. Vinul – Produs Agroalimentar

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAPITOLUL I Caracteristicile pieței vinului 6

Vinul – produs agroalimentar 7

Piața vinului în ansamblul piețelor agroalimentare 19

Conjunctura pieței internaționale a vinului 23

Funcțiile multiple ale viti-viniculturii 32

CAPITOLUL II Piața românească a vinului 36

2.1. Politica viti-vinicolă românească contemporană 37

2.2. Potențialul productiv autohton 44

2.3. Oferta de vin din România 51

2.4. Consum, comerț intern și internațional 59

2.5. Politica fiscală aplicată în sectorul viti-vinicol 63

CAPITOLUL III Coordonatele activității S.C. VINICON VRANCEA S.A.

3.1. Locul VINCON în vitivinicultura județului Vrancea 66

3.2. Prezentarea S.C. VINCON VRANCEA S.A. 67

3.3. Analiza diagnostic a activității financiare 70

3.4. Concluzii pe baza diagnosticului financiar 79

CAPITOLUL IV Analiza activității de marketing la S.C. VINCON VRANCEA S.A. 81

4.1. Generalități privind marketingul vinului 81

4.2. Politica de produs 84

4.3. Politica de preț 97

4.4. Politica de distribuție 107

4.5. Politica promoțională 110

CONCLUZII ȘI PROPUNERI 117

BIBLIOGRAFIE 120

ANEXE

INTRODUCERE

Vinul în existența umană

Din timpuri străvechi, vinul a fost integrat în existența umană. Alături de pâine și untdelemn, el face parte din triada săracă a hranei și a riturilor fundamentale a omenirii. Folosirea lui este transpusă în diferite scene sculptate, gravate, desenate, pictate și este menționată încă din scrierile cele mai vechi, hieroglifă, cuneiformă etc. Vechii egipteni aduceau lui Osiris, zeul vieții de după viață, ofrande din care nu lipsea vinul. Arheologul Howard Carter, deschizând în 1922 mormântul lui Tuthankhamon (1333-1325 î.Ch.), a găsit 26 de amfore care conținuseră vin.

Se spune că Dionysos, zeul viței și al vinului în mitologia greacă, l-ar fi pierdut la o vânătoare pe Ampelos, cel mai bun preieten al său. Zeii, dorind să-l consoleze, au făcu să apară din trupul neînsuflețit al lui Ampelos, vița de vie. Gustând sucul mirific al strugurilor, Dionysos a aflat în el alinarea și apropierea de un prieten dispărut. Se pare că, de atunci oamenii găsesc în vin mângâiere și uitare. După numele lui Ampelos s-a dat în limba greacă numele viței de vie, iar știința care studiază speciile și soiurile acesteia s-a numit ampelografia.

Dintr-un orgoliu imperial, Octavian Augustus a cerut poetului Horațiu să latinizeze pe Dionysos și astfel, la romani, zeul vinului și al viței de vie a primit numele de Bacchus.

Istoria atestă că vinul a fost asociat momentelor fericite ca și celor de cumpănă ale vechilor popoare. În spațiul carpatic, geto-dacic, viticultura și producerea vinului s-au bucurat de prețuire din cele mai îndepărtate timpuri. În perioada cuceririi Daciei de către romani și ulterior, viticultura și producerea vinului erau atât de dezvoltate încât, alături de alte bogății, constituiau chiar o atracție pentru popoarele migratoare.

În Evul Mediu, cultura viței de vie a căpătat o extindere și mai mare. Un rol important au avut și domeniile mănăstirești care produceau cantități apreciabile de vin, atât pentru acoperirea nevoilor tradiționalei ospitalități a mănăstirilor.

Denumirea pentru „vin”

În limba română, în toate cele patru dialecte (dacoromân vin, aromân, yin, meglenoromân, yin, istroromân vir), provine din cuvântul latinesc vinum, care s-a menținut, de altfel, în toate limbile romanice (italiană, spaniolă, vino, franceză, retoromană vin, provensală, catalană vi, portugheză vinho). De aici a pătruns și în limbile germanice (de exemplu, gotică Wein vechea germană literară, vechea saxonă, anglosaxonă win, germană Wein etc.), celtice, slave și în altele.

Originea cuvântului latinesc este controversată. Unii lingviști, comparând denumirea latinească vinum cu cea grecească oivo (oinos), cu cea armenească, gini, cu cea albaneză vens și cu cea hitită uiiana, au crezut că pot reconstitui un radical indo-european comun, neatestat, *uoinom, din care s-au dezvoltat formele din limbile menționate.

Alții, în frunte cu marele lingvist francez Antoine Meillet (1866-1936), au susșinut că denumirile asemănătoare din limba latină, greacă, armeană, albaneză, hitită, toate limbi indo-europene din spațiul mediteraneano-pontic, ar proveni dintr-un radical existent într-o limbă pre-indo-europeană din zona menționată, anume din cuvântul reconstituit *voino. Întrucât patria primară a viței de vie a fost, atât în sudul Caucazului, cât și teritoriul de la nordul munților Balcani, adepții ultimei explicații localizează limba pre-indo-europeană din care provine radicalul *voino, fie în Caucaz, fie în Balcani. Din zona mediteraneano-pontică, denumirea s-a propagat și în spațiul lingvistic semitic de vest: arabo-etiopian wain, ebraică jajin, asiriană inu, precum și limba georgiană din Caucaz yvino (hvino).

În familia cuvântului românesc vin, mai există substantivul vie, care provine din derivatul latinesc, vinea, -ae, și substantivul vinaț, plural vinațuri, „sortimente de vin”, care este continuatorul derivatului latinesc vinaceus.

Definiția vinului este dată în Lexique de la vigne et du vin, elaborat de Oficiul Internațional al Viei și Vinului (O.I.V.), după care „vinul este băutura rezultată exclusiv din fermentația completă sau parțială a strugurilor sau a mustului din struguri proaspeți”. Calitățile și rolul său în existența umană au generat și alte definiții, uneori cu o tentă realistă sau/și metaforică, în raport cu mediul, cu prilejul și scopul pentru care a fost folosit.

Astfel, Pasteur, în Traite des maladies du vin scria în 1866 că „vinul este cea mai sănătoasă și mai igienică dintre băuturi” și avea dreptate pentru că trăia într-o epocă în care apa potabilă, adesea contaminată, era cauza multor boli infecțioase de origine hidrică. După alții, „vinul poate fi considerat ca o expresie fidelă a acordului perfect dintre generozitatea naturii și inteligenței omului”. El „este o băutură infailibilă pentru testarea inteligenței, a înțelepciunii, a facultății volitive”.

Asemuindu-i-se evoluția cu cea a unui organism ducând o existență dinamică, unii apreciază că vinul este o „ființă lichidă”, care se naște, trăiește și moare.

Multitudinea calificativelor după care vinul poate fi „o formulă de credință”, „un prieten”, o „personificare”, o „notație”, strecoară senzația că o definiție unică și completă nu este posibilă, că orice încercare de a o găsi este zadarnică. Singura alternativă rămâne că și în materie de vin „nimic bun și durabil nu se creează fără strădanii, fără confruntarea cu timpul și supunerea la reguli severe”.

Fragment din DISCURSUL DE RECEPȚIE la ACADEMIA

ROMÂNĂ, al D-lui Academician Valeriu D. Cotea,

rostit la 12 septembrie 1994, în ședință publică

Capitolul 1

Caracteristicile pieței vinurilor

Analiza pieței vinurilor implică mai multe operațiuni și anume : reperajul prealabil al piețelor concrete, comensurarea dimensiunii lor geografice, a organizării lor materiale, numărul și importanța operatorilor, volumul și metodele de tranzacție.

Această analiză trebuie situată în raport cu sistemul agro-alimentar și cu principlaii poli de influență asupra formării prețului precum: politicile agricole, comerciale și fiscale ale statului, rolul organismelor publice sau semi-publice de comercializare precum și strategiile firmelor locale, naționale și multinaționale.

În teoria economică se diferențiază piețele agricole, ce vizează schimburile de produse agricole netransformate, de cele agro-industriale unde schimbările se efectuează cu produse agricole transformate prin intermediul industriilor agro-industriale.

Din acest punct de vedere, piața vinului se circumscrie noțiunii de piață agro-industrială – schimburile efectuându-se cu produse agricole transformate de către industria vinicolă și celelalte activități post-vinificație (învechire, îmbuteliere, ambalare, promovare, desfacere).

Două caracteristici fac ca piața vinului să prezinte o specificație în raport cu piețele altor produse agro-alimentare: creșterea valorii vinului prin învechire și posibilitațile de reglarea pieței prin stocare.

Vinul – produs agro-alimentar

Potrivit legii franceze a vinului din 4 august 1889 vinul este produsul exclusiv al fermentării sucului proaspăt de vin. Dacă putem obține vin pornind de la sucul de vin, băutura astfel obținută ar fi de neconsumat fără acțiunea inteligentă a omului ce precede anumite lucrări pentru rectificarea sau chiar oprirea numit procese naturale în scopul obținerii unui produs comercializabil. În “Lexique de la vigne et du vin” elaborat de Oficiul Internațional al Viei și Vinului, “vinul este băutura rezultată exclusiv din fermentarea completă sau parțială a strugurilor sau a mustului din struguri”. Potrivit Cartei Vinului adoptată la Conferința Europeană a Regiunilor viticole cu ocazia celei de-a treia sesiuni plenare ținută la Vilafranca del Penedes în Catalonia la 21 octombrie 1991, “au dreptul la denumirea nobilă de vin numai produsele provenind din fermentarea strugurilor proaspeți sau a mustului de struguri, fruct al Vitis-Vinifera sau al încrucișărilor izvorâte din aceasta recunoscute ca atare de instituțiile competente”.

Istoria vinului este inseparabilă de istoria umanității. Vinul, rodul viei și al muncii omului este mai mult decât un simplu bun de consum. Însoțitorul omului de milenii, vinul ține în același timp de sacru și de profan. El este o valoare a civilizației și un criteriu al calității vieții constituind pe lângă un bun de consum și un bun cultural. El este și rămâne un factor al vieții sociale, este o condiție a dezvoltării economice dar și al progresului tehnologic și științific a numeroase regiuni din Europa și din lume. De-a lungul timpului vinul a fost utilizat în scopuri religioase, medicale, politice, sociale și economice.

Utilizarea în scopuri religioase a vinului este la fel de veche ca și religiile însăși. Epopeea babiloniană a uriașului Gilgamesh ce aduce vinul și via umanității precede dar și anunță legenda biblică a lui Noe. Dionysos-Bacchus, zeul vinului – prefigurează judaismul și creștinismul. Viticultura medievală este ecleziastică căci vinul este folosit înainte de toate în scopuri religioase. În Vechiul Testament vinul este deja prezentat ca o metaforă a înțelepciunii divine. În secolul al XIII-lea sfinții Francois d’Assise și Thomas d’Aquin revin fără încetare asupra analogiei vitis și vita: via este viața eternă.

Folosințele medicale ale vinului vin să completeze pe cele religioase. Celebrul agronom Oliveir de Serres scria că “vinul este folosit nu numai în alimentația omului dar de asemenea pentru vindecarea a a numeroase maladii”. Efectele medicale ale vinului sunt detaliate de-a lungul anilor în numeroase tratate de medicină și igienă. Efectele sale medicale au inspirat pe Moliere în capodopera sa literară, Bolnavul Închipuit. Folosințele medicale ale vinului mai sunt și astăzi recomandate în diferite lucrări.

Folosințele sociale ale vinului sunt legate de consumul în comun al acestui produs. Grecii tratau drept barbar băutorul singuratic de vin. Atenienii civilizați practicau cu rafinament arta simpozionului (sympozium) descris de Platon sau Xenophon prin „bând și filozofând sau filozofând în timp ce beau”. În Franța medievală diferențierea socială este marcantă între vinul prinților care este dulce și alb și vinul poporului care este verde (acid). Diferențierile sociale s-au menținut multă vreme între vinul burghez și cel țărănesc. Utilizarea politică a vinului este onorifică: de la Odiseea lui Homer la campaniile electorale de astăzi vinurile de onoare sunt servite deținătorilor puterii.

Vinul este un produs stabilizat, integrând cantități variabile de activități secundare și terțiare, este un produs stocabil și conservabil pe timpul unei perioade relativ lungi, este un produs diferențiat prin mărci și caracteristici calitaai în alimentația omului dar de asemenea pentru vindecarea a a numeroase maladii”. Efectele medicale ale vinului sunt detaliate de-a lungul anilor în numeroase tratate de medicină și igienă. Efectele sale medicale au inspirat pe Moliere în capodopera sa literară, Bolnavul Închipuit. Folosințele medicale ale vinului mai sunt și astăzi recomandate în diferite lucrări.

Folosințele sociale ale vinului sunt legate de consumul în comun al acestui produs. Grecii tratau drept barbar băutorul singuratic de vin. Atenienii civilizați practicau cu rafinament arta simpozionului (sympozium) descris de Platon sau Xenophon prin „bând și filozofând sau filozofând în timp ce beau”. În Franța medievală diferențierea socială este marcantă între vinul prinților care este dulce și alb și vinul poporului care este verde (acid). Diferențierile sociale s-au menținut multă vreme între vinul burghez și cel țărănesc. Utilizarea politică a vinului este onorifică: de la Odiseea lui Homer la campaniile electorale de astăzi vinurile de onoare sunt servite deținătorilor puterii.

Vinul este un produs stabilizat, integrând cantități variabile de activități secundare și terțiare, este un produs stocabil și conservabil pe timpul unei perioade relativ lungi, este un produs diferențiat prin mărci și caracteristici calitative recunoscute, omogen pentru o marcă dată, nu este un produs de primă necesitate și excepție făcând vinurile de consum curente, prin elasticitatea cererii se manifestată caracterul de produs de calitate superioară sau chiar articol de semi-lux.

Chiar dacă vinul este un produs complex, mulți factori contribuind la variabilitatea sa, procesul său de producție este foarte simplu. Este posibil ca descoperirea procesului de fabricație a vinului să se fi produs printr-un simplu accident. Pe măsură ce strugurii se coc, drojdia Saccaromyces ellipsoideus se acumulează în mod natural în coajă. Atunci când boabele de struguri sunt zdrobite, drojdia se amestecă cu zahărul din struguri. În procesul de fermentare, enzimele din drojdie transformă zaharurile din struguri în etanol, dioxid de carbon și o combinație variabilă de bioproduse aromatice. Numai strugurii conțin suficient zahăr pentru ca acest proces să se producă natural. Băutura obținută din alte fructe necesită adăugarea de zahăr. Dacă boabele zdrobite ori mustul de struguri sunt ținute la o temperatură de circa 270C, fermentația continuă circa 4-10 zile.

Chiar dacă metodele tradiționale de prelucrare a strugurilor încă mai sunt practicate astăzi în unele regiuni din Europa, majoritatea producției de vin este destul de rafinată. Cantități mari de vin sunt astăzi zdrobite și stoarse cu prese mecanice de capacități mari. În această fază de prelucrare, coaja și pulpa boabelor de struguri pot fi filtrate lăsând la fermentat numai mustul de struguri. În acest caz se obține vinul alb. Dacă însă coaja și pulpa sunt lăsate împreună cu mustul se obține vinul roșu. În procesul de producție comercială anumite tipuri speciale de Sachartomzces ellipsoideus sunt adăugate suplimentar procesului natural. Dioxidul de sulf (SO2) se adaugă mustului în procesul de fermentare pentru eliminarea unor bacterii dăunătoare. Dacă fermentarea este lăsată să continue până ce întreaga cantitate de zahăr este epuizată, vinul va avea un conținut alcoolic de circa 11-12%.

În acest moment vinul este gata pentru prima separare, care necesită înainte de tragere limpezirea prin depunerea suspensiilor și a drojdiei. Odată limpezit, vinul se trage fără agitarea sedimentelor. Pritocuri suplimentare pot fi efectuate pe măsură ce vinul se învechește. Procesul de învechire se produce în butoaie de lemn. Cele mai bune butoaie sunt cele din stejar. Alte specii de lemn au fost testate, dar ele conțin mai puțin acid tanic ce contribuie la aromarea și colorarea produsului finit. Vinul poate fi învechit în acest fel pe o perioadă ce poate ține de la câteva luni la câțiva ani. Odată învechirea încheiată, vinul este limpezit pentru a realiza un produs limpede gata pentru îmbuteliere.

Vinul astfel produs fără abateri semnificative de la procesul natural este denumit vin de masă. El va fi mediu aromat, moderat în conținut de alcool, liniștit, și poate fi alb sau roșu după cum mustul a fermentat cu sau fără adaosul cojilor și pulpei boabelor de struguri. Procesul de fermentare standard poate fi diversificat în anumite faze tehnologice.

Cererea de vin și în consecință comportamentul consumatorului, sunt motivate de un ansamblu de însușiri intrinseci ale produsului, dar și de semnificațiile socio-culturale ale produsului vin. Astfel, consumatorul este motivat de senzațiile olfactive și gustative pe care le provoacă vinul, de efectul său ușor eforizant, de efectul terapeutic și energetic la care se adaugă un cumul de semnificații sociale, culturale, religioase și economice.

Înainte de toate, consumul de vin este motivat de percepțiile gustative și olfactive deosebite ce se produc în contact cu vinul sau postdigestiv. Parfumul și aromele pe care le degajă vinul, sunt similare cu cele ale numeroaselor flori și fructe din flora spontană sau cultivată adăugând în gama senzațiilor gustative particularități ce diferențiază vinul de orice băutură.

Efectul euforizant, respectiv cel de stare de buna dispoziție la care se adaugă și cel tranchilizant și de relaxare a constituit din totdeauna o motivație puternică a consumului moderat și chiar exagerat de vin.

A treia motivație de consum a vinului rezultă din funcția sa energetică și terapeutică. Valoarea energetică a vinului rămâne o problemă controversată, neexistând încă o accepțiune generalizată despre vin ca aparținând clasei alimentelor sau nutrimentelor. Potrivit delimitărilor nutriționiștilor vinul nu ar fi un aliment, dar datorită componentelor sale poate fi considerat un nutriment. Astfel, vinul, prin alcoolul existent în el are o mare putere calorică. Un gram de alcool eliberează 7,1 kilocalorii în timp ce un gram de glucide ssu de protide eliberează numai 4,1 kilocalorii. De asemenea, nu poate fi omis nici faptul că prin unele dintre componentele sale – zaharuri, aminoacizi, diferite săruri, etc. – vinul asigură un oarecare aport nutritiv și un efect mineralizant pentru organismul uman. Spre deosebire de băuturile alcoolice obținute prin distilare ce pot conduce la un oarecare dezechilibru alimentar, vinul, prin acizii organici și compușii fenolici conținuți stimulează digestia.

Aspectul terapeutic al vinului rămâne de asemenea un subiect de aprecieri și controverse. Potrivit unor specialiști, vinul contribuie la sănătatea umană, în timp ce pentru alții el nu are astfel de efecte benefice. Mai mult, consumul în exces afectează sănătatea. Cu toate acestea, secole de-a rândul i s-au atribuit vinului diferite efecte terapeutice, însă odată cu progresele farmacologiei moderne ce pune la dispoziția bolnavilor medicamente din ce în ce mai eficiente, faima vinului ca leac universal a scăzut. Pe plan strict terapeutic, insă, vinul poate fi considerat ca medicament în intoxicațiile cu metanol și etilenglicol. Studii și cercetări recente dezvăluie efecte terapeutice ale vinului în cazul bolilor cardio-vasculare, cancer, patologia alcoolică, etc.

Vinul este un produs cu o puternică motivație socială. Ca și alte produse ce individualizează personalitatea umană în cadrul societății (exemplu îmbrăcămintea), vinul se constituie ca un indicator social, preferințele consumatorilor fiind in relație directă cu starea lor socială, cu așezarea geografică, cu diferitele momente ale existenței lor sociale, etc. În țara noastră, ca în majoritatea țărilor de origine latină, vinul a însoțit afecțiunea colectivă legată de marile evenimente ale vieții (naștere, botez, cununie, înmormântare) și orice alt moment de solemnitate sau sărbătoare. Funcția socială a produsului vin rezultă și din rodul său de a contribui la integrarea socială a individului în grup, plăcerea de a trăi în colectivitate, atracția evenimentelor mondene de grup sunt stimulate și de plăcerea de a aprecia în comun calitățile vinurilor servite. El constituie un dar, un simbol al rangului sau onoarei în cazul momentelor festive.

Vinul a fost și va rămâne un factor de civilizație și dezvoltare generând zone de prosperitate economică în centrele producătoare și în regiunile limitrofe. El este puternic ancorat în cultura religioasă a popoarelor și colectivităților. Vinul a fost și rămâne o băutură mistică și mitică fiind considerat întotdeauna lichidul vieții cotidiene, devenind un simbol al legăturii dintre natural și supranatural, dintre profan și divin. Element indispensabil în celebrarea liturghiei, de două mii de ani creștinătatea își capătă hrana spirituală prin împărtășanie cu pâine și vin. Dacă religia creștină constituie un stimul al consumului de vin prin conotațiile vinului de produs, alte religii, precum islamul și budismul interzic consumul de vin constituind principala restricție a producerii și consumului de vin în comunitățile religioase respective și deci principalul factor restrictiv al pieței vinului din țările sau regiunile cu populație aparținând acestor religii.

Dacă luăm în considerare toate aceste motivații ale consumatorului, precum și aspectele socio-culturale ale produsului vin se pot delimita: diferitele segmente ale cererii de vin pe grupuri socio-economice, pe confesiuni religioase și pe zone geografice, se pot stabili vârfurile și depresiunile urmate de cerere în funcție de practicile religioase și de evenimentele solemne și de sărbătoare cu semnificație pentru diferitele segmente de consumatori. Fără îndoială că în țara noastră, ca în toate țările de tradiție creștină, zilele de paști, Crăciun și Anul Nou reprezintă vârfuri de consum pentru majoritatea sortimentelor de vin, devenind evident faptul că în aceste perioade comportamentul cererii nu mai urmează legitățile economice cunoscute în materie de elasticitate a cererii în raport cu veniturile și prețul. De asemenea, este evident și faptul că politicile de produs vor fi sortite eșecului pe o piață dominată de consumatorii aparținând confesiunilor religioasee islamice și budiste la fel ca și pe piețele în care predomină modelele de consum nord europene și germanice unde alcoolul și berea dețin în mod tradițional ponderea consumului la băuturi. Penetrarea pieței se poate realiza prin politici de produs adecvate în rândul grupurilor socio-economice ca venituri în creștere ce tind să dobândească un statut social superior manifestat și prin schimbarea preferințelor de consum, fiind atrași de vinurile din sortimente superioare cu prețuri superioare. Campaniile publicitare și promoționale se pot sprijini, acolo unde legislația permite, pe eefctele energetice și terapeutice ale vinului. Pe baza conotațiilor sociale ale vinului, politicile de produs pot viza manifestările culturale și moderne, întâlnirile politice și științifice de prestigiu etc.

Analiza detaliată a caracteristicilor vinului precum și a comportamentului consumatorului, a motivațiilor acestuia ce se manifestă în exercitarea cererii de vin pe piață reprezintă elemente fundamentale ale studiului pieței vinului făcând obiectul agențiilor specializate de marketing de pe piețele țărilor dezvoltate cu economie de piață.

Varietatea sortimentală este un element de maximă importanță în studiul pieței vinului. Studiul pieței vinului într-o regiune implică fără îndoială particularizarea ce decurge din specificitatea produsului. Ori vinul și produsele viti-vinicole prezintă particularități ce le individualizează în studiile de marketing. Particularitățile decurg în primul rând din relația structură de soi-gamă sortimentală existentă în industria de vin în raport cu regiunea de producție și cu tehnologia de fabricație.

Echipamentele și aparatura laboratoarelor oenologice, dublate de procedee, tehnici și metode de investigație de înaltă tehnicitate, au permis cunoașterea analitică a vinului până la cele mai mici detalii. Exprimarea cifrică a componentelor și a diferitelor mărimi fizico-chimice în valori convenționale (volume, grame, pH etc.), pare uneori săracă și stereotipă. Exprimarea cifrică, deși exactă, nu reflectă esențialul, deoarece dă mai puține informații cu privire la nuanțele legate de „afectiv”, de memoria degustătorului și mai ales de preferința consumatorului. În plus, deși orice componentă sau mărime fizico-chimică are valoarea sa intrinsecă ce poate ajuta la definirea unui vin (alcoolic, slab alcoolic, moderat acid, extract etc.), ele nu-și găsesc adevărata expresie decât în contextul echilibrului și armoniei în care se regăsesc față de celelalte elemente reflectate și sintetizate în anumite însușiri organoleptice. Dependente de proveniența (soi și podgorie) și de tehnologia aplicată, aceste particularități nu numai că sunt greu de sesizat, dar sunt și mai greu de descris în cuvinte. De aceea, diferențierea sortimentală a vinurilor îmbracă atât aspecte tehnice cât și senzoriale.

Din multitudinea de tehnici și metode utilizate în clasificarea vinurilor potrivit calității lor, metoda organoleptică prin degustare este metoda tradițională general acceptată prin care se efectuează clasificarea vinurilor și clasarea acestora la concursuri.

Desigur că în determinarea calității unui vin, analiza chimică și microbiologică ne poate furniza informații valoroase asupra compoziției, stării sanitare și rezistenței acestuia la alterări precum și asupra naturii eventualelor tulbureli și sedimente din vin. Singura modalitate însă de apreciere a calității vinului este analiza organoleptică și respectiv degustarea vinului.

Cunoscutul oenolog român D.V.Cotea, clasifică vinurile în două clase și mai multe categorii în raport cu destinația lor (figura 1.1).

Figura 1.1 Clasificarea vinurilor

Reglementările organismelor internaționale (Oficiul Internațional al Viei și Vinului, FAO, Comisia Europeană, etc.) legislațiile țărilor și uzanțele actuale definesc cu oarecare precizie noțiunile de bază privind protejarea și controlul calității vinurilor în relația producător-consumator. Unele din aceste date sunt definite și reglementate de documentele oficiale sau comerciale, iar o parte dintre ele sunt obligatoriu menționate pe eticheta buteliilor de vin.

Diversitatea varietală este caracteristica cea mai relevantă a produsului vin. Astfel, vinurile se pot clasifica după diferite criterii. După culoare, vinul poate fi: alb, rose, roșu. După vechimea lor, vinurile se clasifică în vinuri tinere (care au între unul și doi ani), și vinuri mature (care ajung până la 4-5 ani) și vinuri vechi care depășesc șapte ani. După conținutul în zahăr la litru, vinurile se împart în vinuri seci, demiseci, demidulci și dulci. O clasificare extrem de importantă este în funcție de conținutul în alcool. După acest criteriu, vinurile se împart în vinuri de masă, care au un conținut moderat în alcool și vinuri de calitate superioară, care, la rândul lor au mai multe subcategorii cum vinurile cu denumire de origine controlată și vinuri cu indicație geografică recunoscută.

Produs al viei și al acțiunii naturii în cadrul teritoriului unei regiuni, în raport de tehnicile și utilizările constante ale locuitorilor, diversitatea vinului ține de diversitatea cupajelor, a teritoriului, a climatului și al măiestriei podgorenilor. O distincție clară se face în multe dintre reglementările internaționale între vinul de consum curent și vinurile de calitate superioară.

Vinul de masă se distinge de vinul de calitate superioară cu denumire de origine controlată. În mod legitim și reglementat în Europa problematica vinului este abordată într-un cadru regional. Este dreptul fiecărei regiuni în respectul tradițiilor sale să constate și să definească folosințele locale, loaile și constante pe care se bazează denumirile și caracteristicile produselor sale vinicole. Abordarea piețelor vinicole într-un cadru regional sau într-un ansamblu inter-regional presupune identificarea și definirea culturii și civilizației vinului, personalizarea practicilor, tradițiilor și în ultimă instanță recunoașterea calităților și renumelui diferitelor tipuri de vinuri produse în arealul considerat.

Menținerea calității și specificității produsului, protejarea patrimoniului regional, protecția contra eventualelor falsificări și protecția consumatorilor presupun fixarea de reguli corespunzătoare acestor scopuri. În acest sens, trebuie ca fiecare regiune, fiecare zonă de producție să se doteze cu o rețea organizatorică adaptată la tradițiile locale, regionale sau naționale care pe criterii inter-profesionale să contribuie la confederarea principalilor parteneri ai filierei viti-vinicole.

Vinurile de calitate sunt separate în două categorii:

Vinuri cu indicație geografică recunoscută. Aceasta este denumirea teritoriului ce servește definirii unui vin de unde acesta provine și care exprimă caracteristicile și calitățile specifice datorate în mod esențial concursului factorilor naturali și factorilor umani specifici acestei regiune.

Vinurile cu denumire de origine controlată. Denumirea de origine controlată este garanția dată de către stațiunea de cercetări vitivinicole aparținând unei zone și confirmată de autoritatea publică reprezentată de ONDOV (Oficiul Național al Denumirilor de Origine a Vinurilor) că un vin posedă originea în chestiune, precum și faptul că la producerea și elaborarea sa se regăsesc calitățile și caracteristicile desemnate potrivit definițiilor, regulilor și criteriilor prezentate de către organizația în cauză. Denumirea de origine controlată, se referă între altele la zona de producție și prelucrare, cupajarea și uzajele cele ce sunt definite, precum și la ariile de producție cele ce sunt delimitate de organizația ce atribuie denumirea.

Originea trebuie deci să fie controlată de către organizația sau autoritatea ce acordă sau confirmă denumirea de origine controlată. Modalitățile de control sunt parte integrantă a reglementărilor denumirii în chestiune. Din punct de vedere al marketingului produsului nu este obligatoriu ca el să aparțină unei denumiri de origine. Este vorba de o opțiune ce conferă avantajele și restricțiile sale.

La vinurile de calitate îndreptățite la denumire de origine controlată și trepte de calitate (D.O.C.), pe etichetă sau pe contraetichetă mai sunt înscrise uneori și câteva referiri la însușirile organoleptice, relații istorice, geografice, recomandări pentru consum etc.

Potrivit Cartei Vinului, denumirea de origine desemnează denumirea unui teritoriu servind la desemnarea unui vin care este originar din această regiune și deci ale cărui caracteristici și calități specifice sunt datorate în mod esențial concursului factorilor naturali și umani proprii acestui teritoriu. În anumite cazuri (exemplu Porto), denumirea geografică poate corespunde unei comunități teritoriale mai puțin importantă din punct de vedere geografic decât teritoriul de unde provine materia primă utilizată.

Denumirea de origine este rezultatul eforturilor producătorilor acestui teritoriu pentru producerea unui vin original și specific precum și în definirea regulilor și criteriilor specifice. Definirea unei denumiri de origine implică nu numai mențiunea originii geografice, dar și a soiurilor, a condițiilor de producție, elaborare și condiționare, precum și a ariilor de producție sau a terenurilor apte pentru producția vinului cu denumire de origine, acelea care sunt consacrate în mod precis de către uzanțele locale în mod loial și constant.

Denumirea de origine este fondată pe constituirea de organizații inter-profesionale ce au la bază libera inițiativă și voința producătorilor și care se bucură de concursul și supervizarea puterii publice, un sistem prin care se instituie o disciplină în producție si comercializare al cărui respect este benefic pentru toți.

Nu trebuie confundată marca cu denumirea de origine. Mărcile tradiționale nu-și văd periclitate drepturile lor prin instituirea denumirilor de origine. Atunci când o marcă se aplică unei denumiri de origine aceasta trebuie menționată pe etichetă și la prezentare astfel încât marca să fie legată de denumirea de origine.

Consumatorul trebuie să fie protejat contra utilizării unei denumiri de origine pentru vinurile ce nu au dreptul la folosirea acestor denumiri sau la folosirea unor denumiri asemănătoare care pot conduce la confuzii. De asemenea, consumatorul trebuie să fie protejat de falsele indicații de proveniență și de oricare alt fel de înșelăciuni, contrafaceri și concurență neloială. Toate aceste prevederi sunt stabilite în Carta Vinului adoptată de Conferința Europeană a Regiunilor Viticole. În obiectivul său de bună gestiune și protecție a patrimoniului viti-vinicol european Comunitatea regiunilor viticole europene organizată în cadrul Conferinței europene a Regiunilor Viticole a stabilit ca prin instanțele sale competente să adreseze recomandări în acest sens organismelor regionale, naționale, europene și internaționale.

Din păcate, începuturile economiei de piață în România au dat naștere la proliferarea falsurilor și înșelăciunilor precum și a concurenței neloiale deopotrivă păguboasă pentru consumatori și producătorii loiali.

Integrarea României în structurile Europene necesită constituirea de organizații ale producătorilor viti-vinicoli și adaptarea legislației viti-vinicole la normele și standardele europene care să înlăture practicile neloiale de pe piețele viti-vinicole românești. Numai în acest fel accesul viticultorilor români pe piața europeană se va putea face în condiții avantajoase.

În clasificarea vinurilor putem ține cont de soi putându-se obține vinuri de soi rezultat al prelucrării unui singur soi și vinul de cupaj care se obține din amestecul a mai multe soiuri. Pe lângă sortimentele clasice mai există și vinurile speciale. Printre acestea se numără vinurile spumoase și spumante, în funcție dacă au primit dioxid de carbon în mod natural sau în mod artificial. Așa cum prezentam mai sus putem avea vinuri fortificate și vinuri sortiment bazate pe adăugarea de cantități suplimentare de alcool sau vinuri aromatizate obținute prin adăugarea de ierburi aromate cele mai cunoscute fiind pelin, vermut sau porto.

1.2 Piața vinului în ansamblul piețelor agro-alimentare

Vinul este un produs agro-alimentar și în consecință piața vinului face parte din ansamblul piețelor agro-alimentare. Cu toate acestea, piața vinului prezintă anumite caracteristici ce o particularizează în ansamblul piețelor agro-alimentare. În cadrul produselor agro-alimentare, piața băuturilor este distinctă, prezentând caracteristici proprii. În cadrul pieței băuturilor, concurența între diferitele tipuri de băuturi joacă un rol important, dând dimensiunea cererii și ofertei. Efectul de substituție joacă puternic în concurența dintre băuturile alcoolice și cele nealcoolice fiind un element esențial al acestei piețe, dar concurența în cadrul acestor categorii fiind de asemenea importantă.

Piața vinului este deja o piață matură, afectată puternic de evoluțiile favorabile sau defavorabile determinate de obișnuințele alimentare și comportamentul de cumpărare al consumatorilor. Chiar dacă piețele dominante (europeană și nord americană) par mai degrabă stabile, tendințele sunt de scădere constantă a cererii și o modificare a preferințelor consumatorilor către vinul de calitate în detrimentul vinului de masă. În țările tradițional producătoare și consumatoare de vin, consumul de vin ordinar se diminuează rapid, în timp ce consumul vinului de calitate crește lent. Comportamentul pieței pare să fie determinat de deviza „să bei mai puțin, dar să bei mai bine”.

Deși vinul este comercializat internațional, nu există o piață internațională a vinului în sensul curent al pieței internaționale. Aceasta deoarece țările consumatoare sunt în același timp producătoare, asigurându-și autoaprovizionarea în proporție de 100%. Piețele existente sunt piețe regionale cu o tendință de scădere a cererii. Posibilitățile de extindere regională a pieței vinului sunt foarte limitate dată fiind dependența structurilor de consum de structura socio-culturală și religioasă a popoarelor. În țările mediteraneene cu o civilizație viti-vinicolă foarte veche, vinul nu mai reprezintă alimentul necesar al muncitorului asociat în mod natural cu pâinea și uleiul de măsline. Odată cu dezvoltarea economică, cu creșterea nivelului venitului și a gradului de civilizație, în domeniul vinului s-a produs o mutație majoră de la vinul aliment la vinul de plăcere, produs de consum, de loisire sau un bun de consum ocazional.

În Europa occidentală, între 1960 și 1970 a avut loc, datorită creșterii generale a veniturilor și a stabilității relative a prețurilor vinurilor fine, o deplasare a cererii de la vinurile curente către vinurile fine. Piața vinului cuprinde mai multe segmente. Segmentul cel mai important este cel al vinurilor stabilizate care poate fi divizat în mai multe grupe: vinuri de calitate medie către mediocră și vinuri de calitate superioară supuse unor reglementări și specificații stricte. Alte segmente cuprind vinurile licoroase (dintre care Sherrys și Porto), vinurile spumoase și șampania(dintre care Sekt-ul german). Vermutul și vinurile aromatizate(exemplu Cinzano și Martini) și în final răcoritoarele pe bază de vin(amestecul din vin, suc de fructe, arome cu apă gazoasă) ce este un produs relativ nou.

Piața vinului în general, dar în particular cea europeană, se caracterizează prin excedente structurale. Producția de vin depășește potențialul de consum național și eventualele cantități destinate piețelor internaționale.

Gradul de maturitate avansat al acestei piețe a precipitat procesul de restructurare a producției. Eforturile de raționalizare a structurii de producție nu au reușit decât în mod nesemnificativ să relanseze o cerere stagnantă.

În final, sistemul de distribuție a vinului reproduce aceeași schemă peste tot în lume și anume, el este foarte fragmentat cu un număr foarte mare de mici detailiști răspândiți peste tot în teritoriu. Se constată în ultimii ani o evoluție discretă constând în deplasarea cantităților distribuite prin canalele de vânzare en-gros (hoteluri, restaurante) către canalele de distribuție en-detail destinate consumului intern (lanțuri de supermarketuri). Acest tip de distribuție permite ameliorarea competitivității produsului în termen de preț și avantajează modelele de consum modern și comportamentul de cumpărare.

Sectorul vin se caracterizează printr-o fragmentare extremă a producției și comercializării, mai ales în țările europene mari producătoare (Franța, Italia, Spania). O altă caracteristică importantă a pieței vinului o constituie ponderea importantă ce o dețin societățile cooperatiste, chiar dacă cea mai mare parte a producției provine de la întreprinderi mici și mijlocii, există și un mic număr de societăți multinaționale caracterizate printr-o strategie mondială pe piețele internaționale. Pentru acestea din urmă, vinul face parte dintr-o piață mai largă, cea a băuturilor alcoolizate, ce cuprinde și berea și spirtoasele. Aceste grupuri mari utilizează piețele europene, dar și cele nord americane ca furnizor de produse și piață finală pentru produsele alcoolizate. Principalele societăți europene din domeniu sunt: Allied-Lyons (Marea Britanie), Grand Metropolitan (Marea Britanie), LVMH-Moet Henessy Louis Vuitton (Franța), Seagram Companz (Canada) și Martini & Rossi (Italia). Printre întreprinderile active numai în domeniul vinului, dar mai puțin implantate pe piețele extracomunitare figurează: Antinori (Italia), Gancia (Franța), Castfel(Franța) și Lagedar (Franța).

Piața nord americană este dominată de un grup de 10 companii ce sunt cotate în bursă, iar cotația acțiunilor acestor companii este sintetizată într-un indice cunoscut drept Wine Market News. Cele zece companii sunt: Beringer Wine Estates, Candaigua Brands, Chalone Wine Group, Geerlings & Wade, LVMH-Moet Henessy Louis Vuitton, Robert Mondavi Corp., R.H. Phillips, Scheild Vineyards, Golden State Vintners, și Willamet Valley Vineyards.

În Europa, în special gradul de maturitate a sectorului și dispariția progresivă a micilor puncte de vânzare au determinata întreprinderile din sectorul vin să-și raționalizeze producția și să pună în aplicare strategii de creștere. Numai în 1995, 17 fuziuni importante și achiziții s-au derulat în Uniunea Europeană pentru o valoare superioară dublă în comparație cu anul precedent. Aceste fuziuni și noi achiziții au avut ca principală motivație cercetarea dimensiunii optime necesare înfruntării, intensificării concurenței orizontale și verticale. Aceste operațiuni au ca scop principal rezistența în fața concurenței și penetrarea unor noi segmente de piață.

Trebuie remarcat că acest proces de creștere externă se limitează la spațiul Uniunii Europene, iar cea mai mare parte a acestor operațiuni are loc între societăți din aceeași țară. În acest context, cu certitudine sectorul francez al vinurilor este cel mai angajat în acest proces înregistrând opt operațiuni de fuzionare. Spania manifestă în mod egal o rată de activitate ridicată cu cinci fuzionări importante între 1994 și 1995. Operațiunile transfrontaliere încheiate între producătorii din afara Uniunii sunt nesemnificative.

1.3 Conjunctura internațională a pieței vinului

Vița de vie este cultivată pe toate continentele lumii. Suprafața ocupată cu viță de vie a fost estimată în 1999 la 7,7 milioane hectare. Oficiul Internațional al Viei și Vinului estimează că producția mondială de vin pentru campania 1999/2000 a fost cuprinsă între 250 și 260 milioane de hectolitri. Uniunea Europeană contribuie cu 60% la această producție. În realitate, două țări membre, Franța și Italia furnizează singure 46% din producția mondială. Al treilea producător mondial este Spania, chiar dacă în ultimii ani producția sa a fost afectată de secetă, ponderea ei în producția mondială este superioară procentului de 10%. Contribuția tuturor celorlalți producători mondiali se situează sub 10%. Tendința generală înregistrată la nivel mondial în ultimii 10 ani a fost de reducere a suprafețelor cultivate cu viță de vie.

După trioul european Franța-Italia-Spania, în topul producției urmează două țări de pe continentul american, Argentina și Statele Unite ale Americii cu 7% și respectiv 6% din producția mondială. Cea mai mare parte a producției americane este concentrată in California. În afară de Argentina, alte două state din emisfera sudică, Australia și Africa de Sud se situează printre principalii producători mondiali de vin. Singure cele trei țări din emisfera sudică au o capacitate de producție de 30 milioane de hl.

Țările din Europa centrală și orientală se numără de asemenea printre producătorii importanți la scară mondială precum și printre exportatorii neți de vin. Republicile ex-iugoslave și România, cu o producție națională estimată la circa 6 milioane de hl se situează pe locul zece în clasamentul mondial. Nivelul producției și exportului Ungariei echivalent cu cel din Chile, situează această țară cu o producție de 3,5 milioane hl și circa 1 milion hl exporturi pe locul 12 în clasamentul mondial. Producția Bulgariei se apropie de 2 milioane hl, iar capacitatea ei de export este superioară celei ungare.

În medie 20-25% din vinul produs în lume face obiectul schimburilor internaționale, ceea ce reprezintă un procent destul de ridicat pentru un produs alimentar. Exporturile mondiale totale ce constituie un indicator al dimensiunii pieței a fost estimat de către O.I.V.V. în 2001 la 57 milioane hl. În această cantitate fiind inclus și comerțul intracomunitar (de aproximativ 29 milioane hl) dintre țările membre ale Uniunii Europene.

Pentru a înțelege tendințele manifestate pe plan mondial pe piața vinului, o analiză pe cele trei mari regiuni ale globului permite o înțelegere a evoluțiilor recente și o estimare a evoluțiilor viitoare.

Piața americană a vinului

America de Nord deține o pondere însemnată în ceea ce privește producția, dar mai ales în ceea ce privește comerțul de vin.

În ultimii zece ani, vinul de masă (definit ca vinul cu sub 14% procente alcool), a dominat piața vânzărilor in S.U.A. Vinul de masă a reprezentat 88% din totalul pieței vinului în 2000 în S.U.A. În 1999, consumul de șampanie și vin spumant din S.U.A. a reprezentat 1,14 milioane hl (30 milioane galoni). Vinul spumant californian acoperă 68% (0,76 milioane hl) din consumul de vin din S.U.A., restul de 27% și respectiv 5% reprezintă vin spumant și șampanie importată din alte părți ale lumii.

În 2000 s-au vândut pe piața americană 19,8 milioane hl reprezentând vin de masă, șampanie, vin spumant, vin de desert și vinuri speciale naturale. În 2000 piața americană a vinului a crescut cu 4 procente în raport cu anul precedent. Raportat la populația rezidentă, consumul mediu de vin de 7,4litri/locuitor (toate categoriile incluse) este printre cele mai scăzute în raport cu celelalte grupe de băuturi (băuturile nealcoolice 204 litri pe cap de locuitor și cafeaua 113,5 litri). Mai mult, consumul mediu pe locuitor in SUA este mult sub nivelul majorității țării producătoare de vin. În 2000 SUA se situa pe locul patru între țările producătoare de vin; numai Italia, Franța și Spania înregistrau producții mai mari.

California joacă rolul principal pe piața vinului din SUA. Majoritatea vinului american este produs în California. Producția totală americană s-a ridicat în 2000 la 15,5 milioane hl. Peste 90% din acest vin este vândut pe piața SUA, unde vinul californian deține 70% din piață.

Vinul californian a căpătat treptat acceptabilitate largă pe piețele de export în ultimii ani. În 2000, circa 8% din vinul californian a fost exportat. În 2000, valoarea exporturilor americane de vin s-a cifrat la 425 milioane de dolari, reprezentând o creștere spectaculoasă de la 35 milioane $ în 1999 la 425 milioane $ în 2000. între statele federale, California este liderul absolut al exporturilor americane de vin producând peste 90% din vinul exportat de S.U.A.

Industria californiană a vinului este într-un continuu proces de schimbare. Multe podgorii mici au apărut în ultimii douăzeci de ani. Există aproximativ 740 centre de comercializare a vinului în California. Acest număr nu include casele de vânzare licențiate și nici companiile de vin cu facilități multiple, dar fără facilități de fermentare.

Compoziția de soi a podgoriilor a cunoscut o schimbare continuă înregistrând astăzi un procent mult mai mare al suprafeței cultivate cu soiuri pretabile la vinuri de masă premium. De exemplu, în 1987 California deținea 14 125 ha cu vin Chardonnay pentru ca în 2000 suprafața să crească la 35 849 hectare. Suprafața cu Cabernet Sauvignon de asemenea a crescut de la 9.997 ha în 1987 la 18.349 în 2000.

În 2000 California a vândut 15,5 milioane hl vin pe toate piețele estimat la o valoare f.o.b. inclusiv valoarea accizelor plătite de producători de 5,9 miliarde $. Valoarea la preț de detaliu a vinului californian în 2000 s-a ridicat la 11,4 milioane $, incluzând accizele și taxele, dar fără taxele de vânzare cu amănuntul, în timp ce valoarea la prețul de detaliu al vinului intrat în canalele de distribuție a fost estimat în 2000 la 16,1 miliarde $.

Nu am avea o imagine completă a pieței nord americane a vinului fără luarea în considerare a pieței canadiene. Canada este un mic și respectat producător de vinuri. După o scădere substanțială a suprafeței cultivate cu viță în cele două provincii producătoare, Columbia Britanică și Ontario, datorată concurenței vinului din SUA, în urma încheierii acordului comercial cu SUA în 1988, suprafețele cultivate au depășit nivelul înregistrat înainte de semnarea acordului comercial la finele anului 1997. În 1997, suprafața cultivată cu vie în cele două provincii canadiene a fost de 3.781 ha în Ontario și de 2.600 ha în Columbia Britanică. Vânzările de vin canadian au crescut continuu din 1990 și până în 2000 de la circa 10 milioane de dolari canadieni în 1990 la peste 70 de milioane dolari canadieni în 2000 în Ontario și la circa 30 milioane dolari canadieni în Columbia Britanică.

Piața Comună Europeană

Cu o producție ce a oscilat în ultimii cinci ani între 152 și 165 milioane de hectolitri, Uniunea Europeană este primul producător mondial de vin deținând în jur de 60% din producția mondială. Viticultura în țările U.E. variază foarte mult nu numai de la o țară la alta, dar și de la o regiune la alta gradul de specializare al fermelor viticole, dar și în ceea ce privește dimensiune fermelor și tipul de vin produs. În mod similar, practicile oenologice specifice practicate în fiecare regiune și influența tipurilor de sol contribuie la accentuarea caracteristicilor regionale ale vinurilor și producției vinicole din Europa.

Producția de vin europeană se caracterizează prin fluctuații anuale foarte pronunțate datorate efectelor climatice, dar și metodelor de cultivare. În ciuda fluctuațiilor anuale, un trend negativ semnificativ a fost înregistrat în ultimiii douăzeci de ani: de la un nivel al producției de 210 milioane hl în prima jumătate a anilor ’80, producția medie a scăzut la circa 155 milioane hl pe an în ultimii ani.

Tendința de reducere a producției este în principal datorată reducerii suprafețelor cultivate nefiind înregistrate reduceri semnificative ale randamentului în perioada 1977-2001. Cu toate acestea, randamentul a fluctuat semnificativ de la un an la altul. Astfel, în anul agricol 1993-1994, randamentul mediu la nivelul U.E. era de 46,3 hl/ha, pentru ca în anul 1994-1995 să scadă la 45,7 hl/ha.

Începând cu anul 1975-1976, când s-a instituit interzicerea de noi plantații și compensarea fermierilor prin primele de abandonare a producției, suprafața cultivată cu viță de vie s-a diminuat continuu. Reducerea acestor suprafețe s-a accelerat în fiecare an. Din 1976 și până în 2000, suprafața permanent ocupată cu vie s-a redus de la 4,5 milioane ha la 3,4 milioane ha, reprezentând o rată anuală de scădere de 1,4%, reprezentând 56.000 ha/an. În ultimii ani, totuși, rata reducerii s-a diminuat în mod evident. La modul general, podgoriile din comunitate au cunoscut un proces de îmbătrânire, deoarece rata plantărilor nu a compensat rata defrișărilor.

Uniunea europeană este nu numai cel mai mare producător, dar și cel mai mare consumator mondial de vin, deținând o pondere de peste 60% din consumul mondial, reprezentând în 2000, 128 milioane hectolitri, adică puțin peste 34 litri pe locuitor pe an. În interiorul acestei medii comunitare, consumul este aproape dublu față de media europeană. Consumul european de vin s-a redus substanțial în ultimii douăzeci de ani, în special în țările membre, unde nivelul consumului pe locuitor era cel mai ridicat. Între 1986 și 2000, consumul total de vin în Uniunea Europeană (15 state) s-a redus cu 10 milioane ha. Scăderea consumului de vin este rezultatul evoluției structurale a societății în special în ceea ce privește alimentația și modul de viață. Alimentația are un rol particular în tendința de limitare a consumului de alcool. Această scădere reflectă un trend descrescător determinat în special de evoluțiile înregistrate în stilul de viață, în comportamentul consumatorilor și de rolul jucat de vin în alimentație, etc.

Atât în ceea ce privește evoluția consumului, precum și nivelul lui, statele membre ale U.E. se împart în două: statele producătoare de vin și celelalte. În rândul primei grupe, nivelul de consum pe persoană este ridicat, iar scăderea cea mai spectaculoasă în nivelul consumului pe persoană s-a înregistrat în aceste state. Consumul în Franța a scăzut de la 135 litri/persoană în 1957 la 62 litri/persoană în 1994. în Italia, consumul a scăzut între 1975 și 1990 de la 110 litri/persoană la 70 litri/persoană. Scăderi în consumul de vin se înregistrează și în țările din centrul și nordul Europei (Germania, Luxemburg și Austria). În Marea Britanie, consumul se menține, dar la un nivel inferior mediei europene. În țările scandinave, în schimb, între 1990 și 1995, consumul a crescut (Danemarca, Finlanda) sau a rămas constant (Suedia).

Bilanțul aprovizionărilor cu vin în Uniunea Europeană rezumă o situație care s-a modificat profund după 1994/1995 în raport cu perioada precedentă. În timp ce înainte de 1994/1995 se observă un surplus permanent pe piața comunitară a vinului, bilanțul pentru campaniile 1994/1995 și până astăzi lasă să apară un deficit, după deducerea cantităților necesare sectorului de alcool alimentar (în special pentru coniac și lichior).

O utilizare importantă a vinului o reprezintă producerea alcoolului pe bază de vin. Acesta se obține din vin sau din sub-produse ale vinului. După tipul utilizărilor putem distinge două categorii de alcool vinificat:

Cel utilizat pentru elaborarea de vin lichior (Porto, Xeres-Sherry, Madera, etc.), inclusiv pentru vinurile dulci naturale. Această utilizare reprezintă un volum anual de 0,4 milioane hl alcool pur.

Cel utilizat pentru apa vie (Amarac, Cognac, Brandz, etc.) pentru care este nevoie anual de un volum de 1 milion hl alcool pur pe an. Volumul anual utilizat pentru producția de Cognac a fost în medie în perioada 1994-1997 de 5,7 milioane hl.

În privința comerțului internațional cu vin, Uniunea Europeană este în același timp primul exportator mondial, dar și cea mai mare piață a importurilor de vin. U.E. a exportat în 1995 și 1999 puțin peste 10 milioane hl la o valoare a exporturilor de 2,4 miliarde de ECU. Acest fapt confirmă faptul că U.E. este incontestabil liderul mondial al exportului de vin. Principalele destinații sunt SUA, Elveția, Canada și Japonia. În același timp U.E. este și primul importator mondial de vin importând în medie în perioada 1997-2000 peste 5,3 milioane de hl. Principalele țări de origine sunt Australia, Chile, SUA, Ungaria, Bulgaria, Africa de Sud, fosta Iugoslavie. Importurile din Argentina au atins un volum record în 1998 și 1999, profitând de conjunctura favorabilă a reducerii producției în Spania și suprimarea prețului de referință la intrarea în U.E. după intrarea în vigoare a Acordului Rundei Uruguay a O.M.C.

Valoarea exporturilor intracomunitare (între statele membre), a fost aproape dublă față de exporturile extracomunitare, iar în volum, exporturile intracomunitare au reprezentat de trei ori volumul exporturilor extracomunitare.

Pentru importuri, partea fluxurilor intracomunitare a fost în 2000 de șase ori mai mare în valoare și de cinci ori în volum față de fluxurile extracomunitare. Dintr-o valoare totală de 7546,3 milioane Euro cât a reprezentat importurile intra și extra comunitare, fluxurile intracomunitare au reprezentat 4963,9 milioane Euro în timp ce importurile extracomunitare s-au cifrat la 2582,5 milioane Euro.

Pentru importuri, 70% din comerțul intracomunitar se concentrează în trei state membre: în ordine Germania, Marea Britanie și Franța, în timp ce pentru importurile din afara UE, Marea Britanie trece pe primul loc, urmată de Germania și în mod excepțional în anii 1995 și 1996 de Spania datorită în special importurilor de vinuri din Argentina, datorită secetei ce a afectat producția internă în acești ani.

Principalul partener comercial al Uniunii Europene la exporturile de vin este SUA, cu un volum mediu de 2,7 milioane hl. Uniunea Europeană exportă în SUA în special vinuri îmbuteliate stabilizate. Vinurile spumante reprezintă mai puțin de 20% din volumul exportat de UE în SUA.. Al doilea partener este Elveția cu circa 1.6 milioane hl (15% din exporturile extracomunitare). În mod excepțional, în anul 1994, spațiul ex-sovietic a reprezentat a treia mare destinație a exporturilor europene. Partea Canadei în exporturile UE de vin a rămas relativ stabilă între 1990 și 2000 cu un volum mediu de 0,9 milioane hl reprezentând 9% din exporturile extracomunitare. Începând cu 1993, exporturile către Japonia, au crescut pentru ca în 1997 să egaleze exporturile către Canada. La modul general, exporturile europene de vin către Asia de sud-est, zonă unde consumul de vin este în creștere, s-au dezvoltat rapid, exporturile către Hong Kong, Taiwan, Coreea de sud și China reprezintă astăzi peste 1 milion hl.

Bazându-ne pe ipoteza că potențialul de producție vinicol va continua să scadă cu aproximativ 5.000 ha anual (față de 56.000 ha anual până în 1999) și că randamentul nu va înregistra creșteri semnificative, așa cum a fost cazul ultimilor zece ani, se estimează că în anul 2002/2003 producția de vin a Uniunii Europene se va stabiliza în jurul cifrei de 158 milioane ha în medie pe an. Utilizarea internă este prevăzută să se cifreze la circa 148 milioane ha/hl (inclusiv cantitățile destinate distilării pentru consumul alimentar de alcool), adică o scădere cu circa 13 milioane hl în raport cu anul 1999/2000. Această scădere prognozată este datorată în principal continuării scăderii consumului uman direct de la 34.3 litri/locuitor în 1996/1997 la 30.8 litri/locuitor în 2002/2003. Ținând cont de export, surplusul anual al balanței vinului în 2002/2003 se va situa în jurul valorii de 5,3 milioane hl. Acesta poate crește până la circa 17 milioane hl, dacă condițiile climatice sunt în mod excepțional favorabile. Pe de altă parte, se poate înregistra un deficit pe piața europeană de până la 6 milioane hl în eventualitatea unei recolte scăzute în UE.

Piața australiană a vinului

Australia a apărut în ultimii cinci ani ca unul dintre cei mai dinamici producători de vin din lume. Potențialul său viitor în acest sector dă multă bătaie de cap producătorilor europeni tradiționali. Industria australiană a vinului este de aceeași vârstă cu cea americană, dar în comparație cu SUA, Australia nu a deținut viță sălbatică nativă. Cu o suprafață cultivată cu viță de 98.439 ha din care 81.000 ha pentru vin și o producție medie anuală situată în jurul valorii de 6.0 milioane hl de vin, Australia se situează pe poziția a zecea în lume între producătorii de vin. Australia este printre țări din lume unde tendința înregistrată în ultimii zece ani a fost de creștere a suprafețelor cultivate cu viță de vie. Aproximativ 40.000 ha de noi plantații (o investiție de aproximativ 1 miliard de dolari canadieni) au fost plantate în ultimii șase ani. Se spune că în Australia se înființează o vinărie la fiecare 48 de ore. În ultimii cinci ani industria vinului din Australia a cunoscut o creștere de aproape 60 noi centre de vinificație pe an.

În Australia sunt cultivate aproximativ 85 soiuri de struguri. În 1997-1998, soiurile pentru vinuri albe reprezentau 51.6% din totalul suprafeței viticole, ocupând o suprafață de 50.764 ha.

Vânzările interne de vin au atins nivelul de 3.39 milioane hl în 2000 înregistrând o creștere constantă din 1990, când vânzările interne de vin au coborât sub 3.00 milioane hl. Vinul de masă a înregistrat 82.2 % din vânzările interne de vin în 1999/2000. Consumatorii continuă să prefere vinurile albe ce dețin 68.1% din vânzările totale de vin. Totuși, consumul de vin alb a scăzut de la 79.8% din totalul vânzărilor de vin cât reprezenta în 1998. Vinurile roșii au înregistrat o creștere extraordinară de circa 91.2% în ultimii zece ani. În ultimii zece ani, vânzările de vinuri spumante și carbonate au scăzut cu 4.6%. Vinul îmbuteliat în cutii de ambalaj ușor a reprezentat 59.8% din totalul vânzărilor interne de vin. Vinul îmbuteliat în butelii de sticlă de sub un litru a înregistrat o creștere a vânzărilor cu 10.1% față de 2000 și de 61.2% față de 1987/1988. Vânzarea de vin alb îmbuteliat în sticlă a crescut cu 39.3%, în timp ce vânzările de vin ambalat în pachete ușoare a scăzut cu 9.4%.

Importurile de vin au crescut cu 214.5% în ultimii zece ani, atingând nivelul record de 25.600 litri. Importuri provin în special din Spania care deține circa 50% din importurile de vin din Australia. Italia, Franța și Noua Zeelandă sunt următorii trei mari exportatori pe piața australiană. Consumul mediu de vin pe locuitor în Australia a crescut de la 17.8 litri în 1990-1991 la 19.0 litri în 2000-2001.

În ciuda concurenței acerbe a producătorilor tradiționali de vin din Europa și a noilor producători din Lumea Nouă, exportul de vin australian a atins un nivel record în 1999. Peste 680.000 de sticle părăsesc zilnic Australia, aprovizionând peste 82 piețe internaționale.

Volumul exportului de vin a atins un nivel record în 1999 cu 19.9 milioane hl, ce reprezintă o creștere cu 16% față de anul precedent. În același timp, valoarea exporturilor a crescut cu 28.5%, atingând suma de 885 milioane $. Exportul de vin roșu îmbuteliat continuă să depășească exportul de vin alb și reprezintă circa 39% din exportul de vin, în timp ce exportul de vin alb reprezintă 38.4% din exporturile de vin. Exporturile de vin australian continuă să se concentreze pe un număr restrâns de piețe. Australia își concentrează circa 74% din exporturile de vin pe piața Marii Britanii, SUA și Noua Zeelandă.

1.4 Funcțiile multiple ale viti-viniculturii

Funcția economică și socială a viței de viti-viniculturii depășesc cu mult cadrul producției, comercializării și consumului de vin. De exemplu, prin efectul de antrenare pe care îl are asupra turismului, viticultura contribuie la dezvoltarea rurală a regiunilor viticole. Efectul de antrenare se manifestă și prin generarea de activități în amontele și avalul viticulturii și viniculturii. Furinzarea de inputuri agricole (material de plantat, îngrășăminte, produse fitosanitare, mașini și utilaje), furnizarea de servicii (mecanice, de consultanță, de întreținere și reparații) sunt numai câteva din activitățile economice generate în amontele viticulturii. Transportul, ambalarea, comercializarea strugurilor sunt activități generate în aval. Vinicultura are în spatele ei o întreagă industrie a ambalajelor (sticle, butoaie, recipienți, dopuri și capse, etichete). Comercializarea generează și alte activități. Magazine specializate, lanțuri de distribuție moderne, întreaga rețea de restaurante încorporează activități genrate de promovarea și vânzarea vinului.

În afară de funcțiile comerciale, viticultura îndeplinește o serie de alte funcții prin efectele structurale pe care le exercită asupra peisajului, satelor, comunităților rurale și mediul înconjurător. Incidența viticulturii asupra mediului poate fi în același timp pozitivă și negativă; pe de o parte vița de vie contribuie la protecția împotriva eroziunii solului, fixarea solurilor nisipoase; pe de altă parte tehnologiile de producție moderne aplicate por contribui la poluarea solului și a apei. Multe din podgoriile de viță de vie din România îndeplinesc un rol de protecție. Cultura viței de vie pe nisipurile din Oltenia a avut pe lângă scopul de producție și rolul fixării solurilor nisipoase din aceste zone. Plantarea cu preponderență în zona colinară contribuie la fixarea versanților. Plantațiile de viță de vie creează peisaje rurale atrăgătoare și armonioase.

Peste tot în lume viticultura are o dimensiune regională. Ținând cont de amplasarea în teritoriu și implantarea locală, dimensiunea regională relevă o importanță deosebită. Două criterii principale permit măsurarea importanței viti-viniculturii pentru regiunile ce depind de această cultură : i) valoarea producției de vin și must în raport cu producția agricolă finală a regiunii; ii) importanța suprafeței viticole în raport cu producția agricolă utilă a regiunii. În raport de ponderea valorii producției de vin și must în producția agricolă finală, viticultura poate fi de o importanță regională primordială dacă aceasta este de peste 50%. De exemplu, în Franța, în regiunea Languedoc-Rossillon (cea mai mare regiune viticolă franceză), viticultura asigură mai mult de 50% din producția agricolă finală, iar contribuția sa la PIB-ul regional este de 2,7%, în timp ce suprafața viticolă reprezintă 30% din suprafața agricolă utilă regională.

Spre exemplu, în România, județul Vrancea poate fi considerat prima regiune viticolă a țării, deoarece suprafața ocupată cu viță de vie reprezintă 11,17% din suprafața agricolă utilă a județului. În nici un alt județ din România, suprafața viticolă nu este superioară celei din Vrancea, iar ponderea acesteia în suprafața agricolă utilă nu depășește ponderea celei din Vrancea. În Europa de Vest pe lângă Languedoc-Rossillon și Provence-Alpi-Coasta de Ayur, următoarele regiuni dețin suprafețe viticole de peste 10% din suprafața agricolă utilă: în Spania, regiunea Rioja (16%) și Castilla-Mancha (10%); în Grecia Attica (13%); în Portugalia, Madera (30%).

O caracteristică aparte a producției viti-vinicole este dată de gradul de specializare al regiunilor. Gradul de specializare al regiunilor pe categorii de vin este variabil. În România, podgoriile sunt specializate în vin de calitate, dar produc auxiliar și vin de consum curent. Fiind la latitudinea statelor membre să delimiteze gradul de specializare al regiunilor, unele state membre din Uniunea Europeană și-au clasificat întreaga suprafață viticolă ca fiind specializată în producția de vin de calitate. Este cazul Germaniei și Luxemburgului. În Franța, suprafața destinată vinului de calitate reprezintă 75% din suprafața podgoriilor. În Alsacia, Bourgogne, Picardie și Bordeaux cvasititotalitatea suprafeței viticole este rezervată vinului de calitate cu denumire de origine controlată.

Viti-vinicultura joacă un rol major în dezvoltarea rurală. În regiunile viticole, ea reprezintă însăși motorul dezvoltării rurale. În afară de numărul ridicat al podgorenilor din zonele viticole a căror ocupație de bază o constituie viti-vinicultura, trebuie avut în vedere numărul de locuri de muncă create în mod direct sau indirect în regiunile de producție. Locurilor de muncă permanente din fermele viticole li se adaugă munca sezonieră pentru strângerea recoltei și locurile de muncă din domeniul vinificației.

Viti-vinicultura oferă în mod egal oportunități de dezvoltare turistică. Rețelele agro-turistice recent apărute nu ocolesc podgoriile vestite românești mai cu seamă că datorită nivelului de dezvoltare mai ridicat al zonelor rurale viticole, atât situația habitatului uman cât și gradul de echipare și infrastructura rurală le fac mai pretabile la astfel de localități. Inspirându-se din experiența europeană în domeniul agro-turismului rural unde traseele agroturistice devenite adevărate „drumuri ale vinului”, reprezintă axe ale dezvoltării rurale, strategia de dezvoltare viti-vinicolă românească trebuie să considere ansamblul turism rural-viticultura ca posibile coridoare de dezvoltare rurale integrată.

Viticultura are un efect dual asupra mediului înconjurător afectându-l atât pozitiv cât și negativ. În primul rând, vița de vie este o componentă a peisajului rural ce conferă armonie și prezervă frumusețea mediului rural. Vița de vie fiind o cultură perenă, este solid și durabil implantată în peisajul rural. Vița de vie plantată pe flancul colinelor limitează eroziunea și alunecarea solului. De asemenea, plantațiile de vie fixează solurile nisipoase stabilizând zone întregi supuse eroziunii eoliene. Defrișarea viței de vie dă naștere și accentuează fenomene dăunătoare. Vița de vie poate constitui o protecție contra incendiilor, slaba densitate a butucilor de vie permițând limitarea propagării incendiilor la acoperiri vegetale mai dense. Adesea pe terenurile înclinate și relativ secetoase alternativele la cultura viței de vie sunt limitate.

Efectele dăunătoare ale viti-viniculturii asupra mediului pot proveni dintr-o mecanizare inadaptată la fragilitatea solului, din utilizarea intensivă a produselor fitosanitare și uneori a îngrășămintelor azotoase ce pot contamina solul și pânza de apă freatică.

În afară de cultura viței de vie ce poate polua solul și apa prin tehnologii super intensive, poluarea apelor poate fi determinată de afluenții organici și chimici rezultați din activitățile din pivnițele vinicole.

Potrivit unui studiu al Băncii Mondiale, în raport de emisiile în aer, apă și sol, activitatea de vinificație se situează în poziție mediană printre industriile agroalimentare în ceea ce privește gradul de poluare.

Alte aspecte social-economice legate de activitatea vinicolă deja tratate anterior se referă la efectele consumului abuziv de alcool asupra sănătății, vinul fiind din acest punct de vedere mai puțin înfierat, datorită efectelor benefice asupra sănătății în cazul consumului moderat.

O funcție economică importantă derivă din contribuția viti-viniculturii la constituirea veniturilor bugetelor publice. Impozitele pe profit, pe salariile angajaților din viti-vinicultura, dar mai ales TVA-ul, accizele și taxele de licență pentru producătorii și comercianții din domeniu contribuie într-un mod semnificativ la constituirea bugetului public.

Viti-vinicultura are un rol important în constituirea unor comunități rurale bine închegate. Podgorenii sunt uniți prin sentimentul apartenenței la un grup socio-economic cu un rol deosebit în economia regiunii lor.

Promovarea la nivel european a reglementării protecției denumirilor de origine controlată, demonstrează puterea și capacitatea viti-vinicultorilor de a se organiza și a-și proteja o profesie moștenită din tată în fiu și care a dus faima vinurilor lor peste tot în lume.

Capitolul 2

Piața românească a vinurilor

În România, viticultura și vinificația reprezintă activități economice tradiționale, de mare importanță economică ce s-au dezvoltat din timpuri străvechi datorită condițiilor naturale foarte favorabile, de care cultura viței de vie beneficiază pe aproape tot cuprinsul țării. În clasamentul mondial al producătorilor de de vin, România se situează pe locul 9 cu o producție variind în jurul valorii de 7 milioane hl. Cu o suprafață de vii de 255.000 ha, România se situează pe locul 5 în Europa ca suprafață cultivată. România este în mod tradițional o țară mare consumatoare de vin situându-se în clasamentul mondial pe locul 10 cu un consum mediu pe locuitor/an (2000) de 31,5 litri.

Raportată la populația cuprinsă în grupele de vârstă între 20 și 85 de ani, România constituie o piață potențială de consum al vinului de circa 16.176 milioane consumatori. Evoluțiile economice și sociale din ultimii nouă ani nu au permis acestei piețe potențiale să se dezvolte. Pe de o parte, potențialul viticol românesc cunoaște modificări structurale de natură să întârzie dezvoltarea sa economică. Fărâmițarea proprietății, dizolvarea unor forme de exploatare, întârzierea privatizării, decapitalizarea întreprinderilor, plantările și a falsurilor sunt numai câțiva din factorii care afectează dezvoltarea sectorului viti-vinicol din România. Pe de altă parte, tendința de globalizare a economiei mondiale ce presupune înlăturarea barierelor din calea comerțului dintre state găsește piața vinului din România nepregătită pentru a înfrunta concurența acerbă de pe o piață care are tendința generală de restrângere cantitativă și de diversificare calitativă. Runda Milenium a Organizației a Comerțului ce a început în 1999 în SUA, adaugă noi elemente competitive de piețele produselor agro-alimentare, inclusiv a vinului.

Avantajele comparative aparente pe care România le are reprezentate de existența unor costuri încă foarte reduse la unele inputuri (forța de muncă, pământul) pot fi foarte repede anihilate prin participarea la piața unică europeană odată intrați în Uniunea Europeană.

Fără o strategie coerentă de revitalizare a sectorului viti-vinicol avantajele pe care aderarea la Uniunea Europeană ni-l poate aduce în acest sector pot deveni rapid un dezavantaj.

Procesul de armonizare legislativă, precum și ajustările instituționale necesare are implicații financiare deosebite atât asupra bugetului public, cât și asupra resurselor financiare necesare industriei viti-vinicole pentru a corespunde normelor europene. Concurența pe piața mondială este din ce în ce mai mare prin apariția unor noi producători netradiționali precum SUA, Australia, China, Africa de Sud, Argentina, Chile care demonstrează o dinamică fără precedent în dezvoltarea unui sector viti-vinicol super-performant.

Vinul românesc trebuie în același timp să facă față concurenței puternice a berii și spirtoaselor care au atras în ultimii ani investiții importante. Politicile produsului, prețului și de promovare din sectorul berii și spirtoaselor au făcut ca aceste produse să câștige noi piețe. Rezultatele din aceste sectoare au fost pe măsura investițiilor, iar în concurența dintre vin și bere se pare că berea câștigă teren.

2.1 Politica viti-vinicolă românească contemporană

Revenirea la economia de piață a determinat schimbări profund în agricultura românească. Reinstaurarea proprietății private asupra pământului, liberalizarea prețurilor inputurilor și outputurilor, reglementarea arendei ca formă de exploatare a pământului, legiferarea circulației juridice a terenului, liberalizarea comerțului exterior cu produse agricole și instituirea impozitului pe venitul agricol, iar ulterior suspendarea acestuia, privatizarea întreprinderilor din domeniul aprovizionării, serviciilor și desfacerii sunt câteva din transformările majore ce s-au produs în agricultură și care și-au pus amprenta asupra sectorului agricol românesc.

Schimbările politico-economice începute în 1990 a găsit sectorul viticol românesc concentrat în cea mai mare parte în forme cooperatiste și de stat (tabelul 2.1). În 1989, peste 61 mii hectare (28,9% din suprafața viticolă românească se găsea în proprietatea statului, iar peste 97 mii hectare (45,9%) erau concentrate în cooperativele agricole de producție. Sectorul particular reprezentat de gospodăriile individuale ale țăranilor din zonele necooperativizate și loturile personale ale membrilor deținea 53,8 mii hectare (25,2%).

În timpul economiei de comandă, suprafața viticolă din proprietatea statului aproape s-a dublat crescând de la 36,6 mii cât erau la sfârșitul cooperativizării în 1965 la 61,6 mii ha la sfârșitului anului 1989. Acest lucru a fost posibil prin transferul unor importante suprafețe viticole din proprietatea cooperatistă în cea de stat. Se poate vedea că în același timp suprafața viticolă din sectorul cooperatist s-a diminuat cu peste 30 mii ha între 1970 și 1989 de la 131,7 mii ha cât era în 1970 la 97,9 mii ha în 1989. De regulă, terenurile trecute în proprietatea de stat făceau parte din categoriile de fertilitate superioară.

Tabelul 2.1.1

Structura pe forme de proprietate a suprafeței viticole în România în perioada economiei de comandă

Sursa : Anuarul Statistic al României 1990

Transformările intervenite în viti-vinicultura românească după 1990 și-au pus puternic amprenta asupra potențialului viti-vinicol românesc. Începuturile economiei de piață în România a determinat retragerea treptată a statului din sectorul viti-vinicol anulând poziția deținută în timpul economiei de comandă când statul participa direct la producția, prelucrarea, comercializarea, fixarea prețurilor, efectuarea investițiilor din sector.

Retragerea parțială a statului din producție și comercializare nu a fost înlocuită imediat printr-o funcție de reglementare și control așa cum normal se întâmplă în orice economie de piață unde statul este arbitrul actorilor economici dintr-un sector. A trebuit să treacă mulți ani până când s-au introdus și în România elemente ale unei noi politici viti-vinicole. Aceasta s-a realizat în principal prin aprobarea Legii nr. 67 din 1997 Legea Viei și vinului. În încercarea de a proteja patrimoniul viti-vinicol, legea reglementează înființarea și defrișarea plantațiilor vinicole și instituie un cadru instituțional pentru îndrumarea și coordonarea realizării producției viti-vinicole.

În scopul valorificării potențialului de producție, prin lege se stipulează cultivarea cu precădere a viței de vie în areale viticole consacrate tradițional. În arealele viticole, plantațiile de viță de vie se grupează în regiuni viticole, podgorii, centre viticole și plaiuri. Ministerului Agriculturii îi revine prin lege sarcina efectuării și actualizării lucrărilor de delimitare a arealelor viticole, inclusiv a celor destinate producerii vinurilor și altor produse vitivinicole cu denumire de origine. Lucrările de delimitare teritorială a arealelor viticole se evidențiază distinct în cadrul Cadastrului viticol.

Prin noua legislație se instituie un control al plantărilor de noi suprafețe viticole. Înființarea de noi plantații de vie pe suprafețe mai mari de 0,1 ha de agent economic sau familie se poate face numai în baza autorizației de plantare eliberată de direcțiile generale pentru agricultură și alimentație din județele unde se înființează plantația. Autorizația de plantare trebuie să specifice și soiurile folosite precum și distanțele de plantare între rânduri și pe rând. În preocuparea prezervării calității potențialului de producție viticol se interzice plantarea de hibrizi producători direcți în arealele viticole, precum și completarea golurilor din podgoriile de viță nobilă cu HPD. Încălcarea acestei dispoziții legale poate să ducă la sancționarea cu amenda a producătorului sau chiar la defrișarea suprafeței plantate pe cheltuiala celui care a înființat-o.

Noua lege instituie nu numai controlul plantării de noi suprafețe viticole, dar și controlul defrișării lor. Astfel, suprafețele de viță nobilă și portaltoi de peste 0,1 ha de agent economic sau familie se pot defrișa numai în baza autorizației de defrișare eliberată de instituțiile abilitate ale statului.

Prin Legea viei și vinului și normele ei de aplicare se stabilește conținutul alcoolic al vinurilor pe categorii astfel: i) vinurile de consum curent trebuie să aibă o tărie alcoolică de minimum 8,5% în volum; ii) vinurile de calitate trebuie să aibă cel puțin 10% alcool în volum. De asemenea, se stabilesc condițiile de producere a vinurilor speciale și a altor produse din mustul de struguri și din prelucrarea vinului. Legea stipulează că vinul produs din hibrizii producători direcți este destinat consumului familial, producerii de alcool și oțeți, dar poate fi valorificat sub denumirea de vin de hibrizi.

Noua lege și normele ei de aplicare stabilesc în detaliu condițiile de calitate pentru diferitele vinuri destinate comercializării, dar și practicile și tratamentele oenologice autorizate. De asemenea, prin lege se stabilește obligativitatea producătorilor, depozitarilor și comercianților de a ține evidența stocurilor de vin și a declara aceste stocuri autorităților administrației publice locale pe raza cărora sunt depozitate produsele, precum și obligativitatea declarației de recoltă către administrația locală sau Oficiul Național al Denumirilor de Origine pentru Vinuri și alte Produse Vitivinicole.

Legea instituie dreptul de producere a vinului și a altor produse pe bază de must și de vin cu denumire de origine prin certificatul de atestare întocmit de instituțiile abilitate înn acest sens. Dreptul de folosire a denumirilor de origine se acordă anual prin eliberarea unor certificate de atestare a denumirii de origine. Legea instituie sancțiuni pentru falsificarea și contrafacerea vinurilor și produselor vitivinicole.

Comercializarea vinurilor se face în condițiile legii în baza documentelor tipizate stabilite de Ministerul Finanțelor. Certificarea calității se face de către laboratoare de control autorizate.

Prin lege se reglementează modul de ambalare și etichetare a vinurilor, elementele ce trebuiesc înscrise pe etichetă. Alte reglementări se referă la mențiunile legate de locul de îmbuteliere și termenul de valabilitate.

Destinată să orienteze producția și comercializarea vinului, legea armonizează în mare măsură reglementările românești în domeniu cu cele din Uniunea Europeană. Prin lege se înființează o rețea instituțională care trebuie să asigure îndeplinirea reglementărilor instituite prin lege. Aceste instituții sunt:

Inspecția de Stat pentru Controlul Tehnic Vitivinicol. Aceasta asigură supravegherea aplicării prevederilor legii în realizarea producției de struguri, de vinuri și a altor produse vitivinicole, inclusiv a celor cu denumire de origine. Această inspecție urmărește respectarea prevederilor privind înființarea și defrișarea plantațiilor de vii; respectarea practicilor și tratamentelor admise în producerea vinurilor și a altor produse vitivinicole, efectuarea prin intermediul laboratoarelor autorizate a controlului analitic al vinurilor și băuturilor în vederea comercializării lor.

Oficiul Național al Viei și Vinului funcționează în subordinea Ministerului Agriculturii ca organism specializat cu caracter tehnico-științific.

Oficiul Național al Denumirilor de Origine pentru Vinuri și alte Produse Vitivinicole. Funcționează ca organism specializat pentru eliberarea documentelor necesare pentru atestarea calității produselor viti-vinicole cu denumire de origine și controlul respectării prevederilor acestora înainte de comercializare. Oficiul inițiază și realizează acțiuni de protecție a denumirilor de origine.

Deși legea aprobată și normele aferente pun bazele unei noi politici vitivinicole în România în condițiile economiei de piață putem identifica câteva aspecte ce contravin principiilor economiei de piață. Astfel, legea ignoră pur și simplu participarea partenerilor sociali în procesul de protejare a intereselor sectorului inducând posibile conflicte de interese prin atribuirea de drepturi de autorizare unor instituții ale statului ce activează în același timp ca agenți economici pe piață (Stațiunile de Cercetare și Producție Vitivinicole). Astfel, în cazul înființării de plantații pe o suprafață mai mare de 3 ha, la cererea de eliberare a autorizației de plantare trebuie anexat proiectul de înființare a plantației viticole vizat de către unitatea de cercetare vitivinicolă din zonă. Ori, se știe că toate cele 15 stațiuni de cercetare și producție sunt în același timp producători locali și deci concurenți pe piețele locale, trebuind în același timp să vizeze proiecte de înființare de plantații concurente. Mai mult, procesul de autorizare, de înființare de noi plantații necesită trei avize (de la specialistul de la centrul agricol teritorial, de la reprezentantul din teritoriu al Inspecției de Stat pentru Controlul tehnic Viticol, iar în cazul plantațiilor mai mari de 3 ha, avizarea proiectului de către stațiunea de cercetări teritorială. Abia după aceste trei avize se poate elibera autorizația de plantare.

Legea Viei și Vinului cu reglementările de aplicare constituie singurul element concret de politică vitivinicolă din România. Deși la nivelul declarațiilor politice se recunoaște rolul deosebit de important al vitiviniculturii din România nu au fost elaborate până în prezent nici un program de stimulare sau sprijin al acestui sector care numai din export aduce anual circa 30-40 milioane dolari fără a lua în considerare rolul economic regional și național al viti-viniculturii. Nu există programe concrete de dezvoltare a sectorului vitivinicol, de încurajare a investițiilor ori de menținere a unei rate a replantărilor care cel puțin să mențină dacă nu poate îmbunătăți calitatea patrimoniului vitivinicol existent.

Investiția pentru înnoirea unui hectar de viță nobilă se ridică la valori impresionante, iar condițiile de creditare de pe piața bancară românească în situația unei inflații cu două și trei cifre în ultimii nouă ani face progresul regenerării plantațiilor vitivinicole imposibil. Concurența neloială a micilor producători care nu investesc în plantații vinicole valoroase în condițiile în care consumul tradițional, autoconsumul și formele informale de comerț sunt dominante în societatea românească fac ca investitorii privați să fie descurajați în intențiile lor de a investi în sector. La toate aceste obstacole trebuie să adăugăm politica fiscală din România, caracterizată prin cumularea unui număr mare de impozite și taxe aplicate băuturilor alcoolice ce determină o creștere a prețurilor și implicit reducerea cererii pentru vinul comercializat de agenții economici autorizați. Singurul element de protecție al producătorilor autohtoni continuă să-l reprezinte protecționismul tarifar ridicat (taxa vamală la impozitul de vin este de 144% ad valorem), care nu are un efect real deoarece consumul de vin importat este în mod tradițional destul de redus în România.

În afară de reglementările specifice privind vița de vie și vinul o serie de reglementări orizontale vin să completeze cadrul legislativ ce reglementează comercializarea vinului. Una din acestea este cea referitoare la etichetarea produselor alimentare. În domeniul vinului și produselor pe bază de vin, Hotărârea de Guvern nr. 784 din 1996 stabilește că vinurile de consum curent obținute din struguri de vin de mare producție vor utiliza denumirile de „vin de masă” sau „vin de masă superior”, în funcție de conținutul în zahăr al strugurilor. Vinurilor de calitate obținute din soiuri de struguri pentru vin cu însușiri tehnologice superioare, vor fi denumite după numele podgoriei sau al zonei viticole fiind clasificate în: i) vin de calitate superioară dacă concentrația alcoolică este de minim 10%; ii) vin de calitate superioară cu denumire de origine controlată (concentrația alcoolică de minimum 11%).

Vinurile de calitate superioară care se comercializează cu denumire de soi trebuie să provină în proporție de cel puțin 85% din soiul de struguri indicat. În funcție de conținutul în zaharuri reducătoare, se poate înscrie pe eticheta „sec” (conținut de zaharuri până la 4g/l), „demisec” (între 4-12 g/l), „demidulce” (între 12-50 g/l), „dulce” (peste 50g/l).

Pentru vinurile de calitate superioară cu denumire de origine controlată după menționarea soiului se precizează anul de recoltă. Eticheta trebuie să conțină de asemenea data îmbutelierii și denumirea celui care face îmbutelierea. Termenul „vechi” poate fi înscris pe etichetă numai dacă vechimea vinului este de peste trei ani pentru vinurile roșii și minimum doi ani pentru cele albe. Toate prevederile generale privitoare la etichetarea produselor alimentare trebuiesc avute în vedere pentru etichetarea vinului destinat comercializării. Astfel, în definirea strategiilor de marketing, reglementările naționale, cât și internaționale, reprezintă restricții cheie de care agenții de marketing trebuie să țină seama.

2.2 Potențialul productiv autohton

România deține un important patrimoniu viticol constituit din mari suprafețe ocupate cu vii altoite, pe rădăcini proprii și hibrizi producători direcți, dar și din pepiniere viticole, amenajări și construcții pentru viticultura și vinicultură. Pe lângă acest patrimoniu fizic există în România un extraordinar patrimoniu cognitiv, cultural și științific legat de cultura viței de vie și arta producerii vinurilor.

Patrimoniul viticol românesc este organizat din regiuni viticole uniform distribuite în teritoriu, așa cum se poate vedea și din figura 3.1, formate din podgorii de renume după cum urmează:

Regiunea dealurilor și colinelor Subcarpaților Meridionali ce se întinde pe o lungime de câteva sute de km și cuprinde două podgorii importante; Drăgășani- cu o suprafața de 1000 ha și dealul mare – cu o suprafață de 15000 ha;

Regiunea colinelor și dealurilor Subcarpaților Răsăriteni, în care arealul viticol se întinde pe o suprafață de aproximativ 30000 ha și cuprinde podgoriile Odobești, Panciu, Nicorești, Huși, Cotnari, Iași și alte câteva centre viticole;

Regiunea din centrul Transilvaniei, circa 2000 ha, cu podgoriile Târnave și Alba-Iulia;

Regiunea din vestul Transilvaniei cu o suprafață de 1500 ha cu două podgorii Arad și Banat;

Regiunea din Nord-vestul Transilvaniei cu o suprafață de peste 2000 ha;

Regiunea din șesul Dunării cu podgorii și centre viticole ca: Segarcea, Turnu Măgurele, Drăgășani Olt etc;

Regiunea din Sud-Estul Dunării cu vestitele podgorii de la Murfatlar, Ostrov, Sărica-Niculițel, Babadag, Harsoca.

Din cele 41 de județe ale României, 25 sunt producătoare de struguri de vin. Chiar și în celelalte județe fără vocație viticolă există suprafețe, însă neînsemnate, de viță de vie pentru autoconsum, numai 3 județe (Brașov, Covasna și Suceava) nefiind înregistrate în statistica oficială cu nici o suprafață viticolă. Viticultura (vii și pepiniere viticole ) ocupa la sfârșitul anului 2001, 255 ha reprezentând 1.9 % din suprafața agricolă utilă în România. Dintre acestea 215000 ha reprezentând 84% din suprafața viticolă reprezintă suprafața cultivată cu struguri de vin.

Tabelul 2.2.1

Evoluția suprafeței viticole în România, 1938-2001

(mii ha)

Sursa : Anuarul Statistic al RSR 1981 și Abuarul Statistic al României 1993-2001

În timpul economiei de comandă, în România au fost făcute investiții în viticultură din sectorul de stat și cooperatist, care au adus la o ameliorare a patrimoniului viti-vinicol românesc. Politica viticolă promovată de regimul comunist a constat în defrișarea hibrizilor producători direcți și înlocuirea acestora cu plantații noi de vii altoite. În perioada de după colectivizare, au intrat pe rod în România peste 200000 ha plantații noi, în condițiile defrișării a peste 100000 ha vii hibride și îmbătrânite. Ponderea viilor hibride în totalul suprafețelor viilor pe rod a ajuns în 1989 la 24% din totalul viilor pe rod, majoritatea viței hibrid fiind deținută de producătorii individuali și pe loturile personale ale membrilor cooperatori pentru producția artizanală destinată autoconsumului. În paralel cu înlocuirea viței hibride și îmbătrânite cu viță nobilă, s-a înregistrat și o creștere a viilor pe rod până în 1975 când prin noua politică promovată de regim suprafețele viticole au început să scadă.

Ameliorările din patrimoniul viti-vinicol au constat nu numai din creșterea calității plantațiilor de viță de vie și introducerea unor tehnologii moderne, dar și prin dezvoltarea rețelei de învățământ și cercetare în domeniu. Astfel, în cadrul Academiei de Științe Agricole și Silvice s-a constituit Institutul de Cercetare pentru Viticultură și Vinificație Valea Călugărească cu 10 stațiuni de cercetare și producție răspândite pe întreg patrimoniul țării. De asemenea, s-a organizat și dezvoltat producția de material de plantat de calitate, suprafața pepinierelor viticole, plantațiilor de vițe portaltoi și a școlilor de vițe putând asigura anual producerea a circa 30 milioane de vițe de plantat.

După 1989 s-au produs mutații importante în structura patrimoniului viti-vinicol. Dacă la sfârșitul anului 1989, din totalul de 278.000 ha reprezentând suprafața ocupată de vii și pepiniere viticole 87.000 ha (31%) se găseau în proprietatea de stat, 154.000 ha (55%) în cooperative agricole și numai 37.000 ha (14%) în sectorul particular. După aplicarea Legii 18/1991 proprietatea cooperatistă a dispărut, iar sectorul privat a devenit majoritar, deținând în 2001 218.000 ha (76%) din suprafața viticolă din România, în sectorul de stat rămânând 69.000 ha (24%).

Din punct de vedere calitativ insă, patrimoniul viticol a început să se degradeze după 1989. două evoluții paralele au determinat o degradare a patrimoniului viticol românesc după 1989. în primul rând, a reînceput un proces de plantare necontrolată de hibrizi producători direcți (HPD). În perioada 1989-2001, ponderea hibrizilor producători direcți a crescut de la 51,2 mii ha în 1989 la 140 mii ha la sfârșitul anului 2001, când ponderea lor a ajuns să fie 56% din totalul viilor pe rod. Astfel, în 2001, ponderea HPD în suprafața viilor pe rod a ajuns să depășească pe cea din perioada interbelică (1936), când HPD dețineau 42,7% din suprafața viilor pe rod din România.

În al doilea rând, proprietarii viței de vie nestimulați de prețul strugurilor și aflându-se în imposibilitatea de a aplica tehnologia de producție, au început un proces de defrișare a unor suprefețe cultivate cu viță de vie. Defrișările abuzive și cele ca urmare a pagubelor produse de calamități naturale (îngheț, grindină) au scos din cultură însemnate suprafețe cuprinse în areale viticole delimitate pentru producerea vinurilor și a altor produse vitivinicole cu denumire de origine.

În categoria plantărilor noi de viță de vie sunt luate în calcul numai plantările în masiv și cele intensive ce depășesc potrivit legii viei și vinului suprafața de 0.1 ha de agent economic sau familie.

Potențialul de vinificație a cunoscut de asemenea modificări structurale în ultimii 9 ani. Transformarea fostelor societăți de stat în societăți comerciale și includerea lor în procesul de privatizare, a modificat structura proprietății și mai ales modul de gestionare al acestora. Din cele 80 de societăți comerciale specializate în producția viti-vinicolă numai 30 dispun de combinate de vinificație cu activitate integrală (producere de struguri, prelucrare, depozitare, condiționare, îmbuteliere vinuri), celelalte 50 de societăți dețin centre de vinificație pentru prelucrarea strugurilor și depozitarea vinurilor, livrând vinuri neîmbuteliate pe piață sau la combinatele societăților comerciale viticole pentru condiționare și îmbuteliere.

Astăzi mulți dintre proprietarii care și-au recuperat terenurile cultivate cu viță de vie nu au un interes real în industria vinului deoarece vinicultura este o activitate costisitoare și care necesită un volum mare de muncă. Totuși, în ultimii ani datorită tehnologiilor moderne rezultate în urma investițiilor din domeniul vinului au marcat o creștere a calității vinului. Noile tehnologii au permis o deplasare de la vinurile dulci către vinurile seci, de asemenea tehnologiile moderne de îmbuteliere au determinat o ameliorare a calității și a modului de prezentare a vinului. Utilizarea pesticidelor, fungicidelor și materialelor de ambalat importate a determinat o creștere a randamentului, iar noile tehnici de refrigerare au permis prezervarea aromei și gustului. Începând din 1997, multe întreprinderi de vinificație au renunțat la procedeul pasteurizării și au trecut la metodele tehnologice aplicate în țările vestice, bazate pe refrigerare care asigură păstrarea buchetului vinului.

Procesul de privatizare a influențat potențialul de prelucrare al strugurilor. În loc să se favorizeze accesul la privatizare a noilor proprietari de suprafețe viticole în încercarea de integrare a producției viticole cu cea vinicolă, strategiile promovate de Fondul Proprietății de Stat au făcut ca majoritatea companiilor Vinalcool să fie privatizate fără a asigura accesul deținătorilor materiilor prime la capacitățile de prelucrare. Lista societăților Vinalcool incluse în programul de privatizare în masă a cuprins 40 de societăți din domeniul vinificației. S-a ajuns astfel ca multe capacități de vinificație ce deserveau fostele CAP-uri să fie cumpărate de investitori neinteresați de potențialul din zonele de producție unde acestea se află amplasate. Astfel, s-ajuns uneori în situația paradoxală în care materia primă este prelucrată artizanal de către proprietarii de viță de vie, în timp ce capacitățile de prelucrare și îmbuteliere sunt utilizate în alte scopuri sau pentru a îmbutelia vin vărsat importat.

Tabelul 2.2.2

Producția totală de struguri pe regiuni viticole, 1997-2001

Sursa: Comisia Națională pentru statistică

Sectorul viticol privat, ce deține 77% din totalul suprafeței viticole, realizează o producție de struguri hibrizi direct producători d 484,532 tone ce depășește cu 132.000 tone pe cea a strugurilor din soiuri nobile destinate producerii de vin în areale importante de cultură din Oltenia, Muntenia și Crișana. (Tabelul 3.3)

Tabelul 2.2.3

Producția de struguri în 2001 pe structură de soi și forme de proprietate

Sursa: CNS; Struguri de masă și vin la un loc

Deși potențialul de producție este reprezentat și de vițele hibride, datorită faptului că vinul de hibrizi este destinat cu precădere consumului familial, producția sa trebuie luată în considerare datorită influențelor exercitate de autoconsum asupra cererii, precum și a comerțului pe piața locală care nu poate fi împiedicat de prevederile legii. Vinurile de hibrizi și cele rezultate în urma unui amestec între vin de hibrizi și vin provenit din soiuri nobile, pot fi comercializate ca atare numai cu condiția de a purta denumirea de „vin de hibrizi”. Așa cum vedem, potențialul de producție pentru materia primă de calitate este relativ redus și se diminuează prin creșterea exagerată a ponderii HPD în totalul patrimoniului viticol românesc.

2.3 Oferta de vin din România

Pornind de la potențialul viticol prezentat anterior, în România se pot produce un număr de 402 tipuri de vin, cu următoarea repartizare pe categorii: 11 tipuri de vin de consum curent, 42 tipuri de vin de calitate superioară, 118 tipuri de vin de calitate superioară cu denumire de origine și 231 tipuri de vin cu denumire de origine și trepte de calitate.

Producția totală de vin din România a variat în jurul valorii de 5.000.000 hl anual. În anii ’80, producția de vin brut a crescut atingând în unii ani (1983), valori record de 8.000.000 hl. După 1989, producția totală de vin s-a redus, situându-se în jurul valorii de 5.000.000 hl anual. Pe regiuni, așa cum reies din tabelul 4.1, Moldova deține ponderea majoritară în producția de vin din România.

Tabelul 2.3.1

Evoluția producției totale de vin pe regiuni, 1997-2001 (mii hl)

Sursa: ONVV

Producția de vin brut obținută în 2001 a fost de 6.688.000 hl din care 62,2% sunt vinuri din soiuri nobile, din care 2.170.000 hl au fost produse în sectorul de stat și 1.990.000 hl în cel privat. În 2001, în grupa soiurilor din viță nobilă se observă o creștere a ponderii vinurilor albe (77,6%) în detrimentul vinurilor roșii de calitate, a căror pondere s-a redus la 22,4% față de 30% în 1995, considerat anul cel mai bun pentru vinurile roșii din România.

În sectorul privat se manifestă un interes sporit pentru sortimentele de vinuri roșii. În anul 2001, sectorul privat a produs 560.000 hl, reprezentând circa 13,4% din totalul producției sectorului privat, în comparație cu sectorul mixt (stat-privat) care a produs 370.000 hl vinuri roșii ceea ce reprezintă 8,8% din cantitatea de vin produsă de acest sector. Anul 2001 poate fi caracterizat ca unul al vinurilor de consum curent, producția de vin cu denumire de origine abia dacă a atins cantitatea de 756.000 hl, reprezentând numai 64,7% din producția obținută în 1994 și jumătate din cantitatea medie produsă în ultimii 4 ani. Vinul de calitate produs în România deține o pondere foarte mică în totalul producției de vin, nedepășind niciodată un sfert din producția totală în ultimii 5 ani. (Tabelul 4.2)

Tabelul 2.3.2

Producția de vin pe categorii de calitate, 1999-2001 (hl)

Sursa: ONV

Pe lângă producția internă, anual există un import de vin care se adaugă ofertei interne de vin. De asemenea, oferta românească de vin se adresează nu numai consumatorului român, România este în mod tradițional exportator de vinuri de calitate. Tabelul 4.3 prezintă oferta și utilizarea vinului în România.

Tabelul 2.3.3

Oferta și utilizarea vinului românesc, 1998-2001 (mii hl)

Sursa: CNS

Sortimentul vinurilor produse în România este variat incluzând vinuri albe, vinuri roșii , vinuri aromate și vinuri spumante. Structura de soi a producției de struguri din țara noastră este reprezentată de 71% struguri de vin, 25% struguri de masă și 4% alte destinații. În cazul strugurilor de vin, 57% din producție este reprezentată de struguri pentru vinuri albe, 11% pentru vinuri roșii și 3% pentru vinuri aromatizate.

Sortimentul pentru vinuri albe cuprinde:

– Feteasca albă, este principalul soi pentru producerea de vinuri albe din România, ocupând 23.000 ha. Cultura sa este extinsă aproape în toate podgoriile și centrele viticole, în special în cele din Transilvania și Moldova. Cultivată pe terenuri cu fertilitate redusă sau chiar pe pante cu expoziție nord-estică, reprezintă unul dintre soiurile care se poate dezvolta bine în astfel de condiții. Vinurile obținute se situează la un nivel calitativ care le asigură, în majoritatea anilor, încadrarea în categoria celor superioare, seci. Acest soi poate produce vinuri cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC) în 17 centre viticole și cu denumire de origine (VDO) ăn alte numeroase areale. La Cotnari, din soiul Feteasca albă se pot produce, în anii favorabili, vinuri de tip VDOC II, dulci. Cu un conținut satisfăcător în alcool, cu un extract moderat, cu o aciditate care le imprimă prospețime și cu o aromă fină, specifică soiului, aceste vinuri sunt mult apreciate de consumatori. La maturitate deplină acumulează în majoritatea podgoriilor peste 185 g/l zaharuri. Preparate după o tehnologie specială, ele pot constitui materie primă în producția vinurilor spumante în 9 centre viticole din regiunea viticolă a Crișanei și Maramureșului. În anii normali, producția este de 12-14 tone struguri la hectar.

– Fetească regală. Este unul din cele mai valoroase soiuri românești (deși nu are o vechime mai mare de 60 de ani), grație unei plasticități ecologice pronunțate, fiind răspândit în majoritatea podgoriilor din țară, pe o suprafață de 17.200 ha. Zonele cele mai favorabile pentru cultivare sunt Podișul Transilvaniei și Dealurile Moldovei. Aceste zone sunt destinate producerii vinurilor albe, seci, de calitate superioară sau de consum curent, vinuri suple, cu o fructuozitate pronunțată și o aromă specifică de soi. Vinurile obținute din acest soi au o tărie alcoolică medie, aciditate ridicată, sunt discret aromate, fructuoase, proaspete și antrenante, constituind în același timp și o corespunzătoare materie primă pentru spumante (în 13 centre viticole) și a distilatelor învechite din vin (în 6 centre viticole). Producțiile realizate în general sunt mari, variind în medie de la 10.5 t/ha până la 18 t/ha.

– Riesling italian. Soi pentru vinuri albe cultivat în prezent pe suprafețe destul de însemnate (circa 20.000 ha), extins datorită plasticității sale ecologice, aproape în toate regiunile țării. Din Rieslingul italian se obțin vinuri suficient de armonic constituite, catifelate, ce păstrează, când sunt tinere, aroma specifică soiului; datorită conținutului mediu în alcool și acidității ridicate, intră în cuplaj cu cele provenite din Feteasca albă și Feteasca regală, constituind materia primă pentru spumante într-un număr de 4 centre viticole din Transilvania și Crișana. În majoritatea arealelor și anilor produce vinuri de calitate superioară seci, care se ridică de multe ori la nivelul vinurilor cu denumire de origine. Asigură producții de 15-18 tone struguri la hectar.

– Aligote. Soi pentru vinuri albe de origine franceză, deține o suprafață de circa 10.600 ha, fiind cel mai răspândit soi pentru vinuri de consum curent din țară. Este cultivat cu preponderență în podgoriile din Moldova, din nordul Dobrogei și în centrele viticole din județul Brăila. El dă vinuri seci, cu o aciditate corespunzătoare, care le dă prospețime și vioiciune mult apreciate de consumatori. Producțiile obținute se încadrează între 10,7 t/ha și 15,5 t/ha.

– Sauvignon blanc. A fost introdus în cultură în perioada post-filozerică. În prezent se cultivă pe circa 6.000 ha în aproape toate podgoriile producătoare de vinuri albe de calitate superioară. Producția medie de struguri diferă în funcție de arealul de cultură, de la 6,9 t/ha (la Tîrgu-Jiu) la 9,2 t/ha (la Valea Călugărească).

– Pinot gris. Este un soi din care se obțin vinuri superioare seci introdus în România în perioada postbelică. În prezent, se cultivă pe o suprafață de 3.200 ha, mai mult în podgoriile din Transilvania și Dobrogea. În centrele viticole ca acelea din Constanța, Alba, Bistrița-Năsăud, există reale posibilități pentru obținerea de vinuri cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC). În podgoria Murfatlar și în centrele viticole Aiud și Alba Iulia, în anii favorabili, prin recoltarea la supramaturare pot fi obținute vinuri dulci cu denumire de origine și trepte de calitate, cules la stafidirea boabelor. În prezent, după o tehnologie adecvată poate constitui materie primă pentru spumante. Producțiile medii obținute variază de la 5,3 t/ha (Blaj) la 9,4 t/ha (Turda).

– Chardonnay. Soi pentru vinuri albe de calitate superioară. Se cultivă pe o suprafață relativ mică de circa 1.200 ha mai ales în podgoria Murfatlar. Soiul se caracterizează prin producții scăzute de 5,0-7,7 t/ha, compensate de către concentrațiile mari de zaharuri (237-245 g/l). Este reprezentativ pentru podgoria Murfatlar și este folosit pentru producerea de vinuri dulci.

– Grasa de Cotnari. Soi pentru vinuri albe de calitate superioară, cultivat la Cotnari (în prezent soiul de bază al acestei podgorii – 750 ha) și Pietroasele-Buzău (100 ha). În toamnele lungi și însorite, strugurii beneficiază de instalarea putregaiului nobil (Botrztis cinerea) care acționează favorabil asupra acumulării zaharurilor și a calității vinurilor. Producțiile sunt mici, 4,7 t/ha la Cotnari și 4,9 t/ha la Pietroasele. Vinurile obținute sunt alcoolice, echilibrate, caracterizate printr-un buchet de mare finețe. Acest soi produce vinuri cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC-I).

Sortimentul pentru vinuri roșii cuprinde:

– Merlot. A fost introdus în cultură după cel de-al II-lea război mondial ocupând 11.420 hectare. Vinurile obținute sunt echilibrate cu însușiri organoleptice deosebit de apreciat. Au o culoare roșie-rubinie destul de intensă, care se păstrează în timp. Prin maturare capătă o anumită suplețe mai puțin întâlnită la vinurile roșii. Concentrațiile maxime de zaharuri din must sunt cuprinse între 220-242 g/l și fac dovada unei reale aptitudini de supramaturare întâlnită la acest soi, cu toată producția sa ridicată la unitatea de suprafață ce variază între 7,5 t/ha (Miniș) la 15,7 t/ha (Odobești). Se pot obține vinuri ce pot atinge nivelul celor de origine VDO și VDOC.

– Băbească neagră. Soi vechi românesc pentru vinuri roșii răspândit în Moldova și în centrele viticole de pe nisipuri deținând o suprafață de 7.200 ha. Vinurile sunt echilibrate, cu un conținut moderat de alcool, fructuoase, cu aciditate ridicată datorită căreia constituie și o materie primă excelentă pentru spumante rose. Este un soi de perspectivă, cu producții mari la hectar ce se ridică până la 16 t/ha. Băbească neagră figurează ca soi de bază pentru vinuri roșii de consum curent, producând vinuri care în unii ani pot atinge chiar nivelul celor de calitate superioară.

– Cabernet Sauvignon a devenit primul soi producător de vinuri roșii. Se întâlnește în toate podgoriile cu condiții ecoclimatice favorabile, deținând cea mai mare suprafață – 11.500 ha, dând rezultate bune, în special pe pantele puternic însorite, dând vinuri corpolente, cu o personalitate bine conturată. Producțiile sunt de 10-12 tone struguri la hectar, iar în unele areale poate produce vinuri cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC).

– Pinot Noir. Soi pentru vinuri roșii de calitate superioară răspândit în toate podgoriile din țară cu excepția celor din Transilvania. Datorită producțiilor mici – între 4,5 t/ha și 9,0 t/ha a fost extins într-o măsură mai mică ocupând 1.500 ha. Vinurile obținute prezintă un înalt potențial alcoolic. Soiul produce vinuri de calitate superioară. În Vrancea este destinat producerii materiei prime pentru spumant rose.

– Fetească neagră. Soi pentru vinuri roșii de calitate superioară autohton cultivat în podgoriile din Moldova din timpuri străvechi (150-200 ani). Suprafața actuală cultivată s-a extins parțial și în Muntenia ocupând 1.129 ha. Producțiile sunt foarte diferite de la un an la altul încep de la o producție de 4,7 t/ha și pot ajunge chiar la 19,0 t/ha. Conținutul de zaharuri din must are limite extreme cuprinse între 176-251 g/l, motiv pentru care se pot obține vinuri roșii de calitate superioară și trepte de calitate.

Sortimentul pentru vinuri aromate cuprinde:

– Muscat Ottonel. A fost introdus în cultură înainte de invazia filoxerei și s-a extins în toate podgoriile și centrele viticole ajungând în prezent la o suprafață de 8.000 ha. Soiul preferă ecoclimatul temperat răcoros din podgoriile Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului și partea de nord a Moldovei. Producția variază între 7,1 t/ha și 9,9 t/ha, iar concentrațiile de zaharuri sunt ridicate cuprinse între 202-268 g/l, pretându-se la producerea de vinuri cu denumiri de origine.

– Tămâioasă românească. Soi vechi indigen, cunoscut cu multe secole în urmă. În anii călduroși, cu toamne lungi și uscate, dă vinuri de calitate, cu aromă fină, plăcută, bine echilibrată. Producții de 8-9 tone struguri la hectar se obțin în mod obișnuit. Produce vinuri aromate dulci, realizate prin culesul strugurilor la supramaturare, încadrate în categoria vinurilor cu denumire de origine și trepte de calitate (VDOC).

Pe lângă soiurile importate, România a păstrat o foarte mare bogăție de soiuri profiloxerice, adică cele produse din soiuri de strugure care datează dinainte de 1990. Vinurile din acest patrimoniu de originalitate excepțională poartă nume care duc consumatorul cu gândul la vremurile de demult. În Transilvania găsim Corb sau negru vârtos, Iordovan, Iordan, Fetească albă, Seina sau Negru moale. Din podgoriile din Banat se obține Mustoasă de Maderat, Caderca de Miniș sau Creașa de Teremia. În Țara românească amatorul poate alege între Cramposie de Drăgășani, Berbecel, Braghina sau Tămâioasa Românească, iar în Moldova poate opta pentru Feteasca neagră de Dealu Mare, Galbenă de Odobești, Francușa de Cotnari, Bășicata de Dealu Mare, Busuioacă de Bohotin sau Grasa de Cotnari. Un mare vin roșu este Feteasca Neagră, care împreună cu Codarca de Miniș reprezintă valori sigure în cadrul vinurilor roșii mondiale. Această varietate de soi este oferită consumului sau destinată altor utilizări precum distilatele din vin.

2.4 Consum, comerț intern și internațional

În 2001, oferta de vin pentru consum a favorizat un consum aparent de 45,2 l/an/locuitor, în scădere cu 2,8 l/an/locuitor față de anul precedent. Într-un clasament mondial efectuat de Wine Institute din SUA în octombrie 1998 pe baza datelor furnizate de Oficiul Internațional al Viei și Vinului, România se situează pe locul 10 în lume, cu un consum mediu anual pe locuitor în 1996 de 31,5 litri, înaintea Greciei și Ungariei, dar după Franța, Italia, Portugalia, Luxemburg, Argentina, Elveția, Slovenia, Spania și Austria. Datele Comisiei Naționale pentru Statistică din România indică un consum mediu potențial anual pe locuitor de 26 l/an/locuitor. Diferența dintre consumul potențial de vin și cel real este compusă din cantitățile de vin folosite pentru industrializare și consum familial care nu sunt incluse în raportările statistice. Urmărit în evoluție, consumul potențial și cel real de vin indică o creștere a consumului mediu anual de vin în România în ultimii 7 ani. (Tabelul 5.1)

Tabelul 2.4.1

Evoluția consumului mediu de vin în România, 1995-2001

Sursa: CNS

Din punct de vedere al preferințelor pentru consum, piața băuturilor alcoolice este încă dominată de consumul de bere, ponderea consumului de băuturi spirtoase în totalul consumului de băuturi rămânând foarte scăzută. Cantitativ, berea, ca și consumul mediu anual se situează undeva la o medie de 40 l/locuitor și reprezintă concurentul principal al vinului. La un consum anual mediu pe locuitor de 65.8 litri (în 1996), berea reprezintă 60% (adică 35.8 l/locuitor), iar vinul numai 40% (adică 26 l/locuitor). Consumul de băuturi spirtoase se situează aproape constant în jurul valorii de 4 l/locuitor/an, deținând o pondere de numai 6% din totalul consumului de băuturi alcoolice. (tabelul 5.2)

Tabelul 2.4.2

Consumul mediu anual de băuturi alcoolice în România, 1985-2001 (l/locuitor)

Sursa: CNS

Deși după 1990 consumul real de vin, în termeni reali și relativi a crescut în dauna consumului de bere, în realitate consumul a crescut ca urmare a creșterii autoconsumului. Consumatorul tradiționalist, necumpărător, cu resurse bănești limitate, s-a transformat în producător de vin pentru consumul propriu și al familiei. Ponderea autoconsumului de vin de 82,9% este superioară celei realizate pe ansamblul băuturilor alcoolice de 66,8% (tabelul 5.3).

Tabelul 2.4.3

Ponderea autoconsumului în consumul de băuturi alcoolice în România în 2001 (%)

Sursa: CNS

Din datele Comisiei Naționale pentru Statistică reiese că autoconsumul de băuturi alcoolice din România depășește jumătate din consumul mediu anual. Țăranii produc aproape în exclusivitate (90,7%) din vinul consumat în gospodărie și 71,2% din țuică și rachiuri. De fapt, în tradiția rurală românească, producția de struguri este utilizată pentru a produce în același timp vin și rachiuri, reziduurile rezultate de la mustul de struguri fiind apoi supuse fermentării pentru a produce rachiul din struguri.

Vinul nu este destinat numai consumului uman direct. El poate constitui materie primă pentru alte utilizări. Vinul este în special utilizat pentru obținerea de produse pe bază de vin și anume: vinul alcoolizat, distilat de vin, vin arsul, rachiul de vin și oțetul de vin. De asemenea, există o serie de produse obținute pe bază de subproduse vinicole și anume: alcool de origine viticolă, rachiul de drojdie, spumă de drojdie, rachiul de tescovină, rachiul aromat de tescovină.

Așa cum am văzut în subcapitolul anterior, România este o țară în care autoconsumul de vin deține peste jumătate din consumul de vin la toate categoriile socio-profesionale. În ultimii ani, ca tendință generală se observă o scădere a cantității de vin cumpărate și o creștere a autoconsumului. De altfel, această tendință este consecința plantării unei suprafețe importante de viță hibridă destinată aproape în exclusivitate pentru autoconsumul familial.

Dacă autoconsumul de vin este foarte ridicat, cantitatea medie de vin cumpărată în fiecare lună indică un consum mediu lunar moderat de 2,1 l/locuitor. Asta înseamnă că anual sunt puse în vânzare pe piața internă circa 3-4 milioane hl de vin. În tabelul 6.1 sunt prezentate cantitățile de vin livrate în 2000 la intern pe forme de proprietate. Valoarea producției livrate la intern și extern a atins în 2001 cifra de 2.570,7 milioane lei în această cifră incluzându-se și valoarea producției de coniac.

Tabelul 2.4.4

Cantitatea livrată la intern de sectorul privat, mixt și public în 2001

Sursa: CNS

Începând din 1996, România și-a accentuat caracterul de țară net exportatoare de vin, exportul de vin reprezentând în 1995 circa 0,3% din volumul valoric al exportului românesc și 30% din cel al exportului de „alimente, băuturi și tutun”. Pe piața intenațională, România deține o cotă de 0,9% din exportul mondial de vin și 1,8% din exportul european. În 1997, exportul românesc de vin a înregistrat o creștere spectaculoasă cantitativ (+82,6%) și o creștere valorică mai mică de +37,8% determinată de un nivel calitativ inferior al vinului produs în 1996. ponderea exportului în producția internă s-a dublat în 1997 față de anii precedenți, reprezentând 11% din producția internă.

O evoluție pozitivă a exporturilor de vin românesc s-a înregistrat și în primele opt luni ale anului 1998, când s-au exportat aproximativ 569,5 hl vin, în valoare de aproximativ 30 milioane dolari. Comparativ cu aceeași perioadă a anului anterior s-a înregistrat o creștere cantitativă cu 31% și una valorică cu 25%.

Din punct de vedere sortimental, exportul de vin este dominat de vinurile liniștite, din care mai mult de jumătate sunt vinuri albe, urmate de vinurile cu conținut alcoolic scăzut (sub 13%).

Orientarea geografică a exportului românesc de vin a cunoscut modificări importante în ultimul deceniu. Dacă înainte de 1989, fostul bloc comunist (CAER) reprezenta principala destinație a exportului românesc de vin, după 1990, exportul românesc de vin a fost orientat către țările Uniunii Europene cu preponderență. După mulți ani de absență de pe piețele vestice, astăzi, vinul românesc se regăsește din nou pe piețele vest-europene. Astfel, Germania rămâne principala destinație a exportului de vin românesc. Germania importă din România în special vin vărsat pe care îl îmbuteliază și îl vinde pe piața germană ca vin românesc. Pe locul doi în exporturile românești către statele membre ale UE se situează Marea Britanie, urmată de Suedia, austria și Olanda. În Marea Britanie se exportă de regulă vinuri îmbuteliate roșii, realizând o valoare medie foarte ridicată (105 US$/hl). Rusia și Republica Moldova dețin poziții importante în destinațiile de export ale vinului românesc. Astfel, Rusia a devenit a treia piață de export.

România continuă să producă vinurile clasice vechi, în timp ce cererea pe piața mondială pentru astfel de vinuri este în scădere, fiind înlocuită de noi tipuri de vinuri produse de producători noi, foarte dinamici din Africa de Sud, Australia și SUA.

2.5 Politica fiscală în sectorul vitivinicol

Vinul constituie alături de băuturile alcoolice, de carburanți și tutun, un produs asipra căruia toate statele aplică un număr de taxe și impozite. Vinul ca orice alt produs este impozitat direct prin taxa pe valoarea adăugată de 19% din valoare. În afară de TVA, băuturilor alcoolice li se aplică taxe speciale de consumație (accize). Instituite cu dublu scop și anume pentru a crește veniturile bugetare și pentru limitarea sau descurajarea consumului, accizele au fost introduse după 1990 și în România. Stabilite la început diferențiat în raport de proveniența internă sau internațională, taxele speciale de consumație din România au venit în contradicție cu prevederile GATT, iar după nenumărate intervenții și notificări ale organismelor internaționale, accizele au fost stabilite în conformitate cu prevederile acordului GATT, ca o sumă fixă pe grad de alcool.

Accizele și TVA-ul constituie cele două elemente determinante ale fiscalității aplicate alcoolului. Dreptul de accize constituie în ultimul timp o sursă importantă a încasărilor fiscale ale statului. În acest sens, legea a instituit actualizarea trimestrială a dreptului de a acciza în raport de rata inflației. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/1997 instituie o acciză de 34.000 lei pe litru de alcool pur. Ordonanța 50/1988 actualizează accizele pentru vin astfel: pentru vinuri nespumante 7200 lei hl/1 grad alcoolic; pentru vinuri spumoase 12.000 lei hl/1grad alcoolic; pentru vinuri spumante 36.000 hl/1 grad alcoolic; și pentru vermuturile și alte produse pe bază de vin cu o concentrație în alcool de până la 22%, inclusiv în volum 30.000 lei hl/1 grad alcoolic. Accizele la vinuri au fost actualizate în septembrie 1999 astfel: vinuri nespumoase 9.360 hl/1 grad alcoolic; vinuri spumoase 15.600 lei hl/1 grad alcoolic; vin spumant 46.800 lei hl/1 grad alcoolic.

Printr-o nouă ordonanță de urgență, Ministrul Finanțelor a încercat la începutul anului 1999 introducerea unei noi taxe de autorizare pentru comercializarea alcoolului variind între 50 milioane și 350 milioane lei pe an în funcție de producția anuală (pentru o producție de până la 40.000 hl, 50 milioane, pentru o producție între 40.000 hl și 120.000 hl, 200 milioane și pentru o producție de peste 350.000 hl peste 350 milioane). Tentativa Ministerului Finanțelor de a introduce o nouă taxă plătibilă anual a fost anulată de Senat, care consideră că această taxă este o taxă de autorizare a producerii și comercializării ce trebuie plătită la începerea activității și ca atare majoritatea producătorilor de vin fiind deja în operare, nu sunt obligați să o plătească.

Numeroase studii fiind efectuate în diverse țări demonstrează efectul fiscalității asupra cererii și consumului de vin. Din punct de vedere al concurenței pe piață, fiscalitatea își pune amprenta asupra concurenței. Faptul că autoconsumul deține o pondere atât de însemnată în consumul de vin din România, face ca acest instrument să nu aibă eficacitatea dorită, iar impozitarea să fie suportată exclusiv de sectorul întreprinderilor, nu și de micii producători. Micii producători privați artizanali din România au un avantaj comparativ cu cei autorizați, deoarece aceștia nu sunt obligați la plata TVA și a accizelor. Trebuie ținut cont că un producător de vin în România are de plătit pe lângă cele două taxe indirecte și o serie de taxe și impozite directe făcând ca pe total, nivelul fiscalității suportată de industria vinului să fie exagerat de mare.

Fiscalitatea exagerată face ca o importantă parte din producerea și comercializarea alcoolului, inclusiv a vinului să treacă din sectorul economiei oficiale în cel al economiei subterane. Astfel, contrabanda cu alcool a devenit o afacere foarte profitabilă în România, unde fiscalitatea pe litru de vin depășește 50% din prețul de vânzare al produsului. Acest lucru creează concurență neloială producătorilor ce activează legal, diminuându-le piața și afectându-le puterea economică.

Capitolul 3

Coordonatele activității S.C. Vincon Vrancea S.A.

3.1 Locul Vincon în viniviticultura județului Vrancea

Județul Vrancea reprezintă cel mai mare areal viti-vinicol al țării, cu o suprafață de 27 630 hectare vii pe rod în anul 2000. Producția obținută pe întinsele podgorii de la Panciu, Cotești, Odobești, Jariștea, Țifești, Bolotești, Cârligele etc, deține o pondere semnificativă în totalul producției naționale de struguri și vin. În tabelul următor, este prezentată suprafața viticolă pe categorii de unități a Județului Vrancea în anii 1998, 1999 și 2000. Se observă că această suprafață a scăzut în fiecare an, însă cu un procent nesemnificativ.

Tabel 3.1.1

Suprafața viticolă a județului Vrancea pe categorii de unități

Așa cum se poate observa, suprafața viticolă a scăzut atât la viile altoite, cât și la cele hibrid, însă aceste diminuări sunt datorate în general defrișărilor și îmbătrânirii viilor și sunt nesemnificative în raport cu suprafața totală.

Suprafața de vie aflată în proprietatea VINCON este, surprinzător de numai 360 ha, ceea ce înseamnă o pondere de numai 2,3% din suprafața totală a județului. Acest fapt se explică prin achiziționări masive de struguri de la producătorii particulari, cărora li se oferă între 1800-2700 lei/kg de struguri (2001), în funcție de conținutul de zaharoză din fruct. Spre exemplu, în campania de toamnă a anului 2000, societatea a achiziționat struguri în valoare de aproape 2.000.000 USD. Cele 25 de unități de producție, pivnițe și centre de colectare a strugurilor pot procesa pe sezon circa 150.000 tone de materie primă.

3.2 Prezentarea S.C. VINCON VRANCEA S.A.

Scurt istoric. Societatea s-a înființat în anul 1949, beneficiind de un potențial ridicat, dat fiind amplasarea sa geografică. Pe parcursul a două decenii, vinul produs la VINCON era livrat vrac spre alte centre de prelucrare și îmbuteliere din țară. În anii ’70, regimul comunist a dispus achiziționarea a trei linii de îmbuteliere performante, care au fost amplasate la Cotnari, Jidvei și Murfatlar, din acest motiv VINCON-ul neavând posibilitatea creării unei imagini de marcă pe piața românească a vinului, iar consecințele nu s-au lăsat așteptate. Societatea a fost privatizată în 1999, când fostul FPS deținea 82% din capitalul social. Principalul investitor a fost doamna Luchi Georgescu care deține și în prezent peste 50% din acțiunile firmei. Al doilea acționar în ordinea acțiunilor deținute este căpitanul echipei naționale de fotbal a României, Gică Popescu, care în luna mai a acestui an a intrat în posesia a 49% din acțiunile firmei, în urma unei oferte publice de cumpărare lansate pe piața valorilor mobiliare.

Date de identificare:

VINCON VRANCEA S.A.

Str. Avântului, nr. 12

Focșani 5300, jud. Vrancea

Tel: 037222100, fax: 037221574

VINCON MARKETING

Bd. Libertății, nr. 10, bl. 114, sc. 2, ap. 33

Sector 4, București

Tel: 013353686, fax: 013353566

VINCON DISTRIBUTION

Str Drumul între vii, nr. 26

Sector 3, București

Tel: 013467987, fax: 013467986

Forma juridică: Societate pe acțiuni cu capital privat

Actul de înființare: Registrul comerțului nr J39/225/1991

Cod fiscal: R 1446711

Capital social actual: 129.104.325.000 lei

Obiect de activitate: Fabricarea băuturilor alcoolice distilate

Președinte: Luchi Georgescu

Director: Georgel Costache

Structura organizatorică și de conducere

Directorul general al societății este Georgel Costache. Cu o pregătire managerială și tehnică vastă, atestată de diploma de expert în marketing, gestiune financiară și drept internațional, valabilă în Piața Comună, SUA și România obținută în urma doctoratului susținut la Bordeaux, în Franța în 1992, Georgel Costache conduce compania de peste 12 ani. Vicepreședinte al Asociației Degustătorilor Autorizați din România, specialist în vinuri roșii, conducând o echipă de ingineri oenoogi și tehnicieni de marcă, G. Costache încearcă să facă apreciate și cunoscute produsele purtând însemnele VINCON, fapt reușit în foarte mare măsură, dat fiind medaliile și destinațiile obținute la mari concursuri naționale și internaționale de profil.

Organigrama societății comerciale VINCON VRANCEA S.A.

În perspectivă se impune continuarea procesului de organizare a muncii și de găsire a celor mai bune căi de creștere a productivității muncii. Sunt necesare măsuri de îmbunătățire în continuare a managementului practic și de creștere a eficienței utilizării resurselor umane disponibile. Dintre acestea, cel puțin prioritare sunt următoarele:

Reproiectarea activității generale de management în sensul unei mai mari deschideri față de cerințele pieței;

Managementul strategic trebuie să devină foarte activ și previzional, să urmărească creșterea randamentului mediu, a performanțelor tehnice și tehnologice cu impact pozitiv în nivelul producției fizice;

Managementul economic trebuie orientat către creșterea gradului general de valorificare a produselor, reducerea și stabilizarea cheltuielilor, modernizarea sistemului financiar-contabil și statistic, promovarea unei politici de îndatorare strict dimensionate și urmărirea rambursării la timp a datoriilor.

3.3 Analiza diagnostic a activității financiare

Analiza evoluției veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor financiare pe ultimii 3 ani.

După cum se poate observa din tabelul următor, veniturile totale au înregistrat o dinamică negativă în ultimii 3 ani. Astfel, dacă în 1999 se înregistrau venituri totale de 110.441.076 mii lei, în 2000 au scăzut cu 16.695.180 mii lei, adică cu 15% față de nivelul anului anterior.

De asemenea, veniturile totale au scăzut și în 2001 față de 2000 cu un procent de 4,5%, ceea ce în cifre absolute înseamnă 4.373.644 mii lei. Acest fapt se datorează în cea mai mare măsură diminuării veniturilor din exploatare, care în 2000 au scăzut semnificativ față de 1999, cu 18 432 584 mii lei, adică cu 17% față de nivelul anului precedent.

Tabelul 3.2

Contul de profit și pierderi

Figura 3.1 Evoluția profitului net

Așa cum se poate observa din figura 3.1, profitul net a înregistrat un nivel ridicat în 2000, ajungând la suma de 1.358.521 mii lei, pentru ca în anul următor să înregistreze o diminuare semnificativă de 1.012.383 mii lei, ceea ce înseamnă în cifre relative un procent de 25,5% față de anul 2000. Aceasta se explică prin micșorarea veniturilor totale încasate de firmă în 2001, datorată în special scăderii vânzărilor pe piața internă. Nu același lucru se poate spune despre vânzările la export care au înregistrat o creștere de 27,8% în 2001 față de anul precedent, când exporturile au atins suma de 2584741. Exporturile sunt realizate în țări ca: SUA, Marea Britanie, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Polonia, Japonia, și Malesia, și reprezintă aproximativ 3-5% din cifra de afaceri.

Tabel 3.3

Evoluția cifrei de afaceri

mii lei

În 2000, cifra de afaceri a scăzut față de anul anterior la 84953987, de la 108091169, diminuându-se cu 23137182 mii lei, ceea ce înseamnă în cifre relative o scădere de 21,4%. În 2001, însă încasările firmei au crescut la 103 319 722, adică de 1,21 ori, ceea ce înseamnă în cifre absolute 18.365.735 mii lei.

Tabel 3.4

Structura activului

Din tabelul anterior se observă o evoluție ascendentă a activului total în perioada analizată. Astfel, dacă în 1999 acesta se situa la nivelul valorii de 112597036 mii lei, în 2000 a crescut de 1,11 ori, atingând valoarea de 125336331 mii lei. Creșterea înregistrată în 2001 față de 2000 este mai semnificativă, fiind de 146%, ceea ce în cifre absolute înseamnă 58216998 mii lei. În anul 2001 se observă o pondere ridicată a activelor circulante în totalul activului, fapt datorat în special creșterii semnificative a stocurilor, ca urmare a creșterii capacității de producție. Capacitatea de producție a atins un nivel actual de 12.500 sticle/lună, ca urmare a achiziționării unor instalații moderne de îmbuteliere, import Franța și Italia, fapt reflectat și în sporirea imobilizărilor corporale în 2001 față de 2000 cu aproape 20%.

Figura 3.3

Figura 3.4

Tabel 3.5

Structura pasivului

mii lei

Așa cum se observă din tabelul anterior, capitalurile proprii au înregistrat o evoluție ascendentă în cei 3 ani de studiu, atingând un nivel de 148.346.011 mii lei în 2001, reprezentând o pondere semnificativă de aproape 81% în structura pasivului total.

Figura 3.5

Evoluția numărului mediu de angajați

Numărul mediu de salariați a înregistrat o evoluție descendentă pe parcursul perioadei analizate astfel: în 1999, societatea avea un număr de 764 de angajați, în 2000, 645, iar în 2001, 595 salariați. În 2000, față de 1999, numărul mediu de angajați a scăzut cu 15,5%, adică cu 119 persoane. Același trend s-a menținut și în 2001, când au fost disponibilizați încă 50 de angajați, o diminuare cu 7,8% față de anul precedent.

Figura 3.6

Evoluția productivității muncii

Productivitatea muncii se poate calcula și ca raport între cifra de afaceri și numărul mediu de personal. Folosind această formulă se poate aprecia dinamica productivității muncii în perioada 1999-2001.

Figura 3.7 mii lei/pers.

Se poate observa că productivitatea muncii a scăzut în 2000 față de 1999 cu 7%, pentru a reveni în anul 2001 la valoarea de 173647 mii lei/persoană, înregistrând o creștere de 31,8%, ceea ce înseamnă în cifre absolute 41936 mii lei/persoană. Această creștere a survenit pe fondul disponibilizărilor de personal, atât în anul 2000 cât și în 2001.

Alți indicatori economico-financiari:

1) grad de mobilizare al activelor:

2) grad de lichiditate al activelor:

3) rata datoriilor:

4) solvabilitate generală:

5) solvabilitate financiară:

6) rata capitalului propriu față de activele fixe:

7) grad de îndatorare:

8) viteza de rotație a stocurilor:

9) rotația activelor fixe în CA:

10) rotația activelor circulante în CA:

11) rotația activelor totale în CA:

12) rata grevării veniturilor de datorii:

13) marja profitului:

14) rata rentabilității financiare:

15) rata rentabilității activelor totale:

16) rata rentabilității generale:

Figura 3.8

Marja normală pentru rata rentabilității financiare se încadrează în limitele 0,35-0,50. după cum se observă din graficul alăturat, rata solvabilității a fost mai mare decât marja normală. În 2000 chiar, aceasta este supraunitară, deci capitalul propriu a fost mai mare decât cifra de afaceri. Același fenomen se înregistrează și în 2001, datorită creșterii semnificative a capitalurilor proprii.

3.4 Concluzii pe baza diagnosticului financiar

Analiza rezultatelor financiare a identificat o serie de aspecte legate de activitatea firmei. Astfel, rata capitalului propriu a avut valori pozitive, mai mari decât 1, deci o situație favorabilă. Dacă în 1999 înregistra o valoare de 1,06, în 2000 a urmat o evoluție pozitivă ajungând la valoarea de 1,67. Din această evoluție rezultă că activele s-au achiziționat din capitalul propriu, se constată chiar o creștere a capacității de autofinanțare.

Din evoluția gradului de îndatorare, care a scăzut de la 0,5 în 1999 la 0,23 în 2000, se desprinde creșterea independenței financiare a firmei, prin micșorarea ponderii capitalurilor atrase, împrumutate, în totalul capitalului permanent.

Figura 3.9

Deși cheltuielile totale au scăzut constant în cei 3 ani de analiză, în anul 2001 s-a înregistrat o diminuare importantă a ratei rentabilității generale cu 73,5% față de nivelul anului 2000 și cu 60% față de nivelul înregistrat în 1999. acest fapt a avut drept cauză diminuarea consistentă în fiecare an a veniturilor totale. Cu toate acestea, în 2000, rata rentabilității generale a înregistrat o valoare de 0,0147 cea mai înaltă în perioada analizată. Deși activitatea desfășurată este profitabilă, se impune o reconsiderare a strategiei manageriale și comerciale a firmei în viitorul apropiat, pentru a majora efectele obținute.

Capitolul 4

ANALIZA ACTIVITĂȚII DE MARKETING LA S.C. VINCON S.A.

Marketingul agro-alimentar are o importanță deosebită în economie, dar el prezintă particularități ce-l deosebește de conceptul interdisciplinar de marketing. Doi factori în general împiedică utilizarea conceptului de marketing interdisciplinar în domeniul agro-alimentar determinând o particularizare a sa:

Marketingul se ocupă de regulă de deciziile de afaceri și obiective, în timp ce marketingul agro-alimentar s-a dezvoltat în principal ca un subiect de politică agricolă odată cu intervențiile guvernamentale (Baterman, 1976);

Structura sistemului agricol constă în mii de mici afaceri în care fermierii individuali au posibilități limitate de contact cu consumatorii și o capacitate limitată de management a combinării dintre produs, preț, promovare și distribuție (Meulenberg, 1986; Ritson, 1986).

4.1 Generalități privind marketingul vinurilor

O particularitate aparte a marketingului vinului constă în faptul că puține alte produse cunosc o disparitate de preț comparabilă cu cea înregistrată în domeniul viticol. La modul general, disparitățile de preț sunt importante în toate privințele: între regiunile de producție, între vinurile roșii și cele albe, între categoriile de vin etc. În concluzie, este deosebit de dificil de făcut o apreciere generală a diferențelor de prețuri existente în sectorul vin, mai ales dacă avem în vedere că anumite „vinuri de calitate” pot atinge niveluri de preț spectaculoase, în timp ce anumite vinuri de masă nu pot adesea să găsească o piață de desfacere în ciuda prețului redus.

Calitatea este un criteriu primordial în politica de marketing a vinului. Separarea vinului în „vin de masă” și „vin de calitate” exprimă comportamente diferite ale consumatorilor, indicând adesea tendințe divergente în evoluția consumului. Din punct de vedere al politicii de marketing, valorificarea tendinței favorabile manifestată de piață pentru una sau alta din cele două categorii de produse este foarte dificilă, dat fiind faptul că schimbările în structura de producție viticolă presupun perioade foarte mari de timp, astfel încât evoluțiile conjuncturale nu pot fi valorificate prin creșterea ofertei dintr-un anumit sortiment de vin. Mai mult, comportamentul consumatorilor față de cele două categorii de vin poate fi explicat prin elemente socio-economice distincte. De exemplu, consumul de vin de masă continuă o tendință tradiționalistă reprezentată de viața din mediul rural, în timp ce evoluțiile de pe piața vinului de calitate exprimă o ruptură de tendințele tradiționaliste. Astfel, în timp ce vinul de masă continuă să reprezinte băutura cotidiană a claselor cu vinuri relativ reduse, „vinul țăranului” și „vinul muncitorului”, vinul de calitate este din ce în ce mai mult vinul elitelor, vinul de sărbătoare, vinul de timp liber. Regulile ce determină cererea pentru cele două categorii de vinuri sunt diferite. În timp ce o creștere a nivelului venitului determină o reducere a consumului de vin de masă și creșterea ponderii vinului de calitate o scădere a venitului nu determină o reducere a consumului, ci mai degrabă substituirea vinului de calitate cu cel de masă.

Calitatea vinului relevă un produs alimentar complex. Un aliment comportă un pachet de caracteristici susceptibile să aducă consumatorului mai multe satisfacții. Există caracteristici nutriționale, igienice, economice, (servicii grefate pe aliment), socio-culturale (simbolism socio-cultural). Calitatea, așadar, este un concept multidimensional, iar consumatorul alege în funcție de aspectul pe care el îl privilegiază. De asemenea, modul de consum influențează din ce în ce mai mult politicile de marketing. Evoluția către produsul-serviciu diferențiază de asemenea din ce în ce mai mult vinul de masă de cel de calitate. În timp ce vinul de masă rămâne în cea mai mare parte un produs consumat acasă, vinul de calitate devine din ce în ce mai mult un produs-seviciu. Dezvoltarea restaurantelor, fie că este vorba de cele gastronomice sau de cele cotidiene (fast-food, cantine) progresează rapid. Astăzi mai mult de 40% din cheltuielile alimentare ale consumatorului american și o treime din cele ale consumatorului canadian merg către restaurante în Europa, procentul este mai mic (15-20%), iar în România restaurantul rămâne încă un serviciu accesibil unei mici minorități.

În politica de marketing a vinului, preocupările crescânde ale consumatorului pentru sănătate joacă un rol esențial. Odată cu mișcările organizațiilor de luptă împotriva alcoolului, o nouă ideologie s-a dezvoltat, cea a alimentelor sănătoase, incluzând aici și vinul. Se consumă din ce în ce mai mult produse „fără zahăr”, hipolipidice, cu conținut caloric redus, vitaminizate, fără alcool, etc. Știința nutriției, dietetica, informația nutrițională a consumatorilor joacă un rol deloc de neglijat în politicile de marketing. Această nouă ideologie alimentară a survenit în urma unei dezvoltări accelerate a industriei agro-alimentare ce a dat naștere unui „rău alimentar”: excese de îngrășăminte, de pesticide, aditivi și coloranți etc. Consumatorul nefiind în măsură să-și controleze alimentele ce le consumă s-a organizat și reacționează.

Controlul concentrației reziduurilor de pesticide nu era foarte frecvent în trecut. Astăzi există norme armonizate la nivelul Uniunii Europene ce stabilesc valorile maxime tolerate. Metodele de analiză și eșantionaj se armonizează, iar accesul pe piață este din ce în ce mai restricționat de aceste norme. Strategia de marketing trebuie să ia în considerare reglementările uniformizate legate de controlul producției și utilizării substanțelor remanente.

Un alt aspect specific marketingului vinului este nivelul ridicat de fiscalitate ce intervine în comercializarea acestui produs. Taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe vamale, taxe de licență pentru comercializare sunt numai câteva din cele mai cunoscute elemente de fiscalitate pe care diferitele state le aplică acestui produs care alături de tutun și carburant sunt surse sigure de venituri pentru bugetul oricărui stat. De aceea, strategiile de marketing trebuie să ia în considerare acest element important, ce mărește adesea substanțial preșul de vânzare al vinului. Spre deosebire de celelalte produse alimentare care beneficiază de regulă de o rată redusă a TVA, vinul, alături de alcool, nu sunt incluse în categoria alimentelor sau a produselor de strictă necesitate și ca atare nu beneficiază de reducerea TVA.

Nivelul TVA-ului variază între 5% în Portugalia, la 25% în Suedia și Danemarca.

Efectul accizelor și al TVA-ului asupra consumului de vin și alte băuturi alcoolice face obiectul a numeroase studii și analize economice. Aceste studii sunt foarte complexe, sarcina fiscală constituind un factor explicativ printre mulți alții. În particular se pune întrebarea privind efectul fiscalității asupra concurenței între diferite tipuri de alcool, de exemplu între vin și bere. În mod cert un nivel ridicat de fiscalitate determină un nivel scăzut de consum.

4.2 Politica de produs

Principala variabilă controlabilă în mixul de marketing o reprezintă produsul. De-a lungul timpului, au existat multe încercări de a da o definiție completă conceptului de produs, fiind definit ca un lucru, ca o compensație oferită celor ce doresc să plătească pentru ea sau ca un ansamblu de satisfacții.

Zikmund și d’Amigo definesc produsul ca un ansamblu de satisfacții. Definirea produsului drept un ansamblu de satisfacții prezintă o serie de avantaje. În primul rând, această definiție accentuează satisfacția furnizată de către produs cumpărătorului. Aceasta este o definiție orientată către client, fiind foarte consistentă cu conceptul modern de marketing. În al doilea rând, definirea produsului prin paleta de satisfacții accentuează ceea ce cumpărătorul obține și nu ceea ce vânzătorul vinde. Importanța acestei abordări rezidă în faptul că mulți cumpărători obțin beneficii intangibile și psihologice de la produsele cumpărate, de care vânzătorii pot să nu fie la curent. Interpretarea largă a conceptului de produs permite agenților de marketing să segmenteze piața, deoarece oamenii sunt diferiți în ceea ce privește propriile lor nevoi, doi oameni diferiți pot fi satisfăcuți în mod diferit de același produs.

Asociația Americană de Marketing (American Marketing Associations), definește produsul drept orice poate fi oferit pe piață pentru prezentare, achiziție folosință sau consum, destinat să satisfacă o nevoie sau o dorință. Acesta poate cuprinde obiecte fizice, servicii, locuri, organizații și idei.

Am văzut mai înainte când am definit vinul ca produs agro-alimentar ca o serie de caracteristici intriseci (senzații olfactive și gustative, efectul euforizant, terapeutic și energetic) motivează comportamentul consumatorilor. Pe de altă parte, semnificațiile sociale, culturale, religioase și economice influențează în egală măsură cererea de vin. În definirea unei politici de marketing a vinului trebuie să pornim de la conceptul de produs total. Acesta înseamnă că atunci când dorim să dezvoltăm o strategie a produsului vin, trebuie să vedem vinul nu numai ca o simplă băutură ce are anumite caracteristici detectabile prin metode organoleptice și de laborator, ci trebuie să luăm în considerare toate aspectele intangibile ce adesea produc consumatorului cea mai mare parte a satisfacției oferite de cumpărarea și consumul produsului respectiv. Majoritatea cumpărătorilor de vin nu cumpără pur și simplu o băutură alcoolică, ci beneficiază de servicii adiționale oferite odată cu produsul. Spawton (1191) notează că aceste extra beneficii includ prețul, locul de desfacere al produsului, personalitatea podgoreanului, respectabilitatea agentului distribuitor și mixul comunicării care constă în discuțiile directe, jurnalismul vinicol, promovarea vânzărilor și publicitatea.

Vinul, ca produs, încorporează o gamă largă de aspecte, de la produsul tangibil (băutura alcoolică) la aspecte intangibile, servicii și idei. Pe lângă caracteristicile primare intrinseci ale vinului (gust, miros, limpiditate, tulbureală, culoarea, gradul de spumare și joc), dimensiunile auxiliare ale produsului vin cuprind ambalajul, îmbutelierea, reputația, vechimea, denumirea, marca, recomandări de consum, prestigiul casei de distribuție etc. Toate aceste aspecte pot furniza beneficii suplimentare care în combinație cu produsul de bază pot îmbunătăți satisfacerea consumatorului. La acestea se pot adăuga o serie întreagă de servicii. Dacă vinul este comercializat în restaurant, produsului vin îi sunt asociate o gamă întreagă de servicii cum ar fi ambianța, calitatea servirii vinului, răcirea lui, atmosfera din restaurant, promovarea unor meniuri specifice de mâncare etc. În definirea unei politici adecvate a produsului vin un rol deosebit de important îl joacă îmbinarea caracteristicilor primare cu cele auxiliare și cu serviciile aferente.

Gama sortimentală a vinurilor produse într-o regiune sau o țară joacă un rol major în definirea strategiei de marketing. În țara noastră se produc potrivit Legii viei și vinului următoarele categorii de vinuri (albe, roze și roșii);

Vinuri de consum curent;

Vinuri de calitate superioară (VS);

Vinuri cu denumire de origine controlată (DOC);

Vinuri cu denumire de origine controlată și trepte de calitate (DOCC);

Cules la maturitatea deplină (DOCC-CMD)

Cules târziu (DOCC-CT)

Cules la înnobilarea boabelor (DOCC-CIB)

Îmbuteliat la producător;

Îmbuteliere specială;

Vin de vinotecă;

Vin medaliat;

Soi pur;

Vin de butoaiele alese;

Comoara pivniței;

Rezervă;

Vin tânăr;

Vin maturat în baricuri;

Vinuri speciale ce cuprind vinurile spumante și spumoase, vinuri aromatizate de tip vermouth și pelin, precum și cele alcoolizate.

În regiunile producătoare, vinul este evident disponibil la locul de consum și constituie o componentă tradițională a consumului. Frecvența consumului în aceste regiuni este cea mai ridicată. În ultimii ani, pe plan mondial se constată o diminuare a frecvenței consumului, însoțită de o exigență sporită pentru calitate. În regiunile neproducătoare, frecvența consumului este evident mai scăzută. În rândul acestora există consumatori avizați, dar un număr din ce în ce mai mare de amatori consumă vin, fiind foarte atenți la calitatea vinului consumat. Așadar, calitatea vinului constituie un criteriu primordial în evoluția consumului.

Studiile de marketing din domeniul vinului relevă faptul că criteriile pe care consumatorii le consideră esențiale în alegerea unui vin sunt în ordine: calitatea, buchetul, imaginea, ambalarea, autenticitatea, influența și prețul.

Toate studiile de marketing ale vinului indică faptul că nivelul de calitate este principalul factor ce influențează decizia cumpărătorului de a alege un vin sau altul. De exemplu, în SUA creșterea prețului vinului de calitate importat din Europa nu a fost urmată de o scădere a consumului, ci din contră de o creștere a acestuia indicând o preferință clară a consumatorilor pentru calitate.

Patru caracteristici sunt definitorii pentru a aprecia calitatea unui vin: transparența, culoarea, buchetul sau aroma și gustul. Calitatea unui vin constă în transparența, limpezimea și calitatea culorii, care trebuie să fie cât mai apropiată de cea a soiului de strugure din care este obținut. Buchetul trebuie să fie cuceritor și apropiat de caracteristicile soiului. Gustul unui vin de calitate presupune un echilibru între aciditate, corpolența, tanin și alcool.

În lumea comercianților de vinuri există degustători specializați, ce au atins performanța nu numai să evalueze calitatea vinului, dar în același timp să anticipeze și să înțeleagă preferințele consumatorului. Abilitatea evaluării calității vinului se bazează în mare măsură pe experiența anterioară a degustătorului. Toate aprecierile calității vinului sunt subiective, fiind influențate de memoria vinurilor testate anterior. Astfel, calitatea vinului este mai ușor de recunoscut decât de definit. Creșterea abilității degustătorului poate fi ameliorată prin degustări frecvente și repetate și prin instruirea lor de către degustători experimentați. În mediul degustătorilor de profesie s-au stabilit clasamente și sisteme de clasificare. O grilă de clasificare constituie o înregistrare permanentă a analizelor senzoriale ce pot fi utilizate pentru compararea unor degustări succesive ale aceluiași vin sau a unor vinuri diferite. Un exemplu de grilă de clasificare este așa numita „Davis 20-point Scale”, definită de către Departamentul de Viticultură și Oenologie al Universității Davis din California.

„Davis 20-point scale”

Potrivit grilei Davis:

Un scor de 17-20 denotă vinurile cu caracteristici stabile foarte bine conturate;

13-16 vinuri standard care nu au nici caracteristici permanente, dar nici defecte;

9-12 vinurile sunt acceptabile comercial, dar au defecte identificate;

5-8 vinurile se situează sub acceptabilitatea comercială;

1-4 vinurile sunt complet alterate.

Calitatea vinului este dată înainte de toate de calitatea strugurilor din care este obținut. Calitatea strugurilor depinde direct de compoziția fructului în momentul recoltării, care la rândul ei este determinată de condițiile climatice în arealul de producție. Cercetările întreprinse peste tot în lume demonstrează că condițiile climatice reprezintă factorul esențial al calității strugurilor și deci al calității vinului. Trei factori sunt în mod esențial determinați de climă: conținutul în zahăr, acidul și pH-ul.

Studii întreprinse recent, indică efecte benefice ale alcoolului consumat cu moderație asupra sănătății constând în protejarea împotriva maladiilor cardiovasculare, efecte favorabile asupra longevității precum și alte beneficii.

În ultimii cinci ani s-au întreprins numeroase studii pentru a analiza efectele diferitelor componente ale vinului asupra sănătății. Aceste studii au demonstrat că vinul poate preveni sau întârzia apariția cancerului, elimină bacteriile ce afectează stomacul și au efecte antioxidante specifice. Elementul benefic cel mai aparent conținut de vin este reprezentat de compușii fenolici cunoscuți ca antioxidanți care inhibă formarea tumorilor canceroase și reduce depunerile de grăsime din artere. De asemenea, vinul reduce riscul de cancer la sân. Studii întreprinse recent la Universitatea din Virginia de Vest, SUA, demonstrează că vinul reduce riscul infestării cu salmonele și înlătură un număr de bacterii ce produc afecțiuni ale stomacului. Efectele benefice ale vinului sunt amplificate de consumul în timpul mesei și de un stil de viață moderat.

Tehnologia modernă, utilajele și liniile de îmbuteliere moderne permit societății VINCON VRANCEA SA, obținerea unei game variate de vinuri, dar nu numai. Societatea produce de asemenea, vinarsuri, băuturi spirtoase, lichior, oțet. Se are în plan achiziționarea unor linii de îmbuteliere pentru bere și apă minerală.

Vinuri albe

Cu noile tehnologii, în cadrul societății s-au obținut vinurile de calitate superioară GOLDEN de ODOBEȘTI și MUSCATEL, vinuri sortiment ce aparțin în exclusivitate SC VINCON VRANCEA SA, cele mai vândute vinuri de consum curent din România, ca și soiurile pure Galbenă de Odobești, Riesling ori Muscat Ottonel, Tămâioasă Românească.

GALBENA DE ODOBEȘTI, „vinul de aur al Vrancei”, cel mai vândut vin din România în rețeaua de restaurante, este un soi specific Podgoriei Odobești, un vin demidulce, cu 18 g/l zahăr natural provenit din struguri.

SOI PUR RIESLING „Podgoria Cotești” este un vin proaspăt, sec, de culoare alb verzui, obținut din plaiul viticol CÂRLIGELE.

Este un vin acid, vioi, sprinten, suficient de rotund, cu prospețime și fructuozitate, specific podgoriei Cotești. Temperatura optimă de servire este de 6-8oC.

MUSCAT OTTONEL Podgoria Cotești, vin alb, demidulce, obținut cu cele mai moderne tehnologii de vinificare, beneficiind de cele mai prielnice condiții de microclimat, rezultând un vin galben-verzui, echilibrat și armonios, cu aromă elegantă, de o finețe deosebită, caracteristică soiului Muscat Ottonel. Pentru a-și etala perfect calitățile, se recomandă servirea la o temperatură moderată de 7-10oC.

Vinuri roșii

Prin aplicarea unei tehnologii apropiată de cea din BORDEAUX-FRANȚA, unde se obțin cele mai bune vinuri roșii din lume, SC VINCON VRANCEA SA a devenit după 1994 numărul unu în obținerea vinurilor roșii de înaltă calitate din România.

În acest sens, cu ajutorul a 60 de instalații marca ROTTO și prin aplicare unei tehnologii moderne (macerarea pe boștină, urmată de o fermentație nalolactică) s-au obținut vinuri soi PINOT NOIR, MERLOT, CABERNET SAUVIGNON, FETEASCĂ NEAGRĂ de cea mai bună calitate.

Prin aplicarea unei macerări pe boștină, cu o durată scurtă de 3-4 zile, s-a obținut PINOT NOIR REZERVE ce se exportă în Anglia, Finlanda și Suedia, vin mai puțin extractiv, rotund, fructuos, elegant și discret. Vinul prezintă arome bogate din primul an și dezvoltă un buchet ușor catifelat din al doilea an de învechire, devenind mai plăcut la gust, cu personalitate, plin și echilibrat. Se asociază discret cu fripturi în sânge (porc, vânat). Simfonia de culoare, buchetul deosebit, finețea și savoarea caracteristică l-au propulsat cu succes în categoria consumatorilor tineri (20-30 de ani).

CABERNET SAUVIGNON VAMPIRE este regele vinurilor românești, fiind obținut printr-o selecție riguroasă a teritoriului din podgoria ODOBEȘTI și o macerație prelungită pe boștină de 12-14 zile, care permite obținerea unui maxim de arome și o bună evoluție a taninurilor. Este un vin trufaș și puternic, plin de vigoare, haiducesc, cu o ținută care impune respect și admirație. Vinul prezintă o culoare roșie intensă cu o frumoasă nuanță rubinie, aromă specifică amintind de cea de vegetație sălbatică cu seve puternice, peste care se suprapune un buchet nobil și complex. Vinul este dur și sălbatic în primul an, dar se rotunjește, capătă moliciune și suplețe prin învechire în butoaie de stejar și mai apoi în sticlă.

Vinul Cabernet Sauvignon se savurează pe îndelete, cu înghițituri mici, căutându-se senzațiile de voluptate pe care culoarea, buchetul și gustul le provoacă.

Se exportă în SUA prin TRANSILVANIA CELLARS LOS ANGELES.

MERLOT VALEVERDE, Podgoria Cotești, este obținut prin macerare medie de 7-10 zile, fiind un vin cu personalitate distinctă, corpolent și armonios, de culoare roșu rubiniu, destul de catifelat, cu un parfum caracteristic, cu tentă de fructe de pădure (mure, zmeură). Se poate consuma tânăr sau după învechirea în vase de stejar și butelii de sticlă. Prin evoluție relativ ușoară, în vase de lemn de stejar (1-2 ani) se apreciază prin armonia însușirilor organoleptice (alcool, culoare intensă și catifelare). Recomandabil a se consuma cu preparate din organe (ficat, rinichi) și vânat tânăr. Este vinul ce a pătruns cu cel mai mare succes pe piața SUA.

Gama „DOMAINES VINCON” este o gamă de vinuri albe, tinere, obținute cu cele mai moderne utilaje de vinificație (prese pneumatice PRUHLO-Franța, instalații de fermentare la temperatură dirijată CADALPE-Italia) ce au permis păstrarea aromelor naturale din struguri: Riesling, Fetească Albă, Fetească Regală, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel și Șarbă. Sunt vinuri fine cu o tărie alcoolică de 12,5% vol., ambalate în butelii de 0,75l, obținute pe renumitele podgorii de la Cotești, Odobești și Panciu. Șarba este un soi unic în lume, se cultivă doar la Odobești, iar vinul obținut din acești struguri este un vin dulce. Această gamă a fost creată în urma analizelor preferințelor consumatorilor, care preferă îndeosebi vinurile albe, demidulci și semiaromate.

Gama „VINURI DE AUR TRADIȚIONALE” cuprinde vinuri albe, dulci și demidulci: Galbenă de Odobești, Tămâioasă Românească, Muscat Ottonel, Grasă de Moldova, Busuioacă de Bohotin. Sunt cele mai cunoscute și mai solicitate vinuri de pe piața românească.

Gama „Beciul Domnesc” cuprinde vinuri roșii medaliate cu aur, cu o personalitate distinctă, obținute prin maturare în butoaie de stejar și învechite în sticle în pivnița construită la Odobești în timpul domniei lui Ștefan cel Mare.

Gama „VAMPIRE” – gamă de vinuri roșii recunoscute și apreciate pentru noblețea. Finețea și originalitatea lor atât pe piața internă cât și la export.

Gama „PROLES PONTICA” – gamă de vinuri cu o popularitate unică, datorată unui raport excelent preț-calitate, vizând în special consumul în familie, la petreceri, ieșiri în natură.

Gama „ESTATE CELLARS” – gamă de vinuri conceptualizată ca o familie nobilă și cuprinde o selecție riguroasă a unor vinuri de excepție, mature, perfect echilibrate.

Societatea mai produce și sortimente de vinuri premiate clasice și tradiționale, apreciate pe piața internă și la export din soiurile cu struguri Sauvignon, Riesling, Muscat, Merlot etc.

Vinuri de export

Merlot ’99 este un vin roșu demidulce, proaspăt , 100% din struguri Merlot. Roșu strălucior, fructuos, cu un tanin ușor, este tocmai potrivit pentru o cină excelentă.

Cabernet Sauvignon ’99 este un vin roșu demidulce, suplu, cu un gust sublim, cu o aciditate ușoară. A fost cel mai vândut vin în 2000.

Merlot ’97- vin roșu demidulce, echilibrat, este foarte apreciat, mai ales în Asia (Japonia, Malaesia, Coreea).

Cabernet Sauvignon ’98, roșu, plin de caracter, este unul dintre cele mai vândute vinuri în țările scandinavice (Finlanda, Suedia, Norvegia și Danemarca).

Merlot ’95. de 2 ani de zile este cel mai vândut vin al VINCON în SUA. A primit multe distincții la târgurile și concursurile de vin.

Fetească albă – vin alb cu caracter puternic. Este recomandat a se servi la temperatură de 8-100C împreună cu preparate din carne albă sau pui.

Riesling 2000 – vin alb sec, tânăr, cu o aromă plăcută de fructe, bine echilibrat, luminos, este potrivit pentru o cină specială, dar și pentru prânz. Este recomandat a se servi la temperaturi de 8-100C.

Toate vinurile nobile obținute sunt rodul efortului și dăruirii unei echipe de ingineri oenologi, a unor tehnologii de marcă cu o pregătire profesională deosebită și specializare în Bordeaux-Franța. Vinurile roșii: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir și Feteasca Neagră reprezintă mândria specialiștilor oenologi care au reușit prin talentul lor să le așeze pe poziția de vinuri de clasă medaliate la numeroase concursuri interne și internaționale. Calitatea vinurilor roșii produse de VINCON VRANCEA este atestată totodată și de partenerii stabili pe care compania îi are de mulți ani la export cu firme din SUA, Marea Britanie, Norvegia, Finlanda, Danemarca, Polonia, Japonia și Malaesia. Valoarea exportului reprezintă circa 8-10% din cifra de afaceri.

Vinurile vechi și colecția de vinotecă reprezintă pentru companie dovada incontestabilă a valorii tradiției și calității în timp a vinurilor obținute. Peste 50.000 sticle cu vin de excepție sunt păstrate în pivnița „Beciul Domnesc”, construită la Odobești în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și reamenajată în 1680, edificiu inclus în programele de conservare UNESCO.

Este, de fapt, o mică bijuterie a companiei, o comoară în care se păstrează vinuri deosebite, provenite din recolte de calitate excepțională. Cel mai vechi este din 1949, Cabernet Sauvignon de Odobești, însă se pot găsi și alte rarități: un Merlot de Cotești din 1957, un Pinot Noir din 1967, un Aligote din 1971, medaliate cu aur la concursurile profesionale din domeniu. Beciul a fost construit din piatră ponce, esențială pentru circulația aerului. De asemenea, în același scop, vinoteca este prevăzută și cu aerisiri laterale, temperatura și umiditatea rămânând constante. Nota de autenticitate este dată de praful depus pe sticle și pânzele de păianjen care întregesc decorul și te trimit înapoi în timp, pe vremea când a fost adusă aici cea mai veche sticlă. Vinoteca trebuie apreciată în primul rând pentru buchetul de sticlă și pentru culoare, galben auriu (pentru vinul alb) sau cărămiziu (pentru vinul roșu), dar și pentru înnobilarea calităților sale în timp.

În cazul vinului, pe lângă calitățile intrinseci ale acestuia, un rol important în succesul produsului pe piață îl are ambalarea și etichetarea.

Ambalajul, în general poate include 3 niveluri de material. În cazul vinului, butelia care este contzainerul în care se vinde vinul este primul ambalaj. Al doilea ambalaj este materialul ce protejează primul ambalaj și care este de regulă aruncat când produsul este desfăcut pentru utilizare, de exemplu cartoanele în care se ambalează sticlele de vin. Ambalajul de transport este necesar pentru a facilita depozitarea, încărcarea-descărcarea, transportul etc., de exemplu paleții pentru depozitarea și transportul unor loturi de cutii cu vin.

În mod tradițional, decizia de ambalare are la bază costul ambalajului și factorii de producție. Funcția de bază a ambalajului este să conțină și să protejeze produsul. În zilele noastre însă, numeroși factori au făcut din ambalare un important instrument de marketing. Dezvoltarea magazinelor cu autoservire necesită ca ambalajul să joace o serie de funcții de vânzare precum atragerea atenției, descrierea produsului, aparență, facilitarea transportului etc., companiile sunt din ce în ce mai conștiente de puterea pe care o exercită un bun ambalaj pentru crearea unei recunoașteri imediate de către consumator a firmei sau mărcii. Decizia de realizare a ambalajului este foarte importantă și cuprinde un set de decizii referitoare la mărime, formă, material, culoare, text, nume de marcă, etichetă, precum și restricțiile impuse în domeniu de diferitele reglementări.

Publicul este preocupat de ambalaje și etichete care pot fi false sau înșelătoare. Întrucât ambalajul personalizează produsul, înmulțirea cazurilor de contrafacere este din ce în ce mai frecventă. Astfel, societățile de vinificație din România trebuie să investească în elemente de identificare greu imitabile pentru a putea evita contrafacerile și falsurile (vezi „Cotnari-ul cu hologramă”). Și SC VINCON SA s-a confruntat cu asemenea probleme, acționând în justiție pe cei care au încercat să îmbutelieze și să comercializeze vinuri falsificate sub însemnele societății.

Galbena de Odobești deține primul loc în topul preferințelor falsificatorilor, deoarece deține o piață importantă cu vânzări semnificative. Temporar, SC VINCON SA a retras din producție și campaniile publicitare acest vin deoarece s-a dovedit că se vindea mai multă Galbenă de Odobești, dar nu din cea produsă de societate.

Consumatorii sunt de asemenea preocupați de dimensiunile și formele ambalajelor care pot induce în eroare și pot face comparațiile de preț mult mai dificile. Majoritatea statelor au reglementat volumul buteliilor permise pentru ambalarea băuturilor alcoolice. Multe critici sunt legate de costul excesiv al ambalajului care mărește artificial prețul produsului. Este cazul ambalajului secundar, care se aruncă imediat ce produsul este dezambalat și se pune problema ce valoare are acesta pentru cumpărător. De exemplu, sticlele cu vin sunt adesea împachetate în casete individuale din lemn.

Vinul este un produs care, de regulă, poartă amprenta și prestigiul producătorului, iar pentru aceasta îmbutelierea în țările vechi producătoare se face în mod tradițional la locul de producție. Dacă pentru vinul de consum curent vânzarea vrac și ambalarea nu pun probleme deosebite, în schimb pentru vinul de calitate cu denumire de origine controlată se pune problema controlului autenticității.

Ambalarea vinului este generatoarea unei adevărate industrii pe verticală constând din producerea de butelii, dopuri, etichete, navete, paleți etc. Dacă vinul de masă poate fi îmbuteliat în recipienți din plastic, cutii de carton, butoiașe din lemn, vinul de calitate se îmbuteliază în exclusivitate în butelii de sticlă.

Aici se pune problema alinierii capacității buteliilor și a standardelor de producție a acestora, astfel încât diferitele segmente din industria verticală a ambalajelor să fie compatibile. O serie întreagă de directive europene stabilește volumul buteliilor destinate îmbutelierii vinului în funcție de tipul de vin și destinația lui. Circa 15 capacități standard sunt admise oficial de instituțiile europene de profil. În afară de volume standard frecvent utilizate au fost stabilite și volume autorizate pentru colectivități, dar și pentru consumul intern, pe vapor sau în avion.

Capacitățile sunt garantate mai ales atunci când buteliile sunt utilizate ca recipienți măsură. Aceasta semnifică faptul că sticlele corespund unui volum de umplere exact la nivelul dat, la o temperatură de 200C. Acest conținut este recunoscut printr-un mic epsilon marcat pe fundul buteliei sau pe peretele buteliei în partea de jos. Tot în același loc se marchează de regulă distanța ce trebuie păstrată între extremitatea gâtului buteliei și nivelul de umplere al vinului pentru ca la temperatura de 200C, capacitatea să fie garantată.

Așa cum menționam mai sus, butelia reprezintă ambalajul principal pentru vin, dar alături de butelii, ambalajul este format din dop și etichetă. De regulă, vinul de calitate se astupă cu dop de lemn de plută. Dopul este utilizat pentru individualizarea producătorului și autentificarea originii. Dopul are înscris pe el efigia firmei producătoare sau de îmbuteliere și alte elemente de siguranță. Alături de dop se mai utilizează capse metalice, dopuri de plastic sau cauciuc. Vinurile spumoase sau spumante necesită atât butelii, cât și dopuri speciale, care de regulă sunt asigurate cu o capsulă de fixare. Costul dopului pentru vinul de calitate nu este neglijabil. Dopul se maschează cu banderole de plastic, metal sau hârtie.

Producătorii și comercianții trebuie să-și identifice produsele prin etichetare. Eticheta poate varia de la o simplă inscripție atașată produsului până la elemente grafice ce fac parte integrantă din ambalaj. Eticheta are multiple funcții, de la identificarea produsului printr-un nume, marca, semn, la informarea consumatorului despre conținut, data fabricației, instrucțiuni de folosire, până la promovarea produsului prin atractivitatea graficii etichetei și chiar constituie element de autentificare și prevenire a contrafacerilor și falsurilor. Etichetele se demodează rapid și trebuiesc actualizate frecvent.

Pentru vin, eticheta este cartea de identitate a vinului. Producătorul poate avea interesul să adauge o contra etichetă dând informații complementare mai detaliate care i se par susceptibile de a orienta alegerea consumatorului, în special cele legate de caracteristicile vinului, gust, textură, cepage, grade, durata optimă de conservare, temperatura recomandată pentru servire, sugestii de feluri de mâncare și circumstanțe de consum, cod de bare. În ceea ce privește informații tehnice se pot indica elemente ale regiunii de producție, randament, prezentarea unei hărți situând regiunea și zonele de producție.

Mișcările de protecție a consumatorilor din Europa au militat puternic pentru înscrierea pe etichetă a conținutului în dioxid de sulf (SO2), utilizat în vinificație pentru limpezirea și stabilizarea vinului.

4.3 Politica de preț

Prețul este în egală măsură un concept economic și un instrument de marketing. În teoria și practica economică, dar și în studiile de marketing, prețul reprezintă una dintre cele trei variabile esențiale ale pieței: cerere, ofertă și preț. În studiile de marketing, prețul este o variabilă controlabilă cu o situație oarecum specială în mixul de marketing. El nu este nici o componentă pur endogenă, dar nici exclusiv exogenă. Ca variabilă controlabilă în funcție de situația din țara respectivă, prețul poate ocupa o multitudine de poziții intermediare între aceste două situații extreme.

Prețul este probabil elementul cel mai flexibil al mixului de marketing, deoarece este elementul care poate fi schimbat cel mai repede ca răspuns la schimbările din mediul economic. Prețul este utilizat ca un instrument de marketing, deoarece el adaugă o valoare simbolică bunurilor sau serviciilor. Un preț ridicat poate sugera un statut social ridicat, pe când un preț scăzut poate sugera o negociere, sau un discount utilizat pentru a încuraja cumpărarea de către clienți, care altfel nu ar fi cumpărat bunul sau serviciul respectiv.

Însoțitor permanent al produsului, prețul nu constituie o reflectare exclusivă a acestuia. El se transpune ca element de contact și armonizare între produs și mediul căruia i se adresează. În raport cu rolul întreprinderii la stabilirea prețului produsului, literatura occidentală din domeniul marketingului utilizează perechea de termeni „prețuri administrative” și „prețuri determinate”. În raport de structura pieței pe care acționează, pentru un agent economic, preșul poate fi o variabilă mai mult sau mai puțin controlabilă și deci, poate constitui un element strategic în mixul de marketing.

În nivelul și structura prețului se reflectă nu numai condițiile interne de desfășurare a activității economice din întreprindere, ci și mediul macroeconomic în care activează agenții economici dintr-un sector de activitate, în cazul nostru viticultura. Prețul uni produs nu poate avea existență izolată, el se interconectează cu prețurile produselor și serviciilor tuturor agențiilor ce constituie filiera produsului respectiv. Astfel, prețul produsului unei întreprinderi încorporează prin intermediul costurilor, alte prețuri aparținând verigilor aflate în amnote în cadrul filierei produsului. La rândul său, acesta va constitui în aval o componentă a altor prețuri.

În această interconexiune a prețurilor, foarfeca prețurilor poate acționa pozitiv sau negativ asupra prețului final de vânzare a produsului. În condițiile de tranziție din România, în care capitalizarea băncilor în condiții de inflație ridicată, s-a făcut în detrimentul capitalizării agenților economici, precum și în condițiile deschiderii forfecii prețurilor, structura prețului de vânzare a vinului reflectă ansamblul condițiilor macroeconomice în care funcționează viticultura românească. Structura costului de producție în prețul de vânzare al vinului în anul 1994, așa cum reiese din figura 3.3.1. indică o situație de dezechilibru în care structura prețului de vânzare a vinului 52% o reprezintă fiscalitatea și dobânzile bancare, în timp ce costurile materiale și salariale reprezintă numai 44%.

În România, foarfecele prețurilor au acționat și continuă să acționeze în defavoarea activității viti-vinicole, favorizând sectoarele industriale furnizoare de inputuri viticulturii în dauna activității agricole. Față de anul 2000, în 1993, prețul strugurilor a crescut în medie de 9 ori, prețul vinurilor a crescut de 15-20 ori în timp ce la inputurile industriale folosite de viticultură, prețurile au crescut de peste 100 ori.

Figura 4.3.1. Structura prețului de vânzare a vinului

Deși prețul, așa cum am mai spus este elementul mix-ului de marketing cel mai flexibil, decizia de preț este cea mai dificilă decizie a producătorului sau comerciantului. Pentru stabilirea prețului de vânzare al produselor, în practica de marketing se utilizează diferite metode. Există metode simple de stabilire a prețurilor. Costul, de regulă, reprezintă factorul de bază căruia se fundamentează metodele simple de stabilire a prețului. Cele mai utilizate metode bazate pe cost sunt:

Metoda marjei adăugate prețului de vânzare sau costului constând în adăugarea unei marje procentuale pentru a ajunge la prețul de vânzare;

Metoda cost-plus este similară metodei anterioare și se bazează pe determinarea costurilor necesare producerii bunului la care se adaugă o sumă pentru a ajunge la costul de vânzare;

Metoda costului mediu se utilizează atunci când se cunosc toate elementele de cost pentru producerea și marketingul produsului, astfel încât să se poată determina costul mediu pe produs. Totuși, pentru a utiliza această metodă, este necesar să cunoaștem cererea produsului, astfel încât să dimensionăm exact producția. Dacă estimarea cererii este greșită, riscul ca prețul astfel stabilit să nu asigure suficiente venituri pentru a asigura o activitate profitabilă este foarte mare;

Metoda prețului țintă de revenire, constă înainte de toate în determinarea costurilor fixe ale produsului, după care se stabilesc veniturile țintă scontate, reprezentând de regulă un procent din investiție ce se adaugă la costurile totale pentru a obține o cifră reprezentând costurile fixe totale plus venitul țintă.

Metodele de stabilire a prețurilor bazate pe cost au la bază elementele cantitative constitutive ale costului. Indiferent câte elemente cantitative sunt la dispoziția agentului de marketing, elementele calitative au o mare greutate în decizia de preț. Prețurile sunt adesea fixate pe baza „simțului” pieței. La baza judecății deciziei stă, cum e și normal, costul necesar producerii și vânzării produsului, dar în ultimă instanță, prețul trebuie să dea răspunsul la întrebarea: „cât pot să obțin pe acest produs?” Această tehnică de stabilire a prețului, rapidă și ușoară, poate fi foarte potrivită atunci când decizia de marketing se bazează pe o foarte bună cunoaștere a pieței, dar o estimare incorectă se poate dovedi de-a dreptul dezastruoasă. Cererea este un alt punct de pornire pentru a dezvolta o serie de noi metode de stabilire a prețurilor de vânzare, dar aceasta implică estimarea cererii, analiza punctului de echilibru și analiza marginalistă.

Curba cererii poate să fie estimată, utilizând o serie de metode mergând de la anchetele de consum privind intențiile și convingerile cumpărătorilor, analiza datelor referitoare la volumul vânzărilor pentru a determina reacția cumpărătorilor la schimbările de preț sau solicitând directorilor de vânzare sau unor vânzători experimentați să previzioneze efectele schimbărilor de preț asupra vânzărilor. Curba cererii este reprezentarea grafică a relației dintre preț și cantitatea unui produs vândut.

Pentru a măsura impactul prețului asupra consumului, știind că, în mod normal, cererea este o funcție descrescătoare de preț, elasticitatea cererii în funcție de preț reprezintă un indicator sintetic deosebit de util. Elasticitatea cererii în funcție de preț, este exprimată prin relația: e = C/C: P/P; exprimă procentul de creștere a cererii produsului respectiv, când prețul produsului crește cu 1%. Raportul cerere-preț se prezintă în general sub forma unei curbe cu pantă negativă ceea ce înseamnă că cererea crește atunci când prețul scade și invers. Rata creșterii sau descreșterii diferă însă de la caz la caz și de la produs la produs.

Cererea unui produs depinde nu numai de prețul produsului respectiv, dar și de prețul altor produse. Modificarea cererii unui produs ca urmare a modificării prețurilor altor produse concurente se exprimă prin elasticitatea încrucișată.

Vânzarea produselor trebuie, în ultimă instanță, să asigure recuperarea costurilor și să genereze un profit. Costurile produsului sunt constituite din costuri fixe și variabile, ceea ce face ca pe măsură ce o cantitate mai mare de produse sunt vândute, costul mediu al produsului să se diminueze, iar veniturile totale să crească. Există un punct de echilibru al vânzărilor în care costurile și veniturile sunt egale, care odată depășit, orice vânzare suplimentară este aducătoare de profit.

Pe lângă o îmbinare a estimării cererii cu analiza punctului de echilibru, agenții de marketing, utilizează adesea analiza marginală pentru a determina costul și venitul conectate cu producerea și vânzarea fiecărei unități adiționale de produs. Analiza marginală pornește de la ideea că nu atingerea punctului de echilibru sau alte obiective reprezintă ținta afacerilor, ci maximizarea profitului. Din teoria economică știm că maximizarea profitului se obține în punctul în care costul marginal este egal cu venitul marginal.

În lumea ideală a economiștilor în care variabilele și clienții cooperează perfect, tot ce trebuie făcut pentru a obține profitul maxim este să produci și să vinzi cantitatea de bunuri și servicii care conduce la situația în care venitul marginal este egal cu costul marginal. Pentru a realiza această situație însă, agentul de marketing ar trebui să știe exact ceea ce piața cere și la ce preț. Dacă în realitate acest tip de informație este aproape imposibil de găsit, logica analizei marginale concentrează atenția pe nevoia de estimare cât mai exactă a cererii posibile, astfel că tehnicile importante ale analizei marginale să fie utilizate cu succes. Astăzi, un număr din ce în ce mai mare de directori de marketing, utilizând date rezultate din cercetări, experiența proprie și simțul pieței, sunt capabili să estimeze cât mai exact situația cererii. În viitor însă, volumul mare și exact de informație și tehnicile moderne de procesare pot face din analiza marginală un instrument mult mai exact.

La nivelul agentului economic, strategia prețului joacă un rol primordial în mixul de marketing, întrucât de strategiile de preț adoptate depinde eficiența activității economice desfășurate. La această considerație se adaugă cadrul instituțional de reglementare a politicilor de preț existent în fiecare țară.

În linii mari, elementele fundamentale ale strategiilor de preț se referă la nivelul, diversificarea și stabilirea prețurilor. De nivelul prețurilor depinde aderența produsului la piață, accesibilitatea consumatorilor la produs constituind criteriul dominant al strategiei. În funcție de stratificarea pieței, întreprinderea poate avea în vedere o strategie a prețurilor înalte, a prețurilor moderate sau prețurilor joase.

Gradul de diversificare a prețurilor reprezintă un criteriu strategic ce se corolează cu strategiile de diversificare sortimentală a produselor, dar poate fi utilizat ca un criteriu în sine. Referindu-ne la un singur produs, gama prețurilor practicate, reflectă diferențierile cantitative dintre variantele sortimentale ale acestuia. Gradul de diversificare vizează atât distanțele dintre treptele de preț, cât și corespondența dintre lărgimea gamei sortimentale și cea a prețurilor.

Gradul de mobilitate a prețului reprezintă unul dintre elementele strategice ce a câștigat tot mai mult teren urmând îndeaproape traiectoria ciclului de viață al produsului, oscilațiile sezoniere și modificarea condițiilor de pe piața produsului și de pe celelalte piețe.

Strategia de preț trebuie să fie una dintre cele mai dinamice strategii de marketing, întrucât o atitudine rigidă în domeniul prețurilor, în condițiile dinamismului actual al piețelor, al oscilațiilor monetar financiare și a schimbărilor rapide în structura piețelor pot conduce la eliminarea rapidă a agenților economici de pe piață, sau la pierderea unor segmente importante de pe piață.

Atunci când evaluăm alternativele de preț pentru fixarea propriului preț de vânzare al produsului este foarte important: i) să ne cunoaștem concurenții și importanța prețului pentru piața țintă aleasă; ii) să determinăm obiectivele nivelul prețurilor proprii; iii) să cunoaștem foarte bine costurile; iv) să cunoaștem cererea; v) să cunoaștem influențele legale asupra prețurilor.

Prețul băuturilor alcoolice, deci și al vinului prezintă anumite caracteristici ce trebuie avute în vedere în stabilirea unei politici de preț adecvate. Deoarece prețurile oscilează foarte mult, nu există un preț standard pe unitatea de alcool pentru nici un tip de băuturi alcoolice. În mod clar, prețurile normale pe unitatea de alcool sunt mai ridicate în restaurante și localuri publice decât în magazine și piețe. Există variații regionale, oferte speciale periodice și reduceri de preț, iar unele mărci de băuturi sunt mai ieftine decât altele chiar la același conținut de alcool.

Vinul este o băutură alcoolică în competiție cu alte băuturi alcoolice și anume berea și băuturile spirtoase. Ponderea vinului în consumul total de alcool diferă de la o țară la alta. De exemplu, în Franța, la începutul anilor ’90, vinul deținea 63% din consumul mediu de alcool pe persoană, iar berea 34%. În Germania însă, vinul deține numai 15,3% din consumul mediu de alcool pe locuitor, în timp ce berea deține 83%, iar băuturile spirtoase dețin o pondere neglijabilă.

Influența prețului asupra consumului de alcool este complexă. Modificarea prețului are influențe evidente asupra consumului. Elasticitatea cererii în raport de preț variază în funcție de timp, loc și tip de băutură.

Influența prețului asupra consumului poate fi foarte complexă. Pot apărea efecte de elasticitate încrucișată a prețului, adică datorită creșterii relative a prețului unei băuturi alcoolice în raport cu altele, consumatorii pot să aleagă o alternativă mai ieftină, adicpă să înlocuiască băutura al cărui preț a crescut cu una mai ieftină. Există de asemenea, aspectul venitului. Efectele creșterii prețurilor poate fi redus sau anulat prin creșterea veniturilor disponibile.

SC VINCON VRANCEA SA desface pe piață o gamă variată de produse, cu prețuri accesibile.

În gama „Vinuri de aur tradiționale”, prețurile sunt invariabile atingând un nivel de 38.913 lei/sticlă, cu TVA inclus. Vinurile din această gamă sunt ambalate în cutie de carton de 12 sau 6 sticle în funcție de necesitățile consumatorilor. Sunt vinuri albe, dulci, demidulci, fiind cele mai vândute din țară. În această gamă regăsim Galbena de Odobești ’95, Tămâioasa Românească ’98, Busuioacă de Bohotin ’98, Grasă de Moldova ’98, Muscat Ottonel ’99, Șarbă ’98.

Vinurile din gama „Domeniile Vincon” sunt îmbuteliate la sticle de 750 ml, ambalate la cutii de carton de 6 sticle. Prețul unei sticle de vin din această gamă este de 57.120 lei, preț cu TVA inclus. Se observă că vinurile din această gamă sunt mai scumpe, ele adresându-se în special clienților restaurantelor. Se pretează a fi consumate și la ocazii speciale. Această gamă conține Riesling 2000, Sauvignon Blanc, Muscat Ottonel, Fetească Regală, Șarbă 2000, Fetească Albă, Merlot 2000, Pinot Noir 2000.

De asemenea, vinurile din gama „Domeniile Vincon” sunt îmbuteliate și în sticle de 375 ml, ambalate în cutii de carton de 6 sticle, pretabile pentru consumul în avion, pe vapor sau în diverse ocazii specifice. Prețul se situează la nivelul de 28560 lei/sticlă. Din gama „Domeniile Vincon”, la aceste sticle se îmbuteliază doar Rieslingul 2000, Galbena Odobești ’95, Pinot Noir 2000, Cabernet Sauvignon 2000.

Din gama „Beciul Domnesc” sunt îmbuteliate la cutii de carton de câte 6 sticle următoarele vinuri: Cabernet Sauvignon 1995, Merlot 1995, Pinot Noir 1995, Cabernet Sauvignon 1997, Fetească Neagră 1996. Vinurile din această gamă sunt cele mai scumpe, 71400 lei/sticlă de vin cu TVA inclus. Vinurile din această gamă sunt învechite în pivnița „Beciul Domnesc” construită în Odobești în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și reamenajată în 1680.

De asemenea, VINCON produce și vinuri care nu sunt încadrate într-o gamă anume, cum ar fi: Galbenă de Odobești la sticlă de 0,75 l și 1,5 l, la 34748 lei, respectiv 52717 lei, Riesling ’99 – Estate Cellars la 44863, Riesling PREMIAT 38675, Dry Riesling la 39270 lei, Tămâioasa Românească Proles Pontica la 39.984 etc.

VINCON îmbuteliază și vinuri roșii: Merlot Vampire ’96 la 47838 lei și Merlot Valeverde ’95 la 41650 lei, Merlot Premiat Odobești la 38675 lei, Cabernet Sauvignon Karpaten Berge la 43792 lei. Acesta din urmă a fost creat special pentru consumatorii din Ardeal.

Pentru a satisface și consumatorii cu venituri mai mici, care nu își pot permite vinuri fine, scumpe, premiate, VINCON a creat o alternativă, îmbuteliind vin la litru: Tradițional la 13328 lei, Galbenă de Odobești, Muscățel roșu 15232 lei, Muscățel alb 15946 lei și vin Pelin la 17255 lei/litru.

Oferta cuprinde și vinuri la PET de 2 litri: Podgoriile Vrancei alb și roșu, Muscățel alb, Galben de Odobești.

Vincon Vrancea

Lista de produse

Valabilă la data de 20.05.2002

Așa cum se poate observa, produsele VINCON, prin prețurile afișate se adresează unei plaje întinse de consumatori, care, în funcșie de veniturile obținute, pot opta pentru unul din vinurile purtând marca VINCON.

4.4 Politica de distribuție

Valorificarea oportunităților pieței și finalizarea efectivă a activității unei întreprinderi sunt condiționate de ajungerea acestora la consumatorii sau utilizatorii finali, de satisfacerea nevoilor pentru care au fost concepute.

Pentru a desemna conținutul și mecanismul sferei economice care acoperă spațiul și timpul dintre producție și consum, știința marketingului a optat pentru noțiunea de distribuție – o noțiune corespunzătoare, incluzând procese și activități eterogene.

Conceptul de distribuție se referă, mai întâi, la „traseul” pe care îl parcurg mărfurile de piață, până ajung la consumatori; producătorul, intermediarii și consumatorul – participanți la deplasarea succesivă a mărfurilor de-a lungul acestui traseu – alcătuiesc ceea ce în terminologia marketingului se numește un „canal de distribuție”: (există și canale fără intermediari). Conceptul de distribuție se referă, apoi, la ansamblul operațiunilor (vânzare, cumpărare, concesiune, consignație, etc.) care marchează trecerea succesivă a mărfurilor de la un agent de piață la altul, până la intrarea lor definitivă în sfera consumației. El include, mai departe, lanțul proceselor operative la care sunt supuse mărfurile în traseul lor spre consumator; este vorba de „distribuția fizică” sau „logistică” a mărfurilor.

Noțiunea de distribuție se mai referă, în sfârșit la aparatul tehnic: rețea de unități, dotări, personal care realizează asemenea procese și operațiuni.

Distribuția se referă, deci, la circuitul și la cel economic al mărfurilor, la sistemul de relații care intervine între agenții de piață, la activități ale unei mase largi eterogene de unități, aparținând mai multor profile economice.

Prin poziția pe care o ocupă în mecanismul proceselor economice – ca activitate de intermediare între producător și consumator – distribuția îndeplinește un deosebit de important rol economic și social.

Astfel, prin intermediul distribuției se finalizează activitatea economică a întreprinderilor, se încheie ciclul economic al produselor: întreprinderea producătoare (comercială) redobândește în forma bănească resursele investite în producerea (comercializarea) produselor împreună cu un profit pentru activitatea desfășurată, iar consumatorul intră în posesia bunurilor necesare.

În economia modernă, producția și consumul nu mai sunt practic posibile fără prezența distribuției.

Cât de importantă este această prezență, rezultă din examinarea legăturii realizate de distribuția între producție și consum pe fiecare din cele două planuri ale ei: spațial și temporal. Sub raport spațial, distribuția pune în contact centrele de producție cu cele de consum – aflate, uneori, la distanțe apreciabile. Abordată pe plan temporal, distribuția apare ca un regulator între producție și consum, sprijinindu-le desfășurarea lor specifică – concentrată temporal, sezonieră sau uniformă, „amortizând” efectele nesincronizărilor.

De luat în calcul și faptul, că în realizarea legăturii dintre producător și consumator, distribuția nu se limitează la rolul unui intermediar pasiv: dimpotrivă, ea își asumă rolul de exponent al preocupărilor acestora, informând și influențând atât pe producător, cât și pe consumator, sporind șansele realizării produselor și satisfacerea cerințelor de consum.

De luat în calcul și faptul că, în realizarea legăturii dintre producător și consumator, distribuția nu se limitează la rolul unui intermediar pasiv: dimpotrivă, ea își asumă rol de exponent al preocupărilor acestora, informând și influențând atât pe producător cât și pe consumator, sporind șansele realizării produselor și satisfacerea cerințelor de consum.

Examinat în mod dinamic, rolul economic și social al distribuției este în continuă creștere, pe măsura dezvoltării societății, a progresului economic și social general. Este suficient să se raporteze activitatea desfășurată, în sfera distribuției, la dinamismul forțelor de producție, al producției materiale, pe de o parte, al consumului (personal sau productiv) pe de o parte. Având menirea să asigure difuzarea unei mase de produse și servicii în continuă creștere și diversificare și să răspundă, totodată, exigențelor tot mai ridicată ale consumatorilor, distribuția trebuie să-și sporească în mod corespunzător capacitatea de lucru, să-și perfecționeze formele și metodele.

Ca variabilă a mixului de marketing, distribuția este luată în considerație, în deciziile întreprinderii (deopotrivă strategice și tactice), în diferite variante, apreciate ca fiind cele mai indicate într-o etapă dată, pentru anumite categorii de produse, de piețe, etc. Cercul opțiunilor, sfera combinațiilor posibile este destul de largă, astfel încât și-n cazul distribuției se poate vorbi de un adevărat submix de marketing.

Problematica distribuției, ca variabilă a mixului, este foarte largă și eterogenă; ea se delimitează însă în două domenii esențiale:

Stabilirea și funcționarea canalelor de distribuție, a formelor de distribuție, de circulație economică a mărfurilor specifice acestor canale;

Distribuția fizică a mărfurilor, respectiv a proceselor operative prin care mărfurile trec succesiv pentru a ajunge la consumatori.

Distribuția produselor VINCON este asigurată de o societate auxiliară, desprinsă de firma mamă, cu sediul în București, sector 3, str. Drumul între Vii, nr. 26, intitulată S.C. VINCON DISTRIBUTION SRL. Toate produsele comercializate de Vincon trec prin această firmă, cu acoperire națională, care are încheiate contracte cu unu, doi până la 3 subdistribuitori locali. Firma deține depozite în București, Focșani, Cluj, Iași, Timișoara și alte orașe mari ale țării. Transportul asigurat de VINCON DISTRIBUTION este realizat în urma solicitării beneficiarului și numai în cazul în care există capacitate de transport în zona respectivă. De regulă, se asigură transportul dacă nivelul comenzii este suficient de mare să asigure încărcarea mijloacelor de transport la capacitatea optimă.

Distribuție directă, fără intermediari se realizează numai în București, în supermarketuri gen METRO, BILLA, MEGA IMAGE, etc.

Pentru a stimula agenții distribuitori se organizează concursuri cu tombolă cu premii constând în produse electrocasnice sau bani. De asemenea, firma acordă discount-uri în funcție de cantitatea aprovizionată, fidelitatea și frecvența aprovizionării.

4.5 Politica promoțională

Promovarea este poate cel mai atractiv element al mixului de marketing. Reclamele ne înconjoară în fiecare zi, iar multe dintre ele sunt inteligent construite, atrăgătoare și colorate. Vânzarea directă, reclama, publicitatea și vânzarea promoțională reprezintă cele patru sub-seturi ale promovării. Eforturile promoționale sunt de două feluri. Ele implică fie o comunicare directă față în față, fie una indirectă prin intermediul unui mediu de comunicare. Îi revine agentului de marketing și determină care este abordarea cea mai potrivită pentru fiecare situație.

Peste tot în lume, băuturile alcoolice sunt printre cele mai promovate produse. În 2000, în Marea Britanie 163 milioane lire sterline au fost cheltuite în reclame pentru băuturi alcoolice. Dintre acestea 3,8 milioane lire sterline au fost cheltuite pentru reclama la vin. Pe lângă reclama directă, reclama indirectă prin sponsorizări se adaugă la cifra de afaceri globală a promovării băuturilor alcoolice. Industriile producătoare de alcool și cea a reclamelor și publicității argumentează că atâta timp cât alcoolul este un produs legal, trebuie să existe posibilitatea legală de promovare prin reclamă și publicitate.

Politica de promovare, indiferent de forma de promovare aleasă, au ca obiectiv final creșterea vânzărilor produsului respectiv sau serviciului. Posibilitatea ca promovarea băuturilor alcoolice să aibă efecte sociale adverse, este deja recunoscută și de aceea au fost stabilite reguli specifice de promovare de către însăși reprezentanții industriei de alcool. Promovarea băuturilor alcoolice, în categoria cărora se înscrie și vinul, trebuie făcută cu un sens al responsabilității față de consumator și societate. Acțiunea organizațiilor de luptă împotriva alcoolului care au sensibilizat foarte mult opinia publică, i-a determinat pe reprezentanții industrie de alcool din Europa să adopte reguli proprii prin care să se asigure că reclamele pentru băuturile alcoolice sunt strict controlate. Pe lângă auto-reglementarea introdusă de industriile alcoolului însăși, guvernele și instituțiile internaționale au stabilit seturi de reglementări proprii. În consecință, promovarea comercială a băuturilor alcoolice este supusă unor limitări prin care consumul de alcool nu poate fi prezentat ca sociabil sau pentru potolirea setei, iar creatorii de reclame trebuie să evite încurajarea sau descrierea unor stiluri de viață ce pot fi dăunătoare consumatorilor. De exemplu, nici consumul excesiv și nici cel solitar nu trebuie încurajate.

Reclamele pentru băuturile alcoolice nu trebuie să se adreseze tinerilor până la 18 ani prin mediul de comunicare utilizat, prin stilul prezentării sau prin contextul în care ele apar. Alcoolul nu poate fi asociat cu nici o activitate sau loc în care consumul poate afecta siguranța personală. În caz particular, consumul nu poate fi asociat cu nici o activitate ce necesită concentrare pentru a fi executată în siguranță, precum condusul autovehiculelor, operarea mașinilor, activități legate de apă sau înălțimi. Pentru băuturile cu conținut redus de alcool, nu se pot insera în reclame sugestii că ar exista un nivel „sigur” al consumului.

Reclamele nu au voie să sugereze că o băutură va accentua masculinitatea, feminitatea sau că pot influența succesul social, sportiv sau sexual. Alcoolul nu trebuie să fie prezentat ca un factor de succes pentru o petrecere sau un eveniment. Chiar dacă este pe deplin legitimă, informația despre tăria alcoolică a unei mărci, nu este acceptabilă utilizarea în reclame a tăriei alcoolice pentru a crea atracții. Mărcile nu trebuie să fie prezentate în forma unei provocări pentru băuturi.

În Uniunea Europeană, statele membre au introdus reguli naționale care reglementează promovarea băuturilor alcoolice. În 1996, Comisia Europeană a adoptat cartea verde referitoare la comunicațiile comerciale în cadrul pieței unice, prin care publicitatea comercială asupra alcoolului trebuie să cuprindă considerații de sănătate publică, protecția consumatorului și a mediului.

În Carta Europeană a Alcoolului, stabilită de Organizația Mondială a Sănătății se prevede că: „toți copiii și adolescenții au dreptul să crească într-un mediu protejat de consecințele negative ale consumului de alcool și în măsura posibilului, protejați de promovarea băuturilor alcoolice”. Ca parte a strategiei de acțiune împotriva alcoolului, Carta sugerează că fiecare stat membru „să implementeze măsuri stricte de control, recunoscând existența limitărilor sau interzicerea în anumite țări a reclamei directe sau indirecte și să se asigure că nici o formă de reclamă nu se adresează în special tinerilor, de exemplu prin asocierea alcoolului cu sportul”. Această Cartă a fost semnată de toate statele membre, iar necesitatea elaborării ei a fost dată de faptul că astăzi în Europa, 84 milioane de cetățeni sunt fie băutori cu probleme, fie afectați de problemele băutorilor.

În elaborarea unei politici de promovare a vinului, nu putem face abstracție de reglementările existente care limitează posibilitățile de promovare. Mai mult, elaborarea unei strategii promoționale a produsului presupune o îmbinare a celor patru elemente ale promovării, vânzarea directă, reclama, publicitatea și promovarea vânzărilor. În cazul băuturilor alcoolice printre care și vinurile, restricțiile auto impuse, precum și cele legale obligatorii necesită o abordare deosebită a strategiei de promovare. Există însă forme specifice moderne de promovare a vinurilor. De exemplu, combinarea ofertei turistice cu metode de promovare a vinurilor a făcut ca vinul italian să-și mențină poziția pe piața SUA în ciuda evoluțiilor recente de pe această piață. Includerea podgoriilor și cramelor în traseele turistice, a făcut ca vinul italian să fie cunoscut acasă la el și apoi să fie solicitat pe piețele americane. Turismul a devenit o practică curentă de promovare a vinurilor. Combinarea turismului cultural și de plăcere cu evenimentele promoționale ale vinului, precum târguri internaționale, zilele vinului, zilele localităților de origine. În Europa de Vest și în special în Franța, marile case de vinificație, constituite de familiile aristocrate întemeietoare sunt tot mai des preluate de grupuri financiare, care combină atractivitatea castelelor și conacelor cu interesul pentru vinul produs aici.

Centrele vinicole de tradiție din România ar trebui să ia în considerare posibilitatea dezvoltării unor trasee turistice care să includă cramele, pivnițele, centrele de vinificație ce pot manifesta atracție pentru turiști. De asemenea, organizarea de degustări pentru grupuri de turiști cu posibilitatea vânzării directe de vinuri după degustare, pot constitui elemente ale unei politici promoționale pro-active. Din păcate, aceste practici de promovare de mare succes sunt foarte puțin valorificate de producătorii români.

În ultimii ani, comerțul electronic cu vin a luat o amploare foarte mare. Promovarea vinurilor pe Internet a devenit o practică curentă a producătorilor și comercianților de vinuri. Lipsa infrastructurii de comunicație, în special a sistemului de plată electronic la noi în țară, face ca vinul pe rețelele de calculatoare și deci prezența sa în cel mai mare supermarket mondial să fie limitată.

Concursurile de vin, zilele vinului sau sărbătoarea vinului au început să devină manifestări promoționale cu oarecare tradiție și în România. Cu toate acestea, astfel de manifestări organizate la noi în țară, nu au încă drept obiectiv atragerea de viitori consumatori sau creșterea consumului celor existenți, ci reprezintă mai degrabă reuniuni ale viticultorilor, oenologilor și autorităților locale. Reprezentarea profesiei la astfel de manifestări se face numai din partea firmelor mari producătoare, sectorul privat fiind reprezentat. Orientarea către client a acestor manifestări se impune dacă se dorește ca ele să devină adevărate campanii de promovare a vânzărilor și nu simple reuniuni câmpenești cu participarea acelorași firme și specialiști.

Penetrarea de noi piețe sau cucerirea de noi segmente de piață se poate utiliza prin combinarea unei politici promoționale cu o politică de prețuri adecvată care să vizeze în special grupurile socio-economice cu venituri în creștere ce tind să dobândească un statut social superior manifestat și prin schimbarea preferințelor de consum. Noul stil de viață spre care sunt atrase aceste grupuri socio-economice, implică și un nou model de consum, fiind atrași de vinuri din sortimente superioare cu prețuri superioare. Campaniile publicitare și promoționale se pot sprijini, acolo unde legislația permite, pe efectele energetice și terapeutice ale vinului. Conotațiile sociale și politice ale vinului pot fi cu succes valorificate cu ocazia manifestărilor culturale, reuniunilor politice, științifice de prestigiu, precum și a celor mondene.

SC VINCON VRANCEA S.A. desfășoară o intensă activitate de promovare prin intermediul Departamentului de Marketing, înființat în anul 2000 în Capitală în cadrul căruia activează circa 20 de tineri, majoritatea proaspăt absolvenți.

În decursul unui an se derulează 2-3 campanii, fie la nivel național, fie la nivel regional. În sezonul rece se contractează prezentarea de spoturi TV, cu durata de 30 de secunde. Societatea are contract de exclusivitate cu TVR1 pentru emisiunea „Tezaur folcloric”. De asemenea, au fost prezentate spoturi publicitare și pe postul de televiziune PRO TV, în cadrul rubricii VREMEA. La radio se organizează concursuri cu premii constând în produse marca VINCON pe următoarele posturi de radio: Europa FM, Radio Uniplus, Radio Contact. În presa scrisă, SC VINCON VRANCEA S.A. înregistrează o bună colaborare cu revista „Playboy” și cu „Academia Cațavencu”, dar și cu „Revista Vinurilor” și alte publicații. Tot în sezonul rece, firma practică publicitatea „out-door”, în zona Valea Prahovei, între Câmpina și Comarnic, prin montarea de panouri publicitare, dat fiind afluxul mare de turiști în această perioadă a anului.

În sezonul cald, se derulează campanii regionale, de obicei pe litoralul românesc. Și aici se practică publicitatea out-door, prin montarea de panouri publicitare pe DN 32, între Constanța și Mangalia.

Se încheie contracte cu posturile de radio locale pentru organizarea unor concursuri cu premii ce constau în produse VINCON. De asemenea, firma a achiziționat programe-pachet promoționale de la firme specializate ce asigură o promovare agresivă pe mai multe planuri. Sunt de menționat și acțiunile de sampling în restaurante, baruri în care sunt folosite meniuri, pahare etc. purtând sigla VINCON. Trimestrial, sunt distribuite materiale promoționale gen pliante, afișe, broșuri, pixuri, brichete, realizate de firme specializate.

În 2002, campania de pe litoralul românesc s-a desfășurat în perioada 15 iulie-15 august și a avut în centrul atenției, vinurile din gama „Domeniile Vincon” – vinuri albe, tinere, obținute cu tehnologii superioare import Franța și Italia.

În anul 2001, politica de promovare a societății Vincon a avut în centrul atenției vinurile din gama „Vampire” cu scopul de a le face cunoscute și publicului autohton, fiind știut faptul că aceste vinuri dețin cea mai mare pondere în exportul pe piața americană al societății.

O altă colaborare de succes a firmei, în materie de promovare a fost cu clubul de fotbal „Universitatea Craiova”, ce activează în prima divizie a campionatului național de fotbal. În acest caz s-a promovat marca VINCON și nu produsele firmei. Colaborarea dintre SC VINCON S.A., reprezentată de Luchi Georgescu și patronul acestui club a avut efecte deosebit de benefice pentru imaginea firmei, numele VINCON fiind inscripționat pe tricourile jucătorilor, iar panourile publicitare amplasate pe marginea terenului de fotbal au dus numele VINCON în toate orașele mari ale țării, unde echipa a disputat meciuri. Din păcate, această colaborare a încetat. Totuși, se pare că numele VINCON este predestinat să fie asociat cu fotbalul, deoarece Gică Popescu, component al echipei naționale de fotbal a României, a achiziționat de curând, prin oferta publică de acțiuni pe piața Rasdaq 49% din acțiunile firmei.

La capitolul premii și distincții, produsele VINCON dețin un palmares de invidiat. Vinurile VINCON au obținut locul 1 la concursul de vinuri și băuturi alcoolice Novvin 2001, desfășurat sub auspiciile Asociației Degustătorilor Autorizați din România, cu 14 medalii de aur, 8 medalii de argint și o medalie de bronz. Pe locul 2, la mare distanță s-a clasat „Cramele Prahova” cu numai 3 medalii de aur, una de argint și una de bronz. Pe plan național, VINCON deține supremația absolută în concursurile organizate. În 2000, societatea a participat cu succes la Expoziția Mondială de la Hanovra, unde vinurile sale au fost primite cu un real interes.

Lista medaliilor obținute de Vincon se poate consulta la Anexa nr.

În prezent, se lucrează intens la imaginea firmei, cu ajutorul unor firme de specialitate, iar din iarna acestui an se pare că vom avea o nouă siglă, o nouă gamă de produse, o nouă strategie de piață.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Din parcurgerea capitolelor III și IV ar trebui să rezulte principalele măsuri menite să crească profitul și funcționalitatea întreprinderii, extinderea pe piață, creșterea disponibilităților bănești și a credibilității la bănci în vederea contractării de credite.

În domeniul producerii și comercializării vinurilor concurența pe piața românească este acerbă, deoarece pe lângă producătorii de prestigiu pe piață activează o multitudine de întreprinderi mici și necunoscute, dar care ocupă o pondere însemnată. Majoritatea acestora îmbuteliază vinuri la PET-uri de 1,5 litri sau 2 litri, cu proveniență dubioasă și de proastă calitate. Proliferarea falsurilor și neputința organelor statului de a le stopa, deși reglementări juridice în acest sens există, (vezi Legea viei și vinului), fac din piața vinului și a băuturilor alcoolice în general, o sursă de venituri sigure pentru economia subterană.

Acest fapt conduce la diminuarea veniturilor firmelor mari ce activează în podgorii consacrate, dar și la alterarea imaginii lor prin contrafacerea băuturilor purtând marca Vincon, Cotnari, Jidvei, Murfatlar etc. Dacă în producerea și comercializarea alcoolului brut, piața a dat semne de stabilizare după măsura introducerii monopolului de stat, în ceea ce privește vinul mai sunt multe de făcut. În acest an s-a inițiat un proiect de lege prin care toate persoanele juridice ce au ca obiect producerea și comercializarea vinului, și își desfășoară activitatea în marile areale viticole ale țări sunt obligate să prezinte organelor în drept producția obținută, capacitatea de stocare, produse auxiliare rezultate din procesul de producție etc. până la data de 31 decembrie a anului respectiv. Această măsură are drept scop stabilirea unei cifre reale a producției totale pe țară obținută în cazul agenților economici.

O altă problemă a pieței vinului din România o reprezintă importul masiv de vin din Republica Moldova, import ce a atins cote maxime în 2000 și 2001 și amenință valorificarea producției autohtone. Se importă în special vin vrac, la prețuri modice de către firmele mici menționate mai sus, care mai apoi este scos pe piață la prețuri foarte mici, accesibile păturilor sociale defavorizate. Dacă în țările dezvoltate se merge pe principiul “să bei mai puțin și mai bun”, la noi acesta nu se respectă”.

Cele menționate mai sus sunt principala cauză a diminuării veniturilor totale în 2001 la S.C. VINCON VRANCEA S.A. și în consecință a profitului net. Toate acestea în condițiile în care valoarea exporturilor a crescut în 2001 față de 2000, însă nu îndeajuns de mult pentru a contracara scăderea vânzărilor pe piața internă. Totuși activitatea întreprinderii se situează în zona profitabilității.

Revenind la activitatea de marketing se pot preciza următoarele aspecte foarte importante: În prezent se lucrează cu agenții specializate precum “Daedalus”, “Mercury”, S.C. Nilson”, “G.F.K.”, D.N.S. Resource” pentru realizarea unor studii de piață cantitative și calitative în ceea ce privește consumul autohton de vin.

Conform celor relatate de domnul Vlad Senders, coordonatorul media al societății, până la sfârșitul anului 2002 vom asista la schimbarea imaginii VINCON. Pe baza acestor studii de piață se vor stabili preferințele consumatorilor pentru o gamă anume de vinuri, pentru un soi, sau pentru societate însăși. Se va schimba și modul de etichetare printre altele. Toate aceste decizii au la bază constatările și propunerile unor eșantioane de consumatori reuniți în Focus Grupuri. În acest sens, departamentul de marketing ce activează în capitală, în cadrul căruia sunt angajați tineri cu o pregătire superioară de specialitate, va fi centrul de greutate.

În ceea ce privește politica de produs se remarcă lărgirea gamei sortimentale de la an la an, precum și o preocupare intensă privind calitatea produselor Vincon Vrancea. Ca urmare a investițiilor în retehnologizare și achiziționare de instalații moderne import Franța și Italia. Întreprinderea deține locul fruntaș la toate concursurile și manifestările de gen naționale și internaționale. În 2000 societatea a participat la Expoziția Mondială a Vinurilor de la Hanovra, unde a lăsat o bună impresie chiar și printre marile țări producătoare: Franța, Italia, Spania.

Prețurile practicate de societate sunt accesibile unui sector larg de consumatori, care pot obține vinuri net superioare calitativ la prețuri variind între 2-3 USD / sticlă.

Politica de distribuție este bine pregătită și aplicată, fapt confirmat de prezența produselor purtând însemnele Vincon aproape peste tot, începând de la supermarketuri și până la mini-magazinele de cartier.

În ceea ce privește politica de promovare, firma desfășoară periodic campanii naționale sau regionale, apelează la publicitatea out-door prin panouri amplasate pe drumuri naționale intens circulate, și nu în ultimul rând la clipuri audio-video și presă scrisă. Având în vedere intenția apropiată de a schimba imaginea firmei, politica de promovare va trebui să-și intensifice acțiunea, pentru a o face cunoscut publicului larg cât mai repede.

Concluzionând, marketingul vinurilor la S.C. VINCON VRANCEA S.A. atinge un nivel înalt și constant de organizare, fapt ce contribuie la clasarea printre cele mai cunoscute societăți de profil, atât pe plan național dar mai ales internațional. Așadar, să nu uităm că vinul poate fi un bun mesager al țării noastre în lume.

Bibliografie

1. Manole Victor și colab. – Agromarketing, ASE, București, 1999

2. Florescu E. – Marketing, Ed. Marketer, București, 1992

3. Cotea Valeriu – Tratat de oenologie, Ed. Ceres, București, 1985

4. Cotea Valeriu – „Vinul în existența umană”, Discurs rostit la Academia Română, în Agricultura României nr. 51-52/1994

5. Piața vinului: Situație și Perspectivă nr. 1/1996, nr.2/1997 și nr.2/198, editată de Institutul de Economie Agrară a ASAS

6. Revista patrivitas nr. 19-20/1995 editată de Organizația patronală a Viticultorilor și Vinificatorilor din România

7. Gherasim C. – Viticultură și vinificație pentru uzul studenților, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1986

8. Manole Victor – Mix marketingul produselor agroalimentare în: Tribuna Economică nr. 4 /1994

9. Maga T. și Voicu R. – Managementul unităților agroalimentare, ASE, București, 1997

10. Moisa D. – „Vinul românesc și concurența europeană” în Tribuna Economică nr. 51-52, 1996

11. Manole V., Vintilă R., Zahiu L. – Management-Marketing agroalimentar, Selecție de lecții și studii de caz, Lito ASE, 1998

12. Legea Viei și Vinului nr. 67/1997

13. Hotărârea Guvernului nr. 314/1999 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii Viei și Vinului

14. Revista vinurilor nr. 5/2002, editată sub autoritatea Asociației Degustătorilor Autorizați din România.