. Aderarea Romaniei Si Bulgariei la Uniunea Europeana In 2007, O Abordare Comparata
Abstract
Titlul lucrării, Aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană în 2007 – o abordare comparată, ascunde o temă mult mai cuprinzătoare, mă refer la un subtitlul, care dezvăluie adevăratul subiect al lucrării, acesta ar fi, Analiza de conținut a Rapoartelor anuale de țară ale Comisiei Europene din perioada 1998 – 2004, pentru România și Bulgaria, o analiză a tendințelor în contextul pozitiv – negativ, menită să identifice opinia Comisiei Europene privind evoluția acestor state pe calea aderării la Uniunea Europeană.
După ce am focalizat aria tematică, aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană, mi-am propus ca prim obiectiv, o evaluare succintă a progreselor României și Bulgariei așa cum reies din Rapoartele de țară ale Comisiei Europene. O trecere în revistă a acestor rapoarte poate surprinde atât progresele înregistrate de România și Bulgaria, cât și obstacolele ce au persistat în timp în ultimii ani. Tocmai de aceea, analiza de conținut este menită să surprindă sintetic raportările pozitive – negative ale Comisiei privind evoluțiile României de la primul raport din 1998 până în anul 2004, pentru a le pune mai ușor în contrast cu cele ale Bulgariei. Ținând cont de calendarul comun în vederea aderării pentru România și Bulgaria: încheierea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de aderare în 2005, și firește, momentul aderării propriu-zise în 2007; și de analiza de conținut a Rapoartelor anuale de țară pentru ambele țări, un alt obiectiv al acestei lucrări este de a realiza o analiză comparativă a evoluției României și Bulgariei în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007.
Din punct de vedere metodologic, analiza s-a efectuat în principal pe conținutul părți B a Raportului de țară – Criteriile de aderare – criteriul politic – detaliind cu precădere momente importante din această secțiune și făcând pe scurt referiri la criteriul economic – îndeplinirea sau nu a economiei de piață funcționale, iar partea de implementare a acquis-ului comunitar, este rezumată doar la un calendar al negocierii, ritmul în care au închis aceste două țări capitolele de negociere.
Interesul meu pentru acest subiect a apărut ca urmare a informațiilor mediatice, a clasamentului des întocmit între România și Bulgaria, știri susținute și antrenate de o serie de declarații a unor oficiali europeni, care au dus la întrebări, la apariția unor semnale negative legate de șansele României de aderare la Uniunea Europeană, în comparație cu cele ale Bulgaria. Mă refer la declarațiile de dată recentă dinaintea votului Parlamentului European, deși întârzierea încheierii negocierilor de către România a stârnit un alt val de dezbateri privind decuplarea celor două țări. De exemplu, Raportorul Parlamentului European pentru România, Pierre Moscovici declara înaintea votului Parlamentului că „România trebuie să întrunească tot atâtea voturi ca și Bulgaria pentru a se evita o decuplare, politică și psihologică a celor două țări.”
Ipoteza pe care o lansez se referă la posibilitatea decuplării României de Bulgaria, pericol pe care România nu l-a depășit încă. Evaluările Comisiei Europeane prin publicarea rapoartelor de țară, ne pot oferi răspunsuri la întrebări care nu au încetat să desconspire incertitudinea 2007 Are Bulgaria mai multe progrese și România mai multe piedici în drumul spre aderare? În ce măsură putem vorbi de o decuplare a României de Bulgaria?
Lucrarea debutează cu o trecere în revistă a principalelor dezbateri teoretice legate de procesul integraționist al Uniunii Europene – funcținonalism, neofuncționalism, aspecte importante pentru a putea evalua evoluția și natura extinderii. Urmează un scurt istoric al integrării europene, secțiune în care sunt prezentate cele cinci valuri de aderare, ultimul spre Țările din Centrul și Estul Europei fiind mult mai detaliat. Tot această parte conține și o serie de delimitării conceptuale, un dicționar al integrării, menit să explice modalitatea prin care un stat candidat poate deveni stat membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Un alt punct atins în primul capitol descrie criteriile și condițiile în vederea aderării statelor din Centrul și Estul Europei la Uniunea Europeană, redate cronologic sub forma unor concluzii în urma dezbaterilor din cadrul Consiliile Europene care au avut ca subiect și problema extinderii spre Centrul și Estul Europei.
Partea a doua continuă firul tematic al problematicii extinderii, particularizând însă atât cazul României cât și cel al Bulgariei, etapele pe care cele două țări le-au parcurs din momentul asocierii și până la semnarea Tratatului de aderare, pașii parcurși de aceste două state în relațiile cu Uniunea Europeană, cum au debutat fiecare dintre ele, care a fost startul în cursa integrării. Următoarea parte prezintă secvențial un alt pas important, corelat asocierii: ajutorul din partea Uniunii Europene, fondurile de pre-aderare destinate statelor candidate. Iar în finalul acestui capitol urmează un parcurs cronologic al negocierilor purtate de către România și Bulgaria. Altfel spus, această secvență a lucrării punctează momentele importante de pe agenda integrării României și Bulgariei. Ultima parte este dedicată cercetării propriu-zise – analiza de conținut – analiza tendințelor, pozitivă – negativă, prezentă în Rapoartele anuale de țară întocmite de Comisia Europeană.
Concluziile certifică voința Uniunii Europene de a ține cele două state împreună și de a-și respecta angajamentele privind extinderea, dar posibilitatea decuplării celor două state rămâne viabilă și depinde foarte mult de eforturile pe care le va face România și Bulgaria în acest sens în timpul rămas până la aderare.
Introducere
Tema lucrării
Tema acestui proiect de cercetare se înscrie în sfera procesului de extindere al Uniunii Europene spre Țările din Centrul și Estul Europei, aderarea României și Bulgariei. Subiectul extinderii istorice a Uniunii Europene spre Țările din Centrul și Estul Europei nu este deloc un demers încheiat, fie că se vorbește despre situația noilor state membre, fie de extinderile viitoare, agenda Uniunii Europene continuă să parcurgă etape concrete în acest sens.
Se pare că „extinderea de la 1 mai 2004 a adus în casa comună a Europei o mulțime de necunoscuți, parte din ei cam prea săraci pentru clubul select unde au intrat; iar ideea că următoarele valuri de integrare vor aduce noi membri încă mai săraci și mai necunoscuți a iritat deja spiritele în destule țări ale „vechii Europe” și a stârnit polemici politice aprinse.” ( Articol de presă, Minunata Europă nouă, Buissines Magazine, ianuarie 2005). România și Bulgaria continuă să fie în grafic, deși au întâmpinat obstacole, calendarul aderării a fost respectat (încheierea negocierilor, semnarea Tratatului de aderare), însă ultima etapă a integrării în 2007 continuă să rămână incertă. Și Bulgaria și România, nici România nici Bulgaria, doar Bulgaria, sunt întrebări posibile ținând cont de condițiile stricte ale Tratatului comun de aderare – clauza de salvgardare.
Interesul pentru acest subiect a apărut ca urmare a știrilor din mass-media, precum și a declarațiilor la nivel înalt a unor oficiali europeni. început Spre exemplu, liderul grupului liberal – democratic britanic, Chris Davis, declara că „intrarea României în Uniunea Europeană, înainte ca ea să-și fi rezolvat problemele, poate fi asemănată cu un măr putred care așezat lângă celelalte, le strică pe toate”, iar Comisarul european pentru politici regionale D. Huebuer spunea că „ depinde foarte mult de România dacă la 1 ianuarie 2007, vor intra în Uniunea Europeană unul sau doi membrii”. Raportorul Parlamentului European pentru România, Pierre Moscovici preciza înaintea votului în Parlamentul European că „România trebuie să întrunească tot atâtea voturi ca și Bulgaria pentru a se evita o decuplare, politică și psihologică a celor două țări.”
Presa internațională a comentat votul dat la Bruxelles în favoarea României și Bulgariei. Revista The Economist observă că, la mai puțin de un an de zile de când a primit un număr mare de noi membri, Uniunea Europeană se arată dispusă să absoarbă încă doi, România și Bulgaria. Dar, observă revista britanică, țările din Balcani sunt lăsate pe dinafară. "Oficialii europeni suferă de oboseala extinderii, precum și de posibilul eșec al noii constituții europene." În Germania, Sueddeutsche Zeitung critică decizia Parlamentului European, îndreptând, în mod special, un deget acuzator înspre România care ar fi, spune ziarul, "foarte sus pe scala corupției, în condițiile în care mita e la fel de prolifică precum în Senagal sau în Republica Dominicană." România ar trebui lăsată să adere la Uniunea Europeană atunci când nu va mai fi o "piatră de moară la gâtul Europei". În Austria, Der Standard caută să adopte un ton mai echilibrat și citează câțiva oficiali precum Ursula Stenzel, deputată a Partidului Popular Austriac care spune "Este o decizie importantă pentru Austria fiindcă suntem investitori activi în ambele țări", în timp ce Andreas Moelzer de la Partidul Libertății, formațiune naționalistă de dreapta, este citat spunând "trebuie să fim atenți la exportul de infracționalitate" din cele două țări.
Justificarea temei alese
România și Bulgaria fac parte din valul cinci de integrare, din grupul celor 12 statele candidate din Europa Centrală și de Est – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, aflate pe linia de start în 1997, atunci când Consiliului European de la Luxemburg din decembrie, a declanșat procesul propriu-zis de aderare, conform tezei startului comun și a finish-ului diferențiat. Toate statele candidate vor adera la Uniune în baza acelorași criterii și vor participa cu un statut egal la procesul de aderare, urmând a fi evaluate diferențiat, conform meritelor proprii.
Deși n-au prins din urmă primul tren al aderării la 1 mai 2004, cele două țări fac totuși parte din același val de aderare, au înaintat cererile de aderare în 1995, odată cu Slovacia, Estonia, Letonia și Lituania, iar deschiderea oficială a negocierilor de aderare în 2000 a debutat în același timp cu Malta, Slovacia, Letonia, Lituania; țări care au reușit însă sa adere. Punctul culminant l-a reprezentat însă, Consiliul European de la Laeken, Belgia din 2001, unde s-a hotărât că în 2004 vor adera 10 țări. România și Bulgaria mai așteaptă! Bulgaria a primit cu mare reticență această decizie, continuând să susțină că va face tot posibilul să adere în 2004 împreună cu cei 10. Lucru care nu s-a petrecut. Totuși, ca o consolare, s-a decis ca celor două țări să li se acorde o atenție specială precum și sprijin să deschidă toate capitolele de negociere în cursul anului 2002, ceea ce s-a dovedit destul de greu de realizat, având în vedere că România încheiase până la sfârșitul anului 2001 doar 9 capitole de negocieri.
Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 precizează că „România și Bulgaria fac parte din același proces cuprinzător și ireversibil de extindere.” Uniunea stabilind ca obiectiv aderarea acestora în 2007. Calendarul aderării a fost stabilit la Consiliul European din decembrie 2003.
Decupând pași importanți din calendarul comun al aderării pentru ambele țări: încheierea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de aderare în 2005, și aderarea în 2007; am remarcat faptul că încă din prima etapă, a negocierilor, a început să se creeze o distanță între România și Bulgaria, delimitându-se în timp, odată cu parcurgerea calendarului aderării, ritmul în care s-au închis capitolelor de negociere, de exemplu în 2003 România încheiase provizoriu 15 capitole, față de cele 21 de capitole ale Bulgariei. Iar finalizarea negocierilor de către România pe ultima sută de metrii, 17 decembrie 2004, o găsește din nou în dezavantaj față de Bulgaria, care reușește să încheie negocierile mai devreme cu șase luni, în iunie 2004. România a încheiat din punct de vedere tehnic negocierile de aderare la Uniuneațări care au reușit însă sa adere. Punctul culminant l-a reprezentat însă, Consiliul European de la Laeken, Belgia din 2001, unde s-a hotărât că în 2004 vor adera 10 țări. România și Bulgaria mai așteaptă! Bulgaria a primit cu mare reticență această decizie, continuând să susțină că va face tot posibilul să adere în 2004 împreună cu cei 10. Lucru care nu s-a petrecut. Totuși, ca o consolare, s-a decis ca celor două țări să li se acorde o atenție specială precum și sprijin să deschidă toate capitolele de negociere în cursul anului 2002, ceea ce s-a dovedit destul de greu de realizat, având în vedere că România încheiase până la sfârșitul anului 2001 doar 9 capitole de negocieri.
Consiliul European de la Salonic din iunie 2003 precizează că „România și Bulgaria fac parte din același proces cuprinzător și ireversibil de extindere.” Uniunea stabilind ca obiectiv aderarea acestora în 2007. Calendarul aderării a fost stabilit la Consiliul European din decembrie 2003.
Decupând pași importanți din calendarul comun al aderării pentru ambele țări: încheierea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de aderare în 2005, și aderarea în 2007; am remarcat faptul că încă din prima etapă, a negocierilor, a început să se creeze o distanță între România și Bulgaria, delimitându-se în timp, odată cu parcurgerea calendarului aderării, ritmul în care s-au închis capitolelor de negociere, de exemplu în 2003 România încheiase provizoriu 15 capitole, față de cele 21 de capitole ale Bulgariei. Iar finalizarea negocierilor de către România pe ultima sută de metrii, 17 decembrie 2004, o găsește din nou în dezavantaj față de Bulgaria, care reușește să încheie negocierile mai devreme cu șase luni, în iunie 2004. România a încheiat din punct de vedere tehnic negocierile de aderare la Uniunea Europeană – ultima dintre cele 12 candidate aflate pe linia de start în 1997.
Hopul încheierii negocierilor a fost trecut, Parlamentul European a aprobat aderarea, pentru România cu 479 de voturi pentru, iar Bulgaria a obținut ceva mai multe voturi, 522, ambele țări au avut însă motive să răsufle ușurate. Dacă Parlamentul European ar fi amânat votul său pentru aderarea României și Bulgariei s-ar fi blocat semnarea Tratatului de aderare. Tratatul de aderare a fost însă semnat la 25 aprilie 2005, tratat care conține o clauză fără precedent – ea prevede că aderarea poate fi amânată cu un an, până în 2008, dacă se dovedește că Bulgaria și mai ales România sunt în mod clar nepregătite! Un alt aspect important de care am ținut cont este faptul că integrarea în Uniunea Europeană se face pe grupuri de țări, singura excepție, fiind Grecia.
Cadrul conceptual și teoretic
„Fenomen complex, integrarea pare să se fi oprit din dezvoltarea pe verticală, adâncirea integrării politice, desfășurându-se mai mult pe axa orizontală a extinderii. Așa cum este ea acum, din punct de vedere al teoriilor internaționale, Uniunea Europeană ne apare ca o entitate hibridă: un proces integraționist complex și mult mai controversat acum, decât la începutul său în ceea ce privește forma finală la care trebuie să ajungă. Există diferite teorii legate de procesul integrării europene: federalism, funcționalism, neofuncționalism, interguvernamentalism, cooperare multilaterală și amestecul parțial al unora dintre ele. Dificultatea de a încadra proiectul european strict în una dintre aceste teorii este dată de caracterul neîncheiat al procesului intregraționist.”
Ipoteza
Dacă la într-o schiță preliminară a planului lucrării, am plecat de la decalajul încheierii negocierilor între România și Bulgaria, pe parcurs au apărut elemente noi, importante; mă refer la momentul votului în Parlamentul European și la conținutul Tratatului de aderare, unde din nou România este într-o situație mult mai fragilă decât Bulgaria.
Așadar, ipoteza pe care o lansez se referă la posibilitatea decuplării României de Bulgaria, pericol pe care România nu l-a depășit încă. Evaluările Comisiei Europeane prin publicarea rapoartelor de țară, ne pot oferi răspunsuri la întrebări care nu au încetat să desconspire incertitudinea 2007: Are Bulgaria mai multe progrese și România mai multe piedici în drumul spre aderare? În ce măsură putem vorbi de o decuplare a României de Bulgaria?
Metodologie
Rapoartele Comisiei Europene au servit ca un veritabil ghid în ultimii ani pe calea procesului de reformă la nivel politic, economic și legislativ. Comisia Europeană a încercat ca prin aceste instrumente să încurajeze și să impulsioneze țările candidate pentru a accelera procesul de aderare. O trecere în revistă a acestor rapoarte poate surprinde atât progresele înregistrate de România și Bulgaria, cât și obstacolele ce au persistat în timp în ultimii ani. Tocmai de aceea, analiza de conținut este menită să surprindă sintetic raportările pozitive – negative ale Comisiei privind evoluțiile României de la primul raport din 1998 până în anul 2004, pentru a le pune mai ușor în contrast cu cele ale Bulgariei. Ținând cont de calendarul comun în vederea aderării pentru România și Bulgaria: încheierea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de aderare în 2005, și firește, momentul aderării propriu-zise în 2007; și de analiza de conținut a Rapoartelor anuale de țară pentru ambele țări, un alt obiectiv al acestei lucrări este de a realiza o analiză comparativă a evoluției României și Bulgariei în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007.
Din punct de vedere metodologic, analiza s-a efectuat în principal pe conținutul părți B a Raportului de țară – Criteriile de aderare – criteriul politic – detaliind cu precădere momente importante din această secțiune și pe scurt referiri la criteriul economic – îndeplinirea sau nu a economiei de piață funcționale, iar partea de implementare a acquis-ului comunitar, este rezumată doar la un calendar al negocierii, ritmul în care au închis aceste două țări capitolele de negociere
CAPITOLUL I – POLITICA DE EXTINDERE A UNIUNII EUROPENE
În acest prim capitol mi-am propus să expun, printr-o abordare istorică, derulând momente și date importante, problematica extinderii în Uniunea Europeană. Pentru început, am ales să fac o scurtă prezentare a principalelor dezbateri teoretice legate de procesul integraționist al Uniunii Europene – funcținonalism, neofuncționalism, aspecte importante pentru a putea evalua evoluția și natura extinderii. Urmează o secțiune care descrie momentele esențiale din cadrul primelor patru valuri de aderare, mă refer la extinderea către nord și sud, deoarece extinderea spre Țările din Centrul și Estul Europei, valul cinci, va fi detaliată într-un subcapitol următor. Apoi, în continuare, voi insera informații despre modalitatea prin care un stat poate ajunge membru al Uniunii Europene, precum și care sunt Instituțiile responsabile de integrare în Uniunea Europeană.
Un alt punct atins în acest capitol descrie criteriile și condițiile în vederea aderării statelor din Centrul și Estul Europei la Uniunea Europeană, redate cronologic sub forma unor concluzii în urma dezbaterilor din cadrul Consiliile Europene care au avut ca subiect și problema extinderii spre Centrul și Estul Europei.
1.1. Metoda unificării europene – teorii
„Unificarea europeană se „mișcă“ între două concepte, între două abordări diferite: cooperare și integrare. Cooperarea dintre statele membre – cooperarea, constă în aceea că statele naționale sunt dispuse să lucreze cu alte state pe „deasupra“ frontierelor conservându-.i, însă, suveranitatea. În consecință, eforturile de unificare bazate pe acest concept de cooperare nu au ca țel final crearea unui „super-stat“, a unui „stat global“, a unei „entități post-naționale“ ci se limitează la realizarea unei „uniuni de state suverane“ în care „se conservă structurile naționale“, adică realizarea unei „confederații“. Conceptul de integrare – conceptul de integrare „rupe“ coexistența tradițională a statelor. Concepția tradițională potrivit căreia suveranitatea statelor este inviolabilă și indivizibilă se „retrage“ în fața convingerii că „imperfecțiunile conviețuirii umane și politice“, „insuficiențele sistemului statului-națiune“ și „abuzurile de putere ale unor state asupra altora“ (hegemonia)-atât de numeroase în istoria europeană – ar putea fi depășite doar dacă
„suveranitățile naționale ar fuziona într-o suveranitate comună“ și dacă aceasta „s-ar grupa la un nivel superior, formând o comunitate supra-națională“. Rezultatul unei asemenea operațiuni ar fi existența „unui stat european“ în care autoritățile comunitare ar fi cele care, respectând identitatea și particularitățile naționale ale popoarelor grupate în acesta, ar dirija destinul persoanelor și ar asigura viitorul acestora (federație).”
Am văzut care sunt cele două instrumente importante prin care proiectul european funcționează: cooperarea și integrarea, urmează o trecere în revistă a principalelor teorii asupra integrării, informații necesare pentru a explica evoluția și natura acestui proces. Mă refer la funcționalism (integrare economică) și federalism (integrare politică), pentru că integrarea economică este deja un fapt împlinit, mai rămâne disputa între cooperarea interguvernamentală și federalism. Un articol al Ginei Gusilov, Neofuncționalismul european, publicat în Revista Sfera Politicii, prezintă tocmai această perspectivă legată de funcționalism versus neofuncționalism – în calitate de teorie-sinteză a celor două mijloace opuse între care a oscilat integrarea europeană de-a lungul timpului, și anume:
federalismul (abordare politico-constituțională) care folosește High Politics pentru crearea Supra-stat-ului
funcționalismul – abordare economico-sociologică, care folosește Low Politics pentru promovarea cooperării transnaționale.
Demersul autoarei tratează Neofuncționalismul ca pe o trecere treptată de la funcționalism la federalism, al carei punct de pornire a fost realizarea pieței comune (consfințită prin tratatele de la Paris și Roma) – spațiu de libertăți economice la care participă statele nationale care își păstrează suveranitatea – și al cărei punct de sosire ar trebui să fie federalizarea Europei – etapă care presupune limitări benevole ale suveranității naționale în beneficiul apartenenței la o superputere economică, militară și politică.
„Stadiul actual al Uniunii Europene este de tranziție. Tratatul de la Amsterdam a introdus pilonii II și III, prin aceasta adăugând UE un spațiu judiciar comun și o politică europeană de securitate și afaceri externe comună. Tratatul de la Maastricht recunoscuse oficial cetățenia europeană, înțeleasă nu ca pașaport, ci ca statut juridic și politic, statut recunoscut sub forma celor 5 drepturi suplimentare, care se adăugau drepturilor omului cuprinse în Declaratia Universală. Aceste elemente aparțin deja unui alt fel de Uniune Europeană. Situația actuală e foarte plastic exprimată atunci când se spune că Uniunea Europeană suferă de sindromul “gigant economic – pitic politic”, sintagmă perfectă pentru a ilustra disparitatea actuala dintre puterea economică a Uniunii Europene și influența ei politică.
Neofunctionalismul mai este cunoscut si sub denumirea de “federalism în rate”. Fondatorul acestei teorii, Ernst Haas, a fost foarte influențat de funcționalism în lucrările lui de tinerețe. Pornind de la ideile funcționaliste, el a încercat să gasească soluții la punctele slabe ale teoriei lui Mitrany. De aceea, funcționalismul este văzut ca o “prima rată” în achiziționarea federalismului. Deși părinții fondatori au numit-o “metoda Monnet” sau “federalism funcțional”, esența este aceeași, constituind nucleul metodei comunitare. ”
Autoarea acestui articol folosește lucrarea lui Martin Griffiths, “Relatii Internationale. Școli, curente, gânditori.” Capitolul Organizarea Internațională, Subcapitolul David Mitrany,
„Așa cum este ea acum, din punct de vedere al teoriilor internaționale, Uniunea Europeană ne apare ca o entitate hibridă: un proces integraționist complex și mult mai controversat acum, decât la începutul său în ceea ce privește forma finală la care trebuie să ajungă. Există diferite teorii legate de procesul integrării europene: federalism, funcționalism, neofuncționalism, interguvernamentalism, cooperare multilaterală și amestecul parțial al unora dintre ele. Dificultatea de a încadra proiectul european strict în una dintre aceste teorii este dată de caracterul neîncheiat al procesului intregraționist.
Funcționalismul
Datorită eșecului unor planuri precum Societatea Națiunilor sau planul lui Aristide Briand, David Mitrany propunea ca, în ceea ce privește cooperarea internațională, să nu se pornească cu proiecte federale, deoarece acestea presupun dificultăți majore de ordin legal și constituțional. Cooperarea trebuie să înceapă prin tratarea unor chestiuni transnaționale specifice, unde se pot aplica cunoștințe tehnice specializate. Succesul cooperării funcționale va conduce la dorința de a repeta experiența și în alte domenii. Pentru ca această cooperare să înceapă, guvernele trebuie să-și dea seama ca în izolare nu pot asigura maximul de bunăstare cetățenilor și să transfere responsabilități funcționale unor agenții internaționale mandatate să se ocupe de aceste probleme. În timp, aceasta trebuie să ducă la slabirea principiului suveranității teritoriale și legale. Aceasta era metoda prin care Mitrany credea ca se poate crea un “sistem de pace operațional” (“working peace system”) din sistemul interstatal existent. Trebuie menționat că federalismul părinților fondatori dorea exact același lucru: să facă războiul în Europa imposibil. În acest sens, CECO a fost forma instituțională transnațională prin care s-a exercitat controlul industriilor de înarmare a Franței și Germaniei. “Nu trebuie să credem într-o pace protejată (securitatea colectivă), ci într-o pace care se elaborează (securitatea socială)” spune Mitrany. În viziunea lui, integrarea trebuie construită începând cu bunăstarea publică.
Teoria funcționalistă promovează o viziune tehnocrată asupra conducerii societății, iar premisele ei se regăsesc în principiul subsidiarității (luarea deciziilor cât mai aproape de cetățean).
Punctele slabe ale sistemului lui Mitrany (posibilitatea separării chestiunilor tehnice de cele politice; abordarea universală, non-politică a integrării internaționale; optimismul în ce privește efectele de spill-over) au făcut ca această teorie a integrării regionale să treacă în umbră. Funcționalismul a inspirat teoria interdependenței complexe, care va fi teoretizata in anii ’70 -’80 de Robert Keohane și Joseph Nye și care este un fel de teorie funcțională revizuită.
Teoria functionalistă a stat la baza integrării economice europene (realismul politic nu poate oferi nici o explicatie pentru acest fenomen început în anii ’50). Însă interdependența economică singură nu e suficientă pentru a genera o cooperare interguvernamentală intensă. Pentru exemplificare amintesc că uniuni vamale au existat și înainte, fără a duce la o cooperare economică de amploarea pieței unice europene: Zollverein, uniunea vamală constituită în 1834, includea toate statele germane și presupunea eliminarea taxelor vamale între participanți și un tarif exterior comun.
Neofuncționalismul
Neofuncționalismul susține ideea unei infrastructuri instituționale cu putere de jurisdicție asupra statelor naționale care să asigure respectarea tratatelor semnate între statele națiuni. Ernst Haas, teoreticianul acesteia, a preluat din funcționalism ideea potrivit careia progresul din domeniul tehnic și economic trebuie să ducă la o cooperare politică mai strânsă. De aici și accentul foarte mare pus în neofuncționalism pe cunoașterea consensuală (consensual knowledge) la nivelul elitelor politice, care ar avea rolul de a facilita cooperarea interstatală. În esență, teoria lui Haas susținea depășirea statului-națiune ca instituție prin luarea deciziilor la un nivel supranațional cu specific regional. Miezul teoriei o constituie convingerea în faptul că această cooperare se va “răspândi” și în alte domenii de activitate (efectul spill-over). Deoarece în anii ’70 politica de integrare europeană era ambiguă, conceptul spill-over nu era deloc convingător. Și asta pentru că, spre deosebire de astazi, cand ne-am convins de succesele rezultate în urma cooperarii, atunci nu se știa dacă măsurile care se luau vor fi reușite sau nu. Iar un eșec al acestora cu siguranța nu ar fi încurajat cooperarea în alte domenii. Experiența ulterioară a demonstrat că succesul în cooperarea dintre state nu funcționează ca un domino: nu se răspândește de la o zonă la alta, dar nici nu urmează o logica organică. În calitate de teorie, aplicabilitatea neofuncționalismului este îndoielnică. Neofuncționalismul nu poate fi considerat o rețetă de succes pentru integrare, aplicabilă oriunde în lume. Reușita vest europeană a depins de condiții întamplătoare, care nu pot fi multiplicate și exportate în altă parte a lumii. Integrarea în formula ei europeană poate fi un fenomen specific, determinată desigur de fenomenele la scară globală.
Uniunea Europeană ar putea fi așadar un experiment de constituționalizare la o scară redusă. Europa apare în postura de cobai politic pentru proiectul kantian al unei uniuni pacifice. Proiecția filosofului german viza toate țările, însă proiectul european ar putea fi un prim test. Federalismul lui Kant nu viză statul federativ în care popoarele se contopesc, ci statul în care popoarele care îl compun își păstrează suveranitatea. Ideea de federalism kantian exclude orice relație de tipul superior-inferior între entitățile componente. Kant ne spune însa că trebuie ca o republica, opera unui “popor puternic și luminat”, să se constituie într-un “punct central al uniunii federative pentru celelalte state spre a se ralia la ea, ca să asigure starea de pace a statelor, conform ideii de drept internațional, și prin alianțe repetate de acest fel să se extindă tot mai mult”.
Succesul Neofuncționalismul în Europa se datorează condițiilor prielnice și voinței politice. Însă trecerea spre federalism va necesita maximizarea celei din urmă. Viitoarea formă politică a Uniunii Europene depinde cel mai mult de capacitatea statelor de a se plia pe noile realitati și de a raspunde noilor cerințe. O formă federală sută la sută are, momentan, putine șanse de reușită. Neofuncționalismul oferă, în schimb, camuflare finalității federale. Atuul Neofuncționalismului este că, deși netezește drumul către federalizare, el nu își declara deschis punctul terminus. Este un cal troian ideologic perfect, întrucât poate singura modalitate de a-i convinge pe adversarii federalismului să consimtă federația este ca aceasta să le fie prezentată sub o altă formă.”
În acest mediu de dezbateri teoretice, România și Bulgaria luptă să trecă cu bine de procesul aderarii pentru a deveni beneficiare ale bunăstrării Europei Occidentale.
Ținând cont de structura acestui capitol, voi trata în continuare procesul istoric al integrării europene, o prezentare pe scurt a evoluției și dezvoltării construcției comunitare prin cooptarea de noi state membre.
1.2. Scurt istoric al extinderii europene
Extinderea Uniunii Europene nu este un scop în sine, deși se poate afirma că, pentru a-și îndeplini misiunea de a realiza unitatea europeană, de a menține pacea pe continent și de a avea un rol mai activ în lume, scopul Uniunii este acela de a aduna la un loc toate popoarele Europei. Dezvoltarea construcției comunitare reunește două componente: o componentă calitativă și una cantitativă. Componenta calitativă se referă la perfecționarea instituțiilor comunitare și a construcției comunitare în general, iar cea cantitativă privește procesul de extindere sau lărgire a comunităților europene prin cooptarea de noi state membre. Uniunea Europeană a înregistrat în evoluția sa numai solicitări de aderare sau asociere nefiind nici o situație de renunțare la calitatea de stat membru sau de stat asociat.
„Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. După mai bine de cincizeci de ani și cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria), Uniunea Europeană are astăzi 25 de state membre și se pregătește pentru a șasea extindere.”
Dar, să începem cu primii pași ai construcției europene. 18 aprilie 1951, este data la care „cei șase”, Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda semnează Tratatul de la Paris (intrat în vigoare la 10 august 1952) pentru instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO); asta, după ce, la 9 mai 1950 Robert Schuman, Ministrul francez al Afacerilor Externe, propune printr-o declarație istorică, punerea în comun a resurselor de cărbune și a celor de oțel ale Franței și Germaniei, prin crearea unei organizații deschise participării și altor state europene. Piața Comună a Cărbunelui și Oțelului devine funcțională din 10 februarie 1953. Astfel, cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la materiile prime menționate.
„În anul 1954, mulțumite de situația care funcționa foarte bine, cele șase membre ale Comunității Cărbunelui și Oțelului (CECO) doresc extinderea ei și în domeniul apărării și cel politic, proiecte, care, însă, eșuează. Din această criză a construcției comunitare se desprinde un aspect important, și anume: „integrarea economică trebuie să preceadă integrării politice”(Memorandumul statelor Benelux – 1956). Astfel, în anul 1956, un Raport întocmit de politicianul belgian Paul Henry Spaak propune înființarea a două noi comunități de integrare economică, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).”
La 25 martie 1957 sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE), de către cele șase țări membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda; tratatele de înființare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma. Ideea de extindere a apărut o data cu aceste Tratate de la Roma. Mai exact, în articolul 237 care prevedea „că orice stat european poate cere să devină membru al Comunității. Acesta adresează cererea Consiliului, care, după luarea în considerare a avizului Comisiei, se pronunță în unanimitate. Condițiile de admitere și adaptare a prezentului tratat pe care aceasta le antrenează, fac obiectul unui acord între statele membre și statele candidate. Acest acord este supus ratificării tuturor statelor contractante în conformitate cu regulile lor constituționale.”
În 1960 la 4 ianuarie șapte țări membre ale Organizației europene pentru cooperare economică (OECE) – Austria, Danemarca, Elveția, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia și Suedia semnează la Stockholm, Convențiia de instituire a asociației Europene de liber Schimb (AELS).
Am văzut care au fost statele europene care au pus piatra de temelie la construcția europeană, a celor trei comunități, și care este baza legală ce a determinat procesul de extindere, acum urmează trecerea de la „Europa celor șase” la „Europa celor nouă” și prima extindere, către nord. Cea dintâi candidatură a fost depusă de către Marea Britanie la 9 august 1961, la doar patru ani după intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma. Și Danemarca (10 august 1961), urmată de Irlanda (31 iulie 1961) și Norvegia (30 aprilie 1962) solicită la rândul lor integrarea în Comunitățile Europene.
Negocierile cu aceste state au fost întrerupte în ianuarie 1963 în urma unui „veto” a generalului De Gaulle, președintele Franței pe acea vreme. Motivele opoziției vehemente a lui De Gaulle, au stat la baza faptului că odată cu aderarea Marii Britanii – o țară care avea legături strânse cu SUA – Statele Unite vor dobândi o oarecare putere de influență asupra dezvoltării Comunității. Franța nu a putut însă împiedica această extindere. Jocul pe care îl face Marea Britanie, a fost identificat de către De Gaulle sub denumirea metaforică de „calul troian al Americii”. Însă, la 15 iunie 1969 au loc alegeri, Georges Pomipidou devine noul președinte al Franței și succesor al lui De Gaulle. La summit-ul de la Haga, acesta a fost de acord cu reluarea negocierilor cu Marea Britanie, Danemarca și Norvegia. Franța insistă asupra desăvârșirii politicilor comune, iar în perspectiva extinderii consideră necesar ca statele membre să se pună de acord asupra condițiilor de primire a noi membri, precum și a implicațiilor pe termen lung ale extinderii. Așadar, după întâlnirea de la Haga, Comunitate este dispusă la extindere. În fața acestei situații sunt reglate condițiile de aderare și chestiuni legate de procedură precum și aspecte privind rolul instituției care va negocia în numele Comunității.
Într-un cadru solemn, la 22 ianuarie 1971, la Palatul Egmond din Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei. Ratificarea acestor tratate va scoate însă în evidență complexitatea procesului de integrare și, fapt important, că acesta se desfășoară într-un cadru conștient și democratic, ultimul cuvânt avându-l națiunile europene.
Irlanda ratifică tratatul de adeziune la Comunitățile europene prin referendumul de la 10 mai 1972; 68% din voturi pentru, 32% contra: participarea la vot a fost de 61%. Marea Britanie ratifică la rândul ei tratatul prin vot în Camera Comunelor, la 13 iulie 1972; 301 voturi în favoarea aderării, 284 voturi împotrivă. Danemarca ratifică și ea tratatul prin referendum la 26 septembrie 1972, cu 63,5% voturi pentru și 36,5% contra; participarea la vot a fost de 89,9%.
Deși este un eveniment petrecut mai târziu, acesta trebuie menționat acum pentru ca este legat de Danemarca. Mă refer la cazul Groenlandei, provincie daneză din 1953. În această calitate ea a participat la referendumul din 1972 privind integrarea Danemarcei. În 1979, Groenlanda obține un statut aparte de teritoriu autonom atașat Danemarcei. De pe această poziție ea obține dreptul de a organiza un alt referendum cu privire la apartenența sa la Comunitățile Europene. Referendumul are loc la 23 februarie 1982 și cei din insulă se pronunță pentru retragere. Retragerea sa formală va avea loc în 1985, după această dată fiind țară asociată a Comunității.
Norvegia a decis să nu ratifice Tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Norvegienii se opun, 46,7% voturi pentru, 53,3% voturi contra, cu o participare la vot de 77%. Pentru că Norvegia reprezintă un caz special, va mai respinge o dată aderarea, voi preciza detalii, aspecte legate de aceste momente într-o secțiune următoare.
Astfel, celor șase membrii fondatori li se alătură la 1 ianuarie 1973, doar Danemarca, Irlanda și Marea Britanie.
Prin aderarea Greciei, Spaniei și Portugaliei, Comunitățile Europene mai parcurg o etapa a extinderii, de data aceasta către sud.
Atât Grecia, din 1961 (suspendat între 1967 și 1974), cât și Spania din 1970 și Portugalia din 1972, aveau acorduri economice cu Piața Comună care le asigura avantaje tarifare la export fără obligații de reciprocitate. În drumul lor spre sisteme politice democratice, aceste state își depun candidatura la Comunitățile Europene: Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977 și Spania 28 iulie 1977, la scurt timp după cea a Greciei. Comunitatea celor Nouă a refuzat un dialog cu toate cele trei candidate. Negocierile condițiilor de aderare încep în iulie 1976 cu Grecia, în ianuarie 1977 cu Spania și în octombrie 1978 cu Portugalia.
Astfel, după cererea de aderare de la 29 mai 1979 și trei ani de negociere, este semnat Tratatul de aderare care intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1981, și Grecia devine cel de-al zecelea stat comunitar. Intrarea Greciei în Comunitatea celor Nouă modifică sub multe aspecte imaginea acesteia. „Grecia este o țară ortodoxă, diferită ca mentalitate de cele catolice sau protestante, este din Balcani, nu este un stat dezvoltat, economia sa bazându-se mai mult pe agricultură. Cu toate acestea statul grec a dat dovadă de foarte multă voință politică pentru consolidarea democrației, pentru integrarea economică în Comunitățile Europene.”
Negocierile cu Spania și Portugalia au evoluat foarte lent, datorită mai ales rapoartelor franco-spaniole, Franța propunea Spaniei doar un statut de asociere. Dialogul de aderare a evoluat mai bine cu Portugalia. Tratatele de aderare cu cele doua state au fost semnate de Cei Zece în iunie 1985, după șapte ani de negocieri, și au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1986.
După aderarea Spaniei și Portugaliei, tot în 1986, dar în februarie este semnat Actul Unic European, care adaugă cooperarea politică celei economice și fixează data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pieței Unice, dar aduce și o modificare semnificativă a dispozițiilor privind extinderea, prevăzute anterior în Articolul 237 din Tratatul de la Roma, acesta adăugând și necesitatea acordului Parlamentului European prin exprimarea consimțământului în vederea aderării. Mai târziu, această reglementare a fost preluată și în Tratatul de la Maastricht, mai concret în articolul O al Tratatului Uniunii Europene, care a venit să înlocuiască articolul 237 din Tratatul Comunităților Europene.
Cel mai neproblematic dintre toate pare a fi penultimul val de extindere, de la „Europa celor doisprezece” la „Europa celor cincisprezece”, prin aderarea Austriei, Suediei și Finlandei la Uniunea Europeană. Astfel, penultima extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda și Suedia devin state membre ale Comunităților, în urma negocierilor care au început în 1993, desfășurate separat cu fiecare dintre aceste state. Tratatele și actele de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu, în Grecia din 24 – 25 iunie 1994. Poporul norvegian a respins aderarea, pentru a doua oară, prin referendum, cu o majoritate de 52,2%, la 28 noiembrie 1994; în acest fel, numai 3 state au devenit membre ale Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 1995.
Integrarea celor trei state în Uniunea Europeană, a căror cereri de aderare sunt mai vechi, Austria 1989, Suedia iunie 1990, Norvegia, noiembrie 1991, a fost facilitată și de Tratatul de la Porto, 2 mai 1990, care a creat Spațiul Economic European (SEE). Relațiile dintre statele Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) și Comunitate au fost reglementate, încă din anul 1972, prin acorduri de liber schimb bilaterale, acestea fiind înlocuite printr-un alt acord din ianuarie 1994, care dădea startul Spațiului Economic European (SEE).
Relațiile economice au fost astfel mereu foarte strânse; multe dintre reglementările comunitare, și mai ales din domeniul pieței interne, au fost aplicate în aceste trei state, prin intermediul Spațiului Economic European (SEE), încă dinaintea aderării lor la Comunitățile Europene. În plus, cele trei țări aveau un nivel economic destul de ridicat. Interesul acestor state pentru probleme precum un grad mai ridicat de transparență sau politică socială sau a mediului nu putea face decât să dea noi impulsuri unor politici deja existente în Uniunea Europeană.
Așa cum reiese și din expunerea de până acum, Uniunea Europeană a înregistrat și o situație de refuz, cazul Norvegiei. Cel mai notabil obstacol în calea aderării acestui stat la Uniunea Europeană îl reprezenta industria pescuitului – un sector de marcă în economia norvegiană – industrie a cărui interes nu concorda cu cel comunitar. Norvegia realizând peste jumătate din producția de pește a statelor comunitare luate la un loc. Chiar dacă guvernul norvegian ajunsese la un acord, „Compromisul de la Oslo, sau compromisul Peștelui”, prin care să preîntâmpine unele probleme, care s-ar fi ivit prin aderarea la Comunitățile Europene, totuși norvegienii refuză de două ori integrarea, așa cum am spus, prima oară în 1973 și apoi în 1994.
Un alt caz special, este cel al Elveției, caz denumit sugestiv și „globul de cristal”, stat care în urma rezultatelor negative ale referendumului din 1992 referitor la aderarea acestei țări la Spațiul Economic European, guvernul elvețian nu a solicitat aderarea la Uniunea Europeană, dar nici nu a respins-o. Totuși, Uniunea Europeană a încheiat o serie de acorduri sectoriale cu Elveția la sfârșitul anului 1998. Aceste acorduri, care includ aspecte privind libera circulație a persoanelor și transporturile, au intrat în vigoare în 2001. Tradiția Elveției de a fi distantă față de organizațiile internaționale s-a tradus, așa cum am mai spus, prin faptul că nu a participat nici măcar la Spațiul Economic European (SEE), propunerea sa de aderare fiind respinsă prin referendumul intern din decembrie 1992. Prin urmare, a eșuat cererea sa pentru aderare ca membru deplin al Uniunii Europene, dar totuși, la sfârșitul anului 1998, guvernul elvețian reitera faptul că „obiectivul strategic este aderarea la Uniunea Europeană”. Elveția a fost invitată să participe la viitoarele Conferințe ca membru electiv și drumul său este deschis pentru o viitoare apropiere de Uniunea Europeană după încheierea cu succes a unui acord pe mai multe planuri asupra unor chestiuni legate de Spațiul Economic European (SEE).
Pe termen lung este posibil ca statele rămase membre ale AELS – Norvegia, Liechtenstein și chiar Islanda, să nu renunțe definitiv la aderarea la Uniunea Europeană. În afară de acestea rămân câteva alte țări în mod evident eligibile pentru aderarea la Uniunea Europeană, cum sunt Albania și alte state care provin din fosta Iugoslavie, în special Croația, precum și alte câteva țări, cum ar fi Ucraina, a cărei eligibilitate este destul de discutabilă.
„In ciuda faptului că Tratatele au fost prevăzute cu instrumentele necesare extinderii, statele membre nu s-au preocupat permanent de lărgirea cercului lor. Motivul pentru acest lucru a fost temerea că un număr sporit de membri ar aduce cu sine automat și un grad sporit de eterogenitate, îngreunând astfel considerabil procesul de cooperare. Candidaturile depuse au fost astfel mereu discutate din perspectiva potențialelor urmări negative ale extinderii asupra aprofundării procesului de integrare. Aceste raporturi tensionate dintre extindere și aprofundare au făcut obiectul principal și în cadrul valului cinci de extindere. Totuși — iar acest fapt este demonstrat foarte clar de extinderea de până la această oră — deciziile cu privire la aderarea unor noi membri nu au rezultat niciodată în exclusivitate din punerea în balanță a elementului extindere cu elementul aprofundare.”
Dacă privim în ansamblu aceste patru valuri de extindere, putem observa un lucru surprinzător. Cu toate că aceste valuri s-au desfășurat sub auspicii extrem de diferite, ele s-au aflat sub influența unei combinații specifice de factori, adică interese specifice sectoriale și naționale, precum și probleme cu privire la capacitatea de funcționare a sistemului comunitar. Ultimul punct s-a făcut remarcat mai ales atunci când — și acesta este elementul comun tuturor valurilor de extindere de până acum —, toate au fost puse în contextul unei aprofundări a procesului de integrare.
Astfel s-au derulat cele patru valuri de aderare până la extinderea istorică către Țările din Centrul și Estul Europei.
1.3. Mecanismul aderării – modalități și instituții responsabile – considerații generale
Am urmărit pașii aderării, iar acum urmează prezentarea modalităților de integrare și a instituțiilor din cadrul Uniunii Europene responsabile de extindere. Consider necesară existența unor precizări terminologice legate de procesul integrării; altfel încât, voi încerca să răspund întrebărilor legate de cadrul convențional, juridic în baza căruia se realizează extinderea, care sunt etapele aderării, ce este Acquis-ul Comunitar – capitolele de negociere, ce presupune desfășurarea negocierilor, care sunt principiile care stau la baza acestor negocieri, care sunt Instituțiile responsabile de integrare, care este strategia extinderii, parteneriatul de aderare, instrumentele de pre-aderare. Așadar, pentru început despre cadrul convențional.
Cadrul convențional
Cererile anterioare de aderare erau înaintate celor trei Comunități – Comunitatea Economică Europeană, Euroatom, și Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO), aderarea fiind bazată separat pe articolul 237 CEE, articolul 205 EUROATOM și articolul 98 CECO. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene, cererile de aderare se bazează pe procedura stipulată în articolul O, TUE (actualul art.49). Articolul 49, paragraful 1 din Tratatul Uniunii Europene – „Orice stat european care respectă principiile enunțate în articolul F, paragraful 1, poate solicita să devină membru al Uniunii Europene. El adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță asupra ei cu unanimitate, după consultarea Comisiei și după avizul conform al Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea absolută a membrilor săi.” Articolul F, paragraful 1 al Tratatului Uniunii Europene – „Uniunea este fondată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale și statul de drept, principii care sunt comune statelor membre.”
Etapele aderării
Așadar, modalitatea prin care un stat devine membru al Uniunii Europene, necesită parcurgerea anumitor etape și respectarea unor condiții de către statul candidat:
Trebuie să fie stat european
Trebuie ca statul să aibă un acord cu Comunitățile Europene, din care să rezulte calitatea de stat asociat
Depunerea cererii de a candida
Acceptarea, validarea cererii
Invitarea la negociere
Încheierea negocierilor. Fiecare stat trebuie mai întâi să închidă toate capitolele de negociere, pentru a putea încheia negocierile de aderare. Acest moment nu este stabilit dinainte, negocierile având o durată diferită, în funcție de gradul de pregătire a statului candidat. Am văzut că negocierile cu Spania și Portugalia au durat șapte ani, în vreme ce negocierile cu Austria, Finlanda și Suedia au durat numai un an și șapte luni.
Semnarea Tratatului de aderare
Ratificarea Tratatului de aderare la nivelul tuturor părților interesate
Aderarea propriu-zisă, intrarea în vigoare a tratatului
Între încheierea negocierilor și aderarea propriu-zisă mai sunt câteva etape importante de parcurs: a. redactarea și convenirea Tratatului de Aderare, tratat internațional ce prevede drepturile și obligațiile părților în vederea dobândirii calității de membru al Uniunii Europene; și b. semnarea Tratatului de Aderare de către toate statele membre ale Uniunii Europene și de către statul candidat;
Ratificarea Tratatului de către toate Parlamentele naționale ale Statelor Membre și de către Parlamentul statului candidat, precum și prin organizarea unui referendum (acolo unde Constituția sau considerentele politice o cer)
„Aderarea este un act politic hotărât de state și în aceste calitate nu este deschisă cercetării judecătorești. În acest proces Consiliul are un dublu rol, cel al unei instituții reprezentând voința comună a statelor membre și cel al unei reuniuni de Miniștrii, fiecare reprezentând interesele propriei țări. Comisia acționează ca o instituție comunitară, ca inițiator al politicii și executor al mandatului de negociere încredințat de Consiliu. Deși, Parlamentul European nu este oficial implicat în negociere, este necesar acordul său.”
După ce toate aceste etape vor fi parcurse cu succes, statul candidat poate deveni membru al Uniunii Europene. Toate aceste etape, de la deschiderea negocierilor până la ratificarea Tratatului de Aderare, sunt parcurse în ritm diferit, în funcție de gradul de pregătire pentru aderare a statului candidat. Statul solicitant adresează solicitarea către Consiliu. După consultarea Comisiei și obținerea aprobării din partea Parlamentului European, care acționează printr-o majoritate alcătuită din membrii săi, Consiliul ia o hotărâre unanimă. Condițiile de aderare și adaptarea la tratatele pe care le implică acest proces sunt menționate în cadrul unui acord dintre Uniune și statul solicitant, acord care trebuie ratificat de către fiecare stat membru.
Acquis-comunitar – capitole de negociere
Acquis-ul comunitar sau patrimoniul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi și obligații comune ce leagă toate statele membre în cadrul Uniunii Europene:
– conținutul, principiile și obiectivele politice ale Tratatelor;
– legislația adoptată în aplicarea tratatelor și jurisprudența Curții de Justiție;
– declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
– măsurile adoptate în domeniul politicii externe și de securitate comune;
– măsurile adoptate în domeniul justiției și al afacerilor interne;
– acordurile internaționale încheiate de către Comunitate și de către statele membre între ele în domeniile de activitate ale Uniunii.
Acquis-ul comunitar nu cuprinde deci, numai dreptul comunitar propriu-zis, ci și toate actele adoptate în cadrul pilonilor doi și trei ai Uniunii Europene și, în primul rând, obiectivele comune stabilite prin Tratate. Uniunea s-a angajat să păstreze acquis-ul comunitar în întregimea și să-l dezvolte în continuare. Statele candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar înainte de a adera la Uniunea Europeană. Derogările de la acquis se acordă numai în situații excepționale și sunt limitate ca arie de aplicabilitate. Uniunea s-a angajat să mențină în vigoare acquis-ul comunitar în integralitatea și să-l dezvolte în continuare. În perspectiva viitoarei extinderi, statele candidate trebuie să includă acquis-ul în legislația lor națională și vor trebui să o implementeze din momentul aderării lor la Uniunea Europeană.
În unele domenii, țărilor candidate li s-au aprobat perioade de tranziție între momentul aderării și momentul în care vor fi capabile să implementeze în totalitate legislația comunitară. Cu toate acestea, orice astfel de perioadă de tranziție trebuie să fie cât mai scurtă posibil și să se limiteze la anumite sectoare.
Legislația europeană (denumită acquis comunitar) este împărțită în 31 de domenii (care fac obiectul așa-numitelor capitole de negociere). Un capitol de negociere se referă la un anumit domeniu din legislația europeană (spre exemplu agricultura sau politica regională). Exista 31 de capitole pe care fiecare țară candidată trebuie să le discute cu Uniunea Europeană, ele reprezentând ceea ce este cunoscut sub numele generic acquis comunitar.
Prin negocieri se urmărește ca legislația din țara candidată să fie armonizată cu cea europeană, adică fiecare cetățean din țara candidată sa aibă aceleași drepturi și obligații ca și cei din Uniunea Europeană.
În cursul negocierilor, țara candidată (sau chiar Uniunea Europeană) poate să ceară perioade de tranziție (amânarea pentru o perioada limitată a aplicării unei anumite prevederi) sau derogări (neaplicarea anumitor reglementari pe teritoriul său).
Un capitol este „provizoriu închis” după ce se ajunge la un acord comun asupra condițiilor în care țara candidată o să adere la Uniunea Europeană. În momentul în care toate cele 31 de capitole sunt închise, se consideră că țara candidată a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar și are instituțiile necesare pentru aplicarea lui, condiții necesare pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Desfășurarea negocierilor
Procesul de negociere se referă la adoptarea de către statul candidat a unor reglementari similare celor europene și prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu.
Fiecare capitol este "deschis spre negociere” în momentul în care Uniunea Europeană consideră ca statul candidat a ajuns la un nivel minim de adoptare a legislației europene din domeniu. Astfel, primul pas îl constituie evaluarea legislației fiecărei țări candidate, pentru a stabili compatibilitatea cu regulile comunitare (proces de examinare analitică). Aceasta evaluare va constitui baza celei de-a doua faze, negocierile bilaterale între Uniune și fiecare țară candidată. În unele domenii, țărilor candidate li s-au aprobat perioade de tranziție între momentul aderării și momentul în care vor fi capabile să implementeze în totalitate legislația comunitară. Cu toate acestea, orice astfel de perioadă de tranziție sunt limitate în scopul și durata lor, și sunt obiectul unor condiții foarte stricte.
Înainte de deschiderea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, Comisia evaluează legislația fiecărui stat candidat, pentru a stabili un program de lucru și pentru a defini pozițiile de negociere. Negocierile oficiale se desfășoară sub forma unei serii de conferințe interguvernamentale între statele candidate și Statele Membre ale Uniunii Europene. Acestea permit formularea condițiilor de aderare la Uniunea Europeană pentru fiecare stat candidat și se concentrează în particular pe aranjamentele privind adoptarea, implementarea și aplicarea legislației comunitare. Rundele de negociere se țin la nivel de miniștrii sau delegați, adică reprezentanții permanenți pentru Statele Membre sau negociatorii șefi pentru țările candidate. După examinarea detaliată a diferitelor capitole ale acquis-ului comunitar (screening), negocierile sunt pornite capitol cu capitol. Comisia propune poziții comune de negociere, fiecărui stat candidat, care apoi sunt aprobate prin votul unanim al Consiliului.
În timpul negocierilor, capitolele pot fi:
în curs (deschise sau în curs de negociere);
– închise provizoriu (dacă candidatul acceptă poziția comună a Uniunii Europene, ceea ce înseamnă că acest capitol nu necesita negocieri suplimentare).
De asemenea, atâta timp cât nu se încheie negocierile pentru toate capitole, oricare dintre acestea poate fi redeschis (dacă, spre exemplu, legislația europeană s-a modificat și statul candidat nu poate să adopte legi similare până la data aderării, sau în cazul în care statul candidat nu își respectă angajamentele luate în procesul de negociere). Nici un capitol de negociere nu este considerat a fi definitiv închis până în momentul în care toate cele 31 de capitole sunt finalizate. Ultimul capitol care se negociază și care se închide este capitolul 31 – Diverse, care cuprinde reglementările care nu pot fi incluse în nici unul dintre celelalte 30.
Negocierile se considera a fi finalizate numai în momentul în care au fost negociate și închise toate cele 31 de capitole.
Odată ce negocierile sunt încheiate pe toate capitolele, rezultatele sunt incluse într-un tratat de aderare provizoriu, care este înaintat Consiliului spre aprobare și Parlamentului European spre consimțire. După semnare, tratatul de aderare este înaintat Statelor Membre și statului candidat, pentru ratificare și organizarea de referendum-uri, în unele cazuri. Fiecare Stat Membru și fiecare stat candidat trebuie să ratifice tratatul. Odată ce procesul de ratificare a fost încheiat, tratatul intră în vigoare și candidatul devine un Stat Membru al Uniunii Europene.
Principiile negocierii cu Uniunea Europeană
Consiliul European de la Luxemburg a reiterat faptul că „extinderea este un proces global, inclusiv evolutiv, care se va derula în etape; fiecare stat candidat va avansa cu propria sa viteză, în funcție de gradul său de pregătire”. Iată anumite precizări:
deschiderea simultană a negocierilor nu implică faptul ca negocierile să se încheie în același timp cu toate statele
negocierile se desfășoară cu fiecare stat în parte
ritmul fiecărei negocieri este dat de pregătirea fiecărui stat candidat și de complexitatea problemei de rezolvat
fiecare stat este apreciat în mod individual
sunt 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, care trebuie deschise negocierii de către fiecare stat candidat
negocierile cu fiecare stat candidat vor fi abordate diferit
începutul și desfășurarea negocierilor nu implică și dobândirea calității de membru în aceiași ordine
negocierile se desfășoară în cadrul conferinței de aderare
negocierile sunt conduse de președinția Uniunii Europene, în numele statelor membre, cu sprijinul Comisiei Europene, poziția fiind una comună pentru toate statele Uniunii Europene
capitolele deschise spre negociere, la un moment dat, nu sunt aceleași pentru toate statele candidate
capitolele, deja închise provizoriu pot fi reluate pentru a fi aliniate la schimbările survenite între timp în legislație
decizia de a închide provizoriu un capitol este luată dacă acquis-ul comunitar este preluat integral
Instituții comunitare care au atribuții în materia negocierii aderării statelor candidate la Uniunea Europeană.
Statul care dorește aderarea la Uniune Europeană trebuie să depună Președinției Consiliului Uniunii Europene o cerere de aderare (o scrisoare în care își exprima dorința de a deveni membru al Uniunii Europene). Consiliul Uniunii Europene decide dacă îi este sau nu conferit statutul de candidat la Uniunea Europeană. Acesta nu este un proces automat (Turcia nu a fost acceptată ca stat candidat decât după mulți ani de la depunerea cererii de aderare). Din momentul în care candidatura unui stat este acceptată acesta primește ajutor din partea Uniunii pentru a se pregăti pentru aderare și este permanent monitorizat pentru a se vedea în ce măsură îndeplinește criteriile aderării. Pe baza rapoartelor anuale de țară întocmite de Comisia Europeană, Consiliul European decide deschiderea negocierilor de aderare.
Comisia Europeană formulează o opinie cu privire la capitolele de negociere care sunt deschise cu fiecare țară candidată. Comisia Europeană elaborează proiectul de poziție comună a Uniunii Europene prin consultarea statelor membre. Poziția comună a Uniunii Europene este adoptată de Consiliul Uniunii Europene. Rezultatul negocierilor sunt încorporate într-un proiect de tratat de aderare, elaborat de Consiliul European în colaborare cu viitorul stat membru. Documentul este supus spre adoptare Consiliului Uniunii Europene și spre avizare Parlamentului European. După semnare, tratatul de aderare este ratificat de toate statele membre precum și de țara candidată. În unele țări, înainte de ratificare tratatul este supus referendumului.
Strategia de aderare
„În acest context, Uniunea Europeană a dezvoltat o strategie de pre-aderare, cele mai importante caracteristici ale acesteia fiind: a. Relații structurate cu instituții, de exemplu Comitetul Parlamentar Comun b. Dezvoltarea Acordurilor Europene c. Asistență financiară în cadrul PHARE d. Pregătirea pentru integrarea în Piața Internă în conformitate cu prevederile Cartei Albe e. Respectarea documentului Comisiei Agenda 2000, subliniind opinia Comisiei în privința viabilității fiecărei țări candidate de a începe negocierile cu Uniunea Europeană privind eventuala aderare, propus în iulie 1997 și vizând consolidarea strategiei de pre-aderare. Acest document este actualizat anual într-un Raport Periodic, si f. Întocmirea de către Comisie a documentelor numite Parteneriate de Aderare pentru fiecare țară candidată. Scopul Parteneriatului de Aderare este de a stabili, în cadrul unui singur document, domeniile prioritare de acțiune identificate în Raportul periodic al Comisiei, mijloacele financiare disponibile pentru a ajuta țările candidate să îndeplinească aceste priorități, și condițiile de acordare a acestui ajutor. În plus, fiecare țară candidată a fost invitată să adopte un Program Național pentru Adoptarea Acquis-ului. Acesta stabilește cum preconizează fiecare țară să respecte Parteneriatul de Aderare, prin prisma resurselor umane și financiare.” Parteneriatele pentru Aderare, încheiate de Consiliu în 1998 cu fiecare țară candidată (cu excepția Ciprului, Maltei și Turciei), reunesc într-un singur document asistența oferită de către Comunitatea Europeană fiecărei țări candidate și stabilește priorități pentru transpunerea dreptului comunitar (acquis-ul) în fiecare sector.
Conform Parteneriatului pentru Aderare, fiecare stat a întocmit un program detaliat de adoptare a acquis-ului comunitar, care să organizeze implementarea acestor priorități, angajându-se să respecte un calendar de acțiune și specificând resursele umane și financiare necesare pentru a-l realiza. Parteneriatele pentru Aderare au servit drept suport pentru alte Instrumente de pre-aderare, inclusiv evaluarea comună a priorităților politicilor economice pe termen mediu, pactul pentru combaterea crimei organizate, planurile naționale de dezvoltare și alte programe sectoriale necesare participării în cadrul Fondurilor Structurale, pentru perioada de după aderare, și pentru implementarea Ispa (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-Aderare) și Sapard (Programul Special de Pre-Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală). Tot Parteneriatele au fost și punctul de plecare pentru conceperea de planuri de acțiune pentru îmbunătățirea capacității administrative și judiciare din țările candidate. Aceste programe și Parteneriate de Aderare sunt ajustate pe parcurs de către Comisie și de către țara în cauză.
Am urmărit pas cu pas fenomenul extinderii în cadrul Uniunii Europene și cunoaștem mecanismul de aderare, acel dicționar al integrării extrem de util în evaluarea și înțelegerea următoarelor prezentări punctuale, de data aceasta, restrângând problematica la Țările din Europa Centrală și de Est, și bineînțeles la cazul României și Bulgariei.
Nu am amintit nimic în secvența anterioară a lucrării, despre incidența evenimentelor din 1989 în Estul Europei, tocmai pentru că urmează să detaliez fiecare moment important în relația statelor din această zonă a Europei cu Uniunea Europeană. Așadar, următorul subcapitol urmărește o introducere în procesul vast al extinderii spre Țările din Europa Centrală și de Est, proces în care au fost implicate 12 state: Bulgaria, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria.
Pentru început este esențială o scurtă relatare istorică referitoare la relațiile pe care țările Europei Centrale și de Est le-au dezvoltat cu Comunitățile Europene, până în 1989.
1.4. Extinderea Uniunii Europene spre Țările din Centrul și Estul Europei
Este important să aflăm ce tip de cooperare „moștenește” Estul de la Comunitățile Europene, pentru a ne fixa un reper, și a stabili care a fost punctul de unde s-au reluat relațiile pe măsură ce s-au prăbușit regimurile comuniste. Statele la care mă voi referi cu precădere sunt state foste membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) – Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Bulgaria, România și Slovacia , ținând cont de demersul și contextul analizei propuse (România versus Bulgaria), această abordare este utilă datorită situației asemănătoare dintre aceste state. „Sunt primele țări est-europene ce au semnat acorduri de asociere cu Comunitatea Europeană. Republicile baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și Slovenia au negociat și ele acorduri de asociere cu Uniunea Europeană. Însă relațiile Uniunii cu aceste patru țări s-au dezvoltat numai de când au devenit state independente și de-a lungul liniilor stabilite de politica față de primele șase țări. Uniunea se referă la aceste țări ca fiind „țări central și est europene”. ”
Relațiile Țărilor din Centrul și Estul Europei cu Comunitățile Europene până în anul 1988
„Când a fost semnat Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului , în 1951, la începutul Războiului Rece, relațiile dintre Europa de Est și cea de Vest erau înghețate. Cele două sectoare implicate – cărbunele și oțelul – nu afectau direct economiile din Est, însă ridicarea controlului impus asupra industriei vest-germane a avut implicații politice. În blocul sovietic, mișcările occidentale erau interpretate drept începutul unei hegemonii americano-germane asupra întregului continent. Fondarea Comunității Economice Europene, șase ani mai târziu, a provocat o altă reacție sovietică ostilă. În 1957, Comunitatea Economică Europeană era portretizată drept brațul economic al NATO și un instrument servind interesele clasei monopoliste. Contradicțiile inerente ale capitalismului vor duce în curând la dezintegrarea Comunității Economice Europene.
Când, în loc de aceasta, Comunitatea a continuat cu integrarea și a început să prospere, un articol apărut în 1962 a recunoscut-o ca pe o realitate economică și politică promovând investițiile, modernizarea, comerțul și creșterea salariilor. Totuși, până în anii ’80, Uniunea Sovietică și aliații săi au refuzat să trateze oficial cu Comunitatea și au încercat să-i blocheze participarea la organizațiile internaționale.
Membrii CAER au devenit din ce în ce mai conștienți că erau în urma Occidentului și că aveau nevoie să importe tehnologie occidentală. Comerțul dintre Comunitate și statele membre CAER s-a extins.”
Între 1976 și 1980 s-au desfășurat negocierile între Comunitatea Europeană și CAER. Principala piedică în aceste negocieri a fost reprezentată de așteptările diferite ale părților. Comunitatea viza încheierea unui tratat cadru, adică un acord stabilind baza legală a relațiilor în care detaliile concrete să fie ulterior stabilite. Încheierea tratatului cadru ar da Comunității Europene posibilitatea de a încheia aceste directive cu fiecare stat membru CAER. Pe de altă parte, CAER nu dorea să-și slăbească poziția avantajoasă și a urmărit în schimb negocieri care să ducă la încheierea unui acord concret. În ciuda acestui impas aparent, au existat acorduri încheiate între Comunitate și unele state CAER.
Adevăratul progres în relațiile Comunității Europene cu Consiliului de Ajutor Economic Reciproc a intervenit odată cu adoptarea Declarației Comune privind Stabilirea Relațiilor Oficiale în 1988. Declarația Comună a avut două consecințe: 1. a stabilit relații oficiale între Comunitatea Europeană și Comitetul pentru Ajutor Economic Reciproc, și implicit, o recunoaștere de către Comunitate a statelor membre CAER. 2. stabilea o bază juridică pentru cooperarea între cele două organizații în domenii care țineau de competența lor.
Acordurile de primă generație
Stabilirea relațiilor oficiale a dat statelor CAER libertatea de a negocia cu Comunitatea Europeană, astfel calea a fost liberă pentru încheierea Acordurilor de „primă generație”. „Încheind acorduri cu România și Iugoslavia, Comunitatea a trimis chiar mesajul politic care extindea beneficiile la țări ce se abțineau mai puțin în a avea de a face cu ea”. Acordurile au trei caracteristici comune: 1. cele mai importante, prevederile privitoare la cooperarea comercială 2. acestea conțin prevederi privind cooperarea comercială, prin care statele se angajează să „promoveze, să extindă și să diversifice comerțul între ele în baza reciprocității și non-discriminării” și 3. sunt incluse prevederi care creează un cadru de cooperare economică pentru a facilita schimbul de experiență și know-how. De asemenea acordurile conțin un cadru instituțional limitat. Erau stabilite comitete unite pentru funcționarea acestor acorduri (comitetele nu aveau putere reală de a adopta decizii cu caracter obligatoriu, totuși puteau face recomandări). Acordurile de primă generație sunt limitate ca sferă datorită contextului politic. Totuși aceste acorduri creează obligații legale, cum ar fi abolirea restricțiilor cantitative.
După 1989
La Strasbourg în decembrie 1989, când proporțiile schimbărilor au devenit mai clare, Consiliul European a promis sprijin total pentru transformările din Țările din Centrul și Estul Europei, convenind asupra elaborării „unei forme adecvate de asociere”. Astfel, „Comunitatea și ale sale state membre sunt deplin conștiente de responsabilitatea comună care le revine în această fază decisivă în istoria Europei…Ele sunt pregătite să dezvolte…relații mai strânse, și mai substanțiale…în toate domeniile…Comunitatea este, la etapa actuală, identitatea europeană care servește ca punct de referință pentru țările Europei Centrale și de Est…Comunitatea a adoptat și va adopta deciziile necesare pentru consolidarea cooperării sale cu popoarele care vor libertate, democrație și progres și cu statele care dau dovadă de angajament fața de principiile democrației, pluralismului și ale statului de drept. Comunitatea va încuraja, prin toate mijloacele de care dispune, reformele economice necesare.”
Obiectivul principal în politica externă a țărilor din Centrul și Estul Europei devine „alăturarea de Europa” prin integrarea în Uniunea Europeană. Noul model de relații din Europa. Reacția imediată s-a materializat în asistență tehnică și financiară pentru reforme. Însă orientarea spre o politică pe termen lung a început o dată cu elaborarea inițială a Acordurilor Europene.
Momentul Acordurilor Europene – spre o politică pe termen lung
Trebuie sa facem deosebirea între Acordurile de asociere și Acordurile europene de asociere. Primele au fost încheiate înainte de 1990, sunt acorduri de comerț, prin care se urmărește realizarea între părți a unei uniuni vamale, instituie un tarif vamal comun. Iar, formula Acordurilor Europene, are ca obiectiv realizarea unei zone de liber schimb – înlăturarea barierelor vamale comune între statele membre (nu avem taxe import – export, își păstrează tariful vamal pentru un stat terț).
Așa cum am mai spus, începând cu luna iulie a anului 1987 sunt încheiate acorduri de asociere, cu avizul conform al Parlamentului European, între Comunitate și state terțe, state asociate sau organizații internaționale. În aceste acorduri sunt formulate drepturi și obligații. Diversitatea tematică a acestor acorduri cuprinde de la măsuri de facilitare reciprocă a comerțului, de la încheierea unor tratate cu privire la o colaborare mai strânsă la nivel economic și până la pregătirea aderării la Uniunea Europeană.
Acordurile Europene sau de asociere se referă la comerțul bilateral, vizând liberalizarea treptată a schimburilor comerciale între țările asociate și Uniunea Europeană, la domeniul politic și alte domenii de cooperare. Un model clasic de acord comercial, completat de un „dialog politic”, destinat evidențierii caracterului special al țărilor din Centrul și Estul Europei și sprijinit de asistența tehnică și financiară și de cooperare economică. De fapt, Acordurile Europene au recunoscut intenția țărilor asociate de a deveni membre ale Uniunii Europene, ceea ce s-a confirmat la puțin timp după intrarea în vigoare a acordurilor, când țările și-au depus individual candidaturile. Primele acorduri de acest tip au fost încheiate în 16 decembrie 1991 cu Ungaria, Cehoslovacia (divizată mai târziu în Republica Cehă și Slovacă semnând noi acorduri de asociere separat) și la 1 februarie 1991 cu Polonia, care au fost identificate drept cele mai avansate din Centrul și Estul Europei. Au urmat apoi acordurile cu România la 1 februarie 1993 și cu Bulgaria la 8 martie 1993. Aceste șase țări vor fi desemnate ca țările Europei Centrale și de Est. Uniunea Europeană a încheiat un acord similar cu Slovenia la 15 iunie 1995, Albania și cu cele trei state baltice (decembrie 1994 Uniunea având intenția de a semna și cu aceste state acorduri de asociere). Acordurile europene sau acorduri de asociere trebuiau să permită acestor țări sa fie pe deplin asociate la procesul de integrare europeană, mai ales în perspectiva aderării viitoare la Uniunea Europeana. Sprijinindu-se pe principiile generale ale economiei de piață, pluralismului politic și drepturilor omului, Acordurile Europene înlocuiesc precedentele acorduri intermediare de liber – schimb, care primiseră o primă abolire a drepturilor de vamă și anumite restricții cantitative la unele produse ( mai puțin pentru produsele sensibile ca oțelul, cărbunele și unele produse agricole și textile). Acordurile aveau sarcina de a creiona drumul țărilor candidate spre Uniunea Europeană.
O alta serie de dispoziții prevedea aplicarea de către cele șase țări candidate a legislației comunitare în materie de concurență, inclusiv în ceea ce privește ajutoarele publice, adoptarea regulilor comune pentru armonizarea normelor și prescripțiilor tehnice, și a regulilor comune de origine. Aceste dispoziții prevedeau în egală măsură aplicarea legislației comunitare antidumping, ceea ce face ca aceste țări să iasă din categoria țărilor cu comerț de stat. Acordurile Europene au fost cele mai cuprinzătoare acorduri încheiate vreodată de Uniunea Europeana ca țări terțe (vezi tabel 1, anexe).
Declanșarea negocierilor s-a realizat în același timp, cu toate statele odată, „teza startului comun și a finish-ului diferențiat”. Toate statele candidate vor adera la Uniune în baza acelorași criterii și vor participa cu un statut egal la procesul de aderare, urmând a fi evaluate diferențiat, conform meritelor proprii.
Momentele importante parcurse de aceste state în vederea aderării sunt prezentate într-un sumar cronologic în cele ce urmează. Așadar, iată calendarul parcurs de Țările din Centrul și Estul Europei pe calea aderării:
1991: se semnează Acordurile Europene cu Ungaria și Polonia
1993: se semnează Acordurile Europene cu Bulgaria, Cehia, România și Slovacia
1994: Ungaria și Polonia înaintează cererea de aderare la Uniunea Europeană
1995: se semnează Acordurile Europene cu Estonia, Letonia și Lituania. Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia și Lituania înaintează cererea de aderare la Uniunea Europeană
1996: Cehia înaintează cererea de aderare la Uniunea Europeană, Slovenia semnează Acordul European și înaintează cererea de aderare la Uniunea Europeană.
1996: Este adoptată Agenda 2000, care are o secțiune referitoare la extinderea Uniunii Europene; este prezentat punctul de vedere al Comisiei asupra lansării procesului de aderare și asupra consolidării strategiei de pre-aderare. Sunt publicate opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la Uniunea Europeană ale țărilor candidate bazate pe criteriile de la Copenhaga.
1998: pe 31 martie: Încep negocierile cu șase țări candidate – Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia
1998: 4 noiembrie sunt publicate primele Rapoarte anuale (privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare)
1999: Consiliul European de la Berlin adoptă deciziile privind fondurile de pre-aderare și cheltuielile legate de aderare
1999: 13 octombrie, Comisia Europeană adoptă a doua serie de rapoarte anuale și revizuiește Parteneriatele pentru aderare
1999: 10-11 decembrie, Consiliul European de la Helsinki decide să deschidă negocierile de aderare cu încă șase țări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia, și acordă Turciei statutul de țară candidată la Uniunea Europeană
2000: Are loc, la Bruxelles, sesiunea de deschidere a Conferințelor Interministeriale cu privire la negocierile de aderare ale Maltei, României, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei și Bulgariei. Țările candidate sunt atenționate cu privire la importanța următoarelor aspecte:
adoptarea oficială și aplicarea acquis-ului comunitar
asigurarea unei bune funcționari a pietei interne, în concordantă cu politicile Uniunii Europene, o atenție specială acordându-se domeniilor agriculturii, justiției și afacerilor interne și protecției mediulu
alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce privește relațiile cu terțe state și organizații internaționale; de asemenea, statele candidate au primit asigurari că fiecare cerere de aderare va fi evaluată în funcție de meritele proprii. Țările candidate și-au prezentat obiectivele strategice determinate de aspirațiile politice, culturale și socio-economice în perspectiva aderarii
2000: 8 noiembrie, Comisia Europeană adoptă o nouă serie de Rapoarte Anuale privind progresul înregistrat de țările candidate
2000: La summitul de la Nisa, din 7-11 decembrie, Statele Membre au adoptat o nouă formulă instituționala a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa reprezintă o premisă necesară a procesului de extindere, întru-cât conține prevederi referitoare la echilibrul puterii și procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre
2001: La 26 februarie Tratatul a fost adoptat de câtre guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare dupa ratificarea sa de către toate parlamentele naționale
2001: 13 noiembrie, Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale și reînnoiește Parteneriatele de Aderare.
2002: La 1 martie are loc lansarea Convenției privind Viitorul Europei
2002: Consiliul European de la Barcelona, din 15-16 martie, s-a remarcat prin participarea istorică a șefilor de stat sau guvern, precum și a miniștrilor de afaceri externe și finanțe ai tuturor celor 13 țări candidate, alaturi de omologii lor din statele membre ale Uniunii Europene
2003: Pe 16 aprilie zece state semnează Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria
2003: Consiliul European de la Salonic, din 19-20 iunie, adoptă proiectul noii Constituții Europene
2004: 1 mai: Ziua Extinderii. 10 țări aderă la Uniunea Europeană (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria)
1.5. Condițiile și criteriile de aderare a Țărilor din Centrul și Estul Europei la Uniunea Europeană
Ultima parte a acestui capitol are ca subiect derularea problematicii extinderii în Țările din Centrul și Estul Europei prin vizorul dezbaterilor din cadrul Consiliilor Europene. Elementele importante și concluziile acestor reuniuni ale Consiliului European, ținând cont ca au fost discutate și o serii de orientări privind lărgirea Uniunii Europene; acestea sunt rezumate în următoarea parte a lucrării. Referința pe care am folosit-o cu precădere în această prezentare este Broșura editată de către Centrul de Informare al Comisiei în România – TEME EUROPENE – Extinderea spre Est pe Agenda Consiliului European, numărul 10, noiembrie 2003, disponibilă pe site-ul http://infoeuropa.ro. Secțiunea Publicații și resurse – Glosar.
După Consiliul European de la Copenhaga, din 21 – 22 iunie 1993 problema extinderii spre Țările din Centrul și Estul Europei este foarte bine delimitată.
Cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din 1993, statele membre au făcut un pas decisiv pentru extinderea spre Est a Uniunii Europene, convenind ca „statele asociate din Europa Centrală și de Est care doresc, pot deveni membre ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi în măsura să îndeplinească condițiile economice și politice cerute.” Iată ce s-a hotărât la Copenhaga, în iunie 1993 și care sunt criteriile de aderare, extrem de importante în vederea aderării.
Consiliul European de la Copenhaga nu numai că a aprobat principiul extinderii Uniunii Europene, dar a și definit criteriile pe care țările candidate vor trebui să le îndeplinească pentru a deveni membri ai Comunității. Aceste criterii se refera la:
stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul pentru minorități și protecția acestora – criteriul politic;
existenta unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face fața presiunii concurenței și forțelor pieței în Uniunea Europeană – criteriul economic;
capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru al Uniunii, incluzând adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare – criteriul privind adoptarea acquis-ului comunitar.
Un an mai târziu, Summit-ul de la Essen a definit o strategie de pre-aderare pentru
a pregăti țările din Europa Centrală și de Est, să adere la Uniunea Europeană.
Essen, decembrie 1994 – strategia de pre-aderare
Consiliul European de la Essen a adoptat strategia de pre-aderare menită să pregătească țările care semnaseră acorduri de asociere cu Uniunea Europeană în vederea dobândirii statutului de membru. Strategia se axează pe:
Acordurile Europene (sau Acordurile de Asociere), prezentate în subcapitolul precedent;
Pregătirea țărilor candidate pentru integrarea în piața interna a Uniunii;
Dialogul instituțional structurat;
Programul PHARE, care constituie instrumentul financiar central al strategiei de pre-aderare.
Consiliul European a solicitat Comisiei să pregătească o Carte Albă privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în piață internă a Uniunii și să raporteze anual Consiliului de Afaceri Generale asupra progresului înregistrat în implementarea strategiei de pregătire pentru aderare.
Cartea Albă cuprinde o imagine de ansamblu a legislației comunitare pe care țările asociate trebuie să o adopte în propria legislație. Ea identifică măsurile – cheie în fiecare sector al pieței interne și sugerează secvențele în care trebuie realizată armonizarea legislației.
Cannes, iunie 1995 – Cartea Albă
Consiliul European de la Cannes a aprobat Cartea Albă privind pregătirea țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru integrarea în piața internă a Uniunii, dată publicității de Comisia Europeană în luna mai 1995. Stipula că aceste țări vor stabili anumite priorități pentru a asimila regulile comunitare și că ele vor fi sprijinite în eforturile lor de biroul de asistență tehnică (TAIEX), în special pentru a obține informații despre legislația comunitară. Adoptarea și implementarea legislației comunitare sunt principalele provocări cu care se confruntă țările candidate. Acest lucru implica întărirea sistemului administrativ și juridic, și că infrastructura țărilor candidate trebuie să fie adaptate drastic pentru a se conforma standardelor comunitare, în mod special în problemele legate de mediu, sistemul energetic, al transporturilor și a rețelelor de telecomunicații. Pentru a facilita aceste modificări considerabile, țărilor candidate li se oferă asistență de pre-aderare. Anexa acestui document politic cuprinde un program de îndeplinire a cerințelor pieței unice, program recomandat statelor candidate.
Madrid, decembrie 1995 – criteriul capacității administrative
Consiliul European de la Madrid reafirmă condițiile de la Copenhaga și declară voința Uniunii Europene de a începe negocierile cu Țările din Centrul și Estul Europei în același timp cu cele privind Cipru si Malta. Mai mult, Consiliul European de la Madrid a subliniat necesitatea adaptării structurilor administrative și juridice ale țărilor candidate, astfel încât să se creeze condițiile pentru integrarea armonioasă a acestor state, și a semnalat ca negocierile de aderare vor fi lansate la șase luni după Conferința Interguvernamentală din 1996.
Florența, iunie 1996 – calendarul negocierilor
Consiliul European de la Florența a adoptat un calendar detaliat pentru negocierile cu țările Europei Centrale și de Est. Luând act de concluziile Consiliului de la Madrid, a reiterat necesitatea ca opiniile și rapoartele Comisiei pentru fiecare țară candidată să fie puse la dispoziție la șase luni după încheierea Conferinței Interguvernamentale, astfel încât faza inițială a negocierilor cu țările Europei Centrale și de Est să poată coincide cu începerea negocierilor cu Cipru și Malta.
Dublin, decembrie 1996 – strategia de pre-aderare consolidată
O nouă etapă de pre-aderare, îmbunătățită, a fost adoptată de Consiliul European de la Dublin, în decembrie 1996. Acesta se adresează tuturor țărilor candidate din Europa Centrală și de Est și valorifică atât instrumentele existente (Acordurile Europene, Cartea Albă asupra pieței interne, dialogul structurat și programul PHARE), cât și un nou instrument reprezentând piatra de temelie a strategiei – Parteneriatele de aderare.
Amsterdam, iunie 1997 – analiza detaliată a opiniei Comisiei
„Pe bicicletele lor” – cursa pe biciclete a liderilor Uniunii Europene pe străzile înguste de-a lungul canalelor din Amsterdam. Bicicleta a fost simbolul principal al acestui summit. Deciziile luate la Amsterdam pot fi comparate cu o plimbare pe bicicleta: prea puțin înceată pe fundalul lumii noastre de o dramatică schimbare, sigură, dar plină de posibile riscuri, și ultimul, dar nu cel din urma, nu toată lumea a avut curajul să participe la ea. Unii lideri europeni s-au decis să nu se implice, și astfel, statele din Europa au diferite viteze de integrare.”
Consiliul European de la Amsterdam a marcat încheierea cu succes a Conferinței Interguvernamentale prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam. Consiliul de Afaceri Generale a fost însărcinat să analizeze în detaliu opiniile Comisiei cu privire la extindere și la gradul de pregătire a fiecărei țări candidate, opinii care urmau să fie finalizate în iulie. În iulie 1997, Comisia Europeană a publicat Agenda 2000. Pe baza acestei analize, Consiliul urma să prezinte un raport amănunțit Consiliului European de la Luxemburg, în decembrie, același an.
Luxemburg, decembrie 1997 – „undă verde pentru primele negocieri”
Consiliul European de la Luxemburg a trasat ca sarcină pentru anii următori pregătirea țărilor candidate pentru aderarea la Uniune și a Uniunii pentru extindere. A fost aprobată analiza Comisiei încorporată în Agenda 2000 și s-a stabilit ca îndeplinirea criteriului politic definit la Copenhaga este o condiție esențială pentru deschiderea negocierilor de aderare. Consiliul a hotărât ca negocierile să înceapă cu cinci țări din Europa Centrală și de Est: Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria plus Cipru, urmând ca negocierile cu celelalte cinci țări să înceapă după ce acestea vor fi înregistrat un progres suficient, în baza parteneriatelor de aderare. Această abordare a luat în considerare două direcții principale: negocierile se vor derula pe principiul conform căruia acquis-ul comunitar se va aplica începând cu data aderării; va fi elaborată o strategie de pre-aderare consolidată pentru a ajuta țările candidate să își alinieze legislația la acquis-ul comunitar în cel mai scurt timp posibil, preferabil înainte de aderare.
Procesul de aderare a început efectiv la data de 30 martie 1998, odată cu întrunirea de la Londra a miniștrilor de externe ai statelor membre, ai țărilor din Europa Centrală și de Est și din Cipru.
Cardiff, iunie 1998 – rapoartele de evaluare inițială
Urmare a deschiderii negocierilor de aderare cu Cipru, Cehia, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria, Consiliul European a luat notă de finalizarea exercițiului de examinare analitică (screening) pentru 7 capitole ale acquis-ului comunitar. De asemenea, s-a trecut la examinarea analitică a acquis-ului pentru Bulgaria, Letonia, Lituania, România și Slovacia.
Comisia a confirmat că, la sfârșitul anului 1998, va prezenta rapoartele de evaluare inițială a progresului făcut de fiecare țară candidată în îndeplinirea criteriilor de aderare. La solicitarea Consiliului European, rapoartele urmau să includă Cipru și Malta. În elaborarea rapoartelor referitoare la țările candidate din Europa Centrală și de Est, Comisia și-a propus să analizeze dacă, în lumina criteriilor de la Copenhaga, reformele anunțate au fost transpuse în realitate. De asemenea, Comisia a analizat progresul făcut de fiecare țară candidată în ce privește implementarea acquis-ului comunitar și adaptarea structurilor administrative aferente.
Berlin, martie 1999 – cadrul financiar
Consiliul European de la Berlin a ajuns în acord unanim privind Agenda 2000. Referitor la extindere, acordul a inclus crearea a două instrumente de pre-aderare: un instrument structural (ISPA) și un instrument pentru agricultură (SAPARD). Consiliul European a mai stabilit un cadru financiar pentru aceste instrumente și a decis să dubleze sprijinul financiar de pre-aderare începând cu anul 2000. Consiliul a confirmat programul PHARE revizuit ca fiind principalul instrument de intervenție, cuplat la cele doua priorități legate de adoptarea acquis-ului, cu 30% din bugetul programului alocat pentru construcția capacității instituționale (consolidarea structurilor administrative și instituționale ale țărilor candidate) și 70% pentru finanțarea investițiilor. Instrumentele de pre-aderare structural și agricol urmau să furnizeze finanțare pentru alte proiecte de investiții.
Helsinki, decembrie 1999 – confirmarea importanței procesului de extindere
Consiliul European de la Helsinki a reiterat faptul ca îndeplinirea criteriului politic stabilit la Copenhaga reprezintă o precondiție pentru deschiderea negocierilor de aderare. Consiliul European a decis să convoace conferințe interguvernamentale bilatrale, între Uniunea Europeană și fiecare stat candidat, în luna februarie 2000 în vederea deschiderii negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta cu privire la criteriile de aderare la Uniunea Europeană și la schimbările care vor trebui aduse. Consiliul a luat nota de recenta evaluare de către Comisie a progresului înregistrat de țările candidate (rapoartele din 13 octombrie 1999). Deși s-au făcut progrese, evaluarea a arătat ca unele țări candidate nu vor putea îndeplini criteriile de la Copenhaga într-un orizont mediu de timp. S-a hotărât că singurul criteriu care trebuie îndeplinit înaintea deschiderii negocierilor este criteriul politic – existența unor instituții democratice stabile, respectarea drepturilor omului și protejarea drepturilor minorităților. Celelalte criterii rămân neschimbate, îndeplinirea lor fiind necesară în momentul aderării. Aceste criterii sunt: criteriul economic – o economie de piață funcțională și care să poată face față presiunilor concurențiale de pe Piața Unică a Uniunii Europene; criteriul legislativ – acquis-ul comunitar trebuie să fie pus în aplicare în statul candidat în momentul aderării la Uniunea Europeană; criteriul administrativ – capacitatea statului candidat de a-și asuma obligațiile de stat membru al Uniunii Europene.
Nisa, decembrie 2000 – o noua strategie de extindere
Agenda de la Nisa a fost ocupata nu numai de tehnicile și procedurile privind extinderea, ci și de împărțirea și echilibrul de putere între țările mari și cele mici, între săraci și bogați, estul și vestul, sudul și nordul statelor membre.
Consiliul European de la Nisa a evidențiat că, o data cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa și cu schimbările instituționale aferente, Uniunea Europeană va putea primi ca noi membri acele țări care vor fi pregătite la sfârșitul anului 2000.
Statele membre au adoptat o poziție comună, care se va menține în cadrul conferințelor de aderare, referitor la alocarea locurilor în Parlamentul European, la pondere voturilor în Consiliu și în structura Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor într-o Uniune cu 27 de membri.
Consiliul European a salutat noua strategie de extindere adoptată de Comisie în luna noiembrie 2000 și a stabilit ca progresul înregistrat în aplicarea acestei strategii să fie evaluat în iunie 2001 la Goteborg. În viziunea Consiliului, „foaia de parcurs”, parte componenta a acestei strategii, cuprinde un cadru indicativ flexibil, care va fi adaptat conform progresului înregistrat de fiecare țară candidată, astfel încât negocierile cu țările cel mai bine pregătite să avanseze rapid.
Göteborg, iunie 2001 – progrese în negocieri
Consiliul European de la Göteborg, a subliniat importanța crucială a capacității țărilor candidate de a implementa și aplica acquis-ul și a adăugat că țările candidate trebuie să depună eforturi substanțiale pentru consolidarea și reformarea structurilor lor administrative și juridice.
Pe baza progresului înregistrat până la acea dată, Consiliul European a reafirmat rolul „foii de parcurs” ca un cadru de lucru pentru finalizarea cu succes a negocierilor de extindere. Începând cu primăvara anului 2003, Comisia va include țările candidate și politicile lor naționale în raportul sau anual de sinteză.
Laeken, Belgia decembrie 2001 – noi membrii în 2004
Așteptat cu un enorm interes de către toate statele candidate la aderare, Summit-ul de la Laeken, la care au participat șefii de stat sau de guvern din cele 15 state membre ale Uniunii Europene și din toate țările candidate la aderare, a avut menirea de a limpezi apele în domeniul extinderii către est și de a trasa coordonatele viitorului Europei în următorii ani. Aceasta întâlnire la vârf a constituit o premieră prin faptul că a risipit incertitudinile legate de termenul la care vor adera țările candidate, precum și de nominalizarea acestora. Conform înțelegerilor adoptate, cele 10 țări candidate vor încheia negocierile cu Uniunea Europeană până la sfârșitul anului 2002, după care va urma ratificarea tratatelor de către parlamentele țărilor componente. În 2004 vor adera 10 țări.
Începând cu 1 ianuarie 2004 Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria, vor deveni membre cu drepturi depline și vor participa cu drepturi depline și la alegerile pentru Parlamentul European din 2004.
România și Bulgaria mai așteaptă.
„În pofida turului de forță făcut de România și Bulgaria și a sprijinului acordat de Franța pentru ca cele 2 țări să fie incluse în primul val de aderare, Summit-ul de la Laeken a decis ca ele nu sunt încă pregătite pentru a deveni membre ale Uniunii Europene împreuna cu cei 10. Ca o consolare, celor 2 țări li se va acorda o atenție specială și ele vor fi sprijinite să deschidă toate capitolele de negociere în cursul anului 2002, lucru destul de greu de realizat , având în vedere că România a încheiat pana la sfârșitul anului 2001 doar 9 capitole de negocieri.
Conform tuturor analizelor, România are cea mai slabă poziție dintre cele 12 țări candidate. În studiul realizat de grupul financiar austriac Raifeisen Zentralbank Osterreich, România ar putea deveni membră a Uniunii Europene în 2009 sau 2011, iar Bulgaria în intervalul 2007 – 2010. De menționat că autoritățile române și-au propus ca țintă de aderare 2007.
În ceea ce privește Bulgaria, această țară a primit cu mare reticență decizia de la Laeken, continuând să susțină ca va face tot posibilul să adere în 2004 împreuna cu cei 10.
Oficialii comunitari consideră poziția Bulgariei nerealistă, comisarul pentru extindere, Gunter Verhengen, ironizând încăpățânarea bulgarilor, afirmând că „Bulgaria ar avea nevoie de vrăjile lui Harry Potter pentru a intra în Uniunea Europeana în anul 2004”. ”
Consiliul European de la Laeken a subliniat hotărârea Uniunii Europene de a finaliza în 2002 negocierile de aderare cu țările candidate care sunt pregătite, astfel încât aceste țări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004 pentru Parlamentul European.
A fost adoptată o Declarație și s-a hotărât convocarea unei Convenții privind viitorul Uniunii Europene, la care toate statele candidate vor lua parte, alături de statele membre.
Sevillia, iunie 2002 – negocierile intră în faza finală
Consiliul European a apreciat ca s-au înregistrat progrese decisive în cadrul negocierilor de aderare derulate în primul semestru al anului, dar a subliniat importanța continuării progreselor în implementarea și aplicarea efectivă a acquis-ului comunitar și a salutat raportul Comisiei referitor la planurile de acțiune vizând îmbunătățirea capacității administrative și juridice a țărilor candidate. S-a reafirmat că, dacă ritmul actual de progres al negocierilor și al reformelor se va menține, Uniunea Europeană este hotărâtă să încheie negocierile cu Cipru, Malta, Ungaria, Polonia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, și Slovenia până la sfârșitul anului 2002, în ipoteza că aceste țări sunt pregătite pentru a deveni membri ai Uniunii.
În ceea ce privește Bulgaria și România, Consiliul a apreciat progresul făcut de aceste două țări în ultimele luni, le-a încurajat să continue eforturile de pregătire și a reiterat angajamentul Uniunii de a sprijini pe deplin pregătirea lor pentru aderare, cu posibilitatea sporirii asistenței financiare și a stabilirii unui calendar mai precis pentru aderarea acestor țări, până la sfârșitul anului.
Copenhaga, decembrie 2002 – primele 10 state
S-a decis integrarea în Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, a următoarelor state candidate: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia și Ungaria.
Pentru o bună funcționare a Pieței Interne și a politicilor Uniunii, statele care vor adera în 2004 vor beneficia de perioade de tranziție pentru a integra toate mecanismele Uniunii Europene.
Statele membre și statele care vor adera în 2004 au stabilit nivelul creditelor pentru agricultură, acțiuni structurale, politici interne și administrație.
În ceea ce privește Cipru, Consiliul European ar prefera reunificarea acesteia înaintea aderării la Uniune Europeană și încurajează autoritățile cipriote să continue negocierile pe baza propunerilor Secretarului General al ONU. În cazul în care negocierile vor eșua, principiile și regulile comunitare nu se vor aplica părții de nord a insulei.
Șefii de state și de guverne doresc ca Bulgaria și România să se integreze în Uniunea Europeană în 2007. Pentru aceasta, cele două țări trebuie să-și axeze eforturile pe reforme administrative și judiciare.
Pentru ca Turcia să poată deschide negocierile de aderare, este necesar, ca până în decembrie 2004, guvernul turc sa aplice o reforma a legislației, precum și a implementării acesteia, pentru a putea îndeplini criteriilor politice de aderare.
Atena, aprilie 2003 – Semnarea Tratatului de Aderare
Pe 16 aprilie 2003, la Atena, cei 25 de șefi de state sau de guverne ale statelor membre și ale statelor care vor adera în 2004 semnează Tratatul de aderare. Tratatul de Aderare garantează deplina participare a noilor state membre în cadrul instituțional al Uniunii Europene.
Salonic, iunie 2003 – După Europa Centrală Balcanii
Cele 10 state care vor adera în 2004 sunt încurajate să continue eforturile pentru a fi pe deplin pregătite să-și asume obligațiile care decurg din statutul de stat membru. Acesta presupune și traducerea acquis-ului comunitar. Consiliul European salută angajamentul asumat de guvernul Turciei de a continua procesul de reformă, în special încheierea lucrărilor legislative restante până la sfârșitul anului 2003 și sprijină eforturile întreprinse pentru a îndeplini criteriile politice de la Copenhaga, pentru a putea deschide negocierile cu Uniunea Europeană. Consiliul European a confirmat rezoluția Uniunii Europene de a susține pe deplin perspectiva integrării europene a Balcanilor Occidentali, care vor face parte din Uniune de îndată ce vor îndeplini criteriile stabilite la Copenhaga.
S-a decis ca România, Bulgaria și Turcia să participe în calitate de observatori la Conferința interguvernamentală pentru aprobarea tratatului constituțional.
Consiliul a concluzionat că „Bulgaria și România fac parte din același proces cuprinzător și ireversibil de extindere. Ca urmare a concluziilor Consiliului European de la Copenhaga și în funcție de progresele care vor mai fi realizate în îndeplinirea criteriilor de aderare, Uniunea și-a stabilit ca obiectiv primirea Bulgariei și României ca state membre în 2007.
Bruxelles, octombrie 2003 – Noua Politică de Vecinătate
Consiliul European salută progresele înregistrate de Noua Politică de Vecinătate, lansată de către Comisia Europeană. Consiliul subliniază în același timp necesitatea de a asigura o abordare cuprinzătoare, echilibrată și proporționată în implementarea acestei inițiative, care să cuprindă și un instrument financiar, pentru a răspunde nevoilor de promovare a cooperării trans-frontaliere și regionale/transnaționale la granițele externe ale Uniunii Existente.
Bruxelles, decembrie 2003 – Extindere în linie dreaptă
Consiliul European remarca stadiul avansat de ratificare a Tratatului de Aderare cu Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria.
Este subliniată continuitatea și ireversibilitatea procesului de extindere, din care România și Bulgaria fac parte integrantă, stabilind astfel și calendarul aderării acestora la Uniunea Europeană: încheierea negocierilor de aderare în 2004, semnarea Tratatului în 2005 și aderarea propriu-zisă în ianuarie 2007.
De asemenea, Consiliul European salută progresele înregistrate de-a lungul anilor, subliniind necesitatea accelerării reformelor menite să compatibilizeze sistemul administrativ și juridic cu cel comunitar. Consiliul încurajează România și Bulgaria să continue pe calea reformelor economice și structurale. Comisia Europeană este invitată să înainteze spre aprobare cadrul financiar pentru România și Bulgaria.
Eforturile Turciei spre accelerarea reformelor necesare începerii negocierilor cu Uniunea Europeană sunt apreciate pozitiv de către Consiliul European. Este însa subliniată necesitatea continuării reformelor, în special în sensul îndeplinirii criteriilor politice stabilite la Copenhaga.
Consiliul European reiterează dorința de a primi in Uniunea Europeană un Cipru unificat pe cale pașnica pana la 1 mai 2004, subliniind rolul important pe care îl are de jucat Turcia în acest moment.
Balcanii de Vest reprezintă o zona de maxim interes pentru viitorul Uniunii Europene, o serie de Acorduri de Stabilizare și Asociere (ASA) fiind în curs de elaborare sau negociere cu Bosnia și Herțegovina, Serbia, Muntenegru, Albania, Fosta Republică Macedonia și Croația.
Bruxelles, martie 2004 – Ultimele pregătiri pentru extindere
Consiliul European accentuează sprijinul pentru acțiunile întreprinse de către Organizația Națiunilor Unite, în sensul unificării pașnice a Ciprului. Consiliul European consideră ca o înțelegere viabilă poate fi aplicată până la 1 mai 2004, cerând tuturor părților implicate în procesul de negociere o continuare fermă a discuțiilor. Aderarea unui Cipru unificat la Uniunea Europeană este dorința reiterată a Consiliului European.
Bruxelles, iunie 2004 – Un nou stat candidat
A fost reiterat obiectivul ca Bulgaria și România să devină membre ale Uniunii Europene în 2007, urmărindu-se încheierea negocierilor până la sfârșitul anului 2004 și semnarea Tratatului de Aderare în 2005. Pentru aceasta, este necesar ca elaborarea textului Tratatului să înceapă în 2004. S-a menționat ca Bulgaria a închis toate capitolele de negociere restante, iar România a înregistrat progrese în acest sens și s-a subliniat ca cele doua țări trebuie să acorde o atenție specială îmbunătățirii capacității administrative și judiciare, continuării reformelor economice și structurale, precum și aplicării complete și conform calendarului convenit a angajamentelor asumate în timpul negocierilor.
În ceea ce privește Turcia, Consiliul European a evidențiat progresele înregistrate în procesul de reformă, între care amendamentele la Constituție, adoptate în mai 2004 și a declarat că negocierile cu Turcia vor fi deschise în cazul în care Consiliul European din decembrie 2004 va considera că Turcia îndeplinește criteriile politice.
La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnat un nou stat candidat: Croația, hotărându-se organizarea unei Conferințe Interguvernamentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005. Consiliul European a cerut Comisiei Europene elaborarea unei strategii de pre-aderare care să includă și prevederi financiare.
Ținând cont de criteriul de ordonare propus de la începutul demersului și urmărind secvențele anterioare ale lucrării, urmează să disting cazul particular atât al României cât și cel al Bulgariei. Așadar din acest punct, lucrarea se va derula pe cercetarea propriu-zisă.
CAPITOLUL II – DERULAREA PROCESULUI DE ADERARE ÎN CAZUL BULGARIEI ȘI ROMÂNIEI
Cel de-al doilea capitol continuă firul tematic al problematicii extinderii, particularizând însă, atât cazul României cât și cel al Bulgariei, etapele pe care cele două țări le-au parcurs din momentul asocierii și până la semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană. Astfel, primul subcapitol reia momentul de început, al Acordurilor Europene, dar de această dată pentru România și Bulgaria, mă refer la etapele parcurse de aceste două state în relațiile cu Uniunea Europeană, cum au debutat fiecare dintre ele, care a fost startul în cursa integrării. Apoi, în următoarea parte voi prezenta secvențial un alt pas important, corelat asocierii: ajutorul din partea Uniunii Europene, fondurile de pre-aderare destinate statelor candidate. Iar în final, voi prezenta un parcurs cronologic al negocierilor purtate de către România și Bulgaria. Altfel spus, acest capitol punctează momentele importante de pe agenda integrării României și Bulgariei.
2.1. Aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană – debutul relațiilor cu Uniunea Europeană
Prima parte a capitolului doi detaliază începutul relațiilor României și Bulgariei cu Uniunea Europeană, până la semnarea Acordului European de asociere, deoarece următoarele etape ale integrării, derularea efectivă a procesului de desfășurare a negocierilor, fac subiectul următoarelor subcapitole.
România
Înainte de istoricul an 1989, relațiile Europei de Est cu Uniunea Europeană se rezumau la simple vizite și acorduri diplomatice efectuate în mod parcimonios. România fără să facă notă discordantă pronunțată, s-a poziționat totuși în raport cu Uniunea Europeană mai ales dintr-o perspectivă economică, încă din 1969, prin intermediul unor acorduri tehnice privind exportul românesc de produse agroalimentare. În 1976, România negocia primul acord referitor la comerțul cu produse textile în Comunitatea Economică Europeană. Un an mai târziu a venit rândul produselor siderurgice și, apoi, industriale. În anii ’80, România recunoaște Comunitatea Economică Europeană ca organism economic, prin semnarea acordului de creare a Comisiei mixte, România – Comunitatea Economică Europeană.
La 7 ianuarie 1990, noua conducere a țării făcea publică declarația Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN) privind importanța relațiilor României cu Comunitățile Europene și acredita ideea unui ambasador permanent pe lângă Comunitățile Europene. În 1991 se fac deja eforturi pentru includerea țării noastre în programele de asistență financiară, dar și tehnică, de tip PHARE, dar și în vederea încheierii unui acord de asociere a României la Comunitățile Europene. Pe parcursul anului următor se înființează un Comitet interministerial pentru relația României cu cele trei Comunități Europene ale momentului respectiv. De asemenea, tot în 1992 se intensifică negocierile pentru realizarea acordului de asociere. Acordurile Europene, așa cum mai sunt numite acordurile de asociere, au fost reglementate de Comisia Europeană încă din 1990, incluzând, dialogul politic, comerțul liber, cooperarea economică, financiară, culturală și instituții ale asocierii.
Acordul cu România s-a semnat la 1 februarie 1993, iar cel cu Bulgaria în martie același an. Acordurile Europene au fost ratificate în parlamentele naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene, iar prin semnarea lor, Europa Occidentală își accentuează orientarea ireversibilă către țările din Europa de Est și Centru.
Acordul cu România intră în vigoare la 1 februarie 1995, moment în care România dobândește statutul de asociată, ceea ce, printre altele va constitui un plus pentru relațiile comerciale cu Uniunea, la un an după ce România primise statutul de stat asociat al Uniunii Europei Occidentale (UEO). La 22 iunie 1995, România lansează cererea de aderare la Uniunea Europeană, în urma adoptării pe plan intern a unui document politic intitulat neconvențional, „Strategia de la Snagov pentru aderarea României la Uniunea Europeană”, ce exprimă sprijinul politic al partidelor parlamentare pentru obiectivul mai sus menționat.
„Între Comunitățile Europene și România a fost încheiat un Acord comercial încă din anul 1980, ulterior fiind suspendat de către Comunități din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist. După un debut ratat în anul 1990, relațiile României cu Uniunea Europeană au cunoscut, treptat, îmbunătățiri. Așadar, în anul 1991 intra în vigoare Acordul de comerț și cooperare, care va fi înlocuit cu Acordul interimar, acesta fiind, la rândul sau, înlocuit, la 1 februarie 1995, cu Acordul european de asociere.
La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul adițional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995, privind deschiderea Uniunii Europene către România. În vederea supravegherii modului de implementare a Acordului European de asociere, precum și pentru pregătirea procesului de aderare, au fost create mecanisme româno-comunitare, și anume: Consiliul de asociere, la nivelul ministerelor; Comitetul de asociere, la nivel guvernamental; Comitetul interparlamentar de asociere, la nivel parlamentar. În plan național au fost constituite Comitetul interministerial, prezidat de primul ministru, Departamentul pentru integrare europeană și Comisia parlamentară pentru integrare, toate având drept scop eficientizarea aplicării Acordului european de asociere.
Din anul 2001 a fost creat Ministerul Integrării europene, precum și Institutul European din România.
Consiliul European a adoptat, în decembrie 1994, strategia de pregătire a statelor asociate din Europa Centrala în vederea aderării la Uniunea Europeană, iar dialogul ministerial româno-comunitar a fost extins sectorial, luând denumirea de dialog structurat în toate domeniile care țin de pregătirea aderării și respectării Tratatului de la Maastricht și a celor trei piloni menționați în acesta: P.E.S.C., Afaceri interne și Uniune Economică și Monetară. Obiectivul principal al dialogului structurat îl reprezintă identificarea și găsirea soluțiilor potrivite pentru problemele care apar în procesul de pregătire a integrării.
La 22 iunie 1995, România a depus, împreună cu cererea oficială de aderare la Uniunea Europeană, și Strategia Națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, care încearcă să ofere câteva soluții privind modul de ridicare la nivelul standardelor europene a diferitelor sectoare.
La 22 iunie 1995, a fost depus la Bruxelles răspunsul României la Chestionarul Comisiei europene privind pregătirea avizului asupra cererii de aderare la Uniune.
Programul PHARE al Uniunii Europene, de asistență economică nerambursabilă pentru reforme economice și sociale din Europa Centrală și de Est, a fost extins în România în anul 1991, concentrându-se asupra dezvoltării economice a sectorului particular, dezvoltării politicii în domeniul resurselor umane, al ocupării forței de munca, reformei instituționale și sprijinirii societății civile în ansamblu.
În perioada 1991 – 1996, România a beneficiat de un volum de 811 milioane ECU.
La 9 septembrie 1996, au fost semnate alte doua documente privind asistența PHARE în România: Programul indicativ multianual 1996 – 1999, în valoare de 550 de milioane ECU și Programul operațional, ambele destinate îmbunătățirii infrastructurii și dezvoltării întreprinderilor mici si mijloci, precum și dezvoltării sociale și regionale.
Principalele probleme rezultate ca urmare a aplicării Acordului european de asociere și a Strategiei pentru pregătirea aderării, privesc:
armonizarea legislației românești cu cea comunitară și aplicarea ei în domeniul Pieței interne, al mediului înconjurător, al standardelor statistice. Guvernul român a adoptat, în anul 1995, Programul național de armonizare legislativă în domeniul Pieței interne, înaintând, totodată, Parlamentului lista cu prioritățile legislative;
stadiul reformei economice;
pregătirea specialiștilor în probleme comunitare, juriști, specialiști în administrația publică comunitară și economiști.”
Bulgaria
„Primele convorbiri exploratorii dintre Comisie și Bulgaria s-au desfășurat în octombrie 1986. Bulgaria dorea un acord de cooperare comercială și economică, Comisia dorea să limiteze acordul de comerț, iar asupra cooperării să fie stabilite doar principii generale. În decembrie 1988, Comisia a cerut Consiliului un mandat de negociere cu Bulgaria și Polonia. Consiliul a dorit să meargă mai departe și, pe 20 februarie 1989, a probat un mandat de negociere mai larg pentru ambele acorduri. Deși reformele Poloniei înaintau mult mai repede decât cele ale Bulgariei, acordul cu Bulgaria urma să fie parte din același proces. Totuși, în negocierile din aprilie și mai, Bulgaria a cerut masuri imediate de liberalizare a comerțului și un termen final pentru eliminarea restricțiilor cantitative. Comunitatea Europeană nu dorea să meargă așa de departe, deoarece Bulgaria nu aplica reforme în sensul economiei de piață. Îngrijorarea datorată tratamentului aplicat minorității turce din Bulgaria, era și ea exprimată din ce în ce mai des. În 1989, Bulgaria intensificase o campanie de asimilare forțată a acestei minorități, estimată la 800.000 etnici turci.
În iunie 1989, Belgia a invocat împotriva Bulgariei mecanismul drepturilor omului, cerând informații asupra minorității turce. Sesiunea de negocieri dintre Comisie și oficialii bulgari, care urma să fie ținută la sfârșitul lui iulie, a fost amânată, iar negocierile suspendate. Nu a fost dat nici un motiv oficial, deși mai târziu s-a înțeles că situația politica din Bulgaria, în particular tratamentul minorităților dăduse privilegiul acestei rupturi.”
După revoluția din noiembrie 1989, la 1 decembrie primul ministru bulgar și-a făcut cunoscute intențiile de a relua negocierile, lucru întâmplat în martie 1990. Acordul de comerț și cooperare a fost semnat pe 8 mai 1990 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1990. Tot în 1990, dar în decembrie Parlamentul bulgar adoptă o decizie prin care își exprimă dorința de a adera la Comunitatea Europeană, considerând că semnarea Acordului European cu Comunitatea Europeană ar reprezenta un prim pas în acest sens. Drept urmare, la 1 octombrie 1991, Consiliul European autorizează Comisia să dea startul începerii discuțiilor preliminare cu Bulgaria în vederea semnării Acordului European.
Între 14 și 15 mai 1992 are deja loc prima rundă a negocierilor, în vederea aderării, între Bulgaria și Comunitatea Europeană. Semnarea Acordului European s-a petrecut în 1993, pe 8 martie, iar la 15 aprilie același an Parlamentul Bulgariei ratifică Acordul European.
Din 1995, când Acordul European al Bulgariei a intrat în vigoare, s-a făcut un efort considerabil pentru organizare și structurare. Pentru prima oară, în martie 1995, a fost stabilit un mecanism special pentru integrare europeană, pentru a coordona toate activitățile guvernamentale.
2.2. Ajutorul din partea Uniunii Europene – fondurile de pre-aderare
„În timp ce acordurile de comerț și cooperare ar fi putut să fie instrumente politice potrivite pentru perioada pre-revoluționară, ele erau inadecvate pentru noile împrejurări din Europa de Est. Din iulie 1989, ajutorul a devenit un instrument al politicii occidentale în Polonia și Ungaria (unde reformele erau cele mai rapide), odată cu lansarea programului de ajutor G-24 coordonat de Comisie. Pe măsură ce, una după alta, țările est-europene au cunoscut prăbușirea comunismului, Comunitatea a condus inițiativele de ajutor ale Occidentului în Europa de Est. Este unul dintre donatorii cei mai mari către Europa de Est.”
Asistența acordată de către Uniunea Europeană statelor terțe, prevăzută în Tratatul de la Roma și concentrată inițial asupra vechilor colonii ale statelor membre, a atins în prezent o dimensiune mondială și include forme noi de cooperare. Mecanismul este gestionat de Comisia Europeană și are la bază un dialog politic pentru menținerea păcii, promovarea drepturilor omului, democrației și statului de drept. Ajutorul acordat de Uniune are drept principale obiective lupta împotriva sărăciei, dezvoltarea în economia mondială și lupta împotriva inegalităților. Asistența financiară din partea Uniunii Europene este complementară ajutoarelor acordate de către statele sale membre. Uniunea Europeană și statele sale membre furnizează 55% di ajutorul public pentru dezvoltare.
Ajutorul acordat de către Uniunea Europeană celor zece state din Europa Centrală și de Est (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria) se bazează pe trei instrumente financiare: PHARE, ISPA și SAPARD.
PHARE – Poland Hungary Aid for Reconstruction of Economy – este primul instrument financiar nerambursabil conceput de Uniunea Europeană pentru a sprijini Europa Centrală și de Est în evoluția către o societate democratică și o economie de piață. Înființat la începutul anului 1989 pentru Polonia și Ungaria (primele două țări în care s-a realizat trecerea de la regimul comunist la democrație), programul s-a extins treptat, incluzând în prezent zece țări partenere din regiune. Prin hotărârea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, Phare a devenit instrumentul financiar al strategiei de pre-aderare, principalul obiectiv fiind aderarea la Uniunea Europeană a celo zece țări asociate din Europa Centrală și de Est (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria).
Comisia Europeană, după negocieri cu țările candidate, elaborează un program național PHARE pentru fiecare țară, precum și programe multi-anuale și orizontale care includ proiectele ce vor fi realizate, supuse în prealabil aprobării comitetului de gestiune a programului, compus din reprezentanți ai statelor membre.
Pentru perioada 2000-2006, sumele alocate prin Phare se ridica la aproximativ 11 miliarde de Euro. Între 1990-2000, România a beneficiat de peste 1,5 miliarde de Euro prin programul Phare. Pentru perioade 2000-2006, România urmează să primească prin Phare aproximativ 250 milioane Euro anual, fiind a doua țară după Polonia, din punct de vedere a mărimii fondurilor alocate. În prezent, Phare se concentrează în România asupra a trei mari sectoare: dezvoltare regională, dezvoltare instituțională și sprijinirea investițiilor în vederea implementării acquis-ului.
„Phare este structura în care au fost luate cele mai multe inițiative ale Comunității, pentru a asista procesul de reformă din Europa de Est. În timp ce Comunitatea avea experiență anterioară în dezvoltarea programelor de ajutorare, lucrul mai semnificativ era că, acum, Comunitatea acționa – și conducea – într-o regiune din care fusese exclusă înainte, și din motive predominant politice. Mărimea și importanța Phare au plasat Comunitatea – și în special Comisia – într-o extraordinară poziție de influență. Oricum, statele membre au încercat să fixeze limite pentru Phare. În timp ce Phare sprijină în primul rând transformarea economică din Europa de Est, obiectivul său este, în cele din urmă, politic: sprijinul „va ajuta să stabilească societăți democratice, bazate pe drepturi individuale”. Phare „sprijină dezvoltarea unei familii mai mari de familii democratice, într-o Europă prosperă și stabilă”.
Consiliul Afacerilor Generale a aprobat o structură legală pentru Phare în decembrie 1989. Phare a devenit operațional pentru Polonia și Ungaria la începutul lui 1990; programul a fost extins pe baza condiționalității (deși aceasta nu este menționată în regulamentele Phare). Pe 17 septembrie 1990, au fost adăugați cinci noi beneficiari: Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, România și Iugoslavia. Consiliul a finalizat totuși extinderea ajutorului Phare pentru România doar la sfârșitul lui ianuarie 1991. Bugetul inițial Phare, pentru 1990 a fost de 300 de milioane ECU, dar, o dată cu extinderea programului la alte țări a fost mărit cu 200 de milioane ECU.
Sarcinile Phare au fost mai numeroase după ce Consiliul European din iunie 1993 a început să ia în considerare extinderea spre Est: Phare urma să le ajute să pregătească eventuala aderare a unor țări est-europene.
Phare este cea mai mare sursă individuală care asigură finanțare pentru țările est-europene. Ajutorul este îndreptat spre anumite sectoare prioritare, incluzând privatizarea și dezvoltarea sectorului privat, restructurarea agriculturii, protecția mediului și protecția anti-nucleară, infrastructura, educația și învățământul și ajutor alimentar și umanitar. Ajutorul este dat pentru a asigura importuri esențiale de echipamente și energie, dar cea mai mare parte a ajutorului s-a concentrat pe know-how, pe asistență tehnică, pentru a ajuta țările beneficiare să își schițeze legislația, politicile și să-și construiască instituții.
Phare funcționează ca o punte între contribuțiile instituțiilor financiare internaționale, întreprinzătorii privați și eforturile naționale. În martie 1997, Comisia a adoptat noi linii directoare Phare pentru acele țări care se pregăteau pentru o eventuală aderare la Uniunea Europeană. Phare avea două priorități: fondarea de instituții (pentru care erau alocate 30 de procente din fondurile Phare) și investițiile financiare (70% din fonduri). Pentru a-i ajuta pe beneficiari să îndeplinească acquis-ul comunitar, Phare va contribui la întărirea instituțiilor democratice și a administrațiilor și va finanța investiții și proiecte de infrastructură în arii precum transportul și mediul.
ISPA – Instrument for Structural Policies for pre-Accession – este cel de-al doilea instrument financiar nerambursabil, creat la 1 ianuarie 2000, conceput pentru sprijinirea țărilor candidate în procesul de aderare la Uniunea Europeană. ISPA oferă sprijin financiar pentru investiții în domeniul protecției mediului și al transporturilor, pentru a accelera procesul de armonizare a legislației țărilor candidate cu norme europene în aceste două sectoare.
Pentru perioada 2000-2006 este prevazut un buget anual de aproximativ 1 miliard de Euro. România va beneficia de sume cuprinse între 240-270 milioane Euro, pe an, fiind la fel ca și în cazul Phare, cel de-al doilea mare beneficiar după Polonia.
SAPARD – Special pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development – este cel de-al treilea instrument financiar nerambursabil, înființat în iunie 1999 și conceput pentru a sprijini țările candidate în abordarea reformei structurale în sectorul agricol și în alte domenii legate de dezvoltarea rurală, precum și în implementarea acquis-ului comunitar referitor la CAP (Common Agricultural Policy – Politica Agricolă Comună) și la legislația aferentă.
Programul are un buget anual de 520 milioane de Euro pentru perioada 2000-2006. În perioada 2000-2006, România urmează să primească 150 milioane Euro pe an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar după Polonia. În plus, guvernul României va contribui cu suma de 50 de milioane de Euro.
Am început acest capitol prin a descrie relațiile avute de România și Bulgaria cu Comunitățile Economice înainte de 1988, după care am prezentat modalitatea în care au evoluat legăturile dintre aceste părți, mă refer la ajutorul acordat de Comunitate prin fondurile de pre-aderare (Phare, Ispa, Sapard), iar acum în rândurile care urmează voi evidenția, pe scurt, modul în care au decurs negocierile de aderare până la semnarea Tratatului de Aderare. Menționez că în prezentarea ulterioară, îmi propun doar să creionez procesul aderării, pentru ilustrarea unui cadru general, fără să intru în detalii legate de conținutul propriu-zis al capitolelor.
2.3. Derularea procesului de aderare
România
Dacă până la Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, România făcea parte din „grupul doi”, începând cu anul 2000, în februarie România a început negocierile în vederea aderării la Uniunea Europeană. În 2004, România a închis provizoriu ultimele 8 capitole de negociere cu Uniunea Europeană la mai exact, 17 decembrie, după ce a depus cererea de aderare în 1995 și a deschis oficial negocierile în februarie 2000.
Deși am mai prezentat elementele cheie care stau la baza implementării acquis-ului comunitar, în cele ce urmează am să detaliez care este datoria procedurală a statului candidat în acest proces de negociere.
Aspecte procedurale ale negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană
Așa cum am amintit și în primul capitol, referitor la deschiderea negocierilor de aderare, și în cazul României acest proces este precedat de reuniuni bilaterale de examinare analitică a acquis-ului comunitar – screening – pentru fiecare din cele 31 de capitole. Pornind de la concluziile reuniunilor bilaterale de examinare a stadiului preluării acquis-ului comunitar de către România, precum și a altor instrumente de monitorizare de care dispune (tabele de monitorizare țară/capitol, raport de monitorizare și rapoarte de progres privind evoluțiile înregistrate de țările candidate în procesul aderării la Uniunea Europeană), Comisia Europeană formulează o opinie cu privire la capitolele pentru care gradul de pregătire a României permite începerea negocierilor. Pe baza acestei opinii, Consiliul Uniunii Europene adoptă decizia cu privire la capitolele de negociere care sunt deschise cu fiecare țară candidată.
În vederea purtării negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană, autoritățile naționale trebuie să întocmească și să transmită Consiliului Uniunii Europene câte un document de poziție corespunzător fiecărui capitol de negociere. Baza negocierilor de aderare este reprezentată de documentul de poziție al României împreună cu poziția comună a Uniunii Europene.
Elaborarea documentelor de poziție se realizează pe baza fundamentării angajamentelor pe care România trebuie și poate să și le asume în cadrul capitolului respectiv de negociere. Prin urmare, la redactarea documentelor de poziție se ajunge în urma întocmirii unui dosar de fundamentare, care cuprinde toate elementele care au fost luate în considerare în procesul de elaborare a documentelor de poziție. Fiecare instituție a administrației publice centrale elaborează propria contribuție la dosarele de fundamentare și, implicit, la documentele de poziție. Aceste contribuții sunt apoi corelate și armonizate de către instituția integratoare și Ministerul Integrării Europene, în reuniuni de consultare cu celelalte instituții implicate în fiecare capitol. Definitivarea are loc în procedură scrisă, prin obținerea avizului conducătorului fiecărei instituții, înaintea supunerii spre aprobare în ședința Guvernului.
Odată elaborate, documentele de poziție și dosarele de fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvernul României. După adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile parlamentare relevante pentru fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile Constituției. Scopul consultării este acela de a oferi Parlamentului posibilitatea să cunoască problemele specifice fiecărui domeniu din punctul de vedere al negocierilor și de a obține sprijinul său ferm în procesul transformărilor legislative cerute de pregătirea pentru aderare.
Documentele de poziție
Documentele de poziție sunt documentele oficiale prin care România își prezintă – în Cadrul Conferinței interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea Europeană – poziția față de fiecare din cele 31 de capitole de negociere în care este împărțit, pentru rațiuni metodologice, acquis-ul comunitar. Documentelor de poziție ale României li se răspunde de către Consiliul Uniunii Europene prin poziții comune, prin care poziția României poate fi acceptată sau se poate cere României să își modifice poziția în anumite privințe. În acest ultim caz, rămâne ca România să adopte un nou document de poziție în acel capitol, modificat în funcție de solicitările primite și de interesele și posibilitățile proprii.
Documentele de poziție ale României trebuie să fie concise și clare, astfel încât să permită celorlalte părți (statele membre Uniunii Europene și, în subsidiar, Comisia Europeană) să înțeleagă care este punctul de vedere al autorităților române privind situația din România în domeniile în cauză și care sunt măsurile pe care autoritățile române se angajează în cursul negocierilor să le ia pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la capitolele respective.
Delegațiile sectoriale interministeriale constituite pentru fiecare capitol de negociere reprezintă structura principală în procesul intern de negociere și consultări, în urma căruia sunt elaborate documentele de poziție. Fiecare delegație sectorială este formată din reprezentanți ai tuturor instituțiilor care au responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv. Din toate delegațiile sectoriale fac parte, în mod obligatoriu, un reprezentant al Ministerului Integrării Europene (instituția care coordonează întregul proces de pregătire a României pentru aderarea la Uniunea Europeană) și un reprezentant al Ministerului Finanțelor.
La baza documentului de poziție se află un dosar de fundamentare, care are menirea să asigure un caracter realist angajamentelor exprimate de România în cursul negocierilor. Pentru a permite stabilirea în mod corect a acestor angajamente, dosarele de fundamentare, alcătuite din fișe elaborate pentru fiecare act normativ comunitar, trebuie să arate cu precizie care sunt eforturile legislative, sociale și bugetare pe care le solicită fiecare măsură, precum și ce condiții se cer a fi îndeplinite în prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată și care este impactul său (efecte de constrângere și beneficii scontate).
Spre deosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se desfășoară, în principal, în procedura scrisă. Întâlnirile sunt concentrate la nivel de miniștri/ șefi de delegații și la nivel de negociatori șefi, adjuncți ai șefilor de delegații. Conform procedurii, au loc cel puțin o întâlnire la nivel ministerial și una la nivel de adjuncți ai șefilor de delegații la fiecare șase luni (în cursul unei președinții a Consiliului Uniunii Europene), cu posibilitatea ca frecvența acestor întâlniri să fie adaptată necesităților.
Comisia Europeană este instituția comunitară care elaborează proiectul de poziție comună a Uniunii Europene, prin consultarea statelor membre. Poziția comună a Uniunii Europene este adoptată de Consiliul Uniunii Europene. Acesta poate decide închiderea provizorie a negocierilor pe capitolul respectiv sau, în cazul în care consideră că este necesar, poate să solicite informații suplimentare sau clarificări din partea țărilor candidate. Principiile de bază sunt acelea că acquis-ul comunitar trebuie preluat în întregime de către fiecare stat candidat (fiind admise derogări doar în mod excepțional, precum și unele aranjamente tranzitorii și tehnice, limitate ca durată și întindere); nici un capitol de negociere nu este definitiv închis până ce toate cele 31 de capitole nu sunt închise; orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părți asupra unui capitol de negociere nu va influenta poziția cu privire la alte capitole de negociere.
Cadrul instituțional intern creat în vederea negocierii aderării României la Uniunea Europeană
Consiliul de asociere. Este un organism comun creat prin Acordul European, la nivel guvernamental, pentru a se purta dialogul la nivelul politic între România și Uniunea Europeană. Acesta supraveghează realizarea prevederilor cuprinse în Acordul European. Se întrunește la nivel de ministere, o dată pe an și de câte ori este nevoie. Principala sa atribuțiune constă în examinarea oricărei probleme importante care a apărut în cadrul Acordului, precum și a oricăror altor probleme bilaterale sau internaționale de interes reciproc. Este format din membrii desemnați de Guvernul României, pe de o parte, și membrii ai Comisiei Europene pe de altă parte.
Comitetul de Asociere România – Uniunea Europeană
Este un organism comun, creat prin Acordul European, la nivel guvernamental, purtând dialogul la nivel tehnic între România și Uniunea Europeană. Asistă Consiliul de asociere. Este format din reprezentanți ai Guvernului României și reprezentanți ai Consiliului Comunităților Europene și membrii ai Comisiei, de regulă la nivel de funcționari superiori.
Comitetul Parlamentar Mixt de Asociere România – Uniunea Europeană
Are caracter bilateral. Reprezintă un forum în care membrii ai Parlamentului României și Parlamentului European se por întâlni și face schimb de idei. Reuniunile sale se desfășoară de două ori pe an, la București, respectiv Bruxelles. Reuniunile se închid prin adoptarea și semnarea unui document final, cu titlu de recomandare, document cu valoare politică.
Acum urmează o delimitare cronologică a drumului parcurs de România pe calea aderării. Pentru că o detalierea a conținutului negocierilor, despre ce și cum a negociat România fiecare capitol, necesită o atenție deosebită și o analiză mai profundă, m-am rezumat doar la aspectul, să-i zicem „temporal” al negocierilor, cât de mult a durat până la închiderea provizorie a capitolelor, care sunt sectoarele pentru care România a cerut perioade de tranziție sau derogări.
Scurt istoric al relațiilor dintre România și Uniunea Europeană
1993
– 1 februarie – România semnează Acordul European (Acordul european instituie o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și Statele Membre ale acestora, pe de altă parte);
– Mai – se începe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin intermediul unui Acord Interimar;
1995
– 1 februarie – intră în vigoare Acordul European;
– Iunie – România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;
1997
Iulie – Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană;
1998
– Martie – Uniunea Europeană lansează, în mod oficial, procesul de extindere;
– Noiembrie – Comisia Europeană publică primele Raporturi de Țară privind procesul de aderare al României (și al tuturor celorlalte țări candidate) la Uniunea Europeană;
1999
– Iunie – România adoptă Planul Național de Aderare la Uniunea Europeană;
– Noiembrie – Comisia Europeană publică cel de-al doilea Raport de Țară privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea Europeană;
– Decembrie – la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu șase țări candidate, printre care și România;
2000
– Februarie – în cadrul reuniunii Consiliului Uniunii Europene pentru Afaceri Generale, dedicată lansării Conferinței Interguvernamentale, are loc deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României;
– Martie – România adoptă Strategia Economica pe Termen Mediu (SETM) și o prezintă în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere România – Uniunea Europeană;
– În primul semestru al anului (în timpul Președinției Portugheze a Uniunii Europene) se deschid spre negociere 5 capitole: Întreprinderi mici și mijlocii (Cap 16), Știința și cercetare (Cap 17), Educație și formare profesională (Cap 18), Relații externe (Cap 26) și Politica externă și de securitate comună (Cap 27), care sunt și închise provizoriu. România nu a cerut perioade de tranziție sau derogări pentru aceste capitole;
– Mai – Guvernul României adoptă Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană (actualizat), precum și Planul de Acțiune și Cadrul Macroeconomic, complementare SETM;
– 24 octombrie – în timpul Președinției Franceze a Uniunii Europene – au fost deschise două capitole de negociere Statistica (Cap 12) și Cultură și audiovizual (Cap 20);
– 8 noiembrie – se publică al treilea Raport de Țară asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru aderare;
– 14 noiembrie – sunt deschise încă două noi capitole de negociere: Telecomunicații și tehnologia informației (cap. 19) și Politica în domeniul concurenței (cap. 6). Până la sfârșitul anului este închis un singur capitol – Statistica;
– Decembrie – Consiliul European de la Nisa adoptă poziția comună a Uniunii Europene privind reformele instituționale necesare extinderii. Consiliul evidențiază că, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa și cu reforma instituțională aferentă, Uniunea Europeană va putea primi ca noi state membre acelea dintre țările candidate care vor fi pregătite la sfârșitul anului 2002
2001
– Ianuarie – iunie: în timpul Președinției suedeze a Uniunii Europene) sunt deschise spre negociere cinci noi capitole: Dreptul societăților comerciale (Cap 5); Pescuitul (Cap 8); Uniunea vamală (Cap 25); Libera circulație a capitalului (Cap 4) și Politica în domeniul transporturilor (Cap 25). Un singur capitol este închis pe durata acestei președinții: Pescuitul;
– 13 noiembrie – al patrulea Raport de Țară este publicat;
– noiembrie – Comisie prezintă o ediție revizuită a Parteneriatului pentru Aderare cu România;
– 14-15 decembrie – Consiliul European de la Laeken nominalizează, pentru prima dată, țările candidate susceptibile să încheie negocierile de aderare până la sfârșitul anului 2002. Zece dintre țările candidate sunt nominalizate, cu excepția României și Bulgariei;
– iunie – decembrie (în timpul Președinției Belgiene a Uniunii Europene) – alte trei capitole sunt deschise: Cap 10 – Impozitare, Cap 13 – Politici sociale și de ocupare a forței de muncă și Cap 23 – Protecția consumatorilor și a sănătății. Două capitole sunt închise: Cap 5 – Dreptul societăților comerciale și Cap 23 – Protecția consumatorilor și a sănătății;
– Decembrie – numărul capitolelor de negociere închise de către România ajunge la 9;
2002
– ianuarie – mai (în timpul Președinției Spaniole a Uniunii Europene) – sunt deschise 9 capitole: Cap 1 – Libera circulație a mărfurilor, Cap 2 – Libera circulație a persoanelor, Cap 11 – Uniunea Economică și Monetară, Cap 14 – Energie, Cap 21 – Politica regională și de coordonare a instrumentelor structurale, Cap 22 – Protecția mediului, Cap 24 – Justiție și afaceri interne, Cap 28 – Control financiar și Cap 30 – Instituții. Trei capitole sunt închise: Cap 13 – Politica socială și de ocupare a forței de muncă, Cap 11 – Uniunea Economică și Monetară și Cap 30 – Instituții;
– 9 octombrie – Comisia Europeană publică al cincilea Raport de Țară;
– 13 noiembrie – Comisia adoptă câte o "Foaie de parcurs" pentru România și Bulgaria;
– 20 noiembrie – Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca dată ținta pentru aderarea României la Uniunea Europeană;
– 12 – 13 decembrie – Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi state membre și adopta foile de parcurs pentru România și Bulgaria;
– iunie – decembrie (în timpul Președinției Daneze a Uniunii Europene) – sunt deschise ultimele 4 capitole de negociere: Cap 15 – Politica industrială, Cap 7 – Agricultura, Cap 3 – Libera circulație a serviciilor și Cap 29 – Prevederi financiar-bugetare. Tot în cursul acestei președinții sunt închise 4 capitole: Cap 15 – Politica industrială, Cap 19 – Telecomunicații și tehnologia informației, Cap 20 – Cultură și audiovizual și Cap 25 – Uniunea vamală;
2003
– 26 martie – Comisia Europeană prezintă ediția revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România;
– ianuarie – mai (în timpul Președinției Elene a Uniunii Europene) – sunt închise trei capitole: Cap 1-Libera circulație a mărfurilor, Cap 4 – Libera circulație a capitalurilor și Cap 10 – Impozitarea;
– 5 noiembrie – este dat publicității Raportul de Țară privind progresele României în procesul de aderare;
– iunie – decembrie (în timpul Președinției Italiene a Uniunii Europene) – sunt închise încă trei capitole: Cap 2 – Libera circulație a persoanelor, Cap 9 – Politica în domeniul transporturilor și Cap 28 – Control financiar;
– decembrie – din cele 30 de capitole, 22 sunt închise provizoriu.
2004
– ianuarie-iunie – (în timpul Președinției Irlandeze a Uniunii Europene) alte trei capitole de negociere au fost închise: Cap 7 – Agricultura, Cap 14 – Energie și Cap 29 – Prevederi financiare și bugetare.
– 30 iunie – la finalul Președinției Irlandeze a Uniunii Europene, 25 din 30 de capitole de negociere au fost închise.
– 17 decembrie – la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. României i se recomandă să continue reformele și să implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile: Justiție și afaceri interne, Concurență și Mediu. Uniunea Europeană va continua monitorizarea pregătirilor de aderare și consideră că România va fi capabilă să-și asume obligațiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul European recomandă semnarea Tratatului de aderare comun pentru România și Bulgaria în aprilie 2005, după primirea avizului Parlamentului European, si aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.
2005
-13 aprilie, Parlamentul European a dat undă verde aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană. Cu 497 voturi pentru, 93 împotriva și 71 de abțineri, a fost adoptată rezoluția referitoare la aderarea României la Uniunea Europeană în 2007.
-25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abația de Neumunster din Luxemburg, președintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană ca și primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alături de reprezentanții celor 25 de state membre.
Observăm că, România a încheiat din punct de vedere tehnic negocierile de aderare la Uniunea Europeană, ultima din cele 12 state candidate, aflate pe linia de start în 1997. Încheierea negocierilor, pe ultim sută de metrii, la 17 decembrie 2004, până în ultima clipă România reprezintă un caz singular în procesul de extindere. Trei capitole au fost închise în ultimul moment, cu acceptarea celor mai stricte condiții de monitorizare. Nerespectarea lor ar putea întârzia aderarea cu un an. România a acceptat condiții de monitorizare mai stricte decât Bulgaria și decât orice altă candidată. Tratatul de aderare comun, pentru România și Bulgaria, conține o clauză nouă care permite amânarea aderării oricăreia dintre ele, cu un an, dacă nu își respectă promisiunile făcute în timpul negocierilor. Pentru România, această clauză poate fi declanșată mai simplu decât pentru Bulgaria, prin votul majorității calificate a țărilor membre, în două capitole delicate – Justiție și Afaceri interne și Politica în domeniul concurenței. Pentru a amâna aderarea Bulgariei cu un an, țările membre trebuie să decidă cu unanimitate, ceea ce e practic imposibil.
Ținând cont de importanța majoră a acestor clauze, cred că este necesară o precizare detaliată a conținutului acestora.
Clauze de salvgardare
Clauzele de salvgardare sunt folosite de Comisia Europeană în situația în care apar probleme legate de îndelinirea obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene, înainte de aderare, sau în perioada ulterioară aderării. Clauzele de salvgardare generală sunt valabile pentru toate statele noi membre. În plus, pentru România și Bulgaria se aplică o clauză de salvgardare specifică, respectiv clauza de amânare, care poate duce la amânarea aderării celor două state cu un an, până în 2008.
Mai există o clauză specială, aplicabilă doar României, și care se referă strict la două din cele 30 de capitole negociate, “Justiție și Afaceri Interne” și “Concurența”.
Clauzele de salvgardare generală – pentru situațiile de încălcare gravă a angajamentelor, Tratatul de aderare conține trei clauze de salvgardare ca mecanism ultim de intervenție. Aceste clauze se referă la:
• economie;
• piața internă;
• justiție și afaceri interne.
Aceste clauze au fost valabile și pentru noile State Membre și se aplică prin votul unanim al Statelor Membre din Consiliu.
Prevederile specifice fiecărei clauze sunt următoarele:
Economie
• Dacă, în primii trei ani de la aderare, vor apărea dificultăți grave și persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situația economică într-un anumit domeniu, noul stat membru poate solicita autorizația de a lua măsuri protecționiste pentru a ameliora situația creată și a ajusta respectivul sector economic al Pieței Comune.
Piața internă
• Dacă un nou stat membru nu își îndeplinește angajamentele asumate în cadrul negocierilor de aderare, Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, să ia măsurile necesare. Măsurile nu vor fi menținute mai mult decât este necesar și vor fi ridicate atunci când respectivul angajament a fost îndeplinit.
Justiție și Afaceri Interne
• Dacă există întârzieri sau riscuri iminente cu privire la transpunerea sau implementarea deciziilor cadru și a angajamentelor relevante, a instrumentelor de cooperare și a deciziilor privind recunoașterea mutuală în materie civilă într-un nou stat membru, conform Titlului IV al Tratatului (TEC), Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, în primii trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de Aderare, să ia măsurile necesare și să specifice condițiile de aplicare a acestora. Acestea pot lua forma unor suspendări temporare de la aplicarea prevederilor relevante și a deciziilor în relațiile dintre un nou stat membru și oricare alt stat membru, fără a prejudicia continuarea cooperării judiciare strânse. Măsurile nu vor fi menținute mai mult decât este necesar și vor fi ridicate atunci când respectivul angajament a fost îndeplinit.
Clauza de salvgardare specifică (clauza de amânare)
Ținând cont de perioada lungă dintre sfârșitul negocierilor și data efectivă a aderării României și Bulgariei, precum și de numărul mare de angajamente care trebuie duse la îndeplinire, Tratatul de aderare conține preventiv o clauză specifică, clauza de amânare. Această clauză permite Comisiei să recomande Consiliului amânarea datei aderării pentru România și Bulgaria cu un an, până la 1 ianuarie 2008 dacă există dovada clară că Bulgaria și România nu sunt pregătite pentru aderare într-un număr important de capitole negociate. Aceasta clauză nu poate fi activată decât dacă toatele statele membre doresc acest lucru.
Clauzele de salvgardare aplicabile doar României
Aceasta clauză nu are nevoie decât de majoritate calificată (majoritatea statelor din Consiliu, cu 72,27% din voturi, reprezentând cel puțin 62% din populația Uniunii) pentru a fi activată.
Dacă România nu duce la îndeplinire angajamentele luate în 11 sectoare din capitolele Justiție si Afaceri Interne si Competiție, Consiliul poate decide cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, să amâne aderarea României cu un an, până la 1 ianuarie 2008.
În plus față de clauzele de salvgardare prevăzute în Tratatul de aderare pentru ambele țări, în cazul României există mecanisme specifice referitoare la acordarea ajutoarelor de stat, mecanisme stipulate în Tratatul de aderare, aplicabile dacă România nu pune în practică angajamentele luate în acest domeniu.
Pe lângă aceste reglementări, prevăzute în Tratatul de aderare (art. 37 si 38), art. 36 din Tratat prevede printre altele ca măsurile de salvgardare să nu fie folosite ca modalități de discriminare mascată în relațiile comerciale dintre statele membre. Mai mult, aceste măsuri trebuie să respecte principiul proporționalității. Sunt prioritare măsurile care distorsioneaza cel mai puțin funcționarea pieței interne. Acolo unde se consideră necesar, prioritare vor fi mecanismele sectoriale existente.
Capitole închise de România în 2004:
Tabel preluat din revista Business magazin, nr.13/2004, Hera, Călin, Articolul, Negocierile cu UE, închise în ultima clipă, pagina 66.
Bulgaria
Publicarea celui de-al doilea Raport de țară, din 1999, aduce Bulgariei recomandarea deschiderii negocierilor oficiale în vederea aderării. Astfel, negocierile oficiale între Bulgaria și Uniunea Europeană debutează în mod oficial pe 15 februarie 2000. Acestea s-au încheiat la 15 iunie 2004, cu șase luni înainte de termenul prevăzut. Iată care a fost parcursul Bulgariei de la Acordul European și până la semnarea Tratatului de aderare.
1993
– 8 martie – Semnarea Acordului European;
– 15 aprilie – Parlamentul Bulgariei ratifică Acordul European;
– 27 octombrie – Parlamentul European ratifică Acordul European pentru Bulgaria;
1994
– 14 aprilie – Guvernul adoptă o declarație prin care își confirmă dorința ca Bulgaria să devină stat membru al Uniunii Europene;
– 24 noiembrie – Bulgaria și celelalte țări asociate sunt invitate să accepte declarațiile Uniunii Europene privind politica externă și de securitate;
1995
– 1 februarie – intră în vigoare Acordul European;
– 29 mai – Prima întâlnire între Bulgaria și Consiliul Uniunii Europene. S-au discutat probleme legate de strategia de integrare în Uniunea Europeană, stabilitate regională, și libera circulația;
– 6-8 septembrie – are loc o întâlnire la Sofia între Bulgaria și Comitetul Parlamentului European. S-a discutat despre situația socio-economică a Bulgariei, implementarea programul Phare, situația politică din sudul și centrul Europei;
– 25 septembrie – Consiliul de Miniștrii ai Justiției și Afaceri Interne aprobă o listă cu țările eligibile pentru vize, printre care și Bulgaria (Reglementarea nr.2317/1995);
– decembrie – Guvernul Bulgariei adoptă o decizie în vederea aplicării la calitatea de membru al Uniunii Europene;
1998
– 23 martie – Bulgaria adoptă o Strategie Națională în vederea aderării la Uniunii Europene;
– 27 aprilie – a început evaluarea analitică (sceening) a legislației Bulgariei;
– mai 1998 – s-a pregătit primul Program Național în vederea adoptării acquis-ului comunitar;
– 4 noiembrie 1998 – Comisia Europeană publică primul raport anual privind progresele pe calea aderării a țărilor candidate;
1999
– 10 martie – Consiliul de miniștrii ai Bulgariei adoptă decretul 47, în vederea aplicării dialogului cu Uniunea Europeană și stabilirea unui mecanism de pregătire în vederea aderării. Au fost create atât un Consiliu European al Integrării cât și grupuri de lucru specializate;
– 13 octombrie – este publicat cel de-al doilea raport al Comisiei Europene;
– 10 decembrie – Consiliul European de la Helsinki a decis să înceapă negocierile cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia, România și Malta;
2000
– 15 februarie – prima conferință interguvernamentală a lansat începutul negocierilor cu Uniunea Europeană privind aderarea;
– 28 martie – are loc prima rundă de negocieri. Bulgaria a prezentat documentele de poziție, în vederea negocierii pentru 8 capitole;
– 25 mai – a doua rundă de negocieri în cadrul căreia au fost deschise alte șase capitole și Bulgaria a prezentat patru noi poziții de negociere;
– 14 iunie – a doua Conferință interguvernamentală – Luxemburg. Au fost închise înainte de termen 4 capitole;
– 2 august – Bulgaria își prezintă poziția de negociere pentru Capitolul 4 „Libera circulație a capitalului”;
– 24 octombrie 2000 – Bulgaria deschide încă trei capitole de negociere
– 20 noiembrie – Capitolele „Cultura și audiovizualul”, „Relații externe”, „Statistică”, „Protecția consumatorilor și a sănătății” au fost închise provizoriu;
– 1 decembrie – Consiliul de Miniștrii în probleme de Justiție și Afaceri Interne decid să excludă Bulgaria de pe lista cu vize Schengen;
2001
– 30 martie – a cincia reuniune – sunt deschise alte trei capitole;
– 17 mai – a șasea reuniune – 2 capitole sunt deschise spre negociere;
– 11 iunie – Capitolul „Justiție” a fost închis;
– 27 iulie – Capitolul „Libera circulație a capitalului” a fost închis provizoriu;
– 26 octombrie – a noua reuniune. 2 capitole sunt deschise spre negociere, Capitolul „Telecomunicații” a fost închis provizoriu;
– 28 noiembrie – a zecea reuniune. 3 capitole au fost deschise, Capitolul „Libera circulație a serviciilor” a fost închis provizoriu;
– 20 decembrie – a 11-a întâlnire. Capitolul „Industrie” a fost deschis și închis provizoriu;
2002
– 22 aprilie – Capitolele „Uniune Economică și monetară”, „Instituții” sunt închise provizoriu;
– 10 iunie – Capitolele „Libera circulație a persoanelor”, „Libera circulație a bunurilor” și „Impozitarea” sunt închise provizoriu;
– 29 iulie – Capitolul „Uniune Vamală” a fost închis provizoriu;
– 30 septembrie – Capitolul „Controlul financiar” este închis provizoriu;
– 9 octombrie – Comisia Europeană publică raportul anual – Bulgariei i s-a recunoscut existența economiei de piață funcționale. Comisia Europeană și-a exprimat sprijinul în vederea aderării Bulgariei la Uniunea Europeană începând cu 2007;
– 24-25 octombrie – Consiliul European de la Copenhaga decide întocmirea unor foi de parcurs pentru Bulgaria și România;
– 18 noiembrie – Capitolul „Energie” este închis provizoriu;
2003
– 2 iunie – Capitolul „Politică în domeniul transporturilor” este închis provizoriu;
– 19-20 iunie – Consiliul European de la Thessaloniki reiterează faptul că sprijină atât Bulgaria cât și România în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007. Adoptă „foile de parcurs” pentru cele două țări;
– 30 iunie – Capitolul „Protecția mediului înconjurător” este închis provizoriu;
– 29 octombrie – Capitolul „Justiție și afaceri interne” este închis provizoriu;
– 5 noiembrie – Comisia Europeană publică raportul de țară pentru Bulgaria;
2004
– 4 iunie – Capitolele „Agricultură”, „Politică regională și coordonarea instrumentelor structurale”, „Dispoziții financiare și bugetare” sunt închise provizoriu;
– 15 iunie – Capitolele „Politica în domeniul concurenței”, și „Diverse” sunt închise provizoriu;
2005
– 13 aprilie 2005 – Parlamentul European s-a pronunțat cu o majoritate favorabilă integrării Bulgariei în Uniunea Europeană, cu 522 voturi pentru, 70 împotrivă și 69 abțineri.
-25 aprilie, în cadrul unei ceremonii oficiale, desfășurate la Abația de Neumunster din Luxemburg, președintele României, Traian Băsescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană ca și primul ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa Coburg, alături de reprezentanții celor 25 de state membre.
Parcursul Procesul de negociere al Bulgariei încheiat la 15 iunie 2004. Sursa http://www.evropa.bg
CAPITOLUL III – METODOLOGIA CERCETARII – ANALIZA DE CONȚINUT A RAPOARTELOR ANUALE DE ȚARĂ ÎNTOCMITE DE COMISIA EUROPEANĂ PENTRU ROMÂNIA ȘI BULGARIA.
Ținând cont de miza lucrării, capitolul trei este dedicat cercetării propriu-zise. Scopul acestei lucrări, așa cum am menționat de la început este de a realiza o analiză comparativă a evoluției României și Bulgariei în vederea aderării la Uniunea Europeană în 2007. Pentru a evidenția asemănările și deosebirile dintre acestea și pentru o trasare cât mai precisă a etapelor de aderare parcurse de România și Bulgaria, cercetarea se bazează pe analiza de conținut – analiza tendințelor, pozitivă, negativă prezentă în Rapoartele anuale de țară întocmite de Comisia Europeană. Pentru a realiza acest lucru cred că este necesară o viziune de ansamblu asupra metodologiei folosite și a principalelor caracteristici ale Raportului de țară, ca document oficial.
Un alt subcapitol cuprinde sumarizarea Rapoartelor de anuale țară, pentru fiecare stat în parte, România și Bulgaria, și pe fiecare Raport publicat, începând cu primul Raport din 1998 până la cel din 2004. După care, analiza datelor va proiecta rezultatele obținute urmate apoi de o serie de considerații generale, concluzii.
3.1. Raportul de țară – delimitări conceptuale
Pentru început cred că este necesară o clarificare a termenului, Raport de țară. Cum a apărut Raportul de țară? Ce este Raportul de țară? Cum se redactează Raportul de țară? Ce conține Raportul de Țară?
De la Agenda 2000 la Raportul de țară
În Agenda 2000 Comisia și-a propus să raporteze regulat Consiliului European progresele înregistrate de fiecare dintre țările candidate din Europa Centrală și de Est în pregătirea pentru aderare; s-a stabilit ca primul raport să fie prezentat la sfârșitul lui 1998.
Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997 a decis că „de la sfârșitul lui 1998, Comisia va face recomandări cu privire la deschiderea de conferințe interguvernamentale bilaterale care să treacă în revistă progresul fiecărei țări candidate, în raport cu criteriile de la Copenhaga, acordând o atenție specială acquis-ului comunitar.”
Ce este raportul de țară?
Raportul de țară este un document care analizează progresele înregistrate de fiecare dintre țările candidate în ultimele 12 luni, referitor la pregătirea țării respective pentru aderarea la Uniunea Europeană. Progresele se analizează prin raportarea la criteriile de aderare de la Copenhaga. Raportul de țară este publicat de către Comisie în limbile engleză, franceză și germană.
Cum se redactează Raportul de țară?
Raportul de țară este redactat de către Comisia Europeană. Specialiștii acesteia folosesc numeroase surse: informații oferite de către statul candidat cu privire la progresele înregistrate în pregătirile pentru aderare în perioada de la precedentul raport; rapoartele întocmite de către Statele Membre, în special referitoare la criteriul politic; lucrări ale diferitelor organizații internaționale și în special ale Consiliului Europei, Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Instituții Finanțatoare precum și ale organizațiilor non-guvernamentale. Analiza progreselor realizat luate în considerare, măsurate, de către Comisie, sunt doar deciziile aplicate în mod efectiv, legislație adoptată, convenții internaționale ratificate și măsuri efectiv aplicate. În principiu, legislația sau măsurile care se află încă în diverse stadii de elaborare sau au nevoie de aprobarea Parlamentului, nu sunt luate în considerare. Această procedură garantează un tratament egal pentru toate țările candidate și oferă posibilitatea de a măsura în mod obiectiv progresele reale îndeplinite de fiecare țară în vederea aderării.
Ce conține Raportul de Țară?
Raportul începe cu o scurtă introducere, în care amintește de noile decizii luate de Consiliul European, în legătură cu statul respectiv, altfel spus, o evoluție recentă a relațiilor bilaterale dintre Uniunea Europeană și statul candidat, în acest sens prezentând pe scurt aspecte legate de modul în care au funcționat – atât asistența comunitară, programele de finanțare Phare, apoi Ispa și Sapard, cât și înfrățire instituțională -twinnig – capacitatea administrativă și juridică de punere în aplicare a acquis-ului, cluminând cu stadiul negocierilor.
Esența raportului este cuprinsă în punctul B, în care Comisia evidențiază eforturile întreprinse de statul candidat în vederea aderării, expunere realizată prin prisma criteriilor de aderare – criteriile politice, criteriile economice, capacitatea de asumare a obligaților de stat membru al Uniunii Europene – capitolele de acquis. În ceea ce privește criteriul politic, Comisia se referă la evoluțiile recente, la democrație și stat de drept – la modul în care au funcționat Parlamentul, Executivul, Sistemul judiciar și ce măsurile s-au luat pentru lupta împotriva corupției; drepturile omului și protecția minorităților – drepturile civile și politice, drepturile economice, sociale și culturale, drepturile și protecția minorităților. Și ca în finalul fiecărei părți urmează o scurtă evaluare generală.
Al doilea criteriu, cel economic, urmărește să descrie capacitatea statului evaluat de a se adapta la presiunea concurențială, la forțele de piață din interiorul Uniunii și cel mai important dacă are economie de piață funcțională. Adoptarea acquis-ului comunitar, al treilea criteriu ce trebuie respectat în vederea aderării este dezvoltat pe larg, capitol cu capitol. După aceste ample expuneri, Comisia mai adaugă raportului o serie de concluzii precum și o evaluare generală. În finalul raportului sunt atașate anexe, care cuprind date statistice, note metodologice.
Mai pot spune că, Rapoartele evaluează situația petrecută în perioada dintre rapoarte, secvența de timp care a trecut de la precedentul raport. În speță, Rapoartele se publică aproape de sfârșitul fiecărui an, în una din lunile octombrie, noiembrie.
Structura Raportului periodic, este de obicei similară pentru fiecare raport în parte, astfel aceste:
descrie relațiile dintre România și Uniune, în special în cadrul Acordului de asociere;
analizează situația și perspectivele României în ceea ce privește criteriile economice definite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993 (economie de piață funcțională, capacitatea de a face față presiunilor concurențiale și forțelor pieței în interiorul Uniunii);
examinează capacitatea României de a-și asuma obligațiile de aderare, adică acquis-ul așa cum rezultă din Tratate, din legislația secundară și din politicile Uniunii. Această parte acordă o atenție specială normelor de securitate nucleară, pe care au pus accent Consiliile Europene de la Koln și de la Helsinki. Ea se referă nu numai la alinierea legislației, ci și la dezvoltarea capacității juridice și administrative necesare pentru implementarea și aplicarea acquis-ului. Consiliul European a accentuat importanța acestui ultim aspect la întrunirea de la Madrid din 1995 și cu o serie de ocazii ulterioare, cel mai recent la Copenhaga în decembrie 2002. Consiliul European de la Madrid a accentuat că țările candidate trebuie să-și adapteze structurile administrative astfel încât să creeze condiții pentru integrarea armonioasă a acestor state. Consiliul European de la Copenhaga a subliniat din nou importanța reformei juridice și administrative în țările candidate, afirmând că aceasta va duce la avansarea ansamblului pregătirilor de aderare
Primul Raport de țară, așa cum am mai precizat a fost publicat în 1998.
3.2. Metodologia cercetării
Am ales ca metodă de cercetare analiza de conținut. Pentru început cred că este utilă o delimitare teoretică a acestei metode de cercetare. Una dintre cele mai reprezentative abordări privind analiza de conținut a fost cea funcționalistă. „Tradusă în termeni de sectoare de cercetare, ea duce la următorul rezultat: „analiza controlului”, „analiza conținutului”, „analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor”, „analiza audienței” și „analiza efectelor”. În practică au fost privilegiate două puncte din acest program: analiza efectelor și analiza conținutului, care-i furnizează cercetătorului elemente capabile să-l orienteze în alegerea modului de abordare a publicului. Aceasta tehnică de cercetare urmărește „descrierea obiectivă, sistematică și cantitativă a conținutului manifest al comunicărilor” (Berelson, 1952).”
„Dezvoltarea tehnicii analizei conținutului oferă în prezent un spectru larg de procedee, începând cu analiza de frecvență și terminând cu analiza conținutului computerizată. Alegerea unui procedeu sau a altuia impune moduri specifice de determinare a unităților analizei conținutului. Pe de altă parte, alegerea procedeului de analiză este în funcție de tema de cercetare și de materialul ce urmează a fi supus analizei.
Utilizarea tehnicii analizei conținutului presupune determinarea unităților de înregistrare, de context și de numărare. De asemenea trebuie stabilită schema categoriilor de analiză.” Analiza conținutului reprezintă o modalitate cantitativ-calitativă de studiere a comunicării.
Despre unitatea de context pot spune că reprezintă acel segment al comunicării care permite a se vedea dacă unitatea de înregistrare are o orientare pozitivă, negativă sau neutră. Mărimea unității de context este condiționată de mărimea unității de înregistrare, putând fi mai mare sau cel puțin egală cu ea. Dacă, de exemplu luăm ca unitate de înregistrare cuvântul, unitatea de context va fi propoziția, fraza sau paragraful. Dacă fraza constituie unitatea de înregistrare, atunci paragraful sau tema devin unități de context. Deși greu cunatificabile, unitățile de context ne ajută să caracterizăm mai corect unitățile de înregistrare. Nu este totuna dacă într-un raport sau într-un material de sinteză o apreciere critică, (propoziție) se face într-un paragraf care subliniază rezultatele în ansamblu pozitive sau în contextul unor constatări critice. De asemenea, cuvintele sau simbolurile ca unități de înregistrare pot fi reparate în contexte diferite, fapt ce le determină sensul denotativ sau conotativ. Trebuie întotdeauna precizat contextul. Apare astfel necesitatea ca în analiza conținutului să se ia întotdeauna în considerare și unitățile de context.
În vederea aplicării analizei de conținut trebuie parcurse anumite etape. Alegerea temei de cercetare. Stabilirea materialului pentru analiză – documentele oficiale, scrise, publice – Rapoartele de țară publicate de Comisia Europeană. Eșantionarea. Un prim pas în stabilirea materialului pentru analiză îl reprezintă, selectarea surselor de comunicare. Sursa cea mai relevantă pentru tema de studiu. Am ales Raportul de țară datorită complexității acestui document, multitudinii de surse pe care le preia în realizarea lui, se raportează precis, în funcție de criterii bine delimitate și cuprinzătoare.
Procedeul de analiză a conținutului ales, este – analiza tendinței – care pornește de la analiza frecvențelor, urmărind să pună în evidență, în cadrul comunicării, orientarea (atitudinea) pozitivă sau negativă a emițătorului față de o persoană, o idee, un fapt social, un eveniment istoric. Se începe prin identificarea temelor, fiecare temă fiind clasificată după poziția pozitivă sau negativă exprimată. In alegerea temelor m-am axat pe cele trei criterii de la Copenhaga – criteriul politic, criteriul economic și implementarea acquis-ului comunitar. Am încercat un decupaj al Rapoartelor pe cele trei criterii, urmărind parcursul celor două state, marcând, atât plusurile, realizările cât și minusurile, problemele urgente, nerezolvate.
Ținând cont de cele spuse mai sus și urmând îndeaproape pașii analizei, partea aplicativă a cercetării urmărește realizarea unei analize de conținut, o analiză calitativă de conținut și anume analiza tendințelor; cu alte cuvinte sunt interesată să încadrez pașii parcurși în evoluția pe calea aderării la Uniunea Europeană a României și Bulgariei în perechea negativ-pozitiv, indicând minusurile și plusurile, așa cum apar ele prezentate în Rapoartele anuale de țară pentru cele două state. Analiza s-a efectuat în principal pe conținutul primei părți a Raportului, criteriul politic, detaliind cu precădere momente importante din această secțiune și pe scurt referiri la criteriul economic – îndeplinirea sau nu a economiei de piață funcționale, iar partea de implementare a acquis-ului comunitar, destul de voluminoasă, este rezumată doar la un calendar al negocierii, ritmul în care au închis capitolele de negociere.
Cercetarea s-a realizat pe cele 14 Rapoarte anuale de țară, șapte ale României, șapte ale Bulgariei, publicate de către Comisia Europeană începând cu 1998 și până la ultimul publicat în 2004. Pentru început am rezumat aspecte importante din conținutul fiecărui Raport, delimitând punctual, în funcție de cele trei criterii, aspectele pozitive și negative.
Trebuie să precizez că registrul sintagmatic, modalitatea de scriere a textului Rapoartelor dezvăluie un vocabular al integrării europene – caracterizat prin construcții fixe: demersul de integrare, agenda integrării, proiectul de aderare, procese de reformă economice și administrative, sinonimii forțate: trebuie, este necesar, este nevoie, formule de tip slogan: trebuie să consolidăm, recurgerea la truisme de tipul: „știm că nu va fi ușor”, România aparține Europei.
În secvența următoare a lucrării am să prezint un decupaj al Rapoartelor anuale de țară în funcție de cele trei criterii – criteriul politic, economic, acquis-comunitar – și de contextul, pozitiv – negativ, în care aceste criterii sunt evaluate de către Comisia Europeană. Precizez că descrierea Rapoartelor de țară este concluzivă, generală și nu detaliază întreg conținutul acestora.
3.3. Progresele înregistrate de România în procesul de aderare
(așa cum reies din Rapoartele de Țară ale Comisiei Europene)
În anul 1997, la doi ani după ce România își depunea cererea de aderare la Uniunea Europeană, Comisia Europeană a început monitorizarea anuală a statelor candidate pentru a vedea în ce măsură acestea îndeplinesc criteriile de aderare stabilite în 1993 la Copenhaga. Aceste raportări ale Comisiei Europene au devenit esențiale pentru a determina deciziile Consiliului European în ceea ce privește procesul de extindere al Uniunii Europene. În plus, rolul rapoartelor anuale a fost și acela de a oferi recomandări statelor candidate pentru a recupera decalajele existente și de a accelera pregătirea lor pentru aderare.
Primul Raport de țară – 4 noiembrie 1998
În avizul Comisiei Europene din 1997, se precizează că România e „pe calea de a satisface criteriul politic”. În Opinia Comisiei Europene cu privire la cererea de aderare a României la Uniune Europeană, se arăta că instituțiile românești sunt democratice și stabilitatea lor pare a fi garantată, dar trebuie susținute de un respect mai mare pentru supremația legii. De asemenea, alegerile au fost considerate a fi libere și corecte (dovadă fiind schimbarea puterii din noiembrie 1996). Probleme încă rămâneau în ceea ce privește respectul pentru drepturile fundamentale, corupția, îmbunătățirea activității tribunalelor și protecția libertăților individuale. În ceea ce privește protecția minorităților, minoritatea ungară era bine integrată, dar nu același lucru poate fi spus despre minoritatea romă. S-au înregistrat progrese în domeniul reformei protecției copilului, dar rezultatele încă nu au apărut. Comisia considera că România este aproape de a îndeplini criteriul politic, bazându-se pe îmbunătățirile care au avut loc o dată cu venirea noului guvern.
Criteriul politic
Așadar, încă de la primul său raport Comisia Europeană spune despre România că se află în mijlocul unor grave probleme atât din sfera socială cât și în ceea ce privește sistemul juridic. Un alt aspect negativ, integrat în dezbaterea primului criteriu de aderare, cel politic, raportul precizează, criza politică din 1997, antenționând frecvența utilizării de către guvern a ordonanțelor de urgență, care continuă să rămâne o sursă de preocupare pentru Comisia Europeană. Totuși, executivul funcționează în general normal. Începând cu iunie 1998, s-a creat un grup interministerial pentru reforma administrației publice, remarcând un debut pozitiv.
România îndeplinește criteriul politic. Mai sunt însă multe de făcut pentru înlăturarea corupției, îmbunătățirea activității Curților de Justiție, protejarea libertăților individuale și drepturilor romilor. Reforma administrației publice trebuie tratată cu prioritate.
Criteriul economic
România a progresat foarte puțin spre crearea unei economii de piață și capacitatea sa de a face față presiunilor concurențiale și forțelor de piață este scăzută. România a progresat insuficient pentru a crea o economie de piață care să aibă capacitatea de a rezista presiunilor concurențiale. În ciuda progreselor înregistrate în transpunerea unor părți din acquis-ul comunitar, România mai are un drum lung de parcurs în ceea ce privește transpunerea și aplicarea noii legislații până să își poată asuma obligațiile de stat membru.
Nota în care se prezintă situația României în primul raport, este cu precădere în „sfera minus-ului”, deși modalitatea în care sunt prezentate nu este una de sancțiune, ci destul de încurajatoare, Comisia recomandând o serie de măsuri și oferind sfaturi.
Al doilea Raport – 13 octombrie 1999
Criteriul politic
Comisia consideră că România continuă să îndeplinească criteriul politic, deși această poziție va trebui reexaminată dacă autoritățile nu vor da prioritate rezolvării crizei cu care se confruntă instituțiile de protecție a copilului. De aceea, Comisia va monitoriza îndeaproape deciziilor guvernului de a continua reforma structurală, pentru a se ajunge la respectul drepturilor omului. O altă problemă care apărea în acest an, era folosirea unui număr foarte mare de ordonanțe guvernamentale, ceea ce punea în pericol independența și eficiența sistemului judiciar. Domeniile care în continuare aveau nevoie de o atenție specială sunt: lupta împotriva corupției, situația minorității roma (deși s-au înregistrat unele îmbunătățiri).
Criteriul economic
România nu are încă o economie de piață funcțională. Deși a abordat anumite aspecte referitoare la capacitatea administrativă (dezvoltarea regională) și piață internă (restructurarea sectorului bancar, achiziții publice, ajutorul de stat), alte teme legate de justiție și afaceri interne (lupta împotriva crimei organizate și corupției, demilitarizarea poliției și controlul frontierelor) și problemele de mediu nu au fost soluționate în mod satisfăcător.
Și în cel de-al doilea raport persistă aceleași probleme nerezolvate legate de protecția copilului, minoritatea romă, sistemul juridic și corupție. Pe de altă parte nici criteriul economic nu este îndeplinit. Comisia continuă să atragă atenția că îndeplinirea criteriului politic este unul esențial în vederea aderării, astfel România trebuie să urgenteze rezolvarea problemelor din această sferă.
Al treilea Raport – 8 noiembrie 2000
Criteriul politic
România continuă să îndeplinească criteriile politice de la Copenhaga. Instituțiile democratice ale României sunt consolidate. Procesul decizional la nivel guvernamental rămâne slab. Guvernul a continuat să se bazeze pe legiferarea prin ordonanțe. În domeniul justiției, pot fi menționate în continuare îmbunătățiri. Procesul de reformă a aparatului judiciar trebuie continuat. S-au făcut puține progrese în reducerea nivelului corupției; este necesară o mai bună coordonare între diversele inițiative anti-corupție lansate. Sunt necesare progrese suplimentare cu privire la demilitarizarea Poliției și a celorlalte organe subordonate Ministerului de Interne.
Raportul notează că România a adoptat măsuri legislative, administrative și financiare, pentru soluționarea problemei copiilor instituționalizați; totuși, situația în acest sector rămâne critică, iar în unele județe au apărut momente de criză cauzate de utilizarea incorectă a fondurilor. Comisia va continua să monitorizeze acest sector pentru a se asigura că instituțiile de resort beneficiază de fonduri suficiente, astfel încât să se înregistreze o îmbunătățire a condițiilor de viață. Referitor la tratamentul minorității rome, menținerea în continuare a unor nivele înalte de discriminare reprezintă un motiv serios de îngrijorare.
Criterii economice
România nu poate fi considerată o economie de piață funcțională. România nu este capabilă să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii și nu și-a îmbunătățit substanțial perspectivele sale economice.
Realizările în domeniul stabilizării macro-economice rămân fragile din cauza progreselor insuficiente înregistrate în domeniul reformelor structurale. Cu privire la criteriul adoptării legislației, Raportul remarcă anumite evoluții, atât pozitive, cât și negative în dezvoltarea sectorială. Referitor la criteriul existenței capacității administrative necesare pentru punerea în practică a acquis-ului, Raportul concluzionează că administrația publică are în continuare o capacitate redusă.
Al patrulea Raport – 13 noiembrie 2001
Criteriul politic
În Opinia publicată în 1997, Comisia concluziona că România îndeplinește criteriul politic. De atunci, România a înregistrat progrese considerabile în consolidarea și aprofundarea ulterioară a stabilității instituțiilor sale ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, precum și respectarea și protecția minorităților. În cursul anului trecut, alte evoluții pozitive au fost înregistrate. România continuă să îndeplinească criteriul politic stabilit la Copenhaga.
Eficiența legislativului s-a îmbunătățit considerabil, la fel ca și funcționarea de ansamblu a guvernului. A continuat reforma procedurilor juridice, iar punerea eficientă în practică a noii legislații privind achizițiile publice ar trebui să joace un rol important în lupta împotriva corupției – deși corupția rămâne o problemă gravă, în mare parte nerezolvată. Alte probleme specifice se referă la lipsa de progrese în realizarea reformei strategice a administrației publice și la necesitatea de a garanta pe mai departe independența sistemului judiciar.
Au fost înregistrate progrese semnificative în domeniul drepturilor omului. Reforma sistemului de protecție a copilului este în curs de desfășurare; homosexualitatea nu mai este considerată o crimă; a fost adoptată legislație nouă, importantă în domeniul restituirii proprietății și al tratamentului de care trebuie să beneficieze aplicanții pentru azil și refugiații. Au fost luate unele inițiative în domeniul traficului cu ființe umane. Reformele viitoare ar trebui să vizeze modernizarea Codului Penal și creșterea responsabilității față de public a ofițerilor de politie, precum și asigurarea unor intervenții pe măsura faptelor comise. Ar trebui să se continue eforturile de îmbunătățire a condițiilor reale de trai din instituțiile de ocrotire a copilului. A fost aprobată noua legislație referitoare la extinderea utilizării limbilor minoritare și a fost adoptată o Strategie Națională pentru Îmbunătățirea Statutului Romilor. Eforturile trebuie să se focalizeze acum pe punerea în practică a strategiei, în scopul combaterii eficiente a discriminării în masa, precum și îmbunătățirii condițiilor de trai.
România a răspuns priorităților pe termen scurt din Parteneriatul de Aderare cu privire la criteriul politic prin îmbunătățirea situației copiilor instituționalizați, prin progresul realizat în ceea ce privește reforma sistemului de protecție a copilului, prin adoptarea unei strategii naționale
pentru îmbunătățirea situației romilor și prin luarea de măsuri pentru sprijinirea programelor destinate minorităților. Referitor la prioritățile pe termen mediu, s-a înregistrat progres în îndeplinirea priorităților pe termen mediu legate de protecția copilului și s-au inițiat măsuri pentru îmbunătățirea accesului la educație al romilor. Cu toate acestea, acțiuni importante sunt încă necesare în următoarele domenii: strategia pentru îmbunătățirea situației romilor nu a fost încă pusă în practică; a fost adoptată legislație în domeniul anti-discriminării, dar nu este încă operațională; și demilitarizarea poliției nu a demarat încă.
Criteriul economic
România a făcut progrese în ceea ce privește crearea unei economii de piață funcționale și, deși nu ar putea face față, pe termen mediu, presiunii exercitate de concurența și forțele de piață din cadrul Uniunii, a luat măsuri care să-i permită dezvoltarea în viitor a acestei capacități, cu condiția să-și mențină angajamentul de a continua reforma economică.
România a continuat să înregistreze succese în domeniul adoptării legislației comunitare. Cu toate acestea, avansul înregistrat în domeniul transpunerii legislației nu a fost întotdeauna însoțit de îmbunătățirea capacității administrative.
O preocupare centrală este legată de capacitatea României de aplicare și de asigurare a respectării acquis-ului comunitar. S-au făcut progrese reale în multe domenii, dar România trebuie acum să se concentreze mai mult pe următoarea etapă – aplicarea efectivă și asigurarea respectării legislației adoptate.
Al treilea Raport, 2002 – 9 octombrie
Criteriul politic
Progresele începute în 2001 au continuat și în 2002 și, în continuare, România îndeplinea criteriul politic. O reformă majoră a administrației a fost lansată, iar demilitarizarea poliției a început. Au fost înființate noi instituții pentru lupta împotriva corupției, care rămânea însă, în continuare, o problemă. Pentru îmbunătățirea sistemului judiciar, guvernul trebuia să reducă folosirea ordonanțelor, iar Parlamentul trebuia să își îmbunătățească capacitatea de a adopta legi. Drepturile omului și libertățile fundamentale erau respectate în România (situația copiilor instituționalizați s-a îmbunătățit, egalitatea de șanse era promovată, au fost dezvoltate instituțiile necesare pentru combaterea traficului de ființe). În ceea ce privește drepturile minorităților, legislația privind folosirea limbii materne a fost implementată fără probleme, iar Strategia pentru îmbunătățirea situației romilor era pe cale de a fi implementată.
În particular, trebuie redus numărul de ordonanțe guvernamentale și sporită capacitatea de examinare legislativă a Parlamentului. Reforma în sistemul judiciar a fost limitată. Sistemul judiciar este foarte constrâns de lipsa de resurse. În practică, implicarea Executivului în justiție nu a fost redusă. Pentru rezolvarea acestor probleme, reforma judiciară trebuie să constituie o prioritate politică și trebuie elaborată o strategie cuprinzătoare pentru îmbunătățirea funcționării sistemului judiciar.
Comisia sprijină anul 2007 ca dată pentru aderarea României și Bulgariei. Raportul de Țară subliniază următoarele:
România continuă să îndeplinească criteriul politic: s-au înregistrat progrese în domeniul protecției copilului, în tratarea minorităților și în demilitarizarea poliției, dar se poate face mult în reforma administrației publice, lupta anti-corupție și asigurarea libertății de exprimare.
România nu îndeplinește însă criteriul economic, deși tendința pozitivă de anul trecut se menține: creștere economică, inflație în scădere și îmbunătățire disciplinei fiscale. Rămân însă probleme legate de arierate, privatizare și mediul de afaceri
România nu îndeplinește criteriul asumării obligațiilor de membru, deși s-a accelerat ritmul de aliniere legislativă; capacitatea administrativă de aplicare corectă a legilor este însă foarte scăzută.
Acest raport al Comisiei Europene referitor la România este critic în mai multe privințe. Astfel, corupția este considerată ca fiind foarte răspândita, ritmul de lucru al legislativului scăzut, iar deciziilor Guvernului le lipsește coerența. Cu privire la aspectele economice, au fost remarcate unele rezultate pozitive (o ușoară creștere economică, creșterea exporturilor, diminuarea deficitului fiscal); oricum, întârzierea reformelor structurale face ca România să nu fie văzuta ca o economie de piață funcțională. Totuși, România a continuat să facă progrese către o economie de piață funcțională, iar perspectivele de realizare a acestui obiectiv s-au îmbunătățit.
În ceea ce privește adoptarea aquis-ului comunitar, Raportul considera că România a înregistrat îmbunătățiri în legislația privind concurența, protecția mărcilor și a drepturilor de autor și transporturile. Progrese limitate – se spune în Raport – au fost înregistrate la libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor și a capitalului, protecția socială și politicile de combatere a șomajului; în același timp este nevoie de mai multe progrese la capitolele referitoare la mediu, agricultură, telecomunicații, tehnologia informației și protecția consumatorului. Buna și rapida derulare a negocierilor și adoptarea aquis-ului comunitar nu aduc însă automat România mai aproape de integrarea în Uniunea Europeană. Aceasta deoarece reducerea distanței ce ne separa de Uniunea Europeană nu este numai o problema politică, legislativă sau tehnică, ci mai ales una de dezvoltare. După previziunile Băncii Mondiale, România are nevoie de o rată stabilă de creștere în următorii 20 de ani pentru a reduce la jumătate diferența de venit per capita față de nivelul mediu al Uniunii Europene.
În urma adoptării Raportului de țară, România a primit în decembrie 2002, o foaie de parcurs, care include măsurile ce trebuie luate pentru accelerarea pregătirii pentru aderare, precum și un calendar al aplicării acestor măsuri. Finanțarea pregătirilor pentru aderare va crește, treptat dar semnificativ, începând cu 2004.
Raportul de țară al Comisiei Europene 2003 – România
Criteriile politice – România continuă să îndeplinească criteriile politice.
Există voință politică de a realiza reforma în justiție și administrație și au fost lansate, în ultimul an, o serie de inițiative pozitive de reformare a administrației publice și justiției. De exemplu, Statutul Funcționarului Public a fost revizuit și a fost inițiată o reorganizare majoră a sistemului instanțelor de judecată. Cu toate acestea, procesul de reformă este doar în faza de început. Administrația publică românească continuă să se caracterizeze prin proceduri greoaie, grad limitat de transparență și o capacitate limitată de punere în aplicare a politicilor publice. În sistemul judiciar trebuie să se realizeze atât o îmbunătățire a gestiunii cazurilor și consistenței deciziilor, cât și o creștere a gradului de independență a justiției. Aceste probleme cheie trebuie rezolvate urgent.
România trebuie, în continuare, să elaboreze o strategie având ca scop reforma politicilor și procesului legislativ. S-a înregistrat un oarecare progres prin restrângerea utilizării ordonanțelor de urgență. Adoptarea legilor pentru libertatea accesului la informație și transparența procesului legislativ reprezintă de asemenea o evoluție pozitivă, însă aceste legi nu au fost decât parțial puse în aplicare. Reforma constituțională a sistemului parlamentar trebuie însoțită de măsuri care să mărească capacitatea Parlamentului de a examina în mod efectiv proiectele de legi.
În România, corupția continuă să fie un fenomen larg răspândit și să afecteze societatea sub toate aspectele sale. O serie de măsuri importante au fost lansate în decursul perioadei de raportare, dar punerea în practică, pe ansamblu a politicii de combatere a corupției a fost limitată. Măsurile luate mai trebuie și să aibă efect și, în acest sens, sunt necesare eforturi substanțial sporite.
România continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale. Ea a înregistrat progrese apreciabile într-o serie de sectoare importante. Au fost create structuri pentru aplicarea legislației în domeniul anti-discriminării și au fost sancționate o serie de cazuri de discriminare. A fost consolidată capacitatea instituțională a Avocatului Poporului. Progresele deosebite în domeniul reformei sistemului de protecție a copilului, consemnate în raportul de anul trecut, au continuat și în acest an și s-au înregistrat noi inițiative pentru consolidarea drepturilor minorităților naționale. A continuat aplicarea strategiei pentru comunitatea roma, deși lipsa resurselor a dus la rezultate limitate. În mod similar, deși procesul de restituire a proprietăților a continuat, el este departe de a fi finalizat.
Au fost inițiate reforme și în alte domenii, precum: modernizarea poliției, îmbunătățirea asistenței acordate persoanelor cu handicap, reducerea excluderii sociale, ameliorarea dialogului social. Până în prezent, activitățile principale din aceste domenii au constat în elaborarea de strategii și pregătirea cadrului legislativ. Chiar dacă propunerile de reformă a Codului penal reprezintă un pas înainte, sunt necesare în continuare eforturi sporite pentru a consolida libertatea de exprimare. Sunt de asemenea necesare măsuri suplimentare pentru a reduce suprapopularea în închisori.
Criterii economice
România poate fi considerată o economie de piață funcțională din momentul în care progresele deosebite înregistrate până acum vor fi în continuate în mod decisiv. Altfel spus, România va avea economie de piață funcțională dacă va continua reformele! În plus, se impune punerea în practică energică și susținută a programului de reformă structurală, pentru ca România să fie capabilă să facă față, în viitorul apropiat, atât presiunii concurențiale, cât și forțelor de piață din interiorul Uniunii Europene.
Al șaptelea raport, 6 octombrie 2004
În Opinia sa din 1997, Comisia a declarat că România îndeplinește criteriile politice. De atunci, a continuat să consolideze și să aprofundeze stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, precum și respectul pentru minorități și protecția acestora. Această tendință s-a accelerat în ultimul an. România continuă să îndeplinească criteriile politice. S-au înregistrat progrese în domeniul reformelor administrative și judiciare. În mai 2004, a fost lansată strategia de reformă a administrației publice în domeniile reformei serviciului public, al descentralizării și deconcentrării, și al coordonării politicilor guvernamentale. Reforma serviciului public a înregistrat un start pozitiv. Înființarea Cancelariei Primului Ministru ar trebui să ducă la îmbunătățirea coordonării și coerenței politicilor guvernamentale. Recursul la ordonanțele de urgență a fost limitat la „împrejurări extraordinare”, însă acest lucru încă nu a dus la reducerea utilizării lor. Legile referitoare la libertatea informației și transparența procesului legislativ trebuie încă să fie aplicate în totalitate. Revizuirea Constituției, în octombrie 2003, a contribuit la raționalizarea procesului parlamentar, conferind ambelor Camere responsabilitatea primară pentru diferite tipuri de legislație. Eforturile de a îmbunătăți procesul de decizie în domeniul politicilor, precum și procesul legislativ trebuie să continue. Sunt necesare eforturi sporite de întărire a guvernării la nivel local și regional pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a acquis-ului la aceste niveluri.
Nivelul migrării politice este relativ ridicat și a fost menționat ca o problemă de către observatorii internaționali. La alegerile locale din iunie 2003, 30% dintre primari aparțineau Partidului Social Democrat. La sfârșitul anului 2003, peste 60% dintre primari aparțineau acestui partid. Unele raporturi independente au remarcat o corelație între migrarea primarilor și alocarea fondurilor interne și ale Uniunii Europene!
Modul de administrare a cazurilor în tribunale și calitatea sentințelor trebuie îmbunătățite. Studii oficiale confirmă posibilitatea influențării de către executiv a deciziilor rezultate din procedurile judiciare. Cu toate acestea, schimbările legislative și de organizare introduse în sistemul judiciar din România ar trebui să sprijine independența și eficientizarea acestuia. Punerea lor în practică reprezintă o prioritate. Corupția în România continuă să fie un fenomen grav și larg răspândit. Legislația anti-corupție este în general bine elaborată, însă capacitatea acesteia de a ține sub control corupția va depinde de punerea sa efectivă în practică. În mod particular, este nevoie de eforturi suplimentare pentru a asigura independența, eficacitatea și responsabilitatea Parchetului Național Anticorupție. Acesta ar trebui să își concentreze eforturile pe investigarea corupției la nivel înalt.
România continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale, înregistrând în continuare progrese în mai multe domenii. S-au semnalat rele tratamente ale Poliției. O problemă gravă rămâne și suprapopularea din închisori. România este țară de tranzit, de origine și de destinație a traficului cu ființe umane. Femeile continuă să fie sub-reprezentate în politică, doar 11% femei deputat și 5% în Senat, iar din 25 de ministere unul singur este condus de către o femeie.
Introducerea standardelor naționale pentru serviciile de protecție a copilului și a unor reguli stricte privind adopția internațională, care par să fie în conformitate cu Convenția Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului, ar trebui să îmbunătățească și mai mult nivelul de protecție a drepturilor copilului. În ceea ce privește libertatea de expresie, situația juridică a jurnaliștilor s-a îmbunătățit, însă situația economică a multor organizații de presă rămâne precară, fiind nevoie de eforturi suplimentare pentru a garanta independența media. Existența acestor trusturi media poate depinde de sprijinul politic sau al grupurilor de interese.
Rolul ONG-urilor în viața publică este minor. Persoanele cu dizabilități continuă să întâmpine dificultăți.
Deși restituirea terenurilor agricole este aproape finalizată, este nevoie de o abordare mai rapidă și mai transparentă în ceea ce privește continuarea restituirii imobilelor și a proprietăților religioase. Ar trebui susținute eforturile de a soluționa problemele legate de tratamentul necorespunzător în perioada de arest, traficul de ființe umane, și supra-aglomerarea din penitenciare.
Strategia cu privire la populația romă, care vizează explicit combaterea discriminării, este în curs de punere în practică, însă discriminarea de facto împotriva minorității rome rămâne larg răspândită. Sprijinul acordat unei abordări de tip inclusiv în educație reprezintă o dezvoltare pozitivă. Aceeași tendință încurajatoare a fost semnalată și în ceea ce privește sistemele de sănătate și de ocupare a forței de muncă.
Criteriul economic
Opinia din 1997 confirma deja eforturile substanțiale de reformă din partea autorităților române în vederea transformării economiei. De la data publicării Opiniei, structura și performanțele economice s-au îmbunătățit în mod semnificativ. A fost realizată stabilitatea macroeconomică, au fost finalizate reforme economice profunde, iar autoritățile române au demonstrat un angajament susținut către îndeplinirea criteriilor economice din procesul de aderare.
Din acest motiv, se poate conclude că România îndeplinește criteriul unei economii de piață funcționale. O punere în practică hotărâtă a programului său de reforme structurale ar trebui să permită României să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul Uniunii.
Negocieri
În cadrul negocierilor pentru aderare, au fost închise provizoriu 27 de capitole. România își îndeplinește, pe ansamblu, angajamentele luate în procesul de negociere, deși au putut fi observate întârzieri într-un număr de domenii specifice. Luând în considerare progresele înregistrate de la publicarea Opiniei, nivelul de aliniere legislativă și capacitatea administrativă pe care România le are în acest moment, bilanțul punerii în practică a angajamentelor luate în procesul de negociere, precum și pregătirile în curs, Comisia se așteaptă ca România să fie gata să-și asume obligațiile de stat membru potrivit calendarului agreat. În perioada premergătoare aderării, România trebuie să-și continue pregătirile, potrivit angajamentelor luate în procesul de negociere
Progresele înregistrate de Bulgaria în vederea aderării
(așa cum reies din Rapoartele de țară ale Comisiei Europene)
Primul Raport, 1998
La 30 martie 1998 – a fost lansat în mod oficial procesul de aderare a Bulgariei la Uniunea Europeană. În mai 1998 Bulgaria a prezentat o primă versiune a Strategiei naționale de adoptare a acquis-ului comunitar PNAA. Iar procesul de examinare analitică a legislației – screening – a început la 3 aprilie același an.
Despre evaluarea recentă a relațiilor bilaterale se precizează că Bulgaria a continuat să aplice corect Acordul European și a contribuit la buna funcționare a instituției mixte ; Uniunea Europeană a devenit un partener comercial important pentru Bulgaria, exporturile către Uniunea Europeană au crescut față de 1996.
Criteriul politic
Ajungem la criterii de aderare și la primul criteriu, cel politic – situația politică este stabilă după venirea la putere, în mai 1997 a guvernului M.Kostov. Este subliniată pozitiv modalitatea prin care Uniunea Forțelor Democratice (UFD) a contribuit la susținerea reformelor în vederea liberalizării economiei și integrarea în Uniunea Europeană precum și în alte structuri euro-atlantice. Integrarea în Uniunea Europeană constituie un obiectiv principal al politicii externe și o sursă de inspirație importantă pentru reformele naționale.
Democrația și statul de drept – Parlamentul continuă să funcționeze într-o manieră satisfăcătoare, competențele sale sunt respectate, iar opoziția participă la activitățile sale. În tot acest timp nu a intervenit nici o schimbare în rolul și puterile parlamentului bulgar. Puterea executivă – în general, instituțiile statului funcționează corect, ÎN CIUDA unei întârzieri a reformei administrației. Deși s-au lansat o serie de măsuri administrative vizând punerea în practică a reformei administrației – pentru o administrație publică eficientă, independentă și profesională. Totuși au fost adoptate o serie de măsuri – strategia națională de modernizare a sistemului administrativ, o lege a administrației publice.
În sfera puterii juridice – este remarcat debutul reformei în sistemul juridic, a cărui evoluție se caracterizează prin: modificările aduse codului de procedură penală – care mai trebuie însă îmbunătățit – și a codului de procedură civilă; ambele intră în vigoare începând cu 1 aprilie 1998. Crearea Curților de apel, Curtea supremă de apel și Curtea Supremă Administrativă – acestea suferă de lipsa unor judecători experimentați și familiarizați cu punerea în aplicare a noii legislații fondată pe acquis-ul comunitar.
Ceea ce este cu minus, ține de faptul că mai sunt necesare de o serie de măsuri complementare pentru buna funcționare a sistemului juridic dar mai ales pentru îmbunătățirea capacității de a pune în aplicare acquis-ul comunitar. Este regretabil că noua lege privind independența juridică nu a fost încă adoptată de către Parlament. Trebuie întreprinse eforturi complementare pentru a ameliora statutul judecătorilor și procurorilor pentru a fi diminuate riscurile corupției.
Lupta împotriva corupției
Corupția rămâne o problemă considerabilă în Bulgaria, deși guvernul a făcut din lupta împotriva corupției o prioritate. A fost elaborat un program de luptă împotriva crimei organizate și a corupției. În plus sunt adăugate mai multe amendamente la codul penal. De asemenea sunt adoptate mai multe legi împotriva spălării banilor și a fost ratificată convenția care prevede lupta împotriva funcționarilor publici străini în tranzacții comerciale internaționale. În ciuda măsurilor luate, rămân încă necesare eforturi substanțiale pentru a înregistra rezultate tangibile, în acest sector.
Drepturile omului și protecția minorităților
Bulgaria a ratificat principalele instrumente internaționale în domeniul drepturilor omului, dar NU a semnat protocolul 6 a Convenției Europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale în ceea ce privește abolirea pedepsei cu moartea. La 9 octombrie 1997, Bulgaria a semnat convenția cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale, convenția europeană a naționalității și carta socială a Consiliului Europei, dar nu au fost încă ratificate. E bine și nu prea…drepturile civile și politice – protecția drepturilor civile și politice s-a îmbunătățit dar în același timp situația rămâne dificilă. Este descrisă evoluția recentă, notând pozitiv modificările aduse codului de procedură penală care au contribuit la ameliorarea drepturilor individuale în sistemul juridic, de asemenea transparența activității Ministerului de Interne este desemnat un instrument eficient împotriva eventualelor abuzuri de putere ale poliției și serviciilor de securitate. Însă această lege necesită adăugiri. Așadar, e bine însă…
Situația din închisorile bulgărești necesită încă o atenție în mod particular.
ONG-urile – reprezintă un factor de echilibru la nivel național și regional. Ele funcționează fără restricții din partea guvernului.
Drepturile economice, sociale și culturale
Acestea în general sunt respectate. Bulgaria a ratificat convenția 144 privind aplicarea normelor de muncă internaționale. Libertatea de exprimare a religiei este garantată. În ceea ce privește religiile „netradiționale” și recunoașterea acestora, climatul pare să găsească soluții practice. Drepturile și protecția minorităților – situația romilor. În materie de respectarea drepturilor și protecția minorităților nu s-a înregistrat decât o evoluție lentă. Situația socială a romilor trebuie încă îmbunătățită. Totuși, un prim pas a fost făcut în decembrie 1997, când Bulgaria a adoptat un decret prin care instituie un Consiliu al afacerilor etnice și demografice (CNAED), alcătuit din reprezentanți ai guvernului și ai diverselor minorități. Are ca obiect de activitate elaborarea și propunerea de strategii de politică demografică, astfel încât să încurajeze toleranța și integrarea grupurilor etnice și a minorităților. – integrarea romilor rămâne totuși o problemă majoră, cu precădere discriminarea din toate sferele vieții sociale (școală, loc de muncă, securitate socială, sănătate), și sub-reprezentarea acestora în organismele de decizie. Dificultățile economice ale Bulgariei continuă să afecteze și comunitatea de romi. Consiliul național consideră situația socială a romilor drept una dintre problemele cu o nevoie urgentă de rezolvare. Minoritatea turcă a fost integrată în totalitate și se bucură de reprezentare politică. Nu au fost semnalate nici un fel de probleme legate de drepturile lor la educație și de folosire a limbii minorității.
Evaluare generală
Parcursul evolutiv confirmă că Bulgaria respectă criteriile politice de la Copenhaga. Dar a progresat prea puțin în lupta împotriva corupției, în reforma administrației, în integrarea socială a romilor, reforma instituțiilor juridice.
Criterii economice
În avizul Comisiei Europene din 1997, situația economică a Bulgariei, nu este în măsură să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței interne. Rezultatele economice nu sunt cu mult mai bune decât de la jumătatea lui 1997. În general deși are progrese, în vederea unei economii de piață viabile, Bulgaria va trebui să depășească unele lipsuri grave pentru a putea face față presiunilor concurențiale și forțelor de piață. E nevoie de stabilitate economică, de accelerare a reformelor.
Implementarea acquis-ului comunitar
Programul național bulgar de adoptare a acquis-ului comunitar a fost adoptat de Consiliul de Miniștrii și prezentat Comisiei Europene la 30 martie 1998, atunci când s-a lansat procesul de aderare. În ansamblu este vorba despre un document complet, bine structurat și concis, care reia prioritățile parteneriatului de aderare. Bulgaria a precizat că acest document este un prim proiect și că va fi revizuit în funcție de adăugirile formulate de către Comisie. Mare parte dintre prioritățile pe termen scurt sau mediu, se regăsesc în programul național de adoptare a acquis-ului, ceea ce reflectă voința Bulgariei de a progresa în implementarea acquis-ului. Totuși există domenii care nu sunt suficient acoperite – lupta împotriva corupției, reformele economice, politica în domeniul concurenței, , mediu, energie, politică regională și administrație publică.
Al doilea Raport, 13 octombrie 1999
Bulgaria continuă să aplice corect Acordul European și a contribuit la buna funcționare a instituțiilor mixte. Impactul Phare este pozitiv. Ajutorul de tip Phare a contribuit la adaptarea Bulgariei spre o economie de piață funcțională și o societate democratică.
Criteriul politic
Situația politică a rămas stabilă în perioada analizată.
Democrația și stat de drept – Parlament – nu a intervenit nici o schimbare semnificativă în rolul și atribuțiunilor sale. Opoziția are un rol activ. Puterea executivă – rezultatele reformei administrative este încă limitată, dar s-au înregistrat progrese o dată cu intrarea în vigoare a legii administrației publice. Putere juridică – se continuă reforma sistemului juridic. În octombrie 1998, reforma sistemului notarial – de la această dată, toți notarii publici sunt independenți și autonomi. Codul de procedură penală a fost modificat, aduce îmbunătățiri drepturilor și libertăților fundamentale. Codul de procedură civilă constituie de asemenea obiectul unor modificări. În cida acestor măsuri pozitive, reforma juridică trebuie să continue – transparență, capacitatea de a aplica acquis-ul comunitar.
Măsuri împotriva corupției
Corupția rămâne o problemă de interes major în Bulgaria. Raportul reamintește de problema micii corupții. Sectoarele cele mai afectate de corupție sunt serviciile vamale, serviciile medicale, universitățile, poliția, autoritățile fiscale, curțile și tribunalele. Bulgaria a ratificat principalele convenții anti-corupție. În ciuda măsurilor luate de către guvern, încă sunt necesare eforturi mari pentru ca lupta împotriva corupției să dea roade.
Drepturile omului și protecția minorităților – Bulgaria a ratificat majoritatea convențiilor legate de drepturile omului. În septembrie 1998 a semnat Carta socială europeană a Consiliului Europei. În mai 1999, ratifică convenția-cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale și semnează protocolul 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale. A ratificat de asemenea protocolul 2 – drepturile civile și politice. Mai trebuie să ratifice protocoalele 4 și 7 a convenției europene pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Drepturile civile și politice – după precedentul raport, protecția drepturilor civile și politice s-a ameliorat sigur, dar mai există probleme legate de buna funcționare a diverselor organisme responsabile de aplicarea legii. Este criticată delincvența juvenilă, drepturile acestora de apărare. Situația globală în ceea ce privește libertatea de exprimare, libertatea presei și accesul la informații publice s-a îmbunătățit prea puțin. Independența media devine sursă de preocupare.
Minoritatea romă continuă să sufere, să fie discriminați, mai ales în administrația publică.
Bulgaria îndeplinește criteriul politic. Dar rămân priorități de maximă rezolvare romii, corupția, sistemul juridic.
Criteriul economic – Bulgaria a continuat să progreseze în vederea înfăptuirii unei economii de piață viabile, dar mai trebuie să aplice măsuri complementare, nu este încă în măsură să reziste presiunii pieței concurențiale.
Al treilea Raport, 8 noiembrie 2000
Criteriul politic
Democrație și stat de drept – Parlament – a continuat să funcționeze normal. A jucat un rol semnificativ în procesul integrării europene, atât la nivel politic cât și la nivel tehnic. În urma deciziei de la Helsinki privind deschiderea negocierilor, Parlamentul a creat Consiliul de integrare europeană.
Reforma din sistemul juridic a progresat de la ultimul raport, au fost adăugate modificări suplimentare la codul de procedură civilă și penală, care au și intrat în vigoare. Totuși, român necesare o serie de noi modificări importante pentru ca sistemul juridic bulgar să devină o structură puternică, eficientă și profesională capabilă să garanteze respectul absolut al legii.
Corupția continuă să rămână o problemă considerabilă în Bulgaria. Încă există corupție la diferite niveluri ale administrației publice care duc la alterarea climatului politic, social și economic al țării. Totuși, Bulgaria a adoptat legi prin care invită funcționarii publici să-si declare averile, etc., în plus a ratificat Convenția Consiliului Europei privind lupta împotriva corupției.
Bulgaria continuă să îndeplinească criteriul politic. Însă sistemul juridic, corupția problema romilor sunt slăbiciuni care mai trebuie remediate.
Criteriul economic
Evaluare economică – se remarcă o ușoară creștere economică însă, Bulgaria nu este capabilă să facă față presiunilor concurențiale și nu are o economie de piață funcțională.
Al patrulea Raport, 13 noiembrie 2001
Criteriul politic
Bulgaria continuă să îndeplinească criteriul politic. A progresat prin adoptarea unor legi legate de statutul funcționarului public, precum și prin aprobarea unui cod etic al acestuia. Bulgaria a organizat alegeri generale pe 17 iunie 2001, când la guvernare vine Mișcarea Simeon II. OSCE a raportat evenimentul ca pe unul desfășurat democratic. Însă lipsește un cadru legal privind observatorii naționali și internaționali la alegerile generale. Guvernul bulgar a luat notă de aceste recomandări.
Adoptarea strategiilor împotriva corupției și în sprijinul sistemului juridic, de către noul guvern constituie un avans remarcabil. Sunt precizate progresele legate de drepturile omului și situației în materie de tratamentele polițienești, care au fost îmbunătățite.
Crearea unei Agenții pentru protecția copilului și a unui Consiliul Consultativ național pentru protecția copilului sunt rezultate importante pentru ameliorarea acestui sector însă, rămân necesare eforturi substanțiale pentru ca acestea să devină operaționale.
Romii se confruntă cu respingerea societății, sunt discriminați, situație care în loc să se limiteze devine tot mai răspândită. Singurele care se preocupă de acest sector al minorității rome sunt organizațiile internaționale.
Criteriul economic
Bulgaria e aproape de a avea o economie de piață funcțională. Ea trebuie însă să facă față presiunilor concurențiale.
Al cincilea Raport, 9 octombrie 2002
Criteriul politic – situația politică a rămas stabilă în cursul anului. Obiectivul principal al clasei politice este aderarea la Uniunea Europeană. În februarie 2002, Parlamentul național a adoptat o strategie națională privind accelerarea negocierilor Bulgariei în vederea aderării la Uniunea Europeană. În iulie 2002 au loc multiple dezbateri prin care a fost recunoscută necesitatea modificării Constituției înaintea aderării. În noiembrie 2001 au loc alegeri prezidențiale în urma cărora a fost ales Georgi Parvanov.
Democrație și stat de drept – Parlamentul a continuat să funcționeze corect. Puterea executivă – reforma administrației publice a continuat să progreseze în comparație cu ultimul raport – revizuirea cadrului legislativ urmată de adoptarea unei strategii de modernizare a administrației publice. A fost creat un Minister al energiei și resurselor energetice, și un ministru al integrării europene începând cu mai 2002. Reforma administrației publice este o prioritate a programului guvernamental, adoptarea strategiei de modernizare în iunie 2002
Putere judecătorească – după adoptarea în octombrie 2001 a reformelor în sistemul juridic, Bulgaria a îndeplinit progrese considerabile. Scopul strategiei de reforme juridice constă în elaborarea de norme europene în domeniul resurselor umane, gestionarea administrației și infrastructura sistemului juridic. În ciuda progreselor evidente realizate recent în vederea reformei, sistemul juridic rămâne slab și fără schimbări concrete.
Măsuri împotriva corupției – În octombrie 2001 a fost adoptată o strategie națională de luptă împotriva corupției și un plan de acțiune pentru punerea în practică a acestei strategii, pentru perioada 2002-2003, desemnând instanțe responsabile de punerea în aplicare a acestui plan. Lupta împotriva corupției reprezintă o prioritate comună atât pentru guvern cât și pentru societatea civilă. Drepturile omului și protecția minorităților – nu a fost adoptată nici o legislație anti-discrimnare. Drepturi civile și politice – Bulgaria țară de origine, de tranzit și de destinație a traficului de ființe umane. Condițiile din închisori.
Evaluare generală – s-au înregistrat progrese sensibile la nivelul sistemului juridic.
Criteriul economic – Bulgaria are o economie de piață funcțională, care trebuie să fie în măsură să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței în Uniunea Europeană!
Al șaselea Raport, 2003
Criteriul politic
În septembrie 2003 a fost adoptată modificarea Constituției prin care au fost introduse o serie de modificări utile reformei din sistemul juridic. Puterea executivă – conform strategiei de modernizare a administrației publice Bulgaria a continuat să evolueze, prin adoptarea unui număr de texte legislative. Însă mai sunt necesare eforturi susținute pentru o administrație publică calificată și eficientă în cel mai scurt termen. În octombrie 2002 a fost creat Ministerul Tineretului și Sporturilor și un Consiliu de modernizare a administrației publice în martie 2003.
În aprilie 2002 a fost creată o Direcție de legislație a dreptului european. Un alt aspect pozitiv este remarcat prin existența unui raport anual al administrației publice în care sunt publicate principalele performanțe ale acestui domeniu. Transparența procesului legislativ s-a îmbunătățit datorită consultărilor periodice și sistematice cu societatea civilă și partenerii din domeniul social și economic. Un exemplu relevat se referă la cooperarea în lupta împotriva corupției.
Raportul descrie detaliat sistemul juridic din Bulgaria.
Opinia publică continuă să considere corupția o problemă extrem de gravă, deși guvernul continuă să acorde maximă prioritate luptei împotriva corupției. Eficiență scăzută a planului de acțiune și a strategiei naționale de luptă împotriva corupției.
Bulgaria continuă să respecte drepturile omului și libertățile fundamentale. Sunt remarcate totuși tratamentele degradante ale poliției, traficul cu ființe umane și discriminarea romilor.
Criteriul economic – Bulgaria are economie de piață funcțională !
Al șaptelea Raport, 2004
Criteriul politic
Bulgaria continuă să îndeplinească criteriile politice de la Copenhaga.
Au fost înregistrate progrese datorate implementării programului național pentru modernizarea administrației publice, vizând consolidarea unui cadru legal în acest domeniu. Însă mai sunt necesare eforturi susținute pentru a pune în practică un serviciu public calificat, eficient, în măsură să aplice acquis-ul comunitar. Sectorul administrației publice nu dispune de un Minister, dar beneficiază de susținerea unei direcții a Consiliului de Miniștrii. Nu există nici o altă instanță centrală responsabilă de coordonarea și funcționarea administrației publice și a serviciului public în general.
Puterea juridică – nici structura puterii juridice, nici funcțiile și competențele Curții Constituționale nu s-au schimbat după ultimul raport. Totuși, Bulgaria a continuat procesul de reformă printr-o serie de acte legislative modificate și adoptate.
Corupția rămâne o problemă gravă pe care Bulgaria trebuie să o rezolve cu eforturi susținute și măsuri eficiente. Cadrul legal în ceea ce privește protecția copilului a fost îmbunătățit.
Drepturi civile și politice – s-au raportat rele tratamente ale Poliției, iar persoanele de etnie romă se numără printre victime. Bulgarria continuă să fie țară de origine, de tranzit și de destinație a traficului de ființe umane. Sunt reamintite condițiile din închisori, supraaglomerarea.
Libertatea de exprimare este asigurată prin lege.
Criteriul economic
Bulgaria are economie de piață funcțională!
3.4. Analiza datelor
Așa cum am precizat de la început comparația între România și Bulgaria nu se bazează decât pe o analiză de conținut a rapoartelor, deci nu surprinde decât o panoramă a acestora, o opinie generală a Comisiei Europene încadrată în contextul pozitiv – negativ al conținutului comunicării.
Din rezumarea rapoartelor de țară observăm că problemele cu care se confruntă cele două state sunt asemănătoare, corupție, protecția copilului, discriminarea minorității rome, în domeniul administrației publice, în sistemul juridic… Progresiv de la primul raport din 1998, situația fie s-a îmbunătățit fie a cunoscut o oarecare stagnare, mă refer la domenii precum lupta împotriva corupției, reforma în justiție, administrație publică, drepturile și protecția minorității rome, unde practic au fost luate suficiente măsuri însă rezultatele clare întârzie să apară. Un aspect important remarcat chiar de la o simplă lectură a rapoartelor, este modul de scriere, felul în care este evaluată România și Bulgaria, există o diferență, aș spune de ton, de felul în care sunt făcute remarcile, de exemplu, când fraza începe cu partea bună a lucrurilor și continuă cu un DAR, comparativ cu situația inversă, când inițial ești arătat cu degetul, apoi periat. Luăm, să zicem problema Măsuri luate împotriva corupției, dacă raportul de țară pentru România, prezintă acest subiect începând cu corupția rămâne o problemă gravă…, în cazul Bulgariei inițial sunt enumerate rezolvările concrete, apoi se adresează recomandările. De unde rezultă că, deși nu sunt suficiente eforturile Bulgariei, acestea sunt apreciate în comparație cu România unde nu s-au derulat programe eficiente.
In manieră generală contextul în care se face evaluarea, este adesea critic, urmat ulterior de sfaturi și recomandări, altfel spus, o caracterizare a progreselor de genul așa da – așa nu.
Să începem cu primul cadru, criteriul politic pentru România – descrierea modalității în care sunt apreciate stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul pentru minorități și protecția acestora.
Problema ordonanțele de urgență apare în fiecare raport, este o mustrare pe care România o primește în mod repetat de șapte ani. Deși, „în România puterea de inițiativă legislativă este împărțită între Guvern, cele două Camere ale Parlamentului sau cel puțin 250.000 de cetățeni, în realitate ea este exercitată în cvasitotalitate de către Cabinet. Procedura ordonanțelor a fost folosită începând cu Guvernul Stolojan, continuată cu guvernul Văcăroiu, Ciorbea, Vasile și Isărescu din motive de eficiență a activității guvernamentale. Împotriva acestei practici a fost invocat articolul 85, aliniatul 1 al Constituției – Parlamentul unica autoritate legiuitoare a țării. Legiferarea prin Parlament trebuie să fie regula iar cea prin ordonanțe excepția, Guvernul s-ar putea transforma într-un organism de planificare economică și legislativă. Practica guvernamentală după 1997, a transformat ordonanța de urgență într-o situație curentă. Această procedură a limitat în mod categoric influența Parlamentului, subliniind rolul determinant al partidelor politice, reprezentate atât în cele două Camere cât și în Guvern, în definirea practicilor politice. În fapt locul și rolul partidelor a crescut permanent în cadrul regimului politic românesc, voluntarismul liderilor reprezentați în Guvern imprimând o situație conflictuală între instituția guvernului și cea prezidențială.” Ultimul raport din 2004 consideră că revizuirea Constituției din octombrie 2003, a redefinit situațiile în care pot fi utilizate ordonanțele de urgență – conform vechilor prevederi, acestea puteau fi folosite în „cazuri excepționale”, în timp ce, conform noii Constituții, acestea pot fi utilizate numai în „cazuri extraordinare”. Imediat după adoptarea noii Constituții, s-a înregistrat o reducere notabilă a acestor proceduri (în perioada octombrie – decembrie 2003 au fost adoptate 41 de ordonanțe de urgență, față de 87, în octombrie – decembrie 2002). Totuși, în prima jumătate a anului 2004, această tendință de reducere a dispărut, fiind adoptate 58 de ordonanțe în perioada februarie – iunie 2004 (față de 65 în aceeași perioadă a anului 2003). În absența unei definiri clare a situațiilor acoperite de termenul de „cazuri extraordinare”, revizuirea Constituției ar putea avea efecte puțin semnificative în practică. În plus, în Constituție a fost introdusă o prevedere conform căreia; o ordonanță de urgență supusă spre aprobarea Parlamentului de către Guvern, care nu a fost aprobată în termen de 30 de zile de către acesta, își păstrează forma adoptată de prima Cameră.
Pentru Bulgaria evaluarea de la acest punct – Parlamentul și Executivul – este mai mult descriptivă, fiind o situație stabilă, încadrându-se în parametrii de funcționare normali, aceste instituții nu au creat probleme și în tot timpul raportării nu au apărut situații îngrijorătoare.
Un alt aspect îngrijorător pentru mediul politic românesc, pe care Comisia Europeană l-a reclamat în ultimul raport din 2004 este cel legat de migrarea politică, nivelul acestui fenomen fiind relativ ridicat și a fost menționat ca o problemă de către observatorii internaționali. La alegerile locale din iunie 2003, 30% dintre primari aparțineau Partidului Social Democrat. La sfârșitul anului 2003, peste 60% dintre primari aparțineau acestui partid. Unele raporturi independente au remarcat o corelație între migrarea primarilor și alocarea fondurilor interne și ale Uniunii Europene!
O altă problemă o reprezintă reforma administrației publice românești este una dintre principalele provocări cu care se confruntă România la ora actuală. Comisia Europeană a subliniat constant importanța și urgența reformei administrației publice românești. Slăbiciunea administrației publice românești reprezintă un motiv de îngrijorare nu numai din punct de vedere al modului de aplicare a acquis-ului, ci și din punct de vedere al modului de administrare a fondurilor structurale din momentul în care România va deveni membru al Uniunii. Nu există un capitol de negociere propriu-zis, dar reforma administrației publice este esențială pentru accelerarea procesului de aderare și este practic inclusă în toate capitolele de negociere.
Și Bulgaria are probleme în administrația publică, este un domeniu delicat în care progresele se lasă așteptate deși au fost adoptate o serie de legi în acest sens.
Punctele comune sunt în domenii sensibile precum corupție, justiție, administrație publică, obstacole peste care nici România, nici Bulgaria nu au reușit să treacă. Aceste fenomene sunt greu de comparat, nu pot preciza doar după o lectură punctuală, tematică, a contextului în care sunt prezentate în rapoarte, printr-o analiză de conținut, ce loc ocupă fiecare. Pot spune doar lucruri legate de conținutul comunicării, de modalitatea optimistă sau pesimistă, îngrijorătoare sau încurajatoare, din rapoarte a Comisiei.
Avem de-a face cu cazuri particulare, atât România cât și Bulgaria au propriile piedici iar cadrul în care se desfășoară reformele este unul diferit. Pentru o evaluare corectă este nevoie de o analiză de profunzime, detaliată bazată pe date statistice și cercetări amănunțite.
Așadar, pentru a delimita totuși cele două țări, am apelat la Raportul Național asupra Corupției pe anul 2004, ultimul dat publicității de către Transparency International.
Acest clasament întocmit de către organizația Transparency International – arată că România se află în 2004, pe primul loc în topul corupției din rândul statelor europene, atât membre ale Uniunii Europene cât și candidate. Astfel, pentru 2003, valoarea indicelui de percepție a corupției în România a fost de 2,8 puncte, față de 2,6 puncte în 2004, nivel apropiat de cel al endemice. Acest punctaj a fost elaborat pe baza a 12 sondaje independente realizate de organisme internaționale, precum Banca Mondială, Open Society Institute, Comisia Europeană, Freedom House sau Societatea Academică Română.
Indicele de perceperea corupției are valori între 10, care este considerat maximum de integritate, și 0, care este considerat gradul maxim de corupție. De asemenea statele care au scor mai mic de 2 sunt percepute ca fiind atinse de corupție endemică.
În spațiul european, cel mai mare punctaj a revenit Finlandei, cu 9,7 puncte, urmată de țările nordice: Danemarca, Suedia, Olanda și Norvegia. Germania se află pe locul 9, Franța la egalitate cu Spania, pe locul 12, iar Italia este abia pe poziția 18. Dintre statele nou intrate în Uniunea Europeană, cea mai bine plasată este Cipru, care cu un indice de 6,1, se află pe locul 15. Bulgaria se află la egalitate cu Cehia, pe locul 22, ultimele cinci locuri fiind ocupate de Letonia, Slovacia, Polonia, Turcia și România. România este singurul stat dintre cele membre sau candidate ale Uniunii Europene care a obținut mai puțin de trei puncte în acest clasament. La nivel mondial, ultima poziție în acest clasament este ocupată de Bangladesh, cu 1,3 puncte. Corupția este percepută ca dominantă și în Republica Dominicană Congo, Ecuador, Irak, Sierra Leone, Nigeria sau Paraguay.
Indicele de percepție a corupției a fost calculat pe baza unor sondaje de opinie, efectuate între anii 2001 – 2003, în medii diferite, printre oameni de afaceri, profesori universitari și analiști politici și economici. Astfel, pentru a exemplifica situația dificilă în care se află România, au fost date câteva exemple. Din zece țări în care puterea de cumpărare este apropiată de ca a României, toate acestea sunt mai bine situate decât noi. Mai mult, din zece țări care au venit brut pe cap de locuitor apropiat de cel al României, nouă dintre ele au un nivel al corupției mai scăzut decât la noi. Prin urmare, organizațiile internaționale sunt de părere că fenomenul corupției nu este determinat doar de aspecte economice, ci are cauze mult mai complexe. Ca atare, sărăcia și nivelul scăzut de trai nu sunt o justificare pentru răspândirea corupției. Pentru combaterea cestui flagel, sunt necesare, în primul rând, acțiuni și schimbări la nivel legislativ. Îmbunătățirea indicelui României de la 2,6 la 2,8 are la bază măsurile anticorupție din ultima perioadă, inclusiv pachetul de legi adoptat în acest sens.
România ocupă locul 87 într-un clasament mondial al corupției în comparație cu Bulgaria care ocupă locul 54! România se situează alături de Republica Dominicană și Iran, iar ultima dintre țările europene este Ucraina, pe 122, și înainte de ea, pe 114, Republica Moldova.
În raportul întocmit de Transparency International se subliniază că sistemul judiciar românesc a fost deseori criticat, pe plan intern și extern, pentru corupție, lipsa de independență și întârzieri ale proceselor pe rol. De asemenea, se arată în raport, România a înregistrat cel mai mare număr de nereguli reclamate la Oficiul Uniunii Europene de Luptă Antifraudă (OLAF).
Statisticile confirmă tendința negativă a Comisiei Europene cu privire la fenomenul corupției din România și justifică accentul diferit, mult mai optimist pe care îl dă Bulgariei.
Justiția conceptul de capacitate a justiției poate fi înțeles ca încorporând patru noțiuni care se întăresc reciproc: independență și imparțialitate; competență profesională; responsabilitate; eficiență. Scopul rapoartelor de țară este de a aduce în atenția guvernelor țărilor candidate, justiției, societății civile, problemele care mai trebuie să fie rezolvate astfel încât justiția din țările candidate să atingă capacitatea esențială pentru îndeplinirea obligațiilor de membru.
Drepturile omului și protecția minorităților
Drepturile civile și politice
Atât România cât și Bulgaria au continuat să facă progrese semnificative în reforma protecției copilului. Deși trebuie precizat că în 1999 a apărut o situație delicată, deși în continuare Comisia considera că România îndeplinește criteriul politic, în cazul în care autoritățile nu vor da prioritate crizei privind protecția copilului, Comisia va reconsidera poziția sa cu privire la îndeplinirea acestui criteriu. De aceea, Comisia va monitoriza îndeaproape deciziilor guvernului de a continua reforma structurală, pentru a se ajunge la respectul drepturilor omului.
România și Bulgaria continuă să fie grav afectate de traficul de ființe umane, și constituie țări de origine, tranzit și destinație pentru victime.
Suprapolularea închisorilor, relele tratamente ale Poliției sunt probleme cu care se confruntă din nou ambele țări
Drepturile economice, sociale și culturale
Pentru Bulgaria rapoartelor prezintă sa-i zicem, un nou ascendent față de România în ceea ce privește prezență femeilor în viață publică, femeile sunt prezente în principalele instituții ale vieții publice și politice bulgare, deși, precizează ultimul raport din 2004, ele rămân încă sub-reprezentate la nivelul funcțiilor alese. Oricum procentele sunt grăitoare și dezvăluie o situație net îmbunătățită față de România, astfel, din 240 de membrii al Parlamentului 63 sunt femei, iar la nivelul Guvernului din 21 de miniștrii 5 sunt femei. Mai bine reprezentate sunt și la nivelul funcțiilor publice, unde ocupă 42% dintre posturi și 52% șefi de departament. Precizez ca în cazul României femeile continuă să fie reprezentate insuficient în politică, în Raportul din 2004, doar 11% dintre deputați și 5% dintre senatori erau femei, iar în Guvern doar o singură femeie ministru din 25 cele de ministere.
La capitolul organizații non-guvernamentale, rapoartele sunt din nou mai „darnice” cu Bulgaria apreciind aproape în fiecare an sprijinul susținut de ONG-uri, colaborarea eficientă dintre instituțiile statului și acestea, la nivel social, economic, politic. Pe când în România chiar și ultimul raport din 2004 precizează că rolul ONG-urilor în viața publică continuă să fie unul minor!
Minoritatea romă
La această secțiune am ales o variantă optimistă, lansarea recentă a unui program de colaborare, legat de îmbunătățirea situației comunității rome Decada incluziunii sociale Roma, 2005 – 2015, program în care stau multe speranțe.
„În condițiile dinamismului creat de conferința Romii într-o Europă care se extinde: provocări pentru viitor, din 2003, ne angajăm ca guvernarea noastră să lucreze pentru eliminarea discriminării și reducerea discrepanțelor inacceptabile dintre populația romă și restul societății identificate în planurile noastre de acțiune pentru această decadă.” Sofia, Bulgaria, februarie 2005.
Decada incluziunii sociale Roma, 2005 – 2015 este o inițiativă adoptată de opt țări central și sud-est europene (Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Ungaria, Fosta Republică Macedonia, România, |Serbia și Muntenegru și Slovacia) și sprijinită de comunitatea internațională. Ea reprezintă primul efort de colaborare pentru schimbarea vieții romilor din Europa.
Criteriul economic
Acest criteriu nu a fost evaluat propriu-zis, însă am preluat din evaluarea generală a raportului, paragraful în care Comisia declară clar îndeplinirea acestui criteriu, țara candidată are sau nu o economie de piață funcțională.
România a reușit să îndeplinească acest criteriu abia în 2004, când într-adevăr Comisia spune clar, România are economie de piață funcțională. In anul 2003 raportul încâlcește puțin lucrurile, iar unii au interpretat greșit considerând că România are economie de piață funcțională, deși, raportul consideră că România va avea economie de piață funcțională dacă va continua reformele!
Bulgaria are economie de piață funcțională încă din 2002!
Calendarul negocierilor
Încheierea negocierilor, pe ultim sută de metrii, la 17 decembrie 2004, până în ultima clipă România reprezintă un caz singular în procesul de extindere. Trei capitole au fost închise în ultimul moment, cu acceptarea celor mai stricte condiții de monitorizare. Nerespectarea lor ar putea întârzia aderarea cu un an. România a acceptat condiții de monitorizare mai stricte decât Bulgaria și decât orice altă candidată. Tratatul de aderare comun, pentru România și Bulgaria, conține o clauză nouă care permite amânarea aderării oricăreia dintre ele, cu un an, dacă nu își respectă promisiunile făcute în timpul negocierilor. Pentru România, această clauză poate fi declanșată mai simplu decât pentru Bulgaria, prin votul majorității calificate a țărilor membre, în două capitole delicate – Justiție și Afaceri interne și Politica în domeniul concurenței. Pentru a amâna aderarea Bulgariei cu un an, țările membre trebuie să decidă cu unanimitate, ceea ce e practic imposibil.
Concluzii
Această lucrare a încercat să urmărească pașii parcurși de România și Bulgaria pe calea aderării, să evalueze opinia Comisiei Europene din rapoartele de țară, pentru a compara aceste informații ulterior. Am reușit să deslușesc calendarul aderării și să realizez că întra-adevăr opinia Comisiei Europene este crucială. Rapoartele Comisiei s-au dovedit instrumente utile în promovarea de reforme în cele două state. Ei bine, iată desfășurătorul procesului de aderare pentru cele două candidate, conform publicațiilor Centrului de Informare al Comisiei Europene. Ca răspuns la cererile de aderare prezentate de România și Bulgaria, în decembrie și respectiv iunie 1995, Comisia și-a exprimat în 1997 Opinia asupra aderării acestor două țări, apoi a evaluat stadiul pregătirilor acestora, în anii următori, ceea ce a condus la începerea negocierilor de aderare în februarie 2000. Acestea s-au desfășurat în cadrul unei conferințe interguvernamentale, ce includea reprezentanți ai statelor membre UE și din fiecare țară candidată, și în care Comisia a jucat un rol important.
Comisia Europeană a furnizat statelor membre UE prezente și viitoare, precum și cetățenilor lor, o analiză aprofundată a pregătirilor pentru aderare prin intermediul Rapoartelor de țară anuale asupra progreselor înregistrate de fiecare dintre țările candidate. Cele mai recente Rapoarte de țară, adoptate la 6 octombrie 2004, au concluzionat că Bulgaria și România îndeplinesc criteriile politice de aderare și că se așteaptă să îndeplinească criteriile economice și juridice pentru a fi pregătite pentru aderare la data de 1 ianuarie 2007. Astfel, negocierile de aderare au fost închise în iunie pentru Bulgaria, respectiv decembrie 2004 pentru România, urmată de semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005.
Comisia Europeană nu se îndoiește că țările în curs de aderare vor continua reformele necesare în acest sens, în conformitate cu angajamentele luate în timpul negocierilor. Comisia va continua să monitorizeze cu atenție respectarea acestor angajamente și obligații până la aderare de către cele două țări, și le va sprijini prin intermediul tuturor instrumentelor care îi stau la dispoziție. Există o clauză ce prevede amânarea aderării dacă sunt înregistrate probleme grave în procesul de pregătire. Această clauză prevede decalarea cu un an a momentului aderării pentru Bulgaria și/sau România. Decizia de a o utiliza va trebui luată de către statele membre UE în unanimitate pe baza unei recomandări din partea Comisiei Europene. În ceea ce privește România, într-un număr de domenii specifice referitoare la justiție și afaceri interne sau la concurență recursul la clauza de amânare a aderării va putea fi decis prin utilizarea procedurii majorității calificate de către statele membre, tot pe baza unei propuneri din partea Comisiei Europene.
Rapoartele confirmă ascendentul pe care îl deține Bulgaria față de România. Opinia Comisiei Europene se dedică încurajărilor și recomandărilor, încercând să impună depășirea obstacolelor prin condiții stricte de monitorizare. Totuși „rapoartele de țară nu sunt concepute să constituie o examinare exhaustivă sau științifică a domeniilor specifice prezentate; avantajul lor principal constă în aplicarea consecventă a aceleași metodologii la toate țările monitorizate.” Am precizat acest lucru deoarece consider că analiza pe care am efectuat-o nu poate să cuantifice nivelul exact dintre cele două candidate. Este nevoie de o continuare, mult mai profundă a cercetării și la nivelul strict de analiză, comparând punctual fiecare criteriu, politic, economic, implementarea acquis-ului, prin prisma unui profil sau a unei descrieri ulterioare a situației politice, sociale, economice, legislative, specifice fiecărei țări.
Întrebările inițiale, cele de la începutul cercetării propuse și-au găsit răspunsuri fie în partea descriptivă a lucrării, în prezentarea parcursului procesului de negociere pentru cele două țări, fie în sumarul rapoartelor de țară. Astfel, ipoteza de la care am plecat se confirmă, posibilitatea decuplării celor două state rămâne viabilă și depinde foarte mult de eforturile pe care le va face România, dar și Bulgaria în acest sens. De România depinde mai mult dacă la 1 ianuarie 2007 vor adera 1 sau 2 membri. Nu spun acest lucru într-un mod categoric, dar parcursul raportărilor Comisiei Europene nu sunt suficient de optimiste pentru țara noastră, nu au găsit o ameliorare treptată, aceasta nu înseamnă că nu există rezultate dar e nevoie de timp ca acestea să se regăsească într-o stabilitate în diverse domenii. Efectele întârzie să apară deși au fost luate măsuri concrete.
Voința Uniunii Europene este de a ține cele două state împreună și de a-și respecta angajamentele privind extinderea, fapt reiterat în cadrul Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 iunie 2005. În același sens Comisarul European pentru Extindere, Olli Rehn a declarat că „Încheierea negocierilor și semnarea Tratatului de aderare înseamnă că s-a ajuns la un acord privind termenii și condițiile aderării la Uniunea Europeană. Aceasta nu înseamnă că pregătirile pentru aderare s-au terminat. Mai sunt multe de făcut pentru a atinge obiectivul aderării la 1 ianuarie 2007. Jonathan Scheele, Șeful delegației Comisiei Europene în România, apreciază că „România și Bulgaria vor adera în 2007, dacă cele două țări reușesc să-și facă temele, în special în domeniile reformei justiției, luptei anti-corupție, politicii concurențiale și protecției mediului. Dacă aceste teme nu sunt făcute, atunci aderarea va trebui amânată.”
Așadar nu trebuie ca România și Bulgaria să se culce pe lauri, mai sunt multe de făcut în 2005 și 2006 pentru a realiza progrese în materie de reforme astfel încât cele două țări să satisfacă în totalitate și la timp ansamblul criteriilor de aderare.
Să nu uităm că atât în România la sfârșitul lui 2004, cât și în Bulgaria în iunie 2005 au avut loc alegeri, românii au ales un președinte popular, și nu unul social-democrat, deși alegerile legislative aduc cele mai multe procente fostului partid de guvernământ Partidul Social Democrat (PSD), dar insuficiente pentru o guvernare stabilă. Câștigarea alegerilor de către Traian Băsescu în turul doi, aduce ca viabilă varianta unui de guvern de coaliție cu un prim-minstru de dreapta, liberal, cabinet format din Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Democrat (PD) – această formațiune renunțând recent la social-democrație pentru o variantă populară, Partidul Conservator (PC), fostul Partid Umanist Român și Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR). În urma alegerilor legislative bulgarii au votat întoarcerea la socialism, cele mai multe voturi dar nu suficiente pentru o stabilitate guvernamentală, le-a obținut Partidul Socialist Bulgar (PSB). Marele învins al scrutinului din Bulgaria fiind premierul Simeon de Saxa Coburg-Gotha. El nu a reușit să îmbunătățească nivelul de viață al bulgarilor în 800 de zile, așa cum promisese în anul 2001, când a venit la putere. Câștigătorul alegerilor Serghei Stanșiev este un fost comunist, aceste s-a înscris în partidul comunist bulgar în 1989, cu câteva luni înainte de căderea fostului regim.
Rămâne să vedem cum vor reuși aceste schimbări de mediul politic din România și Bulgaria să răspundă necesităților cetățenilor lor, în umbra celor mai stricte monitorizări ale Comisiei Europene.
Pentru a încheia într-o notă optimistă am să prezint câteva concluzii desprinse din EUROBAROMETRUL 62.2004 de Opinie Publică, care pentru prima dată cuprinde un Raport Național pentru România. Acesta a fost efectuat, la cererea Comisiei Europene, în perioada octombrie-noiembrie 2004, în cele 25 de state membre ale UE, în cele 4 state candidate (România, Bulgaria, Croația și Turcia) și în partea de nord a Ciprului. Este primul Eurobarometru realizat după aderarea la UE a 10 noi țări, la 1 mai 2004, într-un climat bogat în evenimente.România este în topul țărilor care au o mare încredere în Uniunea Europeană. 74% din cei intervievați și-au exprimat încrederea în Instituțiile Uniunii Europene. Uniunea Europeană se află pe locul 2 în topul încrederii românilor, după Biserică și înaintea armatei. Iar așteptările românilor privind rolul UE sunt printre cele mai ridicate. Așadar integrarea în Uniunea Europeană reprezintă pentru România nu numai un deziderat politic ci și o dorință larg împărtășită.
Bibliografie
I. Cărți
Avram, Ion, Uniunea Europeană și aderarea României, Editura Sylvis, București, 2001;
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană,
Editura Trei, Bucureșți, 2001;
Bibere, Octav, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura Politică ALL, București,
1999, Partea I – Evoluția procesului european 1945-1983. Extinderea.;
Brissot, Sandrine, L’Union Européenne dans le XXI e siècle, Editura Foucher, Paris, 2001,
Capitolul 2, Comment L’UE est-elle constituée?, paginile 26-36;
Crampton, R.J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea …și după, Editura Curtea Veche,
București, 2002, pagina 476;
Darie, Nicolae, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune.
Dezvoltare., Editura Matrix Rom, București, 2001;
Ferréol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001;
Filipescu, Ioan, P., Fuerea, Augustin, Drept instituțional comunitar european, Capitolul I –
Europa și construcția comunitară, Secțiunea a II-a –
Evoluția construcției comunitare, Editura Actami,
București, 1994;
Fuerea, Augustin, Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002;
Irimia, Alexandru, Dimensiunea politico-economică a integrării României în Uniunea
Europeană, coordonator Popa, Ioan, teză de doctorat, Academia de Studii
Economice, București, 2000;
Jinga, Ion, Uniunea Europeană, realități și perspective, Editura Lumina Lex, București, 1993;
Jinga, Ion, Popescu, Andrei, Integrarea europeană – dicționar de termeni comunitari, Editura
Lumina Lex, București, 2000;
Mocanu, Oana, Voicu, Alina, coordonator Idu Nicolae, Analiza comparativă a stadiului
negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor
candidate din Europa Centrală și de Est, Editura Institutul
European din România, București, 2001;
Motoc, Iulia, Uniunea Europeană – dreptul și politica extinderii la Est, Editura Paideia,
București, 2001, Capitolul II, Relațiile Uniunii Europene cu statele din Est,
paginile 61-80;
Pinder, John, European Community, The Building of a Union, Capitolul 3, From six to twelve,
Paginile 43-60, Editura Oxford University Press, New York, 1991;
Pîrvulescu, Cristian, Instituții și politici publice, Editura Trei, București, 2002;
Popescu, Roxana Mariana, Dumitrașcu, Mihaela, Augustina, coordonator Fuerea, Augustin, Drept comunitar european,Caiet de seminar, Editura PROUNIVERSITARIA,
București, 2004.
Pordea, G.A., Unificarea Europeană(Problematica Europei Unite), Editura Europa Nova, 1995
Tănase, Ionuț, Comunicare politică și integrare europeană,Editura Risoprint, Cluj Napoca,
2003;
Thatham, Allan, Osmochescu, Eugen, Dreptul Uniunii Europene, Traducători Victor
Munteanu, Eugen Osmochescu, Capitolul XVII, Editura
Arc, 2003;
Savu, Dana Victoria, Integrare Europeană:dimensiuni și perspective, Editura Oscar Print,
București, 1997;
Vese, Vasile, Ivan, Adrian L., Istoria Integrării Europene, Colecția Syllabus Historia, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2001;
Wallace, Helen, Wallence, William, Procesul politic în Uniunea Europeană, Editura ARC,
Chișinău, 2004, Traducere Genoveva Bolea, Capitolele 16 –
Extinderea spre est;
Zorgbibe, Charles, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București,
1998;
II. Reviste de specialitate
Revista Probleme economice, Colecția Biblioteca Economică, Seria Probleme Economice, vol.114/2004, 58/2003, Editat de Centrul de informare și documentare economică, București, Institutul Național de Cercetări Economice
Revista Română de drept comunitar, Editura Rosetti, București
III. Site-uri
Centrul de Informare al Comisiei Europene în România http://www.infoeuropa.ro,
– Secțiunile Aderarea României – Sectoare, Criterii de aderare, Despre negocierile de aderare, Raportul de țară 1998 – 2004, Capitole de negociere, Clauza de salvgardare, Instituțiile din România; Uniunea Europeană – Procesul de extindere a Uniunii Europene, State în curs de aderare și state candidate; Publicații și resurse – Studii cu privire la aderare, Publicații documentare;
Portalul Europa http://www. europa.eu.int/comm/enlargement/index.htm
– Politica de extindere
http://www. europa.eu.int/comm/enlargement/members/default.eu.htm
http://www.europa.eu/comm/enlargement/romania/index.htm
http://www.europa.eu/comm/enlargement/bulgaria/index.htm
http://www.notre-Europe.asso.fr
Ministerului Integrării Europene din România http://www.mie.ro/mie.htm Secțiunile Armonizare legislativă, Consiliul Consultativ – Procesul de negociere – despre capitole, Publicații MIE
Centrul de Informare al Comisiei Europene în Sofia, http://www.evropa.bg, Secțiunile EU and Bulgaria, History of relations
Ministerului de Externe al Bulgariei http://www.mfa.government.bg
BBC http://www.bbc.co.uk./europe/country_profiles
Site informații Uniunea Europeană http://www.uinuneaeuropeană.go.ro
Institutul European din România http://www.ier.ro
http://www.dadaaalos-europe.org/rom
Știri, politici europene și activitatea Uniunii Europene on-line http://www.euractiv.com/Article
Banca Mondială http://www.worldbank.org.ro
Decada incluziunii sociale Roma – http://www.worldbanck.org-roma
IV. Publicații și broșuri :
Centrul de Informare al Comisiei Europene din România
„10 întrebări despre negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană”
„10 întrebări despre beneficii și costuri ale aderării României la Uniunea Europeană”
„Extinderea Uniunii Europene – întrebări frecvente”
„Trei organizații europene: Uniunea Europeană, Spațiul Economic European, Asociația europeană a Liberului Schimb”
„Aderarea României la Uniunea Europeană – capitole de negociere”
„Extinderea spre Est – pe agenda Consiliului European”
„Marile etape ale construcției europene”
„State candidate la integrare în Uniunea Europeană”
Banca Mondială
„The World Bank and Anticorruption in Europe and Central Asia, Enhancing Transparency, Voice and Accontability”
„Decada incluziunii sociale – Roma – 2005 – 2015”
IV. Studii de specialitate
Proiectul Harta actorilor și problemelor aderării la Uniunea Europeană, volum de studii publicat de Fundația pentru o Societate Dechisă
Monitorizarea Procesului de Aderare la Uniunea Europeană – Corupția și politicile de combatere a corupției,(programul de Monitorizare a Aderării la Uniunea Europeană (EUMAP) volum publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă, Budapest, Hungary, 2002
Monitorizarea Procesului de Aderare la Uniunea Europeană – Capacitatea Justiției în România, volum publicat de Institutul pentru o Societate Deschisă, Budapest, Hungary, 2002
Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, volum coordonat de Fundația pentru o Societate Deschisă, Editura Polirom, 2001
V. Documente oficiale
Documente emise de Comisia Europeană – Rapoartele anuale de țară ale României disponibile pe site-ul Ministerului Integrării Europene http://www.mie.ro și Rapoartele anuale de țară ale Bulgariei disponibile pe site-ul Centrului de Informare al Comisiei Europene din Sofia http://www.evropa.bg
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Aderarea Romaniei Si Bulgariei la Uniunea Europeana In 2007, O Abordare Comparata (ID: 133025)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.