condiționează reușita acestui proces sunt cel puțin următoarele:
– consolidarea sistemului financiar internațional , astfel încât să nu mai
provoace crizele devastatoare cu care a cam început să ne obișnuiască
în ultimul timp;
– restabilirea încrederii în dezvoltarea durabilă , știind că popoarele vor fi mult mai receptive la binefacerile globalizării într-un climat de creștere și oportunități în afaceri;
– înfăptuirea unor reforme structurale macroeconomice , care să țină seama de particularitățile fiecărei economii și de interesele naționale;
– sprijinirea națiunilor aflate în curs de dezvoltare în eforturile lor de a-și consolida instituțiile democratice , capabile să promoveze o politică deschisă , de largă cooperare economică internațională , orientată spre îmbunătățirea standardului de trai al tuturor cetățenilor lor;
– implementarea la nivel internațional a unor norme de bună conduită în afaceri , bazate pe transparență și avantaje nediscriminatorii (în această privință , suntem de acord cu cei ce susțin că globalizării îi trebuie o doză de democrație);
– combaterea corupției la toate nivelurile , care subminează suportul instituțiilor guvernamentale , democrația și buna administrație;
– în fine , identificarea noului rol al statului în contextul globalizării , știindu-se că aceasta a afectat grav în ultimul timp funcțiile și atributele sale .
Globalizarea este un proces viguros , dar plin de contradicții . Una dintre cele mai importante contradicții constă în creșterea disparităților între politicile structurale bazate pe statul – națiune și creșterea caracterului global al interacțiunilor și legăturilor dintre diferitele economii naționale . Reducerea continuă a autonomiei statale nu reprezintă o soluție viabilă , pentru că aduce atingeri grave noțiunii de suveranitate . După opinia noastră , principiul suveranității va continua să funcționeze încă mult timp de aici înainte , deoarece el reprezintă un element organizațional fundamental al acțiunii publice internaționale . Oricât ar progresa globalizarea , economiile nașionale vor rămâne predominant locale . Atunci , care ar fi scenariile posibile ce vor marca evoluția economiei mondiale în viitorul apropiat?
Oprimă variantă pe care o propunem pleacă de la premisa că procesul globalizării se va intensifica în anii care vin . Sub impulsul forțelor pieței , acest proces va fi mult mai rapid , mai susținut și mai larg decât în trecut , permițând țărilor aflate în curs de dezvoltare să reducă decalajele economice care le mai separă de statele dezvoltate , iar segmentelor celor mai sărace ale societății să se apropie de veniturile celor bogați . După cum se vede , acest escenariu poartă o pronunțată notă optimistă . Ea se bazează pe tendința pozitivă a unor indicatori , tendință ce nu va mai putea fi stopată . Astfel , se estimează că stocul activelor financiare lichide să atingă în anul 2000 impresionanta sumă de 80 trilioane de dolari , față de 41,5 trilioane în anul 1994 . De asemenea , valoarea produselor și serviciilor care intră sub incidența a ceea ce astăzi numim ,,economie globală să ajungă la 21 trilioane de dolari în anul 2000 , comparativ cu numai 4 trilioane în 1995. Totodată , partea din produsul intern brut mondial ce va fi efectiv globalizată se așteaptă să crească de la 20% în prezent , la circa 50% în viitorii 10-15 ani. Toate acestea vor acționa ca un accelerator global , într-o perioadă de graduală tranziție . Forțarea acestui proces ar scoate în evidență anumite puncte de vulnerabilitate care , în anumite momente , s-au manifestat și până acum . Dacă omenirea nu va găsi mijloacele de a gestiona crizele , îndeosebi cele financiare , întregul proces va fi încetinit , iar consecințele negative , mai ales în plan social , se vor amplifica .
O a doua variantă posibilă ia în calcul creșterea decalajului economic dintre țările bogate și cele sărace , acompaniată de sporirea nesiguranței veniturilor și locurilor de muncă a miliarde de oameni . Pe fondul acestei situații nedorite, instabilitatea financiară la scară planetară ar crește și mai mult, sporind intensitatea și frecvența crizelor . Aceasta ar obliga comunitatea internațională ca, prin organismele ei financiare specializate, să adopte măsuri severe de limitare a efectelor economice generate de globalizare, elaborând un nou cadru conceptual al dezvoltării la scară mondială, care să țină seama într-o măsură mai mare de interesele statelor cu posibilități mai mici de afirmare competitivă. Prin aceasta nu trebuie să se înțeleagă faptul că simpla elaborare a unor legi și normative economice va face ca aceste țări să conveargă automat spre nivelurile veniturilor realizate de statele dezvoltate. Rezultatul acestei operațiuni va depinde tot de modul cum vor acționa forțele pieței , singurele în măsură să îndrepte asimetriile și dezechilibrele create de-a lungul anilor. În această privință, cea mai gravă asimetrie produsă de globalizare până acum vizează distribuția puterii economice în lume. Dacă aceasta se va menține, un mare număr de state aparținând Lumii a Treia nu vor fi capabile să se integreze efectiv în economia mondială,rămânând la periferia ei.
Cu toate acestea , ne exprimăm speranța că globalizarea va rămâne o forță dinamică pentru creșterea și dezvoltarea economică, al cărei potențial nu a fost pe deplin confirmat. Evoluția acestui proces prezintă nu numai riscurI, dar și oportunități. O privire lucidă către un timp al speranțelor va trebui să ia în considerare atât avantajele, cât și costurile, limitele și dilemele ei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .interdependentele Globale Si Cresterea Economica (ID: 133137)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.